Curs 8

Drept administrativ I – Cursul nr.
8 (6 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu
TEMA 1 – PREŞEDINTELE ROMÂNIEI: RĂSPUNDEREA PENALĂ
Sursa principală a prezentării: Alexandru-Sorin Ciobanu, Răspunderea penală a Preşedintelui României,

în lumina dispoziţiilor Noului Cod Penal şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 678 din 13 noiembrie 2014,
articol publicat în Revista de drept public nr. 1/2015.
1. Procedura angajării răspunderii penale:
1.1. Precizări introductive

Pe întreaga perioadă a mandatului său, Preşedintele României se bucură de imunitate în materie penală
(în sens de iresponsabilitate pentru opiniile politice şi de inviolabilitate pentru celelalte fapte/acte ale
sale), cu o singură excepţie: punerea sub acuzare pentru înaltă trădare, la care se referă art. 96 din
Constituţia României, revizuită.
Iniţial, „Tezele” proiectului de Constituţie reglementau numai răspunderea politică a Preşedintelui,
constând în suspendarea sa din funcţie, cu avizul „Consiliului Constituţional” şi cu votul majorităţii
absolute a membrilor Adunării Deputaţilor şi a Senatului1.
Ulterior, în proiect s-au adăugat amendamentele privind imunitatea Preşedintelui, cu trimitere distinctă
la dispoziţiile privind imunitatea parlamentarilor, respectiv răspunderea juridică (penală) a acestuia
pentru înaltă trădare.
În forma finală a Constituţiei din 1991, art. 84 alin. 2 („Incompatibilităţi şi imunităţi”) a prevăzut că
„Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 70 se aplică în mod
corespunzător”. La rândul său, art. 70 („Independenţa opiniilor”) stabilea că „Deputaţii şi senatorii nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului”. Tot în cuprinsul art. 84, la alin. 3, era reglementată şi răspunderea penală a Preşedintelui
pentru „înaltă trădare”. Astfel, cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, puteau hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor, competenţa de judecată revenind Curţii Supreme de Justiţie (actuala Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie).
Ca efect al condamnării definitive a Preşedintelui, acesta era demis de drept.
În art. 95 („Suspendarea din funcţie”) regăseam, ca şi în prezent, procedura de angajare a răspunderii
politice a şefului statului, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. La
propunerea a cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor, cele două Camere puteau hotărî, în
şedinţă comună, suspendarea din funcţie a Preşedintelui, cu votul majorităţii absolute, după consultarea
Curţii Constituţionale. Ulterior aprobării propunerii de suspendare, într-un termen de 30 de zile, se
organiza referendumul pentru demiterea Preşedintelui.
În urma revizuirii din anul 2003, textele referitoare la răspunderea Preşedintelui au suferit unele modificări.
Pe de o parte, în cadrul art. 84 au fost menţinute doar primele două alineate, alineatul 3 referitor la „înalta
trădare” transformându-se într-un articol distinct (art. 96, denumit „Punerea sub acuzare”).
Alineatul 2 a reţinut aceeaşi formulare generală - „Preşedintele României se bucură de imunitate”, la
care se adaugă a doua teză, o normă de trimitere la primul alineat al noului art. 72, dedicat imunităţii
parlamentare, text care a preluat dispoziţiile fostului art. 70 al Constituţiei din 1991.
1 Cristian Ionescu, Noi reglementări aduse răspunderii penale a Preşedintelui României în Codul penal. Propuneri de
lege ferenda, Curierul Judiciar nr. 4/2014, p. 220.
Drept administrativ I – Cursul nr. 8 (6 aprilie 2020)
În egală măsură, art. 95 a rămas „neatins”, dar s-a reformulat art. 96, care a preluat şi dezvoltat dispoziţiile
anterioare ale art. 84 alin. 3. Au fost aduse unele precizări suplimentare cu privire la iniţierea propunerii
1
de punere sub acuzare pentru „înaltă trădare” de către majoritatea deputaţilor şi senatorilor, respectiv
suspendarea din funcţie a Preşedintelui, ca efect al adoptării hotărârii Parlamentului.
Au existat şi încă mai există destule controverse, mai ales la nivel doctrinar, cu privire la modul în care
persoana aleasă Preşedinte al României ar urma să răspundă penal, cel puţin după încetarea
mandatului, şi pentru alte infracţiuni, o discuţie specială fiind legată de delimitarea infracţiunilor de
drept comun de infracţiunile săvârşite în exercitarea atribuţiilor prezidenţiale.
Vom trata în secţiunea următoare aceste controverse, astfel încât în secţiunea de faţă vom prezenta,
succint, doar etapele necesare pentru angajarea răspunderii pentru “înaltă trădare”, amintind că, în
prezent, această infracţiune este reglementată în art. 398 Cod penal:
“Faptele prevăzute în art. 394-397 (adică cele care formează elementul material al infracţiunilor de
“trădare”, “trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat”, “trădare prin ajutarea inamicului”,
“acţiuni împotriva ordinii constituţionale” – subl.ns. A.S.C.), săvârşite de către Preşedintele României sau
de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare
şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.”
Din analiza art. 96 din Constituţie şi a dispoziţiilor Codului de procedură penală, angajarea răspunderii penale a
Preşedintelui României presupune 3 etape:
1) etapa politică (punerea sub acuzare pentru înaltă trădare de către Parlament);
2) etapa urmăririi penale (procedură desfăşurată de Parchetul General)
3) etapa judecăţii (primă instanţă – Secţia Penală a ÎCCJ, apel – Completul de 5 judecători în materie penală).
Ultimele 2 etape mai sunt tratate, în literatura de specialiate, sub denumirea de “etapa judiciară” sau “tehnico-
juridică”.
1.2. Etapa politică:

Această etapă este denumită „politică” pentru că aprecierea unei fapte a Preşedintelui ca fiind “înaltă trădare” şi,
mai departe, punerea sub acuzare intră în competenţa Parlamentului.
După intrarea în vigoare a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009), nu se mai poate susţine că “înaltă
trădare” ar avea valenţe preponderent “politice” şi că nu ar putea fi considerată o categorie exclusiv
juridică, pe motiv că nu ar fi reglementată cu precizie (după cum vom detalia în secţiunile de mai-jos,
această situaţie se regăsea până la 1 februarie 2014).
Cu toate acestea, hotărârea, în sine, de punere sub acuzare rămâne la aprecierea Parlamentului şi
necesită, în mod evident, un vot politic, chiar dacă propunerea trebuie să fie temeinic argumentată
juridic. Dacă Parlamentul nu îşi asumă acestă decizie, Parchetul nu are posibilitatea de îl urmări penal pe
Preşedinte şi, ca atare, acesta nici nu poate fi judecat.
În ce constă această procedură parlamentară (a se vedea şi art. 75-80 al Regulamentului activităţilor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului)?
 propunerea (cererea) de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea absolută a deputaţilor şi
senatorilor (trebuie să fie temeinic motivată, inclusiv din perspectiva încadrării juridice a faptelor
imputate);
 propunerea se depune la birorurile permanente ale celor 2 Camere şi trebuie adusă, neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui, pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută).
 în cadrul unei şedinţe comune se aduce la cunoştinţa parlamentarilor conţinutul cererii şi se
2
constituie o comisie specială de anchetă;
 în termen de 48 de ore de la depunerea raportului de către comisia specială de anchetă, are loc şedinţa
comună în care se dezbate şi se votează cererea de punere sub acuzare;
 cererea se aprobă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor (vot secret, cu bile). 
după aprobarea cererii, Parlamentul va solicita oficial Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ
să sesizeze ÎCCJ.
Efectele aprobării cererii de punere sub acuzare:

 ridicarea imunităţii Preşedintelui în ceea ce priveşte angajarea răspunderii pentru faptele prezentate
ca fiind “înaltă trădare”;
 sesizarea autorităţii competente pentru realizarea urmăririi penale (Parchetul General de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
 suspendarea de drept din funcţie a Preşedintelui (până la clasarea cauzei sau, după caz, soluţionarea ei
definitivă pe cale judecătorească);  instaurarea interimatului.
1.3. Etapa urmăririi penale:

Competenţa de a realiza urmărirea penală şi de a dispune trimiterea în judecată a Preşedintelui, prin
rechizitoriu, pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, aparţine Parchetului General de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la modul de finalizare a urmăririi penale, au fost exprimate două puncte de vedere (la care vom
reveni şi în secţiunea 3):
(i.) punerea sub acuzare a Preşedintelui de către Parlament are semnificaţia sesizării Parchetului
General, dar nu există obligaţia acestuia din urmă de a dispune, obligatoriu, trimiterea în judecată.
(ii.) Parchetul General are obligaţia de a da curs hotărârii Parlamentului şi de a sesiza instanţa de
judecată. Evident, soluţia corectă este cea formulată în prima teză, întrucât etapa politică se epuizează din
momentul sesizării Parchetului, după acest moment procesul penal intrând pe făgaşul obişnuit: Parchetul
va efectua urmărirea penală, însă va întocmi un rechizitoriu pentru trimitere în judecată numai dacă va
constata că sunt întrunite, cu adevărat, elementele constitutive ae infracţiunii de “înaltă trădare”. Invers,
dacă Parchetul va constata că nu sunt motive pentru trimiterea în judecată, va dispune clasarea cauzei,
conform dispoziţiilor Codului de procedură penală (caz în care Preşedintele îşi va relua atribuţiile).
1.4. Etapa judiciară:

La această etapă (judecata) se va ajunge numai dacă Parchetul General va sesiza instanţa printr-un rechizitoriu.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
1) judecata în fond (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală);
2) judecata în apel (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală).
Ce soluţii poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?
(i.) dacă Preşedintele va fi declarat nevinovat (acuzaţiile penale nu se justifică), se va pronunţa o

hotărâre de achitare – consecinţe “administrative”: încetarea suspendării din funcţie şi a interimatului,
după rămânerea definitivă a hotărârii;
(ii.) dacă Preşedintele va fi declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii de “înaltă trădare”, se va

pronunţa o hotărâre de condamnare (pedepsele sunt cele prevăzute în art. 398 Cod penal) - consecinţe
“administrative”: demiterea din funcţia de Preşedinte, de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
2. Observaţii privind răspunderea penală a Preşedintelui României, în baza dispoziţiilor constituţionale
Dincolo de chestiunea conturării răspunderii juridice a Preşedintelui, în general, o întrebare esenţială

