Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul IV

CUPRINS

Prof.univ.dr. Sebastian Radu Iulian Răduleţu

Libertăţi fundamentale ………………………………………………………………2

CRAIOVA
2015
I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Sebastian Radu Iulian Răduleţu Numele cursului: Libertăţi fundamentale

Birou: Calea Bucurestinr 107D,C4.10, Craiova, Dolj Codul cursului: D16DRFRL870
Facultatea de Drept An, semestru: An IV, Sem. II
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
Fax: 0351-177.100 http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-online.html
E-mail: sraduletu@yahoo.com Tutore: Mădălin-Savu Ticu
Consultaţii: Luni 14-16 E-mail tutore: ticu_madalin@yahoo.com
Consultaţii: Joi 14-16

Introducere
Cursul de „Libertăți fundamentale” se predă în semestrul II, anul IV, la Specializarea Drept, și are
ca scop să ă prezinte importanţa cunoaşterii noţiunilor acestei discipline; să familiarizeze studenţii
cu terminologia şi limbajul de specialitate, cu utilizarea corectă a acestora; să prezinte şi să explice
aspecte esenţiale ale libertăților fundamentale ale omului.

Obiective
Disciplina are ca scop şi imprimarea unei mentalităţi liberale viitorului jurist, având în vedere că
acesta va fi profund implicat în protecţia juridică a persoanelor.
TI

Cursul este structurat pe 10 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice libertăților fundamentale

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului –
studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în
parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii.
Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite
astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

2
II. Suport curs

Modulul I.
NOŢIUNEA DE LIBERTATE FUNDAMENTALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de libertate
2. Trăsăturile libertăţii
3. Definiţia libertăţilor fundamentale
4. Clasificările libertăţilor fundamentale
5. Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind controlul de proporţionalitate
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008,
Ediţia a II-a revizuită şi adăugită
2. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe,
Chişinău, 1998
3. Jacques Robert, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993
4. J.J.Israel, Droit des libertés fondamentales, L.G.D.J, Paris 1998

Noţiunea de libertate
A da o definiţie libertăţii este un demers dificil, dacă nu imposibil. „Nu există cuvânt care să se
preteze mai multor semnificaţii diferite şi care să fi exercitat impresii mai variate asupra spiritului
omenesc, decât acela de libertate. Unii l-au luat drept un mijloc de a răsturna o persoană căreia i se
conferise o autoritate tiranică; alţii, drept puterea de a alege un superior de care să fii obligat să asculţi;
alţii, dreptul de a purta arme şi de a fi astfel în măsură să foloseşti violenţa; în sfârşit, alţii, drept
privilegiul de a fi guvernaţi de cineva născut în propria lor ţară sau de propriile lor legi” (Montesquieu,
Despre spiritul legilor, XI, 2, I, 149).
Cuvântul dobândeşte sensuri şi valenţe diferite în funcţie de sistemul de referinţă adoptat. Astfel,
pentru un filosof, libertatea, ca temă centrală a ontologiei, ar putea naşte întrebări precum: Omul poate
decide singur asupra acţiunilor sau gândurilor sale?, Există o forţă transcendentală sau un determinism
extern strict care golesc de conţinut această posibilitate?
Pentru un psiholog libertatea se referă mai ales la autonomia în luarea deciziilor individuale prin
raportare la procesele psihice caracteristice omului. Din punct de vedere sociologic libertatea priveşte
puterea de a decide singur a omului în societate precum şi influenţele de facto pe care mediul relaţional le
exercită asupra individului.
Spre deosebire de aceste abordări, libertatea din punct de vedere juridic este o noţiune, în acelaşi
timp socială şi normativă. Pe de o parte dreptul, spre deosebire de filosofie sau de psihologie, priveşte
individul numai ca pe o fiinţă socială, aflată într-un permanent contact cu semenii săi. Pe de altă parte,
spre deosebire de sociologie, dreptul este o disciplină normativă care studiază individul uman şi relaţiile
acestuia din perspectiva regulilor existente.
Dat fiind specificul acestei lucrări, nu ne vom referi în cele ce urmează decât la libertate în sensul
juridic al termenului.
Astfel cu privire la libertate au existat diverse definiţii date de-a lungul timpului. Întrucât din
perspectiva lucrării de faţă noţiunea de libertate se referă la raporturile dintre oameni, la capacitatea de a
acţiona a cuiva în raport cu ceilalţi, considerăm că libertatea poate fi definită ca fiind independenţa faţă
de voinţa arbitrară a altuia. Libertatea este deci acea stare socială în care coerciţia la care omul este
supus de către ceilalţi este redusă.
În general prin coerciţie se înţelege controlul mediului social în care trăieşte un individ de către
altcineva în aşa fel încât, pentru a evita un rău mai mare, el este obligat să acţioneze nu conform unui plan
propriu şi propriilor sale interese, ci pentru a servi interesele celuilalt. Într-o asemenea situaţie, individul
nu poate alege decât răul cel mai mic, în rest el fiind supus total voinţei celuilalt.
Pentru păstrarea libertăţii în accepţiunea de mai sus este deci necesară limitarea acestei coerciţii.
Am spus „limitarea” şi nu eliminarea coerciţiei, pentru că eliminarea sa nu este posibilă. Singurul mijloc
de limitare a coerciţiei este ameninţarea cu coerciţia, asigurarea unui echilibru la nivel social. În
societatea modernă s-a încercat soluţionarea acestei probleme prin investirea statului cu monopolul
coerciţiei, încercându-se astfel limitarea coerciţiei exercitată de facto de către persoane particulare.

3
 Acest monopol, pentru a nu deveni arbitrar, este necesar să fie reglementat foarte strict în scopul
protejării libertăţii individuale. Statul, singurul deţinător legitim al coerciţiei, devine o putere formidabilă,
care, în lipsa unor norme limitative, aplicate eficient de instanţe independente, ar putea strivi individul.
Din această perspectivă, este necesară existenţa unei sfere private a individului, în care el să fie singurul
în măsură să decidă şi care să nu poată fi încălcată de către alţii, în special de către puterea publică; numai
astfel libertatea, aşa cum am definit-o mai sus, devine o valoare individuală efectivă.
Libertatea nu este altceva decât puterea de autodeterminarea pe care o are un individ. Această
putere o exercită, nu asupra altor persoane, ci asupra lui însuşi, asupra existenţei sale. Astfel libertatea se
traduce prin posibilitatea pe care o are omul de a-şi delimita cadrul intim în care este propriul său stăpân.
În acest sens, sfera privată a fiecăruia nu trebuie însă să fie atribuită de stat (caz în care nu s-ar mai putea
vorbi de o veritabilă libertate), ci trebuie create condiţiile specifice pentru ca fiecare individ să-şi poată
determina propria sa sferă privată prin opţiunile pe care le are.
Acest lucru nu se poate întâmpla decât într-un sistem în care normele juridice sunt previzibile, iar
rolul statului se reduce la protejarea acestor sfere private determinate de fiecare individ în parte. Devine
astfel evident faptul că posibilitatea de a alege, capacitatea individului de a opta, fără constrângeri din
partea altora, potrivit numai propriilor sale planuri, constituie trăsătura esenţială a libertăţii.

Trăsăturile libertăţii
Libertatea prezintă câteva caracteristici fundamentale care o disting de celelalte înţelesuri ale
aceluiaşi cuvânt. Ea este o libertate – autonomie dar în acelaşi timp o libertate juridică, formală şi
individuală.
Libertate - autonomie. Libertatea, aşa cum am încercat să o definim mai sus, denumită în doctrină
„libertate-autonomie”, se caracterizează prin limitarea constrângerii sociale. Ea este caracteristică
liberalismului clasic, care punea în centrul sistemului politic protecţia libertăţii individuale, drepturile
fundamentale. Statul era conceput ca un stat jandarm care avea drept rol esenţial protejarea drepturilor
fundamentale şi asigurarea cadrului necesar pentru acţiunea liberă a iniţiativei private, a jocului cererii şi
ofertei. Puţin importă astfel cum sunt aleşi guvernanţii, atât timp cât statul îşi îndeplineşte cu succes rolul
său minimal. Ceea ce contează pentru liberalism, în accepţiunea sa clasică, este apărarea sferelor private
individuale şi nu participarea la luarea deciziilor. Astfel au existat regimuri liberale în adevăratul înţeles
al cuvântului în care, de exemplu, participarea la vot era extrem de restrânsă, stabilită după criterii
limitative. Accentul trebuia pus numai pe limitarea puterii, astfel încât aceasta să nu-şi depăşească
atribuţiile iniţiale, foarte clar definite.
Spre deosebire de libertatea-autonomie specifică liberalismului, democraţia, în sensul etimologic
de guvernare a poporului, presupune participarea cetăţenilor la luarea deciziilor. Astfel, dreptul de a alege
şi de a fi ales în cadrul guvernămintelor reprezentative, veto-ul popular, iniţiativa populară, referendumul
şi revocarea populară în cadrul guvernămintelor semidirecte, votarea directă a legilor de către cetăţeni în
sistemele de guvernământ direct, devin atribute esenţiale ale libertăţii înţeleasă ca participare la luarea
deciziilor. „Dacă în cazul libertăţii-autonomie, libertatea este privită prin opoziţie faţă de puterea publică,
în cazul libertăţii participare libertatea este concepută ca o cooptare a individului la exerciţiul, instaurarea
şi menţinerea puterii publice. Individul nu-şi poate păstra libertatea decât în măsura în care el controlează
instrumentele care ar putea limita această libertate. Constrângerea statală a libertăţii există, dar individul
participă el însuşi la exercitarea acestei constrângeri” (Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile
omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.21). Această libertate participare
specifică cetăţilor antice, potrivit analizei lui Benjamin Constant, este caracteristică şi societăţilor
democratice moderne, aşa cum transpar în operele iluministe.
O astfel de libertate nu asigură însă protecţia reală a individului, organele reprezentative devenind
ele însele tiranice. Prin vot nu se transmite voinţa, ci numai puterea, astfel încât parlamentele, dispunând
de o voinţă proprie, pot deveni opresive, aducând prin legi atingeri grave drepturilor individuale. Un
astfel de stat legal, bazat pe libertatea participare, nu constituie cea mai bună soluţie în conservarea
libertăţii individuale.
Această putere formidabilă a organelor legiuitoare trebuie limitată prin diverse mijloace pentru
atingerea scopului propriu liberalismului: apărarea drepturilor fundamentale. Faptul că o adunare a fost
aleasă de către popor nu justifică ingerinţa acesteia în sfera privată a individului decât în cazuri
excepţionale. Este situaţia exprimată atât de sugestiv de John Stuart Mill: „Chiar dacă întreaga omenire,
cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere şi doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea
n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să

4
reducă la tăcere întreaga omenire" (John Stuart Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,
p.25).
Cele două concepţii despre libertate, libertatea-autonomie şi libertatea-participare păreau într-un fel
ireductibile. În timp ce în liberalism individul se opune statului, îşi defineşte sfera privată în conflict cu
acesta şi prin raportare la el, în democraţie cetăţeanul se integrează statului, participă direct la activităţile
sale. Cu toate acestea s-a încercat îmbinarea celor două tipuri de libertate în cadrul democraţiilor liberale
contemporane în cadrul cărora dezavantajele celor două regimuri politice menţionate mai sus sunt sensibil
atenuate, prevăzându-se mijloace multiple de protecţie a drepturilor fundamentale împotriva organelor
statului.
Libertatea ca absenţă a coerciţiei, sensul care ne interesează direct în prezenta lucrare, nu se
delimitează numai de libertatea-participare. Ea nu numai că este o libertate autonomie, dar este şi o
libertate juridică, libertate formală şi individuală.
Libertate juridică. Libertatea este înţeleasă uneori ca independenţă absolută, ca autonomie totală
a individului faţă de mediul extern. Astfel, individul nu este supus nici unei forţe exterioare, fie ea umană
sau naturală.
Din această perspectivă apare o confuzie între libertate şi putere în sensul că libertatea ar însemna
puterea de a înlătura orice obstacol. „Generalul din fruntea unei armate sau directorul unui mare şantier de
construcţii pot deţine puteri enorme, care în anumite privinţe ar putea fi chiar incontrolabile, fiind totuşi –
în comparaţie cu ţăranul sărac sau cu păstorul – mai puţin liberi, mai expuşi riscului de a trebui să-şi
schimbe toate intenţiile şi planurile, la un singur cuvânt al vreunui superior, mai puţin capabil să-şi
controleze existenţa sau să decidă ce anume este, pentru ei, important” (Friedrich Hayek, Constituţia
libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p.41).
Libertatea înţeleasă ca putere de a înlătura obstacolele a generat efecte negative prin absolutizarea
ei. În acest sens ea a fost folosită de ideologiile totalitare ale secolului XX pentru a justifica eliminarea
libertăţii individuale în scopul unei presupuse libertăţi viitoare asigurate de bunăstarea materială pe care
economia planificată urma să o aducă.
Această noţiune este esenţialmente diferită de aceea de libertate ca independenţă faţă de voinţa
arbitrară a altuia, care este o libertate juridică, pentru că, aşa cum am arătat, statul este chemat să o
protejeze prin intermediul dreptului, statul fiind cel care deţine monopolul constrângerii legitime.
Libertatea juridică nu se referă deci la independenţa faţă de mediul extern, la controlul asupra acestuia, ci
la autonomia în raport cu o voinţă umană externă.
Libertate formală. Libertatea formală este aceea prin care se asigură cadrul necesar, posibilitatea
fiinţei umane de a se exprima aşa cum crede de cuviinţă. Ea, în principiu, nu presupune obligaţia din
partea statului de a asigura condiţiile materiale de exercitare a libertăţii. Din acest punct de vedere a fost
criticată de către Marx, care spunea că simpla declarare a unor libertăţi nu are nici un sens, dacă individul
uman rămâne în continuare prizonierul nevoilor sale materiale, al existenţei reale. El opunea libertăţii
formale specifice liberalismului, noţiunea de libertate reală, cu sensul de capacitate a omului de a
surmonta orice obstacol intervenit în calea acţiunii sale.
Această încercare însă de realizare a unei utopice libertăţi reale este sortită eşecului. Pe de o parte,
libertatea reală tinde să devină o libertate în sensul de putere de înlăturare a oricăror obstacole, de putere
asupra mediului extern, ceea ce, aşa cum am arătat, duce la instaurarea tiraniei.
Pe de altă parte, libertatea reală presupune o egalitate materială între membrii unei societăţi,
noţiune care se îndepărtează de la sensul juridic, liberal, de egalitate în faţa legii sau de egalitate în
drepturi, care este o egalitate formală.
Încercarea de egalizare, din punct de vedere material, a indivizilor nu duce la altceva decât la
distrugerea diferenţelor individuale, a creativităţii fiecăruia şi nu în ultimul rând a libertăţii. Atât timp cât
oamenii sunt diferiţi în mod natural, este o utopie să se încerce egalizarea forţată şi deliberată a condiţiei
lor materiale. Aşa cum au demonstrat societăţile totalitare ale acestui secol orice încercare în acest sens,
nu numai că este sortită eşecului, dar are drept consecinţe suferinţe şi pierderi umane incalculabile.
„Cum oamenii diferă mult unul de celălalt, înseamnă că, dacă îi tratăm în mod egal, rezultatul
trebuie să fie o inegalitate în condiţia lor efectivă, şi că unicul mod de a asigura egalitatea de condiţie este
acela de a-i trata în mod diferit. De aceea, egalitatea în faţa legii şi egalitatea materială nu numai că
diferă, ci se află chiar în conflict. O putem înfăptui pe una sau pe cealaltă, dar nu pe ambele în acelaşi
timp. Egalitatea în faţa legii, pe care o reclamă libertatea, duce la inegalitate materială. Argumentul nostru
va fi acela că într-o societate liberă, dorinţa de a egaliza condiţia oamenilor nu poate fi acceptată ca
justificare a coerciţiei suplimentare şi a discriminării – deşi acolo unde, din diverse motive, statul trebuie
să utilizeze coerciţia, el nu trebuie să o utilizeze în mod discriminatoriu.

5
 Noi nu obiectăm împotriva egalităţii ca atare. Se întâmplă însă ca revendicarea egalităţii să fie
motivul declarat al celor ce doresc să impună societăţii un model de distribuţie preconceput. Obiecţia
noastră se îndreaptă împotriva tuturor încercărilor de a impune societăţii un model de distribuţie ales în
mod deliberat, indiferent că ar fi vorba de o ordine a egalităţii sau de una a inegalităţii. Într-adevăr, vom
vedea că mulţi dintre aceia care cer o extindere a egalităţii nu revendică de fapt egalitate, ci o distribuţie
care să se conformeze în mai mare măsură concepţiilor lor despre meritul individual, iar dorinţele lor sunt
la fel de ireconciliabile cu libertatea ca şi revendicările egalitare mai stricte” (Friedrich A. von Hayek,
Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p.109).
Libertate individuală. De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre libertatea individuală, aşa
cum am definit-o mai sus, şi libertatea naţională. În cele mai multe cazuri, pentru existenţa libertăţii
individuale o condiţie esenţială este libertatea naţională.
Acest fapt se datorează în principal evoluţiei istorice a mişcării pentru libertate, care s-a împletit de
multe ori cu mişcarea naţională, lucru vizibil în special în secolul al XIX-lea, când lupta naţională s-a
suprapus de multe ori peste doctrinele mişcărilor politice liberale.
Însă o naţiune liberă nu presupune cu necesitate cetăţeni liberi; nu întotdeauna lupta pentru
libertate a unui popor a dus la progresul libertăţii individuale.
Există exemple în istorie când un popor liber, în anumite condiţii istorice a preferat despotismul şi
nu liberalismul.
Astfel „trebuie vegheat ca obţinerea libertăţii colective să nu fie plătită cu pierderea libertăţilor
individuale, ca eliberarea naţională, monopolizată rapid de despotismul unui grup restrâns, să nu ducă la
suprimarea libertăţilor celei mai mari părţi a populaţiei” (Jacques Robert, Droits de l'homme et libertés
fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993, p.19).

Definiţia libertăţilor fundamentale

Deci, din perspectiva lucrării acestui curs ne interesează libertatea ca absenţă a constrângerii, ca
independenţă faţă de puterea arbitrară a altuia, ceea ce presupune autodeterminarea individului. Deşi
reprezintă o singură noţiune, libertatea, astfel înţeleasă, este aplicabilă în diverse domenii de interes ale
individului, dând posibilitatea acestuia să-şi dezvolte capacităţile specifice acestor domenii. Putem astfel
folosi acest termen la plural şi putem vorbi de „libertăţi” individuale, fiecare dintre ele fiind aplicabile în
diverse raporturi, dar păstrându-şi sensul precizat mai sus. Spre exemplu, libertatea de exprimare
desemnează posibilitatea că individul poate să-şi spună deschis părerea, prin orice medii de comunicare,
cu privire la diverse teme, libera antrepriză se referă la faptul că omul poate exercita sau nu diverse
activităţi economice supuse regulilor pieţei libere etc. Însă şi una şi cealaltă au la bază autodeterminarea
fiinţei umane, nefiind deci decât aplicaţii ale libertăţii în domenii specifice.
Aşa cum vom vedea, această unitate profundă a libertăţilor are efecte deosebit de importante în
ceea ce priveşte statutul lor juridic.
Nu trebuie, însă, înţeles că statul este cel care creează aceste libertăţi. Ele sunt libertăţi naturale
existente independent de puterea statală, pe care aceasta doar le recunoaşte şi le reglementează,
transformându-le din libertăţi naturale în libertăţi fundamentale. Ceea ce face o libertate să se transforme
din libertate naturală în libertate fundamentală este faptul consacrării ei de către sistemul juridic pozitiv.
Intervenţia puterii pentru a o determina şi a o proteja o consacră la nivelul ordinii juridice, fără însă
să o creeze. Astfel aplicaţiile libertăţii în diferite domenii dobândesc un caracter fundamental prin
ridicarea lor la rangul de principii constituţionale.
„Libertăţile publice (fundamentale – n.n.) sunt puteri de autodeterminare consacrate de dreptul
pozitiv. Dar ele rămân puteri de autodeterminare. Dreptul pozitiv nu este decât un sprijin, un instrument.
Libertăţile publice sunt definite ca obligaţii ale statului doar într-o manieră negativă, căci intervenţia
acestuia este doar una constatatoare, nu una creatoare.” (Pierre Pescatore, Introduction à la science du
droit, Luxembourg, Office des impriméries de l'Etat, 1978, p.239, apud Ion Dogaru, Dan Claudiu
Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 25)
Libertăţile publice au primit în doctrină diferite definiţii. În ceea ce priveşte consacrarea în actele
normative ele au fost pur şi simplu menţionate, fără a ni se oferi o definiţie legală.
Libertăţile publice sunt drepturi ale omului care îi recunosc acestuia, în diverse domenii ale vieţii
sociale, puterea de a-şi alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv, care le acordă
o protecţie sporită şi le ridică, în dreptul intern, la nivel constituţional, iar în dreptul european, la nivel
supralegislativ.
Clasificările libertăţilor fundamentale

6
 1. Una dintre cele mai importante clasificări ale libertăţilor fundamentale, des întâlnită în lucrările
de specialitate este cea care are în vedere evoluţia conţinutului dreptului de la dreptul liberal clasic până
în prezent. Astfel sunt luate în considerare atât criteriul istoric, cât şi cel material. În acest context putem
vorbi de trei generaţii de drepturi ale omului.
Prima generaţie de drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, al concepţiei liberale despre dreptul natural. Existenţa unor
drepturi inalienabile şi imprescriptibile ale omului este o concepţie care răzbate din toate declaraţiile de
drepturi din această perioadă. „Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în primul alineat al
Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel scopul oricărui stat trebuie să fie apărarea
acestor drepturi naturale, individul uman fiind astfel aşezat în centrul sistemului politic. Primele declaraţii
de drepturi au apărut pe continentul american, culminând cu Declaraţia de independenţă din 1776 unde în
alineatul al doilea se menţionează: „Considerăm că următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele:
acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost înzestraţi de către Creator au anumite drepturi
inalienabile printre care Viaţa, Libertatea şi Căutarea Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt
instituite guvernăminte a căror putere rezultă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun
guvern acţionează împotriva acestor ţeluri este dreptul poporului să modifice sau să înlocuiască acel
guvernământ şi să instituie altul.” (The Declaration of Independence, Webster's Encyclopedic Unabriged
Dictionary of the English Language, Gramercy Books, New York, 1994, p.1700)
Liberalismul clasic presupune organizarea statului astfel încât să se asigure protecţia acestor
drepturi fundamentale. Din declaraţiile de drepturi ale vremii rezultă că din prima generaţie fac parte:
dreptul la viaţă, libertatea individuală, proprietatea, libertatea industriei şi comerţului, libertatea
conştiinţei, a opiniei, libertatea presei etc. Toate acestea rezultă deci din concepţia generală despre stat şi
despre raporturile acestuia cu individul. Astfel statul, aşa cum am menţionat, trebuie să fie în esenţă
protectorul drepturilor fundamentale. El este conceput ca un stat minimal în sensul că nu intervine în mod
direct în economie, lăsând să funcţioneze liber piaţa cu mecanismele ei de autoreglare. Într-un sistem
economic astfel conceput esenţială este proprietatea, cea care asigură securitatea materială a cetăţenilor şi
constituie totodată stimulul pentru participarea la activităţile economice, uneori şi la cele politice. De
asemenea statul trebuie să fie laic, echidistant faţă de orice religie şi să nu împiedice libera circulaţie a
informaţiei.
Observăm că toate drepturile proclamate în această perioadă istorică îndeplinesc condiţiile pentru a
fi considerate libertăţi fundamentale, aşa cum le-am definit mai sus. Ele au fost recunoscute şi nu create
de puterea politică, iar proclamarea lor s-a realizat prin raportare la stat şi oarecum împotriva acestuia,
având ca efect obligaţia generală şi negativă a statului de a nu le aduce atingere şi de a le apăra împotriva
oricăror alte încălcări.
A doua generaţie de drepturi (numite drepturi economice şi sociale) a apărut spre sfârşitul secolului
XIX-lea când contestaţiile împotriva statului liberal, mai ales din partea socialiştilor, au început să-şi facă
simţite efectele. Rolul statului a început să se schimbe atât în Europa cât şi în Statele Unite, mai ales după
criza economică din 1929-1933 când, odată cu politica „New Deal” a preşedintelui Roosevelt,
intervenţionismul puterii publice în viaţa economică s-a accentuat. Statul a început să participe în mod
direct la viaţa economică şi deci şi-a asumat multiple responsabilităţi sociale, devenind un adevărat stat-
providenţă. Această tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa Occidentală după al doilea război mondial
până în anii 70.
În aceste condiţii au apărut noi drepturi fundamentale, precum dreptul la protecţie socială, dreptul
la educaţie, dreptul la muncă, la sănătate etc. Aceste drepturi sunt deosebite radical de cele din prima
generaţie, întrucât ele nu presupun din partea statului o abstenţiune, ci, din contră, o prestaţie pozitivă;
statul are astfel o obligaţie corelativă pozitivă de a da sau a face. Drepturile din a doua generaţie sunt
drepturi-creanţă împotriva statului. Cele mai multe dintre ele nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi libertăţi
fundamentale, în sensul de puteri de autodeterminare, aşa cum am precizat mai sus, ci sunt simple
drepturi subiective. Unele dintre aceste noi drepturi chiar intră în conflict cu cele din prima generaţie.
„Statul providenţă, rezultat din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult autonomia
societăţii civile şi a indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie, care cer
trecerea către acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat de
reducerea formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de contracarat,
pentru că el este din ce în ce mai puternic” (Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi
libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.47). Aceste drepturi sunt mai greu de pus în
practică întrucât ele presupun un efort economic din partea statului. Din această perspectivă protecţia
juridică de care se bucură este în general mai redusă decât a drepturilor din prima generaţie.

7
 A treia generaţie de drepturi, apărută în perioada contemporană, a generat controverse la nivelul
doctrinei cu privire la existenţa lor din punct de vedere juridic. Acestea ar fi: dreptul la pace, dreptul la un
mediu sănătos, dreptul la dezvoltare, drepturile apărute ca o reacţie la dezvoltarea medicinii, în special a
geneticii etc. Caracterul fundamental al acestor drepturi este foarte contestat în principal datorită
caracterului lor heteroclit şi nedeterminării precise a titularului (individul sau colectivitatea?).
Această clasificare este susceptibilă de numeroase critici de fond şi de formă. Pe de o parte, prima
generaţie nu este formată numai din drepturi propriu-zis civile sau politice ci şi din drepturi cu un caracter
economic accentuat, cum ar fi dreptul de proprietate, libertatea comerţului, libera antrepriză. Pe de altă
parte, a doua generaţie de drepturi nu cuprinde numai drepturi economice sau sociale. Dreptul la azil sau
libertatea sindicală pot fi încadrate mai degrabă în rândul drepturilor civile şi politice decât al celor
economice şi sociale. În ceea ce priveşte drepturile din ultima generaţie care au un caracter mai concret
cum ar fi dreptul la informaţie, la o analiză atentă putem observa că nu reprezintă altceva decât un aspect
particular al libertăţii de exprimare din prima generaţie şi nu un drept nou. La fel, drepturile conturate ca
reacţie la progresul medicinii, pot fi considerate ca simple corolare ale principiului demnităţii umane.
Cu toate acestea, pentru că oferă o perspectivă a apariţiei şi dezvoltării istorice a drepturilor
fundamentale, considerăm că, cel puţin din punct de vedere pedagogic, această clasificare prezintă o
anumită utilitate. De asemenea, deşi ea se referă la drepturile omului în general, nu numai la libertăţile
fundamentale, este utilă şi din perspectiva cursului de faţă întrucât este menită să sublinieze mai bine
locul libertăţilor fundamentale în cadrul domeniului mai extins al drepturilor omului.
2. Potrivit domeniului de aplicare putem vorbi de câteva clase fundamentale de libertăţi: siguranţa
sau libertatea individuală, libertatea vieţii private, libertăţile persoanei fizice, libertăţile intelectuale sau de
gândire şi libertăţile sociale şi economice. Siguranţa persoanei sau libertatea individuală este esenţială şi
pentru exercitarea celorlalte libertăţi, ea asigurând cetăţenilor certitudinea că nu vor fi supuşi de către
puterea publică la măsuri arbitrare privative de libertate. Este vorba în acest caz de libertatea materială ce
poate fi afectată de măsuri preventive precum reţinerea sau arestarea preventivă, de pedeapsa cu
închisoarea sau de internarea forţată într-un spital de boli nervoase. Însă acesta este sensul strict, utilizat
în limbajul juridic comun cu privire la siguranţă.
Din punct de vedere al libertăţilor fundamentale, noţiunea de siguranţă a persoanei este mult mai
largă, ea însemnând interzicerea oricărei forme arbitrare de represiune. Din această perspectivă, în
articolul 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 se menţionează: „Nimeni nu poate
fi acuzat, arestat sau deţinut decât în cazurile determinate de lege”. Deci se asigură protecţia libertăţii
individuale nu numai împotriva privării de libertate prin arestare sau deţinere, dar şi împotriva acuzării
arbitrare.
De asemenea, tot în sensul interzicerii represiunii arbitrare, s-a consacrat un drept de rezistenţă la
opresiune (uneori transformat chiar în datorie) menţionat în articolului 2 din Declaraţie: „Scopul oricărei
asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt:
libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”.
Protecţia acestei libertăţi individuale presupune mai multe condiţii: în primul rând judecătorul
trebuie să fie singurul care poate lua măsuri cu caracter represiv, nu executivul sau particularii. În al
doilea rând, intervenţia judecătorului trebuie să se facă oferindu-se individului mai multe garanţii:
independenţa şi inamovibilitatea judecătorului, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor, neretroactivitatea
legii, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, reglementarea strictă a arestării preventive, asigurarea
unui sistem penal echitabil, liberul acces la justiţie.
Siguranţa persoanei, în acest sens extins, mai cuprinde şi măsurile luate cu privire la pericolul pe
care îl reprezintă realizarea de bănci de date informatizate cuprinzând informaţii despre diverse persoane.
O a doua categorie de libertăţi o reprezintă, potrivit clasificării de faţă, libertăţile privitoare la viaţa
privată a persoanei. Asigurarea unei sfere private în care individul să dispună de autodeterminare, fără
nici un fel de constrângere externă, este de esenţa libertăţii aşa cum am definit-o la începutul acestui
capitol. Protecţia acestei sfere private presupune respectarea anumitor libertăţi: inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, secretul profesional impus acelora care
au acces direct la viaţa privată a individului prin funcţia pe care o deţin (medici, avocaţi, bancheri etc.).
Aşa cum vom vedea într-un curs viitor, probleme deosebite se pun atunci când trebuie conciliate aceste
libertăţi privitoare la viaţa privată cu libertatea de informare a cetăţeanului, mai ales cu libertatea presei.
A treia categorie de libertăţi este reprezentată de libertăţile privitoare la persoana fizică. Această
categorie cuprinde libertăţi diverse precum libera circulaţie, atât în interiorul statului cât şi în străinătate,
sejurul, reglementarea strictă a acţiunilor poliţiei circulaţiei. Dar totodată libertăţi privitoare la persoana
fizică sunt şi dreptul la respectul integrităţii fizice a persoanei, presupunând libertatea căsătoriei. În acest

8
sens, s-au impus diverse limitări dreptului persoanei de a dispune de propriul corp, limitări necesare
datorită dezvoltării medicinii. Sunt astfel interzise practicile medicale având drept scop selecţia rasială, iar
transplantul de organe, esenţialmente gratuit, este strict reglementat. De asemenea există cazuri prevăzute
de lege când se aduc atingeri integrităţii corporale cum ar fi: testarea alcoolemiei ori analizele
premaritale. Probleme deosebite se pun atunci când drepturi diferite interacţionează: de exemplu, dreptul
la viaţă al embrionului uman şi dreptul mamei de a dispune de propriul corp. Dezvoltarea geneticii şi a
diagnosticului prenatal sunt generatoare uneori de atingeri aduse libertăţilor fundamentale. O altă serie de
probleme se pune în legătură cu dreptul omului de a dispune de propria viaţă în sensul de a se interzice
sau nu sinuciderea ori euthanasia.
O altă categorie de libertăţi cuprinde libertăţile intelectuale, unele fiind individuale, altele
asociative. Intră în această categorie: libertatea de opinie, adică libertatea de a-şi forma în mod
independent o opinie proprie în diverse domenii; libertatea de conştiinţă, atunci când libertatea de opinie
se manifestă în domeniul religios; libertatea cultelor. De asemenea, libertatea gândirii presupune şi
libertatea de exprimare a gândirii prin diverse mijloace de informare: presă, creaţii artistice, spectacole,
televiziune etc. Totodată cuprinde şi anumite libertăţi colective, adică libertăţi ce nu pot fi exercitate decât
prin participarea mai multor persoane: libera asociere, libertatea întrunirilor.
Ultima categorie de libertăţi care corespunde acestei clasificări sunt libertăţile economice şi
sociale. Aceste libertăţi sunt în strânsă legătură cu activitatea economică, iar în cadrul lor putem distinge
două categorii: pe de o parte sunt libertăţile de inspiraţie liberală clasică precum proprietatea, libertatea
comerţului şi industriei, libertatea contractuală, libertatea de a munci, pe de altă parte sunt libertăţile
rezultate ca urmare a internaţionalismului socialist la începutul secolului XX: libertatea sindicală, dreptul
la grevă etc.
3. În funcţie de modul de exercitare, libertăţile fundamentale se împart în libertăţi individuale şi
libertăţi colective.
Libertăţile individuale sunt cele pe care omul le exercită singur, participarea altor persoane nefiind
absolut necesară. Sunt considerate libertăţi individuale, în această accepţiune a termenului, siguranţa
persoanei, libertatea vieţii private, componentele a ceea ce se numeşte acum în doctrina occidentală
biodreptul, libera circulaţie, aşa-numitele libertăţi intelectuale (libertatea de opinie, de expresie, de
conştiinţă) şi principalele libertăţi economice (dreptul de proprietate, libertatea comerţului şi industriei,
libera antrepriză, libertatea de a munci).
Libertăţile colective sunt cele care nu pot fi exercitate decât de mai multe persoane împreună. În
această categorie intră trei libertăţi clasice, proclamate în mod solemn încă de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi care pot fi regăsite în toate tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului precum şi în
majoritatea constituţiilor ţărilor democratice: libertatea de asociere, libertatea de întrunire şi libertatea de
manifestare.
Trebuie însă precizat că sensul expresiei „libertate individuală” folosit în cadrul acestei clasificări
este unul mai restrâns decât sensul obişnuit. Astfel, libertăţi individuale în acest sens strict sunt numai
cele pe care omul le poate exercita singur, aşa cum am precizat mai sus. În sensul obişnuit al termenului
prin libertăţi individuale se înţeleg toate libertăţile fundamentale, chiar şi cele colective. În fond, fie că
exercită libertăţile respective singur sau împreună cu alte persoane, în ultimă instanţă puterea de
autodeterminare, decizia de a acţiona într-un sens sau altul (de a se asocia sau nu, spre exemplu) aparţine
individului ca fiinţă autonomă din punct de vedere juridic.
Libertăţile fundamentale mai pot fi clasificate după sistemul de referinţă la care este raportat
individul, în libertăţi care privesc individul ca persoană fizică, ca membru al societăţii sau ca actor al
vieţii economice.
Un drept fundamental al omului ca persoană fizică îl reprezintă dreptul la viaţă. Din aceeaşi
categorie face parte principiul demnităţii persoanei. Aici mai putem adăuga şi libertatea individuală
înţeleasă ca siguranţă a persoanei, libertate de circulaţie şi protecţie a vieţii private.
Libertăţile care privesc omul ca membru al societăţii sunt acele libertăţi pe care individul le
exercită pentru a intra în raport cu alte persoane. Din această categorie fac parte, în mod evident libertăţile
colective menţionate mai sus, dar ţi alte libertăţi precum libertatea de opinie, libertatea de expresie,
libertatea presei etc.
Omul ca actor al vieţii economice trebuie să se bucure în primul rând de protecţia dreptului de
proprietate. La acesta se adaugă alte libertăţi foarte importante precum libertatea comerţului şi industriei,
libera antrepriză, libera concurenţă, libertatea sindicală, libertatea de a-şi alege profesia.

