Drept administrativ I – Cursul nr.

9 (13 aprilie 2020)

Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

CURSUL 9 – GUVERNUL ROMÂNIEI

Tema 1. Actele
Guvernului
Tema 2. Raporturile Guvernului cu Parlamentul
Tema 3. Răspunderea Guvernului şi a membrilor săi

Sursa principală a prezentării: Drept administrativ – Partea I. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru
activitatea de seminar, Ediţia a III-a, Universul Juridic, autori: Florin Coman-Kund, Alexandru-Sorin Ciobanu
(informaţiile au fost actualizate în raport cu dispoziţiile Codului administrativ).

Tema 1. ACTELE GUVERNULUI

1. Aspecte generale – reglementare, categorii

Sediul de bază al materiei:

- art. 108 („Actele Guvernului”) şi art. 115 („Delegarea legislativă”) din Constituţie;
- Codul administrativ - Partea a II-a Titlul I - Capitolul III- Secţiunea a 4-a (art. 37-38);
- HG nr. 569/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru
elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte
normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării;
- Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Potrivit Constituţiei României, Guvernul poate adopta două mari categorii de acte:

a) acte cu caracter politic: documente de politici publice (a se vedea HG nr. 569/2009), programe
politice, informări, rapoarte, declaraţii politice (pentru acte poitice în raporturile cu Parlamentul, a se
vedea art. 107, 111, 112, 114 din Constituţie).

Documentele de politici publice sunt instrumentele de decizie prin intermediul cărora sunt identificate
posibilele soluţii pentru rezolvarea problemelor de politici publice (art. 3 al Regulamentului din 2009).
Conform Anexei la HG nr. 870 din 28 iunie 2006 privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătăţirea
sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice
centrale:
- sistemul politicilor publice reprezintă ansamblul instrumentelor, procedurilor şi arhitecturii
instituţionale, dezvoltat în scopul de a îmbunătăţi în ansamblu calitatea şi eficienţa procesului de luare a
deciziei;
- există diferite tipuri de documente de politici publice folosite în practică - strategii, programe,
propuneri de politici publice, planuri, memorandumuri, note informative.

1
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

Important: actele normative (juridice) ale Guvernului, cu impact asupra domeniilor social, economic şi de
mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare se adoptă, în multe situaţii,
pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau Guvern (art. 6 al Regulamentului
din 2009).

b) acte juridice: cu forţă de lege (ordonanţele) sau infralegală (ordonanţele).

2. Elemente comune de regim juridic pentru hotărâri şi ordonanţe:

(i.) Iniţierea:
Conform art. 1 al Regulamentului din 2009, au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative (sau
proiecte de documente de politici publice) în vederea adoptării/aprobării de către Guvern, conform
atribuţiilor şi domeniului lor de activitate:
a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, aflate în subordinea
Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;
b) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea sau în coordonarea
ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află;
c) prefecţii, consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, potrivit legii, prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor.

De asemenea, conform art. 37 alin. 2 din Codul administrativ, proiectele de hotărâri sau de ordonanţe
pot fi propuse de membrii Guvernului, în conformitate cu Regulamentul sus-menţionat.

(ii.) Procedura de adoptare:

- ambele se adoptă în şedinţa Guvernului (cvorumul de şedinţă = majoritatea membrilor);
- se adoptă, ca regulă, prin consens (nu se cere o anume majoritate la „vot”);
- dacă nu se realizează consensul, va decide Primul-ministru (dovadă a rolului esenţial pe care acesta îl
deţine în cadrul Guvernului);
- se semnează de către Primul-ministru (el este conducătorul Guvernului);
- se contrasemnează de către „miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare”.

Probleme: există practica de a se contrasemna actele Guvernului şi de către persoane care nu sunt
membri ai Guvernului, cu motivarea că au obligaţia de a pune în executare aceste acte şi/sau că au
„rang” (adică sunt „asimilaţi” din perspectiva statutului) de ministru (exemple: OUG nr. 90/2019, OUG
nr. 57/2019 – Codul administrativ, HG nr. 276/2020, 272/2020 etc.)

(iii.) Intrarea în vigoare:

- hotărârile şi ordonanţele trebuie aduse la cunoştinţă publică (prin publicare în Monitorul Oficial al
României, Partea I), sub sancţiunea „inexistenţei” (se consideră că ele nu există, ca acte juridice).
Excepţia: H.G. cu caracter militar nu se publică, ci se comunică instituţiilor interesate (explicaţie: conţin
informaţii clasificate).

