I.

ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Noțiunea de princiupiu al dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei călăuzitoare, generale sau

percepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară,
având rolul de a orienta reglementările juridice și aplicarea dreptului.
Principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia
valorilor promovate și aparate de drept.

Principiile dreptului au forță și semnificația unor norme superioare,

generale ce pot fi formulate în textele actelor normative ( de regulă, în
Constituții ) sau care, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina
valorilor sociale promovate.

Unele dintre ele sunt exprimate în formă unor adagii sau maxime (în
special, cele formulate în dreptul român). De pildă, principiul nemo censetur
ignorare legem. De altfel, jurisconsultul Ulpian a căutat să definească
dreptul prin formularea principiilor sale: a trăi onest, a nu dauna altuia și a-i
da fiecăruia ce i se cuvine juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum
non laedere, suum cuique tribuere.

Secţiunea II – Tipuri de principii

Din punct de vedere al conținutului, principiile pot fi de inspirație

filosofică, politică, socială ( de exemplu, principiul separatiilor puterilor în
stat, principiul pluralismului politic, pluralismul formelor de proprietate) sau
să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnică

1
juridică (de exemplu , princiupiul legalității, principiul autorității de lucru
judecat ori principiul că legea specială derogă de la cea generală).

Astfel, cele mai importante și cuprinzătoare sunt definite că principii

fundamentale sau generale ori constituționale. Unele din acestea sunt atât de
puternice încât se impune și legiutorului constituțional. Desprinse din
programul Revoluției din 1989 asemenea principii că : principiul respectării
drepturilor omului, principiul separației puterilor, principiul pluralismului,
independența judecătorilor s-au impus însăși Adunării Constituante  în
procesul elaborării Constituției. De regulă, aceste principii sunt înscrise în
Constituție, căpătând astfel și o forță juridică superioară față de celelalte legi
și față de toate ramurile drepului.

Pot fi amintite în această categorie principii din dreptul penal

(principiul legalității incriminării și principiul legalității pedepsei), din
dreptul civil (principiul potrivit căruia nu se poate derogă prin convenții
sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică
sau de la bunele moravuri, principiul libertății contractuale, principiul
bunei credințe), din dreptul procesual (principiul oralității, principiul
contradictorialitatii, principiul publicității), în dreptul internațional
(principiul bunei vecinătăți, principiul reciprocității) .

2
II. EVOLUŢII ALE PRINCIPIULUI SUVERANITĂŢII

Secţiunea I – Noţiunea de suveranitate

Suveranitatea, provenind din termenul francez „souveraineté”, se

definește drept: calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa;
independența; putere supremă.

În dreptul internațional clasic au fost stabilite patru caracteristici ale

suveranității: indivizibilitatea- care se referă la faptul că suveranitatea nu
poate fi împărțită sau fragmentată, exercitarea acesteia fiind concentrată în
mâinile unui singur titular, exclusivitatea- care presupune că puterea de stat,
suverană prin natură să, exclude posibilitatea de a există alături de o altă
putere în cadrul aceluiași teritoriu, inalienabilitatea- sau excluderea
abandonului, cedării sau transferului de atribute ale suveranității altor actori,
statali sau non-statali și caracterul originar și plenar- care se referă la faptul
că suveranitatea prin natură să aparține statului, nefiindu-i atribuită din
exterior, respectiv prerogativele puterii de stat se exercită asupra tuturor
sferelor de activitate umană.

Secţiunea II – Elementele suveranității

Argumentația de față pornește de la definiția generală, de esență și

cea mai des uzitată a conceptului de suveranitate, și anume: calitatea puterii
de stat de a fi autoritatea supremă în interiorul unui teritoriu. Cele trei
componente care definesc suveranitatea, și anume autoritatea, supremăția și
teritorialitatea au o importantă majoră în demersul analitic al acestui
concept.
3
 Prima componentă se referă la autoritatea de care se bucură un
individ sau un stat, considerat dețînătorul suveranității. Autoritatea nu se
referă exclusiv la acea putere coercitivă, definită de abilitatea lui A de a-l
determina pe B să acționeze într-un anume fel, ci mai degrabă la dreptul de a
comandă, de a decide. Autoritatea este strâns legată de problema
legitimității, astfel că autoritatea celui care deține suveranitatea trebuie să fie
legitimă, provenind din diverse surse precum: dreptul natural sau cutumă,
mandatul divin, dreptul ereditar, Constituția sau dreptul internațional.