9
 4. Clasificarea libertăţilor prezintă o anumită utilitate pedagogică în sensul că ajută la clarificarea şi
prezentarea materiei. Însă aceste grupări ale libertăţilor în diferite categorii nu prezintă decât o valoare
relativă, pentru mai multe argumente:
Unele libertăţi, datorită complexităţii lor, cu greu pot fi încadrate într-o singură categorie. Astfel
libertatea presei este considerată de obicei ca făcând parte din rândul libertăţilor intelectuale. Cu toate
acestea, pe lângă libertatea de exprimare, ea presupune libertatea de crea o publicaţie prin intermediul
unei societăţi comerciale, cu alte cuvinte libertatea de a întreprinde. Realizarea unei întreprinderi de presă
constituie astfel un element esenţial al libertăţii presei ca libertate intelectuală. Libertatea de asociere este
considerată de obicei, aşa cum am văzut, o libertate colectivă ce ţine de existenţa omului în societate. Ea
stă însă la baza libertăţii sindicale care este în principal o libertate economică pentru că serveşte la
apărarea unor interese economice.
Un alt exemplu în acest sens îl constituie dreptul de proprietate. Aşa cum am menţionat, în general
dreptul de proprietate este considerat ca făcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor economice şi
sociale.
Evident că el are un conţinut economic; însă trebuie precizat faptul că această categorie de drepturi
şi libertăţi nu este una omogenă, ea cuprinzând: dreptul de proprietate, libertatea comerţului şi industriei,
dreptul la grevă, libertatea sindicală, libertatea de a munci etc. În cadrul acestui grup eterogen de drepturi
şi libertăţi putem distinge cel puţin două categorii: pe de o parte libertăţile de inspiraţie clasică
(proprietatea, libertatea comerţului, libertatea de a munci), pe de altă parte cele apărute ca urmare a
mişcării sindicale şi a intervenţiei statului în economie, aşa-numitele drepturi din a doua generaţie
(libertatea sindicală, dreptul la grevă etc.).
Observăm că numai primele sunt libertăţi fundamentale în sensul definiţiei pe care am dat-o mai
sus, adică reprezintă puteri de autodeterminare individuală. Astfel, din această perspectivă proprietatea
este un drept care aparţine primei generaţii, având în comun cu unele drepturi din generaţia a doua doar
caracterul economic. Ea este, însă, esenţialmente o libertate individuală; nu presupune nici un fel de
prestaţie pozitivă din partea statului, titularul ei bucurându-se de deplina libertate de alegere. O dovadă că
formal această libertate publică aparţine primei generaţii, deci libertăţilor civile şi politice, o constituie
faptul că este protejată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce celelalte drepturi,
considerate în general ca având caracter economic şi social, nu sunt prevăzute în această Convenţie ci în
Carta Socială Europeană.
Această întrepătrundere a libertăţilor fundamentale, această imposibilitate de clasificare absolută a
lor într-o categorie sau în alta se explică prin cel puţin două motive.
În primul rând, aşa cum am arătat, aceste libertăţi fundamentale au la bază o singură libertate
umană. Vorbim de o pluralitate a libertăţilor pentru că aceeaşi libertate se aplică în domenii diferite,
fiecare astfel de aplicaţie dobândind anumite particularităţi. Însă caracterele generale ale libertăţii
individuale ca putere de autodeterminare se păstrează în fiecare caz în parte. Acest lucru asigură unitatea
şi coerenţa sistemului de libertăţi fundamentale.
În al doilea rând, ca un corolar al ideii anterioare, libertăţile fundamentale sunt interdependente.
Libertăţile intelectuale, precum libertatea de opinie, libertatea de expresie sau de asociere, ar fi vorbe în
vânt fără garantarea siguranţei personale împotriva privărilor arbitrare de libertate. În acelaşi sens o
persoană dependentă din punct de vedere economic de stat, cu greu ar putea să-şi susţină până la capăt
propriile opinii dacă acestea sunt contrare punctului de vedere social. Numai o minimă independenţă
economică, generată în primul rând de proprietatea privată, poate constitui baza unui veritabil pluralism la
nivel social.
Din punctul de vedere al acestei adevărate unităţi în diversitate se poate spune că „libertăţile sunt
ca o oglindă sau ca un diamant cu multiple faţete: cu cât faţetele sunt mai multe, cu atât strălucirea este
mai puternică şi mai bogată în nuanţe” (J.J.Israel, Droit des libertés fondamentales, L.G.D.J, Paris 1998,
p.50).

Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind controlul de

proporţionalitate
Aşa cum am arătat în prezentul capitol, libertăţile fundamentale nu sunt libertăţi absolute; ele
presupun în general anumite limite impuse în primul rând de necesitatea coexistenţei lor dar şi de
atingerea unor obiective sociale. Motivele care impun în anumite condiţii limitarea exerciţiului libertăţilor
fundamentale sunt multiple: păstrarea ordinii publice, apărarea naţională, prevenirea răspândirii
epidemiilor, înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale sau apărarea drepturilor şi libertăţilor altei
persoane. Dată fiind multitudinea acestor motive ar putea exista oricând pericolul ca puterea publică,

10
aceea care impune aceste măsuri limitative, să abuzeze de ele în lipsa unor reguli stricte de aplicare. Chiar
dacă este imperativă limitarea unei libertăţi fundamentale pentru una dintre situaţiile de genul celor
enumerate mai sus, această limitare nu se poate face oricum ci după reguli precise, pe care puterea publică
trebuie să le respecte cu stricteţe. Orice încălcare a acestor reguli determină o restrângere nelegitimă a
libertăţii respective.
În doctrina juridică privind drepturile omului, aceste reguli aplicabile situaţiilor de restrângere a
exerciţiului unor libertăţi fac parte constitutivă din principiul proporţionalităţii, principiu potrivit căruia
„orice mijloc utilizat de către puterea statală trebuie să fie, în ceea ce priveşte gravitatea efectelor sale
asupra situaţiilor particularilor, într-un raport rezonabil cu scopul urmărit” (Pierre Moor, Systématique et
illustration du principe de la proportionnalité, studiu publicat în „Les droits individuels et le juge en
Europe”, Mélanges en l'honneur de Michel Fromont, 2001, p.319). Cu alte cuvinte, în vederea atingerii
scopurilor pentru care limitează exerciţiul unui drept, puterea publică trebuie să folosească mijlocul
adecvat, care este cel mai puţin vătămător pentru acel drept. Acest principiu constituie o limitare generală
a acţiunilor puterii publice, pentru prima dată fiind consacrat în Europa în dreptul administrativ german la
începutul secolului trecut. Această creaţie jurisprudenţială a fost preluată şi dezvoltată de către doctrină,
determinând în zilele noastre o recunoaştere europeană a principiului proporţionalităţii. „Ţine de
competenţa poliţiei să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii publice. Restricţia libertăţii
individuale nu trebuie niciodată să depăşească măsura absolut necesară... Dacă, de exemplu, un
comerciant vinde alcool contrar prevederilor din autorizaţia ce i-a fost emisă pentru funcţionarea
magazinului, poliţia nu are dreptul să închidă pur şi simplu acest magazin; ea dispune de alte mijloace
mai blânde (...). Mijlocul cel mai energic trebuie să rămână tot timpul ultima ratio. Intervenţia poliţiei
trebuie să fie adecvată circumstanţelor, ea trebuie să fie proporţională.” (Fritz Fleiner, Les Principes
généraux du droit administratif allemand, 1933, p.246, citat de Michel Fromont, Le principe de
proportionnalité, L'Actualité juridique – Droit administratif, iunie 1995)
Acest principiu este aplicabil ori de câte ori trebuie realizat un echilibru între drepturile individuale
ale unui cetăţean şi interesul general, între scopul urmărit de autorităţile publice şi mijloacele folosite
pentru atingerea acestui scop. Tratarea exhaustivă a principiului proporţionalităţii ar excede oarecum
obiectului acestei lucrări, în sensul că el nu se aplică numai limitărilor aduse libertăţilor fundamentale de
către stat, ci reprezintă un principiu general de funcţionare a puterilor publice.
Cu toate acestea, înainte de a ne referi strict la aplicabilitatea sa în domeniul protecţiei drepturilor
fundamentale, trebuie să facem cel puţin câteva referiri la aplicabilitatea generală a principiului.
Iniţial problema proporţionalităţii acţiunilor statale s-a pus numai în legătură cu atingerile aduse
libertăţilor fundamentale, fiind mai degrabă o creaţie a practicii judiciare. În cadrul sistemului liberal
clasic, bazat pe un stat minimal ce avea drept scop esenţial apărarea ordinii publice, statul avea faţă de
drepturile fundamentale o obligaţie generală şi negativă de a nu le aduce atingere. Evident că această
obligaţie nu era una absolută. În anumite cazuri determinate de lege, pentru atingerea anumitor obiective,
statul putea limita libertăţile fundamentale. El avea la îndemână mai multe măsuri pentru atingerea
aceluiaşi scop. Cu ocazia analizei judecătoreşti a măsurilor statale susceptibile de a aduce atingere
drepturilor fundamentale, măsuri în general de natură administrativă, instanţele au creat regula
proporţionalităţii acestor măsuri cu scopul legitim urmărit, cu alte cuvinte statul era chemat să adopte
măsura cea mai puţin vătămătoare pentru libertatea în cauză. Potrivit acestei jurisprudenţe timpurii,
întâlnită pentru prima dată pe continent în cadrul dreptului administrativ german, libertăţile fundamentale
nu puteau fi limitate decât dată această limitare era în general proporţională cu scopul urmărit. Mai precis
o măsură limitativă din partea statului trebuia să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie
prevăzută de lege, să urmărească un interes public şi să fie proporţională cu acest scop.
Ulterior puterea statală şi mijloacele pe care aceasta le avea la dispoziţie s-au schimbat radical.
Statul nu mai era conceput ca un stat minimal însărcinat esenţialmente cu menţinerea ordinii şi apărarea
externă ci, sub presiunea mişcărilor sociale, a început să-şi asume din ce în ce mai multe responsabilităţi
sociale, de la crearea de locuri de muncă şi până la realizarea de sistemului de asigurări sociale. În aceste
condiţii puterile publice au început să acţioneze în domenii mult mai vaste, bucurându-se de o marjă de
apreciere infinit sporită. Prin legi, ca acte normative emise de către parlamente, se fixau numai obiectivele
sociale ce trebuiau îndeplinite, legiuitorul lăsând la dispoziţia administraţiei posibilitatea de a alege
mijloacele concrete de atingere a acestor obiective, fiind imposibil ca aceste mijloace să fie detaliate în
cadrul legilor. Pentru a se putea controla oarecum aceste alegeri, principiul proporţionalităţii, iniţial
cantonat în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, a devenit treptat aplicabil tuturor domeniilor în
care puterile publice se bucură de o marjă de apreciere, de posibilitatea de a alege între mai multe
mijloace pentru atingerea unui scop anume.

11
 Determinând la nivel legislativ doar obiectivele generale de politică socială şi lăsând la dispoziţia
puterilor publice alegerea mijloacelor concrete de îndeplinire a acestor obiective, există posibilitatea ca
acţiunile administraţiei să devină arbitrare. Sub pretextul îndeplinirii scopurilor de interes public, statul
poate adopta soluţii arbitrare atât timp cât acestea sunt imposibil de prescris într-un act legislativ
prealabil. Pentru eliminarea arbitrariului în alegerea unei acţiuni dintr-o multitudine de variante
susceptibile să atingă un anumit obiectiv, trebuia impuse un criterii obiective de selectare a unei anumite
acţiuni şi nu a alteia. Unul dintre aceste criterii îl constituie chiar concordanţa dintre mijlocul ales şi
scopul urmărit, adică chiar principiul proporţionalităţii.
Spre exemplu, un mijloc de atingere a unui obiectiv social stabilit la nivel legislativ poate fi unul
arbitrar atunci când prin intermediul lui se fac anumite discriminări la nivel social. Sub pretextul atingerii
obiectivului fixat, puterea publică poate astfel să încerce justificarea discriminării respective. Aplicarea
regulii proporţionalităţii vine tocmai să elimine astfel de practici, să impună puterilor publice alegerea
altor mijloace, mai puţin discriminatorii, pentru atingerea aceluiaşi obiectiv social.
Principiul proporţionalităţii dobândeşte astfel un rol important nu numai în ceea ce priveşte
apărarea drepturilor omului, ci şi în reglarea activităţii statului în general. El devine un element constitutiv
al noţiunii de stat de drept, un adevărat principiu regulator al activităţii acestuia. Problema controlului de
proporţionalitate nu se pune în cazul în care norma superioară indică puterii publice atât scopul ce trebuie
atins cât şi mijlocul exact ce trebuie utilizat.
Din contră, atunci când, din diferite motive, la nivel normativ nu este prevăzut decât obiectivul
vizat, lăsându-se la latitudinea autorităţii statale alegerea căii de urmat în acest sens, regula
proporţionalităţii reprezintă mecanismul prin care acţiunile administraţiei devin controlabile.
Statul contemporan cu multiplele sale responsabilităţi sociale a determinat transformarea de
substanţă a procesului normativ. Aşa cum am arătat în secţiunea precedentă, dezvoltarea şi chiar
predominanţa drepturilor cu caracter social, drepturi ce presupun din partea statului prestaţii pozitive, a
determinat o modificare de substanţă a raporturilor dintre stat şi individ şi a devenit chiar o ameninţare
pentru libertăţile fundamentale. Acest fenomen are efecte multiple în cadrul societăţii contemporane, unul
dintre acestea fiind şi dezvoltarea galopantă a procesului de normare. Astfel, rolul activ pe care îl are
statul la nivelul societăţii, sarcinile sale crescânde în multiple domenii au determinat în primul rând o
nevoie imperioasă de reglementare din ce în ce mai extinsă. Activităţi care până mai ieri erau desfăşurare
de particulari şi controlate de către instanţele de judecată potrivit dreptului comun, odată intrate în
competenţa statului, au dus la o reglementare aparent detaliată, dar oricum sufocantă a acţiunii acestuia.
Evident, principiul desfăşurării acţiunilor statului numai pe baza unor norme de drept trebuia respectat.
Această reglementare din ce în ce mai extinsă face însă dificilă menţinerea calităţii normelor de drept şi a
efectelor concrete ale acestora. Practic, organele de executare a legii tind să dobândească o libertate de
acţiune din ce în ce mai mare sub pretextul aplicării normei formale.
Acest proces de transformare de substanţă a activităţii normative are cauze şi explicaţii multiple, de
la accentuarea caracterului social al statului şi interpretarea specială a noţiunii de stat de drept şi până la
rolul mass-media şi transformarea procesului de legiferare într-un spectacol politic menit să legitimeze
mediatic puterea. Multiplicarea exponenţială a normelor de drept pune sub semnul întrebării principiul
previzibilităţii dreptului, condiţie sine qua non a apărării libertăților fundamentale. Analiza exhaustivă a
acestui fenomen ar depăşi cu mult cadrul strict determinat al lucrării de faţă. Ceea ce ne interesează însă
din această perspectivă este locul şi rolul pe care îl poate dobândi principiul proporţionalităţii în acest
context.
Acest principiu se aplică în general în cazul protecţiei fiecărei libertăţi susceptibilă de a fi limitată.
Există însă şi cazul când principiul este inaplicabil pentru că libertatea respectivă este absolută. De
exemplu, în cazul dreptului la integritate fizică şi psihică nu putem aplica regulile proporţionalităţii pentru
că acest drept nu poate fi limitat în nici un fel într-o societate democratică, aşa cum vom vedea în
capitolul respectiv. Pe parcursul lucrării, atunci când vom analiza fiecare libertate fundamentală în parte,
vom sublinia, acolo unde este cazul importanţa, pe care o are aplicarea principiului proporţionalităţii în
protecţia acesteia.

I. TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi libertăţile fundamentale (publice).

Răspuns:
Libertăţile fundamentale (publice) sunt drepturi ale omului care îi recunosc
acestuia, în diverse domenii ale vieţii sociale, puterea de a-şi alege singur

12
comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv, care le acordă o protecţie
sporită şi le ridică, în dreptul intern, la nivel constituţional, iar în dreptul european,
la nivel supralegislativ.

2. Ce este libertatea și care este trăsătura esențială a acesteia ?

Răspuns:

3. Precizați și descrieți în mod succint trăsăturile libertății.

Răspuns:

4. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt cele trei generaţii de drepturi ale omului.

Răspuns:

5. Ce reprezintă controlul de proporţionalitate ?

Răspuns:

II. EXERCIŢII

Exemplu rezolvat:
1. Trăsăturile fundamentale ale libertăţii sunt:
a) libertatea juridică.
b) libertatea politică.
c) libertatea socială.
d) libertatea individuală.
e) libertatea formală.
f) libertatea-autonomie.
Rezolvare: a), d), e), f).
De rezolvat:
2. Cele trei generaţii de drepturi ale omului sunt:
a) drepturile civile şi economice.
b) drepturile civile şi politice.
c) drepturile politice şi economice.
d) drepturile economice şi sociale.
e) drepturi cu un caracter heteroclit şi al căror titular nu este determinat în mod precis.

13
 Modulul II.
PROTECŢIA LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE PRIN INTERMEDIUL
CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Unitatea de învăţare:
1. Specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
2. Structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
4. Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern român
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol II
Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
2. Boisson de Chazournes, Laurence – Les droits fondamentaux, vol.4 Les libertés personnelles: les
libertés du for externe, livrets pédagogiques, AUPELF – UREF
3. Berger, Vincent – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti 1997
4. Cabrillac, Rémy; Frison Roche, Marie-Anne; Revet, Thierry Droits et libertés fondamentaux,
Dalloz, Paris 1997

Specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecţie a drepturilor fundamentale îl reprezintă cel
dezvoltat de către Consiliul Europei o dată cu adoptarea la 4 noiembrie 1950 a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, tratat intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea ei nu
este supusă condiţiilor de reciprocitate, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaţionale de tip clasic. Cu
alte cuvinte statele sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile asumate prin ratificarea Convenției, indiferent
dacă celelalte părţi la acest tratat şi le respectă pe ale lor. Un stat membru nu va putea astfel să nu respecte
Convenţia şi să invoce în apărare excepţia neîndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi (exceptio non
adimpleti contractus). Acest caracter obiectiv al Convenţiei a fost subliniat în mai multe rânduri de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Spre exemplu, în hotărârea pronunţată la 18 ianuarie 1978 în
cazul Irlanda contra Regatului Unit, instanţa europeană menţionează: „Spre deosebire de tratatele
internaţionale de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele contractante.
În locul unei reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligaţii obiective care, conform
preambulului său, beneficiază de o «garanţie colectivă». Prin art. 24., ea (Convenţia – n.n.) permite
statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligaţii fără să trebuiască să justifice vreun interes ce
derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o denunţă a lezat pe unul dintre cetăţenii
lor.” (§ 239)
Consecinţa imediată a acestui caracter obiectiv al Convenţiei este faptul că, în temeiul art. 33 orice
stat membru al Convenţiei poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei
şi ale protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste cereri interstatale cum sunt denumite, pentru
a fi diferenţiate de cererile persoanelor particulare, nu presupun ca o condiţie de exerciţiu dovedirea
interesului statului reclamant. O astfel de cerere este o adevărată actio popularis menite să ridice în faţa
Curţii aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa.
De asemenea, tot o consecinţă a obligaţiilor obiective pe care Convenţia le creează în sarcina
statelor, este şi limitarea puterii de derogare a statelor de la anumite prevederi convenţionale, precum şi
controlul rezervelor acestora în legătură cu dispoziţiile Convenţiei. Pe de o parte, conform art. 15 § 2 din
Convenţie, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte obligaţiile impuse de art. 2 (dreptul la viaţă), cu
excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, art. 3 (interzicerea torturii), art. 4 § 1
(interzicerea sclaviei) şi art. 7 (principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor). Pe de altă parte,

14
rezervele cu caracter general nu sunt autorizate, conform art. 57 din Convenţie. Statele pot formula o
rezervă numai în legătură cu o anumită dispoziţie a Convenţiei, dar şi aceste pot fi controlate de către
Curte şi, dacă este cazul, pot fi invalidate, Curtea fiind competentă în acest sens.
În fine, Convenţia creează posibilitatea pentru persoanele particulare, fizice sau juridice , să
sesizeze direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin depunerea unei cereri individuale, în
conformitate cu 34, în vederea apărării drepturilor lor apărate de Convenţie şi de protocoalele la aceasta.
Această normă a reprezentat „inovaţia esenţială, prin aceea că el a conferit, pentru prima dată în dreptul
internaţional, posibilitatea pentru indivizi de a se adresa direct unei instanţe internaţionale împotriva unui
stat ...” (Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol II
Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.156) Fără
existenţa acestui mecanism de sesizare, Curtea nu ar fi avut ocazia să-şi dezvolte bogata jurisprudenţă,
cererile individuale reprezentând marea majoritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor europene.

Structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Convenţia nu protejează în mod exhaustiv toate drepturile şi libertăţile fundamentale, ci se
limitează la garantarea unora dintre acestea precum: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul la integritate fizică şi
psihică (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau supus la muncă forţată (art. 4), dreptul la libertate şi
siguranţă (art. 5), dreptul de la protecţia vieţii private şi de familie (art. 8), libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10), libertatea de întrunire şi de asociere (art.
11) sau dreptul de proprietate (art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie).
Alături de aceste drepturi fundamentale substanţiale, Convenţia protejează anumite drepturi
procesuale fără de care drepturile substanţiale menţionate ar fi lipsite de o protecţie juridică efectivă,
precum dreptul de acces la justiţie dreptul la un tribunal independent şi imparţial, dreptul la o judecată
echitabilă, publică şi contradictorie care să se desfăşoare într-un termen rezonabil, dreptul la apărare etc.
Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în cadrul noţiunii mai largi de drept la un proces
echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie.
Convenţia mai cuprinde şi alte dispoziţii de natură procedurală precum obligaţia impusă statelor, în
temeiul art. 2 şi 3 de a desfăşura o anchetă efectivă în scopul remedierii încălcărilor dreptului la viaţă sau
a dreptului la integritate fizică şi psihică. De asemenea o altă dispoziţie procedurală importantă a
Convenției este dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13. Acest drept vine în completarea
caracterului subsidiar al acţiunii Curţii. El are o mare importanţă în determinarea statelor să încorporeze
efectiv convenţia în sistemele naţionale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul art. 13, dispoziţiile sale
să poată fi invocate direct în faţa judecătorului naţional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

I. Rolul şi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului
După cum se poate observa, formularea normelor convenţionale care apără drepturile
fundamentale este una destul de lapidară. Drepturi importante, precum cel la integritate fizică şi psihică
sau cel de proprietate sunt consacrate în câteva fraze. Aceste norme sunt însă interpretate şi aplicate în
mod creator de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa dezvoltată de aceasta fiind
obligatorie în interpretarea şi aplicare dispoziţiilor convenţionale.
Curtea europeană a fost concepută ca fiind principala instituţie la nivelul Consiliului Europei
însărcinată cu impunerea obligaţiilor pe care statele şi le-au asumat prin semnarea Convenţiei. O dată cu
adoptarea protocolului nr.11 la Convenţie a fost desfiinţată fosta Comisie Europeană a Drepturilor
Omului Curtea rămânând unicul organ cu natură jurisdicţională.
Alături de aceasta acționează Comitetul de Miniştri ca organ însărcinat cu supravegherea
executării hotărârilor Curţii de către statele membre.
Curtea este un organ de jurisdicţie cu sediul la Strasbourg şi cu funcţionare permanentă. Ea se
compune dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, în prezent acesta ridicându-se la
47. Cu toate acestea, judecătorii nu sunt reprezentanţi ai statelor respective ci îşi exercită mandatul cu titlu
individual. Ei trebuie să fie jurişti cu competenţă recunoscută şi cu o înaltă reputaţie morală iar în cursul
mandatului nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate
sau de disponibilitate impuse de această activitate cu caracter permanent.
Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă cu trei
candidaţi prezentaţi de către statul membru. Mandatul judecătorilor este în principiu de 6 ani, cu
posibilitatea realegerii. Ei pot exercita funcţia respectivă până la 70 de ani.

15
 Curtea judecă în complete de judecată trei tipuri de complete de judecată: comitetul, format din 3
judecători, camera, formată din 7 judecători şi marea cameră, formată din 17 judecători.
Aceste complete de judecată au rolul de a soluţiona plângerile cu care este sesizată Curtea în
diferite faza ale procedurii, aşa cum vom vedea mai jos.
II. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Aşa cum am menţionat, specificul mecanismului european de protecţie a Convenţiei este acela că o
persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct Curtea europeană, depunând o
plângere contra statului despre care pretinde că iar fi încălcat un drept fundamental apărat de Convenţie,
în conformitate cu art. 34. Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri presupune o primă fază în
care se analizează îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate, urmată de o a doua fază, când instanţa se
pronunţă pe fondul cererii. Această procedură este contradictorie şi este, în principiu, scrisă.
1. Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale
Convenţia impune, conform art. 35, mai multe condiţii de admisibilitate a cererilor individuale.
În primul rând, reclamantul trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza Curtea.
Această condiţie presupune ca reclamantul să fi ales anterior sesizării Curţii o cale de protecţie a
drepturilor sale fundamentale în dreptul intern al statului. În cadrul acestei proceduri interne el trebuie să
fi epuizat toate căile de recurs interne. Spre exemplu, în sistemul nostru de drept, reclamantul trebuie să
se fi judecat atât pe fond cât şi în căile ordinare de atac. El trebuie să fi exercitat aceste căi, în caz contrar
cererea sa în faţa Curţii europene fiind inadmisibilă. Nu i se cere, însă, să epuizeze absolut toate căile de
atac puse la dispoziţie de sistemul naţional de drept, ci numai pe cele ordinare. Nu i se impune spre
exemplu şi promovarea unei cereri de revizuire sau de contestaţie în anulare.
Această condiţie este un efect al principiului potrivit căruia Curtea europeană protejează Convenţia
în subsidiar, instanţele naţionale fiind primele chemate să înlăture eventualele violări ale drepturilor
fundamentale. Acest caracter subsidiar oferă statelor ocazia de a proteja ele însele drepturile
fundamentale prevăzute de Convenţie, cum de altfel s-au şi angajat atunci când au ratificat-o, dar totodată
caracterul subsidiar constituie un mijloc eficace de încorporare efectivă a Convenţiei în cadrul sistemelor
naţionale de drept, aşa cum vom vedea mai jos.
De asemenea, aşa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Convenţia reprezintă un numitor
comun, un nivel minim de protecţie a drepturilor fundamentale, obligatoriu la nivelul totalităţii statelor
semnatare. Aceasta nu înseamnă, însă că fiecare stat nu poate să-şi construiască un sistem de protecţie a
drepturilor fundamentale mai eficient decât Convenţia. Tocmai de aceea, este important ca mai întâi
statele însele să aibă posibilitatea înlăturării eventualelor violări, înainte de a fi sesizată Curtea.
În al doilea rând, cererea individuală trebuie să fie făcută într-un termen de 6 luni de la data
deciziei interne definitive. În cazul României acest termen se calculează începând de la data la care
reclamantul a putut lua cunoştinţă de conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de recurs.
Reclamantul trebuie să se plângă de încălcarea unui drept apărat de către Convenţie. El nu poate
invoca încălcarea unui alt drept sau a unei reguli care nu are legătură cu conţinutul drepturilor apărate de
Convenţie. În acest sens, plângere nu trebuie să se constituie într-o critică a aplicării dreptului naţional de
către instanţele naţionale, întrucât Curtea europeană nu este o „a patra instanţă”, ea neavând competenţa
de a judeca aplicarea legislaţiei interne de către instanţele naţionale.
De asemenea, reclamantul trebuie să se plângă de violarea unui drept al său care a avut loc într-o
perioadă când Convenţia era obligatorie pentru statul împotriva căruia îşi îndreaptă plângerea. În cazul
României reclamantul nu poate invoca decât violări care au avut loc după data de 20 iunie 1994, dată la
care România a ratificat Convenţia. Astfel, Curtea nu poate analiza o cerere referitoare la violarea unui
drept fundamental înainte de această dată, întrucât dacă ar acţiona în acest mod ar aplica în mod retroactiv
tratatul internaţional, lucru inadmisibil.
Alte condiţii de admisibilitate se referă la faptul că plângerile nu trebuie să fie anonime, ele să nu fi
fost anterior soluţionate de Curte iar reclamantul nu trebuie să mai fi sesizat cu aceeaşi plângere o altă
organizaţie internaţională. De asemenea o cerere poate fi respinsă ca fiind vădit nefondată sau abuzivă.
Deciziile cu privire a admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de către Camere. Atunci când
o plângere este vădit inadmisibilă ea este declarată ca atare de către un comitet format din 3 judecători
care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de decizie este definitivă. De asemenea, deciziile
asupra admisibilităţii pot fi luate de către Cameră, complet format din 7 judecători. Camera poate declara
o plângere ca fiind admisibilă, parţial admisibilă sau inadmisibilă.
2. Judecata pe fond
O dată plângerea declarată admisibilă de către Cameră, procedura intră într-o a doua fază, aceea a
judecăţii pe fond. Hotărârea asupra fondului este pronunţată, în principiu tot de către Cameră. Aceasta

16
poate să respingă plângerea atunci când constată că în speţă nu există o violare a unui drept fundamental
apărat de Convenţie sau poate să o admită atunci când constată o astfel de violare. În cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale, Curtea poate acorda reclamantului
o satisfacţie echitabilă pentru acoperirea prejudiciului material şi moral suferit.
3. Calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de una dintre Camere
Oricare dintre părţile în cauză, în cazuri excepţionale, poate să ceară retrimiterea cauzei soluţionată
de o Cameră în faţa Marii Camere, complet format din 17 judecători. În cazul unei astfel de cereri, cauza
nu este automat înscrisă pe rolul Marii Camere ci ea este filtrată de un colegiu de 5 judecători ai Marii
Camere. Acest colegiu acceptă cererea numai în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la
interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori o altă problemă gravă cu caracter
general.
În cazul în care colegiul acceptă cererea aceasta este înscrisă pe rolul Marii Camere care se
pronunţă asupra ei printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, oricând înainte de a se pronunţa pe fondul
cauzei, dacă nici una dintre părţi nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere dacă în
cauză se ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori dacă
soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.
4. Cererile interstatale
Alături de cererile formulate de persoane particulare, orice stat membru al Convenţiei poate
formula în faţa Curţii o cerere împotriva unui al stat membru pentru încălcarea de către acesta a
drepturilor apărate de Convenţie. Aceste cereri interetatice. Astfel de cereri nu urmează procedura
descrisă mai sus, ci sunt soluţionate direct de către Marea Cameră.
5. Executarea hotărârilor Curţii
De supravegherea executării hotărârilor definitive al Curţii se ocupă Comitetul Miniştrilor. Forţa
obligatorie a hotărârilor Curţii rezidă în obligaţia pe care şi-au asumat-o statele membre de a le respecta.
De altfel singurele mijloace de a determina un stat să respecte aceste hotărâri sunt mijloace de natură
politică, presiunile exercitate în principal la nivelul Comitetului Miniştrilor, iar nu mijloace de natură
juridică, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor judecătoreşti interne.
III. Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
Sistemul de apărare a Convenţiei la nivel european este un sistem de drept jurisprudenţial, deşi
acest lucru nu este expres menţionat. Apărarea concretă a drepturilor fundamentale prevăzute de
Convenţie se realizează prin regulile de drept create de către Curte în jurisprudenţa pe care o dezvoltă.
Hotărârile pronunţate de către aceasta sunt obligatorii pentru statul condamnat, acesta fiind ţinut să
execute dispozitivul. Însă aceste hotărâri au şi o autoritate de lucru interpretat, în sensul că interpretarea
pe care Curtea o dă Convenţiei este obligatorie atât pentru statele membre cât şi pentru însăşi Curtea în
activitate ei viitoare. Instanţa europeană nu-şi schimbă propria jurisprudenţă decât în cazuri excepţionale
şi cu o temeinică motivare, în general atunci când condiţiile sociale se modifică semnificativ.
Această caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel european să fie
unul foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar o dată cu evoluţia societăţii.
Din acest punct de vedere jurisprudenţa Curţii are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un caz
concret Curtea adoptă o anumită soluţie, este de aşteptat ca ea să adopte această soluţie şi în viitoarele
cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au același tip de problem privind protecţia
drepturilor fundamentale să poată reacţiona din timp la nivel legislativ sau la nivelul practicilor
administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.

Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern român

I Locul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sistemul naţional de drept
Cu privire la receptarea Convenţiei în dreptul intern român, Acesta fiind un sistem de drept monist,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este de directă aplicare, în conformitate cu art. 20 din
Constituția României, care, sub denumirea „Tratatele internaţionale privind drepturile omului” prevede:
„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările interne,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Convenţia fiind un astfel de tratat, dispoziţiile constituţionale care apără drepturile şi libertăţile
fundamentale trebuie să fie interpretate în acord cu aceasta. Prin urmare, instanţele naţionale, fie că este

17
vorba de instanţele de drept comun sau de Curtea Constituţională au obligaţia să dea acestor norme
interne doar o interpretare care să nu fie contrară Convenţiei.
De asemenea, Convenţia are în dreptul intern o valoare cel puţin supralegislativă, cu alte cuvinte
atunci când într-o speţă se aplică atât o dispoziţie convenţională, cât şi o normă internă cu un conţinut
contrar, este obligatorie aplicarea cu precădere a Convenţiei şi înlăturarea normei contrare. Astfel,
instanţele de judecată au obligaţia să aplice direct şi cu precădere Convenţia ceea ce face ca aceasta să fie
încorporată, cel puţin teoretic, în sistemul intern de drept. Singura excepţie de la această regulă o
reprezintă situaţia când norma internă este mai protectoare pentru drepturile fundamentale apărate de
Convenţie, deci chiar excepţia, indirect, duce tot la protecţia aceloraşi drepturi fundamentale ca şi
Convenţia.
II. Influenţa formală a Convenţiei asupra Constituţiei României
Prestigiul pe care Convenţia europeană a drepturilor omului îl are în faţa autorităţilor române a dus
chiar la introducerea în Constituţia României, prin revizuirea din 2003, a unor sintagme exacte din textul
acestui tratat. Spre, la articolul 20 referitor la accesul liber la justiţie s-a adăugat alineatul 3 care dispune
că „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Noţiunile de „proces echitabil” sau „termen rezonabil” au fost consacrate de Convenţie, ele dobândind un
sens precis prin jurisprudenţa creatoare a Curţii europene. Un alt exemplu în acest sens este reprezentat de
articolul 53 (fost 49) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unde, la
alineatul al doilea, s-a adăugat prin revizuire că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară
într-o societate democratică”. Noţiunea de „societate democratică” provine tot din textul Convenţiei, unde
o întâlnim în art. 8, 9, 10, 11. Sensul acesteia a fost stabilit cu precizie de către Curtea europeană în
încercarea de a limita cât mai mult restrângerile pe care statele le pot aduce libertăţilor fundamentale.
III. Reticenţa autorităţilor în aplicarea efectivă a Convenţiei
Acest „entuziasm” care caracterizează încorporarea Convenţiei la nivel formal, nu este urmat, însă,
şi de o aplicare sistematică efectivă de către autorităţile române. Dincolo de caracterul declarativ,
aplicarea Convenţiei nu a fost realizată în mod concret, prin acţiuni la nivel legislativ sau executiv. În
general autorităţile române reacţionează foarte lent la jurisprudenţa Curţii europene, cu toate că această
jurisprudenţă se caracterizează prin previzibilitate. Din moment ce alte state care au instituţii juridice sau
practici administrative asemănătoare cu ale României eu fost deja condamnate pentru existenţa acestor
instituţii sau a acestor practici, este evident că mai devreme sau mai târziu şi România va ajunge să fie
condamnată dacă persistă în menţinerea acestora. În ciuda acestui fapt, nu există la nivel legislativ sau
executiv o acţiune sistematică de adaptare a legislaţiei interne şi a practicilor administrative în vederea
prevenirii apariţiei soluţiilor de condamnare din parte Curţii europene.
Un singur exemplu este elocvent în acest sens. În anul 1994 România a ratificat Convenţia fără a
realiza în prealabil un studiu al compatibilităţii legislaţiei noastre cu normele convenţionale, în ciuda
faptului că în unele cazuri existau încălcări evidente ale Convenţiei. O astfel de normă internă contrară
art. 5 din Convenţie era şi posibilitatea conferită procurorului de a lua măsura arestării preventive, fără ca
acesta să îndeplinească toate condiţiile de independenţă şi de imparţialitate impuse de Convenţie pentru
magistratul însărcinat cu o astfel de competenţă. Mai mult decât atât, patru ani mai târziu, în 1998, Curtea
europeană pronunţă prima hotărâre contra României.
În cadrul acesteia, pe cale incidentală, este analizată şi independența procurorului în dreptul român:
„Curtea notează că Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta
Procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea
procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului
Public, inclusiv asupra procurorului general. Chiar dacă exercită, ca în cazul de faţă, o atribuţie de
natură contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş acţionează în calitate de
magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.
Curtea aminteşte că "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucură de plenitudine
de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de
părţile în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Franţei din 24 noiembrie
1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici a procurorului general.”
Deşi analizat pe cale incidentală, într-un dosar referitor la încălcarea dreptului de proprietate,
Curtea reţine că statutul procurorului la acea dată nu îndeplinea exigenţele de independenţă cerute de
Convenţie. Ce toate acestea autorităţile române nu au luat nici un fel de măsură pentru a schimba această
stare de lucruri, păstrând neschimbate dispoziţiile legale criticate şi practice jurisprudenţiale vizate în
această hotărâre.

18
 Acest imobilism s-a menţinut chiar şi după ce Curtea a declarat admisibilă prima plângere contra
României care viza încălcarea art. 5 din Convenţie. Abia după ce în acest caz România a fost condamnată,
autorităţile române au reacţionat, modificând Codul de Procedură penală în numai 3 săptămâni de la
pronunţarea Curţii.
IV. Efectele deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care statul român este condamnat pentru
violarea unui drept fundamental apărat de către Convenţie dobândesc eficacitate juridică în cadrul
dreptului intern, putând duce, indirect la desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti interne prin care s-a încălcat
dreptul fundamental respectiv. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că atât în procedura penală, cât şi
în procedura civilă, constituie motiv distinct de revizuire situaţia în care în cauza respectivă, Curtea
europeană a constatat o încălcare a unui drept fundamental apărat de Convenţiei.

1. Revizuirea în procesul penal

În procedura penală acest motiv de revizuire a fost introdus prin legea nr.576/2004, care a adăugat
art.4081 C.p.p. Potrivit acestui text de lege, poate fi promovată această cale extraordinară de atac
împotriva hotărârilor interne definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a constatat o
încălcare a unui drept apărat de Convenţie, dacă efectele grave ale încălcării continuă să se producă şi ele
nu pot fi înlăturate decât prin revizuirea hotărârii respective. Revizuirea poate fi promovată în termen de
un an de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, de către persoana al cărei drept a fost
încălcat, de către soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moarte acestuia, precum şi de
către procuror. Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere revizuire este numai Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în complet de 9 judecători.
Cerere de revizuire poate fi respinsă ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată. În cazul în care
instanţa constată că cererea este fondată, o admite, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul
dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, înlătură consecinţele încălcării dreptului. Atunci când este
necesară administrarea de probe, desfiinţând hotărârea, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia
s-a produs încălcarea dreptului. Hotărârea pronunţată de completul de 9 judecători este definitivă.
2. Revizuirea în procesul civil
În cadrul procedurii civile, art. 322 pct.9 C.p.c. prevede că o hotărâre rămasă definitivă în instanţa
de apel sau prin neapelare, precum şi o hotărâre dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul
poate fi supusă revizuirii dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor
sau libertăţilor fundamentale prin hotărârea internă respectivă iar consecinţele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii respective. Spre deosebire de
procedura penală, în acest caz instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere de revizuire este
instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul de formulare a cererii de revizuire
este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al
României.
3. Importanţa acestor proceduri interne ulterioare
Aceste căi extraordinare de atac prevăzute în dreptul intern permit hotărârilor Curţii europene să
dobândească efecte mult mai largi decât cele prevăzute strict la nivelul Convenţiei.
Aşa cum am arătat, în principiu Curtea europeană nu este o instanţă de casare a hotărârilor interne,
rolul său limitându-se la a verifica dacă în speţa respectivă s-a produs sau nu vreo încălcare a drepturilor
apărate de Convenţie. În acest sens, atunci când constată existenţa unei astfel de violări, Curtea poate
obliga statul pârât doar la plata către reclamant unei sume de bani drept despăgubire. Ea nu poate sub nici
o formă să caseze eventualele hotărâri judecătoreşti interne care au produs violarea respectivă. În acest
mod, potrivit dispoziţiilor generale al Convenţiei, singurul efect direct al unei hotărâri a Curţii de
condamnare este doar plata unei sume de bani către reclamant, hotărârile judecătoreşti interne continuând
să rămână în vigoare.
Cu toate acestea, statul român, prin prevederile introduce în dreptul intern a accentuat considerabil
efectul pe care îl au hotărârile de condamnare pronunţate de Curte împotriva României. Pe lângă dreptul
de a primi despăgubiri, reclamantul are posibilitatea ca, după pronunţarea hotărârii Curţii, să promoveze
în dreptul intern calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii interne definitive prin care i s-
a încălcat acel drept fundamental. Astfel încât, în această manieră indirectă, hotărârea Curţii europene
duce la desfiinţarea hotărârilor interne prin care se violaseră drepturile fundamentale.
Această eficacitate sporită conferită de dreptul intern hotărârilor europene îşi spune cuvântul şi
asupra jurisprudenţei Curţii care, atunci când apreciază că efectele violărilor drepturilor fundamentale pot
fi înlăturate în dreptul intern în modul descris mai sus nu mai acordă reclamantului o reparaţie integrală a

19
prejudiciului suferit ci una parţială, având în vedere tocmai împrejurarea că acesta poate să-şi acopere
ulterior prejudiciul în dreptul intern. Spre exemplu, în hotărârea din 29 martie 2007, pronunţată în cazul
Mircea contra României instanţa europeană menţionează: „... atunci când un particular, cum este cazul în
speţă, a fost condamnat în urma unei proceduri ce a încălcat exigenţele articolului 6 al Convenţiei, un nou
proces sau o redeschidere a procesului la cererea persoanei interesate reprezintă în principiu un mijloc
potrivit de înlăturare a violării constatate. Din acest punct de vedere, Curtea reţine că articolul 4081 din
codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a
constatat violarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale reclamantului.” (§ 98)
În acest mod, Curtea europeană confirmă efectul indirect accentuat pe care hotărârile sale
referitoare la România îl au în dreptul intern.

III. TEST DE AUTOEVALUARE

6. În ce constă judecata pe fond în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ?

Răspuns:
În momentul în care o plângere a fost declarată admisibilă de către Cameră,
procedura intră într-o a doua fază, aceea a judecăţii pe fond. Hotărârea asupra
fondului este pronunţată, în principiu tot de către Cameră. Aceasta poate să
respingă plângerea atunci când constată că în speţă nu există o violare a unui drept
fundamental apărat de Convenţie sau poate să o admită atunci când constată o
astfel de violare. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale, Curtea poate acorda reclamantului o satisfacţie
echitabilă pentru acoperirea prejudiciului material şi moral suferit.

7. Care este specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ?

Răspuns:

8. Prezentaţi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Răspuns:

9. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale.

Răspuns:

10. Cum se face executarea hotărârilor definitive ale Curţii şi cine se ocupă cu
supravegherea executării acestor hotărâri ?
Răspuns:

IV. EXERCIŢII

Exemplu rezolvat:
3. Cele trei tipuri de complete de judecată întâlnite în cadrul Curţii Europene a
Drepturilor Omului sunt:
a)comitetul, format din 7 judecători.
b)comitetul, format din 3 judecători.
c)camera, formată din 7 judecători.
d)camera, formată din 17 judecători.
e)marea cameră, formată din 17 judecători.
20
 f)marea cameră, formată din 7 judecători.
Rezolvare: b), c), e).
De rezolvat:
4. Unele dintre condiţiile pe care o cerere individuală trebuie să le îndeplinească pentru a
fi declarată admisibilă sunt:
a)reclamantul nu trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza Curtea.
b)reclamantul trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza Curtea.
c)cererea trebuie să fie făcută într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.
d)cererea trebuie să fie făcută într-un termen de 3 luni de la data deciziei interne definitive.
e)reclamantul trebuie să se plângă de încălcarea unui drept apărat de către Convenţie.
f)reclamantul poate să se plângă de încălcarea unui drept apărat de orice tratat internaţonal în
materia drepturilor omului.

Modulul III.
DREPTUL LA VIAŢĂ

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Protecţia dreptului la viaţă în dreptul intern
3. Protecţia europeană a dreptului la viaţă
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I
Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005
2. Charrier, Jean Loup – Code de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, Editura Litec,
Paris 2000
3. Chiriţă, Radu – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol.I şi II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
4. Favoreu, Louis (coordonator) – Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Dalloz, Paris 2000

Consideraţii generale
I. Noţiune
Dreptul la viaţă reprezintă în mod evident unul dintre cele mai importante drepturi fundamentale el
reprezentând dreptul oricărei persoane de a-i fi protejată viaţa. Din punct de vedere juridic se utilizează în
general o accepţiune restrânsă a acestuia care presupune ocrotirea vieţii în sens fizic. Acest drept nu se
referă la existenţa spirituală a individului care face obiectul altor libertăţi fundamentale şi nici nu
presupune dreptul la o viaţă decentă. „Cu alte cuvinte nu trebuie confundat un drept economic şi social
(...) cu dreptul la viaţă în sensul art. 2 din Convenţie. Acest text proteguieşte viaţa în sine, şi nu dreptul la
anumite condiţii de viaţă.” (Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe
articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.170) El presupune în principiu
obligaţia celorlalţi membri ai societăţii de a nu aduce atingere vieţii unui individ. Fiind un drept
fundamental acesta naşte însă în sarcina statului mai multe obligaţii concrete în scopul menţionat mai sus.
Aşa cum vom vedea mai jos, statul are atât obligaţia de a nu aduce atingere el însuși, prin agenţii săi,
vieţii persoanei, cât şi obligaţia ca, în anumite cazuri, să protejeze viaţa unei persoane împotriva
atingerilor ce-i pot fi aduse de terţi. La aceste obligaţii ale statului se mai adaugă, în anumite sisteme, şi
obligaţia procedurală de a efectua o anchetă efectivă ori de câte ori a fost adusă o atingere acestui drept
fundamental.
II. Dreptul pozitiv în materie
În Constituţia României, dreptul la viaţă este primul drept substanţial reglementat în cadrul Titlului
II denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. Sub titlul „Dreptul la viaţă şi la integritate
fizică şi psihică” în art. 22 din legea fundamentală sunt protejate atât dreptul la viaţă (alineatele 1 şi 3) cât
şi dreptul la integritate fizică şi psihică. Observăm că prevederile constituţionale privind acest drept sunt
foarte concise şi nu ne dau aproape nici un indiciu despre conţinutul acestui drept. Singura precizare în
acest sens este cea din alineatul 3 unde este interzisă de o manieră absolută pedeapsa cu moartea. Rezultă
de aici că în nici o circumstanţă, nici măcar în timp de război, această pedeapsă nu mai poate fi aplicată.

21
 Aceste dispoziţii constituţionale trebuie reglementate în acord cu prevederile tratatelor
internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. În acest sens Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului prevede în art. 3 că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă ...”
Ceva mai precisă este însă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, în art. 2, dispune:
„Dreptul la viaţă
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva
în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Protecţia dreptului la viaţă în dreptul intern

I. Protecţia prin mijloace specifice dreptului penal
În dreptul intern, acest drept fundamental este protejat în principiu prin mijloace specifice dreptului
penal. În acest sens, în Codul penal, Titlul II Infracţiuni contra persoanei, conţine un capitol distinct,
capitolul I, intitulat Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Aici sunt incriminate
principalele fapte prin care pot fi aduse atingerii vieţii persoanei: omorul (art. 174 C.p.) şi formele sale
agravate, omorul calificat (art. 175 C.p.) şi omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). De asemenea, sunt
pedepsite pruncuciderea (art. 177 C.p.), uciderea din culpă (art. 178 C.p.), determinarea sau înlesnirea
sinuciderii (art. 179 C.p.) precum şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Nu vom
proceda însă la analiza acestor norme de drept penal întrucât acest demers ar excede cadrul strict
determinat al prezentei lucrări. Vom menţiona doar împrejurarea că jurisprudenţa instanţelor interne de
drept comun prin care se tinde la apărarea dreptului la viaţă este în general o jurisprudenţă penală,
dezvoltată în cazurile care au ca obiect infracţiunile menţionate mai sus.
Această jurisprudenţă se întemeiază de obicei pe aplicarea normelor penale menţionate şi nu pe
aplicarea principiului prevăzut în art. 22 din Constituţie.
II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie
Nici Curtea Constituţională nu a avut ocazia de prea multe ori să facă aplicarea art. 22 din legea
fundamentală, deciziile referitoare la acest articol fiind rarisime. În mai multe cazuri autorii excepţiilor de
neconstituţionalitate au invocat formal încălcarea art. 22 din Constituţie, cu referire însă la dreptul la
integritate fizică şi psihică, nu la dreptul la viaţă.
Referirea expresă la dreptul la viaţă nu apare nici în cadrul deciziei nr.418 din 18 iulie 2005,
pronunţată într-un control de constituţionalitate a priori.
Prin această decizie a fost soluţionată sesizarea de neconstituţionalitate formulată de către
Preşedintele României în temeiul art. 146 lit. a din Constituţie. Sesizarea de neconstituţionalitate se
referea la mai multe dispoziţii din Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată
medical, printre care art. 32 alin.2 şi 3 din lege care, în opinia autorului sesizării ar constitui încălcări ale
art. 22 din Constituţie, fără se preciza dacă este vorba de dreptul la viaţă sau de dreptul la integritate
fizică, ambele fiind cuprinse în acest art. 22 din legea fundamentală. Incriminarea prea blândă de către
textele de lege menţionate a unor fapte precum prelevarea de gameţi fără consimţământ, violarea
confidenţialităţii datelor privind donările, nedepistarea bolilor transmisibile sau infecţioase, producerea
abuzivă de embrioni, traficul de gameţi şi efectuarea de proceduri de inseminare fără consimţământ ori
fără autorizaţiile cerute de lege ar fi, în opinia autorului sesizării, contrare art. 22 din Constituţie.
Acest punct de vedere este împărtăşit şi de Curtea Constituţională care a decis în speţă că
„dispoziţiile art. 32 din lege sunt neconstituţionale în măsura în care acestea dezincriminează anumite
fapte care, chiar dacă, de lege lata, nu sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, constituie
modalităţi materiale concrete de săvârşire a altor infracţiuni incriminate ca atare, în prezent”.

Protecţia europeană a dreptului la viaţă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat de-a lungul timpului o jurisprudenţă mult mai
bogată în ceea ce priveşte apărarea dreptului la viaţă, prevăzut de art. 2 din Convenţie.
I. Titularii dreptului la viaţă

22
 Titularul dreptului la viaţă este orice persoană, aşa cum rezultă din formularea textului
convenţional.
Care sunt, însă, limitele temporale ale vieţii, în sensul acestei norme, limite în interiorul cărora
funcţionează dreptul fundamental în discuţie ?
1. Prelungirea dreptului la viaţă al copilului nenăscut în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului
Dată fiind neclaritatea art. 2 din Convenţie, în jurisprudenţa Curţii s-a pus problema dacă o
persoană este considerată ca atare din momentul naşterii sau dacă caracter poate fi împins în timp înainte
de acest moment, chiar până la momentul concepţiei. Cu alte cuvinte, dreptul la viaţă, protejat de art. 2 se
aplică numai persoanelor născute sau şi copilului nenăscut?
Acest moment la care se naşte dreptul la viaţă al persoanei este una dintre problemele delicate
asupra cărora instanţa europeană nu a statuat încă în mod clar. Cvasitotalitatea cazurilor unde a apărut
această problemă au la bază plângeri contra statelor în legătură cu întreruperea voluntară a sarcinii. Ori de
câte ori Curtea sau fosta Comisie au trebuit să se pronunţe asupra aplicabilităţii art. 2 în cazul copilului
nenăscut, problema respectivă nu a fost tranşată în mod direct, fie pentru că plângerea a fost respinsă ca
inadmisibilă, fie pentru că instanţa europeană a considerat că nu este cazul să se pronunţe întrucât
chestiunea ar ţine de marja de apreciere a statelor deoarece ar reprezenta o problemă morală care poate
primi rezolvări diferite de la un stat la altul. În fond complexitatea acestei probleme rezidă în faptul că în
cazurile examinate până în prezent de Curte sunt incidente drepturi fundamentale ale unor persoane
diferite, drepturi aflate într-un oarecare conflict: dreptul femeii la viaţă privată şi dreptul acesteia de a
dispune de propriul corp în contrast cu un presupus drept la viaţă al embrionului sau chiar dreptul tatălui
de a se opune unei decizii a mamei de întrerupere voluntară a sarcinii.
În jurisprudenţa organelor Convenţiei, în general copilul nenăscut nu a fost considerat ca
beneficiind de un drept la viaţă autonom, aflat sub protecţia art. 2 din Convenţie, eventualul său drept la
viaţă fiind limitat de drepturile şi interesele mamei, întrucât viaţa fetusului este intim legată de viaţa
femeii care îl poartă, el neputând fi luat în considerare izolat.
Aceasta nu înseamnă însă că, în anumite circumstanţe, nu ar exista unele garanţii în beneficiul
copilului nenăscut, din moment ce Curtea consideră că decizia de întrerupere voluntară a sarcinii nu ar
ţine în mod exclusiv de dreptul la viaţă privată al mamei, protejat de art. 8 § 1 din Convenţie. În decizia
menţionată, Curtea vorbeşte despre „un just echilibru între necesitatea de a asigura protecţia fetusului şi
interesele femeii”, ceea ce ar însemna că fetusul beneficiază de o anumită protecţie din partea Convenţie,
protecţie care ar putea prevala dacă echilibrul amintit ar fi rupt în anumite circumstanţe.
2. Eutanasia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
O altă problemă care s-a pus, oarecum opusă celei menţionate anterior a fost dacă dreptul la viaţă
presupune şi dreptul de a-i pune capăt în mod voluntar, adică dreptul la moarte. Problema respectivă nu
este deloc una teoretică, în faţa multor jurisdicţii ridicându-se chestiunea autorizării unei persoane de a-şi
lua viaţa, fie direct, fie prin intermediul unui terţ.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut posibilitatea să se pronunţe în materie în cazul
Pretty contra Regatului Unit, prin hotărârea din 29 aprilie 2002. În speţă, reclamanta, afectată de o
maladie degenerativă în faza terminală, se plângea că refuzul autorităţilor britanice de a se angaja că nu-l
vor trage la răspundere pe soţul său în cazul în care acesta ar ajuta-o să-şi pună capăt vieţii, ar constitui o
încălcare a art. 2 din Convenţie întrucât, în opinia reclamantei, acest articol ar garanta nu numai dreptul la
viaţă, ci şi dreptul persoanei de a alege să continue sau să înceteze să mai trăiască. Curtea a respins
plângerea considerând că autorităţile britanice nu au încălcat art. 2, motivând că nu este convinsă că
dreptul la viaţă garantat de art. 2 ar presupune şi un aspect negativ, respectiv existenţa unui drept de a
muri. „Articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi şi un drept diametral opus, adică dreptul
de a muri; în plus el nu ar putea crea un drept la autodeterminare, în sensul de a da oricărui individ dreptul
de a alege mai degrabă moartea decât viaţa.” (§ 39)
Hotărârea Curţii se sprijină şi pe Recomandarea 1418 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei privind Protecţia drepturilor omului şi demnitatea bolnavilor incurabili şi a muribunzilor. Practic,
în acest caz, atât Curtea cât şi Adunarea Parlamentară adoptă o interpretare comună a articolului 2 din
Convenţie.
Pentru moment şi dreptul intern român, în special dreptul penal, îmbrăţişează aceeaşi viziune
asupra modalităţii de rezolvare a problemei amintite. Sinuciderea nu este considerată o faptă penală,
aceasta privind în principiu raportul persoanei cu ea însăşi şi nicidecum relaţiile sale cu alţi oameni. În
plus, în măsura în care această acţiune tragică reuşeşte, este evident că nu se mai poate vorbi de o
răspundere a autorului ei. Evident, sinuciderea nu trebuie să pună în pericol viaţa altor persoane prin

23
modalitatea concretă în care este executată. Ceea ce pedepseşte însă dreptul penal este intervenţia unui
terţ în acest tip de acţiune, prin incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii prin art. 179 C.p.
II. Limitele dreptului la viaţă
Aşa cum am arătat mai sus, art. 22 din Constituţia României consacră un drept la viaţă de la care
nu prevede nici o excepţie. Pedeapsa cu moartea este interzisă în mod absolut, nefiind admise derogări de
la aceasta. Cu toate că nu sunt prevăzute expres în Constituţie, dreptul român admite excepţii de la dreptul
la viaţă, spre exemplu în cazul legitimei apărări.
Spre deosebire de Constituţia României, la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt
prevăzute expres cazurile când pot exista derogări de la acest drept, atunci când se aplică pedeapsa cu
moartea ori pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua o
arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ori pentru a reprima, conform
legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Evident că aceste derogări de la dreptul la viaţă, constituind excepţii de la principiu, trebuie
interpretate în mod strict. „Articolul 2, care garantează dreptul la viaţă şi defineşte circumstanţele în care
poate fi provocată moartea în mod legitim, se numără printre articolele primordiale al Convenţiei şi nu
presupune nici o derogare. Împreună cu articolul 3, el consacră una dintre valorile fundamentale ale
societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. Circumstanțele în care poate fi în mod legitim
provocată moartea trebuie să fie interpretate în mod strict.
Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun ca articolul 2 să fie
interpretat şi aplicat într-un mod care să păstreze exigenţele acesteia concrete şi efective.” (Hotărârea din
27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 97.)
1. Limita prevăzută de art. 2 § 1 din Convenţie - Pedeapsa cu moartea
Pedeapsa cu moartea este prevăzută expres ca o limitare a dreptului la viaţă în art. 2 § 1 din
Convenţie. Acest text prevede că aceasta nu poate fi aplicată decât de un tribunal, care trebuie să
îndeplinească exigenţele Convenţiei, şi doar dacă este prevăzută de lege.
Explicaţia acestei derogări de la dreptul la viaţă are rădăcini istorice, întrucât la data elaborării şi
semnării Convenţiei ea era prevăzută în legislaţiile statelor semnatare.
Cu toate acestea, derogarea respectivă a devenit inaplicabilă prin ratificarea Protocolului nr.6 la
Convenţie, protocol care a intrat în vigoare în 1985. Conform art. 1 din acest protocol „Pedeapsa cu
moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.” Cu toate
acestea, era menţinută în continuare o excepţie de la regulă, şi anume aplicarea pedepsei cu moartea în
caz de război, conform art. 2 din protocol: „Un Stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea
pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi
aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va
comunica secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză.”
Însă, prin Protocolul nr.13 la Convenţie, intrat în vigoare în 2003, s-a eliminat şi această excepţie
de le regula interzicerii pedepsei cu moarte, o astfel de pedeapsă nefiind permisă în nici o circumstanţă,
nici măcar în timp de război.
2. Limitele prevăzute de art. 2 § 2 din Convenţie
Celelalte derogări menţionate în art. 2 § 2 din Convenţie permit provocarea morţii unei persoane
dacă aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă. Evident că aceste excepţii trebuie să
îndeplinească unele condiţii foarte stricte pentru a nu fi considerate încălcări ale art. 2. „Luat în
considerare în ansamblu, textul articolului 2 demonstrează că nu vizează numai uciderea intenţionată, ci şi
situaţiile când utilizarea legitimă a forţei poate conduce la producerea morţii într-un mod involuntar.
Caracterul deliberat sau intenţionat al recurgerii la forţa letală nu este totuşi decât un element printre
altele care trebuie avut în vedere în aprecierea necesităţii acestei măsuri. Orice recurs la forţă trebuie să
fie «absolut necesar» pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate la alineatele de la a) la c).
Utilizarea termenilor «absolut necesar» indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai stric şi
mai imperios decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenţia statului este «necesară
într-o societate democratică», în sensul paragrafului 2 din articolele 8 – 11 din Convenţie. În consecinţă,
forţa utilizată trebuie să fie strict proporţionată cu scopurile legitime avute în vedere mai sus.” (Hotărârea
din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 98. A se vedea în acest sens şi hotărârea
CEDO din 27 septembrie 1995, pronunţată în cazul McCann şi alţii contra Regatului Unit, § 146-150)
În cazul în care statul invocă una dintre situaţiile prevăzute de art. 2 § 2, pentru a justifica decesul
unei persoane, Curtea va examina cu mare atenţie întreaga situaţie de fapt, luând în considerare nu numai
actele propriu-zise care au provocat moartea, ci şi ansamblul circumstanţelor cauzei, mai ales pregătirea şi
controlul actelor respective.