3. Hotărârile Guvernului României

- sunt acte administrative: se adoptă pentru organizarea executării legilor (art. 108 alin. 2 din
Constituţie);

2
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

- intervin secundum legem (în mod subsecvent faţă de actele de reglementare primară - legi sau
chiar ordonanţe guvernamentale) şi praeter legem (în dezvoltarea prevederilor legale);
- pot avea caracter normativ sau individual;
- pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Precizare: chiar dacă sintagma „organizarea executării legilor” sugerează natura „normativă” a
hotărârilor Guvernului, multe dintre ele pot avea şi caracter individual (de exemplu, cele prin care: sunt
numiţi/detaşaţi prefecţii/subprefecţii; se aprobă componenţa domeniului public statal; se aprobă
bugetul de venituri/cheltuieli la unele întreprinderi publice; acordarea ajutorului de stat etc).

4. Ordonanţele Guvernului României

4.1. Trăsături generale
- pot fi emise în baza unei legi de abilitare adoptate de Parlament (cele denumite „simple” sau
„ordinare”) sau pot fi „de urgenţă”;
- sunt calificate ca „acte de guvernământ” şi sunt „acte cu putere de lege”, motiv pentru care ţin de
exercitarea rolului politic al Guvernului;
- din punctul nostru de vedere, nu pot fi calificate drept „acte administrative”, pentru că nu au forţă
infralegală şi nu se adoptă în scopul executării legii, ca dimensiune a activităţii de „administraţie
publică” - reprezintă „rodul” instituţiei delegării legislative, care permite Guvernului să adopte
reglementări juridice de rang primar (cu forţă de lege).
- sunt expresia unei competenţe legislative delegate (deci nu proprii), apărând ca o modalitate de
implicare a Guvernului la realizarea cadrului normativ primar;
- unica autoritate legiuitoare a ţării rămâne Parlamentul (art. 61 din Constituţie), ca atare această
competenţă a Guvernului reprezintă o excepţie şi are loc în mod limitat, din perspectiva domeniilor
de reglementare, cu autorizarea şi sub controlul Parlamentului;
- nu pot fi adoptate de către un Guvern „demisionar”;
- legea de aprobare/respingere a ordonanţelor (indiferent dacă priveşte ordonanţe simple sau de
urgenţă) va reglementa, dacă este cazul, măsuri necesare cu privire la efectele juridice produse pe
perioada de aplicare a ordonanţei.

Precizări:
- Chiar dacă se admite că au forţă de lege, unii specialişti califică şi ordonanţele drept „acte
administrative” cu o natură complexă (adică „acte executive”, sub aspect organic, şi „acte
legislative”, sub aspect material), având în vedere că ele provin, totuşi, de la o autoritate
administrativă (executivă) – a se vedea opiniile profesorilor Antonie Iorgovan sau Dana Tofan.
- În cazul în care Parlamentul va respinge, prin lege, o ordonanţă care abrogase anumite acte
normative, respectivele acte vor reintra în vigoare (ex nunc) – art. 64 alin. 3 din Legea nr. 24/2000.

Problemă: Se poate admite ca o ordonanţă să aibă caracter individual (adică să „rezolve” o problemă
punctuală, de speţă, respectiv să fie adresată unor anume subiecte de drept, determinate)? Astfel de
situaţii se pot regăsi, în practică, în cazul ordonanţelor de urgenţă, fiind greu (dacă nu imposibil) de
imaginat în cazul celor „simple” (aici există, a priori, o autorizare clară dată de Parlament).

4.2. Ordonanţele simple

- se pot adopta numai în baza „autorizării prealabile” a Parlamentului, adică în baza unei „legi de
abilitare”
- legea de abilitare trebuie să conţină domeniul şi data până la care Guvernul poate adopta ordonanţe;

3
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

- pot interveni doar în domeniul legii ordinare, nu şi în materii „organice”;

- ca regulă, ordonanţele simplu nu se supun aprobării Parlamentului (ceea ce nu înseamnă că, ulterior
intrării lor în vigoare, Parlamentul nu poate să adopte legi prin care să le modifice sau chiar să le
abroge); - opţional, legea de abilitare poate să impună obligaţia supunerii spre aprobare, în Parlament,
a ordonanţelor adoptate, până la împlinirea termenului de abilitare (dacă nu se respectă această
obligaţie, efectele ordonanţelor încetează);
- intră în vigoare conform regulii impuse de art. 78 din Constituţie (pe „modelul” legii stricto-sensu): la 3
zile de la data publicării în M.Of., Partea I sau la o dată ulterioară prevăzută expres în cuprinsul ei (art.
12 alin. 1 din Legea nr. 24/2000).

