SUVERANITATEA STATULUI

1. Notiunea de suveranitate a statului

Notiunea de suveranitate este una destul de recenta.
Sistematizarea notiunii apartine lui J. Bodin (Les six livres de la
republique, 1576). Ea este insa o notiune destul de confuza,
fapt ce a determinat o multitudine de critici, mergand chiar
pana la a nega utilitatea conceptului. Notiunea este una
polisemantica si dificultatea conturarii sale clare vine din
utilizarea indistincta a diverselor sale intelesuri.
A. Teoria clasica a suveranitatii. Teoria clasica a
suveranitatii pleaca de la constatarea ca statul isi determina
singur propriile competente si propriile reguli fundamentale,
fata de care conditioneaza toate regulile aplicabile pe teritoriul
sau, fara exceptie, si pentru observarea carora el este singurul
care poate pune in miscare forta publica, pentru ca el dispune
de monopolul constrangerii armate. Cu alte cuvinte statul este
cel care fundamenteaza si delimiteaza ordinea juridica
nationala. Este ceea ce autorii germani inteleg atunci cand
afirma ca statul are competenta competentelor sale, adica este
suveran. Astfel suveranitatea este, potrivit definitiei lui J.
Laferriere, o putere de drept originara si suprema'.
a. Prima trasatura a suveranitatii consta in faptul ca
ea este o putere de drept. Aceasta semnifica faptul ca statul
nu este un simplu fenomen de forta. El este o putere legitimata,
mulata pe o anumita idee de drept la care adera, constient sau
nu, indivizii si grupurile, adica cei care sunt supusi actiunii
suverane. Legitimarea este deci caracterul esential al puterii
suverane. Ea este calitatea unei puteri de a fi conforma
credintelor guvernatilor privitoare la originea si formele sale.
Aceasta conformare o face in mod natural acceptata de
guvernati, antreneaza o supunere naturala. Posibilitatea
constrangerii si monopolizarea ei este data doar de aceasta
credinta in fundamentul bun si caracterul necesar al fortei
institutionalizate.

b. Cea de-a doua trasatura a suveranitatii potrivit

teoriei clasice este ca ea
este o putere originara. Aceasta afirmatie are insa doar un
caracter postulatoriu,
pentru ca ea este destinata sa evite tocmai intrarea in
discutarea dificilei probleme a cauzei autoritatii. Ea mai mult
eludeaza decat rezolva o problema, ceea ce o face greu de
inteles. Potrivit acestei afirmatii, statul nu isi datoreaza
autoritatea nimanui, adica niciunei alte autoritati decat a lui
insusi. Nimeni nu ii delega puterea. Astfel puterea statului ar fi
neconditionata, in sensul ca ea nu provine din nicio norma
exterioara sau anterioara. Cum se observa, este o fortare de a
explica statul ca ordine juridica fara a face apel la consideratii
morale sau metafizice, o atitudine strict pozitivista, in care
constitutia ca act constitutiv al statului este un simplu postulat.
Statul este astfel sursa ordinii juridice in mod integral, are o
putere initiala.
c. In fine, suveranitatea este o putere suprema, in
sensul ca nicio autoritate in
stat sau in afara lui nu ii este superioara. in ordinea interna,
aceasta inseamna ca
statul nu poate intalni vreo vointa superioara, nici egala, nici
concurenta. in ordinea externa, aceasta semnifica faptul ca
nicio constrangere exterioara statului nu-i poate impune
respectarea vreunor norme juridice sau reguli de alta
natura. Caracterul suveranitatii este deci de a fi absoluta.
2. Titularul suveranitatii
Cand spunem ca statul este suveran s-ar parea ca problema
titularului suveranitatii este rezolvata. Totusi, ea nu este
nicidecum asa de simpla. Chiar dreptul pozitiv este confuz in
acest punct. Astfel, Constitutia Romaniei din 1991 afirma in art.
1 ca Romania este stat suveran, acordand deci titulatura
suveranitatii statului, pentru ca apoi in art. 2 sa afirme ca
suveranitatea este nationala, facand din natiune titularul
suveranitatii, urmand apoi afirmatia ca suveranitatea apartine