24
 Excepţia prevăzută de art. 2 § 2 lit. a, care prevede posibilitatea de a provoca moartea unei
persoane „pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale”, se referă la cazul clasic
al legitimei apărări.
În dreptul intern, prin legitimă apărare se înţelege săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva
unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat sau interesul obştesc
(art. 44 § 2 Cod penal). Datorită lipsei de vinovăţie, legitima apărare este o cauza care exclude caracterul
penal al faptei.
Norma europeană, referindu-se numai la apărarea persoanei şi fiind de strictă interpretare, nu poate
fi extinsă şi la apărarea bunurilor.
Excepţia prevăzută de art. 2 § 2 lit. b din Convenţie se referă la posibilitatea de a provoca moartea
unei persoane „pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute”. În această situaţie utilizarea forţei letale trebuie subordonată unei necesităţi absolute, aşa cum
am arătat mai sus. Din această perspectivă nu apare ca fiind justificată uciderea unei persoane care se
opune la arestare în situaţia în care acea persoană nu a comis o infracţiune de violenţă şi nu este înarmată,
astfel încât nu pune în pericol viaţa sau integritatea fizică a alte persoane. Într-o asemenea situaţie forţa
letală nu trebuie să fie folosită chiar dacă ar exista posibilitatea ca persoana respectivă să reuşească să
fugă.
Dincolo de actele concrete prin care s-a cauzat moartea unei persoane, statele au obligaţia
primordială de a realiza un cadru juridic şi administrativ propice pentru a împiedica utilizarea abuzivă a
forţei letale, în special cea determinată de utilizarea armelor de foc. Astfel, dreptul intern care
reglementează operaţiunile de arestare trebuie să impună, pentru utilizarea armelor de foc, o apreciere
minuţioasă a situaţiei şi, mai ales, o evaluare corectă a naturii infracţiunii comise de către persoana în
cauză şi a ameninţării pe care acesta o reprezintă. În plus, faţă de cadrul propriu-zis juridic, autorităţile
naţionale trebuie să-şi instruiască agenţii pentru a aprecia dacă este sau nu absolut necesar să utilizeze
armele de foc într-o situaţie dată, „nu numai urmând litera regulamentelor aplicabile, ci şi ţinând cont de
preeminenţa respectului pentru viaţa umană ca şi valoare fundamentală” (Hotărârea CEDO din 6 iulie
2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, § 97).
În fine, cea de-a treia excepţie, prevăzută de art. 2 § 2 lit. c din Convenţie se referă la cauzarea
morţii pentru „a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.” Jurisprudenţa în domeniu este
una extrem de restrânsă, până în prezent nici fosta Comisie şi nici Curtea neoferind o definiţie a noţiunii
de insurecţie sau de tulburare violentă. Oricum, şi în această situaţie, statele trebuie să dovedească
necesitatea absolută a recurgerii la forţă.
III. Obligaţiile statelor referitoare la protecţia dreptului la viaţă
1. Obligaţia negativă generală
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, art. 2 din Convenţie creează în sarcina statelor în
primul rând obligaţia negativă de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii persoanelor. Convenţia
precizează că sunt interzise atingerile intenţionate asupra vieţii, însă în jurisprudenţa organelor Convenţiei
această interdicţie a fost extinsă şi cu privire la alte tipuri de atingeri, produse fie din culpă, fie cu intenţie
indirectă.
2. Obligaţia pozitivă substanţială
Dincolo de această obligaţie negativă, pentru a da o mai mare eficienţă protecţiei convenţionale a
dreptului la viaţă, jurisprudenţa organelor Convenţiei a creat, printr-o interpretare teleologică a art. 2, şi
două obligaţii pozitive în sarcina statelor: una de natură substanţială, aceea de a lua măsurile necesare
protecţiei dreptului la viaţă, şi una procedurală, aceea ca statele să realizeze o anchetă eficace ori de câte
ori în dreptul intern se pune problema încălcării acestui drept fundamental.
În ceea ce priveşte prima dintre aceste obligaţii, ea a fost consacrată expres în jurisprudenţa Curţii
în mai multe cazuri. Spre exemplu, în hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în cazul L.C.B. contra
Regatului Unit, Curtea afirmă: „Curtea estimează că prima frază a art. 2 § 1 constrânge statul nu numai să
se abţină să provoace moartea într-un mod voluntar şi cu nerespectarea legii ci şi să ia măsurile necesare
pentru protecţia vieţii persoanelor care ţin de jurisdicţia sa.” (§ 36). Astfel, statele au obligaţia de a lua
toate măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor, în aplicarea art. 2 din Convenţie, în primul
rând „prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă pentru comiterea faptelor care să aducă
atingere vieţii altor persoane, legislaţie care să cuprindă şi un mecanism de aplicare a sa, conceput în aşa
fel încât să prevină, să reprime şi să sancţioneze eventualele încălcări în materie” (Corneliu Bârsan,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.177-178).

25
 În afară de această obligaţie de legiferare şi de aplicare a legii, statele trebuie, în anumite cazuri, să
ia toate măsurile concrete necesare pentru a împiedica orice atingeri ce pot fi aduse unei persoane de către
un terţ. Evident că această obligaţie concretă nu intervine decât în anumite condiţii, în principiu în cazul
unei ameninţări efective, şi cu respectarea anumitor garanţii. Din jurisprudenţa Curţii se deduc regulile
aplicabile în materie, precum şi situaţiile când poate fi antrenată răspunderea statului.
Curtea a stabilit că această obligaţie a statelor nu trebuie să devină una insuportabilă şi excesivă.
Nu orice presupusă ameninţare a vieţii unei persoane poate crea pentru autorităţi în mod automat obligaţia
de a lua măsuri concrete de protecţie a acelei persoane. În plus, pentru luarea acestor măsuri poliţia nu
poate acţiona abuziv, ci numai cu respectarea procedurilor legale şi cu garantarea drepturilor celorlalte
persoane, precum presupusul agresor. Totodată ameninţarea în cauză trebuie să fie una reală şi imediată.
În plus, reclamant mai trebuie să dovedească şi împrejurarea că autorităţile au fost informate la timp
despre acest tip de ameninţări şi că au putut să prevadă, în mod rezonabil, că aceste ameninţări se vor
materializa.
După cum se observă, această obligaţie pozitivă substanţială nu este una excesivă, ea operând
numai în condiţii destul de strict delimitate. Ea devine însă mai strictă atunci când persoana a cărei viaţă
este ameninţată se află, într-un mod sau altul sub controlul direct al agenţilor statului. Este vorba în
general de persoanele private de libertate. „Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie de
vulnerabilitate şi autorităţile au obligaţia să le protejeze. Prin urmare, atunci când un individ este plasat în
detenţie având o stare de sănătate bună şi când se constată că el prezintă răni în momentul punerii în
libertate, statului îi incumbă obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la originea acestor
răni. Cu atât mai mult autorităţile au obligaţia să justifice tratamentul aplicat unei persoane private de
libertate în cazul în care aceasta decedează.” (Hotărârea Curţii din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul
Salman contra Turciei, § 99. A se vedea în acest sens şi hotărârea din 14 martie 2002, pronunţată în cazul
Paul et Audrez Edwards contra Regatului Unit, § 56)
3. Obligaţia pozitivă procedurală
Aşa cum am arătat, statele mai au şi o altă obligaţie pozitivă, de data aceasta de natură procedurală:
aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă ori de câte ori s-a produs moartea unei persoane sau, în
anumite cazuri dispariţia acesteia. Cu toate că art. 2 din Convenţie nu consacră expressis verbis o astfel de
obligaţie, Curtea a impus-o pe cale jurisprudenţială, întrucât aceasta constituie o condiţie esenţială pentru
a putea vorbi de un drept la viaţă protejat în mod efectiv. „Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă, obligaţie
impusă de articolul 2 al Convenţiei, combinată cu obligaţia generală ce incumbă statului în virtutea
articolului 1, aceea de a recunoaşte fiecărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile
definite în Convenţie, impun implicit să fie condusă o formă de anchetă oficială şi efectivă atunci când
recursul la forţă a dus la moartea unei persoane. În timpul unei astfel de anchete, este esenţial să se
asigure aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi, în cazurile unde agenţii sau
organele statului sunt implicate, să se garanteze că aceştia răspund pentru decesele survenite în cadrul
activităţii lor” (Hotărârea CEDO din 5 iulie 2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, §
110).
Această anchetă, pentru a fi considerată efectivă, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii,
condiţii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii în materie.
Scopul anchetei trebuie să fie identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile de încălcarea
dreptului la viaţă. Evident că este vorba de o obligaţie de diligenţă din partea statelor, nu de una de
rezultat. Cu toate că este vorba de o obligaţie de diligenţă, ea trebuie executată în mod efectiv.
Ancheta trebuie să fie desfăşurată de către autorităţile publice din oficiu, imediat ce au luat la
cunoştinţă de producerea faptelor respective. Iniţiativa anchetei trebuie să o aibă autorităţile, nu rudele
sau apropiaţii victimei. Autorităţile care desfăşoară ancheta trebuie să fie independente şi imparţiale atât
de drept cât şi în fapt. În cazul în care persoanele cercetate sunt agenţi ai statului, nu trebuie să existe vreo
legătură instituţională sau factuală între aceştia şi organele însărcinate cu desfăşurarea anchetei.
Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru administrarea cu celeritate a probelor
referitoare la cauză, în special audierea martorilor oculari şi efectuarea expertizelor medico-legale.
Rezultatul anchetei trebuie să se întemeieze pe o analiză aprofundată, obiectivă şi imparţială a probelor.
Atunci când moartea a fost cauzată de către agenţi ai statului, recurgerea la forţa letală trebuie să
fie justificată în mod special.
Rezultatele anchetei trebuie aduse la cunoştinţa publicului iar apropiaţii victimelor trebuie să aibă
acces la această anchetă, să fie oarecum asociaţi la demersurile autorităţilor pentru a-şi putea apăra
interesele legitime în cauză. Aceste condiţii au rolul de a păstra încrederea opiniei publice în capacitatea
de reacţie a autorităţilor.

26
 V. TEST DE AUTOEVALUARE

11. Precizaţi reglementările constituţionale şi europene prin intermediul cărora este

protejat drepul la viaţă.
Răspuns:
Protecţia dreptului la viaţă se face la nivelul Constituţiei României prin art. 22,
iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează dreptul la viaţă prin
intermediul art. 2.

12. În ce constă dreptul la viaţă ?

Răspuns:

13. Care sunt normele prin intermediul cărora se face protecţia dreptului la viaţă în
sistemul de drept intern român ?
Răspuns:

14. Precizaţi care sunt aspectele de reţinut în legătură cu prelungirea dreptului la viaţă al
copilului nenăscut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Răspuns:

15. Ce reprezintă eutanasia şi cum a fost receptată aceasta în jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului ?
Răspuns:

VI. EXERCIŢII

Exemplu rezolvat:
5. Art.2 din Convenţie creează în sarcina statelor următoarele obligaţii :
a)obligaţia negativă procedurală.
b)obligaţia negativă generală.
c)obligaţia pozitivă procedurală.
d)obligaţia pozitivă generală.
e)obligaţia pozitivă substanţială.
Rezolvare: b), c), e).
De rezolvat:
6. Obligaţia negativă generală creează în sarcina statelor:
a)obligaţia de a lua măsurile necesare protecţiei dreptului la viaţă.
b)obligaţia de a realiza o anchetă eficace ori de câte ori în dreptul intern se pune problema
încălcării dreptuli la viaţă.
c)obligaţia negativă de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii persoanelor.

27
 Modulul IV.
DREPTUL LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
3. Tortura
4. Tratamentele inumane
5. Tratamentele degradante
6. Obligaţiile corelative ale statului
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Feus, Kim (ed.) – The EU Charter of Fundamental Rights. Text and Commentaries, London 2000
2. Gomien, Donna; Harris, David; Zwaak, Leo – Convention européenne des Droits de l’Homme et la
Charte sociale européenne: droit et pratique, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg 1997
3. Grewe, Constance; Fabri, Hélène Ruiz – Droits constitutionnels européens, Presses Universitaires
de France, Paris 1995
4. Grosz, Stephen; Beatson, Jack; Duffy, Peter – Human Rights. The 1998 Act and the European
Convention, Sweet & Maxwell, London 2000

Consideraţii generale
Integritatea fizică şi psihică a persoanei reprezintă o valoare fundamentală protejată în mod absolut
atât la nivel european, cât şi la nivelul dreptului intern.
Drepturile protejate de articolul 3 din Convenţie ocupă un loc special în sistemul european de
apărare a drepturilor omului. El sunt printre puţinele drepturi convenţionale care nu presupun nici un fel
de limitări, care au un caracter absolut. Dacă celelalte drepturi, ce intră în sfera de aplicare a altor articole
pot fi în general limitate de către state în anumite condiţii şi cu respectarea principiului proporţionalităţii,
dreptul la integritate fizică şi psihică nu poate fi limitat sub nici un motiv. La această idee contribuie şi
dispoziţiile art. 15 care interzic orice derogare de la dispoziţiile articolului 3. Aplicarea torturii sau a
tratamentelor inumane sau degradante nu poate fi justificată nici chiar în caz de război sau de luptă
antiteroristă. Acest caracter al articolului 3 a fost subliniat de Curte chiar în jurisprudenţa sa timpurie în
domeniu. „Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau
degradante, oricare ar fi comportamentul victimei. Articolul 3 nu prevede restricţii, din acest punct de
vedere el fiind în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale Protocoalelor ... şi,

28
conform articolul 15 paragraful 2, nu este permisă nici o derogare de la acesta chiar în caz de pericol
public ce ameninţă viaţa naţiunii.” (Hotărârea din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cazul Irlanda contra
Regatului Unit) Una dintre consecinţele cele mai importante ale caracterului absolut este aceea că statele
nu pot justifica în nici un fel o eventuală încălcare a sa, nici chiar prevalându-se de principiul
proporţionalităţii. Aceasta înseamnă că, o dată ce tratamentul respectiv atinge un anumit grad de gravitate
el constituie automat o încălcare a articolului 3. Aplicarea principiului proporţionalităţii în astfel de speţe
este inadmisibilă, nici una dintre condiţiile presupuse de acest principiu (prevederea legală, scopul legitim
şi necesitatea măsurii) neputând fi analizate în astfel de speţe.
În dreptul intern, protecţia integrităţii fizice şi psihice se realizează, la nivel constituţional prin
articolul 22 din legea fundamentală. Şi în acest caz, dreptul respectiv este văzut ca un drept absolut de la
care nu pot exista derogări în nici o situaţie. Cu toate acestea, în articolul 53 care prevede posibilitatea
restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, nu se interzice expres derogarea de la dreptul apărat de
articolul 22. Totuşi, având în vedere că la nivel constituţional nu este prevăzută expres nici o derogare şi
că scopul articolului 22 este acela de a proteja un drept fundamental, considerăm că, şi în dreptul român,
la nivel constituţional putem vorbi de un caracter absolut al dreptului la integritate fizică şi psihică. De
altfel, la nivel infraconstituţional, în articolul 2671 (5) Cod penal nu sunt permise nici un fel de derogări
de la norma generală privind interzicerea torturii.

Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Având în vedere activitatea constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei
dreptului la integritate fizică şi psihică, ne vom referi în continuare la jurisprudenţa acesteia. Acest tip de
demers nu este însă lipsit de o finalitate practică întrucât, aşa cum am arătat în partea generală a acestei
lucrări, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi jurisprudenţa Curţii trebuie aplicate direct
şi cu precădere de către judecătorul naţional. Astfel, pot contribui la formarea unei jurisprudenţe interne
creatoare, înclinară spre apărarea drepturilor fundamentale.
Pentru a califica o anumită acţiune ca intrând sub incidenţa articolului 3 Curtea foloseşte două
criterii principale: criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul aprecierii relative. Ele servesc atât
pentru a delimita sfera de aplicare generală a articolului 3, cât şi pentru a stabili, în interiorul acesteia,
dacă acţiunea respectivă reprezintă un tratament degradant, inuman sau un act de tortură.
În general, pentru ca o anumită acţiune să poată intra în sfera de aplicare a articolului 3, ea trebuie
să fie suficient de gravă. Numai depăşind un anumit nivel de gravitate putem spune că tratamentul
respectiv reprezintă tortură, tratament inuman sa degradant. Astfel, pentru ca speţa să fie analizată din
perspectiva articolului 3 trebuie ca acţiunea să depăşească un nivel minim de intensitate. Odată depăşit
acest nivel ea este considerată, în funcţie de gradul de intensitatea fie tratament degradant, fie tratament
inuman, fie, în situaţia unor suferinţe puternice, tortură. Teoria gradului minim de intensitate a fost dedusă
de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la articolul 3. În plus, în funcţie de gradul de intensitate al
suferinţelor produse, acţiunea respectivă dobândeşte o anumită calificare în interiorul câmpului de
aplicare a articolului 3. Vom detalia mai jos acest criteriu cu ocazia tratării distincte a celor trei tipuri de
tratamente conţinute de acest articol.
Criteriul aprecierii relative presupune că, atunci când este încadrată o anumită acţiune în câmpul de
aplicare al articolului 3 se realizează o analiză cazuală, avându-se în vedere ansamblul datelor cauzei.
Astfel, Curtea are în vedere atât date interne ale cazului respectiv cât şi anumiţi parametric externi.
În ceea ce priveşte parametrii interni, inerenţi speţei respective, sunt avute în vedere „natura şi
contextul tratamentului sau pedepsei precum şi modalităţile de executare, durata acesteia, efectele sale
fizice sau mentale precum şi, uneori, sexul, vârsta, şi starea de sănătate a victimei.” (Hotărârea din 7 iulie
1989, pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, § 100)
Referitor la aşa-numiţii parametri externi, Curtea are în vedere contextul socio-politic al cazului
respectiv. Aceasta permite Curţii să-şi adapteze jurisprudenţa în funcţie de evoluţia societăţilor
democratice şi în consecinţă să stabilească o limită inferioară mai scăzută pentru nivelul de gravitate
menţionat mai sus sau să califice drept tortură acţiuni pe care în jurisprudenţa mai veche le calificase
drept tratamente inumane. „Curtea a avut deja ocazia să soluţioneze cazuri în care a stabilit că există
tratamente ce nu pot fi calificate drept tortură (...). Totuşi, ţinând cont că Convenţia este «un instrument
viu ce trebuie interpretat prin prisma condiţiilor de viaţă actuale» (...), Curtea apreciază că anumite acte
altădată calificate ca fiind «tratamente inumane şi degradante» iar nu «tortură», pot dobândi o calificare
diferită în viitor. Curtea apreciază prin urmare că nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, paralel şi inevitabil, o mai mare fermitate în

29
aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice.” (Hotărârea din 28 iulie
1999, pronunţată în cazul Selmouni contra Franţei, § 101)
Din această perspectivă există riscul ca, uneori, atunci când apreciază contextul socio-politic în
vederea stabilirii nivelului de gravitate, Curtea să ia în considerare scopul avut în vedere de agenţii
statului, să analizeze raportul dintre interesul general şi cel particular, cu alte cuvinte să aplice un control
de proporţionalitate oarecum limitat la problema acestui nivel de gravitate. Spre exemplu, în hotărârea din
7 iulie 1989, pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, Curtea pare să aplice principiul
proporţionalităţii.
Analizând aplicabilitatea articolului 3 în materia extrădării, Curtea afirmă „ ... Ceea ce reprezintă
«pedepse sau tratamente inumane sau degradante» depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei. Pe de
altă parte, grija de a asigura un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi
imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului este inerent Convenţiei...”. În aplicarea
acestui principiu, Curtea apreciază că posibilitatea extrădării reclamantului către Republica Federală
Germania, ţară al cărei cetăţean era şi unde pedeapsa cu moartea fusese abolită, constituia o măsură de
natură să apere justul echilibru menţionat mai sus: „... Curtea nu ar putea uita nici atrocitatea omorurilor
atribuite domnului Soering, nici rolul lăudabil şi salutar pe care îl au acordurile de extrădare în lupta
contra criminalităţii. Scopul în care Statele Unite au cerut Regatului Unit să-l predea pe reclamant, în
virtutea tratatului bilateral de extrădare dintre cele două părţi, este cu siguranță legitim. Totuşi, trimiterea
reclamantului în propria sa ţară în vederea judecării, ar înlătura atât riscul de a vedea un criminal
nepedepsit cât şi riscul ca reclamantul să suporte suferinţele profunde şi prelungite în «culoarul morţii».
Este deci vorba de o împrejurare pertinentă pentru aprecierea ansamblului cauzei în domeniul articolului
3: ea priveşte justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele în joc, precum şi proporţionalitatea deciziei
de extrădare aflată în litigiu.”
Aplicarea principiului proporţionalităţii conform acestei jurisprudenţe ar fi putut duce astfel la
relativizarea dreptului apărat de articolul 3. În anumite circumstanţe, teoretic, acesta ar putea fi încălcat
atunci când atingerea respectivă ar respecta toate regulile proporţionalităţii: să fie prevăzută de lege, să
urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
În scurt timp, însă, o dată cu hotărârea din 27 august 1992, pronunţată în cazul Tomasi contra
Franţei, Curtea a revenit asupra acestei jurisprudenţe şi a reafirmat cu tărie caracterul absolut al
drepturilor prevăzute de articolul 3, cu alte cuvinte inadmisibilitatea aplicării principiului
proporţionalităţii în această materie. În speţă guvernul a încercat să justifice tratamentele respective prin
condiţiile impuse de lupta contra terorismului: „În opinia Guvernului, «minimul de gravitate» cerut de
jurisprudenţa Curţii (...) nu a fost atins. Ar trebui ţinut cont nu numai de caracterul uşor al leziunilor, dar
şi de alte date ale cauzei: tinereţea şi starea de sănătate bună a domnului Tomasi, durata moderată a
interogatoriilor (paisprezece ore, dintre care trei noaptea), «circumstanţele particulare ale insulei Corsica»
la acel moment, bănuiala că ar fi participat la un atentat terorist care ar fi provocat moartea unui om şi
rănirea gravă a altuia. Interpretarea articolului 3 făcută de către Comisie în această speţă nu ar ţine cont de
scopul acestui text.” (§ 114) Curtea a respins aceste argumente ce tindeau la relativizarea prevederilor
articolului 3, reafirmând caracterul absolut al acestor drepturi chiar în circumstanţele luptei antiteroriste:
„Curtea nu poate fi de acord cu această teză. Ea consideră că nu trebuie să examineze sistemul şi
modalităţile de reţinere în Franţa şi deci nici durata şi frecvenţa interogatoriilor la care a fost supus
reclamantul. Ii este suficient să observe că certificatele şi rapoartele medicale, întocmite în mod
independent de către practicieni, atestă intensitatea şi multitudinea loviturilor aplicate domnului Tomasi;
există aici două elemente destul de serioase pentru a conferi acestui tratament un caracter inuman şi
degradant. Necesităţile anchetei şi dificultăţile de netăgăduit ale luptei contra criminalităţii, mai ales în
materie de terorism, nu ar putea conduce la limitarea protecţiei acordate integrităţii fizice a persoanei.” (§
115) Reconfirmarea caracterului absolut al garanţiilor oferite de articolul 3 din Convenţie a fost
considerată în doctrină ca fiind aportul major al acestei hotărâri.
Cele două criterii, criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul aprecierii relative permit Curţii
să califice, de la caz la caz, actele în discuţii ca fiind tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Aşa
cum am menţionat, aceste metode jurisprudenţiale sunt oarecum specifice articolului respectiv, datorită
caracterului absolut al drepturilor pe care acesta le protejează.
Vom analiza în continuare fiecare dintre cele trei categorii de tratamente la care face referire
articolul 3 din Convenţie.

Tortura

30
 În ciuda faptului că noţiunea de „tortură” nu a primit o definiţie în cadrul Convenţiei, în dreptul
internaţional există o definiţie autentică a acesteia, conţinută de art. 1 din Convenţia împotriva formelor
de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante aprobata de Adunarea Generala a Națiunilor
Unite la 10 decembrie 1984: „În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin
care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică,
în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau
mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că
l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv
bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt
provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau
la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.” Această definiţie a
torturii a fost preluată integral şi în dreptul penal român unde, conform art. 267 1 C.p., tortura este
considerată infracţiune şi este pedepsită ca atare.
Pentru ca un act să fie considerat tortură, el trebuie, conform acestei definiţii să îndeplinească mai
multe condiţii: să fie un act intenţionat, să provoace suferinţe puternice, să aibă un scop anumit şi să fie
efectuat de un agent al statului sau cu consimțământul expres sau tacit al acestuia.
Tortura apare astfel ca fiind cea mai gravă formă de atingere adusă integrităţii fizice şi psihice a
persoanei. Ea se deosebeşte de tratamentele inumane, în primul rând prin gradul de intensitate a durerii
provocate. De asemenea tortura presupune ca cel care o exercită să acţioneze în mod deliberat, în
principiu pentru obţinerea unor informaţii, mărturisiri sau pentru aplicarea unei pedepse.
Până în prezent România a fost condamnată pentru încălcarea articolul 3 în forma deosebit de
gravă a torturii prin hotărârea pronunţată la 12 octombrie 2004 în cazul Bursuc contra României. În
continuare vom analiza această hotărârea strict din perspectiva menţionată mai sus.
Reclamantul, invocând încălcarea articolului 3 din Convenţie, a pretins că în seara zilei de 27
ianuarie 1997, în jurul orelor 20,00, în timp ce se afla într-un bar din Piatra Neamţ, a fost ridicat de către o
patrulă de poliţie şi dus la sediul IPJ Neamţ. Pe drum, în maşină, a fost lovit în repetate rânduri. În cadrul
secţiei de poliţie a fost bătut timp de şase ore de către opt poliţişti care l-au încătuşat, l-au lovit cu pumnii
şi bastoanele, l-au călcat în picioare. În această perioadă reclamantul ar fi leşinat de mai multe ori iar
poliţişti ar fi aruncat cu apă pe el. În jurul orelor 4,00 dimineaţa, la insistenţele soţiei sale care între timp
ajunsese la sediul poliţiei, a fost dus spitalul de psihiatrie din Piatra Neamţ, însă deşi medicii au dispus
trimiterea de urgenţă la spitalul de neurochirurgie din Iaşi, poliţiştii care-l însoţeau s-au opus ducându-l
din nou la secţie. Din certificatele şi rapoartele medico-legale rezultă multiplele leziuni suferite de
reclamant în noaptea din 27 spre 28 ianuarie 1997 care au fost cauzate ca urmare a unei agresiuni.
Guvernul nu a fost de acord cu versiunea prezentată de către reclamant, afirmând că acele leziuni au fost
produse în parte în bar, înainte de reţinerea sa de către poliţişti, în parte au reprezentat automutilări ale
reclamantului care ar fi avut un comportament deosebit de agresiv la sediul poliţiei.
Deşi părţile nu sunt de acord asupra situaţiei de fapt, Curtea, reţinând că probele din dosar nu
confirmă teza Guvernului şi că acesta nu a fost în măsură să ofere o explicaţie plauzibilă pentru leziunile
suferite de reclamant în timpul privării de libertate, a stabilit că acestea au fost produse printr-un
tratament de care Guvernul este responsabil (§ 88).
O dată reţinută responsabilitatea statului român, Curtea reaminteşte criteriile ce sunt avute în
vedere în general atunci când se stabileşte nivelul de gravitate al unor tratamente invocate de reclamant:
„În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, Curtea aminteşte că aceasta este relativă prin
natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice speţei, cum ar fi durata tratamentului sau
efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.
Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este
determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o
încălcare a dreptului garantat de articolul 3 din Convenţie (...).” (§ 89)
În continuare se analizează dacă aceste criterii sunt întrunite în speţa de faţă pentru a vedea cum
pot fi încadrate tratamentele la care a fost supus reclamantul. Se reţine în special intensitatea loviturilor
primite, durata actelor respective precum şi starea de reţinere a reclamantului care îl făcea foarte
vulnerabil.
„În speţă, Curtea subliniază în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au
produs echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism cranio-cerebral prin
violenţă, cu edem cerebral difuz, având efecte de durată.
Curtea remarcă, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe
ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu maşina poliţiei şi apoi la

31
secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravă până la ora 4,20 dimineaţa (a se vedea
paragrafele 11 - 14 şi 19 - 22 de mai sus).
Mai mult, Curtea observă că reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se singur sub
supravegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în urma unui
incident minor într-un bar.
Prin urmare, Curtea consideră că violenţele la care a fost supus reclamantul prezintă un caracter
deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel încât acestea trebuie considerate
ca acte de tortură în sensul articolului 3 din Convenţie.” (§ 91)
În aceste condiţii Curtea a dispus condamnarea statului român pentru încălcarea articolului 3
întrucât reclamantul a suferit rele tratamente ce pot fi caracterizate ca tortură. Această hotărâre este
deocamdată singura în care statul român a fost condamnat pentru tortură. Mai există şi alte hotărâri de
condamnare pentru încălcarea articolului 3, dar nu pentru tortură, ci pentru tratamente inumane sau
degradante, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Această condamnare pentru tortură ridică însă multe
semne de întrebare cu privire la protecţia efectivă a drepturilor omului în România.