4.3. Ordonanţele de urgenţă

Deşi, în cazul lor, nu mai este nevoie de un act de „delegare legislativă” din partea Parlamentului (nu mai
se adoptă o lege de abilitare), întrucât se apreciază că avem de-a face cu o delegare de rang
constituţional (cu alte cuvinte o delegare legislativă constituţională - permisă direct de Constituţie – a se
vedea Decizia CCR nr. 1189/2008).
Pe de altă parte, toate ordonanţele de urgenţă se supun aprobării ulterioare a Parlamentului – a se
vedea art. 115 alin. 5 din Constituţie.

Condiţii de adoptare:

Conform jurisprudenţei constante a CCR, regăsim două categorii de condiţii care trebuie respectate la
adoptarea ordonanţelor de urgenţă: extrinseci şi intrinseci.

Condiţiile „extrinseci” sunt cele „exterioare” conţinutului (reglementării), mai precis cele indicate la art.
115 alin. 4 din Constituţie:
„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu
poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.” Aşadar,
aceste condiţii ar fi:
- existenţa unei situaţii extraordinare;
- imposibilitatea amânării reglementării;
- motivarea urgenţei în cuprinsul ordonanţei (în cadrul „preambulului” – subl.ns.)
Anterior revizuirii din 2003, art. 114 alin. 4 din Constituţie prevedea: „În cazuri excepţionale, Guvernul
poate adopta ordonanţe de urgenţă” (formulare mai puţin restrictivă decât cea actuală, inclusiv dacă
punem în balanţă, din punct de vedere semantic, termenii „excepţional” vs. „extraordinar”).

Sub imperiul Constituţiei din 1991 (forma nerevizuită), Curtea Constituţională a identificat două condiţii,
care trebuie îndeplinite cumulativ:
1) urgenţa reglementării unei situaţii, care impune luarea unor măsuri imediate;
2) evitarea unei grave atingeri aduse interesului public (a se vedea, de
exemplu, Deciziile nr. 65/1995, nr. 83/1998).
După cum a reţinut Curtea:
- „cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a ordonanţei de urgenţă, se
justifică pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale
excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse
interesului public" (Decizia nr. 65/1995)
- „de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, «în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa
Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui

4
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

interes public pe calea ordonanţei de urgenţă»” (Decizia nr. 83/1998). Aceste argumente pot fi avute în
vedere şi în prezent.

În urma revizuirii constituţionale din anul 2003, pentru a se stopa afluxul nejustificat de ordinanţe de
urgenţă, s-a instituit şi obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa reglementării în chiar cuprinsul acestora
(a se vedea Deciziile Curţii Constituţionale nr. 255/2005 şi 258/2006). Absenţa motivării sau o
„pseuomotivare” atrage neconstituţionalitatea „extrinsecă” a respectivei ordonanţe de urgenţă.

Condiţiile (limitările) materiale sau „intrinseci”: avem în vedere materiile care pot fi reglementate prin
ordonanţe de urgenţă:

Spre deosebire de ordonanţele simple, ordonanţele de urgenţă pot interveni atât în domeniul legii
ordinare, cât şi în domeniul legii organice.
Cu toate acestea, sunt impuse mai multe restricţii, întrucât ordonanţele de urgenţă „ (...) nu pot fi
adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică” – art. 115 alin. 6 (pentru ipoteza „afectării drepturilor
prevăzute de Constituţie”, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 82/2009).

Faţă de această formulare, Curtea Constituţională (Decizia nr. 1189/2008) a reţinut că:
- interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci în domeniul legilor
constituţionale şi pentru măsurile de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică;
- în celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă "afectează",
dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin,
au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin;
- verbul "a afecta" este susceptibil de interpretări diferite, aşa cum rezultă din unele dicţionare. Din
punctul de vedere al Curţii, aceasta urmează să reţină numai sensul juridic al noţiunii, sub diferite
nuanţe, cum ar fi: "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena
consecinţe negative".

