CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE AL ORDONANŢELOR

GUVERNULUI

Obiective tema 1
1. Delegarea legislativă
2. Natura juridică a ordonanţelor
3. Caracteristicile diferitelor tipuri de ordonanţe
4. Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului
5. Constituţionalitatea celorlalte acte normative, mai puţin a ordonanţelor
guvernamentale
Autoevaluare tema 1
Bibliografie tema 1

Obiective:
- cunoaşterea naturii juridice a Ordonanţelor Guvernului, a controlului de legalitate
a acestora pe calea controlului a priori şi a posteriori
- cunoaşterea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale
- cunoaşterea practicii jurisdicţional-constituţinale

Competențe:
- cunoaşterea noțiunii de delegare legislativă
- cunoașterea diferitelor tipuri de ordonanțe
- soluţionarea unor speţe, identificarea unor soluţii pentru problemele legate de
controlul ordonanțelor
- capacitatea de a formula o excepție de neconstituționalitate în vederea sesizării
Curții Constituționale

1. Delegarea legislativă
 Potrivit art. 61 alin.1 din Constituţia României revizuită, Parlamentul este
unica autoritate legiuitoare a ţării. Dar, aceasta nu înseamnă că această
Constituţie este rodul unei exacerbări a principiului separaţiei puterilor în
stat, aşa cum a fost el proclamat de Montesquieu, ci mai degrabă suntem în
prezenţa unei „separaţii prin colaborare”. Sub imperiul necesităţii unor
acţiuni social-economice urgente, mai ales într-o perioadă de tranziţie spre o
economie echilibrată şi aşezată pe baza acumulării de capital, este posibil ca
o imixtiune a executivului în sfera activităţii legislative să devină
indispensabilă, cu condiţia ca ea să aibă loc în limitele, altfel destul de
„elastice”, fixate de Constituţie. De fapt, aplicarea în practică a teoriei
„colaborării puterilor în stat” nu înseamnă altceva decât începutul imixtiunii
puterii executive în atribuţiile celei legislative, fără însă ca aceasta să aibă
neapărat drept rezultat „limitarea sau suprimarea celorlalte puteri” sau
instituirea unui control al Parlamentului asupra executivului.
 Această mandatare specială a executivului, poartă denumirea, în termeni
constituţionali, de delegare legislativă (art. 115 din Constituţie).
 În literatura juridică, ca o definiţie în sens larg s-a spus că “delegarea
legislativă semnifică împuternicirea, pe timp limitat, a unei alte autorităţi
decât cea legiuitoare să exercite prerogativele legislative”.
 Din practica constituţională, s-a desprins definiţia în sens restrâns, potrivit
căreia, delegarea legislativă înseamnă de fapt abilitarea temporară şi
condiţionată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a căror
valoare juridică este egală cu a legii ordinare şi organice, cu condiţia de a fi
emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi ale legilor organice în
vigoare în momentul emiterii lor.
 În exercitarea atribuţiilor sale de realizare a politicii interne şi externe a ţării
şi de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice, Guvernul
poate emite acte juridice cu caracter normativ, denumite hotărâri, ordonanţe
şi regulamente. Dacă hotărârile se adoptă pentru organizarea executării
legilor, ordonanţele se emit, fie în temeiul unei legi speciale de abilitare, și
se numesc ordonanțe prin abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta şi numai în domenii care nu fac obiectul legilor organice, fie în
situaţii extraordinare, chiar în lipsa unei astfel de legi de abilitare, în caz de
urgență care nu suferă amânare și cu motivare, dar cu aprobarea ulterioară a
Parlamentului, și se numesc ordonanțe de urgență.
 Articolele 108 şi 115 din Constituţia României stabilesc regimul delegării
legislative, iar separat sunt reglementate starea de asediu şi starea de urgenţă,
în cadrul instituţiei Preşedintelui (art. 93 din Constituție).
 Acest regim al delegării legislative nu este propriu numai Constituţiei
noastre, ci este cunoscut şi în alte ţări, mai ales în cele care fac parte din
sistemul ţărilor cu constituţii rigide (Franța, Italia).
 În sistemul ţărilor cu constituţii suple, cum ar fi în Anglia, un astfel de
„mandat constituţional” nu este reglementat, întrucât puterile parlamentului
nu sunt limitate prin norme juridice cu o valoare superioară legilor ordinare,
astfel încât Parlamentul poate să delege oricând, guvernului, oricare dintre
atribuţiile sale pentru a face faţă unei eventuale stări excepţionale. Legislaţia
delegată (sau secundară) este adoptată în Regatul Unit în baza unor puteri
date de legile parlamentare (legislaţie primară), sub forma unor ordonanţe
ministeriale, decrete ale consiliului şi a codurilor de practică, în scopul
degrevării Parlamentului, de teme necontroversate, pentru a aplica şi
administra legile. Această delegare ce se întemeiază pe transferul puterilor
de către Parlament, reprezintă o creştere a autonomiei legislative a
executivului.
 În cazul ţărilor cu constituţii rigide, această elasticitate constituţională
dispare, rămânând aplicabile limitele riguroase pe care însăşi constituţia le
stabileşte.
 În Franţa, după 1926, adunarea legiuitoare s-a simţit depăşită în opera sa
legislativă în faţa abundenţei de legi ce i se propuneau şi mai ales atunci
când se cerea găsirea unor soluţii rapide la rezolvarea problemelor social-
economice cu care se confrunta societatea. În acest context social-politic
apar aşa numitele „legi de pline puteri”, prin care Parlamentul conferea
guvernului dar, pentru o perioadă scurtă de timp, puterea de a opera, pe cale
normativă, modificarea unor legi în vigoare. Această extensie de competenţă
era limitată, printr-o serie de garanţii cum ar fi: o durată relativ scurtă de
timp, respectarea unor condiţii care vizau scopul pe care urmăreau să-l
atingă, reguli de procedură de ratificare, ş.a.m.d. În acest sistem, actul juridic
normativ, care modifica legea, rămânea formal un act al executivului (în
primul rând prin organul emitent, în al doilea rând prin procedura de
elaborare şi adoptare urmată, proprie actelor administrative), dar, din punct
de vedere material, al conţinutului său, actul împrumuta caracterul unei legi.
De altfel chiar denumirea dată actului – decret-lege – desemna această
simbioză constituţională între formă şi conţinut.
 Constituţia Franţei din 1946, mult mai rigidă, încercând să elimine excesele
la care a dus aplicarea sistemului decretelor-legi, proscrie acest procedeu.
Astfel, Adunarea Naţională vota singură legea şi nu mai putea delega acest
drept (art.13). Dar, după anul 1946, când nevoia de intervenţie a statului n-a
încetat să-şi facă simţită prezenţa şi se impuneau cu stringenţă soluţii
 imediate, practica intervenţiei legislative a Guvernului a reînviat. Evoluţia
acestei probleme în Franţa a urmat cel puţin trei direcţii.
 Una, prin care se stabilea noţiunea şi domeniile rezervate puterii
regulamentare delegate. Prin art. 6 din Legea din 17 august 1948 se stabilea
o lungă listă cu domeniile în care, dacă parlamentul din eroare intervenea,
guvernul era liber să abroge, modifice sau să înlocuiască dispoziţii sau chiar
legea, prin decret al Consiliului de Miniştri, dar întotdeauna cu avizul
prealabil al Consiliului de Stat .
 A doua, privea legile cadru, prin care într-un domeniu determinat se
stabileau limitele cadru ale reformei şi se însărcina guvernul, ca prin decret
să procedeze la modificarea legii (de exemplu legea cadru din 23 iunie 1956
cu privire la reforma statutului teritoriului de peste mări).
 A treia direcţie, urmărea o delegare de competenţe, dar limitate. Un aviz al
Consiliului de Stat din 6 februarie 1953 a dat o interpretare mult mai suplă
articolului 13 din Constituţia Franţei din 1946, necesară pentru a
fundamenta o reîntoarcere la procedeul decretelor-legi, menţinut în tot acest
timp în limite rezonabile. Legea de abilitare, nu trebuia, prin prisma acestui
aviz, să confere guvernului puterea de a statua asupra materiilor rezervate
legislativului prin Constituţie sau cutume, însă, pe de altă parte, ea trebuia să
evite, în enunţarea scopurilor încredinţate puterilor speciale, o generalizare şi
imprecizie care ar fi făcut să transfere Guvernului „exerciţiul suveranităţii
naţionale“. Din acest aviz aveau să se inspire legile de plină putere
intervenite în Franţa între anii 1955 şi 2005 (legea asupra stării de urgență 3
aprilie 1955-aplicată 1955, 1958, 1961, 2005). Constituția Franței din 1958
(art. 38 pct. 11) autorizează guvernul să ia măsuri rezervate în mod normal
legislativului pe calea ordonanțelor.