este dacă putem face distincţie între diferitele infracţiuni care pot fi săvârşite de acesta şi ce relevanţă ar
avea acest demers?
Mai concret, trebuie clarificat dacă există o diferenţiere de regim juridic între faptele „de drept comun”
şi faptele săvârşite „în exercitarea atribuţiilor” de şef al statului, dincolo de necesitatea stabilirii sferei de
cuprindere a ambelor categorii.
O asemenea delimitare apare, conform art. 7 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea
ministerială2, privit în lumina art. 109 alin. 2 din Constituţie, pentru membrii Guvernului, inclusiv
primulministru.
Chiar şi pentru aceştia, însă, legiuitorul admite o specie de „imunitate procedurală” în privinţa faptelor
penale săvârşite în exerciţiul funcţie, fiind cunoscute dispoziţiile constituţionale care condiţionează
începerea urmării penale de cererea Preşedintelui României, a Senatului sau a Camerei Deputaţilor, ca şi
celebra Decizie nr. 270/2008 a Curţii Constituţionale 3 care a scindat (în mod artificial şi absolut
inoportun, apreciem noi) această competenţă.
În egală măsură, putem să avem în vedere, spre comparaţie, şi ceea ce înseamnă „imunitatea”
parlamentară, după revizuirea constituţională din anul 2003. Astfel, parlamentarii nu răspund penal
pentru opiniile şi voturile politice exprimate, însă răspund, chiar în timpul derulării mandatului, pentru
orice alte fapte penale.
Desigur, faptul că nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi preventiv decât cu acordul Camerei din
care fac parte constituie un element al „imunităţii” ce le-a fost acordată, mai precis al „inviolabilităţii”
persoanei parlamentarului, însă implicarea Camerei, sub acest aspect, în procedura penală, nu poate
stopa declanşarea şi finalizarea procesului penal în faţa instanţelor (dacă se ajunge până acolo).
2 Potrivit art. 7 din Legea nr. 115/1999, cu modificările şi completările ulterioare: “(1) Intră sub incidenţa prezentei
legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie
infracţiuni. (2) Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund
potrivit dreptului comun. (3) Persoanele prevăzute la art. 6 răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege.”
3 Decizia nr. 270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de
preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României,
Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul
României, pe de altă parte, precum şi asupra cererii preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind
conflictul juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor,
publicată în Monitorul Oficial nr. 290 din 15 aprilie 2008.
Remarcăm că, la art. 72, elementele „imunităţii” acoperă atât lipsa răspunderii pentru opiniile şi voturile
politice, cât şi aspectele ce privesc procedura de percheziţionare, reţinere, arestare, urmărire penală şi
trimitere în judecată pentru fapte ce nu au legătură cu activitatea politică. Cu alte cuvinte, sunt avute în
vedere atât „iresponsabilitatea”, cât şi „inviolabilitatea”, sub umbrela aceluiaşi concept – „imunitate”,
motiv pentru care apreciem că aceeaşi abordare a fost avută în vedere şi în cadrul art. 84 alin. 2 teza
întâi. Ar rezulta, aşadar, că termenul de „imunitate” de la art. 84 nu se rezumă la cea de ordin
procedural, după cum s-a reţinut într-o opinie sus-citată, ci se referă, chiar dacă nu de o manieră foarte
clară, şi la „iresponsabilitate” („imunitatea funcţională”). Aceasta din urmă ar fi, mai departe,
circumstanţiată de teza a 2-a a alin. 84 alin. 2, care ne trimite la art. 72 alin. 1.
În egală măsură, chiar în prezenţa acestei norme de trimitere, este evident că nu putem restrânge discuţiile
privind sfera imunităţii prezidenţiale numai la activitatea politică a şefului statului.
Tocmai de aceea, se impune ca abordarea acestei teme să vizeze două dimensiuni, după cum discutăm despre
lipsa totală şi perpetuă de răspundere juridică (iresponsabilitate sau imunitate de drept
4
material/funcţională) sau despre protejarea Preşedintelui numai în timpul exercitării mandatului (inviolabilitate
sau imunitate de drept procedural).
Personal, optăm pentru utilizarea conceptelor de „iresponsabilitate” şi „inviolabilitate”, pe care le
considerăm mai reprezentative din perspectiva dreptului public (fără a pretinde că celelalte sintagme,
care evocă aceleaşi realităţi, dintr-o perspectivă „penalistă”, nu ar fi corecte).
Amintim că în articolele 95 şi 96 sunt consacrate proceduri care pot atrage, în mod excepţional, fie
răspunderea „disciplinară” (politică) a Preşedintelui în funcţie, fie răspunderea penală pentru fapta de
„înaltă trădare”.
În mod logic, dacă inviolabilitatea ar fi vizat numai opiniile politice ale Preşedintelui, ar rezulta că, în rest,
pentru orice faptă de natură penală, acesta răspunde încă din timpul mandatului ca orice alt cetăţean,
fără a beneficia de nicio „favoare”.
Însă, în acest caz, nu îşi mai avea rostul art. 96 din Constituţie, care prevede o procedură specială de
ridicare a imunităţii Preşedintelui, atunci când este acuzat de reprezentanţii forului legiuitor că a săvârşit
o infracţiune de gravitate extremă, denumită generic, încă din 1991, „înaltă trădare”.
Este neîndoielnic faptul că art. 96 există tocmai pentru a permite declanşarea urmăririi penale împotriva
Preşedintelui în funcţie, iar caracterul de excepţie 4 al unei asemenea proceduri, de natură să aducă
atingere regulii imunităţii sale juridice (în sens de inviolabilitate), este subliniat şi de majoritatea
calificată de două treimi, cerută pentru adoptarea hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare.
Chiar dacă putem conveni asupra caracterului de „regulă” a inviolabilităţii Preşedintelui în materie penală,
în timpul exercitării mandatului, mai rămân destule aspecte controversate.
Astfel, putem identifica două categorii de fapte ilicite, în general, şi fapte penale, în special, care pot fi comise de
persoana care ocupă funcţia de Preşedinte al României.
Pe de o parte, pot fi săvârşite fapte penale „în exerciţiul mandatului”. După cum am precizat, unii autori
includ în această categorie faptele prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale 5.
Într-o prezentare mai nuanţată (şi, în ceea ce ne priveşte, discutabilă) se susţine că, în materie penală,
4 Fl. Vasilescu, op.cit., 1992, p. 193; D. A. Tofan, op.cit., 2008, p. 148; A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 335.
5 V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 360.
trebuie făcută o diferenţiere între „acte comise în exercitarea atribuţiilor” (autorul are în vedere
atribuţiile expres precizate în Constituţie, precum: desemnarea primului-ministru, numirea în funcţii
publice, numirea şi revocarea unor membri ai Guvernului, dizolvarea Parlamentului, mobilizarea totală
sau parţială a forţelor armate, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, conferirea de decoraţii
şi titluri de onoare etc.), „fapte conexe sau în legătură cu atribuţiile prezidenţiale” şi „fapte care nu au
nicio legătură cu funcţia”6.
Primele ar intra sub protecţia unei imunităţi absolute, Preşedintele fiind „iresponsabil” pentru ele
(exemplul furnizat este „abuzul contra intereselor persoanei, constând în rechemarea nejustificată a
unui ambasador”), în timp ce ultimele două beneficiază doar de regimul „inviolabilităţii”.
Pentru „faptele conexe” (aici exemplele date se referă la traficul de influenţă săvârşit cu ocazia unor
tratate internaţionale, luarea de mită pentru acordarea gradelor de general/amiral sau pentru emiterea
unui decret de graţiere7 ş.a.) sau faptele fără legătură cu funcţia, Preşedintele este protejat de
imunitatea procedurală, el neputând fi implicat într-un proces penal, în perioada mandatului său, ci
numai după expirarea acestuia, în condiţiile dreptului comun8.
Dincolo de faptul că suntem de acord cu observaţiile citate privind „inviolabilitatea”, avem rezerve faţă
de plasarea „faptelor conexe”, astfel cum sunt descrise de autorul menţionat, în afara exerciţiului
atribuţiilor prezidenţiale. În definitiv, nu vedem ce ar diferenţia, de exemplu, din perspectiva acestei
calificări (plecând de la premisa că ar putea avea o încadrare penală concretă), rechemarea abuzivă a
unui ambasador faţă de o eventuală mită pretinsă pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 94 din
Constituţie. Toate sunt comise în exercitarea atribuţiilor prezidenţiale, chiar dacă reprezintă o exercitare
5
abuzivă, deformată, dincolo de limitele legii (tocmai acest element comun le poate conferi caracter infracţional).
Din punctul nostru de vedere, orice infracţiune săvârşită în legătură cu realizarea unei atribuţii, sau, în
alte cuvinte, profitându-se nemijlocit de existenţa acestor atribuţii, constituie o infracţiune săvârşită „în
exerciţiul funcţiei”.
Într-o altă opinie9, mergându-se pe modelul răspunderii ministeriale, s-a arătat că imunitatea îl
protejează pe Preşedinte numai în privinţa faptelor săvârşite în exerciţiul mandatului, pentru faptele „de
drept comun” urmând să răspundă ca orice alt cetăţean.
O asemenea concepţie este întemeiată, după cum am arătat deja, pe principiile fundamentale
consacrate în art. 16 din Constituţie: egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări, respectiv imperativul ca nimeni să nu fie mai presus de lege.
Pe cale de consecinţă, dacă Preşedintele ar comite fapte penale „obişnuite” (precum înşelăciunea,
omorul, uciderea din culpă, vătămarea corporală etc.), care nu au fost ocazionate de exercitarea
atribuţiilor prezidenţiale, acesta nu ar mai fi protejat de imunitate şi ar putea răspunde juridic chiar din
timpul mandatului.
Revenind la opiniile anterioare, în special tripla clasificare a infracţiunilor ce ar putea fi săvârşite de

Preşedinte, nu putem să acceptăm că acesta este iresponsabil din punct de vedere penal pentru orice
fapte săvârşite „în exercitarea atribuţiilor” sale (în accepţiunea restrânsă prezentată într-una din tezele
de mai-sus), chiar dacă nu au caracter politic, cu excepţia „înaltei trădări”.
6 D. Niţu, op.cit. (Imunitatea şefului de stat...), 2012, p. 80.

7 Ibidem, p. 81.
8 Ibidem, p. 81.
9 A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 335.
Credem că, în aceste ipoteze, „simpla” inviolabilitate este mai mult decât suficientă (ba chiar, în anumite
circumstanţe, excesivă), în caz contrar persoana în cauză fiind încurajată să comită abuzuri, din moment
ce este conştientă că se va bucura de o „impunitate” perpetuă. Or, o astfel de soluţie nu credem că este
acceptabilă
Inviolabilitatea Preşedintelui pentru faptele penale comise în exercitarea prerogativelor funcţiei este
acceptată şi într-o altă lucrare de referinţă în materia dreptului administrativ, unde se reţine că
„legiuitorul constituant român reduce ideea răspunderii penale a Preşedintelui Republicii la ideea punerii
sub acuzare pentru înaltă trădare”10 (înţelegându-se din ansamblul explicaţiilor oferite de autor că se
avea în vedere problema angajării răspunderii în timpul mandatului).
De altfel, contrar teoriilor care optau pentru tratarea Preşedintelui ca orice alt cetăţean 11, în privinţa
faptelor penale desprinse de exerciţiul atribuţiilor sale, majoritatea juriştilor, ca şi practica judiciară
(exemplul cel mai relevant este celebra cauză „Flota” care l-a implicat pe fostul Preşedinte al României),
au ales soluţia recunoaşterii inviolabilităţii, indiferent dacă pretinsele infracţiuni au fost săvârşite înainte
sau după începerea mandatului.
Chiar dacă o asemenea interpretare poate să pară inechitabilă, în raport cu restul cetăţenilor, şi poate
încuraja eventuale „derapaje” juridice din partea beneficiarului imunităţii, considerăm că, de lege lata,
este, într-adevăr, singura soluţie acceptabilă.
Desigur, riscul teoretic al săvârşirii unor infracţiuni de către Preşedinte există, fiind vorba aici despre
faptele pe care le-ar fi putut comite şi ca simplu cetăţean: încălcarea regimului circulaţiei pe drumurile
publice, acte de agresiune etc. Acestea pot fi denumite, generic, „infracţiuni de drept comun”, tocmai
pentru a le delimita de cele săvârşite în exercitarea mandatului.
Însă, la nivel practic, gradul de probabilitate al unor astfel de situaţii este redus, din cel puţin două
motive: (i.) pentru o asemenea conduită ilicită, chiar dacă nu există o ripostă imediată a organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judiciare, ne putem imagina (în cazurile extreme) o intervenţie a
Parlamentului în baza art. 95 din Constituţie, soldată cu suspendarea din funcţie a „făptuitorului” (este
adevărat că se va ajunge la referendum, al cărui rezultat nu poate fi asimilat unei „sancţionări juridice”);
(ii.) inviolabilitatea
6
îl protejează pe Preşedinte numai în perioada derulării mandatului, deci pentru infracţiunile săvârşite în acest
interval de timp el va putea fi tras la răspundere după ce părăseşte funcţia.
Concluzionând, în privinţa faptelor calificabile din perspectivă penală, care nu reprezintă opţiuni sau
acţiuni politice, suntem de acord că operează inviolabilitatea (pe durata mandatului) nu şi
iresponsabilitatea.
Pornind de la această premisă, prezintă interes art. 156 din Noul Cod penal11, conform căruia „cursul
termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o
împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare ”. În
completarea normei de mai-sus, amintim şi dispoziţiile art. 312 alin. 2 şi 3 din Noul Cod de procedură
penală (NCPP)13 care prevăd suspendarea urmăririi penale „în situaţia în care există un impediment legal
temporar pentru punerea îm mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană”, respectiv dreptul organelor
de urmărire penală, în această situaţie, de a efectua „toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată
10 Ibidem, p. 330. A se vedea şi V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 360; R.N. Petrescu, op.cit., 2009, p. 72.
11
A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 330; V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 360.
11 Legea nr. 286/2009 (Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009), cu modificările şi completările ulterioare.
13
Legea nr. 135/2010 (Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010), cu modificările şi completările ulterioare.
de situaţia suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor
procesuali”.
În cazul Preşedintelui, un astfel de „impediment legal” îl constituie (după cum vom arătat că a reţinut şi Curtea
Constituţională) dispoziţiile referitoare la imunitatea sa.
Fără a dezvolta acest subiect, mai precizăm că imunitatea, în sensul analizat, operează şi pentru
Preşedintele suspendat în temeiul art. 95 din Constituţie, întrucât mandatul nu i-a încetat, ci doar
exercitarea atribuţiilor i-a fost suspendată până la finalizarea referendumului privind demiterea sa.
3. Semnificaţia „înaltei trădări”, în lumina dispoziţiilor Noului Cod penal
Încă de la intrarea în vigoare a Constituţiei României, semnificaţia conceptului de „înaltă trădare” a