Intrarea în vigoare:
- este obligatorie, în prealabil, depunerea spre aprobare la Camera competentă (în funcţie de materia
reglementată);
- după depunerea la Parlament, urmează publicarea în M.Of. – Partea I;
- ordonanţa de urgenţă va intra în vigoare de la data publicării (regula) sau la o dată ulterioară precizată
expres în cuprinsul ei (excepţie prevăzută în art. 12 alin. 2 al Legii nr. 24/2000);

Precizare: Indicarea unei date de intrare în vigoare ulterioară momentului publicării în Monitorul Oficial
poate genera dubii de constituţionalitate, în special dacă această dată ar fi mult „întârziată” (unde ar mai
fi „urgenţa”?)

Aprobarea ordonanţelor de urgenţă:

- producerea de efecte juridice nu este condiţionată de aprobarea efectivă de către Parlament, ci „doar”
de depunerea pentru aprobare la Camerea competentă ratione materiae (urmată de publicare);

5
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

- dacă nu se află deja în sesiune, Camera se întruneşte în termen de 5 zile de la depunere şi are la
dispoziţie un termen de 30 de zile pentru a se pronunţa; în cazul depăşirii termenului, ordonanţa se va
considera adoptată şi se va trimite la cea de-a doua Cameră;
- dacă nu se află deja în sesiune, cea de-a doua Cameră se întruneşte în termen de 5 zile de la trimitere şi
va decide tot în procedură de urgenţă;
- aprobarea ordonanţelor care „acoperă” materii de lege organică trebuie făcută prin lege organică; -
aprobarea prin lege nu „acoperă” viciile de constituţionalitate ale ordonanţei respective (ele vor putea
fi invocate, în faţa CCR, chiar în contextul contestării legii de aprobare, în cadrul controlului a priori).

TEMA 2. RAPORTURILE GUVERNULUI CU PARLAMENTUL

Potrivit art. 111 alin. 1 din Constituţie, Guvernul şi întreaga administraţie publică se află sub control
parlamentar, situaţie perfect explicabilă dacă ne raportăm la relaţia „politic” – „administativ” (executiv).

Capitolul IV - Titlul III din Constituţie consacră mai multe forme de control parlamentar asupra activităţii
Guvernului:

1) obligaţia informării Parlamentului;

2) întrebări şi interpelări; 3) anchetele parlamentare; 4) moţiunile
simple.

Precizare: moţiunea de cenzură reprezintă mai mult decât un simplu instrument de „control”
parlamentar, deoarece ea duce la sancţionarea politică a Guvernului, prin demiterea sa.

2.1. Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul (art. 111 – Constituţie)

Trăsături:
- obligaţia de informare are în vedere prezentarea unor informaţii şi documente solicitate de cele două
Camere sau de comisiile parlamentare (referitoare la domeniul lor de activitate), prin intermediul
preşedinţilor acestora;
- cererea de informare poate viza orice acte sau fapte ale Guvernului şi are un caracter politic (este
adevărat că, în urma controlului pot apărea şi consecinţe juridice, precum votarea unei moţiuni de
cenzură şi retragerea încrederii acordate Guvernului sau solicitarea începerii urmăririi penale cu privire
la un membru al Guvernului);
- obligaţia de informare revine Guvernului, dar şi celorlalte organe ale administraţiei publice;

6
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

- conform Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (art. 3 alin. 2),
informaţiile/documentele solicitate de către Parlament trebuie comunicate în termen de maximum 20
de zile de la primirea solicitării;
- solicitarea unor documente/informaţii presupune o dezbatere şi un vot în plenul Camerelor sau al
comisiilor parlamentare.

Reglementare secundară: art. 180-181 din Regulamentul Senatului, art. 206-207 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor.

2.2. Întrebările

Trăsături:
- reprezintă o cerere de răspuns dacă un fapt este adevărat sau dacă o informaţie este exactă, dacă
Guvernul sau celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Senatului informaţiile sau
documentele solicitate, ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
- pot fi scrise sau orale;
- la întrebările scrise, răspunsul la întrebări se poate da în scris sau oral.

Reglementare secundară: art. 192-199 Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 169-173 Regulamentul
Senatului.