2. Natura juridică a ordonanţelor

 Ordonanţele sunt acte juridice cu un caracter normativ emise de Guvern,
care reglementează primar unele raporturi social-economice, sau modifică,
completează, abrogă unele norme juridice, dar numai într-un „domeniu
susceptibil de legiferare” prin lege ordinară sau organică sau într-un
„domeniu legiferat” printr-o asemenea lege şi în care poate acţiona forţa de
reglementare a unei legi ordinare sau organice, mai puţin în domeniile
exceptate exclusiv de Constituţie. Ordonanțele pot avea și un caracter
individual.
 Problema naturii juridice a ordonanţelor este viu discutată în literatura
juridică. Unii autori, fără să mai facă nici o distincţie, consideră că
ordonanţa are un caracter specific de act administrativ de autoritate, adoptată
în baza unei delegări legislative acordate de Parlament şi în anumite condiţii
 fără abilitarea prealabilă a acestuia. Alţi autori, încercând să nuanţeze,
susţin că, deşi suntem în prezenţa unor acte normative ale Guvernului care
au caracter legislativ, ordonanţele nu îşi pierd caracterul de acte
administrative, ca orice act juridic al guvernului, dar o dată cu aprobarea lor
de către Parlament, acestea trec din sfera actelor executivului în sfera actelor
legislativului. Prin urmare, la data publicării, ordonanţa este un act
administrativ normativ, iar de la data ratificării de către Parlament, aceasta
nu mai poate fi modificată sau abrogată decât prin lege.
 Evident, având în vedere natura juridică a organului emitent, ordonanţele
nu pot fi considerate decât acte administrative. Dar, în funcţie de procedura
prevăzută cu ocazia adoptării lor, ordonanţele, fie îşi păstrează caracterul de
act administrativ normativ, atunci când ele nu sunt supuse aprobării de către
Parlament, fie, prin absorbţie, o dată cu aprobarea, capătă caracter de lege.
 Prin urmare, putem spune că ordonanţele care nu au nevoie de aprobarea
Parlamentului, sunt şi rămân acte administrative normative, numai că vor
avea valoarea juridică a unei legi ordinare, şi, ca atare, vor putea fi
modificate sau abrogate, după intrarea lor în vigoare, printr-o altă ordonanţă
emisă conform Constituţiei, printr-o lege ordinară sau printr-o lege organică.
Chiar dacă sunt acte administrative normative, nu credem că aceste
ordonanţe ar putea fi controlate pentru legalitate şi de către instanţele de
drept comun sau de contencios administrativ, pe calea acțiunii în anulare sau
excepţiei de nelegalitate, atunci când ar contraveni unei legi ordinare sau
organice. În această situaţie Constituția a rezervat acest control exclusiv
Curții Constituționale. Cu toate că „ordonanţele Guvernului se analizează ca
acte normative pe care legea fundamentală nu le mai asimilează, din punctul
de vedere al efectelor juridice, cu legile cărora le contravin”.
 De aici consecinţa că ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare nu pot
acţiona ca legi speciale faţă de legile organice, însă au acest caracter şi
produc aceste efecte faţă de legile ordinare, chiar şi în cazul ordonanţelor ce
se supun aprobării Parlamentului. Prin acelaşi raţionament, considerăm că
ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare, nu pot avea rolul unor legi
speciale în faţa ordonanţelor de urgenţă, astfel că nu întotdeauna specialia
generalibus derogant.
 Pe de altă parte, ca un factor de legătură de la specie la gen, în considerarea
dispoziţiilor art. 146 lit. c din Constituţie şi ordonanţele ce nu necesită
aprobarea Parlamentului, pot fi supuse şi controlului Curţii Constituţionale
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
 În cazul ordonanţelor supuse aprobării Parlamentului, fie că această
operaţiune este cerută prin legea de abilitare, fie de Constituţie (pentru cele
de urgenţă), dacă sunt aprobate (inclusiv cu modificări), conţinutul lor este
 absorbit de legile de aprobare, dobândind astfel valoarea juridică de legi. În
cazul respingerii lor prin lege (art. 115 alin. 7 din Constituţie), ordonanţele
nu mai devin legi, rămân acte administrative normative cu putere de lege,
care îşi încetează efectele pe data intrării în vigoare a legii prin care au fost
respinse. Dar, chiar respinse, trebuie să se recunoască efectele juridice
produse de acestea pentru timpul cât au fost în vigoare. De altfel, prin art.
115 alin. 8 din Constituţia României revizuită, Parlamentul este îndrituit ca
prin legea de aprobare sau respingere să reglementeze, dacă este cazul,
măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de
aplicare a ordonanţei.
 În literatura juridică franceză se arată că, până ce Parlamentul statuează
asupra proiectului de ratificare, ordonanţele îşi conservă natura lor proprie
de acte administrative ale puterii executive. Ratificarea are drept efect să
confere ordonanţei natura juridică a unei legi.

3. Caracteristicile diferitelor tipuri de ordonanţe

În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul emite ordonanţe, fie în temeiul unei

legi speciale de abilitare (în literatura juridică se vorbeşte de o „delegare legală”
sau de „un regim constituţional normal”) fie, în situaţii extraordinare, în absenţa
unei asemenea legi (în literatura juridică se vorbeşte de o „delegare
constituţională” sau de „un regim constituţional de excepţie”). În consecinţă, de
aici desprindem că sunt două categorii de ordonanţe:
 ordonanţe adoptate şi emise în baza unei legi speciale de abilitare,
 ordonanţe de urgenţă.
A. Ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare le denumim
ordonanțe prin abilitare. În literatura juridică se mai folosește sintagma de
ordonanțe simple.
Ordonanţele emise în baza unei legi speciale de abilitare pot fi la rândul lor: 1).
ordonanţe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului; 2). ordonanţe pentru
care nu se cere o asemenea aprobare a Parlamentului.
 Ordonanţele din această categorie (ordonanțele prin abilitare) au ca punct de
plecare, în mod obligatoriu, o lege de abilitare, altfel nici nu ar putea fi
adoptate sau emise (art. 115 alin. 1 din Constituţie). În literatura juridică s-a
arătat că legea de abilitare, poate îmbrăca şi forma unui text, având acest
obiect, cuprins într-o lege ce are un alt scop, reglementând alte raporturi
sociale anume.
 În temeiul prevederii constituţionale s-au adoptat legi prin care se abilita
Guvernul pentru a emite ordonanţe. De exemplu, în temeiul Legii nr.
81/1992, în perioada iulie-august 1992, Guvernul a adoptat 27 de ordonanţe,
 în baza Legii nr. 4/1994 au fost emise 22 de ordonanţe, în temeiul Legii nr.
72/1994 au fost emise 47 de ordonanţe, sau în baza Legii nr. 1/1995 au fost
emise 14 ordonanţe, în temeiul Legii nr. 128/2019 au fost emise 48 de
ordonanțe, în baza Legii nr. 262/2019 au fpst emise 36 de ordonanțe.
 În general, perioada de abilitare a Guvernului începe la încheierea sesiunii
ordinare şi durează până la reluarea lucrărilor Parlamentului în următoarea
sesiune ordinară. În literatura juridică s-a formulat opinia că acest tip de
ordonanţe pot fi emise nu numai pe perioada vacanţei parlamentare, dar şi în
timpul sesiunilor, dat fiind faptul că în Constituţie nu se interzice o astfel de
practică. Într-o astfel de situaţie, în practică s-ar putea întâmpla ca
Parlamentul şi Guvernul să procedeze la reglementarea aceloraşi raporturi
sociale, paralel şi în acelaşi scop, ipoteză în care evident că normele juridice
pot să fie şi contradictorii. Practica recurgerii de către Guvern la ordonanţe şi
în timpul sesiunilor parlamentare, a dus în bună măsură la atrofierea
iniţiativei legislative a Parlamentului (art. 74 din Constituţie), şi nu mai puţin
la diminuarea rolului şi puterii acestuia.
 Reglementarea normativă pe calea ordonanţelor trebuie să constituie, în
spiritul Constituţiei, o excepţie, iar crearea unui precedent, prin emiterea
unui număr mare de ordonanţe, chiar în perioada sesiunii parlamentare, duce
la încălcarea principiului supremaţiei legii şi a instaurării „domniei
ordonanţelor” în locul „domniei legilor”.
 Într-o altă ordine de idei, în literatura juridică s-a mai afirmat că pentru
domeniul stabilit prin legea de abilitare şi până la termenul încuviinţat pentru
emiterea ordonanţelor, Parlamentul nu mai poate statua el însuşi prin legile
sale, deoarece o dată că s-a dezînvestit de competenţă sa, iar în al doilea rând
pentru că astfel ar anula însăşi sensul delegării. Cu toate acestea,
Parlamentul este în drept să își reia în orice moment, de îndată și fără limită
în timp atribuțiile.