Tratamentele inumane
Tratamentele inumane constituie acele tratamente ce presupun un nivel de intensitate a suferinţelor
mai mic decât în cazul torturii dar mai mare decât în cazul tratamentelor degradante. În jurisprudenţa sa
Curtea a dezvoltat mai multe criterii care îi permit să identifice astfel de tratamente. Astfel, în hotărârea
din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit se menţionează: „... pentru a intra
sub incidenţa articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui
prag minim este în esenţă relativă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei, mai ales de durata
tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sexul, vârsta, starea de sănătate a
victimei etc.”. (§ 162) Curtea a acordat o atenţie deosebită, din acest punct de vedere persoanelor private
de libertate, care beneficiază de o protecţie specială având în vedere vulnerabilitatea lor. Spre exemplu, în
opinia concordantă a judecătorului De Meyer formulată la hotărârea din 24 august 1992, pronunţată în
cazul Tomasi contra Franţei, se subliniază acest lucru: „Cu privire la o persoană privată de libertate, orice
utilizare a forţei fizice care nu este strict necesară ca urmare a propriului comportament al acesteia, aduce
atingere demnităţii umane şi trebuie, deci, considerată a fi o violare a articolului 3 al Convenţiei.”
Cu privire la România, Curtea a constatat existenţe unor tratamente inumane în hotărârea din 3
iunie 2003, pronunţată în cazul Pantea contra României. Reclamantul a fost arestat preventiv din iulie
1994 până în aprilie 1995 sub acuzaţia de tentativă la infracţiunea de omor calificat. În ceea ce priveşte
latura materială a articolului 3, reclamatul a pretins că în perioada în care a fost arestat preventiv la
penitenciarul Oradea, a suferit rele tratamente din partea unor deţinuţi cu complicitatea unor angajaţi ai
penitenciarului. În principal aceste tratamente au constat în faptul că ar fi fost închis într-o celulă cu
condamnaţi periculoşi, că într-o noapte a fost bătut de doi dintre aceşti codeţinuţi cu bastoanele suferind
mai multe fracturi ale craniului, toracelui, piramidei nazale şi coloanei vertebrale. Reclamantul susţine că
gardienii nu au intervenit şi, mai mult decât atât, mai târziu, la ordinul comandantului adjunct al
închisorii, l-ar fi ataşat cu cătuşe de pat, lăsându-l în aceeaşi celulă cu agresorii mai mult de 48 de ore. În
plus, nu iar fi acordat tratament medical adecvat şi, în vederea îndepărtării de familie, l-ar fi trimis pentru
internare la spitalul penitenciar Jilava la mai mult de 500 de km de Oradea. Transportul ar fi durat trei zile
şi trei nopţi, într-un vagon penitenciar supraaglomerat şi fără nici o supraveghere interioară. Mai mult, la
spitalul Jilava ar fi fost obligat să stea în acelaşi pat cu un deţinut infestat cu virusul HIV. De asemenea,
în acea perioadă a arestului preventiv nu ar fi beneficiat de plimbări în curtea închisorii. Din contră,
versiunea Guvernului asupra faptelor era mult diferită de cea a reclamantului, Guvernul negând în esenţă
existenţa tratamentelor invocate de către reclamant.
În aceste condiţii, Curtea trebuia să stabilească dacă, pe baza probelor depuse la dosarul cauzei,
aceste tratamente au avut loc, cât de grave au fost şi dacă răspunderea aparţine sau nu statului.
Deocamdată, în cadrul acestei secţiuni ne vom ocupa numai de problema existenţei tratamentelor şi a
gravităţii lor, chestiunea responsabilităţii statului urmând să fie tratată în partea finală a acestui capitol.
În ceea ce priveşte aprecierea probele necesare pentru dovedirea relelor tratamente, Curtea
reaminteşte regulile sale de principiu în materie: „Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente
trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea
Klaas c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, & 30). În aprecierea faptelor pretinse,
Curtea foloseşte criteriul probei apte să elimine "orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă poate rezulta
dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante (...).” (§ 181)

32
 Aplicând aceste reguli în speţa de faţă, unele dintre susţinerile reclamantului sunt înlăturate din
lipsă de probe suficiente: „În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, potrivit cărora acesta ar fi fost
obligat, în timpul spitalizării la Jilava, să stea în acelaşi pat cu un deţinut seropozitiv şi i s-ar fi interzis,
timp de mai multe luni, pe când se afla internat la infirmeria Penitenciarului Oradea, să-şi exercite dreptul
la plimbări zilnice în curtea unităţii, susţineri contestate de Guvern, Curtea apreciază că, în absenţa
oricărei probe care să susţină aceste afirmaţii, nu se poate dovedi că reclamantul a fost supus la astfel de
tratamente.
Curtea arată, de asemenea, că nici un element de probă nu susţine afirmaţiile reclamantului
privitoare la producerea în incidentul cu codeţinuţii săi a unor fracturi craniene, la nivelul sternului şi al
coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, în acelaşi incident, a unghiei unui deget de la mână şi a
celei a unui deget de la picior şi nici afirmaţiile privind existenţa unor efecte durabile ale respectivelor
tratamente asupra stării sale actuale de sănătate.” (§ 182,183)
Din contră, prin interpretarea probelor administrate, Curtea a apreciat că o parte dintre susţinerile
reclamantului cu privire la existenţa unor tratamente sunt dovedite. Mai mult decât atât, prin nivelul lor de
gravitate aceste tratamente sunt considerate tratamente inumane din perspectiva articolului 3. „Din contră,
Curtea arată că este incontestabil faptul că, în perioada de arestare preventivă, pe când se afla sub
controlul gardienilor şi al administraţiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin lovire.
Rapoartele medicale redactate de specialişti atestă, într-adevăr, multitudinea şi intensitatea loviturilor la
care a fost supus reclamantul în incidentul cu codeţinuţii, lovituri ce au produs echimoze palpebrale
bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste.
Or, în opinia Curţii, acestea sunt elemente de fapt stabilite în mod clar şi care, prin ele însele, sunt
suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane şi degradante interzise
de articolul 3 din Convenţie.” (§ 185)
De asemenea, dincolo de aceste constatări, Curtea a ţinut să sublinieze caracterul grav al acestor
tratamente. Această împrejurare vine să contureze mai exact noţiunea de tratamente inumane analizată în
prezenta secţiune.
„Curtea arată, de asemenea, că gravitatea tratamentelor în cauză este amplificată de o serie de
factori.
În primul rând, Curtea notează că este incontestabil faptul că după incidentul cu "Sisi" şi "Raj",
reclamantul a fost imobilizat, prin încătuşare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, în
aceeaşi celulă cu autorii agresiunii. Curtea remarcă, de asemenea, că, deşi reclamantului i s-a prescris un
bandaj toracic pentru tratarea fracturii (...), nu rezultă din actele depuse la dosar că un astfel de bandaj a
fost într-adevăr aplicat (...). Totodată, Curtea notează că, după numai zece zile de la incidentul care i-a
provocat reclamantului fractura piramidei nazale şi a unei coaste, acesta a fost transportat într-un vagon al
penitenciarului, la sute de kilometri distanţă faţă de locul de deţinere, pe parcursul a mai multor zile, toate
acestea în ciuda recomandării de repaus făcute de medici (...), date ce nu au fost contestate de Guvern.
Curtea menţionează, de asemenea, că din actele transmise de reclamant, rezultă că acesta nu a beneficiat
de un examen chirurgical şi de tratament chirurgical, dacă era cazul, în perioada internării sale la Spitalul
penitenciar Jilava (...).”(§ 186)

Tratamentele degradante
Tratamentele sau pedepsele degradante constituie atingerile aduse integrităţii fizice sau psihice a
persoanei, care, în principal prezintă un anumit nivel de gravitate, suficient de mare pentru a intra în sfera
de aplicare a art. 3. Totuşi, acest nivel de gravitate este mai redus decât în cazul tratamentelor inumane
sau al torturii. Pe o scară a gravităţii tratamentelor la care face referire articolul 3 din Convenţie,
tratamentele degradante sunt cele mai puţin grave. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu constituie o violare
a articolului 3. „Curtea reaminteşte că un tratament degradant trebuie să atingă un minimum de gravitate
pentru a intra sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui nivel minim este în esenţă relativă; ea
depinde de ansamblul datelor cauzei şi mai ales de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi mentale
precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.” (Hotărârea din 6 aprilie 2000,
pronunţată în cazul Labita contra Italiei, § 120)
Pentru a stabili existenţa unui tratament degradant, fosta Comisie şi Curtea au avut în vedere mai
multe criterii. Spre exemplu, caracterul premeditat al unui asemenea tratament, făcut în scopul de a umili
sau înjosi victima poate constitui un tratament degradant. De asemenea, caracterul public al tratamentului
poate avea relevanţă în stabilirea nivelului de gravitate, ceea ce nu exclude însă tratamentele care nu au
un astfel de caracter. Discriminarea rasială sau aplicarea unor pedepse corporale pot constitui astfel de
tratamente.

33
 Cu privire la România, Curtea europeană a constatat existenţe unor tratamente degradante prin
hotărârea din 5 octombrie 2004, pronunţată în cazul Barbu Anghelescu contra României. În această speţă,
reclamantul s-a plâns că, în urma efectuării unui control de rutină, doi agenţi de la poliţia circulaţiei l-au
oprit în trafic, l-au acuzat în mod neîntemeiat că ar fi sub influenţa băuturilor alcoolice, i-au adus injurii şi
l-au agresat producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale conform
certificatului medico-legal depus la dosar. Reclamantul a fost arestat preventiv, fiind acuzat de
infracţiunea de ultraj şi de refuz de a se supune prelevării de probe biologice. A fost eliberat pe cauţiune,
dar a fost trimis în judecată pentru cele două infracţiuni menţionate. După mai multe cicluri procesuale în
care a fost condamnat de către instanţe şi după strămutarea dosarului, Curtea de apel Piteşti, printr-o
decizie definitivă din 18 octombrie 2001 a admis recursul reclamantului şi a dispus achitarea acestuia pe
motiv că fapta nu există. Prin această hotărâre, instanţa internă a reţinut că, din probele administrate în
cauză, în special pe certificatele medico-legale şi de pe declaraţiile a 3 martori, rezultă că reclamantul
fusese cel agresat de către poliţişti, aceştia acţionând abuziv.
Guvernul nu a contestat leziunile suferite de către reclamant, dar a susţinut că acestea ar fi fost
produse de poliţişti numai în scopul de a-l imobiliza pe reclamant în condiţiile în care acesta ar fi avut o
atitudine agresivă faţă de ei.
În considerentele hotărârii menţionate, Curtea constată că leziunile respective au fost într-adevăr
produse, problema care se punea fiind dacă acestea cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea
efectuării, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate
într-un raport medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe
frunte şi una în zona claviculară.” (§ 50)
Pentru a răspunde acestei întrebări Curtea reaminteşte regulile sale de interpretare a probelor în
astfel de situaţii. Totodată, enunţă principiul subsidiarităţii, în special rolul instanţelor interne, care sunt
chemate cu precădere să stabilească starea de fapt. „Curtea aminteşte că pentru aprecierea elementelor de
fapt ea se bazează pe principiul probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă», dar adaugă că o asemenea
probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise
şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor (...).
Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea trebuie
să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţă competentă pentru a aprecia faptele, cu excepţia
situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (...).
În principiu, atunci când în speţă au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie
propria interpretare a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza
probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face o
evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia
unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor
naţionali (...).” (§ 52)
Conform regulilor menţionate, Curtea arată că nu are nici un motiv să nu reţină starea de fapt
stabilită de Curtea de Apel Piteşti în hotărârea menţionată: „Curtea constată că în speţă Curtea de Apel
Piteşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a
achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din
partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului
că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale
prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor
acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie
1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în mod indirect
despre aceste fapte. (...) Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciază, la
fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul
la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului.
Curtea nu dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale
judecătorilor de la Curtea de Apel Piteşti.” (§ 53 şi 55).
În continuare, o dată stabilită existenţa leziunilor, Curtea urmează să aprecieze dacă sunt suficient
de grave pentru a intra sub incidenţa articolului 3 din Convenţie. Din această perspectivă Curtea va ţine
cont nu numai de numărul de zile de îngrijiri medicale, ci şi de faptul că cei care le-au produs erau agenţi
ai statului însărcinaţi cu menţinerea ordinii publice, ceea ce vine să sporească oarecum nivelul de
gravitate. „Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin esenţă; ea depinde de
ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice
ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un

34
individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea
forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce
atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 din
Convenţie (...).
Curtea constată că reclamantul a suferit răni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform
certificatului medico-legal întocmit în cauză, 4 - 5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au
determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului.
În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde că sunt efectele de
lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă nu a prezentat nici o probă
care să le dovedească.
Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciază că actele
incriminate constituie un tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenţie.” (§ 55-60)

Obligaţiile corelative ale statului

I. Obligaţia negativă generală
Articolul 3 din Convenţie creează în sarcina statului un anumit număr de obligaţii. În primul rând
este vorba de obligaţia generală şi negativă a statului de a nu aduce atingere integrităţii fizice şi psihice a
indivizilor. Aceasta obligaţie nu este decât o aplicaţie particulară a obligaţiei generale a statului de a nu
aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Încălcarea acestei obligaţii o întâlnim în cazurile
Bursuc contra României şi Barbu Anghelescu contra României, prezentate mai sus. În aceste două speţe,
poliţişti, acţionând în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu au adus în mod direct atingeri mai mult sau mai
puţin grave integrităţii fizice sau psihice a reclamanţilor.
II. Obligaţia pozitivă substanţială
Articolul 3 creează însă şi obligaţii pozitive în sarcina statelor. Astfel, putem vorbi, pe de o parte,
de o obligaţie pozitivă substanţială, aceea de a lua măsuri pentru a preveni atingerile aduse de către
particulari integrităţii fizice sau psihice a altor persoane. Conţinutul acestei obligaţii diferă în funcţie de
împrejurarea dacă victima este sau nu privată de libertate.
În cazul în care se află în libertate persoana a cărei integritate fizică sau psihică a fost atinsă printr-
un act al unui particular, obligaţia pozitivă a statului nu este foarte constrângătoare. În general
„reclamantul trebuie să demonstreze că statul nu a făcut ceea ce în mod rezonabil era de aşteptat să facă
pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un
risc de care acesta avea sau trebuia să aibă cunoştinţă.” (Claudia Roşianu, Dragoş Bogdan, „Dreptul de
a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degragante”, publicat în culegerea Drepturi şi libertăţi
fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.67) Îndeplinirea sau nu a acestei obligaţii este stabilită în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei
speţe.
În schimb în cazul persoanelor private de libertate obligaţia pozitivă a statului este mult mai
constrângătoare. În principiu, o dată ce a decis privarea de libertate a unei persoane, statul devine
responsabil pentru protejarea integrităţii fizice şi psihice a acelei persoane nu numai faţă de faptele
propriilor agenţi ci şi faţă de acţiunile terţilor, în principiu codeţinuţi. Această obligaţie mult mai
constrângătoare se justifică prin împrejurarea că persoana privată de libertate este foarte vulnerabilă în
raport cu o persoană liberă. Un astfel de caz de încălcare a obligaţiei substanţiale pozitive a statului de a
proteja persoanele private de libertate împotriva acţiunilor terţilor o întâlnim în cazul Pantea contra
României, prezentat mai sus. Aici, după ce Curtea a statuat că reclamantul a suferit tratamente contrare
articolului 3 din partea codeţinuţilor a analizat dacă statul era sau nu responsabil pentru acestea, cu alte
cuvinte dacă şi-a încălcat obligaţia substanţială pozitivă.
„Curtea reaminteşte, în primul rând, că articolul 3 din Convenţie consacră una dintre valorile
fundamentale ale unei societăţi democratice, interzicând, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi
tratamentele inumane sau degradante (...). Aceste dispoziţii impun autorităţilor statelor contractante nu
numai să se abţină de la a supune o persoană la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina
acestora obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate (...). Totuşi, această obligaţie nu trebuie
interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă (...).
Curtea remarcă faptul că în fişa medicală a reclamantului completată la sosirea în Penitenciarul
Oradea, medicul notase că reclamantul suferea de "psihopatie paranoică" (...). De asemenea, aşa cum s-a
arătat în prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a intrat, în repetate rânduri, în conflict cu codeţinuţii
săi, motiv pentru care a fost transferat în mai multe celule (...). Mai mult, Curtea notează că, în ziua

35
anterioară celei în care s-a produs incidentul cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a fost examinat, la Spitalul de
psihiatrie şi neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat că reclamantul suferea de depresie
nervoasă cu tulburări de comportament şi a recomandat punerea sa sub observaţie (...).
Curtea concluzionează că autorităţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o parte,
că, dată fiind starea sa psihică, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de altă
parte, că arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului său de deprimare, sentiment, de altfel,
inerent oricărei măsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilităţii sale, pe care o
manifestase deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciază că era necesară o
supraveghere atentă a reclamantului de către autorităţile penitenciare.
Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat în faţa Parchetului Militar Oradea, potrivit
căruia transferul său în celula nr. 42, în care se aflau recidivişti şi deţinuţi condamnaţi definitiv, era
contrar dispoziţiilor legale interne în materia executării pedepselor atâta timp cât avea statutul de
persoană arestată preventiv. Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a fost agresat imediat după
transferul său în celula nr. 42, cunoscută ca fiind "o celulă cu deţinuţi periculoşi" (...).
În al doilea rând, Curtea notează că, din actele dosarului, rezultă că gardianul S.A., de serviciu în
noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celulă sau pentru a
determina încetarea actelor de agresiune împotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte
declaraţia făcută de gardian în faţa Parchetului, potrivit căreia acesta nu avea dreptul să intervină pentru a
pune capăt conflictului (...). Curtea notează, totodată, că declaraţiile mai multor martori, ascultaţi în cauză
de organele de urmărire penală, au făcut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l apăra pe
reclamant (...). Curtea reţine, de asemenea, că după incidentul cu cei doi codeţinuţi reclamantul a fost
lăsat de gardieni în aceeaşi celulă cu agresorii săi, mai mult, a fost imobilizat.
Din aceste considerente, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă
de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura paza persoanelor
private de libertate şi de a se asigura că nu se aduce atingere integrităţii fizice a acestora.” (§ 189, 191-
195).
III. Obligaţia pozitivă procedurală
Un alt tip de obligaţie pozitivă care incumbă statului în temeiul articolului 3 din Convenţie este
obligaţia de natură procedurală constând în efectuarea unei anchete oficiale efective ori de câte ori o
persoană pretinde că ar fi fost supusă unor tratamente contrare acestui articol. Această obligaţie nu este
expres prevăzută de articolul 3. Ea a fost însă dedusă de către Curte din interpretarea sistematică a
articolului 3 şi a articolului 1 din Convenţie: „Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a
fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie din partea organelor de poliţie sau a altor
autorităţi similare ale statului, această dispoziţie a Convenţiei, coroborată cu obligaţia generală impusă
statului de articolului 1 din Convenţie de a «recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa
drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie » instituie o obligaţie a statului implicit de a iniţia şi derula
o «anchetă oficială efectivă». Această anchetă, asemenea celei impuse de articolului 2 din Convenţie,
trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, în
ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală de a supune o persoană la tratamente
inumane sau degradante ar deveni ineficientă în practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca
reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate, folosindu-se de impunitatea absolută de care se
bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor.” (Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în cazul
Labita contra Italiei, § 131)
Ancheta la care face referite Curtea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Printre altele,
ancheta respectivă trebuie să fie efectivă şi să aibă drept scop real identificarea şi pedepsirea persoanelor
vinovate de comiterea faptelor ce aduc atingere articolului 3. Această obligaţie a statului este o obligaţie
de diligenţă, nu una de rezultat. Chiar dacă în cele din urmă nu sunt identificaţi sau pedepsiţi vinovaţii,
trebuie totuşi ca ancheta respectivă să se fi desfăşurat în mod diligent în acest scop. De asemenea, cel
puţin în cazul torturii, ancheta trebuie să fie pornită şi să se desfăşoare din oficiu. Persoanele însărcinate
cu desfăşurarea anchetei trebuie să fie independente de cele ce sunt acuzate de tratamentele ce intră sub
incidenţa articolului 3. Ele trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru atingerea scopului anchete, în
principal să administreze la timp toate probele necesare. Întreaga anchetă trebuie să se desfăşoare cu
celeritate pentru a nu periclita rezultatul acesteia. Totodată victima trebuie să aibă acces efectiv şi să fie
informat cu privire la actele ce se desfăşoară de către organele de anchetă. Deciziile adoptate de organele
responsabile cu soluţionarea acestor cauze trebuie să fie motivate.

36
 Există mai multe cauze în care România a fost condamnată pentru încălcarea obligaţiei procedurale
impuse de articolul 3 din Convenţie. Vom analiza, cu titlu de exemplu, hotărârea din 5 octombrie 2004,
pronunţată în cauza Bursuc contra României.
Pentru tratamentele suferite la sediul poliţiei Neamţ în noaptea din 27 spre 28 ianuarie 1997,
reclamantul a depus o plângere penală împotriva celor opt poliţişti despre care susţinea că îl maltrataseră.
Dosarul astfel format a fost conexat cu cel în care reclamantul era cercetat pentru ultraj împotriva celor
doi poliţişti care îl ridicaseră din bar şi îl duseseră la sediul poliţiei Neamţ. Actele de cercetare penală au
fost întocmite tot de către poliţişti din cadrul acelui Inspectorat: ei au audiat martori, i-au audiat pe cei opt
poliţişti la care făcea referire reclamantul în plângerea sa. Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi-a
declinat competenţa către Parchetul militar Bacău dată fiind calitatea de militari a poliţiştilor. Parchetul
militar a reaudiat martorii, însă nu l-a audiat niciodată pe reclamant. În cele din urmă a pronunţat o soluţie
de neîncepere a urmăririi penale a poliţiştilor şi a retrimis dosarul parchetului civil pentru a soluţiona
cauza cu privire la reclamant. Plângerea formulată de către reclamant împotriva acestei soluţii a fost
respinsă de către procurorul ierarhic superior care a considerat urmărirea penală ca fiind completă iar
soluţia ca fiind corectă. Reclamantul a formulat plângere împotriva acestei soluţii la secţia parchetelor
militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la care nu a primit nici un răspuns.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, după ce a primit dosarul l-a trimis pe reclamant în judecată
pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, dar reclamantul a decedat în cursul procesului.
Analizând îndeplinirea obligaţiei procedurale a statului, Curtea constată că o anchetă oficială a
avut loc în cauză. Rămâne însă să stabilească dacă această anchetă a fost sau nu efectivă, în sensul
precizat mai sus.
Aşa cum am arătat, una dintre condiţiile esenţiale ale unei anchete efective în sensul articolului 3
este ca organele însărcinate cu aceasta să fie independente atât din punct de vedere formal cât şi concret
de persoanele vizate în cadrul acelei anchete. „Curtea aminteşte că, pentru ca o anchetă cu privire la omor
sau rele tratamente săvârşite de agenţi ai statului să fie considerată efectivă, se poate aprecia, în general,
că este necesar ca persoanele care conduc ancheta şi cele care fac cercetările să fie independente de cele
implicate în evenimente (...). Aceasta presupune nu doar absenţa oricărui raport ierarhic sau instituţional,
dar şi o independenţă concretă (...).” (§ 103)
Din această perspectivă două critici au fost aduse anchetei efectuate de către autorităţile române:
pe de o parte, acte de cercetare importante au fost realizate de către poliţia Neamţ, cea din care făceau
parte şi persoanele cercetate, pe de altă parte, soluţia a fost pronunţată în cauză de către un procuror
militar care făcea parte dintr-o ierarhie militară supusă controlului ierarhic.
„În legătură cu acest aspect, Curtea observă că ancheta a fost condusă mai întâi de către Parchetul
de pe lângă Tribunalul Neamţ şi de către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ şi privea atât faptele cu
privire la care se plânsese reclamantul, săvârşite de către poliţişti, cât şi acuzaţiile împotriva reclamantului
cu privire la săvârşirea infracţiunii de ultraj împotriva poliţiştilor. Curtea remarcă faptul că probele au fost
administrate şi martorii au fost audiaţi de Poliţia Judiciară Piatra-Neamţ, poliţiştii cercetaţi fiind angajaţi
tot ai Poliţiei Piatra-Neamţ. Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricărui raport ierarhic
sau instituţional între persoanele care conduc cercetările şi cele implicate în evenimente.” (§ 104)
„Curtea observă în primul rând că independenţa procurorului militar care a condus ancheta asupra
poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor.
Ea subliniază în legătură cu acest aspect că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt
ofiţeri activi, ca şi poliţiştii, care la data evenimentelor făceau parte din structura militară, fapt ce are la
bază principiul subordonării ierarhice; aceştia deţineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în
acest domeniu şi răspundeau pentru încălcarea regulilor disciplinei militare.
Curtea observă că, în baza acestei legături instituţionale, absenţa independenţei procurorului militar
s-a concretizat, în speţă, în lipsa de imparţialitate în conducerea cercetărilor cu privire la poliţiştii
acuzaţi.” (§ 107)
Alte aspecte care pun sub semnul întrebării caracterul efectiv al anchetei efectuate în cauză sunt
neaudierea inculpatului de către procurorul militar înainte de soluţionarea cauzei, ignorarea totală a
concluziilor raportului de expertiză medicală efectuat în cauză în ciuda faptului că acestea făceau referire
la agresiunea suferită de către reclamant, împrejurarea că Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie nu i-a trimis reclamantului nici un răspuns la plângerea sa.
În aceste condiţii articolul 3 din Convenţie a fost încălcat şi prin faptul că statul nu şi-a îndeplinit
obligaţia procedurală de efectuare a unei anchete efective.

VII. TEST DE AUTOEVALUARE

37
 16. Precizaţi reglementările constituţionale şi europene prin intermediul cărora este
protejat drepul la integritate fizică şi psihică.
Răspuns:
În dreptul intern român protecţia integrităţii fizice şi psihice se realizează, la
nivel constituţional, prin articolul 22 din legea fundamentală. Acest drept este
văzut ca un drept absolut de la care nu pot exista derogări în nicio situaţie. La
nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului drepturile protejate de articolul
3 din Convenţie ocupă un loc special în sistemul european de apărare a drepturilor
omului. Aceste drepturi sunt printre puţinele drepturi convenţionale care nu
presupun niciun fel de limitări, având un caracter absolut.

17. Precizaţi regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materia articolului 3 de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.
Răspuns:

18. Argumentaţi dacă aplicarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante poate
fi justificată în caz de război sau de luptă antiteroristă.
Răspuns:

19. Precizaţi în mod succint care sunt asemănările şi deosebirile între tortură, tratamentele
inumane şi tratamentele degradante.
Răspuns:

20. Care sunt obligaţiile corelative ale statului referitor la garantarea respectării articolului
3 din Convenţie ?
Răspuns:

VIII. EXERCIŢII
Exemplu rezolvat:
7. Pentru ca un act să fie considerat tortură, acesta trebuie :
a)să provoace suferinţe puternice.
b)să aibă un anumit scop.
c)să fie un act intenţionat.
d)să provoace suferinţe medii.
e)să fie efectuat de un agent al statului sau cu consimțământul expres sau tacit al acestuia.
f)să fie efectuat din culpă.
Rezolvare: a), b), c), e).
De rezolvat:
8. Următoarele două criterii sunt folosite de Curte pentru a califica o anumită acţiune ca
intrând sub incidenţa articolului 3 din Convenţie:
a)criteriul aprecierii relative.
b)criteriul aprecierii absolute.
c)criteriul nivelului minim de gravitate.
d)criteriul nivelului maxim de gravitate.

38
 Modulul V.
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de libertatea individuală
2. Garanţiile libertăţii individuale
3. Cadrul juridic general al măsurilor preventive
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Israel, Jean-Jacques – Droit des libertés fondamentales, L.G.D.J, Paris 1998
2. Jacobs, Francis G.; White, Robin C.A. – The European Convention on Human Rights,
Clarendon Press, Oxford 1996
3. Leclerc, St.; Akandji-Kombé, J.-F.; Redor, Maria-Joelle – L’Union Européenne et les droits
fondamentaux, Bruxelles 1999
4. O´Boyle, M.; Warbrick, C. – Law of the Europrean Convention of Human Rights,
Butterworths, London, Dublin, Edinburgh 1995

39
 Noţiunea de libertatea individuală
Încă de la început trebuie să precizăm că noţiunea de libertate individuală, într-o primă accepţiune,
reprezintă orice libertate fundamentală aşa cum am definit-o în partea generală a acestei lucrări. Însă,
scopul prezentului capitol nu este să analizeze această accepţiune a termenului ci una mult mai restrânsă
care se referă la siguranţa persoanei, adică la garanţia că nici o persoană nu poate face obiectul unor
măsuri arbitrare din partea statului. Din acest punct de vedere libertatea individuală sau siguranţa
persoanei reprezintă o libertate fundamentală distinctă.
Libertatea individuală reprezintă elementul esenţial, condiţia chiar a existenţei celorlalte drepturi
fundamentale. Pentru prima dată acceptată oficial în Habeas Corpus Act (1679) în Anglia, această
libertate fundamentală a fost recunoscută de toate declaraţiile şi tratatele internaţionale referitoare la
drepturile omului.
Această libertate este în mod particular importantă pentru societatea românească. Respectarea sa de
către puterea statală este garantată de sistemul de drept intern care în mod necesar trebuie completat cu
garanţiile internaţionale oferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Libertatea, în sensul de siguranţă a persoanei, este reglementată în art. 5 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului:
„Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute
de lege ;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau
despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente ;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care
o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale
şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol are dreptul la reparaţii.”
Noţiunea de libertate este folosită aici în sensul de libertate fizică. Textul instituie principiul
libertăţii individuale care nu este însă unul absolut. Sunt prevăzute situaţiile în care statul poate să-i aducă
atingere, însă aceste cazuri, fiind excepţii de la principiu, sunt de strictă interpretare. Intră astfel sub
incidenţa articolului 5, atingerile aduse în cursul unui proces penal, precum reţinerea sau arestarea
preventivă, dar şi alte situaţii precum deţinerea minorilor, a alienaţilor sau procedurile de extrădare.
Ne vom ocupa în continuare numai de limitele ocazionate de existenţa unui proces penal. Am optat
în acest sens pentru că problemele cele mai frecvente în ceea ce priveşte apărarea libertăţii individuale în
sistemul de drept român apar cu ocazia proceselor penale. Un ultim argument în favoarea acestei opţiuni
este faptul că însăşi Constituţia din 1991 consacră libertatea individuală în articolul 23, ocazie cu care
analizează ca excepţii de la acest principiu numai pe cele ocazionate de un proces penal :
„ART. 23 - Libertatea individuală

40
 (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se
poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu
mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu
de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată
că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de
lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele
reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control
judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.”
Libertatea ca siguranţă a persoanei se constituie în primul rând prin opoziţie faţă de stat, ea
presupune existenţa unor garanţii contra arbitrarului puterii de stat. Din acest punct de vedere este un
drept care prin excelenţă aparţine primei generaţii de drepturi fundamentale, de factură iluministă şi
liberală.
Cel mai important sistem de protecţie a libertăţii individuale îl reprezintă într-un stat democratic
sistemul judiciar, astfel apare ca fiind extrem de important rolul judecătorului care trebuie să arbitreze
între necesitatea păstrării autonomiei individuale şi puterea statală. În acest demers el este chemat să
aplice reguli substanţiale precum prezumţia de nevinovăţie, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor,
principiul proporţionalităţii pedepsei. Totodată atunci când consideră că trebuie aduse atingeri libertăţii
individuale el este obligat să respecte strict procedurile impuse de normele de drept.

