Conspect Libertăți Fundamentale

Titlul I – Partea Generală Capitolul I:

NOȚIUNEA DE LIBERTATE FUNDAMENTALĂ
Secțiunea I - Consideraţii generale
Libertățile fundamentale reprezintă sistemul de valori esențial al democrațiilor liberale
contemporane. Importanța lor nu este reflectată numai la nivelul vieții politice, ci influențează
radical sistemul de drept, atât la nivel național, cât şi internațional.
Secțiunea a II-a - Noţiunea de libertate
A da o definiție libertății este un demers dificil, dacă nu imposibil. “Nu există cuvânt care să se
preteze mai multor semnificații diferite şi care să fi exercitat impresii mai variate asupra
spiritului omenesc, decât acela de libertate. Unii l-au luat drept un mijloc de a răsturna o
persoană căreia i se conferise o autoritate tiranică; alții, drept puterea de a alege un superior de
care să fii obligat să asculți; alții, dreptul de a purta arme şi de a fi astfel în măsură să foloseşti
violența; în sfârşit, alții, drept privilegiul de a fi guvernați de cineva născut în propria lor țară sau
de propriile lor legi”.
Considerăm că libertatea poate fi definită ca fiind independenţa faţă de voinţa arbitrară a
altuia2. Libertatea este deci acea stare socială în care coerciția la care omul este supus de
către ceilalți este redusă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât într-un sistem în care normele
juridice sunt previzibile6, iar rolul statului se reduce la protejarea acestor sfere private
determinate de fiecare individ în parte. Devine astfel evident faptul că posibilitatea de a alege,
capacitatea individului de a opta, fără constrângeri din partea altora, potrivit numai propriilor
sale planuri, constituie trăsătura esențială a libertății.
Secțiunea a III-a - Trăsăturile libertăţii
Libertatea prezintă câteva caracteristici fundamentale care o disting de celelalte înțelesuri ale
aceluiaşi cuvânt. Ea este o libertatate – autonomie dar în acelaşi timp o libertate juridică, formală
şi individuală.
Libertate - autonomie. Libertatea, aşa cum am încercat să o definim mai sus, denumită în
doctrină “libertate-autonomie”, se caracterizează prin limitarea constrângerii sociale. Ea este
caracteristică liberalismului clasic, care punea în centrul sistemului politic protecția libertății
individuale, drepturile fundamentale. Statul era conceput ca un stat jandarm care avea drept rol
esențial protejarea drepturilor fundamentale şi asigurarea cadrului necesar pentru acțiunea liberă
a inițiativei private, a jocului cererii şi ofertei.
“Dacă în cazul libertății-autonomie, libertatea este privită prin opoziție față de puterea publică, în
cazul libertății- participare libertatea este concepută ca o cooptare a individului la exercițiul,
instaurarea şi menținerea puterii publice. Individul nu-şi poate păstra libertatea decât în măsura
în care el controlează instrumentele care ar putea limita această libertate. Constrângerea statală a
libertății există, dar individul participă el însuşi la exercitarea acestei constrângeri”.
Libertatea ca absenţă a coerciţiei, sensul care ne interesează direct în prezenta lucrare, nu se
delimitează numai de libertatea-participare. Ea nu numai că este o libertate- autonomie, dar este
şi o libertate juridică, libertate formală şi individuală.
Libertate juridică. Libertatea este înțeleasă uneori ca independență absolută, ca autonomie
totală a individului față de mediul extern. Astfel, individul nu este supus nici unei forțe
exterioare, fie ea umană sau naturală.
Din această perspectivă apare o confuzie între libertate şi putere în sensul că libertatea ar
însemna puterea de a înlătura orice obstacol. “Generalul din fruntea unei armate sau directorul
unui mare şantier de construcții pot deține puteri enorme, care în anumite privințe ar putea fi
chiar incontrolabile, fiind totuşi – în comparație cu țăranul sărac sau cu păstorul – mai puțin
liberi, mai expuşi riscului de a trebui să-şi schimbe toate intențiile şi planurile, la un singur
cuvânt al vreunui superior, mai puțin capabil să-şi controleze existența sau să decidă ce anume
este, pentru ei, important”12. Libertatea juridică nu se referă deci la independența față de mediul
extern, la controlul asupra acestuia, ci la autonomia în raport cu o voință umană externă.
Libertate formală. Libertatea formală este aceea prin care se asigură cadrul necesar,
posibilitatea ființei umane de a se exprima aşa cum crede de cuviință. Ea, în principiu, nu
presupune obligația din partea statului de a asigura condițiile materiale de exercitare a libertății.
Libertate individuală. De asemenea, trebuie făcută distincția dintre libertatea individuală, aşa
cum am definit-o mai sus, şi libertatea națională. În cele mai multe cazuri, pentru existența
libertății individuale o condiție esențială este libertatea națională15.
Secțiunea a IV-a - Definiţia libertăţilor fundamentale
Ne interesează libertatea ca absență a constrângerii, ca independență față de puterea arbitrară a
altuia, ceea ce presupune autodeterminarea individului.
Spre exemplu, libertatea de exprimare desemnează posibilitatea că individul poate să-şi spună
deschis părerea, prin orice medii de comunicare, cu privire la diverse teme, libera antrepriză se
referă la faptul că omul poate exercita sau nu diverse activități economice supuse regulilor pieței
libere etc. Însă şi una şi cealaltă au la bază autodeterminarea ființei umane, nefiind deci decât
aplicații ale libertății în domenii specifice.
Nu trebuie, însă, înțeles că statul este cel care creează aceste libertăți. Ele sunt libertăți naturale
existente independent de puterea statală, pe care aceasta doar le recunoaşte şi le reglementează,
transformându-le din libertăți naturale în libertăți fundamentale18. Ceea ce face o libertate să se
transforme din libertate naturală în libertate fundamentală este faptul consacrării ei de către
sistemul juridic pozitiv.
”Libertățile publice (fundamentale – n.n) sunt puteri de autodeterminare consacrate de
dreptul pozitiv. Dar ele rămân puteri de autodeterminare. Dreptul pozitiv nu este decât un
sprijin, un instrument. Libertățile publice sunt definite ca obligații ale statului doar într-o
manieră negativă, căci intervenția acestuia este doar una constatatoare, nu una creatoare19.
Secțiunea a V-a - Terminologia utilizată
În cadrul acestui curs vom opta pentru denumirea de libertăți fundamentale.
În primul rând, libertățile sunt consacrate, în principiu, de către Constituție, de legea
fundamentală. Reprezentând puteri de autodeterminare a individului, opuse statului, este absolut
necesară această constituționalizare a lor. Proclamarea solemnă chiar în prima parte a legii
fundamentale (titlul 2 Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale) dublată de un control
de constituționalitate relativ extins în sistemul românesc de drept au ca scop protejarea
libertăților contra tendințelor hegemonice ale puterii publice. Din această perspectivă noțiunea de
 libertăți fundamentale este menită să sublinieze faptul că acestea sunt ridicate la rangul de
principii constituționale, fiind recunoscute de către constituant.
În al doilea rând, la nivel internațional, această noțiune de libertate fundamentală, alături de cea
de drept al omului este destul de folosită. Astfel, Convenția Europeană de Apărare a Drepturilor
Omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută de obicei sub denumirea de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950. La 20 iunie 1994
România a ratificat această convenție şi protocoalele adiționale, din acest moment ea devenind
obligatorie pentru statul român. Potrivit articolului 20 din Constituție, acest instrument
internațional este de aplicabilitate directă în dreptul român, astfel încât instanțele interne sunt
obligate să aplice direct prevederile convenționale aşa cum sunt ele interpretate în jurisprudența
Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Al treilea argument, pe care îl considerăm de altfel cel mai important, în favoarea utilizării
termenului ”fundamental” pentru a caracteriza libertățile individuale, îl constituie faptul că acesta
face trimitere la rolul deosebit de important pe care libertățile respective îl au în statul de drept
contemporan.
Secțiunea a VI-a - Deosebirile dintre libertăţile fundamentale şi drepturile subiective. Criterii
Libertățile fundamentale nu trebuie confundate cu drepturile subiective. În timp ce dreptul
subiectiv a fost definit ca posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – o persoană
fizică sau juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o
anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva –
de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forței coercitive a statului în caz de nevoie 25, libertatea
fundamentală se referă la posibilitatea de autodeterminare a ființei umane, recunoscută de către
puterea statală.
1. Raporturile juridice stabilite. O primă deosebire dintre libertățile fundamentale şi drepturile
subiective apare la nivelul raporturilor juridice. În cadrul dreptului subiectiv, raportul juridic se
stabileşte între titularul dreptului şi ceilalți subiecți de drept care au obligația de a respecta acest
drept. Raportarea juridică la ceilalți se face în considerarea valorii ce formează obiectul
dreptului subiectiv, fără de care nu ar fi de înțeles raportarea persoanelor una la alta 26. Subiectul
pasiv este reprezentat de acele persoane care au fie obligația generală şi negativă de a nu aduce
atingere dreptului subiectiv respectiv, cum este cazul drepturilor reale, fie obligația corelativă
de a da, a face sau a nu face ceva, ca în cazul drepturilor de creanță. În toate cazurile însă,
subiectul pasiv îl constituie fie particularii, fie statul, dar nu în calitatea sa de putere publică, ci
pe picior de egalitate cu ceilalți titulari ai drepturilor subiective civile.
Privitor la libertățile fundamentale, aşa cum am precizat, ele se stabilesc în raport cu statul, fiind
acele puteri de autodeterminare recunoscute de puterea publică. În această situație obligația ce-i
revine statului este una de abținere, o obligație generală şi negativă de a nu aduce atingere
libertății individuale respective. Statul este privit în acest caz numai ca putere publică, titulară a
puterii de reglementare, el nu este privit ca un particular, aşa cum se întâmplă în cazul drepturilor
subiective civile. Spre exemplu libertatea de a avea proprietate nu asigură un drept asupra unui
anumit bun, ci doar oferă posibilitatea abstractă de a avea drepturi individuale asupra bunurilor
existente în circuitul civil27. Făcând parte din dreptul obiectiv, statul este obligat să apere
libertățile publice.
Din această perspectivă statul nu poate fi titular decât de drepturi subiective, nu şi de libertăți
fundamentale, acestea aparținând în exclusivitate particularilor; puterea publică nu dispune deci
de libertăți publice, acesta fiind atributul exclusiv al particularilor28.
2. Obiectul. Din punct de vedere al obiectului la care se referă, libertățile publice sunt de
asemenea diferite de drepturile subiective. Prin obiect al raportului juridic se înțelege astfel
acțiunea la care este îndreptățit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Acesta nu coincide însă cu obiectul dreptului subiectiv care priveşte bunurile. “Acestea
(bunurile n.n.) nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, dată fiind natura socială a
acestui raport.
De exemplu, obiectul dreptului de proprietate este bunul asupra căruia îşi exercită titularul
prerogativele proprietății. Astfel dreptul subiectiv întotdeauna are un obiect concret, determinat,
un bun în sensul de valoare socială.
În schimb libertatea fundamentală are un obiect cu totul diferit de cel al dreptului subiectiv.
Acest obiect nu este atât de bine determinat, atât de concret precum este obiectul dreptului
subiectiv. Dacă obiectul dreptului de proprietate îl constituie un bun, libertatea fundamentală
respectivă se referă la faptul că fiecare cetățean este liber să aibă proprietate. Astfel, drepturi
subiective sau anumite drepturi subiective pot avea toți cetățenii unui stat, dar aceasta nu
înseamnă că toți au efectiv aceste drepturi. În schimb, toți se bucură de existența libertăților
fundamentale. Dacă nu toți sunt titulari de drepturi subiective, toți au însă libertăți individuale.
Un exemplu poate fi edificator în acest sens : fără îndoială că orice cetățean poate avea drept de
proprietate; aceasta nu înseamnă că fiecare cetățean este proprietar şi, cu atât mai puțin, că
fiecare cetățean are acelaşi drept de proprietate; aceste drepturi sunt diferite pentru că şi obiectele
lor sunt diferite. Însă fiecare cetățean are posibilitatea de a avea proprietate; oricare poate în mod
abstract să fie proprietar bucurându-se de toate garanțiile pe care legea le conferă dreptului de
proprietate. Astfel statul are obligația de a respecta această libertate şi implicit dreptul de
proprietate atunci când el există. Nu are însă obligația de a face, aceea de a asigura fiecărui
cetățean dreptul de proprietate în sensul de a-l împroprietări. Ceea ce se apără aşadar este dreptul
de proprietate câştigat şi nu dreptul de proprietate eventual32.
3. Protecția juridică. În acest mod ajungem la o altă deosebire substanțială între drepturile
subiective şi libertățile fundamentale: tipul de protecție juridică ce le este acordată. Dreptul
subiectiv este, aşa cum am arătat, un drept concedat, un drept aparținând esențialmente
dreptului pozitiv.
O altă prevedere constituțională are de asemenea acelaşi efect formal din perspectiva care ne
interesează – articolul 49 : “Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăţi (subl. ns.) poate fi
restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței
naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăților cetățenilor;
desfăşurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui
sinistru deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o
şi nu poate atinge existența dreptului sau a libertăţii”.
Semnarea Convenției de către România a creat posibilitatea cetățenilor români de a acționa direct
în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul în care consideră că le- au fost încălcate
drepturile şi libertățile apărate de Convenție, de către statul român sau de orice alt stat semnatar
al acestui tratat. În articolul 34 din Convenție se prevede: "Curtea poate fi sesizată printr-o cerere
de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de
particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele părți contractante a
drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se
angajază să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept." Cetățenii români
pot astfel să-şi apere libertățile, după ce au epuizat toate căile de recurs interne, şi în fața
instanței internaționale de la Strasbourg, acesta fiind un nou mecanism eficient de protecție care
contribuie de asemenea la conturarea unui regim juridic propriu pentru libertățile fundamentale.
 De asemenea, Constituția prevede un organ independent cu scopul de a apăra în mod exclusiv
drepturile şi libertățile fundamentale ale cetățenilor: Avocatul Poporului. În articolul 55 (1) se
prevede că: “Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durată de 4 ani, pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor (subl. ns.) cetățenilor”. Această instituție a fost creată după modelul
țărilor scandinave (Obdusman-ul) şi al altor state în care există un organ independent, având
prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ 38. Avocatul Poporului îşi
exercită atribuțiile atât din oficiu, cât şi la cererea persoanelor lezate.39
Date fiind aceste mijloace de protecție considerăm că în dreptul român există un regim juridic
distinct al libertăților fundamentale, chiar dacă nu este unul unitar. Faptul că această protecție se
realizează pe multiple planuri nu ar trebui decât să- i crească eficiența.
Secțiunea a VIII-a - Clasificările libertăţilor fundamentale
1. Una dintre cele mai importante clasificări ale libertăților fundamentale, des întâlnită în lucrările
de specialitate este cea care are în vedere evoluția conținutului dreptului de la dreptul liberal
clasic până în prezent. Astfel sunt luate în considerare atât criteriul istoric, cât şi cel material. În
acest context putem vorbi de trei generații de drepturi ale omului40.
Prima generație de drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, al concepției liberale despre dreptul natural.
A doua generație de drepturi (numite drepturi economice şi sociale) a apărut spre sfârşitul
secolului XIX-lea când contestațiile împotriva statului liberal, mai ales din partea socialiştilor, au
început să-şi facă simțite efectele.
A treia generație de drepturi, apărută în perioada contemporană, a generat controverse la nivelul
doctrinei45 cu privire la existența lor din punct de vedere juridic. Acestea ar fi: dreptul la pace,
dreptul la un mediu sănătos, dreptul la dezvoltare, drepturile apărute ca o reacție la dezvoltarea
medicinei, în special a geneticii etc. Caracterul fundamental al acestor drepturi este foarte
contestat în principal datorită caracterului lor heteroclit şi nedeterminării precise a titularului
(individul sau colectivitatea?).
2. Potrivit domeniului de aplicare46 putem vorbi de câteva clase fundamentale de libertăți:
siguranța sau libertatea individuală, libertatea vieții private, libertățile persoanei fizice,
libertățile intelectuale sau de gândire şi libertățile sociale şi economice.
Siguranța persoanei sau libertatea individuală este esențială şi pentru exercitarea celorlalte
libertăți, ea asigurând cetățenilor certitudinea că nu vor fi supuşi de către puterea publică la
măsuri arbitrare privative de libertate.
Ultima categorie de libertăți care corespunde acestei clasificări sunt libertățile economice şi
sociale. Aceste libertăți sunt în strânsă legătură cu activitatea economică, iar în cadrul lor putem
distinge două categorii: pe de o parte sunt libertățile de inspirație liberală clasică precum
proprietatea, libertatea comerțului şi industriei, libertatea contractuală, libertatea de a munci, pe
de altă parte sunt libertățile rezultate ca urmare a internaționalismului socialist la începutul
secolului XX: libertatea sindicală, dreptul la grevă etc.
3. În funcție de modul de exercitare, libertățile fundamentale se împart în libertăți individuale şi
libertăți colective.
Libertățile individuale sunt cele pe care omul le exercită singur, participarea altor persoane
nefiind absolut necesară. Sunt considerate libertăți individuale, în această accepțiune a
termenului, siguranța persoanei, libertatea vieții private, componentele a ceea ce se numeşte
acum în doctrina occidentală biodreptul, libera circulație, aşa-numitele libertăți intelectuale
(libertatea de opinie, de expresie, de conştiință) şi principalele libertăți economice (dreptul de
proprietate, libertatea comerțului şi industriei, libera antrepriză, libertatea de a munci).
Libertățile colective sunt cele care nu pot fi exercitate decât de mai multe persoane împreună.

Secțiunea a X-a – Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind

controlul de proporţionalitate
Libertățile fundamentale nu sunt libertăți absolute; ele presupun în general anumite limite
impuse în primul rând de necesitatea coexistenței lor dar şi de atingerea unor obiective sociale.
Motivele care impun în anumite condiții limitarea exercițiului libertăților fundamentale sunt
multiple: păstrarea ordinii publice, apărarea națională, prevenirea răspândirii epidemiilor,
înlăturarea consecințelor calamităților naturale sau apărarea drepturilor şi libertăților altei
persoane. Dată fiind multitudinea acestor motive ar putea exista oricând pericolul ca puterea
publică, aceea care impune aceste măsuri limitative, să abuzeze de ele în lipsa unor reguli stricte
de aplicare. Chiar dacă este imperativă limitarea unei libertăți fundamentale pentru una dintre
situațiile de genul celor enumerate mai sus, această limitare nu se poate face oricum ci după
reguli precise, pe care puterea publică trebuie să le respecte cu strictețe. Orice încălcare a acestor
reguli determină o restrângere nelegitimă a libertății respective.
În doctrina juridică privind drepturile omului, aceste reguli aplicabile situațiilor de restrângere a
exercițiului unor libertăți fac parte constitutivă din principiul proporționalității, principiu potrivit
căruia „orice mijloc utilizat de către puterea statală trebuie să fie, în ceea ce priveşte gravitatea
efectelor sale asupra situațiilor particularilor, într-un raport rezonabil cu scopul urmărit”. Cu alte
cuvinte, în vederea atingerii scopurilor pentru care limitează exercițiul unui drept, puterea
publică trebuie să folosească mijlocul adecvat, care este cel mai puțin vătămător pentru acel
drept. Acest principiu constituie o limitare generală a acțiunilor puterii publice, pentru prima dată
fiind consacrat în Europa în dreptul administrativ german la începutul secolului trecut. Această
creație jurisprudențială a fost preluată şi dezvoltată de către doctrină, determinând în zilele
noastre o recunoaştere europeană a principiului proporționalității. „Ține de competența poliției să
ia măsurile necesare pentru asigurarea securității publice. Restricția libertății individuale nu
trebuie niciodată să depăşească măsura absolut necesară... Dacă, de exemplu, un comerciant
vinde alcool contrar prevederilor din autorizația ce i-a fost emisă pentru funcționarea
magazinului, poliția nu are dreptul să închidă pur şi simplu acest magazin; ea dispune de alte
mijloace mai blânde (...). Mijlocul cel mai energic trebuie să rămână tot timpul ultima ratio.
Intervenția poliției trebuie să fie adecvată circumstanțelor, ea trebuie să fie proporțională.”
Acest principiu este aplicabil ori de câte ori trebuie realizat un echilibru între drepturile
individuale ale unui cetățean şi interesul general, între scopul urmărit de autoritățile publice şi
mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Tratarea exhaustivă a principiului
proporționalității ar excede oarecum obiectului acestei lucrări, în sensul că el nu se aplică numai
limitărilor aduse libertăților fundamentale de către stat, ci reprezintă un principiu general de
funcționare a puterilor publice.
O măsură limitativă din partea statului trebuia să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții: să
fie prevăzută de lege, să urmărească un interes public şi să fie proporțională cu acest scop.
Aplicarea regulii proporționalității vine tocmai să elimine astfel de practici, să impună puterilor
publice alegerea altor mijloace, mai puțin discriminatorii, pentru atingerea aceluiaşi obiectiv
social. Principiul proporționalității dobândeşte astfel un rol important nu numai în ceea ce
priveşte apărarea drepturilor omului, ci şi în reglarea activității statului în general. El devine un
element constitutiv al noțiunii de stat de drept, un adevărat principiu regulator al activității
acestuia.