Potrivit art. 115 alin. 3 din Constituţie, ordonanţele emise în baza unei legi
de abilitare pot fi:
1) ordonanţe care se supun ulterior emiterii aprobării Parlamentului, potrivit
procedurii legislative;
2) ordonanţe care ulterior nu se supun aprobării Parlamentului.

B. Ordonanţele de urgenţă

Printr-o abilitare directă, constituţională, fără intermediul Parlamentului,

Guvernul, în temeiul unei puteri proprii, poate adopta ordonanţe de urgenţă, dar
numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată şi cu
condiţia obligatorie de a motiva urgenţa în cuprinsul acesteia (notă de
fundamentare).
Adoptarea ordonanţelor de urgenţă este mai mult o problemă de apreciere a
unei situaţii date, este expresia puterii discreţionare de care se bucură Guvernul în
activitatea sa. Dacă, ordonanţele emise în temeiul legii de abilitare, constituie
regula, ordonanţele de urgenţă ar trebui să constituie excepţia. Însă practica
normativă a Guvernului infirmă frustrant un astfel de punct de vedere (într-o
singură ședință de Guvern, în februarie 2020, au fost adoptate 25 de ordonanțe de
urgență).
Sediul legislativ al instituţiei ordonanţelor de urgenţă îl găsim în art. 115
alin. 4-6 din Constituţie din 1991 revizuită.
Pentru a avea un suport, cu adevărat constituţional, ordonanţele de urgenţă
(pe lângă condiţiile de valabilitate prevăzute în general pentru actele administrative
normative) trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii de valabilitate
specifice:
 În primul rând, ordonanţele de urgentă pot fi adoptate numai în
situaţii extraordinare.
 În al doilea rând, ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate numai în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.
 În al treilea rând, legiuitorul constituant, prin legea de revizuire a
cerut Guvernului, ca o garanţie în plus, să motiveze obligatoriu
urgenţa în cuprinsul ordonanţei.
 În al patrulea rând, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în
domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri
de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică (Prin OUG nr.
57/2019 s-a adoptat Codul administrativ care în Partea a II-a, Titlul I,
reglementează organizarea și funcționarea Guvernului).
 În al cincilea rând, ordonanţele de urgenţă intră în vigoare doar
după îndeplinirea a două condiţii: 1. după depunerea lor spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie
sesizată; 2. după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
 În al şaselea rând, pentru a sublinia importanţa şi urgenţa acestui tip
de ordonanţe, Actul fundamental dispune convocarea Camerei,
obligatoriu în 5 zile, de la depunere sau, după, caz, de la trimiterea
ordonanţei de urgenţă.
  În ultimul rând, ordonanţele de urgenţă pot fi aprobate sau respinse,
sau aprobate cu modificări sau completări, printr-o lege, care le va
cuprinde chiar şi dacă efectele lor au încetat.

Procedura de adoptare a ordonanţelor

 Ordonanţele prin abilitare, care reglementează în domenii care nu fac

obiectul legilor organice se adoptă numai în temeiul unor legi speciale de
abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de acestea, pe când ordonanţele
de urgenţă se adoptă numai în situaţiile prevăzute în art. 115 alin. 4-6 din
Constituţie .
 Au dreptul să iniţieze proiecte de ordonanţe, în conformitate cu atribuţiile şi
cu domeniile lor de activitate, ministerele şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea Guvernului,
autorităţile administrative autonome, organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale aflate în subordinea sau coordonarea
ministerelor. De asemenea, prefecturile şi consiliile judeţene, respectiv
Consiliul General al Municipiului Bucureşti au dreptul să iniţieze proiecte de
ordonanţe, dar numai prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne, deci
cu o vocaţie legislativă indirectă. Cum prefectura nu este altceva decât
aparatul de lucru al prefectului, corect ar fi fost să se prevadă în actul
normativ mai sus citat că dreptul la iniţiativă în această materie aparţine
prefectului şi nu prefecturilor.
 Proiectele de ordonanţe se elaborează de către autorităţile publice desemnate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative.
 Colectivele special desemnate în vederea elaborării proiectelor de ordonanţe,
întocmesc prima formă a proiectului, însoţit de o notă de fundamentare ce
exprimă printre altele cerinţele care reclamă intervenţia normativă,
principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, efectele avute în
vedere, ş.a.m.d., şi îl înaintează conducătorului autorităţii publice iniţiatoare,
iar dacă este însuşit se transmite în copie autorităţilor publice interesate, care
în termen de cel mult 5 zile, dacă nu s-a stabilit alt termen, trebuie să
comunice iniţiatorului eventualele observaţii şi propuneri.
 După obţinerea tuturor punctelor de vedere, proiectul de act normativ se
definitivează, şi însoţit de instrumentul de prezentare şi motivare (nota de
fundamentare) se transmite succesiv spre avizare autorităţilor publice
interesate, iar după obţinerea avizelor, proiectul însoţit de avize, se transmite
Ministerului Justiţiei care încheie această etapă, printr-un aviz exclusiv sub
aspectul legalităţii actului. Avizul Ministerului de Justiţie este obligatoriu
 pentru emiterea ordonanţelor. Acolo unde este nevoie, iniţiatorul va cere şi
avizul Consiliului Concurenţei, după care va trimite spre adoptare proiectul
de ordonanţă Guvernului.
 Proiectele de ordonanţe avizate se transmit de către iniţiator Secretariatului
General al Guvernului care, la rândul său, va solicita avize de la Consiliul
Legislativ (termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore pentru proiectele de
ordonanţe de urgenţă şi de 10 zile pentru ordonanţele emise în baza unei legi
de abilitare), Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi Consiliului Economic
şi Social (în domenii privind restructurarea şi dezvoltarea economiei
naţionale, privatizarea, funcţionarea şi creşterea competitivităţii agenţilor
economici, relaţiile de muncă şi politica salarială, protecţia socială şi
ocrotirea sănătăţii, învăţământul, cercetarea şi cultura, politicile monetare,
financiare, fiscale şi de venituri, avize ce vor fi emise în 10 zile
calendaristice de la primirea solicitării, în cazul proiectelor de ordonanţe fără
nici o altă distincţie).
 Avizul, în cazurile mai sus menţionate are un caracter consultativ .
Nerespectarea termenelor arătate mai sus, nu produce consecinţe juridice,
termenele având caracter de recomandare şi nu de decădere. În cazul
Consiliului Economic şi Social, lipsa avizului până la termenul prevăzut de
lege, dă dreptul iniţiatorului să transmită proiectul de act normativ spre
adoptare, dar cu menţiunea acestei situaţii (odată ce avizul este consultativ,
această prevedere este legală cu condiția ca avizul să fi fost cerut mai înainte
și nu s-a răspuns).
 După parcurgerea etapelor arătate şi obţinerea avizelor, proiectele de
ordonanţe se transmit cu documentele menţionate, observaţiile şi propunerile
făcute iniţiatorului, care are obligaţia de a reanaliza sau de a reface proiectul.
 Proiectul de ordonanţă refăcut după prescripţiile legale făcute şi conform
normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 se va
transmite Secretariatului General al Guvernului, ştampilat pe fiecare filă, cu
cel puţin 5 zile înainte de data şedinţei Guvernului pe a cărui agendă de
lucru se solicită să fie înscris. Proiectele de acte normative se cuprind pe
agenda de lucru a guvernului, dar înainte de începerea dezbaterilor sau în
cursul acestora, iniţiatorii pot solicita primului-ministru, motivat, retragerea
sau amânarea acestora. În cazuri excepţionale, primul-ministru poate aproba
ca pe durata desfăşurării şedinţei Guvernului să fie luate în discuţie şi
proiecte de acte normative sau materiale neînscrise pe agenda de lucru.
 Dezbaterile legate de adoptarea proiectului au ca punct final anunţul
primului-ministru care comunică amânarea, respingerea sau retragerea
proiectului.
  După adoptare, Secretariatul General al Guvernului operează observaţiile de
tehnică legislativă, iar în cazul în care au fost formulate observaţii de fond,
proiectul se retrimite iniţiatorului pentru eventuale reformulări (aceasta din
urmă presupune parcurgerea din nou a circuitului arătat).
 dată adoptat în şedinţa Guvernului şi definitivat potrivit celor de mai sus,
actul normativ se prezintă primului-ministru pentru semnare şi apoi
miniştrilor, care au obligaţia punerii lui în executare, în vederea
contrasemnării. În cazul ordonanţelor, ca de altfel şi în cazul altor acte
normative, contrasemnarea este obligatorie şi se face în termen de cel mult
24 de ore de la data semnării lor de către primul-ministru. Ulterior acestei
operaţii, dacă actul normativ a fost completat sau modificat în mod esenţial,
este de observat că republicarea sa, în cazul în care modificarea se face prin
ordonanţe ale guvernului, se poate face numai după aprobarea acestora din
urmă prin lege, pentru a nu se crea eventuale disfuncţionalităţi prin noi
intervenţii în cuprinsul actului normativ. Ordonanţele adoptate de Guvern se
transmit spre publicare la Monitorul Oficial de către Secretariatul General al
Guvernului. Nepublicarea ordonanţelor are drept consecinţă inexistenţa lor,
astfel că nu se poate recunoaşte capacitatea de a produce efecte juridice ex
tunc şi ex nunc.

4. Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului

Controlul de constituționalitate al ordonanțelor Guvernului se poate face

fie a priori, fie a posteriori.

 Controlul constituţionalităţii ordonanţelor pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate
Controlul de constituţionalitate al ordonanţelor se poate face numai posterior
intrării lor în vigoare, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, procedura de
înfăptuire fiind detaliată prin prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii
Constituţionale nr. 12 din 4 noiembrie 1997. Implicit, aceste texte normative
suportă modificările aduse de Constituţia revizuită.
Ordonanţele, indiferent de caracterul lor normativ sau individual, nu pot
face obiectul decât a unui singur control, exclusiv cel al Curţii Constituţionale.
Acest control asupra ordonanțelor se poate face direct, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate şi indirect, prin controlul exercitat asupra legilor de abilitare,
aprobare sau respingere înainte de promulgarea lor.
 În primul rând, este de arătat că în art. 146 lit. d din Constituţia revizuită,
se arată, fără nici o distincţie, că singura cale de control este cea a excepţiei de
neconstituţionalitate şi este de principiu că acolo unde nu distinge legea, nici
judecătorul nu poate distinge. Nu rămâne decât ca textul art. 2 alin. 3 din Legea
nr. 47/1992 să fie conciliat cu textul Constituţiei şi prin urmare adoptat spiritul
acesteia, arătând că instanţa constituţională are o competenţă materială generală
fără să se limiteze – neconstituţional – aceasta numai la problemele de drept.
În al doilea rând, credem că nici prevederile din noua redactare a art. 115
din Constituţie nu mai permit o astfel de interpretare. Astfel, o dată promovată
iniţiativă legislativă prin depunerea ordonanţei spre dezbatere Camerei
competente, ea iese deja din sfera unui act administrativ pur şi simplu, ca să nu
mai vorbim că, potrivit Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 50/2005
pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea
proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului, în prealabil se cere o
reclamaţie administrativă. O dată ce dezbaterea se face în procedură de urgenţă s-
ar putea întâmpla ca ordonanţa să devină lege înainte sau chiar în timpul
procesului ce se desfăşoară în fața instanţelor de contencios administrativ. Pe de
altă parte nu vedem cum instanţa de contencios administrativ ar putea suspenda
procedura iniţiativei legislative sau ar bloca convocarea de urgenţă a Camerelor?
În al treilea rând, credem că la rândul lor, dispoziţiile art. 147 alin. 1 nu
limitează controlul ordonanţelor numai la cel al Curţii Constituţionale,
încredinţând astfel totalitatea efectelor declarării neconstituţionalităţii lor
(ilegalităţii) deciziei Curţii Constituţionale. Prin urmare, care ar putea fi efectele
unei hotărâri judecătoreşti a instanţelor de contencios administrativ şi cum s-ar
putea executa o astfel de hotărâre?
În fine, de apreciat, într-o interpretare literară, că dispoziţiile art. 126 alin.
6, teza ultimă, nu exprimă voinţa legiuitorului în sensul oferirii controlului
ordonanţelor de urgenţă un caracter individual instanţelor de contencios
administrativ. Dimpotrivă deducem că instanţele de contencios administrativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate (deci se referă la drepturi
subiective şi nu la interes legitim), prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii
din ordonanţe declarate neconstituţionale. Cum neconstituţionalitatea şi nu
ilegalitatea s-a constatat de Curtea Constituţională, întâi se presupune un control
al Curţii Constituţionale şi în situaţia în care declară ordonanţa sau o dispoziţie a
ei ca atare, urmează a doua posibilitate şi anume a cetăţeanului, care vătămat în
drepturile sale printr-un astfel de act sau dispoziţie din act, direct sau indirect (act
administrativ normativ sau act administrativ individual emis în temeiul unei
ordonanţe sau prevederi declarate neconstituţionale) să se adreseze instanţelor de
contencios administrativ pentru repararea pagubei.
 Instanţa competentă. Textul art. 146 lit. d din Constituţie indică clar, expres
şi limitativ, atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial. Implicit, prin revizuirea Constituţiei, art. 23 alin. 1 din Legea nr.
47/1992 care nu făcea altceva decât să se reia redând o dispoziţie constituţională
„care excludea orice alt organ de jurisdicţie” a fost modificat. Deşi au fost discuţii
în comisia de revizuire a Constituţiei, excepţia însă nu poate fi ridicată în faţa
instanţelor administrativ-jurisdicţionale, cu atât mai mult cu cât, în continuarea
litigiului, părţile nemulţumite de soluţie se pot adresa contenciosului administrativ,
astfel că oricând şi în orice fază a procesului pot recurge la contenciosul
constituţional. De altfel, continuând acest raţionament, nu vedem de ce în
Constituţia revizuită s-a prevăzut posibilitatea ridicării excepţiei de
neconstituţionalitate în faţa tribunalelor arbitrale, deoarece, şi în aceste litigii
hotărârea arbitrală poate fi atacată pe calea acţiunii în anulare în faţa instanţelor
judecătoreşti.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. În forma iniţială a textului art. 29