poporului roman si deci schimband inca odata titularul, pentru

ca mai la urma sa delimiteze titularul suveranitatii de cel care o
exercita, pentru ca afirma ca exercitiul suveranitatii este facut
prin reprezentanti sau prin referendum, adica prin corpul
electoral. De asemenea, Constitutia Frantei din 1958 face un
amalgam intre teoria suveranitatii populare si teoria
suveranitatii nationale, amalgam care a fost preluat practic de
sistemul roman. Aceste prevederi sunt cu adevarat derutante.
Din ele se pot desprinde insa cateva idei care ar putea clarifica
subiectul.
Statul este reuniunea a trei elemente: naiunea, teritoriul, i
puterea de stat .n cazul celui de-al treilea element, puterea de
stat, principala trstur a acesteia este suveranitatea.
Suveranitatea poate fi definit ca dreptul exclusiv de a exercita
autoritatea suprem politic (legislativ, judiciar sau/i
executiv) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni
sau asupra lor nii.
O alta posibila definitie ar fi aceea ca fiind situaia n care nici o
autoritate extern nu are putere politic sau juridic ntr-un
stat.
Jean Bodin si Thomas Hobbes in secolul 16, respectiv 17 au
elaborat primul definitie al termenului de suveranitate
nationala, imaginand-o ca pe-o umbrela sub care sunt stranse
si controlate strict Constitutia, guvernarea si legislatia.
Jean Bodin consider c suveranitatea n doctrina
constituional modern se confund cu puterea politic i
prezint urmtoarele trsturi.
a) unicitate,
b) idivizibilitate,
c) inalienabilitate,
d) imprescriptibilitate
Unicitatea ca i caracter al suveranitii se manifest prin faptul
c : existena unei puteri politice asupra unei naiuni deci
asupra unui popor care formeaz un stat impune i existena
unei singure puteri de stat.
Indivizibilitatea puterii politice este sugerat prin imposibilitate
segmentrii acesteia n alte fraciuni care s aparin unor

titulari diferii. Acest fenomen este justificat prin deinerea i

exercitarea dreptului de vot care este considerat un drept
natural, subiectiv al fiecrui individ i nu n cadrul de
reprezentare de tip naiune individ. Dreptul de vot aparine
individului i nu naiunii.
Caracterul inalienabil pune n eviden faptul c naiunea nu i
poate nstrina definitiv i irevocabil suveranitatea, fie unor
persoane, fie unor organizaii internaionale.
Statul ns are dreptul n anumite condiii s renune la anumite
prerogative ale puterii sale suverane.
Imprescriptibilitatea puterea politic exist att timp ct
exist i titularul su poporul , naiunea sau monarhul.
Suveranitatea este de 2 tipuri : interna si externa.
Suveranitatea interna este relatia dintre o putere suverana si
subiecte proprii.In acest caz,o preocupare centrala o ocupa
legitimitatea,adica ce drept are un organism politic autoritate
pe care si-o exercita asupra subiectilor sai.
Suveranitatea externa se refer la relaia dintre o putere
suveran i alte state.
Suveranitatea extern se ocupa cu problemele de drept
international cum ar fi: atunci cnd, dac vreodat, este admisa
interventia pe teritoriul altei tari ?
n dreptul internaional, suveranitatea nseamn c un guvern
deine controlul integral asupra afacerilor sale teritoriale sau
ntr-o zon geografic sau de limit.
Suveranitatea poate fi recunoscut chiar i atunci cnd
organismul nu dispune de suveran pe teritoriul sau pe teritoriul
su este de sub ocupaia parial sau total, de ctre o alt
putere,ca exemplu mentionam cazul Vaticanului, a fost n
aceast poziie n 1870 prin anexarea statelor papale de Italia.
n sistemele federale de guvernare,suveranitatea, de
asemenea, se refer la competenele pe care un guvern de stat
posed n mod independent a guvernului naional.
Fie c suveranitatea de stat este superioar fa de
suveranitatea guvernului naional sau invers determin dac
ara este considerat o federatie(cum ar fi Statele Unite) sau o
confederatie.