Capitolul II:
PROTECȚIA LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE PRIN INTERMEDIUL
CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Secțiunea I – Specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecție a drepturilor fundamentale îl reprezintă cel
dezvoltat de către Consiliul Europei o dată cu adoptarea la 4 noiembrie 1950 a Convenției
Europene a Drepturilor Omului, tratat intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea ei nu
este supusă condițiilor de reciprocitate58, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaționale de tip
clasic. Cu alte cuvinte statele sunt ținute să-şi respecte obligațiile asumate prin ratificarea
Conveției, indiferent dacă celelalte părți la acest tretat şi le respectă pe ale lor. Un stat membru
nu va putea astfel să nu respecte Convenția şi să invoce în apărare excepția neîndeplinirii
obligațiilor de către celelalte părți. „Spre deosebire de tratatele internaționale de tip clasic,
Convenția depăşeşte cadrul unei simple reciprocități între statele contractante. În locul unei rețele
de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligații obiective care, conform
preambulului său, beneficiază de o «garanție colectivă». Prin art.24., ea (Convenția – n.n.)
permite statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligații fără să trebuiască să
justifice vreun interes ce derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o
denunță a lezat pe unul dintre cetățenii lor.” (§ 239)
Consecința imediată a acestui carecter obiectiv al Convenției este faptul că, în temeiul art.33
orice stat membru al Convenției poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenției şi ale protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste cereri
interstatale cum sunt denumite, pentru a fi diferențiate de cererile persoanelor particulare, nu
presupun ca o condiție de exercițiu dovedirea interesului statului reclamant. O astfel de cerere
este o adevărată actio popularis menite să ridice în fața Curții aspecte ce țin de ordinea publică în
Europa. De asemenea, tot o consecință a obligațiilor obiective pe care Convenția le creează în
sarcina statelor, este şi limitarea puterii de derogare a statelor de la anumite prevederi
convenționale, precum şi controlul rezervelor acestora în legătură cu dispozițiile Convenției. Pe
de o parte, conform art.15 § 2 din Convenție, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte
obligațiile impuse de art.2 (dreptul la viață), cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite
de război, art.3 (interzicerea torturii), art.4 § 1 (interzicerea sclaviei) şi art.7 (principiul legalității
incriminării şi a pedepselor). Pe de altă parte, rezervele cu caracter general nu sunt autorizate,
conform art.57 din Convenție. Statele pot formula o rezervă numai în legătură cu o anumită
dispoziție a Convenției, dar şi aceste pot fi controlate de către Curte şi, dacă este cazul, pot fi
invalidate, Cuertea fiind competentă în acest sens.
Convenția oferă posibilitatea persoanele particulare, fizice sau juridice , să sesizeze direct Curtea
Europeană a Drepturilor Omului prin depunerea unei cereri individuale, în conformitate cu 34, în
vederea apărării drepturilor lor apărate de Convenție şi de protocoalele la aceasta. Această normă
a reprezentat „inovația esențială, prin aceea că el a conferit, pentru prima dată în dreptul
internațional, posibilitatea pentru indivizi de a se adresa direct unei instanțe internaționale
împotriva unui stat ...” Fără existența aestui mecanism d ssizar, Curtea nu ar fi avut ocazia să-şi
dezvolte bogata jurisprundeță, cererile individuare reprezentând marea majoritate a cauzelor
aflate pe rolul instanțelor europene.
Secțiunea a II-a - Structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Convenția nu protejază în mod exhaustiv toate drepturile şi libertățile fundamentale, ci se
limitează la garantarea unora dintre acestea precum: dreptul la viață (art.2), dreptul la integritate
fizică şi psihică (art.3), dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau supus la muncă forțată (art.4),
dreptul la libertate şi siguranță (art.5), dreptul de la protecția vieții private şi de familie (art.8),
libertatea de gândire, de conştiință şi de religie (art.9), libertatea de exprimare (art.10), libertatea
de întrunire şi de asociere (art.11) sau dreptul de proprietate (art.1 din Primul Protocol Adițional
la Convenție).
Alături de aceste drepturi fundamentale substanțiale, Convenția protejază anumite drepturi
procesuale fără de care drepturile substanțiale menționate ar fi lipsite de o protecție juridică
efectivă, precum dreptul de acces la justiție dreptul la un tribunal independent şi imparțial,
dreptul la o judecată echitabilă, publică şi contradictorie care să se desfăşoare într- un termen
rezonabil, dreptul la apărare etc. Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în
cadrul noțiunii mai largi de drept la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenție.
Convenția mai cuprinde şi alte dispoziții de natură procedurală precum obligația impusă statelor,
în temeiul art.2 şi 3 de a desfăşura o anchetă efectivă în scopul remedierii încălcărilor dreptului
la viață sau a dreptului la integritate fizică şi psihică.
De asemenea o altă dispoziție procedurală importantă a Conveției este dreptul la un recurs
efectiv consacrat de art.13. Acest drept vine în completarea caracterului subsidiar al acțiunii
Curții. El are o mare importanță în determinarea statelor să încorporeze efectiv convenția în
sistemele naționale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul art.13, dispozițiile sale să poată fi
invocate direct în fața judecătorului național.
Secțiunea a III-a – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
I. Rolul şi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului
După cum se poate observa, formularea normelor convenționale care apără drepturile
fundamentale este una destul de lapidară. Drepturi importante, precum cel la integritate fizică şi
psihică sau cel de proprietate sunt consacrate în câteva fraze. Aceste norme sunt însă interpretate
şi aplicate în mod creator de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența
dezvoltată de aceasta fiind obligatorie în interpretartea şi aplicare dispozițiilor convenționale.
Curtea europeană a fost concepută ca fiind principala instituție la nivelul Consiliului Europei
însărcinată cu impunerea obligațiilor pe care statele şi le-au asumat prin semnarea Convenției. O
dată cu adoptarea protocolului nr.11 la Convenție a fost desființată fosta Comisie Europeană a
Drepturilor Omului Curtea rămânând unicul organ cu natură jurisdicțională.
Alături de aceasta acționază Comitetul de Miniştri ca organ însărcinat cu supravegherea
executării hotărârilor Curții de către statele membre.
Curtea este un organ de jurisdicție cu sediul la Strasbourg şi cu funcționare permanentă. Ea se
compune dintr- un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, în prezent acesta
ridicându-se la 47. Cu toate acestea, judecătorii nu sunt reprezentanți ai statelor respective ci îşi
exercită madatul cu titlu individual. Ei trebuie să fie jurişti cu competență recunoscută şi cu o
înaltă reputație morală iar în cursul mandatului nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu
cerințele de independență, de imparțialitate sau de disponibilitate impuse de acestă activitate cu
caracter permanent.
Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă cu trei
candidați prezentați de către statul membru. Mandatul judecătorilor este în principiu de 6 ani, cu
posibilitatea realegerii. Ei pot exercita funcția respectivă până la 70 de ani.
Curtea judecă în complete de judecată trei tipuri de complete de judecată: comitetul, format din 3
judecători, camera, formată din 7 judecători şi marea cameră, formată din 17 judecători.
Aceste complete de judecată au rolul de a soluționa plângerile cu care este sesizată Curtea în
diferite faza ale procedurii, aşa cum vom vedea mai jos.
II.Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Aşa cum am menționat, specificul mecanismului european de protecție a Convenției este acela că
o persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct Curtea europeană,
depunând o plângere contra statului despre care pretinde că iar fi încălcat un drept fundamental
apărat de Convenție, în conformitate cu art.34. Procedura de soluționare a unei astfel de plângeri
presupune o primă fază în care se analizează îndeplinirea unor condiții de admisibilitate, urmată
de o a doua fază, când instanța se pronunță pe fondul cererii. Această procedură este
contradictorie şi este, în principiu, scrisă.
1.Condiţiile de adminibilitate a cererilor individuale
Convenția impune, conform art.35, mai multe condiții de admisibilitate a cererilor individuale.
În primul rând, reclamantul trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza
Curtea. Această condiție presupune ca reclamantul să fi ales anterior sesizării Curții o cale de
protecție a drepturilor sale fundamentale în dreptul intern al statului. În cadrul acestei proceduri
interne el trebuie să fi epuizat toate căile de recurs interne. Spre exemplu, în sistemul nostru de
drept, reclamantul trebuie să se fi judecat atât pe fond cât şi în căile ordinare de atac. El trebuie
să fi exercitat aceste căi, în caz contrar cererea sa în fața Curții europene fiind inadmisibilă. Nu i
se cere, însă, să epuizeze absolut toate căile de atac puse la dispoziție de sistemul național de
drept, ci numai pe cele ordinare. Nu i se impune spre exemplu şi promovarea unei cereri de
revizuire sau de contestație în anulare. Această condiție este un efect al principiului potrivit
căruia Curtea europeană protejază Convenția în subsidiar, instanțele naționale fiind primele
chemate să înlăture eventualele violări ale drepturilor fundamentale. Acest caracter subsidiar
oferă statelor ocazia de a proteja ele însele drepturile fundamentale prevăzute de Convenție, cum
de altfel s-au şi angajat atunci când au ratificat-o, dar totodată caracterul subsidiar constituie un
mijloc eficace de încorporare efectivă a Convenției în cadrul sistemelor naționale de drept, aşa
cum vom vedea mai jos.
De aceea, este important ca mai întâi statele însele să aibă posibilitatea înlăturării eventualelor
violări, înainte de a fi sesizată Curtea.
2.Cererea individuală trebuie să fie făcută într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne
definitive. În cazul României acest termen se calculează începând de la data la care reclamantul a
putut lua cunoştință de conținutul hotărârii pronunțate de instanța de recurs.
Reclamantul trebuie să se plângă de încălcarea unui drept apărat de către Convenție. El nu poate
invoca încălcarea unui alt drept sau a unei reguli care nu are legătură cu conținutul drepturilor
apărate de Convenție. În acest sens, plângere nu trebuie să se constituie într-o critică a aplicării
dreptului național de către instanțele naționale, întrucât Curtea europeană nu este o „a patra
instanță”, ea neavând competența de a judeca aplicarea legislației interne de către instanțele
naționale.
De asemenea, reclamantul trebuie să se plângă de violarea unui drept al său care a avut loc într-o
perioadă când Convenția era obligatorie pentru statul împotriva căruia îşi îndreaptă plângerea. În
cazul României reclamantul nu poate invoca decât violări care au avut loc după data de 20 iunie
1994, dată la care România a ratificat Convenția. Astfel, Curtea nu poate analiza o cerere
referitoare la violarea unui drept fundamental înainte de această dată, întrucât dacă ar acționa în
acest mod ar aplica în mod retroactiv tratatul internațional, lucru inadmisibil.
Alte condiții de admisibilitate se referă la faptul că plângerile nu trebuie să fie anonime, ele să nu
fi fost anterior soluționate de Curte iar reclamantul nu trebuie să mai fi sesizat cu aceeaşi
plângere o altă organizație internațională. De asemenea o cerere poate fi respinsă ca fiind vădit
nefondată sau abuzivă. Decizile cu privire a admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de
către Camere. Atunci când o plângere este vădit inadmisibilă ea este declarată ca atare de către
un comitet format din 3 judecători care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de
decizie este definitivă. De asemenea, deciziile asupra admisibilității pot fi luate de către Cameră,
complet format din 7 judecători. Camera poate declara o plângere ca fiind admisibilă, parțial
admisibilă sau inadmisibilă.
2.Judecata pe fond
O dată plângerea declarată admisibilă de către Cameră, procedura instră într-o a doua fază, aceea
a judecății pe fond. Hotărârea asupra fondului este pronunțată, în principiu tot de către Cameră.
Aceasta poate să respingă plângerea atunci când constată că în speță nu există o violare a unui
drept fundamental apărat de Convenție sau poate să o admită atunci când constată o astfel de
violare. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor
sale, Curtea poate acorda reclamantului o satisfacție echitabilă pentru acoperirea prejudiciului
material şi moral suferit.
3.Calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de una dintre Camere
Oricare dintre părțile în cauză, în cazuri excepționale, poate să ceară retrimiterea cauzei
soluționată de o Cameră în fața Marii Camere, complet format din 17 judecători. În cazul unei
astfel de cereri, cauza nu este automat înscrisă pe rolul Marii Camere ci ea este filtrată de un
colegiu de 5 judecători ai Marii Camere. Acest colegiu acceptă cererea numai în cazul în care
cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a
protocoalelor sale ori o altă problemă gravă cu caracter general. În cazul în care colegiul acceptă
cererea aceasta este înscrisă pe rolul Marii Camere care se pronunță asupra ei printr-o hotărâre
definitivă. De asemenea, oricând înainte de a se pronunța pe fondul cauzei, dacă nici una dintre
părți nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere dacă în cauză se ridică o
problemă gravă privitoare la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale ori dacă
soluționarea unei probleme poate conduce la o contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de
Curte.
4.Cererile interstatale
Alături de cererile formulate de persoane particulare, orice stat membru al Convenției poate
formula în fața Curții o cerere împotriva unui al stat membru pentru încălcarea de către acesta a
drepturilor apărate de Convenție. Aceste cereri interetatice. Astfel de cereri nu urmează
procedura descrisă mai sus, ci sunt soluționate direct de către Marea Cameră.
5.Executarea hotărârilor Curţii
De supravegherea executării hotărârilor definitive al Curții se ocupă Comitetul Miniştrilor. Forța
obligatorie a hotărârilor Curții rezidă în obligația pe care şi-au asumat-o statele membre de a le
respecta. De altfel singurele mijloace de a determina un stat să respecte aceste hotărâri sunt
mijloace de natură politică, presiunile exercitate în principal la nivelul Comitetului Miniştrilor,
iar nu mijloace de natură juridică, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor judecătoreşti interne.
III.Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
Sistemul de apărare a Convenției la nivel european este un sistem de drept jurisprudențial, deşi
acest lucru nu este expres menționat. Apărarea concretă a drepturilor fundamentale prevăzute de
Convenție se realizează prin regulile de drept create de către Curte în jurisprudența pe care o
dezvoltă. Hotărârile pronunțate de către aceasta sunt obligatorii pentru statul condamnat, acesta
fiind ținut să execute dispozitivul. Însă aceste hotărâri au şi o autoritate de lucru interpretat, în
sensul că interpretarea pe care Curtea o dă Convenției este obligatorie atât pentru statele membre
cât şi pentru însăşi Curtea în activitate ei viitoare. Instanța europeană nu-şi schimbă propria
jurisprudență decât în cazuri excepționale şi cu o temeinică motivare, în general adunci când
condițiile sociale se modifică semnificativ.
Această caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel european să
fie unul foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar o dată cu evoluția societății.
Din acest punct de vedere jurisprudența Curții are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un
caz concret Curtea adoptă o anumită soluție, este de aşteptat ca ea să adopte această soluție şi în
viitoarele cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au aclaşi tip de probleme
privind protecția drepturilor fundamentale să poată reacționa din timp la nivel legislativ sau la
nivelul practicilor administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.
Secțiunea a IV-a - Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern
român
I Locul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sistemul naţional de drept
Cu privire la receptarea Convenției în dreptul intern român, Acesta fiind un sistem de drept
monist62, Convenția Europeană a Drepturilor Omului este de directă aplicare, în conformitate cu
art.20 din Contituția României, care, sub denumirea „Tratatele internaționale privind drepturile
omului” prevede:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările interne, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții
mai favorabile.”
Convenția fiind un astfel de tratat, dispozițiile constituționale care apără drepturile şi libertățile
fundamentale trebuie să fie interpretate în acord cu aceasta. Prin urmare, instanțele naționale, fie
că este vorba de instanțele de drept comun sau de Curtea Constituțională au obligația să dea
acestor norme interne doar o interpretare care să nu fie contrară Convenției.
De asemenea, Convenția are în dreptul intern o valoare cel puțin supralegislativă, cu alte cuvinte
atunci când într-o speță se aplică atât o dispoziție convențională, cât şi o normă internă cu un
conținut contrar, este obligatorie aplicarea cu precădere a Convenției şi înlăturarea normei
contrare.Astfel, instanțele de judecată au obligația să aplice direct şi cu precădere Convenția ceea
ce face ca aceasta să fie încorporată, cel puțin teoretic, în sistemul intern de drept. Singura
excepție de la această regulă o reprezintă situația când norma internă este mai protectoare pentru
drepturile fundamentale apărate de Convenție, deci chiar excepția, indirect, duce tot la protecția
aceloraşi drepturi fundamentale ca şi Convenția.
II. Influenţa formală a Convenţiei asupra Constituţiei României
Prestigiul pe care Convenția europeană a drepturilor omului îl are în fața autorităților române a
dus chiar la introducerea în Constituția României, prin revizuirea din 200364, a unor sintagme
exacte din textul acestui tratat. Spre, la articolul 20 referitor la accesul liber la justiție s-a adăugat
alineatul 3 care dispune că „părțile au dreptul la un proces echitabil şi la soluționarea cauzelor
într-un termen rezonabil”. Noțiunile de „proces echitabil” sau „termen rezonabil” au fost
consacrate de Convenție, ele dobândind un sens precis prin jurisprudența creatoare a Curții
europene. Un alt exemplu în acest sens este reprezentat de articolul 53 (fost 49) referitor la
restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, unde, la alineatul al doilea, s-a
adăugat prin revizuire că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică”. Noțiunea de „societate democratică” provine tot din textul Convenției, unde o
întâlnim în art.8, 9, 10, 11. Sensul acesteia a fost stabilit cu precizie de către Curtea europeană în
încercarea de a limita cât mai mult restrângerile pe care statele le pot aduce libertăților
fundamentale.
II. Efectele deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul
intern
Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului prin care statul român este condamnat pentru
violarea unui drept fundamental apărat de către Convenție dobândesc eficacitate juridică în
cadrul dreptului intern, putând duce, indirect la desființarea hotărârilor judecătoreşti interne prin
care s-a încălcat dreptul fundamental respectiv. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că atât în
procedura penală, cât şi în procedura civilă, constituie motiv distinct de revizuire situația în care
în cauza respectivă, Curtea europeană a constatat o încălcare a unui drept fundamental apărat de
Convenței.
1. Revizuirea în procesul penal
În procedura penală acest motiv de revizuire a fost introdus prin legea nr.576/2004, care a
adăugat art.4081 C.p.p. Portivit acestui text de lege, poate fi promovată această cale extraordinară
de atac împotriva hotărârilor interne definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a
constatat o încălcare a unui drept apărat de Convenție, dacă efectele grave ale încălcării continuă
să se producă şi ele nu pot fi înlăturate decât prin revizuirea hotărârii respective.
Revizuirea poate fi promovată în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii
instanței europene, de către persoana al cărei drept a fost încălcat, de către soțul şi rudele
apropiate ale condamnatului, chiar şi după moarte acestuia, precum şi de către procuror. Instanța
competentă să soluționeze o astfel de cerere revizuire este numai Înalta Curte de Casație şi
Justiție în complet de 9 judecători.
Cerere de revizuire poate fi respinsă ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată. În cazul în care
instanța constată că cererea este fondată, o admite, desființează în parte hotărârea atacată sub
aspectul dreptului încălcat şi, rejudecâd cauza, înlătură consecințele încălcării dreptului. Atunci
când este necesară administrarea de probe, desființând hotărârea, dispune rejudecarea de către
instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului. Hotărârea pronunțată de completul de 9
judecători este definitivă.
2.Revizuirea în procesul civil
În cadrul procedurii civile, art.322 pct.9 C.p.c. prevede că o hotărâre rămasă definitivă în instanța
de apel sau prin neapelare, precum şi o hotărâre dată de o instanță de recurs atunci când evocă
fondul poate fi supusă revizuirii dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o
încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale prin hotărârea internă respectivă iar
consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii respective. Spre deosebire de procedura penală, în acest caz instanța
competentă să soluționeze o astfel de cerere de revizuire este instanța care a pronunțat hotărârea
a cărei revizuire se cere. Termenul de formulare a cesrerii de revizuire este de 3 luni de la data
publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României.
3.Importanţa acestor proceduri interne ulterioare
Aceste căi extraordinare de atac prevăzute în dreptul intern permit hotărârilor Curții europene să
dobândească efecte mult mai largi decât cele prevăzute strict la nivelul Convenției. Aşa cum am
arătat, în principiu Curtea europeană nu este o instanță de casare a hotărârilor interne, rolul său
limitându-se la a verifica dacă în speța respectivă s-a prosus sau nu vreo încălcare a drepturilor
apărate de Convenție. În acest sens, atunci când constată existența unei astfel de violări, Curtea
poate obliga statul pârât doar la plata către reclamant unei sume de bani drept despăgubire. Ea nu
poate sub nici o formă să caseze eventualele hotărâri judecătoreşti interne care au produs violarea
respectivă. În acest mod, potrivit dispozițiilor generale al Convenției, singurul efect direct al unei
hotărâri a Curții de condamnare este doar plata unei sume de bani către reclamant, hotărârile
judecătoreşti interne continuâmnd să rămână în vigoare. Cu toate acestea, statul român, prin
prevederile introduse în dreptul intern a accentuat considerabil efectul pe care îl au hotărârile de
condamnare pronunțate de Curte împotriva României. Pe lângă dreptul de a primi despăgubiri,
reclamantul are posibilitatea ca, după pronunțarea hotărârii Curții, să promoveze în dreptul intern
calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii interne definitive prin care i s-a
încălcat acel drept fundamental. Astfel încât, în această maieră idirectă, hotărârea Curții
europene a duce la desființarea hotărârilor interne prin care se violaseră drepturile fundamentale.
Această eficacitate sporită conferită de dreptul intern hotărârilor europene îşi spune cuvânntul
şi asupra jurisprudenței Curții care, atunci când apreciază că efectele violărilor drepturilor
fundamentale pot fi înlăturate în dreptul intern în modul descris mai sus nu mai acordă
reclamantului o reparație integrală a prejudiciului suferit ci una parțială, având în vedere tocmai
împrejurarea că acesta poate să-şi acopere ulterior prejudiciul în dreptul intern.
Spre exemplu, în hotărârea din 29 martie 2007, pronunțată în cazul Mircea contra României
instanța europeană menționează: „... atunci când un particular, cum este cazul în speță, a fost
condamnat în urma unei proceduri ce a încălcat exigențele articolului 6 al Convenției, un nou
proces sau o redeschidere a procesului la cererea persoanei interesate reprezintă în principiu un
mijloc potrivit de înlăturare a violării constatate. Din acest punct de vedere, Curtea reține că
articolul 4081 din codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern
atunci când Curtea a constatat violarea drepturilor şi a libertăților fundamentale ale
reclamantului.” În acest mod, Curtea europeană confirmă efectul indirect accentuat pe care
hotărârile sale referitoare la România îl au în dreptul intern.