din Legea nr. 47/1992 se arăta care este obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Sub influenţa practicii Curţii Constituţionale prin Legea nr. 138/1997 s-a modificat şi
completat obiectul excepţiei de neconstituţionalitate: „Curtea Constituţională decide
asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauze.”
Pot forma obiectul controlului de conformitate a ordonanţelor cu
Constituţia, de exemplu, următoarele situaţii:
 dacă Guvernul a fost abilitat prin lege de către Parlament să emită
ordonanţe;
 dacă Guvernul a respectat domeniul pentru care a fost abilitat şi data
stabilită de lege;
 dacă ordonanţa nu a intervenit cumva în alte domenii care nu pot face
obiectul de reglementare a unei legi ordinare;
 dacă ordonanţa a fost sau nu supusă aprobării până la data la care
Guvernul a fost abilitat să emită ordonanţe, deoarece altfel efectele
acesteia încetează;
 dacă există cazuri excepţionale care să justifice emiterea ordonanţei de
urgenţă;
 dacă în cazul ordonanţei de urgenţă, măsura luată are un caracter urgent
şi ca atare să înlăture pericolul, altfel de neînlăturat;
 Cine poate invoca excepţia de neconstituţionalitate.
 Excepţia de neconstituţionalitate este accesibilă fiecărui particular, persoană
fizică sau juridică, cu condiţia să dovedească că a fost vătămat într-un drept
subiectiv al lui, printr-o ordonanţă a Guvernului, neconformă cu Constituţia,
pentru ca în cadrul unui proces indiferent de natura acestuia (penal, civil,
comercial, contencios administrativ, etc.), de faza procesuală în care se află
(apel, recurs, etc.) să fie invocată, ca un reflex al dreptului fundamental
privind liberul acces la justiţie. Excepţia de neconstituţionalitate constituie o
garanţie constituţională pentru apărarea intereselor cetăţenilor şi a
drepturilor indivizilor dincolo de orice interese politice.
 Potrivit art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 (simplificat, dar nu schimbat în
esenţa lui, prin modificarea adusă de Legea nr. 138/1997) şi art. 146 lit. d
din Constituţie excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din
oficiu, de către instanţa de judecată sau de către tribunalul arbitral.
 Constituţia României după revizuire a prevăzut prin completarea art. 146 lit.
d posibilitatea Avocatului Poporului de a ridica direct excepţia de
neconstituţionalitate. Este de observat că Avocatul Poporului nu are calitatea
de parte într-un proces, astfel că este evident că fiecare persoană legitimată
procesual într-un litigiu în faţa instanţelor judecătoreşti, are garantat dreptul
de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, fie personal, fie prin
reprezentant legal. Curtea Constituţională, în Decizia nr. 148 din 16 aprilie
2003, criticând această propunere de la revizuire arata că de fapt „instituţia
ombudsman-ului la nivel european este concepută ca o autoritate publică ale
cărei atribuţii vizează raporturile persoanelor cu administraţie publică şi nu
cu instanţele judecătoreşti”.

Procedura de invocare a excepţiei în fața instanţei judecătorești sau de

arbitraj comercial.
Excepţia ce se ridică, fie de părţi, fie din oficiu, trebuie pusă în discuţia
acestora, şi se consemnează în încheierea de şedinţă, alături de opinia instanţei.
Dacă instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, în urma dezbaterilor şi a
susţinerilor părţilor, înţelege că excepţia este inadmisibilă, în sensul art. 23 alin. 6
din Legea nr. 47/1992, ea o respinge prin încheiere motivată fără să mai sesizeze
Curtea Constituţională.
Altfel spus, şi într-un caz şi în altul, instanţa, potrivit art. 29 alin. 6 din
Legea nr. 47/1992, este obligată să verifice dacă excepţia de neconstituţionalitate
este sau nu conformă prevederilor art. 29 alin. 1, 2, 3.
Prin urmare, instanţa verifică mai întâi dacă sunt îndeplinite condiţiile de
admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, respectiv:
a. să fie invocată în faţa instanţei judecătoreşti;
 b. să fie ridicată de una din părţi sau de instanţă din oficiu;
c. să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate a fost
stabilită conform art. 146 lit. a din Constituţie – în cazul ordonanţelor cuprinse în
legile de aprobare, respectiv art. 147 alin. 3 din Constituţie;
d. să nu aibă ca obiect prevederi legale a căror neconstituţionalitate a fost
constatată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Dacă excepţia
contravine acestor condiţii, instanţa va proceda în consecinţă şi o va respinge
printr-o încheiere motivată.