2.3. Interpelările

Trăsături:
- reprezintă o cerere prin care se solicită explicaţii cu privire la probleme ce ţin de politica generală a
Guvernului/de activitatea unui membru al acestuia
- Interpelarea se face în scris şi se citeşte în şedinţă publică.
- Interpelarea se înscrie într-un registru special, se afişează la sediul Camerei şi se comunică celui
interpelat.
- Dezvoltarea interpelării are loc într-o altă şedinţă publică (când se va da răspunsul la interpelare, urmat
de replici şi de intervenţii ale unor parlamentari).
- Camera Deputaţilor/Senatul poate să adopte o moţiune simplă, prin care să-şi exprime poziţia cu
privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

Reglementare secundară: art. 174-177 Regulamentul Senatului, art. 200-203 Regulamentul Camerei
Deputaţilor.

2.4. Moţiunile simple

Moţiunile reprezintă luări de poziţie ale Parlamentului prin care se exprimă atitudinea sau voinţa
acestuia asupra unei anumite probleme.
Constituţia României reglementează două tipuri de „moţiuni” - simple şi de cenzură - şi le include în
categoria actelor juridice ale Parlamentului (art. 67), încadrare care este discutabilă şi creează dificultăţi
cu privire la : 1) delimitarea moţiunilor de hotărârile Parlamentului; 2) faptul că, în practică, unele
moţiuni ale Parlamentului produc, prin excelenţă, efecte în plan politic.

7
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

Trăsături ale moţiunilor simple:

- nu trebuie confundate cu moţiuniel de cenzură, între acestea existând deosebiri esenţiale sub
următoarele aspecte: 1) procedura de adoptare; 2) conţinutul; 3) efectele pe care le produc.
- provin numai de la una dintre Camere (Camera Deputaţilor sau Senat)
- exprimă poziţia unei Camere cu privire la: (i.) o problemă de politică internă sau externă; 2) cu privire la
o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
- moţiunea simplă se adoptă în prezenţa majorităţii membrilor Camerei (cvorum de funcţionare), cu
votul majorităţii parlamentarilor prezenţi (majoritate simplă).

Consecinţe ale aprobării moţiunilor simple:

Adoptarea unei moţiuni simple produce, în mod direct, consecinţe de natură politică (nu are capacitatea
de a produce, nemijlocit, efecte juridice).

Din acest punct de vedere, se pune problema cum ar trebui interpretate dispoziţiile art. 168 alin. 2 din
Regulamentul Senatului: „(…) moţiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane
vizate.” (mai concret, în ce ar consta „obligativitatea” acestora?).
Pentru comparaţie, art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaţilor este mai evaziv, precizând că „ În
cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine
cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni.”

2.5. Anchetele parlamentare

Anchetele parlamentare reprezintă o formă specializată de control parlamentar asupra Guvernului,

indicată în art. 64 alin. 4 din Constituţie.

Trăsături:
- anchetele parlamentare pot fi desfăşurate de către comisii parlamentare permanente sau de
către comisii de anchetă speciale.
- comisiile de anchetă pot funcţiona în cadrul unei Camere a Parlamentului sau pot fi comisii
comune ale celor două Camere.
- activitatea comisiilor constă în realizarea unor analize şi informări cu privire la aspecte ce ţin de
activitatea Guvernului sau a celorlalte organe ale administraţiei publice.
- activitatea comisiei de anchetă se finalizează printr-un raport, supus dezbaterii
Camerei/Camerelor Parlamentului.
- după dezbaterea raportului comisiei de anchetă, una dintre Cameresa sau Parlamentul, după
caz, poate lua o serie de măsuri de ordin politic sau juridic (ex. adoptarea unei moţiuni simple,
adoptarea unei moţiuni de cenzură, solicitarea începerii urmăririi penale cu privire la un membru al
Guvernului etc.).

Reglementări: art. 4, art. 7-10 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului; art. 73-78 din Regulamantul Camerei Deputaţilor; art. 81-82 din Regulamentul Senatului.

2.6. Ora Primului-ministru

Conform Regulamentelor celor două Camere, reprezintă procedura prin care dată o dată pe lună, se
desfăşoară dezbateri politice, cu participarea prim-ministrului, pe probleme de interes major pentru
viaţa politică, economică şi socială.

8
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

Dezbaterile politice se organizează atât la solicitarea grupurilor parlamentare (Primul-ministrul are

obligaţia de a participa la dezbaterea solicitată), cât şi la solicitarea prim-ministrului.

Reglementări: art. 179 Regulamentul Senatului, art. 205 Regulamentul Camerei Deputaţilor.