Capitolul III:
Protecția drepturilor fundamentale în uniunea europeană
În stabilirea limitelor drepturilor fundamnebtale recunoscute de Curtea aplică în general 2 criterii
principle: criteriul proporționalității și criteriul conținutului esențial.
Potricit criteriului proporționalității orice limitare a unui drept fundamental trebuie să fie
justificatăde urmărirea interesului public comunitar, trebuie să fie adecvată pentru realizarea
scopului urmărit, necesară și proporțională.

Drepturile fundamentale recunoscute în jurisprudența CJCE

1.Demnitatea umană
Una dintre hotărârile cele mai semnificative ale CJCE cu privire la demnitatea umană este cazul
Olandei contra consiliului european, în această cauză gyvernul olandez susținut de cel italian și
cel norvegian, a solicitat anularea directivei cu privire la protecția juridică a unor invenții
biotehnologice, unul din motivele indicate fiind încălcarea demnității umane prin reglementarea
posibilității de brevetare a unor părți izolate ale corpului uman. În hotărârea sa de respingere a
cererii, curtea precizează printre altele: nici elementele corpului uman nu pot fi brevetabile, iar
descoperirea lor nu poate face obiect al protecției. Doar invențiile care combină un element
natural cu un proces tehnic care face posibilă izolarea lui sau producerea lui la nivel industrial
poate face obiectul unei cereri de brevetare.
2.Tratamentul egal
Cazurile similare nu trebuie tratate diferit, iar cazurile diferite nu trebuie tratate similar, orice
excepție trebuind să poată fi justificată în mod obiectiv.
3.Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate este garantat în ordinea juridică comunitară în acord cu ideile comune
constituțiilor statelor membre, care sunt de asemenea refelctate în primul protocol la convenția
europeană pentru protecția drepturilor omului.
4.Libertatea profesiei
5.Libertatea de exprimare
Libertatea de expresie este înțeleasă ca un drept general de exprimare/comunicare, incluzând prin
urmare libertatea presei și libertatea de informare.

Titlul II- PARTEA SPECIALĂ

Capitolul IV:
 1.DREPTUL LA VIAȚĂ
Reprezintă în mod evident unul dintre cele mai importante drepturi fundamentale, acest drept nu
se referă la existența spirituală a individului care face obiectul altor libertăți fundamentale și nici
nu presupune dreptul la o viață decentă. Acest text preteguiește viața în sine și nu dreptul la
anumite condiții de viață.
Fiind un drept fundamental acesta naște în sarcina statului mai multe obligații concrete , statul
are atât obligația de a nu aduge atingere el însuși, ptin agenții săi, vieții persoanei, cât și obligația
ca, în anumite cazuri, să protejeze viața unei persoane împotriva atingerilor ce-i pot fi aduse de
terți, la aceste obligații ale statului se mai adaugă, în anumite sisteme, și obligația procedurală de
a efectua o anchetă efectivă ori de câte ori a fost adusă atingere acestui drept fundamental.
Dreptul pozitiv în materie
În constituția României, dreptul la viață este primul drept substanțial reglementat dreptul la viață
și integritate fizică și psihică în art. 22. Este interzisă de o manieră absolută pedeapsa cu moartea,
nici macăr în timp de război această pedeapsă numai poate fi aplicată.
Protecția dreptului la viață în dreptul intern
Protecția prin mijloace specifice dreptului penal
În dreptul intern, acest drept este protejat în principiu prin mijloace specifice dreptului penal. În
codul penal sun incriminate principalele falte care pot aduce atingere vieții persoanei: omorul și
formele sale agravate etc.
Protecția europeană a dreptului la viață
1.Titularii dreptului la viață este orice persoană, așa cum rezultă din formularea textului
convențional. Care sunt însă limitele temporale ale vieții, limitele în interiorul cărora
funcționează dreptul fundamental:
1.Prelungirea dreptului la viață al copilului nenăscut în jurisprudența Curții Europene a
drepturilor omului
Dreptul la viață protejat de art.2 din convenție se aplică numai persoanelor născute sau și
copilului nenăscut?
Acest moment la care se naște dreptul la viață al persoanei este una dintre problemele delicate
asupra cărora instanța europeană nu a statuat încă în mod clar. Cazurile apărute cu această
problemă au la bază plângeri contra statelor în legătură cu întreruperea voluntară a sarcinii.
 Ori de câte ori Curtea sau comisia au trebuit să se pronunțe asupra aplicabilității art.2 în cazul
copilului nenăscut, problema respectivă nu a fost tranșată în mod direct, fie pentru că plângerea
a fost respinsă ca inadmisibilă, fie pentru că instanța europeană a considerat că nu este cazul
să se pronunțe întrucât chestiunea ar ține de marja de apreciere a statelor deoarece ar
reprezenta o problemă morală care poate primi rezolvări diferite de la un stat la altul.
Complexitatea acestei probleme se reflectă din motiv că sunt incidente conflicte între drepturi
fundamentale: dreptul femeiei la viață privată și dreptul la viață a embrionului sau chiar dreptul
tatălui de a se opune unei decizii a mamei de întrerupere coluntară a sarcinii. În jurisprudență
organelor convenției în general copilul nenăscut nu a fost considerat ca beneficiind de un drept la
viață autonom, aflat sub protecția art.2 din convenție, eventualul său drept la viață fiind limitat
de drepturile și interesele mamei, întrucât viața fetusului este intim legată de viața femeii care îl
poartă, el neputând fi luat în considerare izolat. Aceasta nu însemamă însă că în anumite
circumstanța, nu ar exista unele garanții în beneficiul copilului nenăscut, din moment ce Curtea
consideră că decizia de întrerupere coluntară a sarcinii nu ar ține în mod exclusiv de dreptul la
viață privată al mamei, în una dintre decizii curtea vorbește despre un just echilibru între
necesitatea de a asigura protecția fetusului și interesele femeii, ceea ce ar însemna că fetusul
beneficiază de o anumitp pritecție din partea convenției, protecție care ar putea prevala dacă
echilibrul amintit ar fi rupt în anumite circumstanțe.
2.Eutanasia în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
Dreptul la viață presupune și dreptul de a-i pune capăt în mod voluntar, adică dreptul la
moarte?
Curtea Europeană a avut posibilitatea să se pronunțe în materie în cazul Pretty contra Regatului
Unit, prin hotărârea din 29 aprilie 2002. În speță reclamanta, afectată de o maladie degenerativă
în faza terminalpm se plângea că refuzul autorităților britanice de a se angaja că nu-l vor trage la
răspundere pe soțul său în cazul în care acesta ar ajuta-o să-și pună capăt vieții, ar constitui o
încălcare a art.2 întrucât în opinia reclamntei, acest articol ar garanta nu numai dreptul la viață ci
și dreptul persoanei de a alege să continue sau să înceteze să mai trăiască. Curtea a respins
plângerea considerând că autoritășile britanice nu au încălcat art.2 motivând că nu este convinsă
că dreptul la viață ar presupune și un aspect negativ, articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul
că ar conferi ți un drept diametral opus, adică dreptul de a muri, în plus el nu ar putea creea un
drept la autodeterminare, în sensul de a da oricărui individ dreptul de a alege mai degrabă
moartea decât viața.
Pentru acest moment și dreptul intern român, în special dreptul penal, îmbrățișează aceeași
viziune asupra modalității de rezolvare a problemei amintite. Sinuciderea nu este considerată o
faptă penală, aceasta privind în principiu raportul persoanei cu ea însăși și nicidecum relațiile
sale cu alți oameni.
II. Limitele dreptului la viață
Art.22 din Constituție prevede un drept la viață de la care nu prevede nici o excepție. Pedeapsa
cu moartea este interzisă în mod absolut, nefiind admise derogări de la aceasta. Cu toate că nu
sunt prevăzute expres în Constituței dreptul român admite excepții de la dreptul la viață, spre
exemplu în cazul legitimei apărări.
Spre deosebire de Constituția româniei, la nivelul convenției sunt prevăzute expres cazurile când
pot existat derogări de la acest drept, atunci când se aplică pedeapsa cu moartea ori pentru aa
asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a efecuta o arestare legală
sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute ori pentru a reprima conform legii
tulburări violente sau o insurecție.
Evidednt că aveste derogări constituind excepții de la principiu, trebuie intrepretate în mod strict.
Art. 2 se numără printre articolele primordiale al convenției ți nu presupune nici o derogare,
împreună cu art.3 el consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care
formează consiliul europei. Circumstanțele în care poate fi în mod legitim provocată moartea
trebuie să fie interpretate în mod strict.
1.Pedeapsa cu moartea
Art.2 alin1. Prin retificarea protocolului nr.6 la Convenție 1985, conform art.1 pedeapsa cu
moarte este abolită, nimeni nu poate fi condamnat la o asemnea pedeapsă și nici executat. Era
posibilă în caz de război însp prin protocolul 13 din 2003 s-a eliminat și această excepție.
2.Limitele prevăzute de art.2 alin 2 din Convenție
Aceste derogări permit provocarea morții unei persoane dacî aceasta ar rezulta dintr-o recurgere
absolut necesară la forță. Trebuie să îndeplinească unele condiții foarte stricte pentru a nu fi
considerate încălcări ale art.2. Orice recurs la forță trebuie să fie absolut necesar. Utilizarea
temenilor absolut necesar indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai strict și
mai imperios decît cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenția statului este
necesară într-o societate democratică în sensul paragrafului 2 din articolele 8-11 din Convenție.
Forța utilizată trebuie să fie strict proporționată cu scopurile legitime avute în vedere.
Excepția prevăzută de art.2 p.2 lit.a care prevede posibilitatea de a aprovoca moartea unei
persoane pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, se referă la
legitima apărarea. În dreptul intern legitima apărare se înțelege săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa , a
altuia sau împotrica unui interes public și care pune în pericol grav persoana și drepturile celui
atacat sau interesul public. Dtaorită lipsei vinovăției, legitima apărare este o cauză care exclude
caracterul penal al faptei.
Excepția se referă la posibilitatea de a provoca moartei unei persoane pentru a efectua o
arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute, în această situație
utilizarea forței letale trebuie subordonată unei necesități absolute, nu apare ca justificată
uciderea unei persoane care se opune la arestare în situația în care acea persoană nu a comis o
infracțiune de violență și nu este înarmat, astfel încât nu pune în pericol viața sau integritatea
fizică a altei persoane, în asemenea situație forța letală nu trebuie să fie folosită chiar dacă ar
exista posibilitatea ca persoana respectivă să reușească să fugă. Dincolo de actele concrete prin
care s-a cauzat moartea unei persoane, statele au obligația primordială de a realiza un cadru
juridic și administrativ propice pentru a împiedica utilizarea abuzivă a forței letale, în special ce
determinată de utilizarea armelor de foc.
Cea d-a treia excepție, prevăzută de art.2 p.3 lit.c se referă la cauzarea morții pentru a reprima,
conform legii, tulburări violente sau o insurecție. Și în această situație statele trebuie să
dovedeascî necesitatea absolută a recurgerii la forță.
III.Obligațiile statelor referitoare la protecția dreptului la viață
1.Obligația negativă generală
Convenția creează în sarcina statelor în primul rând obligația negativă de a nu aduce atingere,
prin agenții lor, vieții persoanelor. Convenția precizează că sunt interzise atingerile intenționate
asupra vieții, însă în jurisprudența organelor convenției această interdicție a fost extinsă și cu
privire la alte tipuri de atingere, produse fie din culpă, fie cu intenție indirectă.
2.Obligația pozitivă substanțială
Convenția a creat printr-o interpretare teleologică a art.2 și 2 obligații pozitive în sarcina
statelor:
1.Obligația pozitivă substanțială  aceea de a lua măsurile necesare protecției dreptului la
viață; în primul rând prin adoptarea unei legislații penale de natură disuasivă pentru comiterea
faptelor care să aducă atingere vieții altor persoane, legislație care să cuprindă și un mecanism de
aplicare a sa, conceput în așa fel încât să prevină, să reprime și să sancționeze eventualele
încălcări în materie; în afară de această obligație de legiferare și de aplicare a legii, statele
trebuie, în anumite cazuri, să ia toate măsurile concrete necesare pentru a împiedica orice atingeri
ce pot fi aduse unei persoane de către un terț; pentru luare acestor măsuri poliția nu poate acționa
abuziv, ci numai cu respectarea procedurilor legale și cu garantarea drepturilor celorlalte
persoane; această obligație pozitivă substanțialp nu este una excesivă, ea operând numai în
condiții destul de strict delimitate; ea devine mai strictă atunci când persoana a cărei viață este
amenințată se află, într-un mod sau altul sub controlul direct al agenților statului, este vorba în
general de persoanele private de libertate, acestea sunt într-o situație de vulnerabilitate și
autoritățile au obligația să le protejeze, exemplu, dacă un indicid atunci cînd este plasat în
detențiune cu o sănătate bună dar în momentul punerii în liberatate se prezintă că are răni,
statului îi incumbă obligația de a furniza o explicație plauzibilă cu privire la origibea acestor
răni, cu atât mai mult autoritășile au obligația să justifice tratamentul aplicat unei persoane
private de libertatea în cazul în care acesta decedează;
2.Obligația pozitivă proceduralăaceea ca statele să realizeze o anchetă eficace ori de câte ori
în dreptul intern se pune problema încălcării acestui drept fundamental. Obligația de a desfășura
o anchetă oficială și efectivă ori de câte ori s-a produs moartea unei persoane sau, în anumite
cazuri dispariția acesteia. Chair dacă nu este prevăzută in mod expres aceastp obligație, Curtea a
impus-o pe cale jurisprudențialp, întrucît aceasta constituie o condiție esențialp pentru a putea
vorbi de un drept la viață protejat în mod efectiv. În timpul une achete, este esențial să se asigure
aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viață, și în cazul unde agenții sau
organele statului sunt implicate să se garanteze că aceștia răspund pentru deceslee survenite în
cadrul activității lor. Ca ancheta să fie considerată efectivă, trebuie să îndeplinească mai multe
condiții, condiții dezvoltate în jursprudența Curții în materie:
1. Scopul anchetei trebuie să fie identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile de
încălcarea dreptului la viață, este vorba de o obilgație de diligență din partea statelor, ea
trebuind a fi executată în mod efectiv.
2.Ancheta trebuie să fie desfășurată de către autoritățile publice din oficiu, imediat ce au luat
la cunoștință de producerea faptelor respective, inițiativa anchetei trebuie să o aibă autoritățile
nu rudele sau apropiații victimei. Autpritățile care desfășoară ancheta trebuie să fie independente
și imparțiale atât în drept cât și în fapt, iar în cazul în care persoanele cercetate sunt agenți ai
statului, nu trebuie să existe vreo legătură instituțională sau factuală între aceștia și organele
însărcinate cu desfășurarea anchetei.
3.Autoritățile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru administratea cu celeritate a
probelor referitoare la cauză, în special audierea martorilor oculari și efectuarea expertizelor
medico-legale. Rezultatul anchetei să se întemeieze pe o analiză aprofundată, obiectivă și
imparțială a probelor.
Atunci când moartea a fost cauztă de agenți ai statului, recurgerea la forța letală trebuie să fie
justificată în mod special. Rezulattele anchetei trebuie aduse la cunosștința publicului ira
apropiații victimelor trebuie să aibă acces la această anchetă, să fie oarecum asociați la
demersurile autorităților penatru a-și putea apăra intereslee legitime în cauză.
Capitolul V:
Dreptul la integritate fizică și psihică
Drepturile protejate de art.3 din convenție este unul dintre puținele drepturi convenționale care
nu presupun nici un fel de limitări, care are carater absolut. Dacă celelalte drepturi, ce intră în
sfera de aplicare a altor condiții și cu respectarea principiului proporționalității, dreptul la
intergritate fizică și psihică nu poate fi limitat sub nici un motiv.
Aplicarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante nu poate fi justificată nici chiar în
caz de război sau de luptă antiteroristă. Conform art. P. 2 nu este permisă nici o derogare de la
acesta chiar în caz de pericol ce amenință viața națiunii.
Una dintre consecințele caracterului absolut este că statele nu pot justifica în nici un fel o
eventuală încălcare a sa, nici chiar prevalându-se de principiul proporționalității.
În dreptul intern, protecția integrității fizice și psihice se realizează la nivel constituțional prin
art. 22 din legea fundamentală, având caracter absolut, cu toate acestea art.53 care prevede
posibilitatea restrîngerii exercițiului unor drepturi sau libertăți, nu se interzice expres derogarea
de la dreptul apărat de art.22.
II.Reguli jurisprudențiale dezvoltate în materie de Curte
Pentru a califica o anumitp acțiune ca intrând sub incidența art. 3 curtea folosețte 2 criterii
principale:
1.criteriul nivelului minim de gravitate, în funcție de gradul de intensitate al suferințelor
produse, acțiunea respectivă dobândește o anumită calificare în interiorul câmpului de aplicare a
art.3.