format obiect de controversă, în lipsa unor precizări mai clare în Legea fundamentală şi în configuraţia
dată a Codului penal din 1968 (cu modificările ce i-au fost aduse).
S-a reţinut că punerea sub acuzare pentru o astfel de faptă are la bază, primordial, o apreciere politică a
Parlamentului, întrucât poate fi „rezultatul unei confruntări de opinii, de programe, de atitudini, de
ideologii politice” dar şi al „unui simplu joc politic sau al unei răzbunări politice”12. În acelaşi timp, o
asemenea apreciere nu avea cum să facă abstracţie de o posibilă calificare din perspectiva legislaţiei
penale, de unde şi calificarea sa ca o „crimă politică” ce constă în „abuzul de funcţie pentru o acţiune
contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării”13.
Aşadar, „înalta trădare” a fost percepută ca având un caracter mult mai complex decât „trădarea” din
Codul penal, putând fi privită drept „cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi
ţării, în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale”14.
În contextul finalizării procedurii de revizuire a Constituţiei, în anul 2003, s-a apreciat că art. 96 vizează
fapte penale deosebit de grave15care, tradiţional, în constituţiile democratice, sunt exprimate prin
sintagma „înaltă trădare”16, cu precizarea că Parlamentul nu poate juca rolul unei instanţe de judecată,
deşi punerea sub acuzare a Preşedintelui are un sens preponderent politic.
7
Doctrina a mai subliniat că înalta trădare constituie o „trădare de ţară” cu consecinţe deosebit de grave
asupra elementelor statului17 şi cu un dublu caracter – politic şi juridic 18, în al cărei conţinut putea intra
orice acţiune prevăzută la art. 155-157 din Codul penal (trădare, trădare prin ajutarea inamicului,
trădare prin transmitere de secrete).

13 Ibidem, p. 336.
14 Fl. Vasilescu, op.cit., 1992, p. 193.
15 D.A. Tofan, op.cit., 2008, p. 148.
16 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 80-81.
17 Şt. Deaconu, op.cit., 2012, p. 331.
18 V. Vedinaş, op.cit., 2015, p. 362; Şt. Deaconu, op.cit., 2012, p. 332.
Conform unei alte interpretări de referinţă, dacă se admitea că „înalta trădare”, în sine, era o infracţiune
distinctă, atunci dispoziţiile art. 96 din Constituţie deveneau inaplicabile, din cauza inexistenţei unei
astfel de infracţiuni în Codul penal din 1968, cu consecinţa că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urma să
respingă o eventuală hotărâre a Parlamentului de trimitere în judecată, pentru lipsa incriminării legale 19.
Cu toate acestea, se identifica şi o soluţie de natură să „salveze” textul constituţional: să considerăm că
„înalta trădare” nu este decât o agravantă a infracţiunii de „trădare” (întrucât era comisă de un organ
aflat pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei statale), caz în care instanţa supremă avea posibilitatea să
constate că sunt întrunite elementele acesteia şi să aplice o pedeapsă orientată spre maximul prevăzut
de lege20.
Această interpretare a fost îmbrăţişată şi de alţi reprezentanţi ai doctrinei clujene 21.
De altfel, şi specialişti ai Facultăţii de Drept din Bucureşti au acceptat teza unei „trădări agravate” 22.
Suplimentar, aceştia au precizat că semnificaţia politică a conceptului în discuţie era reliefată şi prin
faptul că parlamentarii nu sunt ţinuţi să facă dovada săvârşirii anumitor fapte penale, aceasta fiind de
competenţa autorităţii judecătoreşti, ci doar să probeze existenţa unei „fapte politice de o gravitate
extremă a Preşedintelui, prin care acesta s-a compromis definitiv şi iremediabil, aducând totodată
prejudicii imense ţării şi naţiunii române” (bineînţeles, cu unele referiri inevitabile la normele dreptului
penal).
Mai recent, într-o monografie bine documentată s-a optat pentru o sferă mai largă a „înaltei trădări”,
considerându-se că aici ar intra toate infracţiunile din Titlul I („Infracţiuni contra siguranţei statului”) al
fostului Cod penal sau din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României 23, dacă astfel de
fapte pot fi săvârşite de Preşedinte şi reprezintă o încălcare flagrantă a obligaţiei de fidelitate faţă de
ţară, prejudiciind grav interesele statului24.
În fine, s-a recunoscut că nici Constituţia, nici legea penală nu furnizau o definiţie certă, de unde şi concluzia că
aveam de-a face cu o denumire generică ce făcea referire la texte de incriminare deja existente 25.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal (NCP)26, lucrurile se simplifică în mod substanţial29.
19 Tudor Drăganu, O infracţiune controversată: înalta trădare, în Curierul Judiciar nr. 12/2003, p. 93 şi urm.
20 Ibidem, p. 95.
21 R.N. Petrescu, op.cit., 2009, p. 77.
23 De exemplu, conform art. 3 din Legea nr. 51/1991 (republicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013)
constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: planurile şi acţiunile care vizează
suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român; acţiunile care au
ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare
străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din
aceste fapte; trădarea prin ajutarea inamicului; acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc
slăbirea puterii de stat; iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau
extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste,
separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi
incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept etc.
24 D. Niţu, op.cit. (Imunitatea şefului de stat...), 2012, p. 95.
25 Ibidem, p. 95.
26 Noul Cod penal a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
29
A se vedea şi V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 363.
8
Astfel, art. 398 prevede că „Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României
sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă
trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.”
La articolele indicate vom regăsi: trădarea (art. 394), trădarea prin transmitere de informaţii secrete de
stat (art. 395), trădarea prin ajutarea inamicului (art. 396) şi acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art.
397).
După cum se poate observa, fapta de înaltă trădare este, în sfârşit, incriminată ca o infracţiune de sine
stătătoare, deşi „împrumută” elementul material al altor infracţiuni. În al doilea rând, ea nu este
„rezervată” pentru şeful statului, fiind extinsă şi la membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
(CSAT)27. În acelaşi timp, este discutabil dacă Preşedintele interimar intră sub incidenţa art. 398 NCP.
Dacă acceptăm că, deşi provizoriu, persoana în cauză (preşedintele Senatului sau al Camerei Deputaţilor)
exercită atribuţiile Preşedintelui României, rezultă că ar trebui să i se aplice un regim similar cu cel al
Preşedintelui ales (inclusiv să răspundă pentru „înaltă trădare”).
Cel puţin aparent, Constituţia pare să vină cu o altă soluţie. Astfel, dispoziţiile art. 99 din Constituţie nu
menţionează nimic despre aplicabilitatea art. 96 în privinţa Preşedintelui interimar („Dacă persoana care
asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă
prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 98”), de unde ar rezulta că „înalta trădare” este
legată exclusiv de persoana Preşedintelui ales. Noul Cod penal nu clarifică această chestiune, din
moment ce se referă generic la „Preşedintele României”, fără a face vreo precizare suplimentară.
În ceea ce ne priveşte, acceptând că normele constituţionale nu sunt favorabile acestei interpretări, nu
vedem nicio raţiune pentru care persoana care asigură interimatul funcţiei prezidenţiale să nu răspundă
pentru „înaltă trădare”, deşi nu exercită un „mandat”, mai ales că art. 398 din NCP se aplică şi pentru
orice membru al CSAT (a cărui conducere o poate realiza chiar un Preşedinte interimar).
În orice caz, nu credem că se mai poate susţine, cu aceeaşi fermitate ca înainte de 1 februarie 2014, că
punerea sub acuzare a Preşedintelui reprezintă o „judecată politică”, întrucât în urma incriminării
exprese, fapta de „înaltă trădare” îşi pierde din caracterul politic, dobândind valenţe clare, precise şi
predictibile din perspectiva dreptului penal. Cu alte cuvinte, este mai greu de conceput că, în prezent,
Parlamentul şiar putea permite, în baza unui vot motivat din raţiuni pur (sau preponderent) politice, să îl
acuze pe Preşedinte de „înaltă trădare”, fără a exista serioase elemente care să demonstreze încadrarea
acţiunilor sau inacţiunilor respective în sfera art. 394-397 din NCP.
În altă ordine de idei, fără a intra în detalii procedurale, o altă problemă dezbătută în literatura de specialitate
este legată de semnificaţia hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare.
Faţă de cele două opinii majore formulate: (i.) una minoritară - prin hotărâre se pune în mişcare însăşi
acţiunea penală (deci efectul ei ar fi trimiterea obligatorie în judecată a Preşedintelui) pentru fapta
sesizată de Parlament28; (ii.) una majoritară - hotărârea are ca efect doar ridicarea imunităţii
Preşedintelui şi sesizarea Parchetului General în vederea începerii urmăririi penale, urmând ca trimiterea
în judecată să fie realizată de acesta din urmă32, ne raliem la cea de-a doua.
27 Conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 415/2002, în afară de Preşedintele României (care este şi Preşedintele CSAT)
şi primul-ministru (vice-preşedinte al CSAT), acesta mai cuprinde: ministrul apărării naţionale, ministrul de interne,
ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice,
directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General
şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională.
28 Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
693. 32 A. Iorgovan, op.cit., 2005, pp. 336-337; Şt. Deaconu, op.cit., 2008, p. 905; I. Muraru, M. Constantinescu,
Drept parlamentar românesc, Editura All beck, Bucureşti, 2005, pp. 275-276; V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 364; D.A.
Tofan, op.cit., 2008, pp. 149-150; D. Niţu, op.cit. (Imunitatea şefului de stat...), 2012, p. 100.
Mai mult, suntem de acord că Parchetul nu are obligaţia de a întocmi un rechizitoriu, în vederea trimiterii
în judecată a Preşedintelui, putând să ajungă la concluzia că faptele imputate acestuia nu există, cu
9
consecinţa scoaterii de sub urmărire penală; evident, cu atât mai puţin are instanţa de judecată (Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie) obligaţia de a pronunţa o hotărâre de condamnare 29, doar fiindcă
Parlamentul a lansat o acuzaţie de „înaltă trădare” pe seama şefului de stat.
De asemenea, apreciem ca fiind justificate opiniile 34 care au subliniat faptul că o interpretare contrară (în
sensul obligării Parchetului de a trimite în judecată Preşedintele sau, şi mai radical, în sensul producerii
acestui efect prin simpla adoptare a hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare) ar echivala cu
încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor statului, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţie
României, revizuită.
4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Clarificările aduse prin Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014
Curtea Constituţională nu a avut de prea multe ori ocazia de a se pronunţa expres asupra răspunderii în
plan penal a Preşedintelui, însă problema imunităţii sale a fost antamată în contextul discuţiilor relative
la imunitatea parlamentară.
Astfel, argumente relevante ale Curţii, în această materie, pot fi regăsite în Decizia nr. 235 din 5 mai
200530 (prin care s-a reţinut că prevederile art. 72 din Constituţie instituie măsuri de protecţie faţă de
eventuale abuzuri, şicane sau constrângeri pentru fapte care nu au legătură cu opiniile sau voturile lor
politice), Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 (prin care s-a reţinut că instituţia imunităţii parlamentare, sub
cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventuale presiuni sau abuzuri, fiindu-i
asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin) sau
Decizia nr. 284 din 21 mai 2014 31 (conform căreia imunitatea Preşedintelui, ca şi a parlamentarilor,
reprezintă o garanţie constituţională şi o măsură de protecţie a mandatului, menită să asigure
independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri, înlăturând
răspunderea juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei).
Curtea şi-a exprimat un punct de vedere general şi în cadrul procedurii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui. Prin Avizul nr. 1 din 5 aprilie 2007 32, ea a reţinut că „Preşedintele României se bucură de
imunitate în condiţiile art. 72 alin. (1), adică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
(...)”. Cu alte cuvinte, Curtea a raportat „imunitatea” la „iresponsabilitatea” şefului statului pentru
opiniile sale politice, fără a menţiona nimic despre cealaltă latură a acesteia – „inviolabilitatea”.
29 Pentru detalii, a se vedea D. Niţu, op.cit. (Imunitatea şefului de stat...), 2012, pp. 98-100; A. Iorgovan, op.cit.,
2005, pp. 336-337; V. Vedinaş, op.cit., 2014, p. 364; Şt. Deaconu, op.cit., 2008, pp. 905-908. 34 Pentru detalii, a se
vedea D. Niţu, op.cit. (Imunitatea şefului de stat...), 2012, p. 100.
30 Decizia nr. 235 din 5 mai 2005 privind sesizarea de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 2 din Legea
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 462 din 31 mai 2005.
31 Decizia nr. nr. 284 din 21 mai 2014 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Victor-Viorel Ponta
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 3 iulie 2014. 10
De altfel, cu ocazia analizării dispoziţiilor Regulamentului de organizare şi funcţionare a Senatului, se

