Parlament – Partea II

Statutul deputaților și senatorilor, se referă la:

A. Mandatul parlamentarului:

- în România mandatul parlamentar este reprezentativ, astfel spus mandatul

parlamentar obligă pe cel care îl exercită în față de toată națiunea și nu numai față de
alegătorii din circumscripția unde a fost ales;
- parlamentarul român este independent în exercitarea mandatului, el trebuie să se
supună Constituției și legilor, fiind obligat să-și exercite drepturile și să-și asume
obligațiile în folosul națiunii;
- în România, orice mandat imperativ este nul;
- mandatul este facultativ, adică parlamentarul poate renunța la mandat (demisia
produce efecte fără a fi nevoie de acceptare din partea parlamentarilor sau poporului);
- începutul mandatului cunoaște două momente: elaborarea certificatului
constatator al alegerii ca deputat sau senator, certificat elaborat de Biroul Electoral
Central, care marchează din punct de vedere juridic alegerea parlamentarului;
validarea mandatului parlamentar (procedura validării prin Comisia de validare),
urmată de depunerea de jurământ, care marchează exercitarea efectivă a mandatului.
Obligație depunerii jurământului devine o condiție pentru executarea mandatului, după
validare.

B. Protejarea mandatului parlamentar se realizează prin consacrarea

incompatibilităților și imunităților parlamentare.

Incompatibilitățile parlamentare – interzic cumulul funcției de parlamentar cu o altă

funcție publică sau privată. Expres, Constituția stabilește două incompatibilități:

- cumulul calității de deputat și senator;

- cumulul acestei calități cu exercitarea oricărei funcții de autoritate, cu
excepția celei de membru al Guvernului.

Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.

De la data apariției stării de incompatibilitate, în termen de 10 zile (pentru deputați) sau 30

de zile (pentru senatori), parlamentarul trebuie să aleagă între cele două funcții incompatibile.
Dacă nu optează, sau nu își dă demisia din funcția de parlamentar, la propunerea Biroului
permanent al Camerei, va fi ,,considerat demis” din funcția de parlamentar. Locul vacant va fi
ocupat de un supleant.

Imunitățile parlamentare – sunt definite ca fiind mijloace de protecție, menite să apere

deputații și senatorii de eventuale presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva
lor în exercitarea mandatului pe care îl au de îndeplinit, având drept scop garantarea libertății
de exprimare și protejarea împotriva urmărilor judiciare abuzive. În activitatea sa
parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel
încât să își exercite mandatul în mod eficient1.

1
Decizia CCR nr. 650 din 25 octombrie 2018, M.Of. nr. 97 din 7 februarie 2018.

1
 Parlament – Partea II

Imunitățile se împart în:

 Iresponsabilități, care au ca efect înlăturarea răspunderi juridice a parlamentarului

pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului; domeniul lor
cuprinde protecția împotriva sancțiunilor privind actele și faptele săvârșite în
executarea mandatului, apărându-i libertatea de exprimare; această imunitate îl apără
pe parlamentar în considerarea actelor săvârșite în exercitarea mandatului său, cum
sunt votul, amendamentele, rapoartele și avizele prezentate din partea comisiei din
care face parte, întrebările și interpelările.

 Inviolabilități, care prevăd reguli speciale privind:

 reținerea, arestarea sau percheziționarea, în cazul în care deputații sau
senatorii sunt învinuiți de fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului; aceste reguli prevăd că:
- Deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat
fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa;
- Cererea de reținere, arestare, percheziție se adresează președintelui
Camerei de către minstrul Justiției. Președintele Camerei o aduce la
cunoștința deputaților sau senatorilor, în ședință publică, după care o
trimite Comisiei juridice de disciplină și imunități (Camera Deputaților)
sau Comisiei Juridice de numire, disciplină, imunități și validări (Senat)
spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru
aprobarea cererii și va întocmi un raport pe care-l va supune dezbaterii și
aprobării Camerei din care face parte parlamentarul respectiv. Dacă, prin
hotărârea Camerei parlamentare se aprobă cererea împotriva
parlamentarului, poate fi luată de organele în drept măsura solicitată (de
exemplu, percheziția domiciliului său); în situație contrară, nu poate fi
luată măsura solicitată.
 urmărirea și trimiterea în judecată, în cazul în care deputații sau senatorii sunt
învinuiți de fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului; aceste reguli prevăd că:
- urmărirea și trimiterea în judecată se poate face numai de Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
- competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
 în caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut și
supus percheziției, urmând ca:
- ministrul Justiției să îl informeze asupra reținerii sau percheziției;
- în cazul în care Camera constată că nu există temei pentru reținere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.

3. Funcțiile Parlamentului

În îndeplinirea atribuțiilor sale, Parlamentul îndeplinește funcții deosebit de importante,

care pot fi clasificate astfel:

2
 Parlament – Partea II

- funcția legislativă (de adoptare a legilor);

- funcția de control (în primul rând asupra activității executivului);
- funcția de alegere, avizare, numire și revocarea unor persoane învestite
cu prerogative ale unor autorități statale;
- funcția de direcționare a politicii externe.

Dintre aceste funcții, ne referim la funcția legislativă și la funcția de control.

3.1.Funcția legislativă - este cea mai importantă funcție a Parlamentului. Această funcție
dă dreptul și obligă în același timp Parlamentul să editeze acte juridice normative.

Adoptarea legilor aparține numai Parlamentului, de aceea Constituția României

revizuită (in art.61 alin.1) statuează că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării
(de aici rezultă că, Parlamentul României are monopolul elaborării și adoptării legii, cât și
abilitatea sa de a împuternicii Guvernul să emită ordonanțe).

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român (potrivit art.61

alin. I din Constituția României revizuită), ceea ce înseamnă că Parlamentul poate angaja
răspunderea Președintelui României, chiar dacă acesta se bucură de o ,,legitimitate” similară
Parlamentului (fiind ales, ca și parlamentarii, prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat).

Parlamentul României poate emite două categorii de acte:

A. acte juridice: legi, hotărâri, moțiuni care pot fi clasificate în:

- acte cu caracter normativ, în această categorie intră legile, și unele hotărâri

parlamentare (de exemplu, hotărârile prin care sunt adoptate Regulamentele
Camerelor)
- acte cu caracter individual, în această categorie intră hotărâri parlamentare
care stabilesc drepturi și obligații în sarcina unor subiecte determinate (de
exemplu, hotărârea de ridicare a imunității unui parlamentar) și moțiunile.

B. acte politice: mesaje, declarații care nu produc efecte juridice, ele urmărind precizarea
atitudinii politice a Camerelor parlamentare față de anumite probleme, îndeosebi pe plan
internațional (de exemplu: mesajul Parlamentului către comunitatea internațională cu privire
la procesul ilegal de la Tiraspol din Republica Moldova).

3.1.1. Potrivit articolului 73 alin. 1 din Constituția României revizuită, Parlamentul poate
adopta trei categorii de legi: legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Legea a fost
definită ca actul juridic normativ emis de Parlament printr-o anumită procedură stabilită în
acest scop, în cadrul competenței legislative, prin care se stabilesc reguli generale și de
aplicabilitate repetată, a căror aplicare este asigurată, în caz de nevoie, prin puterea de
constrângere a statului.

Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. Sunt adoptate cu votul

majorității calificate (2/3 sau ¾ din membrii Camerei).