2.criteriul aprecierii relative, presupune cî atunci când este încadrată o anumită acțiune în
câmpul de aplicare al art. 3 se realizează o analiză cauzală, avându-se în vedere ansamblul
dateolor cauzei, curtea are în vedere atât date interne ale cazului respectiv cât și anumiți
parametri externi.
Parametrii interni, inereți spețeo, sunt avute în vedere: natura și contextul tratamentului sau
pedepsei precum și modalitățile de executare, durata acesteia, efectele sale fizice sau mentale
precum și uneori sexul, vârsta și starea de sănătate.
Parametrii externi,contextul socio-politic al cazului.
Aceste criterii servesc și pentru a determina dacă acțiunea respectivă reprezintă un tratament
degradant, inuman sau un act de tortură.
Acestea permit curții să-și adapteze jurisprudența în funcție de evoluția societății democratice și
în consecință să stabilească o limită inferioară mai scăzută pentru nivelul de gravitate sau să
califice drept tortura acțiuni pe care în jurisprudența mai veche la calificase drept tratamente
inumane. Convenția este un instrument viu ce trebuie interpretat prin prisma condițiilor de viață
actuale. Curtea apreciază că anumite acte altădată calificate ca fiind tratamente inumane și
degradante iar nu tortura pot dobândi o calificare diferită în viitor.
Exemplu: Hotărârea pronunțată în cazul Tomasi contra Franța, inadmisibilitatea aplicării
principiului proporționalității cu privire la art.3. În speța guvernul a încercat să justifice
tratamentele respective prin condițiile impuse de lupta contra terorismului: în opinia guvernului
minimul de gravitate cerut de jurisprudenșa curții nu a fost atins, ar trebui ținut cont nu numai de
caracterul ușor al leziunilor dar și de alte date ale cazului: tinerețea și starea de sănătate bună a
domnului Tomasi, durata moderată a interogatoriilor 14 ore dintre care 3 noaptea, circumstanțele
particulare ale insulei Corsica la acel moment bănuiala că ar fi participat la un atentat terorist
care at fi provocat moartea unui om și rănirea gravă a altuia. Curtea a respins aceste argumente
ce țineau de relativizarea prevederilor art.3. Curtea consideră că nu trebuie să examineze sitemul
și modalitățile de reținere în Franța și deci nici durata și frecvența interogatoriilor la care a fost
supus reclamantul, este suficient să observe că certificatele și rapoartele medicale, întocmite în
mod independent de către practicieni, atestă intensitatea și multitudinea loviturilor aplicate
domnului Tomasi, există 2 elemente destul de srioase pentru a conferi acestui tratament caracter
inuman și degradant.
Categorii de tratamente la care face referire articolul 3 din Convenție:
1.Tortura orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenție o durere sau suferințe
puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține de la această persoană sau
de la o terță persoană, informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau
o terță persoană l-a comis sau este bănuit că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune
asupre unei terșe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar
fi ea, atunci când asemnea durere sau suferință sunt provocate de către un agent al autorității
publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu
consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Exemplu în care statul romând a fost condamnat pentru tortură: Bursuc contra României În
timp ce se afla într-un bar din Piatra Neamț a fost ridicat în jurul orei 20 de către o patrulă de
poliție și dus la sediul IPJ Neamț, pe drum în mașină a fost lovit în repetate rânduri, în cadrul
secției de poliție a fost bătut timp de șase ore de către opt polițiști care l-au încătușat, l-au lovit
cu pumnii și bastoanele, l-au călcat în picioare. După insistențele soției a fost dus la spitalul de
psihiatrie acolo medicul insistând să fie transportat la spitalul de neurologie din Iași, însă
polițiștii care îl însoțeau l-au dus din nou la secție, din certificatele și rapoarteșe medico-legale
rezultă multiplele leziuni suferite de reclamant care au fost cauzate ca urmare a unei agrsiuni.
Guvernul nu a fost de acord cu versiunea prezentată de reclamant, afirmând că acele leziuni au
fost produse în parte în bar, înaite de reținerea sa de către polițiști, iar reclamamtul a avut un
comportament destul de agresiv la sediul poliției. Deși părțile nu sunt de acord asupra situației de
fapt, Curtea reținând că probele din dosar nu confirmp teaz Guvernului și că aceasta nu a fost în
măsură să ofere o explicație plauzibilă pentru leziunile suferite de reclamant în timpul privării de
libertate, a stabilit că acestea au fost produse printr-un tratament de care Guvernul este
responsabil.
O dată reținută responsabilitatea statului romând, Curtea reamintește criteriile ce sunt avute în
vedere în general atunci când se stabilește nivelul de gravitate al unor tratamente invocate de
reclamant: în ceea ce privește aprecierea gravității relelor tratamente, curtea amintește că aceasta
este relativă prin natura sa, ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice speței, cum ar fi
durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice și în unele cazuri de sexul, vârsta și
starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forței
fizice, în condițiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul personei, aduce
atingere deminității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul
3.
În speță: intensitatea loviturilor aplicate reclamantului care au produs echimoze multiple la
nivelul capului; durata relelor tratamente aplicate reclamntului timp de mai multe ore;
reclamantul era deoseit de vulnerabil aflându-se singur sub supravegherea a cel puțin 5 polițiști
care l-au condus în timpul nopții la sediul poliției în urma unui incident minor într-un bar. Curtea
a dispus condamnarea sstatului român pentru încălcarea art.3 întrucât reclamantul a suferit rele
tratamente ce pot fi caracterizate ca tortură.
2.Tratementele inumane constituie aclee tratamente ce presupun un nivel de intensitate a
suferințelor mai mic decât în cazul torturii dar mai mare decât în cazul tratamentelor degradante.
Exemplu: Pantea contra României Reclamantul a fost arestat preventiv sub acuzația de
tentativă la infracțiunea de omor calificat, latura materială: în perioada cât a fost arestat preventiv
în penetenciarul oradea, a suferit rele tratamente din partea unor deținuți cu complicitatea unor
angajați ai penetenciarului, a fost închis într-o celulă cu condamnați periculoși, iar într-o noapte a
fost bătut de doi dintre aceștia cu bastoanele suferind mai multe fracturi ale craniului, toracelului,
piramidei nazale și coloanei verterbrale, reclamantul susține că gardienii nu au intervenit, iar mai
târziu la ordinul comandatului adjunct l-ar fi atașat cu cătușe de pat, lăsîndul în aceeași celulă cu
agresori mai mult de 48 de ore, nu i-au fost acordate tratamente medicale adecvate, iar pentru al
îndepărta de familie l-au trimis într-un spital din Jilava la 500 km de Oradea. Transportul ar fi
durat trei zile și trei nopți, într-un vagon penetenciar supraaglomerat și fără nici o supravegehre
interioara. Anjuns în spital a fost obligat să stea în acelaș pat cu un deținut infestat cu virusul
HIV. Guvernul însă a negat existența tratamentelor invocate de către reclamant.
3.Tratamente degradante constituie atingerile aduse integrității fizice sau psihice a
persoanei, care în principal prezintă un anumit nivel de gravitate, suficient de mare, acest grad de
gravitate este mai redus decât în cazul tratamentelor inumane sau al torturii.
Pentru a stabili existența unui tratament degradanr, sunt avute în vedere mai multe criterii, spre
exemplu caracterul premediat al unui asemnea tratament, făcut în scopul de umi sau înjosi
victima poate constitui un tratament degradatn, caracterul public al tratamentului poate avea
relevanță în stabilirea nivelului de gravitate, ceea ce nu exclude însă tratamentele care nu au un
astefel de caracter, discriminarea rasială sau aplicarea unor pedepse corporale pot constitui astfel
de tratamente.
Exemplu: Barbu Anghelescu contra României reclamantul s-a plâns că în urma efectuării
unui control de rutină, doi agenți de la poliția circulației l-au oprit în trafic, l-au acuzat în mod
neîntemeiat că ar fi sub influența băuturilor alcoolice, i-au adus injurii și l-au agresat
producându-i leziuni care au necesitate pentru vindecare 4-5 zile de îngriji medicale, reclamantul
a fost arestat preventiv fiind acuzat de infracțiunea de ultraj și de refuz de a se supune prelevării
de probe biologice. Guvernul nu a contestat leziunile suferite de către reclamant, dar a susținut că
acestea ar fost produse de polițiști numai în scopul de a-l imobiliza pe reclamnt în condițiile în
care acestea ar fi avut o atitudine agresivă față de ei.
Curtea urmează să aprecieze dacă sunt suficient de grave pentru a intra sub incidența art.3, din
această perspectivă curtea va ține cont nu numai de numărul de zile de îngrijiri medicale, ci și de
faptul că cei care le-au produs erau agenții ai statului însărcinați cu menținerea ordinii publice,
ceea ce vine să sporească oarecum nivelul de gravitate. Curtea amintește că aprecierea gravității
relelor tratamente este relativă prin esență: ea depinde de ansamblul circumstanțelor specifice
cauzei, cum ar fi durate tratamentului sau efectele fizice sau psihice ale acestuia, și în anumite
cazuri de sexul, vârsta și de starea de sănătate a victimei, atunci când este privat de libertate sau
intră in contact cu agențiii forțelor dde ordine, utilizarea forței auspra sa, atunci cînd acesta nu
este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere deminității umane și constituie în
principiu o încălcare a dreptului garantat de art.3.Curtea constată că actele incriminate constituie
un tratament degradant.
Obligațiile corelative ale statului cu privire la art.3
1.Obligația negativă generală Art.3 creează în sarcina statului obligația negativă de a nu
aduce atingere integrității fizice și psihice a indivizilor. Este o aplicație particulară a obligației
generale a statului de a nu aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta
obligație fiind încălcată în exemple de mai sus: Bursuc contra României și Barbu Anghelescu
contra României în aceste 2 spețe polițiștii acționând în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu au
adus în mod direct atingeri mai mult sau mai puțin grave integrității fizice sau psihice a
reclamanților.
2.Obligația pozitivă substanțială aceea de a lua măsuri pentru a preveni atingerile aduse de
către particulari integrității fizice sau psihice a altor persoane, conținutul acestei obligații diferă
în funcție de împrejurarea dacă victima este sau nu privată de libertate.
În cazul persoanelor care sunt în libertate obligațoa pozitivă a statului nu este atât de
constrângătoare. În general reclamantul trebuie să demonstreze că statul nu a făcut ceea ce în
mod rezonabil era de așteptat să facă pentru a împiedica materializarea unui risc de care acesta
avea sau trebuia să aibă cunoștință.
În cazul personelor private de libertate această obligație esye mult mai constrângătoare, în
principiu odată ce a deciz privarea de libertate a unei persoane, statul devine responsabil pentru
protejarea integrității fizice și psihice a acelei persoane nu numai față de faptele propriilor agenți
ci și față de acțiunilor terților, în principiu codeținuții, aceasta se explică prin faptul că persoana
lipsită de libertate este foarte vulnerabilă – cazul Pantea contra României.
2.Obligația pozitivă procedurală constă în efectuarea unei anghete oficiale efective ori de
câte ori o persoană pretinde că ar fi sot supusă unor tratamente contrare acestui articol, această
anghetă trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea și pedepsirea peroanelor responsabile.
Ancheta trebuie să fie: efectivă, să aibă drept scop identificarea și pedepsirea persoanelor
vinovate de comiterea faptelor ce aduc atingere art.3, este o obligație de diligență, angheta
trebuie să fie pornită și să se desfășoeare din oficiu, peroanele însărcinate cu desfășurarea
anghetei trebuie să fie independente de cele ce sunt acuzate pentru tratament , ele trebuie să ia
toate măsurile rezonabile pentru atingerea scopului anghetei, în principal să administreze la timp
toate probele necesare, întreaga anghetă trebuie să se desfășoare cu celeritate, victima trebuie să
aibă acces efectiv și să fie informat cu privire la actele ce se desfășoară de către organele de
anghetă, deciziile adoptate de organele responsabile cu soluționarea acestor cauze trebuie să fie
motivate.
Exemplu: Bursuc contra României analizând îndeplinirea obligației procedurale a statului,
curtea constată că o anghetă oficială a avut loc în cazuă, una dintre condițiile esențiale a unei
anghete efective în sensul art.3 este ca organele însărcinate cu aceasta să fie independente atât
din punct de vedere formal cât și concret de persoanele vizate în cadrul acelei anghete: acte de
cercetare importante au fost realizate de către poliția Neamț, cea din care făceau parte și
persoanele cercetate, pe de altă parte, soluția a fost pronunțată în cauză de către un procuror
militar care făcea parte dintr-o ierarhie militară supusă controlului ierarhic, curtea remarcă că
ptobele au fost administrate și martorii au fost audiați de Poliția judiciară Piatra-Neamț, alte
aspecte care pun la dubii caracterul efectiv al anchetei efectuate în cauză sunt neaudierea
inculpatului de către procurorul militar înaite de soluționarea cauzei, ignorarea totală a
concluziilor raportului de expertiză medicazlă .
Capitolul VI:
Dreptul la protecția sănătății
Sănătatea este la fel de imporatantă ca și viața, o condiție esențială pentru exercițiul celorlalte
drepturi ale omului.
Dreptul pozitiv în materie
Dreptul la ocrotirea sănătății este consacrat în constituția României art.34. Din interpretarea
acestui articol constituțional ar rezulta că statul este principalul responsabil cu punerea în
aplicare și protejarea acestui drept, ele este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a
sănătății publice și tot el, prin legi, organizează activitățile necesare aplicării acestui drept:
asistență medicală, sistemul de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și
recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale etc. Statul are
obligația pozitivă fară de care nu am putea vorbi de un drept la protecția sănătății.
Drepturile aflate în conexiune cu dreptul la protecția sănătății
În general dreptul la protecția sănătății este considerat indisolubil legat de un drept la un mediu
sănătos. Existența uneui mediu sănătos reprezintă o condiție a exercitării eficiente a dreptului la
protecția sănătății.
Presupunând o obligație pozitivă din partea statului, o acțiune de a face, în cazul nostru
organizarea sistemului medical, este evident că dreptul la protecția sănătății, presupune mari
cheltuieli publice și de aceea sunt în genral mai greu de pus în aplicare decât drepturile civile în
cazul cărora statul este obligat doar să se abțină de a le aduce atingere.
Statul nu garantează sănătatea ci protecția sănătății, ocrotirea acesteia. Statul în calitatea sa de
titular al puterii de legiferare, are rolul cel mai important în protecția sănătății, are o obligație
pozitivă directă de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice, precum și o
obligație indirectă, de a stabili prin legi regulile de funcționare ale asistenței medicale, sitemul de
asigurări medicale etc.