apreciase anterior33 că „numai independenţa opiniilor are, conform art. 72 din Constituţie, un caracter
absolut (...)”, soluţie care, deşi priveşte statutul parlamentarilor, este relevantă şi pentru Preşedinte, în
temeiul normei de trimitere din art. 84 alin. 2 teza a 2-a.
Recent, fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 312 alin. 2 din
Noul Cod de procedură penală34 (referitoare la suspendarea urmăririi penale în situaţia în care există
32 Publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 18 aprilie 2007.

33 Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului (Monitorul Oficial nr. 131 din
27 mai 1994).
34 Excepţia a fost respinsă prin Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014 (Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014).
un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană), Curtea
Constituţională a analizat, mai detaliat, şi semnificaţia art. 84 din Constituţie.
În principal, Curtea a dorit să răspundă la întrebarea dacă imunitatea în discuţie poate fi considerată un
„impediment legal”, în sensul dispoziţiilor din NCPP.
Decizia nr. 678/2014 a reamintit că imunitatea Preşedintelui, ca reprezentant al poporului, urmăreşte
„garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive” şi că ea are un
caracter imperativ, de ordine publică, neconstituind un drept subiectiv la care titularul ar putea renunţa.
Faţă de critica autorului excepţiei, legată de pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie
(principiul egalităţii în faţa legii), Curtea a subliniat că Preşedintele nu se află în aceeaşi situaţie juridică
cu ceilalţi cetăţeni, având un statut special ce justifică instituirea unor norme care să îl protejeze în
exerciţiul autorităţii statale.
S-a mai amintit, de asemenea, că avem de-a face cu o dublă protecţie, exprimată prin noţiunile de
„iresponsabilitate” şi „inviolabilitate”.
Prima este reglementată expres în art. 84 alin. 2 teza a 2-a din Constituţie şi ar consta în faptul că
Preşedintele nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice, exprimate în exercitarea atribuţiilor
mandatului. Domeniul său cuprinde „protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în
exercitarea mandatului prezidenţial, apărând libertatea de exprimare a Preşedintelui”. Aici, foarte
importantă este precizarea că iresponsabilitatea are o „calitate absolută”, în sensul în care incidenţa ei
se extinde şi după încetarea mandatului.
A doua noţiune evocă „un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de
măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea”, cu menţiunea că „dispoziţiile
constituţionale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor nu sunt aplicabile şi Preşedintelui României,
în privinţa căruia, inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul prevăzut de art. 96 din Constituţie,
care stabileşte posibilitatea Parlamentului de a-l pune sub acuzarea pentru înaltă trădare”.
Punerea sub acuzare echivalează, mai departe, cu ridicarea imunităţii Preşedintelui, acesta neputând
răspunde juridic, în perioada mandatului său, pentru alte fapte.
În egală măsură, plecând de la argumentele Curţii Constituţionale privind existenţa unei răspunderi a
titularului mandatului pentru actele şi faptele săvârşite în această perioadă, care nu au legătură cu
voturile sau opiniile politice, reţinem că în privinţa unor astfel de „derapaje” nu va subzista nicio
protecţie specială faţă de fostul Preşedinte, ulterior încetării funcţiei sale.
Din acest punct de vedere, concluziile Curţii ni se pare extrem de clare:
În primul rând, Preşedintele este şi rămâne iresponsabil pentru opiniile (şi, mai general, pentru acţiunile)
sale politice, exprimate în exercitarea funcţiei.
Apoi, pentru faptele care nu au legătură cu aceste opinii politice, realizate fie înainte de începerea
mandatului, fie în timpul acestuia, Preşedintele rămâne răspunzător, bucurându-se, însă, de
inviolabilitate pe întreaga perioada de exercitare a funcţiei.
Înţelegem, din cuprinsul Deciziei nr. 678/2014, că Preşedintele va putea răspunde penal, după ce dispare
inviolabilitatea, pentru toate faptele realizate în timpul mandatului, indiferent dacă au fost săvârşite în
exercitarea atribuţiilor sau în afara unui astfel de cadru, sub condiţia ca pretinsele infracţiuni să nu
constea în declaraţii, mesaje, comunicate, scrisori deschise, puncte de vedere sau alte acte de natură
politică. Totodată, apreciem că ar putea fi avute în vedere, principial, şi „actele” (acţiunile) cu conţinut
politic care generează anumite consecinţe juridice (de exemplu, o cerere de reexaminare a unei legi, sau
refuzul de numire în funcţie a unui membru al Guvernului, la prima solicitare a primului-ministru).
Facem menţiunea că aceste concluzii ale Curţii s-au raportat, în mod special, la răspunderea penală,
Curtea insistând asupra faptului că Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri de acest gen în
timpul exercitării mandatului său, cu excepţia punerii sub acuzare pentru „înaltă trădare”. În tot acest
interval de timp există un veritabil „impediment legal”, în sensul dispoziţiilor noului Cod de procedură
penală, pentru derularea urmăririi penale, aceasta urmând să îşi reia, ulterior, cursul. De altfel, s-a
13
reţinut, în mod corect, că pe durata mandatului prezidenţial operează suspendarea prescripţiei

răspunderii penale, în temeiul art. 156 alin. 1 din NCP.
5. Scurte concluzii
La acest moment, regimul răspunderii penale a Preşedintelui României pare a fi relativ clarificat, ca
urmare a intrării Noului Cod penal în vigoare şi a jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale.
Este de necontestat, aşadar, că delimitarea „iresponsabilităţii” (imunităţii de drept material) de
„inviolabilitate” (imunitatea de drept procedural) este acceptată nu doar în teorie, ci şi în practică. Mai
departe, ar rezulta, din analiza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 678/2014, că nu se poate vorbi despre
iresponsabilitatea Preşedintelui, în plan penal, decât pentru opiniile (indiferent de forma concretă de
exprimare) politice (ca şi în cazul parlamentarilor), în rest acesta fiind doar inviolabil în timpul
mandatului (fiind aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. 2-3 din Noul Cod de procedură penală). Singura
excepţie de la „inviolabilitate” este, într-adevăr, infracţiunea de „înaltă trădare”, incriminată expres în
Noul Cod penal.
Nu în ultimul rând, pentru orice eventuale fapte cu conotaţii penale, altele decât cele al căror element
material ar consta, de fapt, în exprimarea unei opinii (opţiuni) politice, persoana care a exercitat funcţia
prezidenţială va putea fi trasă la răspundere după încetarea mandatului, între timp fiind suspendat
cursul prescripţiei răspunderii penale, în temeiul art. 156 din NCP.
Ca atare, sub rezerva excepţiilor de mai-sus, apreciem că, din momentul încetării funcţiei, nu va subzista
nicio formă de imunitate a fostului Preşedinte pentru faptele penale săvârşite în exercitarea atribuţiilor
prezidenţiale (inclusiv aşa-numitele infracţiuni „conexe” faţă de aceste atribuţii, prilejuite de realizarea
lor, la care ne-am referit anterior) sau pentru cele care nu au nicio legătură cu acestea (infracţiunile „de
drept comun”, care puteau fi comise de orice alt cetăţean).
Admitem că soluţia propusă este mai severă decât cele prevăzute în constituţiile altor state europene,
dar, până la urmă, credem că există destule argumente normative, jurisprudenţiale, practice şi, nu în
ultimul rând, sociale care să o justifice.
În definitiv, nimic nu împiedică un Parlament diligent şi serios să treacă la o revizuire corespunzătoare a
Constituţiei şi să lămurească, pentru totdeauna, aceste aspecte.
14
TEMA 2 – GUVERNUL ROMÂNIEI
Sursa principală a prezentării: Drept administrativ – Partea I. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru
activitatea de seminar, Ediţia a III-a, Universul Juridic, autori: Florin Coman-Kund, Alexandru-Sorin Ciobanu
(datele au fost actualizate în raport cu dispoziţiile Codului administrativ).
1. Noţiune
Noţiunea de Guvern poate avea mai multe accepţiuni:.

 sens foarte larg = totalitatea organelor politice ale statului (inclusiv parlamentul).
 sens mai puţin larg = totalitatea organelor care formează puterea executivă (şeful statului împreună
cu consiliul de miniştri)
 sens restrâns = autoritate a puterii executive, formată din Primul-ministru şi ansamblul miniştrilor
(cu excluderea şeful) – aceasta este şi accepţiunea pe care o avem în vedere în cazul Guvernului
României, conform dispoziţiilor constituţionale.
În România, Guvernul României este reglementat în Titlul III al Constituţiei – Capitolul III, dar şi în Capitolul
IV (sub aspectul raporturilor cu Parlamentul).
La nivel infraconstituţional, cele mai relevante acte normative sunt Codul administrativ, Legea nr. 115/1999
privind responsabilitatea ministerială, Legea nr. 161/2003 (Titlul IV).
Conform art. 14 Cod administrativ, “Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează
în temeiul votului de încredere acordat de Parlament în baza programului de guvernare”.
Precizare: Gubvernul este mai mult decât o simplă autoritate din sfera Executivului, este chiar unul dintre
conducătorii acestuia, alături de Preşedintele României.
2. Rolul şi funcţiile Guvernului României
2.1. Aspecte generale