2.7. Ora Guvernului

Conform Regulamentelor celor două Camere, reprezintă procedura prin care, în sesiunile ordinare,
fiecare Cameră stabileşte o zi, cu excepţia zilei destinate orei prim-ministrului, când se desfăşoară
dezbateri politice la care participă unul sau 2 miniştri, după caz, pe teme politice de interes major bine
definite. Dezbaterile politice se organizează la solicitarea grupurilor parlamentare din opoziţie şi a
majorităţii parlamentare, alternativ.

Reglementări: art. 178 Regulamentul Senatului, art. 204 Regulamentul Camerei Deputaţilor.

TEMA 3. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ŞI A MEMBRILOR GUVERNULUI

Putem împărţi răspunderea Guvernului în: -

răspundere politică (sau „politico-juridică”); -
răspundere juridică.

3.1. Răspunderea politică a Guvernului

3.1.1. Noţiune

Potrivit art. 2 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitate ministerială, Guvernul răspunde politic
numai în faţa Parlamentului, ca urmare a votului de încredere acordat de acesta cu prilejul învestiturii,
iar această răspundere este solidară (fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu
ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.)
Sancţiunea politico-juridică, în acest caz, nu poate fi „aplicată” decât de către Parlament şi ea constă în
demiterea întregului Guvern, ca urmare a retragerii votului de încredere.

Ea este întemeiată pe ideea de „culpă politică” a Guvernului/a membrilor acestuia (incapacitatea

Guvernului sau a unora dintre membrii acestuia de a pune în practică programul de guvernare sau de a
colabora cu majoritatea parlamentară, de a armoniza programul de guvernare cu opţiunile majorităţii
parlamentare) dar poate avea în vedere şi încălcarea unor norme şi principii ale dreptului public.

Răspunderea politică a Guvernului se poate declanşa în două ipoteze, după cum iniţiativa declanşării
acesteia aparţine Parlamentului sau Guvernului:
a) o răspundere politică pentru întrega activitate – iniţiativa aparţine Parlamentului (art. 113 din
Constituţie)
b) angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, de către primul-ministru, pentru un
program /o declaraţie de politică generală/un proiect de lege – iniţiativa aparţine Guvernului (art.
114 din Constituţie)

9
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

3.1.2. Declanşarea răspunderii politice a Guvernului la iniţiativa Parlamentului (art. 113)

Procedura moţiunii de cenzură (a se vedea şi Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului):
a) Iniţierea moţiunii – trebuie semnată de cel puţin ¼ din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. 
Moţiunea de cenzură se depune la Birourile permanente ale celor două Camere şi se comunică
Guvernului în ziua depunerii.
• În termen de cel mult 5 zile de la data depunerii, se convoacă Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, pentru prezentarea textului moţiunii de cenzură.

b)Dezbaterea moţiunii de cenzură – are loc în şedinţa comună a celor două Camere, după 3 zile de la
data la care a fost prezentată.
• Cu prilejul dezbaterii moţiunii de cenzură se dă cuvântul primului-ministru/unui ministru
desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului.

c) Adoptarea moţiunii de cenzură – presupune votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (majoritate

absolută), urmând a se adopta o hotărâre a Parlamentului (semnată de preşedinţii celor două Camere)
care se comunică Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de învestitură. d) Efectele
adoptării/respingerii moţiunii de cenzură

- dacă moţiunea de cenzură este aprobată, Guvernul va fi demis de la data adoptării acesteia;
- dacă moţiunea de cenzură este respinsă, Guvernul continuă să-şi exercite mandatul, iar parlamentarii
care au semnat moţiunea de cenzură nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură,
cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea în faţa Parlamentului în baza art. 114.

3.1.3. Angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului (art. 114)

Această procedură este denumită în doctrină „moţiune de cenzură provocată”, întrucât Guvernul
urmărind să obţină, cu celeritate, adoptarea unei măsuri de natură politică sau a unui proiect de lege,
provoacă Parlamentul fie să accepte măsurile propuse, fie să-l demită.
În practică, Primul-ministru ar putea fi „tentat” să apeleze la această procedură riscantă în două situaţii:
a) fie între Guvern şi Parlament apar divergenţe majore cu privire la anumite probleme de strategie
politică, măsuri legislative etc., astfel încât este necesară o clarificare de poziţii între cele două autorităţi;
2) fie Guvernul se bucură de un puternic sprijin parlamentar, iar angajarea răspunderii apare doar ca o
modalitate prin care se urmăreşte adoptarea rapidă şi cu ocolirea procedurii parlamentare a unui proiect
de lege sau aprobaera unor decizii politice.