Capitolul VII
Libertatea individuală
Libertatea, în sensul de siguranță a persoanei, garanția că nici o persoană nu poate face obiectul
unor măsuri arbitrare din partea statului.
Art.5 dreptul la libertate și la siguranță. Noțiunea de libertate este folosită în sensul de
libertate fizică, textul instituie principiul libertății indiciduale care nu este unul absolut, sunt
prevăzute situații în care statul poate să-i aducă atingere, aceste cazuri fiind excepție de la
principiu.
Excepțiile: atingerile aduse în cursul unui proces penal, precum reținerea sau arestarea
preventivă dar so alte situații precum deținerea minorilor, a alienanților sau proceduri de
extrădare.
Ne vom referia la excepția ocazionată de existența unui proces penal. În sistemul de drept intern
acest drept este consacrat în constituția României art.23 Libertatea individuală.
Cel mai important sistem de protecție a libertății individuale îl reprezintă într-un stat democratic
sistemul judiciar, astfel apare ca fiind extrem de important rolul judecătorului care trebuie să
arbitreze între necesitatea păstrării autonomiei individuale și puterea statală, în acest dmers el
este chemat să aplice reguli substanțiale precum prezumția de nevinovăție, legalitatea
infracțiunilor și pedepselor, principiul proporționalității pedepsei. Totodată atunci când consideră
că trebuie aduse atingeri libertății individuale el este obligat să respecte strict procedurile impuse
de normele de drept.
Garanțiile libertății individuale
1.Prezumția de nevinovăție  reprezintă o garanție fundamentală pentru persoana acuzată în
cadrul unui proces penal. Acest principiu are 2 consecințe principale:
1.Sarcina probei revine acuzării care trebuie să dovedească vinovăția, în cazul în care împotriva
persoanei sunt administrate atât probe în acuzare cât și probe în apărare, iar când vinovîția nu
rezultă cu certitudibe, inculpatul nu poate fi condmant, acesată regulă este obligatorie pentru
instanțe.
2. Până nu intervine o hotărîre de condamnare definitivă, inculpatul este considerat nevinovat,
chiar dacă împotriva sa există indicii grave că ar fi săvârșit faptele de care este acuzat, deci chiar
dacă a fost condamnat la fons el beneficiaza de prezumția de nevinovăție și în căile de atac.
Această garanție nu are efecte numai pe fondul cauzei, în ceea ce privește administrarea probelor
și aprecierea lor, dar și cu privire la măsurile preventive., nu poate constitui motiv de arestare
preventivă simpla considerare a persicolului social al faptei de care este acuzat inculpatul, prin
actul de luare a acestei măsuri trebuie să se indice, ca și motive, împrejurări diferite de fapta de
care este acuzat.
2.Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor previzibilitatea dreptului într-o societate
democratică. Nici o faptă nu poate fi considerată infracțiune dacă nu este prevăzută de lege și
nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de către lege.
Acest principiu are 2 consecințe principale:
1.Organul de urmărire penală trebuie să califice precis faptele de care o persoană este acuzată, în
cazul luării unei măsuri preventive, actul prin care se ia această măsură trebuie să cuprindă
încadrarea juridică a faptelor.
2.Normele penale care prevăd infracțiuni trebuie interpretate în sens stric fiind norme represive,
susceptibile să aducă atingeri libertăților individuale.
Astfel o persoană nu poate fi supusă unei măsuri preventive decât dacă există probe sau indicii
temeinice că a săvârșit o fapta prevăzută de legea penală, pe de altă, anumite măsuri, precum
reținerea sau arestarea preventivă nu pot fi luate decât dacă pentru fapta de care este acuzată
persoana, legea prevede pedeapsa închisorii.
3.Dreptul la apărare
Pentru persoanele reținute sau arestate preventiv aspectul principal al dreptului la apărare îl
reprezintă dreptul de a fis asistat de un avocat, acest drept constituie o garanție tradițională a
libertății individuale și totodată o aplicație a principiului egalității armelor în procesul penal, un
proces nu poate fi echitabil decât dacă acuzatul dispune de toate facilitățile necesare unei bune
apărări.
În dreptul intern: Asistență juridică obligatorie în unele cazuri expres prevăzute de lege;
orincipiul liberei alegeri a avocatului; drepturile apărării : dreptul de a asista la efectuarea
oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului
căruia îi asigură apărarea, dreptul de a comunica cu clientul său aflat în stare de arest preventiv,
dreptul de a face plângeri atunci când cererile sale nu sunt acceptate; dreptul de a cunoaște
integral dosarul; dreptul de a lua contact cu avocatul; înlăturarea atingerilor aduse drepturilor
apărării.
Măsurile preventive reprezintă în dreptul român cele mai importante atingeri aduse libertății
individuale, mai ales că se aplică unei persoane care se bucură de prezumția de nevinovăție. În
dreptul român există 4 tipuri de măsuri preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea,
obligarea de a nu părăsi țara și arestarea oreventivă.
Capitolul VIII
Dreptul la respectul vieții private
La nivel constituțional sunt mai multe articole care reglementează mai multe aspecte ale vieții
private, în primul rând art.26 intitulat viața intimă, familială și privată la care se mai adaugă
art.27 inviolabilitatea domiciliului și art.28 secretul corespondenței.
Viața intimă familială și privată cuprinde o multitudine de aspecte ale activității persoanei,
aspecte care in general n u presupun o componentă publică ori sunt strâns legate de
personalitatea individului, de trăsăturile și alegerile sale.
Viața intimă, familială și privată  În interpretarea art.26 constituția protejează secretul
opiniilor și datelor cu caracter privat, inclusiv al datelor mediacele, viața sexuală a persoanei,
dreptul la propria imagine, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, egalitatea în
drepturi a soților, relațiile dintre părinți și copii. De asemenea dreptul de a dispune de ea însăși al
persoanei fizice este un alt aspect al vieții private care subliniază că individul uman este propriul
său stăpân, fiind singurl care decide în ultimă instanță ce face cu corpul și intelectul său.
Obligațiile statului
1.Obligația negativăsă se abțină de la orice acțiune de natură a aduce atingere drepturilor
restictive, ele sunt obligate să le respecte.
2.Obligație pozitivă substanțială să ocrotească aceste drepturi, să ia toate măsurile necesare
pentru protecția lor.
De mai multe ori dreptul la viață privată de intersectează cu libertatea de exprimare, soluționarea
acestui conflict se realizează prin jurisprudența curții.
Nefiind un drept absolut, exercițiul lor poate fi limitat de către autorități cu respectarea
dispozițiilor exprese ale art.53 din constituție, orice limitare a acestor drepturi trebuie să fie
făcută numai prin lege și numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței  protejarea domiciliului este
determinată de faptul că aceasta reprezintă locul de desfășurare a avieții private a persoane,
inviolabilitatea este o regulp de rang constituțional reflectată și în legislașia penală prin
sancționarea ca infracțiune a violării de domiciliu. Excepție de la acesta este Percheziția, scopul
acesteia fiind descoperirea și strângerea probelor. Și corespondența reprezintă un element
esențial al vieții private, aceasta fiind în principiu personală, nefiind de regulă destinată
publicului, această regulă suportă unele limitări speciale determinate de necesitatea desfășurării
intrucției penale, ne referim la intercepptările și înregistrările audio și video edectuate în cadrul
procesului penal.
Capitolul IX: Libertatea de gândire, de conștință și de religie
Acestea privesc toate domeniile gândirii umane precum morala, filosofia, politica sau religia,
intern referitoare la idei, concepții, gânduri care nu sunt încă exteriorizate, libertățile respective,
denumite și libertăți ale forului interior pot di considerate absolute întrucât nimeni nu le poate
limita.
Libertatea de conștiință a fost definită în doctrină ca libertatea fiecărui individ să adopte
atitudinea intelectuală pe care o dorește, să-și exprime și să-și susțină convingerile.
În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire
religioasă.În ceea ce privește educația religioasă ea este în principiu garantată de către stat în
primul rând prin organizarea de ore de religie în cadrul învățământului confesional.(planurile
cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină
scolară , elevul cu acordul părinților sau a tutorelului legal instituit, alege pentru a studia
religia și confesiunea, la solicitarea scrisă a părților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate
să nu frecventeze orele de religie.)
Capitolul X: LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Libertatea de exprimare reprezintă una dintre condițiile primordiale pentru existența unei
societăți democratice. Ea a fost proclamată cu acest titlu atât în dreptul intern la cel mai înalt
nivel cât şi în dreptul european al drepturilor omului.
În articolul 30 consacrat acestei libertăți, legea fundamentală prevede că «Libertatea de
exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor şi libertatea creațiilor de orice fel, prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt
inviolabile.»
Importanța acestei libertăți se poate analiza pe cel puțin două planuri:
1.Pe de o parte, ca libertate individuală, ea reprezintă, în mod evident, o condiție necesară
pentru dezvoltarea şi activitatea fiecărui individ, mijlocul de care dispune acesta pentru a face
cunoscute celorlalți propriile gânduri, opinii sau sentimente. Din această perspectivă ea este o
condiție de exercițiu pentru celelalte libertăți, cum ar fi libertatea de asociere sau libertatea de
conştiință.
2.Pe de altă parte, la nivel social, libera exprimare, cu toate componentele sale menționate în
textele ce o consacră, reprezintă una dintre condițiile existenței unei societăți democratice. Nu se
poate vorbi de o astfel de societate fără ca cetățenii care o compun să nu poată să-şi exprime în
mod public opiniile cu privire la treburile publice şi fără ca ei să fie informați prin mass-media
despre activitățile celor pe care i-au mandatat, prin intermediul votului, să se ocupe de bunul
mers al comunității. «Această libertate fundamentală favorizează exprimarea şi difuzarea
gândurilor. Ea are un rol incontestabil căci poate influența formarea curentelor de opinie. În acest
sens, nu poate exista o democrație veritabilă fără cetățeni informați corect şi suficient.» 203 Din
această ultimă perspectivă, problema libertății de exprimare se pune cu şi mai multă acuitate în
perioada alegerilor.
Pentru toate aceste motive, libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăți
deschise. Nefiind drept absolut, evident că şi de la acest principiu pot exista derogări justificate,
însă limitele respective trebuie prevăzute expres de către lege şi trebuie să fie de strictă
interpretare şi aplicare. Numai astfel se poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla
sa proclamare nu este suficientă. Chiar şi constituțiile din perioada comunistă au prevăzut
libertatea de exprimare. Cu toate acestea, este de notorietate că ea nu a existat în acea perioadă.
Deci consacrarea constituțională este o condiție necesară dar nu şi suficientă pentru ca libertatea
de exprimare să existe cu adevărat.
A doua condiție necesară pentru a putea vorbi de un astfel de drept fundamental este aplicarea şi
apărarea sa de către judecătorul intern, atât la nivelul instanțelor ordinare cât şi la nivelul
instanței de contencios constituțional. Fără existența unei astfel de jurisprudențe active care să
facă aplicarea principiului prevăzut de articolul 30 din legea fundamentală în vederea limitării
tendințelor autoritare ale puterii publice, principiul libertății de exprimare riscă să devină o
simplă formă fără fond.
Limitele libertăţii de exprimare
Două categorii principale de limite aduse libertății de exprimare au fost consacrate de dreptul
pozitiv:
1.Cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăților altor persoane  Constituția României
prevede expres în articolul 31(6) că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Prevederile
constituționale au fost concretizate prin consacrarea de către Codul penal a infracțiunilor de
insultă (art.205) şi calomnie (art.206), norme recent abrogate prin Legea nr.278/2006. De
asemenea Convenția permite, potrivit articolul 10 § 2, anumite restricții ale libertății de
exprimare în vederea apărării reputației sau a drepturilor altuia. Acesta este şi motivul pentru
care persoanele ce practică anumite profesii (medicii, avocații, notarii) care le permit accesul la
informații privitoare la viața privată a clienților lor, sunt ținute de o obligație de confidențialitate.
Spre exemplu, potrivit articolului 44 (2) din legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, ”avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relații nici unei
autorități sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredințată, decât dacă are dezlegarea
prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienților săi interesați în cauză”.
2.Cele impuse de apărarea interesului public Pentru apărarea interesului public, Constituția
interzice în articolul 30 (7) «defăimarea țării şi a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violență publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri». În continuarea
acestor prevederi constituționale, Codul penal pedepseşte: propaganda în favoarea statului
totalitar (art.166), comunicarea de informații false (art.1681), ofensa adusă unor însemne
(art.236), instigarea la discriminare (art.317), instigarea publică şi apologia infracțiunilor
(art.324), ultrajul (art.239 alin.1), răspândirea de materiale obscene (art.325), propaganda pentru
război (art.356).

Considerăm că unele dintre aceste infracțiuni au o formulare imprecisă, de natură să ducă, printr-
o interpretare extensivă, la lărgirea arbitrară a sferei lor de aplicare.
”Funcționarii publici au obligația ca în exercitarea obligațiilor ce le revin să se abțină de la
exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.”
Întrucât în jurisprudența internă nu există deocamdată o tendință clară spre aplicarea constantă a
acestui control de proporționalitate în cazul libertății de exprimare, vom prezenta, cu titlu de
exemplu, câteva hotărâri importante ale Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, pentru
a vedea importanța atribuită de instanța europeană acestui tip de control.
Exemplu: Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iunie 1986 pronunţată în cazul
Lingens contra Austriei
În speță reclamantul, ziarist austriac, a fost condamnat pentru infracțiunea de insultă săvârşită
împotriva cancelarului Austriei la acea dată, d-l Kreisky. Imediat după alegerile generale din
1975 din această țară, aveau loc negocieri pentru formarea noului guvern. Liderul partidului
liberal al Austriei, d-l Peter a fost acuzat de către d-l S.Wiesenthal că, în timpul războiului, ar fi
făcut parte din trupele SS, trupe care au participat la masacre împotriva populației civile pe
frontul de est. După negocieri pentru formarea guvernului purtate de liderul Partidului liberal cu
cancelarul Kreisky, lider al partidului socialist, cancelarul a respins public acuzațiile aduse d-lui
Peter, susținând că d-l S. Wiesenthal utilizează ”metode mafiote”. Reclamantul a publicat două
articole în legătură cu această dezbatere politică. El a încercat să analizeze cauzele care au
împiedicat societatea austriacă să-şi asume propriul trecut, precum şi efectele acestei stări de
lucruri asupra vieții politice din țară. În cadrul acestei analize el l-a calificat pe cancelar ca fiind
”imoral” şi ”lipsit de demnitate”, prin declarațiile lui acesta dând dovadă de ”oportunismul cel
mai detestabil”. În urma plângerii penale depuse de d-l Kreisky, cancelarul Austriei, reclamantul
a fost condamnat în cele din urmă la o amendă de 20 000 de şilingi austrieci. Tribunalul a ținut
cont de buna-credință a reclamantului şi nu a acordat nici o despăgubire pentru parte vătămată
însă a dispus confiscarea articolelor în litigiu şi publicarea hotărârii de condamnare.
În cererea adresată Curții, reclamantul se plângea de încălcarea articolului 10 din Convenție.
Instanța europeană a analizat acest capăt de cerere din perspectiva celor trei condiții generale pe
care trebuie să le îndeplinească o limitare a libertății de exprimare: să fie prevăzută de lege, să fie
făcută într-un scop legitim şi să fie «necesară într-o societate democratică», adică să fie
proporțională cu scopul legitim urmărit. După ce a constatat îndeplinirea primelor două condiții,
Curtea a trecut la analiza celei de-a treia. Cu alte cuvinte, instanța a analizat proporționalitatea
ingerinței în libertatea de exprimare a reclamantului:
”Adjectivul «necesar» în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o «nevoie socială
imperioasă» (…). Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca
existența unei astfel de nevoi, dar acesteia i se aplică de asemenea un control european privitor
atât la legea (internă n.n) cât şi la deciziile care o pun în aplicare, chiar şi atunci când ele sunt
pronunțate de către o autoritate independentă (…). Curtea este deci competentă să statueze în
ultimă instanță dacă o «restricție» sau o «sancțiune» este compatibilă cu libertatea de exprimare
aşa cum este apărată de articolul 10” (§ 39).
”În exercițiul puterii sale de control Curtea nu se va putea limita numai la examinarea izolată a
deciziilor judiciare incriminate. Ea trebuie să le analizeze în lumina întregului dosar, inclusiv a
articolelor imputate reclamantului şi a contextului în care ele fuseseră redactate (…). Curtea
trebuie să determine dacă ingerința atacată în fața ei rămâne proporțională cu «scopul legitim
urmărit» şi dacă motivele invocate de autoritățile austriece sunt «pertinente şi suficiente» (…)”
(§ 40) După ce subliniază importanța libertății de exprimare într-o societate democratică,
precum şi rolul presei în promovarea şi apărarea acestei libertăți, Curtea menționează,
referindu-se la politicieni:
”Limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de un om politic, vizat în această
calitate, decât când este vorba de un simplu particular: spre deosebire de acesta din urmă, primul
se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât de
către jurnalişti cât şi de marea masă a cetățenilor, în consecință omul politic trebuie să de dovadă
de o mai mare toleranță. Cu siguranță că articolul 10 paragraful 2 permite protejarea reputației
altei persoane. Omul politic beneficiază şi el de acest lucru chiar când nu acționează în sfera
vieții private, dar într-un asemenea caz imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în
balanță cu interesul liberei dezbateri asupra chestiunilor politice.” (§ 42)
”Reclamantul a fost condamnat pentru utilizarea anumitor expresii («oportunismul cel mai
detestabil», «imoral», «lipsit de demnitate») vis-à-vis de d-l Kreisky, la acel moment cancelar
federal, în două articole de presă pe care revista Profil din Viena le publicase le 14 şi 21
octombrie 1975. Acestea tratau probleme politice de interes public pentru Austria, care
generaseră numeroase discuții aprinse privind atitudinea austriecilor în general şi a cancelarului
în particular atât față de național-socialism cât şi față de participarea foştilor nazişti la
conducerea țării.
Conținutul şi tonul articolelor erau în ansamblu destul de echilibrate, dar utilizarea termenilor
menționați părea de natură să aducă atingere reputației d-lui Kreisky. Totuşi fiind vorba de acesta
în calitatea sa de om politic, trebuie luat în considerare contextul în care se înscriau aceste
articole…” (§ 43)
Urmează apoi o descriere detaliată a controverselor politice post electorale avute în vedere de
autorul articolelor.
După evocarea sancțiunilor dispuse de instanțele interne contra reclamantului, Curtea
concluzionează: ”În contextul unei dezbateri politice, o asemenea condamnare riscă să
descurajeze ziariştii de a contribui la discutarea publică a chestiunilor de interes pentru viața
colectivității.
Din acest punct de vedere ea este de natură să împiedice presa să-şi îndeplinească sarcina sa de
informare şi control (…).” (§ 44)
Luând în considerare contextul, Curtea trece la analiza detaliată a deciziilor interne şi a textelor
de lege pe care ele se întemeiaseră, subliniind neajunsurile acestora.
În finalul analizei capătului de cerere privitor la violarea articolului 10 din Convenție, Curtea
concluzionează: ”Din diversele considerații prezentate mai sus rezultă că ingerința în exercițiul
libertății de expresie a d-lui Ligens nu era «necesară într-o societate democratică», pentru
«protecția reputației altuia» : ea se dovedeşte disproporționată față de scopul legitim urmărit.
Există deci o violare a articolului 10 din Convenție.” (§ 47)