Constituţia consacră, în mod expres, un dublu rol al Guvernului, politic şi administrativ:
“Art. 102 alin. 1 din Constituţie – „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
Rolul politic poate fi considerat “fundamentul” rolului administrativ şi, invers, rolul administrativ poate fi
considerat un “instrument” prin care Guvernul îşi poate îndeplini obiective politice.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 115 (“Delegarea legislativă”), în doctrină se mai evocă şi existenţa unui
“rol legislativ” (chiar dacă nu “originar”, ci “derivat”, atribuit prin “delegare de competenţă” de la
Parlament). Plecând de la dispoziţiile sintetice din Constituţie, în Codul administrativ (art. 15) sunt
indentificate şi 6 “funcţii” ale acestuia (fiecare “funcţie” poate fi privită ca o dimensiune a rolului
15
constituţional şi este compusă din mai multe atribuţii concrete, relevante într-un anume domeniu de
activitate): - funcţia de strategie;
- funcţia de implementare;
- funcţia de reglementare;
- funcţia de administrare a proprietăţii statului român; - funcţia de reprezentare a statului; - funcţia de
autoritate de stat.
În ceea ce priveşte “atribuţiile principale” ale Guvernului, acestea pot fi găsite la art. 25 din Codul
administrativ (sunt prezentate atât atribuţiile de natură politică, cât şi cele de natură administrativă).
2.2. Rolul politic
După cum preciza şi profesorul Antonie Iorgovan (a se vedea Tratatul de drept administrativ – vol. I),
Guvernul este parlamentar prin origine (Parlamentul are rolul decisiv în procedura de învestitură) şi
guvernamental prin funcţie (aceasta implică luarea unor decizii cu caracter politic în vederea realizării
programului de guvernare).
Programul de guvernare este un document exclusiv al Guvernului, dar realizarea acestuia este condiţionată
de acceptarea lui de către Parlament (prin acordarea votului de încredere).
Votul de încredere al Parlamentului dă legitimitate echipei guvernamentale, iar programul politic propus de
candidatul la funcţia de prim-ministru devine programul oficial de guvernare a ţării; în continuare,
Guvernului îi revine sarcina de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării potrivit obiectivelor
cuprinse în programul de guvernare.
Bineînţeles, în exercitarea acestui rol, Guvernul trebuie să colaboreze şi cu Preşedintele României, ba chiar
să urmeze “politica” acestuia în materie de politică externă, domeniu în care Preşedintele are un rol mai
important decât Guvernul (a se vedea Deciziile CCR nr. 683/2012 şi nr. 784/2012).
În orice caz, nu se poate susţine că Guvernul are doar un rol de “executant” al politicii (mai ales pe plan
intern), după cum ar rezulta din simpla lectură a art. 102 alin. 1. În realitate, prin multiplele atribuţii ce îi
revin, Guvernul României reprezintă un veritabil “izvor” al politicii, fiind relevant să amintim că foarte multe
dintre legi au la bază un proiect provenind chiar de la Guvern (ca să nu mai discutăm despre multitudinea
de ordonanţe, inclusiv “de urgenţă” pe care le poate adopta).
Pentru modul în care Guvernul îşi duce la îndeplinire Programul de guvernare, el rămâne răspunzător în faţa
Parlamentului, care îl poate demite prin intermediul moţiunii de cenzură. De asemenea, la aceeaşi
consecinţă se poate ajunge dacă Parlamentul consideră că programul politic al Guvernului nu mai
corespunde necesităţilor naţiunii.
Tocmai pentru că trebuie, în permanenţă, să aibă un rol politic activ, să reacţioneze la transformările
societăţii şi să îi adapteze, în permanenţă, strategiile, Guvernul are posibilitatea să îşi angajeze răspunderea
în faţa Parlamentului cu privire la un program, declaraţie de politică generală sau un proiect de lege.
De asemenea, în cazul remanierilor care duc la schimbarea compoziţiei politice sau a structurii Guvernului,
deci, în mod normal, şi la schimbarea programului de guvernare, este nevoie de o aprobare prealabilă din
partea Parlamentului (art. 85 alin. 3).
2.3. Rolul administrativ:
Potrivit art. 111 alin. 1 din Constituţie şi art. 14 din Codul administrativ, Guvernul este un organ central al
administraţiei publice, având o competenţă teritorială şi materială generală.
În fapt, Guvernul nu generează şi implementează doar decizii politice, ci exercită însăşi conducerea generală
a administraţiei publice, fiind unul dintre şefii Executivului. Mai mult, Guvernul face, efectiv, administraţie
publică el însuşi (este relevant să avem în vedere funcţiile enunţate la art. 15 din Codul administrativ,
16
precum şi atribuţiile principale indicate la art. 25), având la dispoziţie poate cea mai importantă categorie
de acte administrative din sistemul românesc – hotărârile Guvernului.
Teza “conducerii generale” a administraţiei publice nu trebuie să inducă ideea eronată că toate celelalte
organe din sistemul administrativ sunt în subordinea Guvernului.
Astfel, între Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice se vor putea stabili, după caz:
1) raporturi de supraordonare (cu ministere, alte organe centrale de specialitate etc.);
2) raporturi de colaborare (cu Preşedintele României, cu autorităţi administrative centrale autonome); 3)
raporturi de colaborare, de tutelă administrativă şi, uneori, de subordonare funcţională (cu autorităţile
administraţiei publice locale, în special prin intermediul prefecţilor).
2.4. Există un “rol legislativ”?
Spre deosebire de sistemul constituţional francez, unde există un domeniu de reglementare primară
“rezervat” Guvernului, Constituţia României a prevăzut că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a
ţării (art. 61 alin. 1).
Totuşi, în doctrină se mai vorbeşte şi despre un rol legislativ al Guvernului României, plecându-se de la
instituţia delegării legislative, consacrată la art. 115 din Constituţie, care presupune posibilitatea
Guvernului de a adopta acte cu forţă de lege – ordonanţe (simple sau de urgenţă).
Evident, nu avem în vedere posibilitatea generică a Guvernului de a “reglementa” la nivel infralegal, pentru
că acest lucru este, în mod evident, posibil (prin adoptarea de hotărâri cu caracter normativ).
Adoptarea unor asemenea acte normative (care mai este evocată, uneori, cu titulatura de “rol normativ”)
nu reprezintă, însă, decât o dimensiune a rolului administrativ (intră în sfera activităţilor de “organizare a
executării legii”).
În ceea ce ne priveşte, faţă de dispoziţiile art. 61 din Constituţie şi de semnificaţia generală a conceptului de
“delegare” de atribuţii (care evocă exercitarea, în mod provizoriu şi excepţional, a unor atribuţii care nu
sunt proprii delegatului) apreciem că este dificil de fundamentat existenţa acestui rol, fie el şi subsidiar,
pentru că adoptarea de acte cu forţă de lege (ordonanţe) nu reprezintă o atribuţie “intrinsecă” sau
“definitorie” pentru Guvern, deoarece acesta o poate exercita doar pe bază unei “delegări” a competenţei
de legiferare (de reglementare a raporturilor sociale de natură primară) care, în mod firesc şi exclusiv,
revine Parlamentului. De altfel, unii specialişti, deşi admit că ordonanţele au forţa juridică egală cu a legii, le
califică, având în vedere provenienţa lor, tot ca “acte administrative” (a se vedea opinia prof. Dana Tofan).
Cu alte cuvinte, aşa-numitul “rol legislativ” al Guvernului nu îi este atribuit în mod direct, pentru că nu se
bezează pe o “competenţă” proprie, ci el poate fi exercitat doar cu “îngăduinţa” Parlamentului (lege de
abilitare) sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, cu “îngăduinţa” Adunării Constituante (cu condiţia
aprobării ulterioare de către Parlament).
Sigur, până la urmă contează mai puţin dacă acceptăm, formal, un asemenea “rol legislativ”, fiind mai
important de observat că, la modul practic, Guvernul poate să influenţeze şi să modifice în mod direct şi
substanţial sistemul normativ din România, prin intermediul ordonanţelor sale.
3. Componenţa Guvernului României
Conform art. 102 alin. 3 din Constituţie – „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică”.
În prezent, legea organică la care face trimitere norma sus-citată este Codul administrativ, care prevede
(art. 18): “Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri,
17
miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de
Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.”
Funcţia de viceprim-ministru a fost creată, în trecut, prin O.U.G. nr. 221/2008, în ciuda controverselor
legate de instituirea acestei funcţii care nu apare expres în Constituţie şi prin care se generează o
“ierarhizare” nepermisă între membrii Guvernului (în sens critic, a se vedea opinia prof. Verginia Vedinaş).
Jurisprudenţa Curtea Constituţională a “validat” legitimitatea instituirii unor astfel de funcţii prin lege
organică, aducânduse ca argument faptul că legiuitorul constituant a permis crearea unui Guvern cu o
compenenţă suplă şi adaptată la necesităţile programului de guvernare (a se vedea Deciziile CCR nr. 88-
89/2004, în care s-a abordat situaţia “miniştrilor de stat”).
Categoria miniştrilor de stat a existat atât în prima Lege postrevoluţionară privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României (Legea nr. 37/1990), cât şi în Legea nr. 90/2001 (abrogată de Codul
administrativ). Anterior Codului administrativ, art. 37 alin.2 din Legea nr.90/2001 prevedea că „Primul-
ministru poate solicita Parlamentului ca unii dintre miniştri să aibă şi calitatea de ministru de stat pentru
coordonarea activităţii unor ministere”, rol reiterat şi de art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege: „ coordonează, sub
conducerea nemijlocită a primului-ministru, realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament
într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui
program în cadrul ministerelor pe care le conduc”.
Prin Codul administrativ, rolul de potenţiali “coordonatori” ai unor ministere a trecut la viceprim-miniştri: -
“Viceprim-miniştrii coordonează, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului, realizarea programului de
guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniştrii care
răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc” (art. 56 alin. 5).
- “Prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi calitatea de
coordonator al activităţii unor ministere. Ministerele care se află în coordonarea fiecărui viceprim-ministru
se stabilesc de prim-ministru” (art. 62 alin. 6).
În privinţa atribuţiilor ce revin celorlalţi potenţiali membri “facultativi” ai Guvernului (miniştri de stat,
miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru), Codul administrativ nu vine cu
detalii, dar se poate înţelege că aceste atribuţii vor fi stabilite, în mod concret, de viitorul Prim-ministru, cu
ocazia pregătirii structurii Guvernului în vederea învestiturii iniţiale sau de către Primul-ministru în
funcţiune, în contextul restructurării prevăzute la art. 85 alin. 3 din Constituţie.
4. Structura Guvernului
Discuţiile legate de structura Guvernului pot viza atât existenţa “portofoliilor” (ministerelor) şi funcţiilor
concrete care intră în componenţa Guvernului, cât şi o eventuală ierarhizare a membrilor Guvernului,
indiferent de “titlul” pe care îl deţin şi de domeniul pe care îl gestionează.
În ceea ce priveşte chestiunea numărului şi a domeniilor de activitate în care se înfiinţează ministerele,
respectiv tipul, numărul şi consistenţa funcţiilor “facultative”, dintre cele de la art. 18 Cod administrativ,
decizia aparţine, după caz, fie candidatului la funcţia de prim-ministru, în cadrul procedurii de învestitură,
fie primului-ministru în funcţiune, atunci când intenţionează să restructureze “Cabinetul” său.
În literatura de specialitate s-a arătat că legiuitorul constituant a urmărit să consacre un guvern fără scară
ierarhică interioară (opinia prof. A. Iorgovan), din punct de vedere al raporturilor de natură juridică (de
drept administrativ) dintre ei, condus de un prim-ministru care este “primus inter pares”.
Cu alte cuvinte:
- toţi membrii Guvernului se află pe o poziţie de (relativă) egalitate din punct de vedere juridic;
18
- între aceştia se stabilesc, în principal, raporturi de colaborare;

- acolo unde sunt prevăzute raporturi de “coordonare” (de exemplu, între Prim-ministru şi ceilalţi membri
ai Guvernului, respectiv, conform Codului administrativ, între unii viceprim-miniştri şi miniştrii dintr-un
anume domeniu de activitate), nu avem de-a face o subordonare “organică” a celor “coordonaţi, ci mai
mult cu o activitate de îndrumare, sprijinire, dirijare, bazată tot pe regula “egalităţii” juridice a celor în
cauză.
Interesantă este situaţia Primului-ministru care, deşi conduce Guvernul şi coordonează activitatea
membrilor acestuia, are obligaţia constituţională de a respecta atribuţiile ce le revin acestora.
Cum se poate “traduce” această situaţie?