Condiţiile şi procedura angajării răspunderii:

a) Guvernul îşi angajează răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, reunite în şedinţă
comună;
b) Angajarea răspunderii Guvernului poate avea ca obiect: (i.) un program politic; (ii.) o declaraţie de
politică generală; (iii.) un proiect de lege (aici a existat o controversă cu privire la interpretarea acestei

1
0
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

sintagme, mai precis dacă se poate angaja răspunderea, în acelaşi timp, pentru mai multe proiecte de
lege sau dacă respectivul proiect poate să vizeze mai multe „materii” diferite);
c) Programul/declaraţia/proiectul de lege sunt prezentate în şedinţa comună a celor două Camere;
d) Dacă în termen de 3 zile de la data prezentării programului, declaraţiei, proiectului de lege se depune
o moţiune de cenzură, care ulterior este adoptată, Guvernul este demis. Dacă nu se depune o
moţiune de cenzură sau dacă, deşi a fost depusă o moţiune de cenzură, aceasta nu a fost adoptată
Guvernul rămâne în funcţie, iar, după caz, proiectul de lege se consideră adoptat, resepctiv
programul/declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern.

Precizare: în urma revizuirii constituţionale din 2003, art. 114 alin. 3 prevede că proiectul de lege poate fi
modificat sau completat în Parlament, dar numai dacă respectivele amendamente sunt acceptate de
către Guvern.
Pe de altă parte, Preşedintele României are posibilitatea să ceară reexaminarea legii de către Parlament,
chiar dacă aceasta a fost adoptată prin procedura de la art. 114 din Constituţie.

3.2. Răspunderea juridică a Guvernului

Răspunderea juridică a Guvernului, ca organ colegial, îmbracă forma răspunderii

administrativpatrimoniale şi poate fi angajată în temeiul art. 52 din Constituţie şi al Legii contenciosului
administrativ: este vorba despre răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin actele sale
nelegale şi vătămătoare.

Precizare: deşi ordonanţele Guvernului nu sunt acte administrative, art. 126 alin. 6 din Constituţie
prevede dreptul persoanelor vătămate prin ordonanţe (sau dispoziţii din acestea) declarate
neconstituţionale de a se adresa instanţei de contencios administrativ.

În dezvoltarea acestei norme, art. 9 din Legea nr. 554/2004 prevede că acţiunea la care se referă art.
126 alin. 6 din Constituţie poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin
ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz,
obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite
operaţiuni administrative.
Aşadar, este exclusă o acţiune în contencios administrativ care să aibă ca obiect „anularea” totală sau
parţială a însăşi ordonanţei (instanţa poate să „cenzureze” doar efectele acesteia).

3.3. Răspunderea juridică a membrilor Guvernului

3.3.1. Forme

Răspunderea „personală” a membrilor Guvernului poate îmbrăca următoarele forme:

a) răspunderea penală pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei;
b)răspunderea patrimonială a membrilor, în solidar cu Guvernul, pentru actele adoptate de Guvern (a se
vedea art. 16 din Legea nr. 554/2004);
c) răspunderea „de drept comun”: penală, civilă, contravenţională.

3.3.2. Răspunderea penală a membrilor Guvernului (art. 109 alin. 2-3 din Constituţie; Legea nr. 115/1999
privind responsabilitatea ministerială)

1
1
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

Membrii Guvernului pot răspunde penal pentru:

 infracţiunile prevăzute de legea specială în materie (Legea nr. 115/1999);
 alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei
lor);
 infracţiuni „de drept comun” (fără legătură cu exerciţiul atribuţiilor).

Răspunderea penală a membrilor Guvernului, este supusă unui regim procedural specific, plecând de la
dispoziţiile art. 109 alin. 2-3 din Constituţie, dar numai pentru faptele de natură penală săvârşite de
către membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor.
În schimb, pentru săvârşirea unor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului
răspund potrivit dreptului comun (art. 7 alin. 2 din Legea nr. 115/1999).

Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, de la data depunerii
jurământului şi până la data încetării funcţiei (art. 11 din Legea nr. 115/1999).
Dispoziţiile speciale ale art. 109 alin. 2 din Constituţie şi ale Legii nr. 115/1999 se aplică:
- în cazul membrilor Guvernului în funcţiune;
- în cazul persoanelor care au avut în trecut calitatea de membru al Guvernului, pentru faptele săvârşite
în exerciţiul funcţiei (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 665/2007).