3
 Parlament – Partea II

Legile organice, sub aspectul conținutului, sunt cele care intervin în domeniile rezervate
prin art. 73 alin. 3 din Constituție și care privesc: organizarea sistemului electoral, organizarea
și funcționarea Autorității Electorale Permanente; organizarea, funcționarea și finanțarea
partidelor politice; statutul deputaților și al senatorilor; stabilirea indemnizațiilor și celorlalte
drepturi; Organizarea și desfășurarea referendumului; organizarea guvernului și a Consiliului
Suprem de Apărare a Țării; măsurile pe care le reclamă starea de război, cea de mobilizare,
cea de urgență și de asediu; infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora; acordarea
amnistiției și a grațierii colective; statutul funcționarilor publici; contenciosul administrativ;
organizarea și funcționarea Consiliului Suprem al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a
Ministrului Public și a Curții de Conturi; regimul juridic al proprietății și al moștenirii;
organizarea generală a învățământului; statutul minorităților naționale; regimul general al
cultelor; celelalte domenii pentru care, în Constituție se prevede adoptarea de legi organice.

Legile ordinare, reglementează relațiile sociale de mai mică importanță și care procedural
sunt adoptate cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră (este vorba de
majoritate simplă).

3.1.2. Procedura legislativă în România

În Parlamentul României legile se adoptă după o procedură ce cuprinde următoarele etape:

 Inițiativa legislativă – presupune dreptul unor subiecte de drept calificate de a

sesiza una din Camerele Parlamentului și obligația Camerei respective de a se
pronunța asupra sesizării, adoptând-o sau respingând-o.
Inițiativa legislativă aparține: Guvernului; fiecărui deputat sau senator (fie
individual, fie colectiv în grupuri parlamentare, comisii parlamentare); unui
număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină
din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare, inclusiv în Municipiul
București, să fie înregistrați cel puțin 5.000 de semnături ale susținătorilor; în
ceea ce privește inițiativa cetățenească, acesta nu poate avea ca obiect
probleme fiscale, amnistiția, grațierea, precum și probleme externe2.

De asemenea, în legătură cu inițiativa legislativă, Constituția stabilește și următoarele

reguli:

- guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege

către Comisia competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată;
- deputații și senatorii își exercită dreptul de inițiativă legislativă prin propuneri
legislative (propunerile legislative trebuie să ia forma cerută pentru proiectele
de legi);
- propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le
adopte, ca primă Cameră sesizată.

Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin prezentarea de proiecte de legi, în timp ce
deputații, senatorii și cetățenii prezintă propuneri legislative.
2
Procedura inițiativei cetățenești este amplu detailată în Legea 189/9.12.1999 publicată în M. Of. Nr. 611 din
14.12.1999.

4
 Parlament – Partea II

 Sesizarea Camerelor parlamentare:

1. Se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă
Cameră sesizată, proiectele de legi și propunerile legislative cu privire la
următoarele materii: ratificarea tratatelor și a altor acorduri internaționale și a
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri (art.
75 alin. 1 Constituția României revizuită); servicile publice de radio și
televiziune (art. 31 alin. 5 CR); stabilirea categoriilor de persoane care nu pot
face parte din partidele politice (art. 40 alin. 3 CR); stabilirea condițiilor
privind îndatoririle militare (art. 55 alin. 2 Constituția României); organizarea
și funcționarea instituției Avocatului Poporului (art. 58 alin.3 Constituția
României); organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării
(art. 73 alin 3 lit. e); contenciosul administrativ (art. 73 alin. 3 lit. k);
organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor
judecătorești, a Ministrului Public și a Curții de Conturi (art. 73 alin. 3 lit. l);
organizarea generală a învățământului (art. 73 alin.3 lit. n); organizarea
administrației publice locale, a teritoriului și regimului general privind
autonomia locală (art. 73 alin. 3 lit. o); înființarea, organizarea și funcționarea
Consiliului Legislativ (art. 79 alin. 2 CR); alcătuirea Guvernului din prim-
minstru, miniștrii și alți membri (art. 102 alin. 3); autoritățile administrative
autonome (art. 116 alin. 2); structura sistemului național de apărare, pregătirea
populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare; folosirea limbii
minorităților naționale în relațiile cu administrația publică locală și cu
serviciile publice descentralizate, în unitățile administrativ-teritoriale în care
cetățenii aparținând minorităților naționale cu o pondere semnificativă (art. 120
alin. 2 CR revizuită); compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile
de funcționare a acesteia (art. 126 alin. 4 CR); interzicerea înființării de
instanțe extraordinare (art. 126 alin. 5 CR); revizuirea Curții Constituționale a
României (art. 142 alin.5 Constituția României).