În principiu, trebuie să distingem între două perspective:
1. Perspectiva juridică (de drept administrativ): Primul-ministru nu este un “superior ierarhic clasic” în
raporturile cu ceilalţi membri ai Guvernului.
- el întocmeşte lista cu membrii Guvernului, dar aceasta este validată de către Parlament;
- ministerele se afă în subordinea Guvernului, ca organ colegial, nu în subordinea Primului-ministru (art. 116
alin. 1 din Constituţie);
- nu îi eliberează/numeşte în funcţii în cadrul remanierii (doar propune acest lucru Preşedintelui); nu îi
poate suspenda din funcţie;
- nu poate anula actele administrative emise de ceilalţi membri ai Guvernului;
- nu poate aplica sancţiuni politice membrilor Guvernului (membrii Guvernului răspund politic, solidar, în
faţa Parlamentului);
- este singurul care poate angaja răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului; - nu le poate aplica
sancţiuni disciplinare etc.
2. Perspectiva politică: Primul-ministru ocupă funcţia cea mai proeminentă şi mai importantă în cadrul
Guvernului; din punct de vedere politic, este superior în raport cu oricare alt membru al Guvernului.
- este conducătorul şi reprezentantul Guvernului în raporturile cu alte autorităţi;
- Primul-ministru reprezintă, în mod distinct de Guvern, o autoritate publică cu capacitate juridică proprie
(de exemplu, emite acte administrative numite “decizii”);
- chiar dacă nu numeşte echipa guvernamentală, el este cel care o formează şi o promovează în faţa
Parlamentului (cu ocazia învestiturii sau a restructurării/schimbării compoziţiei politice) sau a
Preşedintelui
(cu ocazia remanierii);
- propune miniştrii interimari;
- chiar dacă nu poate emite actul de revocare a unui ministru, propunerea sa nu poate fi refuzată de către
Preşedintele României;
- încetarea mandatului de prim-ministru (indiferent de modalitate) atrage, automat, încetarea mandatului
întregului Guvern (vom avea un Guvern “demisionar”);
- el poate decide, chiar fără a avea o majoritate în acest sens în rândul celorlalţi membri ai Guvernului,
adoptarea unei hotărâri sau ordonanţe a Guvernului;
- el este cel care prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului;
- contrasemnează unele decrete ale Preşedintelui României şi îl invită pe acesta la unele şedinţe ale
Guvernului.
19
5. Învestitura Guvernului
5.1. Noţiune şi etape

Potrivit prof. A. Iorgovan, învestitura Guvernului reprezintă “complexul de acte şi fapte juridice, precum şi
procedurile corespunzătoare, cerute de constituţie, pentru a fi în prezenţa unei echipe guvernamentale
legale şi legitime”.
Etapele acestei procedurii de învestitură sunt următoarele:
 Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru
 Întocmirea şi depunerea la Parlament a listei cu membrii viitorului Guvern şi a “Programului de
guvernare”;
 Audierea viitorilor membri ai Guvernului în comisiile parlamentare de specialitate;
 Acordarea votului de încredere;  Numirea Guvernului în funcţie;  Depunerea
jurământului de credinţă.
5.2. Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru
Această prerogativă aparţine Preşedintelui României, conform:

 art. 85 alin. 1 din Constituţie - “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.”
 art. 103 alin. 1 din Constituţie - “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există
o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”
Cu privire la modul de exercitare a acestei atribuţii de către Preşedinte, prin Decizia nr. 85/2020 (în care a
reiterat argumente din decizii anterioare – Decizia nr. 80/2014, Decizia nr. 875/2018), Curtea
Constituţională a reţinut că:
- etapa iniţierii procedurii de învestitură a Guvernului, respectiv exercitarea competenţei Preşedintelui în
privinţa desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, în discuţie în prezenta cauză, vizează, ca
finalitate, obţinerea votului de încredere;
- candidatul desemnat de Preşedinte la funcţia de prim-ministru nu reprezintă alegerea exclusivă a
Preşedintelui, ci reprezintă rezultatul unor consultări şi/sau negocieri dintre acesta şi partidul politic care
are majoritatea absolută în Parlament sau a celor parlamentare, dacă nu există o atare majoritate;
- chiar dacă, aşa cum s-a observat şi din punctele de vedere exprimate în prezenta cauză, procedura
reglementată de art. 103 alin. (1) din Constituţie este una flexibilă, ea nu permite exercitarea discreţionară
a
competenţei Preşedintelui României,
- nu se poate ignora nici rezultatul electoral al competitorilor electorali, dar nici finalitatea procedurii,
respectiv desemnarea unui candidat care să poată asigura coagularea unei majorităţi parlamentare în
vederea obţinerii votului de încredere.
Prin desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, Preşedintele îl împuterniceşte pe acesta să

alcătuiască lista cu membrii viitorului Guvern, să elaboeze programul de guvernare şi să ceară
Parlamentului acordarea votului de încredere.
20
Cine poate fi candidatul la funcţia de Prim-ministru?

În principiu, e poate fi un om politic (membru al unui partid/al unei formaţiuni politice) sau o persoană
neînregimentată politic. Esenţial este să aibă sprijinul majorităţii parlamentare, atât pentru a obţine votul
de încredere, cât şi pentru activitatea ulterioară a Guvernului.
După cum rezultă din textele constituţionale, Preşedintele este este obligat să consulte, anterior desemnării
candidatului:
- partidul care are majoritatea absolută în Parlament (dacă există);
- toate partidelor parlamentare (dacă nu există un partid care să deţină majoritatea absolută).
Importanţa consultării este subliniată de Curtea Constituţională: “(…) consultarea partidelor politice de
către Preşedintele României, în vederea desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, nu este un act
formal, ci trebuie să fie realizată în mod sincer şi responsabil, astfel încât faţă de persoana desemnată de
Preşedinte în urma consultării să se formeze convingerea că va reuşi să obţină susţinerea majorităţii
parlamentarilor, aşadar, votul de încredere pentru noul Guvern” (parag. 113 – Decizia nr. 85/2020).
Fără a nega importanţa consultărilor impuse de constituţie, credem că, sub aspect strict juridic,
Preşedintele nu este obligat să ţină seama de punctul de vedere sau de propunerea partidului/partidelor
parlamentare cu care se consultă. În practică, bineînţeles, trebuie să aibă în vedere voinţa majorităţii
parlamentare care va susţine Guvernul, în caz contrar candidatul propus neavând şanse de reuşită. Vorbim,
însă, despre un demers “politic” al Preşedintelui, pe care acesta şi-l asumă ca atare, cu toate riscurile (tot
politice) de rigoare…
Într-o interpretare diferită, Curtea Constituţională a precizat că:

- în cazul existenţei unei majorităţi deja formate (există un partid politic/o alianţă politică ce deţine
majoritatea absolută a mandatelor parlamentare), Preşedintele are doar competenţa de a desemna în
calitate de candidat la funcţia de prim-ministru persoana propusă de partidul/alianţa respectiv/respectivă
(parag. 109 – Decizia nr. 85/2020);
- dacă nu există o asemenea majoritate, după ce se consultă cu toate partidele reprezentate în Parlament,
Preşedintele are doar competenţa a desemna drept candidat (...) pe reprezentantul propus de alianţa
politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de
încredere al Parlamentului (parag. 110 – Decizia nr. 85/2020).
Interpretarea Curţii este forţată şi eronată, din punctul nostru de vedere, deoarece transformă într-o
obligaţie “juridică” un demers pur politic. Sigur că atribuţia desemnării candidatului la funcţia de
Primministru apare într-o normă constituţională, deci are o origine “juridică”, dar nu se poate susţine, după
cum dă de înţeles Curtea Constituţională, că ea nu intră în sfera atribuţiilor de natură politică (adică cele
care implică, în exercitarea lor, deplina libertate de apreciere din partea Preşedintelui) şi care nu pot fi
exercitate “cu forţa”, prin mecanisme de constrângere jurisdicţională.
În orice caz, desemnarea se face prin emiterea de către Preşedinte a unui decret în acest sens, care trebuie
publicat în Monitorul Oficial al României – Partea I.
5.3. Întocmirea listei cu membrii viitorului Guvern şi a programului de guvernare

Conform art. 103 alin. 2 din Constituţie, această sarcină revine candidatului desemnat de către şeful statului.
Termenul pus la dispoziţie, în acest sens, este de 10 zile de la desemnare (adică de la data publicării decretului
prezidenţial în Monitorul Oficial al României).
21
Cum calificăm acest termen…obligatoriu sau de recomandare?!…şi ce consecinţe atrage depăşirea sa?
Aparent, dată fiind formularea din Constituţie, ar fi un termen “imperativ”. Totuşi, având în vedere că suntem
în prezenţa unei proceduri eminamente politice, o astfel de calificare ar fi excesivă, dacă am încerca să
identificăm şi efecte juridice “dirimante” în cazul depăşirii sale.
Este posibil ca negocierile politice dintre candidat şi majoritatea parlamentară (în vederea susţinerii), sau
dintre acesta şi viitorii membri ai echipei sale, să se întindă pe o perioadă mai mare, fără a fi, însă, în
prezenţa unei “misiuni imposibile”. În acest caz, simpla depăşire (rezonabilă) a celor 10 zile nu ar justifica,
nici măcar din punct de vedere politic, o eventuală “decădere” a candidatului din “dreptul” de a mai cere
votul de încredere.
O interpretare interesantă şi pertinentă este dată de prof. A. Iorgovan: depăşirea termenului de 10 zile nu
ar duce, automat, la o asemenea “decădere” pentru candidat, însă i-ar da dreptul Preşedintelui de a reveni
asupra nominalizării iniţiale şi de a-i retrage acestuia “calitatea” de candidat la funcţia de Prim-ministru. Ar
rezulta per a contrario, că înainte de expirarea acestui termen, Preşedintele nu se poate “răzgândi”, soluţie
care poate fi “criticabilă”, într-un anume context, din punct de vedere politic (de exemplu, dacă devine clar
că respectivul candidat nu poate să-şi atragă sprijinul majorităţii parlamentare).
Practic, candidatul trebuie să:

 stabilească structura efectivă a viitorului Guvern (care şi câte funcţii va utiliza concret, inclusiv
dintre cele “facultative”, câte ministere vor fi înfiinţare şi cu ce competenţă materială etc.);  să identifice
persoanele care vor prelua funcţiile din Guvern (cu sau fără “portofoliu”);  să redacteze, împreună cu
viitoarea sa echipă (“cabinetul”) programul de guvernare.
În jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a reţinut că: “Persoana desemnată are la dispoziţie 10 zile
în care trebuie să elaboreze programul de guvernare şi să formeze Guvernul, adică să întocmească echipa
guvernamentală, respectiv membrii viitorului Guvern, alături de care îşi propune să ducă la îndeplinire
respectivul program de guvernare. Curtea reţine că aceste dispoziţii conferă candidatului desemnat la
funcţia de prim-ministru dreptul exclusiv de a-şi alege şi repartiza prezumtivii membri ai Guvernului pe orice
criterii consideră oportun şi relevant, în considerarea atribuţiilor specifice fiecărei funcţii în parte şi a rolului
Guvernului” (Decizia nr. 875/2018 – parag. 66).
Dincolo de “libertatea” la care face referire CCR, este logic că toate aceste “alegeri” se vor face numai după
consultări politice foarte serioase cu majoritatea (existentă sau în curs de “formare”) care ar putea sprijini
numirea Guvernului.
Dincolo de nominalizările pentru posturile ministeriale, “programul de guvernare” reprezintă un element
esenţial în aceste negocieri politice, pentru că el va constitui baza conducerii naţiunii pe întregul mandat
guvernamental.
Lista membrilor Guvernului şi programul de guvernare se depun la ambele Camere, urmând ca birourile
permanente ale acestora să le transmită tuturor parlamentarilor, stabilindu-se şi data şedinţei comune
pentru acordarea votului de încredere (cel mult 15 zile de la primirea acestor documente – art. 87 alin. 1
din Regulamentul activităţilor comune).
5.4. Audierea membrilor Guvernului
Audierea, detaliată ca procedură în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului,
nu îl vizează pe viitorul Prim-ministru, ci numai pe ceilalţi membri ai Guvernului, şi se realizează de către
comisiile de specialitate ale celor 2 Camere (se va organiza o şedinţă comună a acestor comisii).
În urma audierii se va emite un “aviz comun” şi cu rol “consultativ” al comisiilor, care se depune la birourile
permanente şi se comunică candidatului la funcţia de Prim-ministru.
22
Dacă avizul este “negativ”, candidatul la funcţia de Prim-ministru are posibilitatea să nominalizeze o altă
persoană pentru funcţia respectivă, urmând ca şi aceasta să fie audiată (este posibil, din acest motiv, să se
proroge data şedinţei comune a celor două Camere).
5.5. Acordarea votului de încredere

În cadrul şedinţei comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor, candidatul la funcţia de Prim-ministru va
prezenta programul de guvernare şi lista cu membrii Guvernului, după care urmează dezbateri pe tema
acestora.
După dezbateri, se va vota cererea de acordare a votului de încredere, votul fiind secret cu bile.
Pentru acordarea votului de încredere este nevoie de majoritatea parlamentarilor (majoritate absolută),
fiind adoptată o hotărâre care va consemna rezultatul şi care va avea semnificaţia încheierii unui veritabil
"contract de guvernare” între cele două autorităţi (sancţiunea, în cazul nerespectării acestui “contract” de
către Guvern fiind demiterea sa de către Parlament – răspundere politică).
Votul de încredere se acordă “în bloc”, adică pentru întreaga listă a Guvernului, nu selectiv.
Hotărârea Parlamentului va fi comunicată Preşedintelui României care va proceda după cum urmează:
 dacă s-a acordat votul de încredere: va emite decretul de numire în funcţie a Guvernului (pentru
toţi membrii acestuia)
 dacă nu s-a acordat votul de încredere: va relua procedura de învestitură, cu desemnarea unui alt
candidat pentru funcţia de Prim-ministru (a se vedea, pentru o asemenea ipoteză, şi considerentele Decizia
nr. 85/2020 – e.g., parag. 116-118).
Hotărârea Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al României – Partea I (dacă s-a acordat prin ea
votul de încredere se va publica împreună cu decretul prezidenţial de numire a Guvernului).
5.6. Numirea Guvernului

Formal, numirea Guvernului se face prin decret emis de Preşedintele României.
Este vorba despre o competenţă “legată” a Preşedintului – nu are “drept de apreciere”, ci este obligat să
“pună în executare” hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere.
5.7. Depunerea jurământului de credinţă

Exercitarea mandatului pentru Guvern, per ansamblu, şi pentru fiecare dintre membrii săi începe din
momentul depunerii jurământului de credinţă (prevăzut la art. 82 din Constituţie).
Jurământul se depune în mod individual, în faţa Preşedintelui României.
În practică, emiterea decretului de numire şi depunerea jurământului au loc în cel mai scurt timp posibil de
la acordarea votului de încredere (chiar în aceeaşi zi).
6. Mandatul Guvernului României – durată, exercitare, limitări
Ca regulă, durata mandatului Guvernului este identică cu durata mandatului Parlamentului, de sprijinul
căruia depinde – 4 ani.
23
Tot ca regulă, exercitarea mandatului Guvernului începe din momentul depunerii jurământului de către toţi
membrii săi (art. 104 alin. 2 din Constituţie) şi se încheie la data validării alegerilor parlamentare generale
(art. 110 alin. 1).
În mod excepţional, mandatul Guvernului poate înceta, înainte de termen, fiind considerat “demis”:
 la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură
(art. 113-114 din Constituţie) – ceea ce echivalează cu angajarea răspunderii politice a Guvernului;
 dacă Primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului (art. 110 alin. 2), întrucât un
Guvern nu poate să “supravieţuiască” fără conducătorul său.
Indiferent de situaţie, încetarea mandatului va duce la un Guvern “demisionar” care va funcţiona “pe avarii”
până la învestirea noului Guvern.
Un Guvern “demisionar” va avea o competenţă limitată, întrucât nu va mai funcţiona în baza “mandatului”
acordat iniţial de către Parlament, pierzându-şi, practic, atribuţiile ce ţineau de “rolul politic”:
- art. 110 alin. 4 din Constituţie: “Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi (2)
îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea
jurământului de membrii noului Guvern.”
- art. 37 alin. 3 Cod administrativ: “În cazul încetării mandatului sau, în condiţiile prevăzute de
Constituţie, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să emită
numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a
promova politici noi. În această perioadă, Guvernul nu poate să emită ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă
şi nu poate iniţia proiecte de lege.”
După cum observă, Guvernul “demisionar” îşi poate exercita atribuţiile administrative, dar nu poate să mai
promoveze “politici”, fiindu-i interzis, în acest sens, să mai adopte acte cu forţă de lege (ordonanţe) sau să
înainteze Parlamentului proiecte de legi.
7. Statutul membrilor Guvernului
7.1. Condiţiile generale de ocupare a unei funcţii în Guvern
Aceste condiţii pot fi extrase din:

 art. 16 alin. 3 din Constituţie: “Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”
 art. 106 din Constituţie: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării,
a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.”
 art. 17 Cod administrativ: “Pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiţii:
a)au cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
b)se bucură de exerciţiul drepturilor electorale;
c)nu au suferit condamnări penale, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.”
Condiţiile „pregătirii profesionale” sau „bunei reputaţii” nu sunt impuse de lege, însă, din raţiuni de
eficicienţă şi prestigiu, ele sunt (sau ar trebui să fie) cerute în practică (amintim, în acest sens, că
Preşedintele României poate să refuze o dată propunerea Primului-ministru de numire a unui membru al
Guvernului, pentru motivul „necorespunderii profesionale”).
24
Incompatibilităţile sunt:
- cele stabilite la art. 105 din Constituţie – funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu
exercitarea altei funcţii publice de autoritate (cu excepţia celei de deputat sau de senator), precum şi cu
exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
- cele stabilite prin lege organică – a se vedea Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei (Cartea I, Titlul IV).
Precizări:
- prin „funcţie publică de autoritate” vom înţelege orice funcţie sau demnitate ce implică exercitarea
unor prerogative de putere publică;
- în cazul în care un membru al Guvernului se află într-o situaţie de incompatibilitate la data
depunerii jurământului, el are obligaţia de a renunţa la calitatea/funcţia anterioară în termen de 15 zile
(art. 41 Cod administrativ);
- în legătură cu cerinţa „lipsei condamnării penale”, soluţia din Codul administrativ reprezintă o
„implementare” a Deciziei CCR nr. 304/2017 (Curtea a apreciat, în esenţă, că interdicţiile trebuie
reglementate într-un mod rezonabil şi proporţional în raport cu situaţia care le-a determinat, evitându-se
stabilirea în dreptul pozitiva unor interdicţii absolute şi perpetue, motiv pentru care nu mai operează în
cazul în care intervine reabilitarea, potrivit legii penale).
7.2. Statutul Primului-ministru
7.2.1. Rol
Potrivit art. 107 alin. 1 din Constituţie şi art. 28 Cod administrativ, Primul-ministru:
- este conducătorul Guvernului;
- coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin – “primus inter pares” (a se
vedea comentariile anterioare);
- reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte
autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale ce intră în aria de responsabilitate a Guvernului.
Precizare: Primul-ministru reprezintă, în sine, o autoritate publică, având capacitate juridică distinctă de cea
a Guvernului. Astfel, el emite acte administrative proprii – decizii.
7.2.2. Atribuţii
Dacă avem în vedere (nu în mod exhaustiv) prevederile Constituţiei şi ale Codului administrativ, putem
indentifica:
(i.) atribuţii în raporturile cu Guvernul:

- este conducătorul şi reprezentantul acestuia (art. 107 din Constituţie);
- semnează actele Guvernului (art. 108 alin. 4 din Constituţie); - iniţiază
procedura de remaniere (art. 85 din Constituţie).
(ii.) atribuţii în raporturile cu Parlamentul:
25
- prezintă rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului (art. 107 alin. 2 din Constituţie);
- cere aprobarea restructurării/schimbării compoziţiei politice a Guvernului (art. 85 alin. 3 din Constituţie);
- angajează răspunderea Guvernului (art. 114 din Constituţie)
(iii.) atribuţii în raporturile cu Preşedintele României:

- contrasemnează unele decrete prezidenţiale (art. 100 alin. 2 din Constituţie);
- îi înaintează propunerile de remaniere a miniştrilor (art. 85 din Constituţie);
- îi înaintează propunerile de vacantare a funcţiei de membru al Guvernului (art. 43 Cod administrativ);
- îl poate invita să participe la şedinţele Guvernului (art. 87 alin. 2 din Constituţie);
(iv.) atribuţii în raporturile cu alte autorităţi din sfera Executivului:

- numeşte şi eliberează din diverse funcţii/demnităţi publice (art. 31 Cod administrativ)
- poate constitui consilii, comitete şi comisii interministeriale (art. 34 Cod administrativ)
7.2.3. Încetarea mandatului de Prim-ministru:
Ca regulă: mandatul Primului-ministru se exercită până la încetarea mandatului întregului Guvern (a se

vedea explicaţiile de mai-sus).
Pe cale de excepţie, mandatul Primului-ministru poate înceta:

- în cazurile de la art. 106 din Constituţie: demisie, a revocare, pierderea drepturilor electorale,
incompatibilitate, deces;
- imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 45 de zile;
- demiterea Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură;
Precizare: Primul-ministru nu poate fi revocat din funcţie de către Preşedintele României (art. 107 alin. 2
din Constituţie).
7.2.4. Interimatul funcţiei de Prim-ministru
Intervine în cazul vacantării funcţiei de Prim-ministru:

- fie în ipotezele de la art. 106,
- fie în cazul imposibilităţii exercitării funcţiei (art. 107 alin. 3 din Constituţie, art. 46 Cod administrativ).
Interimatul va înceta:
- la încetarea situaţiei care îl împiedica să-şi exercite funcţia – condiţia este ca reluarea atribuţiilor să
opereze în cel mult 45 de zile, altfel nu mai este permisă;
- la numirea noului Guvern – în celelalte cazuri de vacantare defintivă a funcţiei de Prim-ministru.
7.3. Exercitarea mandatului de către ceilalţi membri ai Guvernului
7.3.1. Durata mandatului