 În baza prevederilor legale, literatura şi practica juridică

constituţională a considerat că sesizarea cu excepţia de
neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale este inadmisibilă în
următoarele situaţii:
a) Dacă obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl formează alte acte
normative decât legile şi ordonanţele cum ar fi: decretele, hotărârile de guvern,
ordinele miniştrilor, hotărârile consiliilor judeţene, etc. Aceste acte normative nu
pot face obiectul controlului exercitat de către Curtea Constituţională pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate şi în consecinţă, invocarea excepţiei cu un astfel
de obiect este supusă numai „controlului prealabil” al instanţelor judecătoreşti de
drept comun şi a constatării inadmisibilităţii ei.
b) Dacă legile sau ordonanţele, ce fac obiectul excepţiei, nu mai sunt în
vigoare, au fost abrogate anterior apariţiei Constituţiei din 1991, ori abrogarea lor
a fost constatată prin decizii anterioare sesizării Curţii Constituţionale sau s-a
produs în timpul sesizării Curţii Constituţionale.
c) Dacă excepţia de neconstituţionalitate nu vizează acele dispoziţii
normative de care depinde soluţionarea cauzei de către instanţa judecătorească,
respectiv nu are relevanţă.
d) Dacă autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu şi-a motivat cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale. Această consecinţă se desprinde din interpretarea
art. 23 alin. 1-3 coroborat cu dispoziţiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională decide în privinţa neconstituţionalităţii unei legi, ordonanţe
ori a unei dispoziţii din acest aceste acte normative, iar nemotivarea are drept
consecinţă imposibilitatea efectuării controlului constituţional. Prin urmare orice
sesizare trebuie motivată .
e) Dacă neconstituţionalitatea prevederilor legale, ce fac obiectul excepţiei
de neconstituţionalitate, a fost odată stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale, aceste dispoziţii nu mai pot face obiectul excepţiei.
f) Dacă cel ce a ridicat excepţia nu justifică un interes legitim pentru care
s-a adresat justiţiei şi pentru care solicită controlul constituţionalităţii legii sau
ordonanţei.
 Încheierea este actul de sesizare a Curţii Constituţionale şi se întocmeşte de
către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, indiferent că este Judecătorie, Tribunal, Curte de
Apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă civilă sau instanţă militară,
(art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 ) sau tribunal arbitral. Încheierea cuprinde
opiniile părților și motivarea instanței.
Prin încheiere se poate motiva şi respinge ca inadmisibilă sesizarea Curții cu
excepţia invocată, pe baza condițiilor de inadmisibilitate, dar excepția nu poate fi
admisă sau respinsă, după cum nu se poate nici declina competenţa în favoarea
Curţii Constituţionale.
Procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate. Curtea
Constituţională, potrivit art. 146 lit. d din Constituţie, hotărăşte asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, de arbitraj comercial sau direct de
Avocatul Poporului privind constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor sau a unor
prevederi din ele.
Procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate în faţa Curţii
Constituţionale este stabilită prin prevederile Constituţiei revizuite, Legii organice
nr. 47/1992 şi Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale.
 Încheierea de sesizare înaintată de instanţa judecătorească sau de arbitraj
comercial este primită de preşedintele Curţii Constituţionale, care va
desemna pe unul dintre judecători ca raportor şi va comunica, totodată,
această sesizare preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi
Guvernului, indicându-le totodată şi data până la care pot să trimită punctul
lor de vedere. În cazul în care excepţia de neconstituţionalitate se referă la
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, Curtea Constituţională va solicita şi
punctul de vedere al instituţiei Avocatului Poporului . Punctele de vedere
se vor comunica în scris, până la data fixată, cu menţiunea că punctul de
vedere al Guvernului se va putea prezenta numai sub semnătura primului-
ministru.
 Judecătorul raportor trebuie să verifice dacă încheierea de sesizare
îndeplineşte condiţiile de formă, dacă conţine argumentele de drept ale
părţilor, ale procurorului şi, când este cazul, ale instanţei. În realizarea
atribuţiilor prevăzute de art. 24 alin 2 din Legea nr.47/1992 acesta ia
măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. În această
ordine de idei, credem că judecătorul raportor poate cere instanţei
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi părţilor, suplimentarea
probatoriului (depunerea de noi dovezi – înscrisuri – necesare lămuririi
cauzei). Potrivit art. 15 din Regulament, judecătorul-raportor, dacă este
cazul, va solicita instanţelor completarea actului de sesizare, stabilind şi un
 termen în care să se răspundă. Totodată, judecătorul raportor sau Plenul
Curţii Constituţionale, dacă este necesar, va putea solicita dosarul cauzei.
 Atunci când excepţia vizează un interes public, modificator prin
interpretare a unei practici judiciare (a se vedea noţiunile de “avut obştesc”,
“infracţiunile de abuz în serviciu în dauna avutului public”, “delapidare”,
“neglijenţă în serviciu”, etc.), cu atât mai mult se impune solicitarea
punctelor de vedere ale Guvernului, Senatului sau Camerei Deputaţilor, ca
iniţiatori ai procesului legislativ. Este adevărat că aceste autorităţi nu
întotdeauna comunică punctele lor de vedere .
 La data depunerii raportului, nu mai târziu de 60 de zile de la data
înregistrării sesizării, termen cu valoare de recomandare, preşedintele
instanţei constituţionale fixează termenul de judecată, fără ca acesta să
poată depăşi 30 de zile până la termenul fixat pentru dezbateri trebuie să
sosească şi punctele de vedere ale autorităţilor publice stabilite de lege.
Deşi textul legii nu o spune explicit, credem că preşedintele Curţii, dacă va
considera raportul sau dovezile incomplete, va putea cere completarea lor,
dar până la termenul stabilit pentru dezbateri.
 Citarea părţilor şi a Ministerului Public este obligatorie. Această măsură
se impune prin prisma prevederilor art. 16 şi art. 24 alin. 4 din Legea nr.
47/1992, modificată de Legea nr. 138/1997, cât şi ca urmare a principiului
liberului acces la justiţie, care impune recunoaşterea dreptului părţilor de a-
şi spune cuvântul, în rezolvarea unor probleme atât de complexe, cum este
constituţionalitatea unor legi sau ordonanţe. Citarea se face cu respectarea
regulilor de drept comun
 În faţa Curţii Constituţionale părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu
drept de a pleda în faţa Înaltei Curți de Casație și Justiţie, se arată în art. 24
alin. 5 din Legea nr. 47/1992, referire ce priveşte toate părţile din procesul
aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti şi nu numai pe cele ce au ridicat
excepţia de neconstituţionalitate. Deoarece, Legea nr. 47/1992, prevede că
decizia se ia de Plenul Curţii Constituţionale şi calea recursului dispare,
părţile, trebuie cu atât mai mult, să fie reprezentate la judecată şi astfel să
se realizeze atât dreptul la apărare, cât şi contradictorialitatea în susţinerea
cât mai calificată posibil a argumentelor care au stat la baza invocării
excepţiei de neconstituţionalitate.
 Părţile vor putea să-şi înfăţişeze toate argumentele de fapt şi de drept, dacă
consideră că este cazul prin avocaţi, dar această cerinţă a legii nu va putea
fi îndeplinită dacă părţile nu vor fi citate pentru a-şi susţine punctele de
vedere în faţa Curţii Constituţionale.
 Şedinţele de judecată sunt publice, dar plenul poate hotărî ca şedinţa să fie
secretă, când sunt motive întemeiate (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 47/1992).
 Legea nu explică care pot fi aceste “motive întemeiate”, aprecierea
existenţei lor lăsând-o la latitudinea discreţionară a Curţii.
 Părţile au acces la lucrările dosarului şi, cum legiuitorul înţelege să facă
distincţie între acte şi lucrări (art. 14 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), credem
că prin noţiunea de “lucrări” el se referă la raportul judecătorului,
încheierile de şedinţă, minuta, ş.a. Actele şi lucrările dosarului însă nu sunt
destinate publicităţii. Aceste dispoziţii exprimă voinţa legiuitorului doar
atunci când şedinţele de judecată sunt secrete, pentru că o dată ce şedinţa
este publică, este clar că în timpul dezbaterilor, în pledoarii şi concluzii se
va face referire la conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului, ceea ce va lipsi
de efecte această dispoziţie.
 Deliberarea se face în secret şi la ea participă numai judecătorii care au
participat la dezbateri. Magistratul asistent care a pregătit dezbaterile şi a
participat la ele poate fi consultat. Primul votează judecătorul raportor,
după care urmează la vot cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalţi
judecători şi, la sfârşit, preşedintele Curţii Constituţionale.
 Redeschiderea dezbaterilor este posibilă, putând să o facă, potrivit
Regulamentului, preşedintele Curţii, dacă constată necesitatea lămuririi
suplimentare a unor aspecte. Dar, cum nu întotdeauna preşedintele Curţii
Constituţionale este şi judecător al excepţiei, respectiv nu face parte din
completul de judecată, cât şi pentru respectarea secretului deliberărilor,
această decizie trebuie să revină preşedintelui de şedinţă.
 Minuta. Potrivit art. 30 Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale, ca o rezultantă a coroborării art. 16 din Legea nr. 47/1992
cu art. 401 din Codul de procedură civilă şi în măsura în care Curtea a
reţinut compatibilitatea procedurii civile cu natura procedurii ce se
desfăşoară în faţa ei, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută,
care se certifică prin semnătură de către judecătorii care au participat la
şedinţă şi de magistratul-asistent, iar după consemnarea ei în condica de
şedinţă, unde din nou se semnează de toţi judecătorii, preşedintele îi va da
citire în şedinţă publică, dacă şedinţa nu a fost declarată secretă. Dacă
instanţa constituţională ce a judecat excepţia nu poate hotărî de îndată,
preşedintele acesteia amână pronunţarea pentru un termen, ce nu va depăşi,
de regulă, 30 de zile (art. 27 din Regulament). Textul nu exclude
posibilitatea amânării pronunţării de mai multe ori, cu condiţia ca instanţa
să o anunţe şi să nu depăşească, pentru fiecare amânare, termenul de 30
zile. Această prevedere se poate aplica în cazul instanţei constituţionale, cu
atât mai mult, cu cât o practică similară este urmată şi de instanţele de drept
comun.
  Decizia. Soluţia instanţei constituţionale se cuantifică în hotărârea dată în
numele legii denumită decizie.

Deciziile apar clasificate în două mari categorii:

 decizii simple sau extreme
 decizii intermediare.
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe,
ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi
obligatorie (art. 25 alin. 1 din Legea nr. 47/1992) nemodificată prin revizuirea
Constituţiei. Însă în înţelesul art. 147 alin. 4 din Constituţie revizuită toate
deciziile Curţii Constituţionale, fără distincţie, deci indiferent dacă constată
constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei
dispoziţii din acestea, sunt general obligatorii şi în consecinţă reiterarea unei
excepţii de neconstituţionalitatea cu un obiect identic cu cel respins o dată printr-
o decizie anterioară a Curţii, este inadmisibilă. Cu toate acestea rămâne de
neexplicat de ce legiuitorul constituant a prevăzut în art. 147 alin. 3 din
Constituţia revizuită că „în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau
acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146 lit. b, acesta nu poate face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”, ceea ce ne conduce, printr-o
interpretare a contrario, la ideea că în celelalte cazuri, mai puţin art. 146 lit. a din
Constituţia, exclus prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, reiterarea
excepţiei de neconstituţionalitate este posibilă ori de câte ori părţile vor să o
invoce.
Deciziile sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al
României şi produc efecte numai pentru viitor. Decizia rămâne definitivă la
pronunţare şi obligatorie de la publicare, la fel ca actele normative, chiar dacă nu
au acest caracter.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa constituţională prin decizie în
cazul excepţiilor de neconstituţionalitate, sunt:
 fie de respingere a excepţiei „pur şi simplu” ca neîntemeiată sau ca
inadmisibilă,
 fie de admitere a excepţiei şi, drept urmare, va constata
neconstituţionalitatea dispoziţiei criticate.