Garanţiile libertăţii individuale

I. Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie fundamentală pentru persoana acuzată în cadrul
unui proces penal. Ea este consacrată în dreptul român ca principiu constituţional dar şi ca principiu al
procedurii penale.
Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând sarcina probei revine acuzării care
trebuie să dovedească vinovăţia. În cazul în care împotriva unei persoane sunt administrate atât probe în
acuzare cât şi probe în apărare, iar când vinovăţia nu rezultă cu certitudine, inculpatul nu poate fi
condamnat. Aplicarea acestei reguli, in dubio pro reo, este obligatorie pentru instanţe. În al doilea rând
până nu intervine o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, inculpatul este considerat
nevinovat, chiar dacă împotriva sa există indicii grave că ar fi săvârşit faptele de care este acuzat. Deci
chiar dacă a fost condamnat la fond el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în căile de atac.
Această garanţie nu are efecte numai pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte administrarea probelor şi
aprecierea lor, dar şi cu privire la măsurile preventive. Acestea din urmă, constituind excepţii de la
principiul libertăţii individuale, sunt susceptibile, dacă sunt greşit aplicate, să aducă atingeri prezumţiei de
nevinovăţie.
Nu poate constitui motiv de arestare preventivă simpla considerare a pericolului social al faptei de
care este acuzat inculpatul. Prin actul de luare a acestei măsuri trebuie să se indice, ca şi motive,
împrejurări diferite de fapta de care este acuzat.
Spre exemplu, unul dintre cazurile când se poate lua măsura arestării preventive este cel prevăzut
de articolul 148 lit. f C.p.p., potrivit căruia măsura arestării poate fi luată când « inculpatul a săvârşit o

41
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4
ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. » Cele două
condiţii cerute de această normă trebuie îndeplinite cumulativ. Simpla existenţă a acuzaţiei că ar fi săvârşi
o faptă prevăzută de legea penală, oricât de gravă ar fi aceasta nu constituie un motiv suficient pentru
luarea măsurii arestării preventive. La această condiţie trebuie să se adauge şi cea de-a a doua, respectiv :
lăsarea în liberate a inculpatului să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică. Acest pericol
pentru ordinea publică trebuie să fie diferit de pericolul social al faptei. Orice confuzie între pericolul
social al faptei de care este acuzat inculpatul şi pericolul pentru ordinea publică duce la încălcarea
prezumţiei de nevinovăţie, deoarece măsura arestării preventive s-ar lua exclusiv în considerarea
acuzaţiilor aduse. Şi în acest caz sarcina probei celor două condiţii aparţine organului de urmărire penală,
cel care face propunerea de arestare preventivă.
Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi folosită ca un motiv de limitare a celorlalte drepturi ale
persoanei arestate preventiv, de exemplu a dreptului la o judecată publică. Astfel în procedura prelungirii
măsurii arestării preventive, prevăzută de articolele 155 - 160 C.p.p. în vechea redactare, înainte de
modificarea survenită prin OUG nr.66/2003, şedinţele instanţei de judecată trebuiau să fie publice sub
sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. Încălcând această regulă Judecătoria Craiova, prin încheierea din
12 martie 2001, dată în dosarul 7900/2001 a prelungit măsura arestării preventive, ţinând şedinţa de
judecată în camera de consiliu. Recursul, introdus de către inculpaţi printre altele şi pentru motivul
încălcării principiului publicităţii, a fost respins de către Tribunalul Dolj prin decizia penală nr.200/2001.
În considerentele acestei hotărâri se menţionează în acest sens: «Se constată că până la trimiterea în
judecată a inculpatului prin rechizitoriu, instanţele sunt obligate să asigure aplicarea principiului instituit
de articolul 66 C.p.p. (prezumţia de nevinovăţie - n.n.) şi să păstreze caracterul secret al dezbaterilor
asupra vinovăţiei unei persoane urmărite penal pentru o infracţiune, considerente pentru care şi în cazul
prelungirii măsurii arestării preventive în condiţiile art. 156 şi urm.Cp.p., se aplică dispoziţiile articolului
140 ind.1 alin.4 C.p.p., judecarea având loc în camera de consiliu. »
Decizia este criticabilă în primul rând pentru că publicitatea şedinţei de judecată a fost instituită în
acest caz tocmai pentru apărarea libertăţii individuale afectate prin măsura arestării preventive.
În al doilea rând dezbaterile nu purtau asupra vinovăţiei persoanei în acea fază a procesului penal
ci numai asupra menţinerii sau nu a măsurii arestării preventive.
În al treilea rând prezumţia de nevinovăţie operează până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi
nu până la întocmirea rechizitoriului, aşa cum în mod greşit a susţinut instanţa. Din acest ultim punct de
vedere se poate spune că instanţa a încălcat şi principiul prezumţiei de nevinovăţie, limitându-i acţiunea.
În altă ordine de idei condiţiile arestării preventive nu trebuie să creeze în ochii opiniei publice o
convingere că acea persoană este vinovată înainte de a fi judecată. Arestarea preventivă nu trebuie să se
transforme dintr-o măsură preventivă într-o pedeapsă aplicată înainte de condamnare.
La nivel european « organele Convenţiei au decis că dispoziţiile articolului 6 par.2 impun ca orice
reprezentant al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi alţi reprezentanţi
ai puterilor publice, să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în
judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost
stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. »
În practica instanţelor româneşti în cazul în care inculpatul este arestat în cursul urmăririi penale, el
este încarcerat în arestul poliţiei. De aici este adus la şedinţa de judecată (când se prelungeşte măsura
arestării sau se fac diferite cereri de competenţa instanţelor) separat de persoanele deja condamnate,
îmbrăcat în hainele proprii, deci în condiţii care nu sunt de natură să-l pună pe acelaşi plan cu persoanele
condamnate. Însă după ce urmărirea penală se termină şi începe judecata propriu-zisă, inculpatul arestat
preventiv este transferat în penitenciar şi, de regulă, este obligat să poarte uniforma locului de deţinere. El
este adus la judecată împreună cu persoane condamnate definitiv, împrejurări de natură să creeze
convingerea că inculpatul este deja găsit vinovat, deci de natură să încalce prezumţia de nevinovăţie. Din
acest punct de vedere, Curtea constituţională, prin decizia 99/1994 a statuat că ţinuta vestimentară a celui
arestat preventiv trebuie să evite orice fel de confuzie între acesta şi persoana condamnată, altminteri
prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea primului este afectată de vestimentaţia specifică celui
condamnat.
II. Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor
Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor reprezintă aplicarea în domeniul penal a regulii cu
caracter mai general referitoare la previzibilitatea dreptului într-o societate democratică. Potrivit acestuia
nici o faptă nu poate fi considerată infracţiune dacă nu este prevăzută de lege şi nici o pedeapsă nu poate

42
fi aplicată dacă nu este prevăzută de către lege. Un corolar al acestui principiu îl reprezintă
neretroactivitatea legii penale, conform articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este consacrat de Constituţie nu întâmplător în
cadrul articolului 23, articol ce garantează libertatea individuală, şi în articolul 15 alin.2. De asemenea
Codul penal menţionează expres că legea prevede faptele ce constituie infracţiuni și pedepsele aplicabile
(art. 2).
Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând organul de urmărire penală trebuie
să califice precis faptele de care o persoană este acuzată. În cazul luării unei măsuri preventive, actul prin
care se ia această măsură trebuie să cuprindă încadrarea juridică a faptelor.
În al doilea rând normele penale care prevăd infracţiuni trebuie interpretate în sens strict fiind
norme represive, susceptibile să aducă atingeri libertăţilor individuale. Pentru o astfel de interpretare
trebuie ca redactarea lor să fie cât mai exactă iar termenii pe care îi utilizează să fie definiţi. Principiul
legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este încălcat, din acest punct de vedere de ¨textele legale elastice¨.
Astfel de texte există în legislaţia penală română. De exemplu articolul 166 C.p. incriminează
¨propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar¨, fără a defini în nici un mod noţiunea de ¨stat
totalitar¨. În aceste condiţii textul penal poate fi interpretat într-o manieră extensivă, incluzând în mod
arbitrar diferite fapte sub incidenţa sa.
Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este important şi pentru aplicarea strictă a
măsurilor preventive. Astfel o persoană nu poate fi supusă unei măsuri preventive decât dacă există probe
sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, anumite măsuri,
precum reţinerea sau arestarea preventivă nu pot fi luate decât dacă pentru fapta de care este acuzată
persoana, legea prevede pedeapsa închisorii.
III. Dreptul la apărare
Pentru persoanele reţinute sau arestate preventiv aspectul principal al dreptului la apărare îl
reprezintă dreptul de a fi asistat de un avocat. Acest drept constituie o garanţie tradiţională a libertăţii
individuale şi totodată o aplicaţie a principiului egalităţii armelor în procesul penal. Un proces nu poate fi
echitabil decât dacă acuzatul dispune de toate condiţiile necesare pentru a-şi pregăti apărarea.
Dreptul la asistenţă juridică presupune pe de o parte, ca acesta să fie asistat de un avocat ales sau
numit din oficiu, iar pe de altă parte, ca atât inculpatul cât şi avocatul său să dispună de toate facilităţile
necesare unei bune apărări. Dată fiind situaţia acuzatului arestat preventiv, acest ultim aspect este
deosebit de important pentru că posibilităţile de a se apăra personal sunt reduse. În ceea ce urmează vom
încerca o analiză a situaţiei juridice a apărătorului în dreptul român, cele mai importante drepturi pe care
le are şi cele pe care ar trebui să le aibă acesta, atunci când persoana pe care o apără este supusă unei
măsuri preventive privative de libertate.
a) Cadrul juridic general
1. Reglementare
Constituţia României din 1991 prevede în articolul 24 că “Dreptul la apărare este garantat. În tot
cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” De asemenea
în articolul 23(8) se menţionează că “Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba
pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se
aduce la cunoștință numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.”
Codul de procedură penală stabileşte cadrul de exercitare a dreptului la apărare în articolul 6
precum şi în Titlul V, capitolul I intitulat “Asistenţa juridică şi reprezentarea” (art. 171-174). Acuzatul are
dreptul de a fi asistat de un avocat de-a lungul întregului proces penal iar organele judiciare au obligaţia
de a-i aduce la cunoştinţă existenţa acestui drept în conformitate cu dispoziţiile exprese ale articolului 6
alin. ultim C.p.p. Indiferent dacă apărarea este sau nu obligatorie, înainte de a i se lua prima declaraţie,
învinuitului sau inculpatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă că are dreptul de a fi asistat de un apărător,
acest fapt consemnându-se într-un proces-verbal. Neîndeplinirea acestei obligaţii reprezintă o încălcare a
dreptului constituţional la apărare şi atrage nulitatea actelor de procedură întocmite în acest mod.
2. Asistenţa juridică obligatorie
Codul de procedură penală stabileşte câteva cazuri când asistenţa juridică este obligatorie, printre
care şi situaţia când acuzatul este reţinut, arestat preventiv (art. 171 alin.2). Asistenţa juridică este
obligatorie pe toată durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea
materialului de urmărire penală. Sancţiunea încălcării acestei norme este, potrivit articolului 197 alin.2
C.p.p., nulitatea absolută a actelor de procedură întocmite ilegal. Regula se regăseşte în general în
practica instanţelor de judecată. Astfel Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că “ascultarea inculpatului cu
ocazia arestării preventive fără a fi asistat de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu numai

43
pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate
absolută prevăzut de articolul 197 alin.2 Cod de procedură penală, cauza neputând fi judecată de instanţa
sesizată, care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale.” (Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.394/1993. A se vedea în acelaşi sens şi Curtea de Apel Iaşi, Secţia
penală, Decizia nr.424/1997)
3. Principiul liberei alegeri a avocatului
În cazul când persoana reţinută sau arestată preventiv nu poate sau nu doreşte să-şi angajeze un
avocat, ea va trebui să fie asistată de un avocat numit din oficiu. În situaţia în care în cauză a fost numit
un avocat din oficiu, dar ulterior învinuitul sau inculpatul îşi angajează un alt avocat, mandatul primului
încetează de drept (art. 171 alin.5 C.p.p).
Acest principiu izvorăşte din relaţia specială, bazată pe încredere reciprocă şi confidenţialitate
dintre acuzat şi avocatul său. Ea este cu atât mai importantă în situaţia când acuzatul este reţinut sau
arestat preventiv iar sarcina apărării revine aproape în exclusivitate avocatului.
Pentru aceste motive în general principiul liberei alegeri a avocatului îşi găseşte aplicarea în
jurisprudenţa instanţelor româneşti. Astfel acuzatul are dreptul să ceară amânarea cauzei la un termen de
judecată în vederea angajării unui apărător. De asemenea, când există un avocat angajat în dosar şi nu este
prezent, instanţa nu poate lua dosarul în pronunţare, chiar dacă în cauză ar exista un avocat numit din
oficiu. Potrivit aceluiaşi principiu instanţa nu poate cenzura opţiunea părţilor în ceea ce priveşte alegerea
avocatului, dat fiind caracterul intuitu personae al raporturilor dintre aceştia.
Ultimele modificări ale Codului de procedură penală, realizate prin Legea nr.356/2006, tind să
limiteze acest principiu având drept consecinţă încălcarea dreptului la o apărare efectivă. Legiuitorul pare
a fi mai preocupat de a asigura prezenţa formală a unui avocat alături de inculpat decât de a asigura toate
condiţiile pentru exercitarea în mod concret şi efectiv a dreptului la apărare. Astfel articolul 171 alin.41
C.p.p., nou introdus prin acest act normativ, prevede: „Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă
apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală
sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea,
organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i
timpul necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa
juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură
substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând
un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.”
b) Drepturile apărării
Articolul 172 C.p.p. enunţă formal drepturile apărătorului: dreptul de a asista la efectuarea oricărui
act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură
apărarea, dreptul de a comunica cu clientul său aflat în stare de arest preventiv, dreptul de a face plângeri
atunci când cererile sale nu sunt acceptate etc. Dar aceste drepturi sunt destul de mult limitate fie de către
legislaţie fie de către jurisprudenţă precum şi de desfăşurarea efectivă a procesului penal.
Spre exemplu, până la modificarea survenită prin Legea nr.356/2006, articolul 172 alin.1 C.p.p.
prevedea dreptul avocatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Prin această lege,
dreptul respectiv al avocatului a fost limitat doar actele care implică audierea clientului său. Restrângerea
drastică a sferei actelor de urmărire penală la care poate asista avocatul limitează foarte mult posibilitatea
realizării unei apărări efective. Este evident că pentru o persoană învinuită sau inculpată sunt relevante în
vederea apărării şi alte acte de urmărire penală în afară de acelea care implică audierea sa.
În plus, dreptul la apărare nu înseamnă simpla prezenţă a avocatului atunci când clientului său,
reţinut sau arestat, i se iau declaraţii. O apărare eficace presupune cu necesitate posibilitatea acuzatului,
pe de o parte, de a lua cunoştinţă, direct sau prin intermediul avocatului său, de întreg dosarul cauzei, pe
de altă parte, de a discuta cu avocatul în mod confidenţial, fără intervenţia organului de urmărire penală,
ori de câte ori este necesar.
1. Dreptul de a cunoaşte integral dosarul
Constituţia prevede în articolul 24 dreptul la apărare fără a-l defini, iar Codul de procedură penală
nu menţionează expres dreptul acuzatului de a cunoaşte dosarul cauzei fie direct fie prin intermediul
avocatului. Aceste lacune legislative permit ca în practică, în cursul urmăririi penale, accesul la dosar al
apărătorului să fie restrâns, uneori chiar „interzis”, de către organul de urmărire penală, sub pretextul aşa-
zisului caracter secret al urmăririi penale. Potrivit acestei practici, până în momentul prezentării
materialului de urmărire penală, nici acuzatul, nici avocatul său nu au acces la dosarul cauzei în
integralitatea lui.

44
 Dispoziţiile articolului 171 alin. C.p.p. nu acoperă lacunele legii în ceea ce priveşte dreptul de a
consulta dosarul. Asistarea clientului atunci când dă declaraţii nu suplineşte în nici un mod imposibilitatea
practică de a lua cunoştinţă de celelalte acte din dosarul cauzei.
Aici pot fi înscrisuri importante pentru o apărare eficace, înscrisuri pe care avocatul nu le poate
studia decât în momentul prezentării materialului de urmărire penală, după ce clientului său i s-au luat de
obicei mai multe declaraţii.
Există o singură situaţie când legea prevede expres posibilitatea pentru apărător de a cunoaşte
dosarul cauzei înainte de prezentarea materialului de urmărire penală: este vorba de procedura de
prelungire a măsurii arestării preventive, atunci când procurorul este obligat, potrivit articolului 159 alin.1
C.p.p., să depună dosarul la grefa instanţei cu cel puţin cinci zile înainte expirarea duratei arestării
preventive, pentru a putea fi consultat de către apărare.
Cu toate că textul este formulat într-un mod imperativ, în cea mai mare parte a doctrinei precum şi
în practică termenul de cinci zile a fost interpretat ca un termen de recomandare, încălcarea sa neatrăgând
nici un fel de sancţiune.
Cel mai adesea dosarul este adus de la parchet chiar în ziua când este fixat termenul de judecată,
iar apărătorul nu are la dispoziţie decât câteva minute pentru a-l consulta. În aceste condiţii, se pune
problema existenţei timpului necesar pentru o apărare eficientă.
Lacunele din legislaţie, dublate de practica descrisă mai sus, fondată pe caracterul „secret” al
urmăririi penale, nu ar putea fi compensate, pentru moment, decât printr-o jurisprudenţă creatoare, pe
deplin justificată într-un domeniu aşa de important cum este cel al libertăţii individuale.
Într-adevăr, urmărirea penală prezintă un caracter secret (sau „nepublic”), însă din cu totul alt
punct de vedere. Astfel, actele de urmărire penală nu pot fi aduse la cunoştinţa publicului în prima fază a
procesului penal, spre deosebire de faza judecăţii. Însă părţile în cauză, în special acuzatul, direct sau prin
intermediul avocatului său, trebuie să cunoască toate actele existente la dosar, pentru a-şi organiza o
apărare adecvată. În unele legislaţii acest drept este prevăzut expres, încălcarea sa fiind sancţionată cu
nulitatea actelor de urmărire penală. Spre exemplu, Codul de procedură penală francez, în articolul 114
impune ca înainte de a i se lua primul interogatoriu unei persoane împotriva căreia s-a început urmărirea
penală, avocatul său să fie convocat cu cel puţin cinci zile lucrătoare înainte. Dosarul complet de urmărire
penală trebuie să fie pus la dispoziţia avocatului cu patru zile înainte de prima declaraţie iar acesta poate
face copii ale actelor existente, bineînţeles cu obligaţia de a le utiliza în mod exclusiv.
Chiar dacă normele interne româneşti nu prevăd, ca în exemplul de mai sus, dreptul expres al
avocatului de a consulta dosarul înainte de orice declaraţie luată clientului său, considerăm că acesta
constituie un aspect logic, neîndoielnic al dreptului la apărare ridicat la rangul de principiu constituţional
prin articolul 24 din legea fundamentală. Din această perspectivă impunerea sa pe cale jurisprudenţială
este pe deplin justificată.
De asemenea, o astfel de interpretare a dreptului pozitiv intern este şi obligatorie, având în vedere
dispoziţiile exprese ale articolul 20 din Constituţie precum şi angajamentele luate de România prin
semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel normele constituţionale trebuie interpretate
în acord cu Convenţia, iar dispoziţiile convenţionale, aşa cum sunt interpretate de către Curtea europeană,
dobândesc un caracter supralegislativ şi deci trebuie aplicate direct şi cu precădere de către instanţele
interne.
Exemplul jurisprudenţei Curţii europene în ceea ce priveşte dreptul acuzatului de a lua cunoştinţă
de dosar considerăm că este deosebit de relevant pentru instanţele române. Nici în textul Convenţiei nu
este prevăzut expres dreptul acuzatului sau al apărătorului acestuia de a cunoaşte dosarul cauzei. Cu toate
acestea, el decurge în principal din dreptul general al un proces echitabil apărat de art. 6 par.1, mai exact
din principiul egalităţii armelor care constituie un corolar al echităţii procedurii.
2. Dreptul de a lua contact cu avocatul
Un alt aspect important al dreptului la apărare îl constituie posibilitatea persoanei împotriva căreia
s-a luat o măsură privativă de libertate de a lua contact în mod confidenţial cu avocatul său, ori de câte ori
este necesar. Acest drept este consacrat prin articolul 172 alin.4 C.p.p.: „Persoana reţinută sau arestată are
dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor.” Textul de lege a fost
recent modificat prin Legea nr.356/2006, fiind astfel adaptat cerinţelor protecţiei dreptului la apărare. În
forma anterioară el nu prevedea expres confidenţialitatea convorbirilor şi, mai mult, permitea
procurorului ca, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, să interzică luarea de contact
între inculpat şi avocatul său pe o durată de cel mult 5 zile. În redactarea anterioară norma respectivă
reprezenta o încălcare a dreptului la apărare şi era chiar contrară dispoziţiilor constituţionale exprese,
întrucât articolul 24 (2) din Constituţie garantează dreptul la apărare în tot cursul procesului penal.

45
 În această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă ce poate
reprezenta un model de interpretare extensivă în condiţiile unor norme convenţionale lapidare. În plus, ea
are un caracter obligatoriu pentru instanţele interne.
Convenţia europeană a drepturilor omului nu prevede expres dreptul de a comunica liber cu
apărătorul însă principiul este aplicabil. În jurisprudenţa referitoare la acest drept, Curtea a evocat două
texte extraconvenţionale care consacră acest principiu: articolul93 din Regulile minimale pentru
tratamentul persoanelor private de libertate şi articolul 32 din Acordul european privind persoanele ce
participă la procedurile din fata Comisiei si a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Confidenţialitatea
întrevederilor dintre persoana privată de libertate şi avocatul său reprezintă o condiţie esenţială a unei
apărări eficace: “Curtea apreciază că dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său fără să fie ascultaţi
de un terţ se numără printre exigenţele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi
decurge din articolul 6 par.3 c) din Convenţie. Dacă un avocat nu poate discuta cu clientul său şi nu poate
primi instrucţiuni confidenţiale de la acesta fără o astfel de supraveghere, asistenţa pe care o acordă îşi
pierde mult din utilitate, or, scopul Convenţiei este tocmai acela de a proteja drepturi concrete şi
efective.” (Hotărârea din 28 noiembrie 1991 pronunţată în cazul S c. Elveţiei, § 48)
c) Înlăturarea atingerilor aduse drepturilor apărării
Împotriva limitărilor drepturilor apărării de către organele de urmărire penală, avocatul poate face
plângere conform procedurii prevăzute de articolele 275-278 C.p.p. Plângerea trebuie adresată
procurorului care supraveghează urmărirea penală, iar acesta trebuie să se pronunţe în cel mult 48 de ore
atunci când aceasta vizează încălcarea dreptului de a lua contact cu acuzatul sau a dreptul de a-l asista
atunci când i se iau declaraţii. Dacă plângerea vizează încălcarea altor drepturi ale apărătorului,
procurorul trebuie să o rezolve în cel mult 20 de zile. Împotriva soluţiei date de procuror se poate face
plângere la procurorul ierarhic superior.
Considerăm că soluţia aleasă de legiuitorul român pentru protejarea acestui aspect esenţial al
libertăţii individuale care este dreptul la apărare, nu reprezintă, din punct de vedere practic, o garanţie
eficientă. Mai multe argumente pot fi invocate in acest sens.
În primul rând, conform Constituţiei activitatea parchetelor este guvernată de principiul
subordonării ierarhice.
În al doilea rând, dincolo de aspectul şanselor reale ale unei astfel de plângeri, procedura prevăzută
de articolele 275-278 C.p.p. nu poate fi considerată ca un acces la justiţie nici în sensul articolului 6 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici din perspectiva articolului 21 din Constituţie.
Datorită principiului subordonării ierarhice potrivit căruia, aşa cum am arătat, sunt organizate la
ora actuală parchetele precum şi datorită subordonării faţă de puterea executivă, nu se poate spune că
procurorul ar acţiona independent, cel puţin formal, în soluţionarea unor plângeri împotriva încălcărilor
dreptului la apărare. Or, independenţa, mai ales faţă de executiv, reprezintă un atribut esenţial al unei
instanţe de judecată. Această lipsă de independenţă a procurorului român a fost analizată de către Curtea
europeană încă de la prima hotărâre de condamnare a României, dar situaţia a rămas în esenţă aceeaşi, cel
puţin la nivel constituţional.
Astfel în hotărârea din 28 mai 1998 pronunţată în cazul Vasilescu c. României, Curtea a reţinut că
“ministerul public, care prin efectul legii nr. 92 din 4.08.1992 a înlocuit fosta procuratură, este constituit
din magistraţi care îşi exercită toate atribuţiile sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei
exercită controlul asupra tuturor membrilor ministerului public, inclusiv asupra procurorului general.
Atunci când exercită o atribuţie cu caracter jurisdicţional, un procuror judeţean acţionează în
calitate de magistrat al ministerului public, subordonat în primul rând procurorului general şi în al doilea
rând ministrului justiţiei.
Curtea reaminteşte faptul că numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie şi care
îndeplineşte o serie întreagă de condiţii precum independenţa faţă de executiv şi faţă de părţile în cauză,
poate fi numit «tribunal» în sensul articolului 6 par.1 din Convenţie. Nici procurorul şef al parchetului de
pe lângă Tribunalul Argeş, nici procurorul general nu îndeplinesc aceste condiţii.”
În al treilea rând, conform dreptului pozitiv intern şi jurisprudenţei actuale, o soluţie dată potrivit
unei astfel de proceduri nu poate fi atacată ulterior în faţa unei instanţe de judecată în vederea înlăturării
atingerilor ilegale aduse acestui drept. Codul de procedură penală nu prevede nici un fel de recurs la o
instanţă de judecată în această situaţie.
Este adevărat că prin decizia nr.486/1997, Curtea Constituţională a apreciat că articolul 278 C.p.p
ar fi neconstituţional în măsura în care împiedică persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale de
către procurorul ierarhic superior de a se adresa instanţei de judecată. Temeiul unei astfel de acţiuni în
instanţă l-ar constitui dispoziţiile articolului 21 din Constituţie care trebuie să se aplice în mod direct.

46
 Totuşi o astfel de plângere, potrivit jurisprudenţei instanţelor ordinare este declarată inadmisibilă în
principal pe motivul că nu există un text expres în Codul de procedură penală care să permită o astfel de
cale de atac. Acest refuz sistematic al instanţelor ordinare de a pune în aplicare deciziile Curţii
Constituţionale se „întemeiază” pe jurisprudenţa, putem spune „de principiu”, a Curţii Supreme de Justiţie
în acest sens. Spre exemplu, în decizia nr.1813 din 7 mai 1999, referitoare le prelungirea arestării
preventive, instanţa supremă consideră că „dispoziţiile constituţionale nu se adresează direct organelor
judiciare care aplică legea ordinară ci numai organului legislativ care trebuie să se conformeze
Constituţiei şi să aducă modificări legilor ordinare. … Acelaşi regim îl au deciziile Curţii Constituţionale.
Ele reprezintă un reproş adresat legiuitorului care trebuie să aducă modificările corespunzătoare legilor
criticate prin aceste decizii, respectiv, în speţă Codului de procedură penală.” Această atitudine a instanţei
supreme contrară Constituţiei, urmată de cvasitotalitatea celorlalte instanţe ordinare, face ca procedura de
contencios constituţional, unul din mijloacele cele mai importante de protejare a libertăţilor fundamentale,
să fie lipsită de orice eficienţă practică.
Nu vom dezvolta însă acum această problematică. Ne limităm numai să subliniem faptul că,
legislaţia lacunară dublată de această jurisprudenţă refractară la aplicarea Constituţiei duc practic la
eliminarea din dreptul intern a oricărei posibilităţi de înlăturare a atingerilor aduse dreptului la apărare în
cursul urmăririi penale.
În condiţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune obligaţia statelor de a
asigura un recurs efectiv în dreptul intern pentru apărarea drepturilor recunoscute de aceasta (art. 13),
considerăm că s-ar putea pune întrebarea legitimă dacă dreptul la apărare beneficiază de un astfel de
recurs în dreptul românesc. Chiar în situaţia în care Curtea Europeană are o concepţie destul de
cuprinzătoare despre ceea ce ar trebui să însemne un astfel de recurs, considerăm ar fi relativ dificil de
demonstrat că procedura prevăzută de articolele 275-278 C.p.p ar constitui un recurs efectiv pentru
înlăturarea atingerilor aduse dreptului la apărare al persoanelor reţinute sau arestate preventiv.

Cadrul juridic general al măsurilor preventive

Măsurile preventive reprezintă în dreptul român cele mai importante atingeri aduse libertăţii
individuale. Ele constituie un adevărat pericol pentru acest drept fundamental mai ales pentru faptul că se
aplică unei persoane care se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Pentru acest motiv trebuie să fie aplicate
cu mare rezervă de către organele judiciare şi numai atunci când sunt neapărat necesare. Aceste măsuri
trebuie aplicate cu stricta respectare a legii. Protecţia contra limitărilor arbitrare ale libertăţii individuale
de către puterea statală constituie esenţa siguranţei persoanei fizice.
Constituţia României, în articolul 23 şi Codul de procedură penală reglementează relativ strict
aceste măsuri. Ele nu pot fi luate decât în scopurile prevăzute expres de articolul 136 alin.1 C.p.p: pentru
a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Luarea măsurii
preventive în orice alt scop decât cele menţionate mai sus constituie o atingere ilegală adusă libertăţii
individuale.
În dreptul român există patru tipuri de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi
localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă. În prezenta lucrare nu ne propunem să
realizăm decât o trecere în revistă succintă a acestor limite ale libertăţii individuale.
Măsura reţinerii este de obicei luată de către organul de poliţie dar poate, a fortiori, să fie luată şi
de către procuror sau de către instanţa de judecată. Celelalte două măsuri preventive, obligarea de a nu
părăsi localitatea şi arestarea preventivă nu pot fi dispuse decât de către judecător. Atunci când se ia o
măsură preventivă ea nu trebuie apreciată in abstracto ci concret, în funcţie de scopul urmărit, de
pericolul social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele sau de alte situaţii ce privesc persoana
faţă de care se ia măsura (art. 136 alin. ultim C.p.p.). Pentru aceste motive este important ca actul prin
care se ia această măsură atât de importantă să fie motivat. Acesta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu
indicarea faptei care face obiectul învinuirii, textul de lege în care se încadrează, pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea respectivă precum şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii
preventive.
Persoanei arestate sau reţinute trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă motivele luării măsurii
respective iar învinuirea în cel mai scurt timp în prezenţa unui avocat.
În situaţia în care nu mai există temeiurile care au fost avute în vedere la data luării măsurii
arestării preventive sau când nu au apărut temeiuri noi care să impună în continuare privarea de libertate,
aceasta trebuie revocată. De asemenea măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură atunci când s-au
schimbat temeiurile.

47
 Potrivit articolului 140 C.p.p măsurile preventive încetează de drept atunci când expiră termenele
prevăzute de lege sau de către organele judiciare precum şi în caz de scoatere de sub urmărirea penală, de
încetare a urmăririi penale, de încetare a procesului penal sau de achitare.
Prin revizuirea legii fundamentale s-a încercat limitarea duratei măsurii arestării preventive în faza
de urmărire penală. Astfel în articolul 23 (5) prevede: "În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se
poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile."
Vom analiza mai întâi semnificaţia noţiunii de "termen rezonabil", urmând apoi să vedem
semnificaţia celorlalte dispoziţii ale textului.
Acest articol, introdus prin legea de revizuire a Constituţiei, prevede că, în cursul urmăririi penale,
arestarea preventivă nu poate depăşi un "termen rezonabil". Noţiunea nu a fost introdusă întâmplător ci
pentru că ea este utilizată de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în articolul 5 par.3 când
statuează dreptul persoanei arestate preventiv de "a fi judecată într-un termen rezonabil" şi în articolul 6
par.1 referitor la dreptul persoanei la un proces "echitabil, public şi într-un termen rezonabil" pentru orice
acuzare în materie penală. În aceste condiţii interpretarea noţiunii nu se poate face oricum de către
judecătorul naţional ci numai în conformitate cu interpretarea care i-a fost dată de către Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, având în vedere şi dispoziţiile articolului 20 (2) din legea fundamentală. Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului nu a stabilit un anumit cuantum pentru durata arestării preventive,
caracterul rezonabil al acesteia fiind analizat de la caz la caz. Două criterii au fost fixate prin
jurisprudenţa timpurie a Curţii (hotărârea pronunţată la 27 iunie 1968 în cazul Wemhoff contra RFG):
motivele invocate de stat pentru justificarea arestării preventive să fie pertinente şi suficiente iar
procedura de prelungire a măsurii să fi fost respectată.
Trebuie subliniat faptul că textele convenţionale menţionate mai sus impun ca persoana arestată
preventiv să fie "judecată" într-un termen rezonabil, ceea ce înseamnă că atunci când se analizează
caracterul rezonabil al duratei arestării preventive va fi avută în vedere întreaga perioadă de timp scursă
de la data luării măsurii arestării preventive şi cel puţin până la data pronunţării instanţei de fond. Astfel,
perioada analizată cuprinde, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât faza de urmărire
penală cât şi faza de judecată (cel puţin judecata în primă instanţă). Or, textul constituţional analizat
impune un termen rezonabil al arestării preventive numai pentru faza de urmărire penală nu şi pentru faza
de judecată, ceea ce este criticabil prin prisma dispoziţiilor convenţionale menţionate.
În ceea ce priveşte termenul de 180 de zile menţionat ca durată maximă a arestării preventive în
cursul urmăririi penale, trebuie subliniat că din redactarea textului rezultă intenţia constituantului de a
considera că acest termen este cu totul excepţional şi că, de obicei, o persoană nu poate fi ţinută în arest
preventiv în cursul urmăririi penale decât o perioadă de timp mai mică de 180 de zile. Astfel, instanţa de
judecată trebuie să analizeze cu atenţie, la fiecare cerere de prelungire a măsurii dacă această prelungire
se impune sub aspectul caracterului rezonabil al duratei totale a arestării, conform criteriilor menţionate
mai sus.
În cazul în care o persoană este reţinută sau arestată în mod nelegal se pune problema reparării
prejudiciului suferit în acest mod.
Legislaţia română înainte de intrarea în vigoare a legii nr.281/2003 nu prevedea expres
posibilitatea unei astfel de reparaţii. Conform articolului 504 C.p.p. în vechea redactare, o persoană
împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă avea dreptul la reparaţii decât atunci când fusese scoasă de
sub urmărire penală sau când fusese achitată. Astfel, o persoană arestată sau reţinută în mod nelegal, nu
avea dreptul la despăgubiri dacă nu fusese achitată sau dacă nu fusese scoasă de sub urmărire, cu toate că
nelegalitatea măsurii fusese, deja, stabilită printr-o decizie judecătorească definitivă. (de exemplu în baza
procedurii prevăzută de fostul art. 1401 C.p.p.).
Pentru aceste motive articolul 504 C.p.p. a fost declarat neconstituţional întrucât încalcă articolul
48 din Constituţie (prin decizia nr.45/1998 a Curţii constituţionale)
Pentru o persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei reţineri sau arestări ilegale, exista
posibilitatea teoretică de a acţiona în pretenţii contra statului, întemeindu-se pe decizia de mai sus a Curţii
Constituţionale precum şi pe articolul 48 din Constituţie care ar fi trebuit aplicat în mod direct. Cu toate
aceste instanţele de drept comun sunt foarte reticente la o astfel de procedură, invocând, în cazuri
similare, pe de o parte lipsa unor norme procedurale exprese în legile ordinare, pe de altă parte lipsa de
obligativitate a deciziilor Curţii Constituţionale. În aceste condiţii şansele de reuşită ale unei astfel de
acţiuni sunt minime.
Potrivit articolului 5 par.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ¨Orice persoană victimă
a unei arestări sau detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.¨

48
Acest drept trebuie să fie unul efectiv şi nu unul teoretic. Neconcordanţele dintre dreptul român şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au dus în cele din urmă la condamnarea României pentru
încălcarea articolului 5 par.5 din Convenţie.
Ca urmare a acestei sancţiuni, prin OUG nr.66/2003 aprobată ulterior prin Legea nr.281/2003, a
fost modificat articolul 504 C.p.p., în încercarea de a-l adapta cerinţelor europene. Alineatul 2 prevede
acum expres că "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."

IX. TEST DE AUTOEVALUARE

21. În ce constă prezumţia de nevinovăţie ?