Cea de-a două componentă, supremăția, este esențială în definirea

suveranității statului. Există multe surse de autoritate, dar doar acea
autoritate supremă definește suveranitatea națională. În acest sens,
suveranitatea este pretenția de a fi autoritatea politică ultima, nesupusă față
de o altă putere superioară, în ceea ce privește luarea deciziilor politice și
aplicarea lor.

Principiul teritorialitatii are o importantă majoră, delimitând spațiul

în care autoritatea supremă își exercită puterea și desemnând în același timp
membrii acelei comunități. Este esențial de amintit faptul că limitele
geografice ale unui stat suveran pot să nu se circumscrie în totalitate cu o
populație sau o națiune, cuprinzând mai multe naționalități, mai multe
identități naționale. Faptul că statul suveran nu ține cont de identități etnice,
religioase, lingvitice sau culturale este dovedit din plin de tensiunile și
conflictele etnice și de luptele de autodeterminare ale popoarelor. Așadar, în
interiorul unui teritoriu delimitat geografic, suveranii moderni dețin
autoritatea absolută.

4
 Secţiunea III – Evoluța principiului suveranității

Doctrina suveranității s-a dezvoltat că parte a transformării sistemului

medieval din Europa într-un sistem statal modern, proces care a culminat cu
Tratatul de la Westfalia, din 1648. Într-o privința, apariția conceptului de
suveranitate a avut loc paralel cu apariția ideii de proprietate privată, ambele
punând accentul pe drepturile exclusive concentrate într-un singur posesor,
spre deosebire de sistemul medieval al drepturilor economice și politice
difuze și multistratificate.

În cadrul statului, suveranitatea semnifica ridicarea monarhului la

proieminenta absolută față de pretendenții feudali, rivali cum sunt
aristocrația, papalitatea și Sfântul Imperiu Român. Pe plan internațional
suveranitatea a servit drept baza pentru recunoașterea reciprocă, pe temeiul
egalității juridice, dar și că baza a diplomației și dreptului internațional.

Doctrina clasică a dreptului internațional leagă în mod clar apariția

suveranității de apariția statului, considerând că, pe de o parte suveranitatea
a apărut odată cu puterea de stat, că o însușire esențială a acesteia în
condițiile creării statului, iar pe de altă parte, odată cu existența a două state
alăturate care încercau să își mențînă independența unul față de celălalt.

Astfel, despre conceptul de suveranitate nu se poate vorbi în

societățile în care statul încă nu s-a constituit. Conceptul de suveranitate va
apărea doar după încheierea procesului de integrare sau reconciliere între
stat și comunitate și se va manifestă oriunde și oricând acest proces va fi
ajuns într-un anumit stadiu de evoluție. Odată ce conceptul apare in orice
societate, dezvoltarea să de mai departe va fi definitiv legată de schimbările
din cadrul relațiilor dintre societate și guvernare.

5
 Ca fondator al teoriei contemporane a suveranității este considerat
francezul Jean Bodin, care a formulat-o în secolul XVI. Conceptul
suveranității de stat era cunoscut în antichitate și în Evul Mediu într-o
oarecare măsură, dar Bodin a fost acel care a introdus în teoria politică
legătură dintre noțiunile stat și suveranitate. Intr-o accepțiune clasică a
definiției elaborate de Jean Bodin, „suveranitatea este puterea absolută și
perpetuă a unei Republici, pe care latinii o numesc maiestas…iar italienii
segnioria, că pe un termen folosit atât pentru persoanele private.