 Controlul de constituţionalitate anterior şi posterior intrării în vigoare a

legilor al căror obiect este abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe

În funcţie de momentul în care intervine controlul constituţionalităţii legilor,

ţările care au constituţii rigide, au ales, fie unul sau altul dintre sistemele de
control, fixate de literatura şi practica constituţională sau au combinat elemente ale
acestor sisteme.
Astfel, se cunosc ca tipuri de control:
a) controlul constituţionalităţii proiectelor de legi;
b) controlul constituţionalităţii legilor anterior sancţionării sau
promulgării lor;
c) controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare.
Potrivit art. 146 lit. a din Constituţia României, una dintre atribuţiile Curţii
Constituţionale este de a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora. Deci, acest control intervine după ce legea a fost adoptată de
Parlament, dar mai înainte ca aceasta să fie promulgată. Prin promulgare, şeful
statului confirmă că legea a fost adoptată de Parlament cu respectarea procedurii şi
dispune în consecinţă punerea ei în executare de către organele competente.
Competenţa materială a Curţii Constituţionale este stabilită de art. 146 din
Constituţie şi de art. 12 şi 13 din Legea nr. 47/1992. Având în vedere dispoziţiile
art. 146 lit. a din Constituţie şi prevederile Legii nr. 47/1992, rezultă în mod clar că
este vorba de controlul constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,
ceea ce presupune că, în prealabil, legea a fost adoptată de Parlament. Curtea
Constituţională nu este competentă să verifice constituţionalitatea textelor din
proiectele de legi, propunerile legislative sau amendamentele prezentate
Parlamentului, dar neadoptate de acesta. Sesizarea Curţii, într-un moment în care
numai Senatul, nu şi Camera Deputaţilor, a votat proiectul legislativ (şedinţe
separate, procedură de mediere, şedinţă comună) este făcută cu încălcarea
dispoziţiilor art. 144 lit. a (în prezent art. 146 lit. a) din Constituţie. Un asemenea
control prealabil şi preventiv, înainte de promulgarea legii, a fost declanşat în urma
adoptării proiectului de lege pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile
cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, dar după sesizarea şi
votarea numai într-una din camere a proiectului de lege, dar care, clar, nu era încă
lege. Controlul anterior promulgării este un control „facultativ” ce depinde de
existenţa unei sesizări, dar „obligatoriu”, după sesizarea Curţii Constituţionale.
După publicarea în Monitorul Oficial, legea de abilitare a Guvernului de a
emite ordonanţe, la 3 zile sau la o dată ulterioară prevăzută în text intră în vigoare,
fiind supusă ca şi orişicare altă lege, conform art. 146 alin. 1 lit. d din Constituţie,
unui control de constituţionalitate posterior, la sesizarea Curţii Constituţionale pe
calea excepţiei. Controlul de constituţionalitate este şi în acest caz, un control de
conformitate a legii de abilitare cu Constituţia şi nu unul de oportunitate.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea
judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere ale
autorităţilor sus-menţionate, atât asupra prevederilor pentru care s-au formulat
obiecţii, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.
 Regulile de învestire a Curţii Constituţionale sunt de strictă interpretare,
astfel încât Curtea urmează să se pronunţe numai în limita sesizării, fiindu-i
interzis să o extindă din oficiu.
Decizia se pronunţă în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor.
Prin decizia ei, Curtea Constituţională nu anulează legea sau dispoziţia
neconstituţională, ci doar constată că aceasta este neconstituţională.
Decizia Curţii Constituţionale legată de controlul constituţionalităţii legilor
înainte de promulgare este definitivă, fără să mai fie necesar să cuprindă această
menţiune, şi nu este supusă recursului. Decizia se comunică Preşedintelui
României, deoarece în cazul respingerii obiecţiei de neconstituţionalitate, legea
urmează să fie promulgată.
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se va comunica
obligatoriu şi preşedintelui primei Camere sesizate, în vederea deschiderii
procedurii de reexaminare (art. 75 din Constituţia revizuită). Anterior revizuirii
Constituţiei, dacă legea era adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de
neconstituţionalitate era înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Astfel
Parlamentul ajungea Curte de Casaţie într-un litigiu în care era parte, situaţie în
care se pronunţa, în ultimă instanţă, asupra constituţionalităţii propriilor legi, ceea
ce – observa profesorul Tudor Drăganu – venea în contrazicere cu însăşi ideea de
bază care a dus la crearea prin noua Constituţie a Curţii Constituţionale. Unii
autori, mai incisivi, chiar spuneau că, „Parlamentul era obligat să reexamineze
legea.”

 Controlul de constituţionalitate posterior intrării în vigoare a legilor al

căror obiect este aprobarea sau respingerea ordonanţelor Guvernului

Aprobarea sau respingerea ordonanţelor, atunci când legea o cere, se face

printr-o lege, în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat,
deoarece nu au fost supuse aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului
de abilitare (art. 115 alin. 3 şi 7 din Constituţie). Legea de aprobare sau de
respingere este supusă, la rândul ei, ca şi legea de abilitare, unui dublu control de
constituţionalitate: anterior promulgării legii, respectiv posterior intrării în vigoare
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Din moment ce art. 146 lit. a din Constituţie nu face nici o distincţie, rezultă
că sunt supuse controlului anterior înainte de promulgare al Curţii Constituţionale,
atât legea prin care Guvernul este abilitat să emită ordonanţe, cât şi legea prin care
Parlamentul aprobă sau respinge ordonanţele emise . Este evident că un astfel de
control anterior se impune o dată ce prin legea de aprobare se pot aduce modificări
cuprinsului ordonanţelor. Acest control, implicit, este şi un control asupra
ordonanţelor. Dar, în opinia noastră, odată ce acest control anterior se poate
desfăşura şi asupra unei legi de respingere, aceasta duce la posibilitatea
reexaminării lor înainte de promulgare şi indirect, din nou, asupra ordonanţelor.

 Controlul constituţionalităţii legilor al căror obiect este aprobarea sau

respingerea ordonanţelor de urgenţă

Existenţa ordonanţelor de urgenţă întemeiată pe dispoziţia cuprinsă în art.