Răspuns:
Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie fundamentală pentru persoana acuzată în
cadrul unui proces penal. Ea este consacrată în dreptul român ca principiu
constituţional dar şi ca principiu al procedurii penale. Acest principiu are două
consecinţe principale:
- în primul rând sarcina probei revine acuzării care trebuie să dovedească
vinovăţia. În cazul în care împotriva unei persoane sunt administrate atât
probe în acuzare cât şi probe în apărare, iar când vinovăţia nu rezultă cu
certitudine, inculpatul nu poate fi condamnat. Aplicarea acestei reguli, in
dubio pro reo, este obligatorie pentru instanţe.
- în al doilea rând, până nu intervine o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare, inculpatul este considerat nevinovat, chiar dacă împotriva sa
există indicii grave că ar fi săvârşit faptele de care este acuzat. Deci chiar
dacă a fost condamnat la fond el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi
în căile de atac.

22. Precizaţi accepţiunile noţiunii de libertate individuală.

Răspuns:

23. Ce reprezintă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor ?

Răspuns:

24. Precizaţi în mod succint ce presupune dreptul la apărare.

Răspuns:

25. Ce articol din Constituţia României consacră libertatea individuală ? În ce articol din
Convenţia Europeană a drepturilor Omului este reglementată libertatea, în sensul de
siguranţă a persoanei ?
Răspuns:

X. EXERCIŢII

Exemplu rezolvat:
9. Cele patru tipuri de măsuri preventive din dreptul român sunt:
a)obligarea de a nu părăsi localitatea.
b)arestarea preventivă.
c)reţinerea.

49
 d)deţinerea.
e)arestarea.
f)obligarea de a nu părăsi ţara.
Rezolvare: a), b), c), f).
De rezolvat:
10. Durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale este de:
a)180 de zile.
b)90 de zile.
c)120 de zile.
d)30 de zile.

Modulul VI.
DREPTUL LA RESPECTUL VIEŢII PRIVATE

50
Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Wachsmann, Patrick – Libertés publiques, Dalloz, Paris 2000
2. Turpin, Dominique – Les libertés publiques. Théorie générale des libertés publiques. Régime
juridique de chacune des libetés publiques, Gualino éditeur, Paris 1996
3. Terré, François – Sur la notion de droits et libertés fondamentaux, studiu publicat în culegerea
Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison Roche şi Thierry Revet – Droits et libertés fondamentaux,
Dalloz, Paris, 1997
4. Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Deaux, Pierre-Henri Imbert, La Convention Européenne des
Droits de l´Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris, 1999

Consideraţii generale
În cadrul acestui capitol vom trata principalele aspecte ale vieţii private, în sensul larg al
termenului, sens utilizat în special de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu această ocazie ne
vom referi şi la drepturi pe care Constituţia României le reglementează separat, precum dreptul la un
mediu sănătos.
La nivel Constituţional sunt mai multe articole care reglementează mai multe aspecte ale vieţii
private , în sensul larg al termenului. Este vorba, în primul rând de art. 26 intitulat „Viaţa intimă, familială
şi privată” la care se mai adaugă art. 27 „Inviolabilitatea domiciliului” şi art. 28 „Secretul
corespondenţei”. În concepţia Curţii europene chiar şi dreptul la un mediu sănătos ţine tot de viaţa privată
a persoanei, astfel încât ar fi incidentă în cauză şi reglementarea acestui drept în Constituţia României,
respectiv art. 35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”.
1. Conţinutul dreptului la viaţă privată
În art. 26, Constituţia României prevede:
„(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”
Acest articol reprezintă o reflectare a principiului demnităţii umane prevăzut în art. 1 (3) din legea
fundamentală. El utilizează trei noţiuni diferite, viaţa intimă, viaţa familială şi viaţa privată, fără însă oferi
o definiţie a lor. Rămâne astfel în sarcina jurisprudenţei să definească sau cel puţin să delimiteze aceste
noţiuni, atât de apropiate ca semnificaţie.
Viaţa intimă familială şi privată cuprinde o multitudine de aspecte ale activităţii persoanei, aspecte
care, în general, nu presupun o componentă publică ori sunt strâns legate de personalitatea individului, de
trăsăturile şi alegerile sale. În încercarea de determinare a sferei de aplicare a art. 26 din Constituţie,
trebuie să avem în vedere interpretarea pe care Curtea Europeană o dă noţiunii de viaţă privată, aşa cu
este ea reglementată în art. 8 din Convenţie. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să fie interpretate şi aplicate în
concordanţă cu acest tratat, conform art. 20 din Constituţie.
În această interpretare, art. 26 din Constituţie protejează: secretul opiniilor şi datelor cu caracter
privat, inclusiv al datelor medicale, viaţa sexuală a persoanei, dreptul la propria imagine, dreptul la
căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, egalitatea în drepturi a soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii
etc. De asemenea, dreptul de a dispune de ea însăşi al persoanei fizice este un alt aspect al vieţii private
care subliniază că individul uman este propriul său stăpân, fiind singurul care decide în ultimă instanţă
ceea face cu corpul şi intelectul său. În jurisprudenţa europeană acest drept a fost invocat mai ales ca o
libertate corporală, pentru a se justifica dreptul la avort.
2. Obligaţiile statului
Aceste drepturi creează unele obligaţii în sarcina statului. În alineatul 1 al art. 26 se menţionează că
„autorităţile publice respectă şi ocrotesc ...” Rezultă că, în primul rând, acestea sunt obligate să se abţină
de la orice acţiune de natură a aduce atingere drepturilor respective, ele sunt obligate să le „respecte”. În
al doilea rând, ele nu trebuia să se limiteze la această obligaţie negativă, nu trebuie să aibă numai o
atitudine pasivă, ci să „ocrotească” aceste drepturi, să ia toate măsurile necesare pentru protecţia lor.
3. Raporturile cu alte drepturi

51
 Uneori dreptul la protecţia vieţii private intră în conflict cu drepturi fundamentale ale altor
persoane. Aşa cum am arătat în capitolul referitor la dreptul la viaţă, uneori dreptul mamei de a dispune
de propriul corp, ca element al dreptului la viaţă privată, este opus unui eventual drept la viaţă al copilului
nenăscut. De cele mai multe ori însă, dreptul la viaţă privată se intersectează cu libertate de exprimare,
soluţionarea acestui conflict realizându-se în jurisprudenţa Curţii europene după criterii bine determinate
şi ţinând cont de cazul concret. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale lucrurile nu sunt atât de clare,
observându-se o tendinţă spre protejarea cu precădere a viţii private, dar văzută nu ca un drept
fundamental propriu-zis, ci ca o aplicaţie a principiului general al demnităţii umane.
4. Restrângerile dreptului la protecţia vieţii private
În mod evident drepturile apărate de articolul 26 nu sunt drepturi absolute. Exerciţiul lor poate fi
limitat de către autorităţi cu respectarea dispoziţiilor exprese ale art. 53 din Constituţie. Orice limitare a
acestor drepturi trebuie să fie făcută numai prin lege şi numai dacă este necesară într-o societate
democratică, în sensul dat acestei sintagme de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Măsura
respectivă trebuie să fie proporţională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere însăşi existenţei dreptului respectiv.

Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei

O situaţie aparte o reprezintă în Constituţie protecţia domiciliului şi a corespondenţei care sunt
reglementate separat în art. 27 şi 28. Aceste norme constituţionale tind să protejeze tot elemente ale vieţii
private dar au necesitat o reglementare distinctă determinată de specificul restrângerilor ce pot fi aduse de
către stat în cursul procesului penal.
Art. 27 intitulat „Inviolabilitatea domiciliului” dispune:
„(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul
ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Protejarea domiciliului este determinată de faptul că acesta reprezintă locul de desfăşurare a vieţii
private a persoanei. Inviolabilitatea domiciliului este o regulă de rang constituţional reflectată şi în
legislaţia penală prin sancţionarea ca infracţiune a violării de domiciliu.
De la regula inviolabilităţii domiciliului există unele excepţii, menționate în alineatul al doilea,
dintre care cea mai des întâlnită este percheziţia. Aceasta este reglementată strict în Codul de procedură
penală, scopul ei fiind descoperirea şi strângerea probelor. În ceea ce priveşte secretul corespondenţei, art.
28 din Constituţie prevede: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”
Şi corespondenţa reprezintă un element esenţial al vieţii private, aceasta fiind în principiu
personală, nefiind, de regulă, destinată publicului. Vizând un aspect al secretului vieţii persoanei, este
nevoie ca ea să fie protejată. Regula secretului corespondenţei suportă unele limitări speciale determinate
de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale. Ne referim mai ales la interceptările şi înregistrările audio
sau video efectuate în cadrul procesului penal. Aceste interceptării şi înregistrări sunt în principiu de
competenţa judecătorului şi trebuie să respecte regulile stricte stabilite în art. 911 şi urm. C.p.p.

XI. TEST DE AUTOEVALUARE

26. Precizaţi reglementările constituţionale şi europene prin intermediul cărora este

protejat drepul la respectul vieţii private.
Răspuns:
La nivel Constituţional sunt mai multe articole care reglementează mai multe
aspecte ale vieţii private , în sensul larg al termenului:
- art.26 intitulat „Viaţa intimă, familială şi privată”
- art. 27 „Inviolabilitatea domiciliului”
- art.28 „Secretul corespondenţei”
- în concepţia Curţii europene chiar şi dreptul la un mediu sănătos ţine tot de
52
 viaţa privată a persoanei, astfel încât ar fi incidentă în cauză şi
reglementarea acestui drept în Constituţia României, respectiv art.35
intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”.
La nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului noţiunea de viaţă
privată este reglementată de art.8 din Convenţie.

27. În ce constau obligaţile statului în legătură cu dreptul la respectul vieţii private?

Răspuns:

28. Ce reprezintă principiul inviolabilităţii domiciliului ?

Răspuns:

29. În ce constă secretul corespondenţei ?

Răspuns:

30. În ce condiţii dreptul la respectul vieţii private poate fi restrâns ?

Răspuns:

Modulul VII.
53
 LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Protecţia libertăţii religiei în Constituția României
3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia libertăţii religioase
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Alston, Ph. (ed.) – The EU and Human Rights, Oxford 1999
2. Cabrillac, Rémy; Frison Roche, Marie-Anne; Revet, Thierry Droits et libertés fondamentaux,
Dalloz, Paris 1997
3. Chiriţă, Radu – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol.I şi
II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
4. Dogaru, Ion; Dănişor, D.C. – Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe,
Chişinău 1998

Consideraţii generale
Aceste libertăţi sunt protejate de Constituţia României prin art. 29, intitulat « Libertatea conştiinţei
» şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 9, denumit « Libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie ». Drepturile reglementate de cele două articole sunt complexe şi prezintă atât o
latură internă, cât şi una externă. Ele privesc toate domeniile domeniile gândirii umane precum morala,
filosofia, politica sau religia. În ceea ce priveşte aspectul lor intern, referitor la idei, concepţii, gânduri,
care nu sunt încă exteriorizate, libertăţile respective, denumite şi libertăţi ale forului interior pot fi
considerate absolute întrucât nimeni nu le poate limita în vreun fel. Însă, de principiu orice proces de
reflecţie, de gândire al individului presupune şi posibilitatea de a transmite ideile semenilor. Libertatea de
gândire are, deci, ca şi corolar, un aspect extern reprezentat de manifestarea ideilor filosofice, morale,
religioase sau politice. În această formă exteriorizată, libertăţile de gândire, de conştiinţă şi de religie
produc efecte sociale şi devin relative, în sensul că statul le poate limita exerciţiul. « În momentul când
ele se exprimă prin acte exterioare, adică individul înţelege să-şi manifeste convingerile sau religia sa,
drepturile în discuţie devin fapte sociale, astfel că se impune organizarea exercitării lor de către
autorităţile statale. »
Libertatea de conştiinţă a fost definită în doctrină ca libertatea fiecărui individ să adopte atitudinea
intelectuală pe care o doreşte, să –şi exprime şi să-şi susţină convingerile. Într-un cuvânt, libertatea
fiecărui om de a gândi şi de a spune ceea ce el crede că este adevărat.
Numeroase probleme ridică însă libertatea religiei, din cauza consecinţelor sociale şi individuale pe
care le are religia. Importanţa libertăţii religioase şi specificul acesteia se pot deduce chiar din formularea
celor două acte normative menţionate anterior, unde majoritatea clauzelor tind să reglementeze chiar
această libertate.

Protecţia libertăţii religiei în Constituția României

I. Reglementarea principală : articolul 29
Reglementarea constituţională a libertăţii religiei, în cadrul mai larg al libertăţii opiniei, este
puternic influenţată de tratatele internaţionale privind drepturile omului, în special de art. 9 al Convenţiei
europene a drepturilor omului, influenţă care este întărită de rolul pe care, cel puţin formal, îl are
Convenţia în sistemul naţional de drept.
Articolul 29 din legea fundamentală română constituie un dispozitiv constituţional relativ complet
şi potenţial destul de protector pentru libertatea religioasă. Sunt garantate : libertatea credinţelor religioase
şi dreptul fiecăruia de a-şi alege religia, libertatea de organizare a cultelor în conformitate cu propriile
statute, autonomia cultelor faţă de stat dar şi sprijinul acestuia din urmă, inclusiv pentru asistenţa
religioasă în armată, în spitale, în orfelinate, în azile sau în penitenciare. În fine, este consfinţit dreptul
părinţilor să asigure, potrivit propriilor lor convingeri, educaţia copiilor lor minori.
O problemă care ar putea apărea în ceea ce priveşte art. 29 din Constituţie de referă la ambiguitatea
alineatului 4 care reglementează relaţiile dintre culte „În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.” Or, acţiunile de prozelitism care au fost validate de
către Curtea europeană ca fiind inerente dreptului de a-şi schimba religia, în cazul unei jurisprudenţe
interne mai puţin liberale ar putea fi relativ uşor catalogate ca « acţiuni de învrăjbire religioasă » interzise
de acest text constituţional.

54
 II. Alte norme constituţionale incidente
Alături de articolul 29, în Constituţia României există şi alte norme care, cel puţin indirect,
contribuie la protecţia libertăţii religioase. Astfel este interzisă utilizarea ca şi criteriu de discriminare a
opţiunii religioase. Conform art. 4 (2) „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor
săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.” Această dispoziţie este completată de art. 16 (1)
potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.”
În ceea ce priveşte educaţia religioasă aceasta este în principiu garantată de către stat în primul
rând prin organizarea de ore de religie în cadrul învăţământului public dar şi prin asigurarea autonomiei
învăţământului confesional. Potrivit art. 32 (7) din legea fundamentală «Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios
este organizat şi garantat prin lege. »
Cu toate acestea, chiar în condiţiile garantării învăţământului religios în şcolile de stat, în general,
aşa cum vom vedea mai jos, este conservat dreptul părinţilor la educarea copiilor lor minori potrivit
propriilor convingeri. Pe lângă textul art. 29 (6) menţionat mai sus, constituţia mai prevede şi dreptul
părinţilor de a asigura educaţia copiilor în art. 48 (1) «Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor.»

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia libertăţii religioase

Dar aceste norme constituţionale ar rămâne o simplă formă fără fond dacă nu ar fi dublate de o
jurisprudenţă creatoare care să le aplice în cazurile concrete. În general în România normele
constituţionale sunt apărate de către Curtea constituţională care poate exercita asupra legilor şi a altor acte
cu caracter normativ un control de constituţionalitate destul de extins aceasta fiind denumită «garantul
supremaţiei Constituţiei » (art. 142-1).
Până în prezent Curtea constituţională a avut puţine ocazii să se pronunţe asupra constituţionalităţii
unor acte normative prin raportare la art. 29 din Constituţie. De altfel numărul relativ mic al unor astfel de
procese se observă şi la nivelul instanţei europene care s-a pronunţat pentru prima dată pe fond în anul
1993 cu ocazia afacerii Kokkinakis.
În continuare, pentru a ilustra modul de apărare a libertăţii religiei de către instanţa română de
contencios constituţional, am ales două categorii de decizii ale acesteia, prima referitoare la învăţământul
religios obligatoriu iar a doua referitoare la recunoaşterea unor culte interzise în mod abuziv de regimul
totalitar dinainte de 1989.
I. Jurisprudenţa referitoare la predarea orelor de religie în şcolile publice
În anul 1995 a fost adoptată de către Parlament Legea învăţământului nr.84/1995 care în articolul 9
dispunea: „Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină
şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial este
opţională, iar în învățământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau al
tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.”
Cu privire la acest text de lege a fost declanşat controlul de constituţionalitate a priori de către un
grup se parlamentari care au sesizat Curtea constituţională. În esenţă ei au susţinut că aduce atingere art.
1(3) din Constituţie privind „libera dezvoltare a personalităţii umane”, art. 26 (2) care prevăd că
„persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, ale art. 29 (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei
şi ale art. 45 (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
În continuare ne vom referi la considerentele deciziei nr.72 din 18 iulie 1995 pronunţate în speţă
numai în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii în raport de libertatea de conştiinţă.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a constituţionalităţii art. 9 (1) din Legea învăţământului,
Curtea reaminteşte că potrivit art. 20 (1) din Constituţie, normele acesteia trebuie să fie interpretate în
acord cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice precum şi
Convenţia europeană a drepturilor omului.
În continuare Curtea remarcă faptul că textul atacat permite totuşi o interpretare conformă cu art.
29 din Constituţie precum şi cu tratatele internaţionale menţionate.
Astfel, dreptul de a alege menţionat în acest text semnifică şi posibilitatea de a nu avea nici o
opţiune religioasă iar alegerea cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit asigură dreptul

55
reprezentanţilor legali ai copilului de a decide, potrivit propriilor convingeri, în legătură cu educaţia
copiilor minori, ca expresie a autorităţii părinteşti.
Introducerea în învăţământul primar a religiei, ca disciplină obligatorie, nu înseamnă
obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia
copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura art.
9 (1) rezultă că „obligativitatea” priveşte includerea religiei ca disciplină în planurile de învăţământ, iar
nu urmarea cursurilor respective de către elevi, religia sau confesiunea rămânând să fie alese sau nu.
În concluzie Curtea stabileşte că prevederile atacate sunt constituţionale numai dacă se respectă,
conform art. 29 (1) şi (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor a căror răspundere le revine.
Trebuie menţionat că, de multe ori, Curtea a optat pentru această tehnică, şi anume stabilirea unei
interpretări obligatorii pentru un text de lege, interpretare care să-l pună în acord cu Constituţia.
A preferat să facă acest lucru decât să declare textul respective neconstituţional. Din punct de
vedere practic, al aplicării normei respective, efectele sunt aceleaşi, dispoziţiile constituţionale fiind
respectate.
Această interpretare este în acord nu numai cu dispoziţiile constituţionale privind apărarea
dreptului părinţilor la educarea copiilor lor minori, ci şi cu dispoziţiile convenţionale în materie, respectiv
art. 2 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Această jurisprudenţă a instanţei de control constituţional nu a rămas fără ecou în mediile politice
româneşti, astfel încât în anul 1999, în forma republicată a Legii învăţământului nr.84/1995 textul din
legea învăţământului a fost modificat substanţial, în noua reglementare fiind eliminat caracterul
obligatoriu al orelor de religie:
„Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca
disciplina școlară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia si confesiunea.
La solicitarea scrisa a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele
de religie. In acest caz situația școlară se încheie fără aceasta disciplina. In mod similar se procedează si
pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la
aceasta disciplina.”
II. Jurisprudenţa referitoare la dreptul asupra lăcaşurilor de cult ce aparţinuseră Bisericii Greco-
catolice
1. Contextul social
O altă jurisprudenţă interesantă dezvoltată de Curtea Constituţională în material libertăţii religiei o
reprezintă deciziile referitoare la problema lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce aparţinuseră
Bisericii greco-catolice din România.
Până după al doilea război mondial această biserică a avut un rol religios, cultural şi politic
important, în special în Transilvania. Autonomia sa faţă de stat era accentuată şi de împrejurarea că, din
punct de vedere ierarhic, era subordonată direct Papei, aşadar unei autorităţi externe.
Este evident că această biserică influentă şi autonomă faţă de stat constituia un real pericol pentru
tendinţele hegemonice ale regimului totalitar comunist instalat în România începând cu 6 martie 1946.
Printr-un Decretul nr.358/1948, această biserică a fost declarată ilegală, preoţii acesteia au fost arestaţi iar
bunurile ei au fost fie naţionalizate, fie date în administrarea bisericii ortodoxe.
După Revoluţia din decembrie 1989 şi prăbuşirea regimului comunist, existenţa Bisericii Greco-
Catolice a fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr.9/1989 şi s-au luat unele măsuri reparatorii prin
Decretul-lege nr.129/1990. Prin acest act normativ a fost recunoscută oficial această biserică, ea
organizându-se şi funcţionând în conformitate cu regimul general al cultelor religioase din România. Cu
privire la patrimoniul acestei biserici s-a decis restituirea cvasitotalităţii bunurilor confiscate în anul 1948
şi aflate în 1990 în proprietatea statului român.
O situaţie delicată o prezentau, însă, lăcaşurile de cult şi casele parohiale care după 1948 nu au
rămas în proprietatea statului, ci au fost trecute în proprietatea bisericii ortodoxe. Cu privire la acestea,
statul nu a putea dispune fără a risca proteste din partea credincioşilor ortodocşi. Nefiind pregătite să-şi
asume acest risc autorităţile române au lăsat reglementarea situaţiei juridice a acestor bunuri în sarcina
exclusivă a reprezentanţilor celor două culte. Articolul 3 din acest Decret-lege nr.129/1990 prevedea că
situaţia juridică a acestor bunuri se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţi clericali
ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste
bunuri.

56
 Acest articol stabilea un organ special competent să se pronunţe asupra situaţiei juridice a acestor
bunuri, comisia mixtă formată din reprezentanţii celor două culte, precum şi un criteriu pe care acest
organ trebuie să-l ia în considerare, anume voinţa majorităţii credincioşilor din comunităţile unde se află
aceste bunuri.
Sistemul adoptat de legiuitor nu a dovedit nici un fel de eficienţă practică, el fiind blocat încă de la
început. Pe de o parte, constituirea şi funcţionarea acestor comisii nu a fost reglementată şi, date fiind
interesele contradictorii, era puţin probabil să ajungă la o hotărâre comună. Astfel, din punct de vedere
strict procedural aceste comisii nu puteau funcţiona.
Pe de altă parte, criteriul legal instituit, opţiunea majorităţii credincioşilor, este net în favoarea
bisericii ortodoxe, din moment ce în perioada totalitară cei mai mulţi credincioşi greco-catolici trecuseră
la ortodoxie.
2. Sesizarea Curţii Constituţionale
În aceste condiţii, restituirea imobilelor de cult aflate încă în proprietatea bisericii ortodoxe era
practic imposibil de realizat. Această situaţie punea astfel probleme nu numai în ceea ce priveşte
respectarea dreptului de proprietate asupra imobilelor respective ci şi în ceea ce priveşte respectarea
libertăţii cultului. Este evident că, fiind vorba de imobile destinate celebrării cultului, problema respectării
acestui ultim drept se punea cu acuitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în multe parohii Biserica greco-
catolică nu dispunea de alte biserici.
Drept urmare, multe parohii greco-catolice, văzând imposibilitatea dobândirii dreptului de
proprietate în condiţiile descrise mai sus au introdus în justiţie acţiuni în revendicare potrivit principiilor
de drept comun reglementate de codul civil. Acestor acţiuni, comunităţile ortodoxe le-au opus excepţia
neîndeplinirii procedurii prevăzută de art. 3 din legea specială. În acest cadrul procesual, reclamantele,
parohiile greco-catolice, au ridicat excepţii de neconstituţionalitate a art. 3 din decretul-lege nr.129/1990,
excepţii asupra cărora s-a pronunţat Curtea constituţională prin diferite decizii.
3. Argumentele autoarelor excepţiilor de neconstituţionalitate
În mod esenţial în cadrul acestei proceduri speciale, reclamantele au susţinut printre altele că acest
text din legea specială încalcă mai multe drepturi fundamentale.
În primul rând, încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut în art. 21 din Constituţie.
Episcopiile reclamante susţineau că textul de lege atacat constituie o îngrădire a acestui drept întrucât
condiţionează accesul la instanţă de pronunţarea prealabilă a unei hotărâri a comisiei mixte formată din
reprezentanţii celor două culte. Or, legea respectivă nu reglementează în nici un fel procedura de
constituire a unei astfel de comisii, astfel încât, dacă una dintre cele două părţi cu interese contrare refuză
să coopereze, comisia nu se poate constitui şi implicit nici nu poate fi promovată o acţiune în justiţie
pentru apărarea dreptului de proprietate asupra bunului. În plus, comisia respectivă, dacă s-ar constitui, ar
putea decide numai având în vedere criteriul voinţei majorităţii credincioşilor din unitatea administrativă
respectivă. Însă, în toate cazurile, cetăţenii de religie ortodoxă sunt net superiori numeric celor de religie
Greco-catolică. Condiţionând în acest mod promovarea unei acţiuni în revendicarea bunurilor religioase,
reclamantele au considerat că textul de lege atacat încalcă principiul liberului acces la justiţie.
În al doilea rând, textul atacat cu excepţia de neconstituţionalitate încălca dreptul de proprietate,
consacrat de fostul art. 41 (actual 44) din Constituţie, întrucât imposibilitatea apărării în instanţă a
dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu înseamnă violarea acestui drept.
În al treilea rând, în opinia reclamantelor, art. 3 din Decretul-lege nr.129/1990 nu încalcă numai
dreptul de liber acces la justiţie şi dreptul de proprietate ci şi libertatea de conştiinţă apărată, aşa cum am
arătat, de art. 29 din legea fundamentală. Potrivit reclamantelor lăcaşul de cult este de esenţa cultului
pentru că acolo se celebrează cultul şi tot acolo se întâlnesc aderenţii cultului respectiv, fără aceste
imobile fiind imposibil să se practice cultul.
Am menţionat susţinerile reclamantelor nu numai cu privire la libertatea religiei ci şi cu privire la
accesul la justiţie şi la dreptul de proprietate întrucât cele trei drepturi fundamentale sunt strâns legale,
soluţia adoptată de instanţa de contencios constituţional cu privire la unul dintre ele având influenţă
asupra celorlalte.
4. Considerentele deciziilor Curţii Constituţionale
Cu privire la pretinsa încălcare a liberului acces la justiţie, Curtea constituţională a decis că această
susţinere nu este întemeiată. În opinia Curţii, procedura instituită de art. 3 nu ar încălca principiul
liberului acces la justiţie, aceasta având doar un caracter prealabil unui eventual proces.
De asemenea, potrivit instanţei de contencios constituţional, nu s-ar putea susţine că articolul în
cauză ar constitui o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor din moment ce acest drept pretins
de către reclamante trebuie comparat cu dreptul de proprietate al pârâtei biserica ortodoxă, drept de

57
proprietate ce rezultă din lege, adică din Decretul nr.358/1948. Chiar dacă acesta a fost abrogat în 1990,
efectele sale anterioare acestei date ar trebui menţinute, orice interpretare contrară fiind o încălcare a
principiului neretroactivităţii legii, principiu de ordin constituţional.
În plus, Curtea constituţională susţine că norma atacată pentru neconstituţionalitate nu ar încălca
nici libertatea de conştiinţă apărată de art. 29 din legea fundamentală, din contră ar fi în perfectă
concordanţă cu acesta. Bunurile strict religioase precum bisericile şi casele parohiale sunt destinate uzului
public al credincioşilor, astfel încât retrocedarea lor ar putea avea loc decât cu respectarea principiului
libertăţii cultelor religioase.
Restituirea lăcaşurilor de cult utilizate în prezent de către credincioşii ortodocşi ar însemna
împiedicarea acestora de a-şi manifesta religia, astfel încât s-ar încălca „prevederile art. 29 din
Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale – cult ca asociaţie,
organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat.” În plus, în opinia Curţii, această măsură ar însemna
şi încălcarea dispozițiilor constituţionale ce reglementează raporturile dintre culte.
În aceste condiţii Curtea crede că textul atacat nu ar reprezenta altceva decât o aplicare a
principiului autonomiei cultelor faţă de stat, consacrat de art. 29 (5) din Constituţie. În opinia instanţei de
contencios constituţional, statul nu numai că nu poate dispune retrocedarea imobilelor respective pentru a
nu aduce atingere libertăţii de conştiinţă a credincioşilor ortodocşi, aşa cum am arătat mai sus, dar nu este
autorizat nici cel puţin să exercite un arbitraj între cele două culte, tocmai datorită autonomiei acestora.
Mai mult decât atât, utilizarea de către textul de lege atacat a criteriului majorităţii pentru
determinarea sorții juridice a bunurilor în litigiu nu ar constitui decât o aplicare a art. 1(3) din Constituţie
potrivit căruia România este un stat democratic. „Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau
în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând seama de voinţa credincioşilor
majoritari în prezent.”
Astfel, instanţa de contencios constituţional, prin mai multe decizii, şi-a conturat o jurisprudenţă
constantă în sensul respingerii acestor excepţii de neconstituţionalitate, ceea ce a determinat, practic,
imposibilitatea valorificării în instanţă a drepturilor Bisericii greco-catolice asupra imobilelor de cult şi
implicit imposibilitatea exercitării cultului în cadrul acestor imobile.
5. Analiza critică a deciziilor Curţii Constituţionale în materie
Considerăm că bunurile în litigiu nu constituie o excepţie de la principiul liberului acces la justiţie
şi că instanţele judecătoreşti sunt singurele în măsură să decidă, în ultimă instanţă, în acest tip de litigii în
măsura în care părţile nu ajung la o înţelegere amiabilă.
În primul rând, prin aceste acţiuni în revendicare reclamantele tindeau să-şi apere un drept cu
caracter civil, dreptul de proprietate. Indiferent de natura bunurilor ce constituie obiectul dreptului de
proprietate, instanţele de judecată dispun de o competenţă generală în materie. Mai mult decât atât,
utilizarea criteriului majorităţii în domeniul protecţiei juridice a dreptului de proprietate nu pare a fi cea
mai fericită soluţie. Potrivit opiniei separate a judecătorului Miklos Fazakas la decizia nr. 127 din 16
noiembrie 1994, prin aplicarea acestui criteriu, „Biserica Greco-catolică ar pierde proprietăţile sale
pentru unicul motiv că numărul credincioşilor săi este inferior celor ortodocşi. Proprietatea este o
noţiune juridică independentă de numărul părţilor, se dobândeşte prin titlu juridic valabil, este opozabilă
erga omnes, în sensul art. 480 din Codul civil.”
În al doilea rând, imposibilitatea reclamantelor de a acţiona în justiţie pentru apărarea dreptului de
proprietate pe care îl invocă asupra bunurilor în litigiu poate pune câteva probleme cu privire la apărarea
libertăţii de conştiinţă. Este evidentă strânsa legătură dintre libertatea religiei în sensul de posibilitate a
practicării cultului şi dreptul de proprietate asupra imobilelor de cult. În aceste condiţii statul nu poate să
se ascundă după principiul autonomiei cultelor şi să nu arbitreze, prin intermediul instanţelor
judecătoreşti, conflictele dintre acestea. Autonomia cultelor nu exclude nicidecum protecţia
jurisdicţională pe care statul trebuie să o acorde drepturilor fiecărei persoane fie că este vorba de o entitate
religioasă sau de un simplu particular. „…unul dintre mijloacele de exercitare a dreptului de manifestare a
religiei, mai ales pentru o comunitate religioasă, în considerarea dimensiunii sale colective, este
posibilitatea de a asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor sale, astfel
încât articolul 9 trebuie avut în vedere nu numai prin prisma art. 11, ci în egală măsură şi prin prisma art.
6.” (Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001, pronunţată în cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii contra
Moldovei, § 118)
De altfel, după epuizarea căilor de recurs interne, unele dintre parohiile greco-catolice a sesizat
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care deocamdată a pronunţat o decizie de admisibilitate într-unul
dintre cazuri. Prin această decizie Curtea a declarat admisibilă plângere, printre altele, şi cu privire la
capetele de cerere vizând încălcarea art. 9 (libertatea religiei), art. 6 (accesul liber la justiţie, ca element al

58
dreptului la un proces echitabile) şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (dreptul de
proprietate).

XII. TEST DE AUTOEVALUARE

31. Care este definiţia adoptată de doctrină cu privire la libertatea de conştiinţă ?

Răspuns:
Libertatea de conştiinţă a fost definită în doctrină ca libertatea fiecărui individ
să adopte atitudinea intelectuală pe care o doreşte, să–şi exprime şi să-şi susţină
convingerile. Într-un cuvânt, libertatea fiecărui om de a gândi şi de a spune ceea ce
el crede că este adevărat.