Exemplu: Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 martie 1992 pronunţată în
cazul Castells contra Spaniei.
În 1979, reclamantul era avocat şi senator în parlamentul spaniol din partea unui partid ce
promova independența Țării başcilor. Acesta a publicat un articol în care denunța impunitatea de
care se bucurau anumite ”comandouri” ce comiseseră o serie de asasinate împotriva minorității
başce. Menționând numele exacte ale persoanelor ucise, autorul articolului acuza autoritățile de
neimplicare în pedepsirea acestor grupări pe care le numea ”fasciste”. Mai mult, el menționa
expres că în spatele acestora s-ar afla chiar organele statului care le-ar asigura finanțarea şi
sprijinul politic, vizând în acest mod să-şi elimine adversarii politici. Pentru acest articol
parchetul a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă la adresa
guvernului. În cursul judecății care a durat mai mulți ani atât în fața Tribunalului Suprem cât şi
în fața Tribunalului Constituțional, reclamantului i-a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de
probatorii tinzând la dovedirea adevărului celor susținute. Potrivit codului penal spaniol, nu
putea fi încuviințată proba verității atunci când era vorba de insulte la adresa ”instituțiilor
națiunii”. În cele din urmă reclamantul a fost condamnat la un an şi o zi de închisoare, la
suspendarea dreptului de a exercita o funcție publică sau de a-şi exercita profesia pe aceeaşi
perioadă, precum şi la cheltuieli de judecată. Executarea acestei pedepse a fost în final
suspendată de către Tribunalul Suprem.
În cererea adresată Curții Europene, reclamantul s-a plâns, între altele, şi de încălcarea articolului
10. Instanța, urmând analiza prezentată mai sus, după ce a verificat îndeplinirea primelor două
condiții, a trecut la un control de proporționalitate a limitării libertății de exprimare:
”Fiind importantă pentru fiecare, libertatea de exprimare se dovedeşte a fi în mod special pentru
un ales al poporului; el îi reprezintă pe cei care l-au ales, prezintă preocupările lor şi le apără
interesele. Astfel, ingerințele în libertatea de exprimare a unui parlamentar al opoziției, aşa cum
este cazul reclamantului, obligă Curtea să procedeze la un control dintre cele mai stricte.” (§ 42)
”Libertatea discuției politice nu are, cu siguranță, un caracter absolut. Un stat contractant poate
să o supună anumitor «restricții» sau «sancțiuni», dar este rolul Curții de a statua în ultimă
instanță asupra compatibilității acestora cu libertatea de exprimare, aşa cum este consacrată de
articolul 10 (…).
Limitele admisibile ale criticii sunt mai largi atunci când este vorba de guvern, decât atunci când
este vorba de un simplu particular sau chiar de un om politic. Într-un sistem democratic, acțiunile
sau omisiunile executivului trebuie să fie supuse controlului atent nu numai din partea puterilor
legislativă şi judiciară, dar şi din partea presei şi a opiniei publice. Pe de altă parte, poziția
dominantă pe care o ocupă îi impune să dea dovadă de reținere în utilizarea căilor penale, mai
ales dacă dispune de alte mijloace de a răspunde criticilor nejustificate din partea adversarilor
sau din partea media. Aceasta nu înseamnă însă că autoritățile competente ale statului nu pot
adopta, în calitatea lor de garante ale ordinii publice, măsuri, chiar penale, destinate să reprezinte
o reacție adecvată şi proporțională la imputațiile defăimătoare lipsite de fundament sau formulate
cu rea-credință.” (§ 46)
”În speță, d-l Castells a cerut de mai multe ori în fața Tribunalului Suprem apoi în fața
Tribunalului Constituțional să-i fie permis să stabilească exactitatea şi notorietatea faptelor pe
care le relatase; în opinia sa, ele (faptele relatate) determinau înlăturarea caracterului injurios al
spuselor sale.
La 19 mai 1982, Tribunalul suprem a declarat inadmisibile probele cerute de reclamant, pe
motivul că proba verității nu se putea face pentru injuriile vizând instituțiile națiunii; această
interpretare a fost confirmată prin hotărârea instanței supreme din 31 octombrie 1983. În ceea ce
priveşte Tribunalul constituțional, acesta a apreciat că este vorba de o problemă de legalitate
ordinară pentru care nu era competent.
Reclamantul nu a putut deci să invoce în apărare, în cadrul acțiunilor penale puse în mişcare
contra lui în temeiul articolului 161 din codul penal, excepția verității şi excepția bunei-
credințe.” (§ 47)
După ce înlătură ca neconvingătoare susținerile guvernului potrivit cărora în speță ar fi fost
vorba de judecăți de valoare şi nu de fapte propriu-zise, Curtea concluzionează: ”Nu se ştie la ce
rezultat ar fi ajuns Tribunalul Suprem dacă ar fi admis probele propuse de către reclamant, dar
Curtea acordă o importanță decisivă faptului că aceste probe au fost declarate inadmisibile pentru
delictul în speță. Ea consideră ca nefiind necesară într-o societate democratică o astfel de
ingerință în exercițiul libertății de exprimare a reclamantului.” (§ 48)
În acest mod, ori de câte ori se pune problema unei limitării a libertății de exprimare, Curtea
aplică tipul de control descris mai sus, în cadrul căruia analiza proporționalității ingerinței are
rolul principal. Aşa cum prevede Constituția în articolul 53 (2) controlul de proporționalitate este
obligatoriu şi în dreptul nostru ori de câte ori se pune problema limitării unei libertăți
fundamentale. Acest control trebuie realizat de către instanțele de judecată, atât de cele de drept
comun cât şi de Curtea Constituțională.
Libertatea presei
Într-un sens larg, termenul ”presă” desemnează orice mijloc de comunicare în masă, fie că este
vorba de jurnale sau periodice (presa scrisă), fie că este vorba de radio sau televiziune (presa
audio-vizuală). Presa reprezintă domeniul cel mai adecvat şi pentru aceasta cel mai folosit pentru
manifestarea libertății de exprimare.
Poziția presei într-o astfel de societate este determinată tocmai de faptul că, structural, ea are
drept scop promovarea intereselor generale ale societății civile.
Din aceste considerente, libertatea presei reprezintă o condiție sine qua non a democrațiilor
constituționale actuale. Este şi motivul pentru care, spre exemplu, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului îi acordă o atenție deosebită în cadrul libertății de exprimare224, aşa cum
reiese şi din deciziile instanței europene de care am vorbit mai sus.
Spre exemplu: în cazul analizat de Curtea de la Strasbourg, Sorin Roşca Stănescu şi Cristina
Ardeleanu contra României.
În anul 1995, împotriva celor doi ziarişti s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea
infracțiunii de ofensă adusă autorității, prevăzută şi pedepsită la acea dată de articolul 238
C.p. În fața Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ca instanță de fond, ei au ridicat excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor respective din codul penal. Curtea Constituțională, prin
deciziile nr.25/1996 şi nr.140/1996 a respins excepția de neconstituționalitate considerând că
articolul 238 C.p. este conform Constituției şi apreciind că acest text de lege ar fi în concordanță
şi cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de fond i-a găsit vinovați de săvârşirea
infracțiunii de ofensă adusă autorității şi i-a condamnat pe cei doi ziarişti. În recurs, însă,
Tribunalul municipiului Bucureşti, prin decizia penală nr.284/A din 24 martie 1997 a refuzat
aplicarea în speță a normei penale menționate considerând că aceasta este contrară articolului 10
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are o valoare supralegislativă şi este de
aplicabilitate directă în dreptul intern conform articolului 20 din legea fundamentală. Instanța de
recurs a pronunțat astfel achitarea celor doi ziarişti. Aceştia, considerând că simpla păstrare în
vigoare a articolului 238 C.p. reprezintă o amenințare permanentă pentru activitatea lor, s-au
adresat cu o cerere la Curtea European[ a Drepturilor Omului. Instanța europeană a respins ca
inadmisibilă cererea respectivă, considerând că prin decizia internă menționată cei doi ziarişti nu
mai au calitatea de victime în sensul Convenției.
În speța prezentată, din perspectiva importanței acordate presei, este interesantă motivarea făcută
de Tribunalul Bucureşti pentru a sublinia neconcordanța dintre norma internă şi Convenție:
”Libertatea de expresie consacrată în § 1 al articolului 10 din Convenție, constituie unul din
elementele fundamentale ale unei societăți democratice, una din condițiile de progres ale
acesteia. Libertatea presei, ca o componentă esențială a libertății de exprimare, dă posibilitatea
opiniei publice de a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile politice ale oamenilor politici.
(…) Este evident că această libertate de expresie cu limite largi îşi găseşte ocrotirea numai în
sfera politicului, întrucât în afara acesteia sunt aplicabile prevederile
§ 2 ale articolului 10 care restrânge acest drept în condiții determinate de lege.
Libertatea de exprimare cu componentele sale, exercitată în sfera politicului, poate fi
sancționată de opinia publică iar în cazul presei şi prin norme deontologice. În consecință nu sunt
aplicabile dispoziţiile articolului 238 C.p. în speţă pentru cei doi ziarişti, întrucât intervenția
autorității sesizată din oficiu privind existența ofensei adusă autorității, imixtiunea acesteia în
cenzurarea articolelor publicisticii politice constituie o încălcare a libertății de exprimare prin
presă, respectiv a disp. Articolului 10 § 1 din Convenție, normă cu caracter intern în condițiile
articolului 11 alin.2 din Constituția României. Conform articolului 20 alin.2 din Constituția
României, dispozițiile Convenției ca normă internă prevalează față de dispozițiile Codului
penal.”
Decizia citată înlătură astfel aplicarea articolului 238 C.p pe motivul încălcării libertății presei.
Acest lucru a determinat probabil în cele din urmă şi abrogarea lui prin Ordonanța de urgență
nr.58 din 23 mai 2002.
În prezent, dreptul pozitiv în materia libertății presei îl reprezintă articolele 30 şi 31 din
Constituție, articolele 72-75 şi 93 din legea presei nr.3/1974 republicată în B.O. nr. 3 din 28
martie 1974 precum şi legea audiovizualului nr.504/2002.
În mod tradițional libertatea presei scrise într-o democrație liberală presupune existența unui
regim represiv cu privire la înființarea publicațiilor.
Dreptul la replică în cazul presei scrise
O limită a libertății de exprimare, specifică presei, o reprezintă dreptul la replică.
Replica trebuie să îndeplinească unele condiții minimale:
1.În primul rând, conținutul ei trebuie să fie în strânsă corelație cu articolul incriminat.
2.În al doilea rând, ea trebuie să fie, atât din punct de vedere al mărimii cât şi al tonului folosit,
proporțională cu mărimea şi tonul folosit în articolul respectiv.
În fine, replica trebuie să fie actuală, adică între data publicării articolului şi data trimiterii
replicii la organul de presă în cauză să fi trecut o perioadă de timp suficient de scurtă pentru ca
publicarea acesteia să se mai justifice sub aspectul legăturii cu articolul respectiv.
Audiovizualul
Televiziunea şi radioul reprezintă mijloace de informare în masă cu un regim juridic propriu,
diferit de cel al presei scrise, stabilit prin Legea audiovizualului nr.504/2002.
Acestă lege aplică în domeniul audiovizualului principiile prevăzute de articolele 30 şi 31 din
Constituție, enunțând la rândul ei principiul libertății de exprimare.
O dispoziție interesantă din punctul de vedere al pluralismului de idei o reprezintă dispozițiile
articolului 3 alin.1 din lege potrivit cărora « prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe
se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi
religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăților şi a
drepturilor fundamentale ale omului.”
Aşa cum am menționat, spre deosebire de presa scrisă, radioul şi televiziunea sunt supuse unui
regim de autorizare prealabilă datorită constrângerilor tehnice specifice. Pentru a putea
funcționa, un post de radio sau de televiziune trebuie să dispună de licență de emisie eliberată, în
urma unui concurs, de către Consiliul Național al Audiovizualului, licență ce cuprinde categoriile
de informații ce vor putea face, în funcție de natura lor, obiectul difuzării în public (art.54).
Consiliul Naţional al Audiovizualului
Aşa cum rezultă şi din cele prezentate mai sus, autoritatea principală în domeniul comunicației
audiovizuale o reprezintă Consiliul Național al Audiovizualului. Acesta este o autoritate
administrativă autonomă, care îşi exercită atribuțiile sub controlul Parlamentului. Alături de
CNA un rol important în domeniul libertății de exprimare pe cale audiovizuală îl are şi
Ministerul Comunicațiilor.
CNA are drept principale atribuții:
1. să stabilească condițiile, criteriile şi procedura pentru acordarea licențelor audiovizuale;
2. să stabilească procedura de acordare a autorizației de retransmisie;

3. să elibereze licențe audiovizuale şi autorizații de retransmisie pentru exploatarea

serviciilor de programe de radiodifuziune şi televiziune şi să emită decizii de autorizare
audiovizuală;
4. să emită, în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, decizii cu caracter de norme de
reglementare în vederea realizării atribuțiilor sale prevăzute expres în prezenta lege şi, cu
precădere, cu privire la: asigurarea informării corecte a opiniei publice, urmărirea exprimării
corecte în limba română şi în limbile minorităților naționale, asigurarea echidistanței şi a
pluralismului, transmiterea informațiilor şi a comunicatelor oficiale ale autorităților publice cu
privire la calamități naturale, starea de necesitate sau de urgență, starea de asediu ori de conflict
armat, protecția minorilor, apărarea demnității umane, politici nediscriminatorii cu privire la
rasă, sex, naționalitate, religie, convingeri politice şi orientări sexuale, exercitarea dreptului la
replică etc.