Procedura:
Sub aspect procedural, angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul atribuţiilor presupune o fază politică şi o fază judiciară.

Faza politică (formularea cererii de urmărire penală)

 Dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului (pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor) aparţine numai Camerei Deputaţilor/Senatului/ Preşedintelui României.
Precizare: Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 270/2008 s-a statuat că dreptul de a cere urmărirea
penală a membrilor sau foştilor membri ai Guvernului care au calitatea de parlamentar la data sesizării
efectuate de Ministerul Public, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei, aparţine Camerei
Deputaţilor ori Senatului, după caz; Preşedintele României, în urma sesizării Ministerului Public, poate
cere urmărirea penală a membrilor sau foştilor membri ai Guvernului care nu au şi calitatea de
parlamentar.
 Dacă iniţiativa aparţine Camerei Deputaţilor/Senatului (pentru miniştrii-parlamentari):
- se întocmeşte un raport de către o comisie permanentă/de către o comisie specială de
anchetă; - pe baza raportului întocmit, are loc dezbaterea, în Camera Deputaţilor/în Senat, a
propunerii de începere a urmăririi penale;
- cererea de urmărire penală se adoptă cu majoritate simplă.
 Dacă Iniţiativa aparţine Preşedintelui Românie (pentru miniştrii neparlamentari):
– prin Decizia Curţii Constituţionale nr.1133/2007, s-a reţinut că exercitarea acestei prerogative
prezidenţiale nu poate fi limitată prin proceduri prealabile, care depind de alte autorităţi publice, şi nici
condiţionată de raportul unei comisii speciale.
 Din punct de vedere procedural, cererea Camerei Deputaţilor/Senatului/Preşedintelui României are
semnificaţia unei plângeri prealabile pentru începerea urmăririi penale.
Faza judiciară
a) Etapa urmăririi penale
• Competenţa de a realiza urmărirea penală aparţine Parchetului General de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie (art. 19 din Legea nr. 115/1999).

1
2
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

• În urma efectuării urmăririi penale, Parchetul poate dispune: 1) scoaterea de sub urmărire
penală/clasarea cauzei 2) trimiterea în judecată (prin rechizitoriu).

b) Etapa judecăţii
• Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Etapa judecăţii cuprinde două
momente: 1) judecata în fond (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Secţia penală); 2) judecata în
apel (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală).
• Instanţa de judecată poate pronunţa o hotărâre de achitare/o hotărâre de condamnare.
Precizare – Conform art. 24 din Legea nr. 115/1999, în cazul condamnării membrului Guvernului: 1)
hotărârea de condamnare, rămasă definitivă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I; 2)
membrul Guvernului condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, va fi demis
din funcţie de către Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.

Suspendarea din funcţie a membrilor Guvernului (art. 109 alin. 2 din Constituţie) – se dispune de către
Preşedintele României, prin decret, în două ipoteze:
 Suspendarea facultativă – de la data la care s-a cerut urmărirea penală, până la data trimiterii în
judecată;
 Suspendarea obligatorie – de la data trimiterii în judecată, până la data soluţionării definitive a
cauzei penale.
Precizare – art. 21 din Legea nr. 115/1999 prevede că „În cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a
unui membru al Guvernului, ministrul justiţiei sau, după caz, primul-ministru comunică Preşedintelui
României data la care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea suspendării din funcţie
a acestuia”.

---

Surse bibliografice:
- Verginia VEDINAŞ, Drept administrativ, ediţia a XII-a revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2020;
- Dana APOSTOL TOFAN, Drept administrativ, vol.I, Ediţia 4, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2018;
- Verginia VEDINAŞ, Tratat teoretic şi practic de drept administrativ. Volumul I, Universul Juridic,
Bucureşti, 2018;
- Florin COMAN KUND, Alexandru-Sorin CIOBANU, Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru
activitatea de seminar, Ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
- Alexandru-Sorin Ciobanu, Răspunderea penală a Preşedintelui României, în lumina dispoziţiilor Noului
Cod Penal şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 678 din 13 noiembrie 2014, în Revista de drept public
nr.
1/2015;

1
3
Drept administrativ I – Cursul nr. 9 (13 aprilie 2020)
Conf. dr. Alexandru-Sorin Ciobanu

- Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; - Ioan
MURARU, Simina Elena TĂNĂSESCU (coordonatori) - Constituţia României. Comentariu pe articole,
Ediţia 2, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2019.

1
4