În materiile sus-menționate, materii care sunt reglementate prin legi organice, prima
cameră sesizată (cu proiecte sau propuneri legislative) este camera Deputaților.

În restul materiilor, proiectele sau propunerile de lege se supun dezbaterii sau adoptării,
ca primă cameră sesizată, Senatului.

În Constituția României (art. 75) se stabilește în mod limitativ care sunt materiile cu care
poate fi sesizată Camera Deputaților, ca primă cameră care trebuie să adopte sau să
respingă proiectul/propunerea, și respectiv materiile cu care poate fi sesizat Senatul, ca
primă cameră (de exemplu, un proiect de lege privind organizarea învățământului trebuie
prezentat și adoptat în Camera Deputaților, și abia apoi poate fi prezentat și adoptat de Senat).

Trebuie menționat însă, că pentru ca un proiect sau propunere să poată fi promulgat, el

trebuie să fie adoptat de ambele Camere ale Parlamentului (astfel că, Legea de revizuire a
Constituției României a păstrat egalitatea Camerelor în ceea ce privește procedura
legislativă).

5
 Parlament – Partea II

2. Prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile asupra

proiectului sau propunerii primite. Pentru coduri sau legi complexe, termenul
pronunțării este de 60 de zile. În cazul în care se depășesc aceste termene, se
consideră că proiectul sau propunerea a fost adoptat/adoptată (în forma
prezentată de inițiator).

3. După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată,

proiectul/propunerea se trimit celeilalte Camere care va decide definitiv.

4. În cazul în care prima Cameră sesizată, adoptă o prevedere care intră în

competența sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de-a
doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă,
legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în
procedura de urgență.

5. Această procedură de retrimitere a legii se aplică în mod corespunzător și în

cazul în care competența decizională aparține primei Camere.

Pentru a ne face mai bine înțeleși (pentru punctele 4 și 5) exemplificăm următoarea situație:

- în cadrul primei dezbateri, Camera Deputaților adoptă măsuri ce intră în

competența sa decizională, cum ar fi, de exemplu, stabilirea unei infracțiuni în
legea de ratificare a unui tratat. În acest caz, sunt două ipoteze posibile: dacă în
cadrul celei de a doua dezbateri, Senatul este de acord cu această măsură (sau o
modifică), legea se întoarce, dar numai în legătură cu prevederea în cauză, la
Camera Deputaților (care o adoptase inițial), Cameră care, în temeiul
competenței sale decizionale, decide definitiv.
 Pomulgarea legii – este un atribut al Președintelui României și se realizează
prin emiterea unui decret prezidențial, în temeiul căreia legea urmează a fi
numerotată și publicată.

Președintele României are dreptul să promulge legea în termen de 20 de zile de la data

primirii; dar are dreptul să ceară o singură dată reexaminarea legii. Această reexaminare a
legii (în ansamblul său, sau a unei anumite proceduri) se poate cere sub aspectul oportunității
soluțiilor pe care le cuprinde, al redactării și acurateței exprimării dispozițiilor pe care le
instituie.

Tot în cadrul termenului de 20 de zile, legea poate fi examinată sub aspectul

constituționalității sale (în această situație, cererea de reexaminare se adresează Curții
Constituționale).