Dreptul la replică în cadrul audivizualului

Aşa cum am precizat, una dintre atribuțiile importante ale Consiliului Național al
Audiovizualului este aceea de a stabili norme obligatorii privind acordarea dreptului la replică în
domeniul comunicației audiovizuale.
Dreptul la replică se exercită prin formularea unei cereri în acest sens către postul care a difuzat
programul incriminat, în termen de 20 de zile e la data difuzării acestui program. Radiodifuzorul
este obligat să decidă în termen de două zile dacă va da curs acestei cereri şi să comunice
răspunsul petentului. Replica va fi difuzată gratuit, în termen de 3 zile de la data aprobării cererii,
în aceleaşi condiții în care drepturile sau interesele legitime ale persoanei au fost lezate: în cadrul
aceluiaşi interval orar, aceleiaşi emisiuni, în limitele aceleiaşi durate şi cu precizarea emisiunii în
care s-a produs lezarea. În cazul în care radiodifuzorul refuză să publice replica, persoana ale
cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate se poate adresa Consiliului Național al
Audiovizualului în termen de 15 zile de la data primirii refuzului motivat din partea
radiodifuzorului.
Consiliul este obligat să se pronunțe asupra sesizării în termen de 7 zile de la data înregistrării ei.
În cazul în care sesizarea este admisă, decizia Consiliului trebuie executată de către radiodifuzor
în termen de cel mult 3 zile de la data comunicării.
Acordarea dreptului la replică nu împiedică persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au
fost lezate să se adreseze instanțelor judecătoreşti.
Raporturile dintre presă și puterea judecătorească
Curtea, fidelă rolului pe care îl are libertatea de exprimare într-o societate democratică, este în
general reticentă în a o limita, mai ales atunci când subiectele tratate sunt de interes general. De
aceea, critica extinsă a modului de funcționare a sistemului judiciar şi chiar a activității
judecătorilor în acest context este în general acceptată, fiind protejată de articolul 10 § 1 din
Convenție. Însă, atacurile personale față de un anumit judecător şi față de activitatea sa sunt
protejate de Curte numai cu condiția ca acea critică să se fi întemeiat pe probe certe.
În general în astfel de cazuri Curtea consideră că limitarea libertății de exprimare intră în marja
de apreciere a statelor respective. În astfel de cazuri, în lipsa unor probe suficient de concludente
care să fi stat la baza criticilor formulate, Curtea preferă să acorde prioritate limitării conținute de
articolul 10 § 2. Astfel, ori de câte ori ziaristul vizează prin articolele respective personal anumiți
magistrați, iar critica are un anumit grad de duritate, Curtea pretinde ca această critică să se
fondeze pe anumite probe, al căror nivel de certitudine trebuie să fie mai ridicat decât în alte
cazuri când se critică sistemul judiciar în general. Aşa cum am menționat, atunci când este vorba
despre atacuri personale la adresa judecătorilor, Curtea preferă să folosească doctrina aşa-numitei
marje de apreciere. Potrivit acesteia, în anumite cazuri, revine în exclusivitate statului rolul de a
aprecia dacă se impune limitarea sau nu a unui drept apărat de Convenție, Curtea preferând să nu
intervină în această apreciere. Altfel spus, prin această noțiune se înțelege domeniul exclusiv de
activitate pe care Curtea este dispusă să îl recunoască autorităților naționale pentru obligațiilor
lor ce decurg din Convenție242. În general, Curtea a uzat de această teorie în situații în care, din
diferite motive, a preferat să nu se pronunțe asupra fondului pricinii. Spre exemplu, atunci când
ar fi trebuit să facă aprecieri stricte de natură morală243, constatând că această noțiune nu are un
conținut unitar la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei, instanța europeană a preferat
să considere că protecția moralei publice ar fi atributul exclusiv al instanțelor naționale, mai bine
plasate, definirea acestei noțiuni intrând în „marja de apreciere” a statelor. Utilizarea însă a
acestei teorii în cazurile de critică a judecătorilor nu pare tot atât de clară şi nu este la adăpostul
criticilor.
De asemenea, în cazurile criticii ce vizează un judecător personal, Curtea pare a considea că,
chiar şi judecăţile de valoare trebuie să pornească de la o anumită bază factuală.
Hotărârile Curţii europene în cazul Cumpănă şi Mazăre contra României
Regulile jurisprudențiale descrise mai sus au fost aplicate de către Curte în cazul Cumpănă şi
Mazăre contra României, prin două hotărâri judecătoreşti. Acestea reflectă pregnant tensiunea
existentă chiar la nivelul practicii instanței eurpene între dorința de a afirma principiul libertății
de exprimare şi necesitatea protecției puterii judecătoreşti.
În această speță, cei doi reclamanți, ziarişti la cotidianul constănțean Telegraf, au publicat în
1994 un articol privitor la încheierea nelegală a unui contract de asociere între primărie şi o
societate comercială, articol prin care aduceau acuzații de corupție şi lipsă de competență
profesională fostului viceprimar al Constanței şi fostei juriste a primăriei, care, la momentul
publicării articolului, devenise judecătoare. Articolul era însoțit de o caricatură care îi înfățişa pe
cei doi la braț, purtând un sac cu bancnote şi având un dialog familiar privind pretinsele afaceri
nelegale. Ca urmare a plângerii penale a judecătoarei vizate, reclamanții au fost condamnați în
mod definitiv la şapte luni de închisoare cu executare, pentru insultă şi calomnie, li s- a aplicat
interdicția de a exercita meseria de ziarişti pentru un an şi au fost obligați la plata a 25 de
milioane lei către partea vătămată cu titlu de daune morale. Recursul în anulare promovat de
către Procurorul General a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție, dar reclamanții nu au
executat pedeapsa principală întrucât au fost grațiați de către Preşedinte. Ei au formulat o
plângere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea articolului 10 din
Convenție.
În hotărârea pronunțată de Cameră, înainte de a trece la analiza prorpiu- zisă a pretinsei violări a
articolului 10, Curtea reaminteşte principiile generale care, în opinia ei ar fi aplicabile în speța
respectivă. Sunt astfel subliniate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o ingerință pentru a
fi „necesară într-o societate democratică”, deci acceptabilă la nivelul Convenției:
1.ea trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase;
2.să fie proporțională cu scopul legitim urmărit;
3.motivele acestei ingerințe să fie pertinente şi suficiente.
De asemenea, nu trebuie uitat rolul esențial pe care îl are presa într-o societate democratică,
rol subliniat în nenumărate rânduri în jurisprudența Curții.
Pe de altă parte, însă, aşa cum în mod expres se menționează în art.10, exercitarea libertății de
exprimare presupune obligații şi responsabilități fără de care drepturile şi libertățile altora ar
fi afectate de o libertate de exprimare absolută. Deşi autoritățile dispun de o anumită marjă de
apreciere în materie, aceasta este însă supusă unui control european relativ extins. Curtea îşi
delimitează astfel competența: rolul ei nu este acela de a se substitui instanțelor naționale, ci de a
verifica în ce măsură acestea, condamnându-i pe reclamanți, au respectat sau nu articolul 10 din
Convenție. Curtea nu este competentă şi nici nu îşi propune să verifice aplicarea dreptului intern,
ci numai să analizeze dacă deciziile interne încalcă sau nu prevederile convenționale.
O dată amintite aceste reguli generale, Curtea încearcă aplicarea lor în speță.
În general, în cazurile privind libertatea de exprimare, aceasta este amplu protejată, chiar când
depăşeşte anumite limite pentru rolul său esențial: acela de a aduce în atenția publicului subiecte
de interes general. În cauza de față, Curtea subliniază, însă, că între subiectul de interes general
evocat în articol, presupusa nelegalitate a contractului de asociere al municipalității cu o firmă
privată, şi acuzațiile la adresa părții vătămate, judecătoarea R.M., nu există o legătură directă.
Reclamanții nu au fost condamnați pentru abordarea subiectului de interes general ci pentru
aceste din urmă afirmații.
Deşi aceste afirmații la adresa judecătoarei ar fi putut fi interpretate ca simple judecăți de valoare
care nu ar trebui probate, aşa cum de altfel reclamanții au susținut, Curtea, în aplicarea regulilor
speciale menționate la începutul acestui capitol, consideră că ele ar fi trebuit să aibă o bază
factuală. Din acest punct de vedere subliniază că nu au fost în nici un fel probate în dreptul intern
(§52). Această afirmație a Curții are o semnificație cel puțin ambivalentă.
Pe de o parte, aşa cum am menționat, în cazurile ce vizează critica unor judecători, Curtea tinde
să impună ca şi pentru judecățile de valoare să existe, dacă nu probe, cel puțin anumite temeiuri
de fapt. Prin această cerință se derogă de la regula consacrată în toate celelalte cazuri privind
critica unor reprezentanți ai puterii, când judecățile de valoare nu sunt susceptibile să constituie
obiect al probei verității.
Limitarea libertății de exprimare a reclamanților constituind o ingerință în dreptul acestora,
Curtea analizează dacă această ingerință îndeplineşte criteriile expuse în partea generală: să fie
prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
Curtea acordă o importanță capitală acestei caricaturi atunci când analizează necesitatea
ingerinței. Caricatura în sine este de natură să afecteze mei degrabă reputația părții vătămate ca
persoană particulară, decât buna funcționare a justiției. Mult mai grave pentru activitatea justiției
ar fi fost acuzațiile nedovedite de corupție sau de incompetență cuprinse în articol, acuzații care
însă nu sunt analizate în mod explicit.
În ceea ce priveşte proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim urmărit, Curtea, deşi apreciază
că pedepsele sunt „severe”, împrejurarea că ele nu au fost efectiv executate, face ca nici această
regulă să nu fi fost încălcată.
Astfel, în majoritate, Curtea a decis că articolul 10 nu ar fi fost încălcat în cauză.
Această confirmare a ingerinței statale în dreptul la libera exprimare a fost determinată în
principal de necesitatea protecției imaginii puterii judiciare. Această opinie nu a fost împărtăşită
însă de toți membrii completului de judecată. În opinia lor separată, judecătorii Costa şi
Thomassen critică opinia majorității aducând mai multe contraargumente. Afirmând că sunt de
acord cu faptul că reclamanții au depăşit limitele admisibile ale libertății de exprimare neaducând
dovezi pentru acuzele proferate, cei doi judecători consideră însă că soluția majorității, de
confirmare a limitării libertății de exprimare este criticabilă, atât din perspectiva scopurilor
legitime reținute cât şi a necesității unei astfel de măsuri într-o societate democratică.
În opinia lor, singurul scop legitim ce ar putea fi reținut pentru această ingerință este numai
protecția drepturilor altuia nu şi garantarea autorității şi imparțialității puterii judiciare, din
moment ce părții vătămate i s-a reproşat în articolul respectiv conduita pe care o avusese ca jurist
al municipalității, înainte de a deveni judecător.
Din perspectiva necesității acestei măsuri într-o societate democratică, câteva criterii ar trebui
avute în vedere, conform opiniei dizidente: în primul rând rolul de câine de gardă al presei, apoi
faptul că subiectul abordat era fără îndoială unul de interes public. În plus, critica viza în
principal pe fostul vice-primar, om politic, şi, deci, criteriile aplicabile trebuiau să fie cele
impuse de jurisprudența constantă în acest sens, precum în cazul Lingens c. Austriei. Caricatura
căreia instanțele interne i-au acordat o mare importanță reprezintă o formă de exprimare proprie
jurnalelor satirice şi nu trebuie descurajată. Prin definiție ea reprezintă o exagerare, o deformare.
În fine, în opinia disidentă se consideră că pedepsele aplicate au fost prea severe, în ciuda
grațierii aplicate în cauză.
«A-i condamna pe reclamanți la închisoare este în sine excesiv. În plus, timp de mai mult de un
an pedeapsa cu închisoarea a fost reală, a fost confirmată de către Curtea Supremă şi atârna ca o
sabie a lui Damocles deasupra capetelor reclamanților. Şi celelalte măsuri profesionale şi
pecuniare au fost de asemenea disproporționate. Chiar dacă am putea reține, împreună cu
majoritatea, că interdicția de a exercita profesia de jurnalist nu s-a aplicat în realitate, această
sancțiune, gravă din punct de vedere al libertății presei, nu a făcut obiectul grațierii.»
Aceaste tensiuni la nivelul completului de judecată denotă dificultatea de a trata astfel de cazuri
în care interese opuse, libertatea de exprimare şi necesitatea protecției puterii judiciare, trebuie
conciliate. Importanța acestei spețe rezultă şi din faptul că recursul declarat de un reclamant a
fost acceptat de un colegiu de judecători iar cauza a fost înregistrată pe rolul Marii Camere. Prin
hotărârea din 17 decembrie 2004, aceasta a adoptat o soluție opusă Camerei, în sensul că a
considerat că ingerința respectivă constituie o violare a articolului 10 din Convenție.
Capitolul XII: DREPTUL DE PROPRIETATE
Proprietatea este acel drept care permite titularului să-şi exercite puterea asupra lucrului ce
constituie obiectul proprietății fără nici o intervenție externă din partea terților sau a statului. La
nivelul dreptului public putem vorbi astfel despre proprietate nu ca un drept subiectiv civil, ci ca
o libertate fundamentală – libertatea de a avea proprietate. Fiecare cetățean este liber de a avea
proprietate, adică de a-şi exercita acea putere de autodeterminare, de care vorbeam în partea
generală, în raport cu un bun, suferind din partea statului o minimă constrângere în acest sens.
Această libertate se conturează astfel prin raportare la stat, acesta având obligația generală şi
negativă de a nu-i aduce atingere. Statul nu este obligat la nici o prestație pozitivă. El nu este
ținut să asigure fiecărui cetățean un drept de proprietate, nu este ținut să-l împroprietărească, ci
numai nu poate aduce atingere drepturilor de proprietate câştigate.
“Garantarea şi ocrotirea proprietății, potrivit articolul 41 din Constituție, intervine după
reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate”.
Statul trebuie deci numai să se abțină de la intervenția în sfera privată a individului în care se
exercită puterea acestuia de autodeterminare. Libertatea de a avea proprietate o are fiecare
cetățean; oricine poate fi in abstracto proprietar, bucurându-se de toate garanțiile pe care legea le
conferă proprietății. Acesta este obiectul libertății de a avea proprietate, ceea ce face ca această
libertate împreună cu toate celelalte să aparțină dreptului obiectiv.
Problema protecției acestei libertăți se pune nu atât la nivelul aplicării legii, cât la nivelul
formării ei, protecția realizându-se prin controlul legiferării aşa cum am arătat, întrucât în acest
mod puterea publică poate face discriminări care ar aduce atingere libertății. Esențială este astfel
păstrarea egalității între cetățeni şi împiedicarea discriminărilor (prin atingerea libertății publice a
unora) după criterii interzise de actul fundamental sau de tratate privitoare la drepturile omului la
care România este parte.
Acest control al reglementării se poate face pe două căi distincte: fie prin controlul
constituționalității legilor, fie prin invocarea, inițial în fața instanțelor ordinare, ulterior la nivel
european, a încălcării Convenției Europene a Drepturilor Omului printr-un act al puterii
legiuitoare. Datorită specificului acestei protecții pentru libertățile fundamentale, în partea finală
a acestui capitol ne vom referi numai la controlul reglementării realizat din această perspectivă.
Vom aborda jurisprudența Curții Constituționale a României şi jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului privitoare la apărarea dreptului de proprietate.
Caracterul fundamental al dreptului de proprietate
Abordarea proprietății ca drept fundamental se poate realiza prin două modalități distincte.Pe
de o parte proprietatea privată nu este un scop în sine, ci este, până în prezent, cel mai eficient
mijloc de utilizare a resurselor economice, aceasta realizându-se prin libertatea de care dispune
titularul ei în alegerea celor mai bune utilizări ale bunurilor ce constituie obiectul dreptului de
proprietate. Această libertate de alegere este fundamentală întrucât ea face ca principalele efecte
ale utilizării bunurilor să se reflecte asupra titularului. Prin activitatea sa, prin opțiunea
exprimată, el poate câştiga sau poate pierde, fiind singurul responsabil din acest punct de vedere,
atâta timp cât nu suferă nici o intervenție exterioară în alegerea utilizării bunurilor sale.
“Proprietatea permite titularului să dispună în mod plenar de toate foloasele ce pot fi obținute
de pe urma unui bun”. Datorită acestei capacități şi a responsabilității care îi incumbă, el va fi
interesat să utilizeze acel bun cât mai eficient, punându-şi în valoare calitățile, ceea ce înseamnă
în cele din urmă un profit pe plan social.
Atât sursele dreptului de proprietate, cât şi rezultatele, efectele sale pledează în favoarea
caracterului său fundamental. Această libertate fundamentală permite fiecărui individ să-şi
urmărească interesele personale prin libera utilizare a bunurilor ce constituie proprietatea sa şi în
acelaşi timp reprezintă o sursă de siguranță şi prosperitate pentru societate. Caracterul
fundamental al dreptului de proprietate a fost pus în evidență şi de Curtea Constituțională, care
menționează: “Dreptul de proprietate are un caracter fundamental, aşa încât conservarea lui este
unul din scopurile societății organizate statal; de aceea trăsăturile sale fundamentale sunt de
nivelul Constituției şi nu al legilor”. Libertatea de a avea proprietate nu este concedată de către
stat, ci este numai recunoscută de acesta277, fiind astfel transformată în libertate publică,
întrucât statul are obligația generală şi negativă de a nu-i aduce atingere.
Regimul constituţional actual al proprietăţii în România
În România, în temeiul Constituției din 1991, există două feluri de proprietate: publică şi privată
(art.136 alin.1). Deşi în alineatul următor al acestui articol se menționează că proprietatea
publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, distincția între cele două tipuri de
proprietate stabilită de Constituție nu se face după titularul lor. În alineatul 4 al articolului 135 se
menționează: “ Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial
energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietății publice.”
Bunurile proprietate publică sunt cele stabilite fie în acest text constituțional, fie în mod expres
de lege, toate celelalte bunuri constituind proprietate privată. “… dat fiind că nu se defineşte
proprietatea privată, rezultă că proprietatea care nu este publică, este privată” 279. Deci criteriul
distincției între cele două tipuri de proprietate îl constituie natura bunului, întrucât bunurile
proprietate publică se bucură de un regim juridic aparte, fiind prevăzute expres de lege, datorită
originii şi importanței lor.
Principala consecință a acestor dispoziții constituționale este aceea că în prezent nu se mai poate
vorbi de categoria juridică de “proprietate de stat”. Aşa cum am menționat, titular al proprietății
publice este numai statul, fie direct, fie prin intermediul unităților administrativ-teritoriale. Însă
statul, pe lângă domeniul public, mai dispune şi de proprietate privată, de exemplu, o societate
comercială pe acțiuni unde statul este acționar.
Regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente
ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția, fiind preponderent un regim de drept
privat”285. Am văzut de asemenea că orice clauză de inalienabilitate vizează regimul general al
proprietății şi nu se poate stabili decât prin lege organică.
Statul este astfel îndreptățit, aşa cum am văzut mai sus, să stabilească prin lege conținutul şi
limitele dreptului de proprietate. Însă această putere pe care o are statul este strict delimitată.
Astfel, potrivit articolului 53 din Constituție :
“Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăților cetățenilor; desfăşurarea instrucției penale; prevenirea
consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”
Astfel, pe de o parte, prin puterea de care dispune statul de a stabili prin lege conținutul şi
limitele proprietății, el nu poate afecta însăşi existența acestui drept. Pe de altă parte, de fiecare
dată trebuie păstrate proporțiile între exigențele interesului general al societății şi necesitatea
apărării dreptului fundamental al individului.
O altă garanție generală a drepturilor şi libertăților fundamentale, aplicabilă şi dreptului de
proprietate, o constituie limita impusă posibilității de revizuire, prevăzută de articolul 152 (2) din
Constituție: “De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora”. De aceea, nu
se poate revizui Constituția într-un mod care să ducă nu atât la suprimarea dreptului de
proprietate privată, dar nici măcar la diminuarea garanțiilor constituționale.
Potrivit articolului 135 (5) din Constituție: “Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile
legii organice”. Această regulă reprezintă principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa. Excepțiile de la acest principiu sunt expres prevăzute de legea fundamentală şi
sunt de strictă interpretare. Una dintre aceste excepții şi cea mai importantă, întrucât are ca efect
trecerea silită a bunului din proprietatea privată a persoanelor particulare în proprietatea publică,
este exproprierea. Textul constituțional prevede condițiile în care un bun poate fi expropriat:
“Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire” (art.44(3)).
Deci numai în aceste moduri, expres prevăzute de Constituție, se poate aduce atingere dreptului
de proprietate, orice altă măsură în acest sens fiind neconstituțională. În acest fel, constituantul
român a eliminat naționalizarea ca măsură de trecere a unor bunuri din proprietatea privată în
proprietatea publică, orice lege, nu numai de naționalizare, dar care ar face trimitere la
posibilitatea unei astfel de măsuri, fiind din acest punct de vedere neconstituțională286.
Un principiu interesant şi eficient în apărarea dreptului de proprietate este cel instituit de
articolul 44 (2): “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Acest principiu de nediscriminare este, aşa cum am arătat, o modalitate specifică de protejare a
libertăților fundamentale, în cazul nostru a libertății de a avea proprietate. Astfel, nu se poate
stabili un regim preferențial pentru o parte a proprietății private, ținând cont de titularul acesteia.
Pe baza acestui principiu Curtea Constituțională a dezvoltat o bogată jurisprudență. Ocrotirea
legală implică, pe lângă alte aspecte, şi ocrotirea procesuală egală.
Dreptul de proprietate nu este însă absolut în sensul că nu ar suferi nici un fel de limitare. Din
contră, i se pot aduce prin lege îngrădiri în acord cu interesele generale, însă, aşa cum am
arătat, acestea nu trebuie să afecteze însăşi substanța dreptului şi de asemenea să se păstreze un
echilibru între interesele sociale şi cele ale individului.
Garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii private
Aşa cum s-a menționat, potrivit art.44 (2) din Constituție “proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Această normă este deosebit de importantă în
apărarea libertății publice de a avea proprietate, întrucât instituie un principiu de nediscriminare
în funcție de titular. Instanța constituțională a aplicat în numeroase rânduri acest principiu.
“Potrivit articolului 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime şi nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Potrivit art.41 alin. (2) din Constituție, proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent
de titular. În sensul acestei dispoziții constituționale, ocrotire egală înseamnă şi ocrotire
procesuală egală”. Textul constituțional invocat se referă numai la proprietatea privată, statul
având posibilitatea să acorde o protecție sporită proprietății publice.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate apărat prin art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție a determinat în
special în ultimele două decenii o jurisprudență deosebit de bogată a Curții Europene a
Drepturilor Omului, iar analiza exhaustivă a acesteia nu s-ar încadra în obiectivele strict
delimitate ale acestei lucrări. Intenționăm ca în cadrul acestui capitol să facem câteva considerații
cu privire la normele convenționale ce protejază dreptul de proprietate, urmate de analiza
amănunțită a primei hotărâri importante, fundamentale chiar, cu privire la interpretarea art.1 din
Protocolul 1, dată de Curte în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei. Prin prisma regulilor
enunțate în această hotărâre, precum şi în jurisprudența dezvoltată ulterior, vom vedea ce fel de
drepturi cad sub incidența acestor dispoziții convenționale iar apoi vom analiza cele trei norme
distincte cuprinse în art.1 din Protocolul nr.1. În final vom încerca o analiză a unei hotărâri de
principiu în cauzele privind imobilele naționalizate din România, şi anume hotărârea pronunțată
la 28 octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.
Reglementarea cu privire la proprietate
Convenția nu conține nici o normă privitoare la apărarea vreunui drept cu caracter economic.
Doar în Protocolul adițional nr.1 s-a prevăzut în art.1 dreptul la “respectarea bunurilor”, drept
destul de vag, aşa cum reiese şi din textul acestui articol:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi
de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Observăm că pe de o parte nu se prevede expres că dreptul de proprietate este garantat, ci se
consacră “dreptul la respectarea bunurilor”. De asemenea, din a doua frază nu rezultă în mod
direct obligația statelor de a plăti o despăgubire în caz de privare de proprietate. Totodată în
temeiul art.2, statele dispun aparent de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte
reglementarea utilizării bunurilor, ele având dreptul să adopte “legile pe care le consideră
necesare” în acest sens.
Această protecție, care la nivel formal pare lipsită de eficacitate, se explică prin condițiile istorice
ale adoptării textului respectiv309. Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost rezultatul
confruntării unor opinii divergente cu privire la drepturile fundamentale, iar acest fenomen
rezultă cu claritate şi din modul în care s-a prevăzut apărarea dreptului de proprietate. Articolul 1
din Protocolul nr.1 este rezultatul compromisului dintre cei care doreau protecția eficace a
acestui drept, pe care îl considerau, potrivit tradiției liberale, un drept natural al omului, şi cei
care urmăreau să păstreze posibilitatea statelor de a lua măsuri extinse de privare de proprietate,
cum ar fi naționalizarea unor întregi ramuri industriale, aceştia din urmă considerând proprietatea
ca fiind o funcție socială. Pe de altă parte, trebuia menajată susceptibilitatea naturală a statelor
care vedeau în acest articol o limitare adusă suveranității lor.
Schimbarea jurisprudenţei: cazul Sporrong şi Lönnroth
Circumstanțele cazului Sporrong erau, pe scurt, următoarele:
Reclamanții, moştenitorii d-lui Sporrong şi d-na Lönnroth erau proprietarii a două imobile cu
destinația de locuințe în centrul oraşului Stockholm. În anul 1956 şi respectiv 1971, cu privire la
aceste imobile guvernul a acordat reconstruirii întregului cartier, permise cu o valabilitate de
cinci ani, în cursul cărora putea opera exproprierea, iar proprietarii trebuiau chemați în instanță
pentru a li se fixa despăgubirile pe care urmau să le primească. La cererea primăriei, care a
schimbat de mai multe ori planurile de urbanism, guvernul a prelungit în repetate rânduri aceste
permise, pâna la anularea lor în anul 1979.
De asemenea între 1954-1979, respectiv 1968-1981, proprietarii celor două imobile nu au nici
dreptul să efectueze reparații ale acestora sau să construiască anexe, administrația locală emițând
interdicții de construire, tot în vederea aplicării planurilor de urbanism.
Față de această stare de lucruri, potrivit legislației suedeze în vigoare la acea dată reclamanții nu
se puteau plânge nici unei autorități. Ei au solicitat ridicarea interdicției de construire pentru
repararea imobilelor, solicitarea fiindu-le respinsă. De asemenea, cea de-a doua reclamantă a
încercat în repetate rânduri să vândă imobilul, dar nu a reuşit tocmai datorită existenței
permiselor de expropriere. Comisia a fost sesizată în 1975, reclamanții plângându-se în
principal315 de încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 şi a art.6 alin.1 din Convenție privitor la
dreptul la un proces echitabil.
Hotărârea Curții în această speță este importantă din mai multe motive:
1. În primul rând în cadrul ei Curtea interpretează art.1 din Protocolul nr.1 şi îi prezintă
structura.
2. În al doilea rând, asistăm pe parcursul derulării considerentelor la prezentarea unui
mecanism original de aplicație generală a acestui text, mecanism pe care instanța
europeană îl va folosi ulterior la toate cazurile de încălcare a dreptului de proprietate.
3. În al treilea rând este pentru prima dată când un stat este găsit vinovat de încălcarea
normelor din acest text.
"Combinate în acest mod, cele două serii de măsuri au generat o situație care a distrus justul
echilibru ce trebuie să domnească între apărarea dreptului de proprietate şi exigențele interesului
general: succesiunea Sporrong şi doamna Lönnroth au suportat o sarcină specială şi exorbitantă
care nu ar fi devenit legitimă decât dacă reclamanții ar fi avut posibilitatea să solicite scurtarea
intervelelor de timp respective sau să

pretindă despăgubiri. Ori legislația suedeză excludea la acel moment aceste posibilități.”
Domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr.1
Deşi textul articolului 1 din Protocolul nr.1 poate da naştere la diverse interpretări, datorită
circumstanțelor speciale în care a fost redactat, circumstanțe menționate mai sus, Curtea a stabilit
cu certitudine că se referă în principal la dreptul de proprietate. Astfel, în hotărârea Marckx
contra Belgiei316 Curtea dispune:
“Recunoscând fiecărei persoane dreptul la respectul bunurilor, art.1 din Protocolul nr.1
garantează în substanță dreptul de proprietate. Cuvintele “biens”, “propriété”, “usage des biens”
(în franceză) şi în engleză “possessions” şi “use of property” indică acest lucru; pe de altă parte,
lucrările pregătitoare confirmă fără echivoc acest sens: cei care au redactat textul au vorbit tot
timpul de “dreptul de proprietate” în proiectele succesive care au stat la baza art.1 din Protocolul
nr.1”(63)
Cu toate acestea sfera de acțiune a articolului 1 nu a fost limitată numai la dreptul de proprietate
în sensul strict al termenului, acela de drept subiectiv civil. Întrucât articolul 1 este singurul text
care apără un drept cu conținut economic, a avut loc acelaşi fenomen pe care l-am evidențiat
când am discutat în capitolele anterioare despre protecția constituțională a dreptului de
proprietate în România: sfera de aplicare a acestui articol a fost extinsă treptat la aproape orice
drept cu conținut economic.
Principiul respectării bunurilor
Aşa cum am menționat, prima normă conținută de art.1
– orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale – reprezintă
principiul în materie, aplicabil ori de câte ori nu ne aflăm în vreuna din situațiile de excepție
prevăzute de celelalte două norme.
Analiza unei spețe din perspectiva acestei norme, în sensul de a se vedea dacă o ingerință în
dreptul de proprietate se justifică sau nu, se realizează pe baza acelui mecanism al justului
echilibru. Aceasta rezultă dintr-o interpretare sistematică făcută de Curte şi este caracteristic
întregii Convenții. Prin urmare, nu se aplică numai atunci când prima normă este aplicabilă, ci şi
când se abordează celelalte două norme referitoare la privarea de proprietate şi la reglamentarea
utilizării bunurilor.
Ori de câte ori o speță nu se încadrează strict în cazurile de privare de proprietate sau de
reglementare a utilizării bunurilor, deci în ultimele două norme, Curtea o analizează din
perspectiva celei dintâi. Această metodă a permis instanței extinderea aplicării articolului 1 la
diverse situații noi care constituiau încălcări ale dreptului de proprietate, dar formal nu puteau fi
încadrate în vreuna din situațiile prevăzute expres în normele doi şi trei din acest articol. Astfel
de cazuri au fost cele privitoare la legislația austriacă de reîntregire a proprietății agricole.
Privarea de proprietate
A doua normă prevăzută de ultima frază din primul alineat se referă la cazurile de privare de
proprietate. Ea enunță condițiile în care o privare de proprietate este legitimă şi deci constituie o
excepție de la principiul “respectării bunurilor”, prevăzut în prima parte a alineatului întâi.
Aşa cum menționează şi denumirea, această normă se aplică numai în situațiile în care un bun
iese în totalitate şi în mod definitiv din patrimoniul unei persoane, în orice altă situație, chiar
dacă este vorba de deposedare temporară, analiza urmând să se facă din perspectiva primei
norme pe care am prezentat-o mai sus. “Curtea a utilizat noțiunea de privare de proprietate cu o
anumită rigoare, aplicând-o numai cazurilor de deposedare definitivă şi completă, adică pentru
măsurile care privesc toate atributele dreptului individual respectiv, în sensul de a distruge în
totalitate legăturile dintre bunul ce era obiect al dreptului de proprietate şi titularul acestui drept:
naționalizări, exproprieri, confiscări, obligații impuse proprietarilor de a ceda nuda proprietate
celor care au un drept de emfiteoză asupra bunului etc.”.
Din analiza celei de-a doua fraze a alineatului întâi rezultă în mod expres câteva condiții pe care
trebuie să le îndeplinească măsura privării de proprietate pentru a nu constitui o încălcare a
Convenției:
1. În primul rând, trebuie să existe o cauză de utilitate publică în vederea căreia s-a luat
măsura respectivă, cauză de utilitate publică în stabilirea căreia statele se bucură de un
larg domeniu de apreciere, aşa cum am văzut.
2. În al doilea rând, privarea de proprietate trebuie să se facă în condițiile prevăzute de
 legea internă a fiecărui stat. Cu privire la această condiție, Curtea a utilizat sensul extins
al noțiunii de lege, aceasta trebuind totuşi să conțină norme accesibile, precise şi
previzibile cu privire la consecințe.
3. În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să aibă loc în condițiile prevăzute de
principiile generale ale dreptului internațional. Acestei prevederi textuale Curtea nu i-a
acordat decât o aplicabilitate restrânsă, reținând că principiile generale ale dreptului
internațional nu intervin decât atunci când este vorba de bunuri ale unor persoane care nu
sunt cetățenii statului respectiv.
La aceste condiții se mai adaugă încă una care a rezultat în mod necesar din modalitatea
de analiză adoptată de Curte.
Verificarea păstrării unui just echilibru presupune cu necesitate plata unei
despăgubiri titularului dreptului de proprietate. Comisia, de exemplu, a considerat că
“articolul 1 cere în mod implicit, ca regulă generală, plata unei compensații pentru
privarea de proprietate, indiferent de ce ar prevedea legislația internă a statului în cauză.