115 alin. 4 şi urm. din Constituţie, este subordonată unei condiţii, depunerea
acesteia spre aprobare la Parlament, după care, o dată publicate în Monitorul
Oficial, intră în vigoare. În consecinţă, şi legile de aprobare sau de respingere a
ordonanţelor de urgenţă, se supun regulilor generale ce privesc aprobarea,
modificarea sau respingerea ordonanţelor care sunt supuse aprobării la cererea legii
de abilitare.
Ordonanţele de urgenţă sunt supuse controlului de constituţionalitate, atât pe
calea controlului anterior exercitat înaintea promulgării legii de aprobare sau de
respingere, cât şi pe calea controlului posterior intrării lor în vigoare, respectiv pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate.
În cazul legilor de aprobare sau de respingere, Curtea Constituţională poate
fi sesizată, conform regulilor generale stabilite prin art. 146 lit. a din Constituţie,
urmând a aproba, modifica sau respinge ordonanţele de urgenţă prin lege. Tot aşa,
legea de aprobare sau de respingere a ordonanţei de urgenţă, ca şi oricare altă lege,
poate fi supusă unui control posterior intrării sale în vigoare, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate. Sesizarea şi procedura de urmat în acest caz aparţine
dreptului constituţional comun în materie şi se regăseşte în dispoziţiile art. 23 din
Legea nr. 47/1992.
În general, este de admis că în cazul controlului de constituţionalitate a legii
de aprobare sau de respingere implicit se verifică şi constituţionalitatea ordonanţei.
Uneori, prin legea de aprobare Parlamentul poate acoperi eventualele vicii de
neconstituţionalitate ale dispoziţiilor unei ordonanţe, fie ea de urgenţă, dar alteori
este în imposibilitatea să procedeze ca atare. În acest ultim sens, s-a pronunţat în
practica sa Curtea Constituţională prin Decizia nr. 91 din 1995, deoarece
„Parlamentul nu este îndreptăţit să confirme o normă neconstituţională, care îşi
păstrează acest caracter, cât timp legiuitorul nu a modificat-o.” Astfel, motiv de
neconstituţionalitate poate să îl constituie încălcarea dispoziţiilor imperative, din
cadrul procedurii legislative, ce priveşte adoptarea legii de aprobare. De exemplu,
nedepunerea ordonanţei spre aprobare la Parlament atrage inexistenţa acesteia, la
fel ca şi nepublicarea ei, astfel că neîntrunirea celor două condiţii cumulative, arată
că practic ordonanţa nu a intrat în vigoare. Având în vedere interdicţia de
reglementare, stabilită pentru ordonanţele de urgenţă de art. 115 alin. 6 din
Constituţia revizuită, este de aplicat pentru identitate de raţiune, practica Curţii
care a statuat că starea de neconstituţionalitatea a unei ordonanţe nu poate fi
înlăturată prin legea de aprobare, întrucât lipsa abilitării Guvernului pentru a emite
ordonanţe într-un domeniu strict precizat, determină neconstituţionalitatea
intrinsecă a ordonanţei .
Ordonanţa de urgenţă nu constituie o varietate a ordonanţei emise pe baza
unei legi de abilitare, ci o măsură de ordin constituţional ce permite Guvernului să
acţioneze pe baza „necesităţii şi urgenţei reglementării unei situaţii care, datorită
circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea
evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Ordonanţele de urgenţă sunt
emise numai în „cazuri excepţionale” când imperativul salvgardării unui interes
public face necesară luarea de urgenţă a unei asemenea măsuri.
Prin urmare, controlul constituţionalităţii legilor de aprobare sau de
respingere este implicit şi un control de constituţionalitate al ordonanţei, respectiv
dacă aceasta are un caracter urgent, dacă există o situaţie extraordinară a cărei
reglementare nu poate fi amânată, dacă se justifică un interes public, dacă urgenţa a
fost motivată. De exemplu, în Decizia nr. 34/1998 Curtea Constituţională, după
îndelungi tatonări, a ajuns la concluzia că, „accelerarea procesului de privatizare”
constituie „fundamentul reformei economice în România” ceea ce a impus urgenţa
abordării acestui domeniu ce reprezintă un interes public.
Curtea Constituţională controlând constituţionalitatea ordonanţei de urgenţă
şi fără să ţină seama de „interpretarea” dată în propria decizie cu nr. 34/1998, ar fi
trebuit să verifice, la acel moment, domeniul de reglementare, dacă acesta face
parte sau nu din cel rezervat legii organice, conformitatea normelor cuprinse în
ordonanţă cu principiile şi dispoziţiile Constituţiei.
Până în prezent, aşa cum am mai arătat, nu s-au formulat reglementări
explicative a sintagmei constituţionale „cazuri excepţionale” şi, de altfel nici
literatura juridică sau practica judiciară constituţională nu a clarificat îndeajuns de
bine sensul ei, astfel încât, în concret, interpretările au variat în funcţie de interesul
politic urmărit. Curtea Constituţională prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995
referitoare la constituţionalitatea Legii nr. 66 din 24 iunie 1995 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1995, încearcă să stabilească unele
criterii obiective pentru lămurirea sintagmei „cazuri excepţionale”. Potrivit
punctului de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, emiterea unei ordonanţe
de urgenţă nu este impusă de apariţia unor împrejurări extraordinare care ar
determina instituirea stării de urgenţă şi a stării de asediu, a căror proclamare intră
în competenţa Preşedintelui României. Caracterul excepţional al ordonanţei, derivă
din punerea în pericol a programului de guvernare, în lipsa unor rapide
reglementări juridice care nu pot fi instituite decât pe calea ordonanţei de urgenţă.
Potrivit aceluiaşi punct de vedere, determinarea situaţiilor excepţionale, pentru
emiterea ordonanţei de urgenţă, aparţine Guvernului şi, în consecinţă, acesta a
apreciat ca excepţională situaţia în care în unele regii autonome şi societăţi
comerciale cu capital majoritar de stat există tendinţa nejustificată de a negocia
importante creşteri de salarii, cu consecinţe directe asupra creşterii preţurilor.

5. Constituţionalitatea celorlalte acte normative, mai puţin a ordonanţelor

guvernamentale
 Curtea Constituţională nu este legal sesizată atunci când i se cere să
examineze excepţia de neconstituţionalitate a unui alt tip de act normativ în
afară de lege sau de ordonanţă. Instanţa de sesizare se află în faţa unui caz de
inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate şi potrivit art. 23 alin. 6
din Legea nr. 47/1992 are obligaţia să respingă excepţia printr-o încheiere
motivată fără a mai sesiza Curtea Constituţională (de exemplu, ordinul unui
ministru). Cu toate acestea, Curtea, o dată sesizată, este obligată să se
pronunţe atât în baza jurisprudenţei constituţionale, cât şi pentru că se află în
baza unei sesizări în forma prevăzută de art. 23 alin. 4 din Legea nr. 47/1992
(în prezent art. 29 alin. 4, după republicare), şi în consecinţă, va respinge
excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.
 Legea fundamentală a înţeles să supună contenciosului constituţional numai
acele acte care, într-un fel sau altul, ajung în final să fie supuse dezbaterii şi
aprobării parlamentului, lăsând la o parte acele acte ale executivului care,
fiind date în executarea legii, nu mai sunt supuse direct controlului autorităţii
legislative.
 De principiu, ceea ce nu este de competenţa Curţii Constituţionale, chiar
dacă priveşte conformitatea cu dispoziţiile Constituţiei, intră în competenţa
instanţelor judecătoreşti, în general şi a instanţelor de contencios
administrativ în special. Actele normative ale Guvernului, ministerelor şi
celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale (inclusiv
actele individuale), indiferent de materia la care se referă, sunt controlate,
sub aspectul legalităţii, de instanţele judecătoreşti, în special de contencios
administrativ. Atunci când ilegalitatea actului administrativ normativ
priveşte nerespectarea Constituţiei, fiind emis prin exces de putere, adică cu
depăşirea limitelor şi condiţiilor de exercitare a competenţei organului
emitent, competenţa aparţine tot instanţei judecătoreşti, respectiv instanţei de
contencios administrativ. Neconstituţionalitatea nu reprezintă altceva decât o
formă agravată de ilegalitate.
 Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu că, verificarea conţinutului
hotărârilor guvernului intră în competenţa instanţelor judecătoreşti de
contencios administrativ, care pot să statueze, cu ocazia controlului specific,
 asupra conformităţii dispoziţiilor acestora cu actul normativ cu forţă juridică
superioară, respectiv legea şi mai presus decât toate Constituţia.
 Prin urmare, neconstituţionalitatea sau ilegalitatea unei prevederi cuprinse
într-un act administrativ normativ, cu excepția ordonanțelor, se atacă pe
calea excepţiei de ilegalitate, în faţa instanţelor judecătoreşti şi în special în
faţa instanţelor de contencios administrativ constituite în cadrul
Tribunalelor, Curţilor de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

DE REŢINUT!!!!!
 Încheierea constituie singura modalitate de sesizare a Curţii Constituţionale,
în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
 Curtea Constituţională prin deciziile sale cu caracter obligatoriu asigură o
practică unitară în domeniul controlului constituţionalităţii legilor.
 Obiectul controlului efectuat de Curtea Constituională poate fi numai o Lege
sau o Ordonanţă.

Test de autoevaluare nr.1

1. Este obligatorie suspendarea judecării cauzei pe perioada

soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate?
2. Cum se efectuează controlul de constituţinalitate al unui alt act
administrativ decât ordonanţa de Gvern?
3. Enumeraţi unele cazuri de inadmisibilitate a excepţiei de
neconstituţionalitate.

Bibliografie
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României – explicaţii şi comentarii, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2003
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, 1996
Mircea Preda, „Tratat elementar de drept administrativ român”, Editura “Lumina
Lex”, Bucureşti, 1996
Lucian Chiriac, Mijloace de control și reglare pentru înfăptuirea unui stat de drept,
Editura Petru Maior, 2009
Lucian Chiriac, Controlul de constituționalitate a ordonanțelor Guvernului, Editura
Accent, Cluj-Napoca, 2004