Dacă Președintele a cerut reexaminarea legii, cele două Camere vor relua examinarea legii,
prin prisma observațiilor făcute de Președinte, dar acest lucru nu înseamnă și însușirea
obligatorie a acestor observații (Parlamentul poate revota legea în aceeași formă trimisă
inițial spre promulgare).

6
 Parlament – Partea II

După primirea legii reexaminate, sau după confirmarea constituționalității legii, sau după
parcurgerea procedurii de punere în acord a legii cu decizia Curții Constituționale,
Președintele este obligat să promulge legea în termen de 10 zile.

 Publicarea legii în Monitorul Oficial

Legea intră în vigoare după împlinirea a trei zile de la data publicării ei în Monitorul
Oficial (dacă în textul legii nu s-a prevăzut expres o altă dată).

Menționăm următoarele:

 Legea de revizuire a Constituției a adus două îmbunătățiri importante:

- a accelerat procesul de adoptare a legilor, prin stabilirea unui termen de 45
respectiv 60 de zile;
- a stabilit materii/domenii de competențe diferite în ceea ce privește
sesizarea lor;
 Parlamentul României rămâne un parlament bicameral, legile trebuie adoptate
de ambele Camere.

3.1.3. Hotărârile – sunt acte juridice ale Camerei Deputaților sau ale Senatului, și pot fi de
două feluri: cu caracter normativ și cu caracter individual (pentru explicații vezi punctul 3.1
literele A, B). Menționăm următoarele:

- sunt inferioare din punct de vedere juridic;

- nu necesită inițiativă legislativă;
- nu trebuie examinate în Comisiile parlamentare;
- nu sunt supuse promulgării, fiind semnate numai de președinții Camerelor;
- nu sunt supuse controlului de constituționalitate (cu excepția, hotărârilor prin care
se adoptă Regulamentele fiecărei Camere parlamentară);
- hotărârile privind adoptarea Regulamentelor Camerelor se adoptă cu majoritate
absolută, iar celelalte hotărâri cu majoritate simplă;
- de regulă, hotărârile privesc: competența grupurilor parlamentare, alegerea
secretarilor, chestorilor, ridicarea imunității parlamentare.

3.1.4. Moțiunile – pentru explicații consultă notele de curs cu privire la Raporturile

Parlamentului cu Guvernul ( sau tema de seminar )

3.2. Funcția de control – Parlamentul nu numai elaborează legi, dar și controlează modul
cum acestea sunt respectate și aplicate.

Potrivit profesorului I. Muraru controlul parlamentar este necesar și deplin. Este

necesar pentru că Parlamentul este organul de stat căreia poporul îi deleagă funcția
deliberativă și prin urmare acesta trebuie să constate direct cum autoritățile statului își
realizează atribuțiile. Este un control deplin pentru că se întinde asupra întregii activități
desfășurate potrivit Constituției și legilor.

Formele controlului parlamentar sunt:

7
 Parlament – Partea II

3.2.1. Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe. În acest
sens:

- primește mesajul anual al Președintelui României cu privire la problemele

politice ale națiunii;
- examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și a Curții de
Conturi;
- ascultă raportul directorului S.R.I. și rapoartele Avocatului Poporului;
- aprobă programul Guvernului.

3.2.2. Controlul prim comisiile parlamentare, se realizează de regulă, prin comisiile de

anchetă și comisii speciale.

3.2.3. Controlul exercitat prin întrebări și interpelări (vezi notele de curs referitoare la
Guvernul României).

3.2.4. Exercitarea dreptului deputaților și senatorilor de a cere și obține informațiile

și documentele necesare.

3.2.5. Controlul exercitat prin petițiile cetățenilor:

- cetățenii, în rezolvarea unor interese individuale sau colective, se pot

adresa cu petiții senatorilor, deputaților sau Camerelor Parlamentului;
- petițiile înregistrate se transmit spre dezbatere și soluționare Comisiei
pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții.

3.2.6. Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (vezi detaliile din curs cu privire la
Legea Avocatului Poporului)