Exemplu: James contra Regatului Unit, pentru a vedea modalitatea de aplicare a acestor reguli
la un caz concret. În speță, reclamanții erau proprietarii a numeroase imobile pe care le
închiriaseră pentru perioade lungi de timp, prin contracte de emfiteoză, unor persoane diverse.
Printr-o lege din 1967, aceste persoane care locuiau în imobilele respective au primit dreptul de a
le cumpăra în condiții prestabilite. Reclamanții au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate,
întrucât prin legea respectivă ei erau obligați să transmită acest drept chiriaşilor.
Având în vedere faptul că reclamanții au fost deposedați definitiv de bunurile lor, Curtea a
analizat cazul prin raportare la a doua normă conținută de art.1 din Protocolul nr.1. Reclamanții
au invocat faptul că în speță nu se putea vorbi de cauză de utilitate publică, atât timp cât cesiunea
proprietății s-a făcut în favoarea unor persoane particulare. Instanța a reținut însă în considerente
următoarele:
“Curtea consideră, ca şi reclamanții, că o privare de proprietate făcută numai cu scopul de a
conferi un avantaj unor particulari, nu s-ar putea spune că este făcută pentru «utilitate publică».
Totuşi, un transfer obligatoriu de proprietate de la un individ la altul, poate, în anumite
circumstanțe, să reprezinte un mijloc legitim de a servi interesul general. Din această perspectivă
nu se poate găsi în Constituțiile, legislația sau jurisprudența statelor contractante, nici chiar acolo
unde textele în vigoare folosesc expresia “utilitate publică”, nici un principiu comun care sa
conducă la interpretarea noțiunii de cauză de utilitate publică în sensul că s-ar interzice un astfel
de transfer. Se poate spune acelaşi lucru şi despre alte țări democratice; astfel reclamanții şi
guvernul au citat o hotărâre a Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii, privitoare la o lege a
statului Hawaii prin care se transfera în mod obligatoriu proprietatea unor imobile locatarilor
acestora pentru a pune capăt concentrării lor în patrimoniul câtorva persoane.(§ 40)
Nu se poate deduce din expresia englezească “in the public interest” că bunul trebuie să fie la
dispoziția publicului şi nici că întreaga colectivitate sau o parte din aceasta trebuie să profite
direct de pe urma transferului. Poate fi considerată, în mod perfect valabil, ca fiind făcută «în
interes public» o privare de proprietate făcută din considerente de justiție socială.(§ 41)
…Un transfer de proprietate realizat în cadrul unei politici legitime de factură socială sau
economică, poate fi considerat ca fiind făcut pentru cauză de utilitate publică chiar şi în cazul
când colectivitatea în ansamblu nu profită ea însăşi de bunul respectiv. Legea privitoare la
emfiteoză nu încalcă deci articolul 1 din acest punct de vedere.”( § 42)
Curtea rezervă statelor o mare libertate de apreciere în vederea stabilirii cauzei de utilitate
publică, aşa cum am menționat mai sus. În speță ea a apreciat că scopul legii din 1967 a fost unul
legitim:
“…legea din 1967 viza să repare nedreptatea pe care locatarii imobilelor respective o suportau ca
urmare a sistemului emfiteozei. Ea avea drept scop să reformeze legislația în vigoare care era
considerată inechitabilă față de aceştia. A repara ceea ce este considerat ca fiind injustiție socială
constituie una din obligațiile oricărui legiuitor democratic. Or, societățile moderne consideră
locuința ca o nevoie primordială care nu ar trebui lăsată în întregime la dispoziția pieței libere.
Posibilitatea de apreciere a statelor va fi astfel extinsă pentru a cuprinde şi un cadru legislativ
care să asigure în această materie mai multă justiție socială, chiar şi atunci când o astfel de
legislație ar interveni în relațiile contractuale dintre particulari şi nu ar conferi nici un avantaj
direct nici statului, nici societății în ansamblu. Scopul legii din 1967 este deci legitim în
principiu.” (§ 47)
În continuare, odată stabilită existența unei cauze de utilitate publică, trebuie văzut dacă s-a
păstrat echilibrul necesar între interesul general al societății şi necesitatea apărării dreptului
individual de proprietate, cu alte cuvinte, dacă s-a plătit o despăgubire într-un cuantum adecvat:
“…Curtea constată că în sistemele juridice ale statelor contractante, o privare de proprietate
pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei despăgubiri, sub rezerva unor
circumstanțe excepționale care nu există în speță. Dacă un principiu analog ar lipsi din cadrul
art.1 din Protocolul nr.1, acesta nu ar asigura decât o protecție iluzorie şi ineficace dreptului de
proprietate. Pentru a aprecia dacă legislația contestată păstrează un just echilibru între diversele
interese în cauză şi dacă nu impune reclamanților o sarcina exagerată, trebuie avută în vedere
condiția despăgubirii.

În ceea ce priveşte cuantumul indemnizației, Curtea este de aceeaşi părere cu Comisia: fără plata
unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate ar constitui o
atingere excesivă care nu s-ar putea justifica în domeniul art.1 din Protocolul nr.1. Aceasta nu
garantează totuşi, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală. Obiectivele legitime de
utilitate publică urmărite prin măsuri de reformă economică şi de justiție socială pot determina o
plată inferioară valorii de piață.”( § 54)
Or, în speță, reclamanții au primit o despăgubire al cărei cuantum era stabilit după criteriile
prevăzute în legea din 1967. În aceste condiții, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a
art.1 din Protocolul nr.1.
Reglementarea utilizării bunurilor
Norma cuprinsă în alineatul al doilea reprezintă o altă excepție de la principiul “respectării
bunurilor” consacrat în alineatul întâi. Orice măsură prin care se reglementează folosința
bunurilor trebuie să îndeplinească anumite condiții care, chiar dacă nu sunt prevăzute expres în
text, au fost deduse de Curte din aplicarea regulii justului echilibru. Astfel, măsurile respective
trebuie să vizeze un scop legitim iar ingerința în dreptul de proprietate trebuie să fie
proporțională cu acest scop.
Hotărârea pronunţată în cazul Brumărescu contra României.
O hotărâre de principiu a Curții cu privire la imobilele naționalizate a fost cea pronunțată la 28
octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.
Părinții reclamantului Dan Brumărescu, construiseră o casă în anul 1930 în Bucureşti. Cu toate
că aceştia erau funcționari, imobilul a fost preluat de stat în 1950, invocându- se decretul de
naționalizare 92/1950. În anul 1993, reclamantul a introdus o acțiune în revendicare la o
judecătorie din Bucureşti invocând nelegalitatea măsurii de preluare a imobilului de către stat.
Prin hotărârea din 9 decembrie 1993, judecătoria a admis acțiunea considerând că imobilul
fusese preluat din eroare de către stat, întrucât părinții reclamantului nu se înscriau în categoriile
de persoane vizate de decretul 92/1950. Această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă prin
neapelare. La 27 mai 1994 această hotărâre a fost executată, iar reclamantul a început să
plătească impozite pentru imobil în calitate de proprietar.
Ulterior, la sesizarea unor persoane care în 1973 cumpăraseră de la stat o parte din imobil,
procurorul general a promovat la Curtea Supremă de Justiție, un recurs în anulare împotriva
hotărârii din 9 decembrie 1993 pe motivul depăşirii puterii judecătoreşti. Prin hotărârea din 1
martie 1995 a fost admis recursul şi casată hotărârea judecătoriei. Curtea Supremă de Justiție şi-a
motivat această decizie prin faptul că instanța nu era competentă să judece aplicarea decretului
92/1950. De asemenea a considerat că reclamantul nu-şi dovedise titlul, în timp ce statul
dispunea de un titlu valabil, acesta fiind legea. Totodată Curtea Supremă a menționat că
repararea prejudiciilor suferite datorită măsurilor abuzive ale statului se va face prin legi viitoare.
La 9 mai 1995 reclamantul a sesizat fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, iar la 9
noiembrie 1998 Curtea invocă încălcarea art.6 alin.1 din Convenție şi a art.1 din Protocolul nr.1.
Precizăm că în continuare ne vom referi strict la aceste probleme, care ne interesează în mod
direct, şi nu la speță în ansamblul ei.
În ceea ce priveşte art.6 alin.1 reclamantul a susținut că hotărârea Curții Supreme i-a încălcat
dreptul de acces liber la justiție întrucât a considerat că o asemenea problemă nu este de
competența instanțelor judecătoreşti. Totodată, el a invocat că afirmația instanței supreme, cum
că nu ar fi proprietar, este în contradicție cu susținerea acesteia că instanțele nu pot soluționa
cererea sa. Curtea europeană a analizat acest capăt de cerere din două perspective. Pe de o parte a
reținut în considerente următoarele:
“Dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art.6 alin.1 din Convenție,
trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca
element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale
preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care presupune, între altele,
că o hotărâre definitivă a unui tribunal nu mai poate să fie pusă în discuție.
În speță Curtea reține că la momentul respectiv, procurorul general al României, care nu era
parte în dosar, a dispus, în virtutea art.330 C.p.c., de puterea de ataca o hotărâre definitivă pe
calea unui recurs în anulare. Curtea observă că, în exercitarea acestei puteri, procurorul general
nu era ținut de nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi oricând repuse în discuție.
Curtea relevă că, admițând recursul în anulare introdus în virtutea puterii menționate mai sus,
Curtea Supremă de Justiție a înlăturat o procedură judiciară care avusese drept rezultat o hotărâre
judecătorească irevocabilă, ce se bucura deci de autoritate de lucru judecat şi care, mai mult
decât atât, fusese executată.
Aplicând astfel dispozițiile art. 330 C.p.c., Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul
securității raporturilor juridice. În speță, din acest punct de vedere, dreptul reclamantului la un
proces echitabil nu a fost respectat”.
Acestă atitudine a Curții este deosebit de interesantă cu atât mai mult cu cât Comisia în raportul
său nu relevase acest aspect.
Pe de altă parte a mai avut loc şi o a doua încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum s-a
menționat în hotărâre:
“În ceea ce priveşte susținerea reclamantului că a fost privat de dreptul la liber acces la justiție,
Curtea constată că, în hotărârea sa din 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiție a considerat că
acțiunea în revendicare a reclamantului însemna aplicarea unui act legislativ, decretul de
naționalizare nr. 92/1950. În consecință aceasta a statuat că soluționarea cererii nu era de
competența instanțelor, numai Parlamentul fiind în măsură să se pronunțe asupra legalității
naționalizării în cauză.
Totuşi în decizia sa, Curtea Supremă de Justiție afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului
ce forma obiectul judecății.
Curtea nu are drept scop nici să analizeze hotărârea din 1 martie 1995 în lumina dreptului intern,
nici să examineze dacă Curtea Supremă de Justiție putea sau nu să soluționeze litigiul pe fond,
având în vedere competența pe care o avea în temeiul art.330 C.p.c.
Curtea reține că decizia din 1 martie 1995 a fost motivată pe baza incompetenței absolute a
instanțelor judecătoreşti de a soluționa litigii civile aşa cum este acțiunea în revendicare în speța
de față. Ea consideră că o atare excludere este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal,
drept garantat de art.6 alin 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu
contra României)”.
Este reafirmat astfel principiul general de drept privind accesul liber la justiție, componentă
esențială a dreptului la un proces echitabil aşa cum este consacrat de Convenție. De altfel
instanța supremă română, prin această decizie, a încălcat nu numai Convenția, ci şi art.21 din
Constituția României, care ridică acest drept la rangul de princpiu constituțional.
De asemenea reclamantul a invocat faptul că prin hotărârea Curții Supreme de Justiție i-a fost
încălcat dreptul de proprietate, întrucât nu-şi mai poate valorifica acest drept. Guvernul a susținut
că această hotărâre, deşi nu a tranşat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat
o incertitudine de scurtă durată cu privire la acest drept şi constituie astfel o ingerință temporară
adusă acestuia. În considerente s-a reținut:
“Curtea recunoaşte că Curtea Supremă de Justiție nu a avut drept scop să tranşeze chestiunea
relativă la dreptul de proprietate al reclamantului. Ea consideră totuşi că a avut loc o ingerință în
dreptul de proprietate al reclamantului aşa cum este garantat de art.1 din Protocolul nr.1 prin
faptul că decizia Curții Supreme a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993 prin care se
atribuia imobilul reclamantului, hotărâre care fusese deja executată.”
În continuare Curtea va analiza dacă ingerința respectivă era sau nu justificată, cu alte cuvinte
dacă se încadra în vreunul din cazurile ce puteau fi excepții de la principiul respectării dreptului
de proprietate:
“Curtea reține că în speță, hotărârea judecătoriei prin care se admisese acțiunea reclamantului,
devenind definitivă şi irevocabilă, a fost executată în 1994. Pe de altă parte, de la această dată
reclamantul a încetat să mai plătească chirie pentru apartamentul pe care-l ocupa în imobil şi că
între aprilie 1994 şi aprilie 1996 el a plătit impozitul pe imobil. Curtea reține că decizia Curții
Supreme de Justiție a avut ca efect să-l priveze pe reclamant de toate beneficiile hotărârii
definitive, considerând că titlul statului se fonda pe decretul de naționalizare. După această
decizie, reclamantul a fost informat că începând cu aprilie 1996, imobilul va fi reintegrat în
patrimoniul statului. Decizia Curții supreme a avut, deci, drept efect să-l priveze pe reclamant de
dreptul său de proprietate pe care hotărârea definitivă i-l conferise asupra imobilului.
Reclamantul nu mai avea posibilitatea să-l vândă sau să-l lase moştenire prin testament, să-l
doneze sau să dispună de el în orice altă manieră. În aceste condiții Curtea constată că hotărârea
Curții Supreme de Justiție a avut efectul de a-l priva pe reclamant de bunul său în sensul celei
de-a doua fraze a primului alineat al articolului nr.1 din Protocol”.
O privare de proprietate în sensul acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se
demonstrează că ea a intervenit numai pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute
de lege. În plus orice ingerință cu privire la dreptul de proprietate trebuie să respecte criteriul
proporționalității. Curtea a spus tot timpul: un just echilibru trebuie menținut între exigențele
interesului general al comunității şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale
individului. Sarcina asigurării unui astfel de echilibru rezultă din ansamblul Convenției. Curtea
reaminteşte de asemenea că echilibrul respectiv va fi distrus dacă individul în cauză suportă o
sarcină specială şi exorbitantă (hotărârea Sporrong şi Lönnroth).
Împreună cu Comisia, Curtea observă că nu există nici o justificare a situației care rezultă din
hotărârea Curții supreme. În particular, nici aceasta, nici guvernul nu au încercat să avanseze
motive serioase care să justifice privarea de proprietate pentru “cauză de utilitate publică”.
Curtea reține

de asemenea că reclamantul este privat de proprietate de mai mult de patru ani fără să fi primit
vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a imobilului şi că eforturile sale de a-şi
redobândi proprietatea au rămas fără nici un rezultat.
În aceste condiții, chiar dacă s-ar presupune că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate
servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că justul echilibru a fost distrus şi că
reclamantul a suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă. De aici rezultă că a
avut loc şi continuă să aibă loc o încălcare a art.1 din Protocol nr.1 la Convenție.
Şi de această dată Curtea aplică mecanismul de interpretare descris la începutul acestui capitol.
De această dată însă, spre deosebire de cazul Vasilescu, nu ne aflăm în situația unei atingeri de
facto a dreptului de proprietate care ar fi fost interpretată ca o încălcare a primei norme, ci
situația este analizată din perspectiva încălcării condițiilor impuse de a doua normă, conținută de
fraza a doua a alineatului întâi. Ne aflăm astfel în prezența unei privări de proprietate care trebuie
să se facă în condiții foarte stricte dezvoltate explicit de către Curte în jurisprudența anterioară:
existența unei cauze de utilitate publică, existența unei juste şi prealabile despăgubiri şi păstrarea
unui just echilibru între interesele generale şi cele particulare. Ori, potrivit analizei făcute de
către Curte, aceste condiții nu au fost îndeplinite. Chiar în măsura în care s-ar fi admis existența
unei cauze de utilitate publică, faptul că reclamantul nu a primit nici un fel de despăgubire pentru
prejudiciul suferit a fost de natură să rupă echilibrul ce trebuie să existe între interesele generale
ale societății şi dreptul fundamental al individului. Observăm că şi în această hotărâre Curtea
utilizează această creație jurisprudențială cu ajutorul căreia analizează legalitatea încălcărilor
art.1 din Protocolul nr.1 şi anume echilibrul ce trebuie tot timpul să existe între interesul social şi
cel individual.
Hotărârea analizată a fost pronunțată pentru apărarea dreptului fundamental de proprietate ca şi
a dreptului la un proces echitabil, componentă esențială a sistemului de protecție a libertăților
fundamentale. Este de remarcat faptul că la datele când s-au produs încălcările acestor drepturi în
spețele de mai sus, sistemul de drept românesc, în esență oferea toate mijloacele necesare pentru
ca aceste drepturi să fie respectate, aşa cum oferă şi în prezent. Dincolo de cadrul legislativ care
în general nu ridică obstacole în calea unei protecții eficace, considerăm că o jurisprudență mai
orientată către aceste valori ale democrațiilor constituționale contemporane ar duce la reprimarea
încălcării dreptului de proprietate chiar în sistemul de drept intern.