După cum precizează art. 18 Cod administrativ, în afară de Primul-ministru, din Guvern mai fac/pot face
parte:
- miniştri (funcţii obligatorii);
- viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru
(funcţii facultative).
26
Durata mandatului de membru al Guvernului: ca regulă, funcţia se exercită timp de 4 ani, adică de la
depunerea jurământului până la data validării alegerilor parlamentare generale (până la depunerea
jurământului de către membrii noului Guvern, cei al căror mandat a încetat vor fi „miniştri demisionari”).
Cazuri de încetare, înainte de termen, a funcţiei de membru al Guvernului:
- demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, condamnare penală
definitivă, imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 45 de zile, deces (art. 106, art. 110 din
Constituţie şi art. 42 Cod administrativ);
În aceste situaţii, Preşedintele României trebuie să ia act de încetarea funcţiei, procedura fiind prevăzută la
art. 43 Cod administrativ:
- Primul-ministru înaintează o propunere Preşedintelui (în termen de 5 zile de la apariţia situaţiei);
- Preşedintele emite decretul prin care ia act de încetarea funcţiei şi declară vacantă funcţia (termenul este,
ca regulă, de 15 zile de la primirea propunerii; excepţia: termenul este de 30 de zile, pe durata stărilor
prevăzute la art. 92 alin. 2-3 şi art. 93 alin. 1 din Constituţie).
Precizare: impunerea, prin lege, a unui termen de „reacţie” a Preşedintelui a fost impusă de necesitatea
implementării Deciziei CCR nr. 875/2018.
7.3.2. Demisia
- se anunţă public;
- se prezintă în scris Primului-ministru;
- devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea acesteia şi se declară vacanţa funcţiei
de către Preşedintele României.
Precizări:
- până la emiterea decretului prezidenţial, demisionarul îşi va exercita atribuţiile.
- demisia nu mai poate fi retrasă după ce s-a declarat vacanţa funcţiei, chiar dacă nu a trecut 15 zile de la
depunere.
7.3.3. Revocarea din funcţia de membru al Guvernului
Intervine în caz de remaniere guvernamentală (schimbarea componenţei Guvernului pe durata exercitării

mandatului), conform art. 85 alin. 2-3, art. 44 Cod administrativ.
Mai precis, art. 85 alin. 2 din Constituţie explică, succint, că: „În caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului.”
Precizare: Primul-ministru nu poate fi revocat din funcţie, deci nu poate forma obiectul „remanierii” (art.
107 alin. 2 din Constituţie).
Remanierea Guvernului reprezintă o modalitate de „împrospătare” a acestuia şi nu are, formal, semnificaţia

aplicării unei „sancţiuni” celor care sunt revocaţi. De altfel, membrii Guvernului răspund politic numai în
faţa Parlamentului şi în mod solidar, deci nu ar putea fi aplicate „sancţiuni” în ceea ce-i priveşte de către
Primulministru sau de către Preşedintele României.
Conform art. 85 din Constituţie, remanierea este de două tipuri:
27
(i.) remanierea clasică (art. 85 alin. 2) – presupune revocarea unei persoane din funcţia de membru al
Guvernului, urmată de numirea altei persoane;
(ii.) remanierea complexă (art. 85 alin. 3) – presupune schimbări importante, fiind afectată structura
Guvernului sau compoziţia sa politică.
În cazul remanierii „clasice”:

- propunerea de revocare este înaintată Preşedintelui de către Primul-ministru, fără alte condiţionări;
- conform art. 43 Cod administrativ (şi în lumina Deciziei CCR nr. 875/2018), Preşedintele va lua act de
propunerea de revocare şi va emite decretul de vacantare a funcţiei în termen de 15 zile (sau 30 de zile, în
situaţii excepţionale – stare de mobilizare, de război, de asediu, de urgenţă).
În cazul remanierii „complexe”:

- Primul-ministru trebuie să ceară aprobarea prealabilă a Parlamentului (atenţie, nu este vorba despre
acordarea unui nou „vot de încredere”, ci despre o procedură diferită);
- Parlamentul va adopta o hotărâre prin care aprobă propunerea de remaniere (restructurare/schimbare a
compoziţiei politice) – caz în care propunerea Primului-ministru poate fi înaintată Preşedintelui României,
sau respinge propunerea – caz în care Guvernul rămâne în formula anterioară, iar procedura de remaniere
încetează;
- Dacă propunerea este aprobată de Parlament, Preşedintele va emite decretul de revocare, în condiţiile
art.
43 Cod administrativ.
7.3.4. Starea de incompatibilitate
Conform art. 39-41 Cod administrativ:

- constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese pentru persoanele care
ocupă funcţia de membru al Guvernului se face în condiţiile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în
exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice: mai precis, ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau
unei hotărâri judecătoreşti definitive; (anterior, fosta Lege nr. 90/2001 prevedea că starea de
incompatibilitate se constata de către Preşedintele României, la propunerea Primului-ministru);
- sancţiunea încetării mandatului de membru al Guvernului va opera numai dacă cel în cauză n va renunţa ,
în termen de 15 zile de la data depunerii jurământului, la calitatea sau funcţia cu care este incompatibilă
funcţia de membru al Guvernului.
7.3.5. Condamnarea penală
Aceasta trebuie să fie aplicată prin hotărâre penală definitivă (nu este suficientă o condamnare în primă
instanţă).
Nu are relevanţă natura pedepsei aplicate: amendă penală, închisoare, detenţiune pe viaţă.
7.3.6. Interimatul
Conform art. 107 alin. 4 din Constituţie, prevederile art. 107 alin. 3 sunt aplicabile şi în cazul celorlalţi
membri ai Guvernului.
Interimatul funcţiei lor intervine:
- în cazul încetării funcţiei - ipotezele de la art. 106 din Constituţie;
28
- fie în cazul imposibilităţii funcţiei, o perioadă de maximum 45 de zile (art. 107 alin. 3 din Constituţie, art.
46 Cod administrativ).
Prin Decizia nr. 504/2019 (parag. 132), Curtea Constituţională a statuat că „în procedura desemnării unui
ministru interimar, Președintele nu mai are aceeași marjă de apreciere ca în cazul propunerii de numire a
unui nou membru al Guvernului, ca ministru titular, deci nu va putea refuza propunerea pe motivul
necorespunderii în funcție și nici al neîndeplinirii condițiilor legale”.
De asemenea, prin Decizia nr. 1560/2009, Curtea Constituţională a precizat că dispoziţiile art.85 alin.(3) din
Constituţie (privind necesitatea aprobării de către Parlament a propunerilor de remaniere care duc la
schimbarea compoziţiei politice sau a structurii Guvernului) nu sunt aplicabile în cazul desemnării
miniştrilor interimari, ci numai în cazul numirii de noi membri ai Guvernului.
---
Surse bibliografice:
- Verginia VEDINAŞ, Drept administrativ, ediţia a XII-a revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2020;
- Dana APOSTOL TOFAN, Drept administrativ, vol.I, Ediţia 4, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2018;
- Verginia VEDINAŞ, Tratat teoretic şi practic de drept administrativ. Volumul I, Universul Juridic, Bucureşti,
2018;
- Florin COMAN KUND, Alexandru-Sorin CIOBANU, Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea
de seminar, Ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
- Alexandru-Sorin Ciobanu, Răspunderea penală a Preşedintelui României, în lumina dispoziţiilor Noului
Cod Penal şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 678 din 13 noiembrie 2014, în Revista de drept public nr.
1/2015;
- Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
- Ioan MURARU, Simina Elena TĂNĂSESCU (coordonatori) - Constituţia României. Comentariu pe articole,
Ediţia 2, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2019.
29

Curs 8

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 8

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept administrativ I – Cursul nr.

TEMA 1 – PREŞEDINTELE ROMÂNIEI: RĂSPUNDEREA PENALĂ

Sursa principală a prezentării: Alexandru-Sorin Ciobanu, Răspunderea penală a Preşedintelui României,

1. Procedura angajării răspunderii penale:

1.1. Precizări introductive

1.2. Etapa politică:

Efectele aprobării cererii de punere sub acuzare:

1.3. Etapa urmăririi penale:

1.4. Etapa judiciară:

Ce soluţii poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

(i.) dacă Preşedintele va fi declarat nevinovat (acuzaţiile penale nu se justifică), se va pronunţa o

(ii.) dacă Preşedintele va fi declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii de “înaltă trădare”, se va

2. Observaţii privind răspunderea penală a Preşedintelui României, în baza dispoziţiilor constituţionale

Dincolo de chestiunea conturării răspunderii juridice a Preşedintelui, în general, o întrebare esenţială

Revenind la opiniile anterioare, în special tripla clasificare a infracţiunilor ce ar putea fi săvârşite de

6 D. Niţu, op.cit. (Imunitatea şefului de stat...), 2012, p. 80.

3. Semnificaţia „înaltei trădări”, în lumina dispoziţiilor Noului Cod penal

Încă de la intrarea în vigoare a Constituţiei României, semnificaţia conceptului de „înaltă trădare” a

12 A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 335.

De altfel, cu ocazia analizării dispoziţiilor Regulamentului de organizare şi funcţionare a Senatului, se

32 Publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 18 aprilie 2007.

reţinut, în mod corect, că pe durata mandatului prezidenţial operează suspendarea prescripţiei

TEMA 2 – GUVERNUL ROMÂNIEI

Noţiunea de Guvern poate avea mai multe accepţiuni:.

2. Rolul şi funcţiile Guvernului României

2.1. Aspecte generale

2.2. Rolul politic

2.3. Rolul administrativ:

3. Componenţa Guvernului României

- între aceştia se stabilesc, în principal, raporturi de colaborare;

Cum se poate “traduce” această situaţie?

5.1. Noţiune şi etape

5.2. Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru

Această prerogativă aparţine Preşedintelui României, conform:

Prin desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, Preşedintele îl împuterniceşte pe acesta să

Cine poate fi candidatul la funcţia de Prim-ministru?

Într-o interpretare diferită, Curtea Constituţională a precizat că:

5.3. Întocmirea listei cu membrii viitorului Guvern şi a programului de guvernare

Practic, candidatul trebuie să:

5.5. Acordarea votului de încredere

5.6. Numirea Guvernului

5.7. Depunerea jurământului de credinţă

6. Mandatul Guvernului României – durată, exercitare, limitări

7. Statutul membrilor Guvernului

7.1. Condiţiile generale de ocupare a unei funcţii în Guvern

Aceste condiţii pot fi extrase din:

7.2. Statutul Primului-ministru

(i.) atribuţii în raporturile cu Guvernul:

(ii.) atribuţii în raporturile cu Parlamentul:

(iii.) atribuţii în raporturile cu Preşedintele României:

(iv.) atribuţii în raporturile cu alte autorităţi din sfera Executivului:

7.2.3. Încetarea mandatului de Prim-ministru:

Ca regulă: mandatul Primului-ministru se exercită până la încetarea mandatului întregului Guvern (a se

Pe cale de excepţie, mandatul Primului-ministru poate înceta:

7.2.4. Interimatul funcţiei de Prim-ministru

Intervine în cazul vacantării funcţiei de Prim-ministru:

7.3. Exercitarea mandatului de către ceilalţi membri ai Guvernului

7.3.1. Durata mandatului

7.3.3. Revocarea din funcţia de membru al Guvernului

Intervine în caz de remaniere guvernamentală (schimbarea componenţei Guvernului pe durata exercitării

Remanierea Guvernului reprezintă o modalitate de „împrospătare” a acestuia şi nu are, formal, semnificaţia

În cazul remanierii „clasice”:

În cazul remanierii „complexe”:

7.3.4. Starea de incompatibilitate