Am afirmat că această putere suverană este perpetuă, deoarece se

poate întâmplă că unul sau mai mulți oameni să dețînă puterea absolută
atribuită pe un anumit termen limitat, după expirarea căruia nefiind altceva
decât simpli subiecți privați. Și chiar în timp ce sunt la putere, nu se pot
numi suverani absoluți. Căci ei nu sunt altceva decît niște persoane
încredințate cu putere fie de către popor, fie de către prinț pe o perioada pe
care aceștia o stabilesc după propria dorința, dar de fapt posesia legală de
suveranitate rămânând a celui din urmă. Suveranitatea nu este limitată, nici
în putere, nici în conținut, nici in timp”.

Principiul suveranitățîi statelor este recunoscut definitiv în timpul

monarhiilor feudale absolute. În Evul Mediu, ideea suveranității în Europa,
în special în Franța, începe să se dezvolte nu numai din punct de vedere
politico-moral (că în Grecia Antică) sau că un concept al dominației
mondiale (că în Roma Antică), dar și strict din punct de vedere juridic, când
pe prim-plan sunt puse independența și supremația statului că noțiuni
clasice.

6
 Conceptul apărut în Franța, potrivit căruia suverane sunt doar
persoanele cu funcțîi înalte în stat, în secolul XVI a fost înlocuit prin
conceptul despre suveranitatea monarhului, căruia ii aparține puterea
nelimitată în stat și el apare pe arena internațională că unicul reprezentant. În
secolul XVII absolutismului monarhului i-a fost opusă ideea suveranității
poporului, susținută de Ghetman, Langue, Bouché, iar mai târziu – de
Montesquie și Rousseau.

O contribuție deosebită la dezvoltarea conceptului suveranitățîi a adus

marele gânditor și diplomat olandez Hugo Grotius. El nu numai că a
fundamentat ideea suveranității, dar a și făcut o delimitare între suveranitatea
statului și suveranitatea monarhului. În cunoscută să lucrare, De jure belli ac
pacis (1625), Grotius, analizând un șir de norme generale și internaționale de
drept, a ajuns la concluzia privind necesitatea diferențierii purtătorului
puterii de stat și a statului că subiect al puterii și suveranității. De asemenea,
acesta susține că se pot face limitări ale suveranității externe în profitul
binelui comun al comunității de state.

Un rol deosebit în crearea dreptului internațional, în general, și a

principiilor sale, în special, l-a avut, precum am mentional mai inaitnte,
Tratatul de pace de la Westfalia din 1648, care a pus capăt Războiului de
treizeci de ani din Europa. Importantă acestui tratat pentru dreptul
internațional constă în faptul că pentru prima dată un act internațional a
recunoscut egalitatea statelor că un principiu al dreptului internațional și
pentru prima dată în istorie statele independente ale Europei s-au unit într-o
comunitate internațională.

7
 Egalitatea suverană a statelor a devenit unul dintre principiile de baza
pe care s-a fondat Carta Națiunilor Unite: articolul 2 este relevant în acest
sens – “Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor
Membrilor ei”. Rezoluția ONU nr. 2625 din 1970 definea principiul
egalității suverane prin următoarele idei:

 „Statele sunt egale din punct de vedere juridic”;

 „Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranități”;
 „Fiecare stat are obligația de a respectă personalitatea celorlalte state”;
 „Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt
inviolabile”;
 „Fiecare stat are dreptul de a alege și dezvoltă liber sistemul sau
politic, social, economic și cultural”;
 „Fiecare stat are obligația de a respectă deplin și cu bună credință
angajamentele sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte
state”.

Secolul XXI aduce noțiunii de suveranitate noi interpretări, cauzate pe

intensele transformări globale care au afectat rolul și funcțiile statului
național. Capitolul final al acestei lucrări se concentrează tocmai pe aceste
noi fenomene care au erodat sau au modelat conceptele de suveranitate și
autonomie națională, conferind statului-națiune un nou statut.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Natalia CHIRTOACĂ, Suveranitatea- element definitoriu al

personalității juridice internaționale a statului , volumul V, variant
PDF, p 247-251
2. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-
international-public/teritoriul-in-dreptul-international/
3. https://lege5.ro/Gratuit/gi4dknjsgi4q/suveranitatea-evolutie-
conceptuala-in-contextul-aderarii-la-uniunea-europeana