32. Ce norme sunt incidente în Constituţia României cu privire la protejarea libertăţii

religiei ? Dar la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ?
Răspuns:

33. Precizaţi care sunt aspectele juridice esenţiale referitoare la predarea orelor de religie
în şcolile publice.
Răspuns:

34. Precizaţi care sunt aspectele juridice esenţiale referitoare la dreptul asupra lăcaşurilor
de cult ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice.
Răspuns:

59
 Modulul VIII.
LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Limitele libertăţii de exprimare
3. Limitarea libertăţii de exprimare prin norme penale : studiu de caz privind fostele infracţiuni de
insultă şi calomnie
4. Apărarea concretă a libertăţii de exprimare de către judecător: necesitatea controlului de
proporţionalitate
5. Raporturile dintre presă şi puterea judecătorească
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Jean-Marie Auby, Robert Ducos-Ader, Droit administratif, Dalloz, 1986
2. Wachsmann, Patrick – Libertés publiques, Dalloz, Paris 2000
3. Rivero, Jean – Les libertés publiques, Editura Thémis, Paris, 1997
4. Pettiti, Louis-Edmond; Decaux, Emmanuel; Imbert, Pierre-Henri La Convention Européenne des
Droits de l’Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris 1995

Consideraţii generale
Libertatea de exprimare reprezintă una dintre condiţiile primordiale pentru existenţa unei societăţi
democratice. Ea a fost proclamată cu acest titlu atât în dreptul intern la cel mai înalt nivel cât şi în dreptul
european al drepturilor omului.
În articolul 30 consacrat acestei libertăţi, legea fundamentală prevede că «Libertatea de exprimare
a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.» Această garantare a
libertăţii de exprimare este tradiţională în dreptul constituţional românesc. Principiul, stabilit de
Constituţia din 1866, a fost preluat aproape ad litteram de Constituţia din 1923. Chiar constituţia
autoritară din 1938 proclamă, într-o formă mai atenuată însă, libertatea de exprimare.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră această libertate în articolul 10 § 1: «Orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a
primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie
sau de televiziune unui regim de autorizare.».
Importanţa acestei libertăţi se poate analiza pe cel puţin două planuri. Pe de o parte, ca libertate
individuală, ea reprezintă, în mod evident, o condiţie necesară pentru dezvoltarea şi activitatea fiecărui
individ, mijlocul de care dispune acesta pentru a face cunoscute celorlalţi propriile gânduri, opinii sau
sentimente. Din această perspectivă ea este o condiţie de exerciţiu pentru celelalte libertăţi, cum ar fi
libertatea de asociere sau libertatea de conştiinţă. Pe de altă parte, la nivel social, libera exprimare, cu
toate componentele sale menţionate în textele ce o consacră, reprezintă una dintre condiţiile existenţei
unei societăţi democratice. Nu se poate vorbi de o astfel de societate fără ca cetăţenii care o compun să nu
poată să-şi exprime în mod public opiniile cu privire la treburile publice şi fără ca ei să fie informaţi prin
mass-media despre activităţile celor pe care i-au mandatat, prin intermediul votului, să se ocupe de bunul
mers al comunităţii. «Această libertate fundamentală favorizează exprimarea şi difuzarea gândurilor. Ea
are un rol incontestabil căci poate influenţa formarea curentelor de opinie. În acest sens, nu poate exista o
democraţie veritabilă fără cetăţeni informaţi corect şi suficient.» Din această ultimă perspectivă, problema
libertăţii de exprimare se pune cu şi mai multă acuitate în perioada alegerilor.
Pentru toate aceste motive, libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăţi deschise.
Nefiind un drept absolut, evident că şi de la acest principiu pot exista derogări justificate, însă limitele
respective trebuie prevăzute expres de către lege şi trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare. Numai
astfel se poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla sa proclamare nu este suficientă. Chiar
şi constituţiile din perioada comunistă au prevăzut libertatea de exprimare. Cu toate acestea, este de

60
notorietate că ea nu a existat în acea perioadă. Deci consacrarea constituţională este o condiţie necesară
dar nu şi suficientă pentru ca libertatea de exprimare să existe cu adevărat.
A doua condiţie necesară pentru a putea vorbi de un astfel de drept fundamental este aplicarea şi
apărarea sa de către judecătorul intern, atât la nivelul instanţelor ordinare cât şi la nivelul instanţei de
contencios constituţional. Fără existenţa unei astfel de jurisprudenţe active care să facă aplicarea
principiului prevăzut de articolul 30 din legea fundamentală în vederea limitării tendinţelor autoritare ale
puterii publice, principiul libertăţii de exprimare riscă să devină o simplă formă fără fond.

Limitele libertăţii de exprimare

Aşa cum am menţionat, există numeroase limitări ale principiului libertăţii de exprimare prevăzute
atât le nivel intern cât şi la nivel internaţional. Nu vom menţiona cu această ocazie decât excepţiile
specifice libertăţii de exprimare.
Două categorii principale de limite aduse libertăţii de exprimare au fost consacrate de dreptul
pozitiv: cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi cele impuse de apărarea
interesului public. Această clasificare a fost adoptată de constituantul român de la 1991, prima categorie
de excepţii fiind grupată în alineatul al şaselea al articolului 30 iar cea de-a doua în alineatul al şaptelea al
aceluiaşi articol. Această clasificare nu este însă una absolută. Aşa cum vom vedea, există limitări ale
libertăţii de exprimare care nu pot fi încadrate cu certitudine în nici una dintre aceste două categorii.
În legătură cu prima categorie, Constituţia României prevede expres în articolul 31(6) că libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la
propria imagine. Prevederile constituţionale au fost concretizate prin consacrarea de către Codul penal a
infracţiunilor de insultă (art. 205) şi calomnie (art. 206), norme recent abrogate prin Legea nr.278/2006.
De asemenea Convenţia permite, potrivit articolul 10 § 2, anumite restricţii ale libertăţii de exprimare în
vederea apărării reputaţiei sau a drepturilor altuia.
Acesta este şi motivul pentru care persoanele ce practică anumite profesii (medicii, avocaţii,
notarii) care le permit accesul la informaţii privitoare la viaţa privată a clienţilor lor, sunt ţinute de o
obligaţie de confidenţialitate. Spre exemplu, potrivit articolului 44 (2) din legea 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza
relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are
dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză”.
Pentru apărarea interesului public, Constituţia interzice în articolul 30 (7) «defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare
bunelor moravuri». În continuarea acestor prevederi constituţionale, Codul penal pedepseşte: propaganda
în favoarea statului totalitar (art. 166), comunicarea de informaţii false (art. 168 1), ofensa adusă unor
însemne (art. 236), instigarea la discriminare (art. 317), instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art.
324), ultrajul (art. 239 alin.1), răspândirea de materiale obscene (art. 325), propaganda pentru război (art.
356).
Considerăm că unele dintre aceste infracţiuni au o formulare imprecisă, de natură să ducă, printr-o
interpretare extensivă, la lărgirea arbitrară a sferei lor de aplicare.
În continuarea aceluiaşi text constituţional Ordonanţa de urgenţă nr.31 din 13 martie 2002, prin
articolele 3, 4, 5 şi 6 stabileşte anumite infracţiuni, în scopul combaterii organizaţiilor şi manifestărilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob precum şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea
unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Posibilitatea existenţei unor excepţii de la principiul libertăţii de exprimare având drept scop
apărarea unui interes general este prevăzută şi de Convenţie. Sunt autorizate derogările în vederea
protejării securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, siguranţei publice, sănătăţii sau moralei.
Există şi alte derogări de la principiul libertăţii de exprimare care cu greu pot fi încadrate în una
din cele două categorii menţionate mai sus.
Astfel, în partea finală a articolului 10 § 2, Convenţia prevede posibilitatea îngrădirii libertăţii de
exprimare de către state pentru «garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare». Sfera de aplicare
a acestei dispoziţii este circumscrisă chiar de Curte : «Termenii „putere judiciară” se referă la aparatul
judiciar sau la sectorul judiciar al puterii, precum şi la judecători în calitatea lor oficială. În ceea ce
priveşte noţiunea de „autoritate a puterii judiciare”, ea reflectă în special ideea că instanţele de judecată
reprezintă organele îndreptăţite să analizeze drepturile şi obligaţiile juridice şi să soluţioneze diferendele
apărute în legătură cu acestea, că opinia publică le consideră ca atare şi că aptitudinea lor de a-şi duce la
îndeplinire această sarcină îi inspiră respect şi încredere.» (Hotărârea din 29 martie 1979 pronunţată în

61
cazul Sunday Times contra Regatului Unit, § 55) Această prevedere protejează de asemenea drepturile
părţilor în proces, care ar fi vătămate prin transformarea procesului aflat pe rolul instanţei într-un „proces
de presă”. (Steven Greer, Les exceptions aux articles 8-11 de la Convention européenne des droits de
l'homme, Éditions du Conseil de l'Europe, 1997, p.36)
Deci excepţia respectivă priveşte pe de o parte domeniul judiciar al puterii din perspectiva
constituţională, importanţa sa în statul de drept, pe de altă parte drepturile procesuale ale părţilor.
Această prevedere convenţională este de aplicabilitate directă în dreptul român. Ea reprezintă o
noutate pentru sistemul judiciar românesc, unde grija pentru funcţionarea eficientă şi independentă a
instanţelor judecătoreşti nu reprezintă, din nefericire, o preocupare majoră a autorităţilor competente.
O altă derogare de la principiul libertăţii de exprimare, prevăzută expres în teza finală a articolului
10 § 1 al Convenţiei se referă la posibilitatea pe care o au statele de a supune societăţile de radio şi
televiziune la un regim de autorizaţii prealabile. Această excepţie nu este impusă, însă, de necesitatea de a
proteja un interes public sau privat ci de constrângerile tehnice datorate numărului limitat de frecvenţe
hertziene.
Obligaţia de rezervă a funcţionarilor publici reprezintă, de asemenea, o limitare a libertăţii de
expresie a acestora în scopul protejării atât a intereselor persoanelor care se adresează autorităţilor
administrative ale statelor cât şi a intereselor generale ale societăţii. Această obligaţie a fost definită ca
fiind „datoria funcţionarului public ca , atunci când este chemat să-şi exprime în mod public opiniile, să-şi
măsoare cuvintele şi forma în care le exprimă.” (Jean-Marie Auby, Robert Ducos-Ader, Droit
administratif, Dalloz, 1986, p. 209) Dreptul pozitiv român pertinent pare a limita aplicarea acestei
obligaţii numai la opiniile politice ale funcţionarilor. Astfel, legea nr.188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici prevede în articolul 42: ”Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea
obligaţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.”

Limitarea libertăţii de exprimare prin norme penale : studiu de caz privind fostele infracţiuni de
insultă şi calomnie
Prin legea nr. 278/2006 au fost abrogate expres articolele 205-207 din Codul penal care prevedeau
şi pedepseau infracţiunile de insultă şi de calomnie. Este fără îndoială un pas înainte în consacrarea
principiului libertăţii de exprimare, protecţia valorilor apărare de normele penale abrogate urmând să fie
făcută în viitor prin mijloace specifice dreptului civil, conform regulilor răspunderii civile delictuale.
Considerăm, însă, că, cel puţin deocamdată, prezenta secţiune referitoare la cele două infracţiuni îşi
menţine actualitatea pentru cel puţin trei motive. În primul rând există o jurisprudenţă europeană relativ
bogată cu privire la România în care aceasta a fost condamnată pentru limitarea libertăţii de exprimare
prin utilizarea acestor dispoziţii de drept penal. Înţelegerea acestor hotărâri ale Curţii Europene nu este
posibilă fără cunoaşterea în amănunt a dreptului intern pertinent precum şi a practicii în materie a
instanţelor penale naţionale. În al doilea rând, aşa cum am arătat, în continuare eventualele excese ale
dreptului la liberă exprimare vor putea fi reprimate prin mijloace de drept civil întemeiate pe principiile
răspunderii civile delictuale astfel încât valori precum demnitatea umană sau viaţa privată să fie în
continuare protejate. Din această perspectivă practica judiciară de până acum, mai ales în ceea ce priveşte
latura civilă a proceselor privind insulta şi calomnia, este deosebit de utilă în înţelegerea viitoarei
jurisprudenţe în materie. În fine, studiul aplicării acestor norme penale ne poate ajuta în continuare în
înţelegerea modului de funcţionare a presei şi a specificului acestei activităţi într-o societate democratică.
Potrivit fostului articol 205 C.p., insulta reprezenta «atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură.» Calomnia era
«afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană,
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară,
ori dispreţului public.» (fostul art. 206 C.p.) În principiu, în măsura în care era dovedită existenţa
elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista nici una din cauzele expres prevăzute de lege pentru
înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se mai putea apăra decât făcând proba verităţii celor afirmate
sau imputate, în condiţiile articolului 207 C.p., care constituia o „cauză de înlăturare a infracţiunii”.
Asistăm astfel la o răsturnare a sarcinii probei: dacă iniţial inculpatul se bucura de prezumţia de
nevinovăţie şi partea vătămată era ţinută să dovedească existenţa infracţiunii, ulterior inculpatul era cel
care trebuie să facă proba verităţii.
Trebuie precizat că proba verităţii nu era admisă decât în condiţii particulare, pentru apărarea unui
„interes legitim”. Or această noţiune a fost interpretată într-un mod restrictiv de către jurisprudenţă.
Astfel, era dificilă construirea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care probarea unor
astfel infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În acest mod existenţa

62
normelor penale menţionate, aşa cum le-am descris mai sus, dublate de prevederea unor pedepse cu
închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, erau de natură să aducă o limitare puternică libertăţii de
exprimare; existând posibilitatea ca ea să fie transformată din principiu în excepţie.
Tot aici trebuie subliniată existenţa unor chestiuni de natură a îngreuna sau chiar a face imposibilă
aplicarea acestui mijloc de apărare care îl constituia proba verităţii.
În primul rând, mai ales în cazul presei, era dificil de stabilit de către ziarist veridicitatea absolută a
unor informaţii care îi parveneau. Chiar în măsura în care le verifica prin mai multe surse, el nu putea fi
absolut sigur de adevărul lor. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de informare în masă de azi,
când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu care este adusă la
cunoştinţa publicului, de foarte multe ori nu exista timpul necesar pentru ca ziaristul să treacă la verificări
detaliate înainte de publicare. În această situaţie era dificilă probarea, în sensul procedural al termenului, a
verităţii faptelor afirmate sau imputate. Astfel, dacă articolul 207 C.p. era interpretat de fiecare dată în
sensul că inculpatul era ţinut să dovedească în mod indubitabil că cele afirmate sau imputate erau
adevărate, proba verităţii devenea o adevărată probatio diabolica. Considerăm că o soluţie a problemei ar
fi constituit-o interpretarea mai suplă a acestei norme penale de către instanţele de judecată atunci când
era vorba de mijloacele de informare în masă, datorită condiţiilor specifice de activitate a acestora şi
rolului lor într-o societate democratică. Din această perspectivă ar fi trebuit considerată ca suficientă
dovedirea de către inculpat a faptului că la data publicării toate indiciile de care dispunea, potrivit
deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că faptele afirmate erau adevărate.
O astfel de interpretare era nu numai necesară, aşa cum am arătat mai sus, dar şi posibilă din
perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului. Astfel, pe de o parte, norma prevăzută de
articolul 207 C.p. era o normă ce tindea să protejeze unele libertăţi fundamentale ale persoanei (libertatea
de exprimare şi libertatea individuală) şi de aceea ea trebuia interpretată într-un mod extensiv, susceptibil
de a atinge scopul avut în vedere de legiuitor. Pe de altă parte, libertatea de exprimare constituie regula
într-o societatea democratică. Interpretarea propusă ar fi dus la consolidarea acestui principiu.
În al doilea rând, libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor
informaţii, în sensul strict al termenului, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru
acestea din urmă este evident că proba verităţii nu se putea aplica. Nu poţi demonstra judiciar adevărul
unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate.
În cazul fostei legislaţii privitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie, aşa cum era ea interpretată
de către instanţele de judecată, dreptul român putea aduce atingeri libertăţii de exprimare garantată de
articolul 30 din Constituţie.
Pentru a ne forma o mai bună imagine asupra acestor aspecte ale sistemului juridic român se
impune o scurtă paralelă cu alte sisteme de drept precum şi o referire la jurisprudenţa pertinentă a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
În dreptul francez, persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni de insultă sau de calomnie
(prevăzute de articolul 29 din legea presei din 29 iulie 1881), în situaţia în care s-a dovedit existenţa
elementelor constitutive ale acestor infracţiuni, se poate apăra nu numai încercând să facă proba verităţii
ci şi dovedind buna sa credinţă. Noţiunea de bună-credinţă are aici un înţeles special impus de
jurisprudenţa în materie. Trebuie ca inculpatul să fi vizat un scop legitim, să fi fost sincer şi să fi dat
dovadă de prudenţă şi de obiectivitate. Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Ceea
ce merită a fi subliniat este faptul că această doctrină a bunei-credinţe este în întregime o creaţie a
judecătorului. Legea ce conţine normele penale referitoare la insultă şi la calomnie nu prevede, ca mijloc
de apărare a inculpatului decât proba verităţii (la fel ca şi Codul penal român în fostul art. 207).
Jurisprudenţa a fost cea care a adăugat, în beneficiul apărării, buna-credinţă, în sensul precizat mai sus.
Buna-credinţă a fost pentru multă vreme destul de greu de dovedit dată fiind necesitatea
îndeplinirii cumulative a condiţiilor menţionate. Curţile de apel au refuzat mult timp să ţină cont în
aprecierea bunei credinţe de contextul producerii faptelor incriminate sau de exigenţele dezbaterii
democratice, aşa cum făcea Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A fost nevoie de o decizie de
principiu a Curţii de Casaţie în acest sens pentru ca aceste aspecte să fie luate în considerare de către
instanţele interne franceze.
O jurisprudenţă şi mai liberală, din punctul de vedere al posibilităţilor de apărare ale persoanelor
acuzate de insultă şi calomnie, a fost dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa europeană a stabilit câteva reguli comune în analiza dosarelor privitoare la libertatea de
exprimare, pe care ea însăşi le numeşte „principii generale”. Acestea sunt deduse în mod esenţial din
exigenţele existenţei unei „societăţi democratice”, concept-cheie în interpretarea Convenţiei.

63
 Astfel, pluralismul caracteristic unei societăţi democratice presupune cu necesitate şi vehicularea
unor idei care nu sunt acceptate cu uşurinţă de către majoritate. „… libertatea de exprimare, consacrată de
paragraful 1 al articolului 10, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice,
una dintre condiţiile esenţiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecăruia. … Aceasta nu se aplică numai
pentru «informaţiile» sau «ideile» primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci şi
pentru acelea care rănesc, şochează sau îngrijorează; aşa o cere pluralismul, toleranţa şi spiritul de
deschidere fără de care nu poate exista societate democratică” (Hotărârea din 7 decembrie 1976,
pronunţată în cazul Handyside contra Regatului Unit, § 49).
Astfel dezbaterea cu privire la subiectele de interes public, general devine o condiţie a societăţii
democratice. Din acest punct de vedere libertatea de expresie trebuie interpretată într-un mod extensiv.
Un exemplu de astfel de interpretare cu privire la un subiect de interes general îl constituie jurisprudenţa
Curţii în cazurile când libera exprimare priveşte acţiunile oamenilor politici. „Privitor la limitele criticii
admisibile, ele sunt mai largi când este vorba de un om politic, acţionând în calitatea sa de personaj
public, decât atunci când este vorba de un simplu particular. Omul politic se expune într-un mod
inevitabil şi conştient la un control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea jurnaliştilor cât şi din
partea maselor de cetăţeni, şi trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă, mai ales când el însuşi face
declaraţii publice susceptibile de critică. Desigur el are dreptul să-i fie protejată reputaţia chiar în afara
cadrului vieţii private, dar imperativele acestei protecţii trebuie puse în balanţă cu interesul pentru
discutarea liberă a chestiunilor politice, excepţiile de la libertatea de expresie necesitând o strictă
interpretare.” (Hotărârea din 25 iunie 1997 pronunţată în cazul Oberschlick contra Austriei (nr.2), § 29)
În afară de importanţa pe care o are libertatea de exprimare atunci când vizează un interes general
al societăţii, o altă caracteristică a jurisprudenţei europene în materie o reprezintă necesitatea de a analiza
contextul cauzei, împrejurările în care s-a produs un eventual exces al acestei libertăţi. Un punct de vedere
redus la simplele afirmaţii ale persoanei incriminate este susceptibil să aducă atingere libertăţii protejate
de articolul 10 § 1.
În continuare vom analiza cum Curtea a făcut aplicarea acestor reguli jurisprudenţiale în
soluţionarea primului dosar românesc privind libertatea de exprimare, şi anume cauza Dalban contra
României.
Reclamantul, un ziarist român, a publicat în anul 1992 în ziarul local Cronica Romaşcană un
articol în care susţinea că directorul unei societăţi comerciale cu capital de stat, G.S., a comis fraude de
milioane de lei în detrimentul societăţii respective. Îşi întemeia susţinerile în principal pe diferite rapoarte
ale direcţiei economice a poliţiei care deschisese o anchetă cu privire la activitatea directorului G.S. În
cadrul aceluiaşi articol ziaristul afirma că senatorul R.T., reprezentantul statului în consiliul de
administraţie al societăţii, primea lunar sute de mii de lei ca indemnizaţie pentru această activitate şi totuşi
nu făcea nimic pentru a împiedica pretinsele fraude ale directorului G.S. Cei doi au depus plângere pentru
calomnie împotriva ziaristului Ionel Dalban. Acesta a fost condamnat de către Judecătoria Roman la fond
la trei luni de închisoare cu suspendare şi la plata unor daune către părţile civile. Hotărârea respectivă a
fost menţinută în recurs de către Tribunalul Neamţ. Cele două instanţe şi-au întemeiat hotărârile în
principal pe faptul că parchetul local dăduse ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui G.S.
şi pe faptul că senatorul R.T. primise de la societatea în cauză suma de 55.000 lei şi nu „sute de mii”, aşa
cum afirmase ziaristul. Rapoartele poliţiei, depuse în apărare nu au fost examinate de către instanţe.
Curtea, făcând analiza generală a celor trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o limitare a
unei libertăţi fundamentale pentru a nu fi contrară Convenţiei, constată, prin hotărârea din 28 septembrie
1999, că ingerinţa respectivă este prevăzută de lege şi urmăreşte un scop legitim, acela de a proteja
reputaţia altor persoane. Prin urmare, Curtea trebuia să analizeze în continuare dacă o astfel de ingerinţă
era necesară într-o societate democratică, cu alte cuvinte dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit.
Pentru această analiză Curtea ia în considerare interesul general pe care l-a avut în vedere ziaristul
: „Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul
în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul.” După ce insistă asupra rolului presei într-o societate
democratică, Curtea analizează ansamblul cauzei. Ea constată că în speţă nu s-a făcut dovada că faptele
menţionate în articole erau în totalitate false şi nici că ele făceau parte dintr-o campanie de defăimare a
directorului G.S sau a senatorului R.T. De asemenea se constată că instanţele interne nu au luat în
considerare probele furnizate de către reclamant.
În concluzie Curtea constată că „în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a
domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la
libertatea de exprimare a unui ziarist”.

64
 În aceste condiţii ar fi fost necesar ca, în cauzele privitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie,
instanţele de judecată să fi permis o apărare mai amplă inculpatului.
Pe de o parte, aşa cum am arătat, articolul 207 C.p. nu ar fi trebuit interpretat în sensul că persoana
acuzată trebuie să facă dovada indubitabilă a faptelor imputate sau afirmate. Mai ales când este vorba de
un articol de presă, considerăm că ar fi fost suficient ca ziaristul să dovedească faptul că, la data
publicării, toate informaţiile sale, pe care le culesese conform regulilor deontologice pentru această
profesie, conduceau la concluzia că faptele imputate ar fi adevărate.
În al doilea rând, în afară de proba verităţii instanţele ar fi trebuit să ia în considerare ansamblul
cauzei, contextul în care faptele respective au avut loc, precum şi interesul avut în vedere de către
inculpat. Această modalitate de abordare a problemei rezulta, aşa cum am arătat, din interpretarea dată
articolului 10 din Convenţie de către Curte, iar potrivit articolului 20 din Constituţie, Convenţia este de
directă aplicare în dreptul intern.
Evident, o dată cu abrogarea normelor penale respective, se deschide un nou capitol în
jurisprudenţa internă referitoare la dreptul la liberă exprimare. Caracterul acestei noi jurisprudenţe va fi
determinat în principal de aplicarea efectivă a articolul 10 din Convenţie aşa cum este el interpretat de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Apărarea concretă a libertăţii de exprimare de către judecător: necesitatea controlului de

proporţionalitate
Aşa cum am menţionat la începutul acestui capitol, libertatea de exprimare nu poate exista cu
adevărat numai prin simpla sa proclamare la nivel legislativ sau constituţional. Este nevoie, în plus, ca
această libertate să fie considerată cu adevărat un principiu al statului de drept, de către judecător,
principalul său apărător. Fără o jurisprudenţă care să aplice acest principiu şi care să interpreteze în mod
strict orice limitare a dreptului respectiv, normele prevăzute în articolul 30 din legea fundamentală ar fi
simple forme golite de conţinut.
În cazul speţelor privitoare la libertatea de exprimare, judecătorul este chemat să pună în balanţă,
pe de o parte, acest principiu fundamental şi, pe de altă parte, celelalte valori sociale sau individuale,
prezentate mai sus ca limite ale acestei libertăţi. Cu alte cuvinte, el trebuie, în esenţă, să controleze dacă
în cazul concret atingerea adusă libertăţii de exprimare este proporţională cu interesul ce se cere protejat.
Acest control de proporţionalitate, prevăzut de articolul 53 (2) din legea fundamentală, trebuie aplicat ori
de câte ori un drept fundamental este limitat.
În continuare vom analiza o speţă (soluţionată prin decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999) în care
Curtea constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii fostului articol 205 C.p.,
care prevedea, aşa cum am văzut, o limitare a libertăţii de exprimare, consacrând infracţiunea de insultă.
În speţă autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat dispoziţia legală respectivă, printre
altele şi pentru că sancţiona insulta din punct de vedere penal. În opinia sa, fapta respectivă ar fi trebuit să
fie scoasă din sfera ilicitului penal, el făcând referire şi la o pretinsă iniţiativă legislativă în acest sens.
Curtea era deci chemată să analizeze, în temeiul articolului 53 (2) din Constituţie, dacă
sancţionarea penală a insultei nu constituia o atingere disproporţionată adusă libertăţii de exprimare. În
considerentele deciziei, instanţa menţionează: „Instituirea infracţiunii de insultă este expresia voinţei
legiuitorului care, în concordanţă cu prevederile Constituţiei, a evaluat gravitatea faptei şi a prevăzut
pedeapsa considerată necesară pentru prevenirea şi combaterea acesteia, ultima evaluare având loc prin
Legea nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, când legiuitorul nu numai că a
menţinut incriminarea faptei de insultă, dar a procedat şi la ridicarea maximului pedepsei. Legiuitorul este
deci singurul în măsură să decidă incriminarea sau dezincriminarea insultei şi, în caz de incriminare, nu se
poate susţine că textul incriminator este contrar Constituţiei.”
Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, numai legiuitorul poate aprecia dacă este cazul să
pedepsească sau nu penal insulta şi tot el stabileşte limitele pedepsei în cazul în care incriminează, din
punct de vedere penal, o astfel de faptă. Practic, potrivit acestei jurisprudenţe, atingerea adusă libertăţii de
exprimare, reprezentată în acest caz de pedeapsa aplicată în temeiul fostului articol 205 C.p. pentru
infracţiunea de insultă, poate fi mai mare sau mai mică, exclusiv în funcţie de opinia legiuitorului. Cu alte
cuvinte amploarea pedepsei aplicate pentru această infracţiune nu ar avea nici o influenţă asupra
constituţionalităţii articolului 205 C.p.
Considerăm că, raţionând în acest mod, Curtea Constituţională a refuzat realizarea unui control de
proporţionalitate aşa cum impune articolul 53 (2) din legea fundamentală. Credem că în măsura în care
pentru o astfel de faptă pedeapsa este prea mare, judecătorul constituţional poate, şi chiar este obligat, să
declare neconstituţional articolul 205 C.p. în temeiul art. 53 (2), tocmai pentru că atingerea adusă libertăţii

65
de exprimare este disproporţionat de mare în raport cu situaţia care a determinat-o, în cazul nostru,
necesitatea protecţiei demnităţii altuia.
Importanţa controlului de proporţionalitate este cu atât mai mare în cazul libertăţii de exprimare cu
cât, aşa cum am văzut, există numeroase limitări posibile ale acesteia. În măsura în care judecătorul, fie el
constituţional sau de drept comun, se limitează numai la simpla constatare că atingerea adusă acestei
libertăţi este prevăzută de dreptul pozitiv, fără să analizeze dacă ea este şi proporţională cu interesul
ocrotit, libertatea de exprimare s-ar transforma dintr-un principiu într-o excepţie.
Întrucât în jurisprudenţa internă nu există deocamdată o tendinţă clară spre aplicarea constantă a
acestui control de proporţionalitate în cazul libertăţii de exprimare, vom prezenta, cu titlu de exemplu,
câteva hotărâri importante ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, pentru a vedea importanţa
atribuită de instanţa europeană acestui tip de control.
a) Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iunie 1986 pronunţată în cazul Lingens
contra Austriei
În speţă reclamantul, ziarist austriac, a fost condamnat pentru infracţiunea de insultă săvârşită
împotriva cancelarului Austriei la acea dată, d-l Kreisky. Imediat după alegerile generale din 1975 din
această ţară, aveau loc negocieri pentru formarea noului guvern. Liderul partidului liberal al Austriei, d-l
Peter a fost acuzat de către d-l S.Wiesenthal că, în timpul războiului, ar fi făcut parte din trupele SS, trupe
care au participat la masacre împotriva populaţiei civile pe frontul de est. După negocieri pentru formarea
guvernului purtate de liderul Partidului liberal cu cancelarul Kreisky, lider al partidului socialist,
cancelarul a respins public acuzaţiile aduse d-lui Peter, susţinând că d-l S. Wiesenthal utilizează „metode
mafiote”. Reclamantul a publicat două articole în legătură cu această dezbatere politică. El a încercat să
analizeze cauzele care au împiedicat societatea austriacă să-şi asume propriul trecut, precum şi efectele
acestei stări de lucruri asupra vieţii politice din ţară. În cadrul acestei analize el l-a calificat pe cancelar ca
fiind „imoral” şi „lipsit de demnitate”, prin declaraţiile lui acesta dând dovadă de „oportunismul cel mai
detestabil”. În urma plângerii penale depuse de d-l Kreisky, cancelarul Austriei, reclamantul a fost
condamnat în cele din urmă la o amendă de 20 000 de şilingi austrieci. Tribunalul a ţinut cont de buna-
credinţă a reclamantului şi nu a acordat nici o despăgubire pentru parte vătămată însă a dispus confiscarea
articolelor în litigiu şi publicarea hotărârii de condamnare.
În cererea adresată Curţii, reclamantul se plângea de încălcarea articolului 10 din Convenţie.
Instanţa europeană a analizat acest capăt de cerere din perspectiva celor trei condiţii generale pe care
trebuie să le îndeplinească o limitare a libertăţii de exprimare: să fie prevăzută de lege, să fie făcută într-
un scop legitim şi să fie «necesară într-o societate democratică», adică să fie proporţională cu scopul
legitim urmărit. După ce a constatat îndeplinirea primelor două condiţii, Curtea a trecut la analiza celei
de-a treia. Cu alte cuvinte, instanţa a analizat proporţionalitatea ingerinţei în libertatea de exprimare a
reclamantului:
„Adjectivul «necesar» în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o «nevoie socială imperioasă»
(…). Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei astfel
de nevoi, dar acesteia i se aplică de asemenea un control european privitor atât la legea (internă n.n.) cât şi
la deciziile care o pun în aplicare, chiar şi atunci când ele sunt pronunţate de către o autoritate
independentă (…). Curtea este deci competentă să statueze în ultimă instanţă dacă o «restricţie» sau o
«sancţiune» este compatibilă cu libertatea de exprimare aşa cum este apărată de articolul 10” (§ 39).
„În exerciţiul puterii sale de control Curtea nu se va putea limita numai la examinarea izolată a
deciziilor judiciare incriminate. Ea trebuie să le analizeze în lumina întregului dosar, inclusiv a articolelor
imputate reclamantului şi a contextului în care ele fuseseră redactate (…). Curtea trebuie să determine
dacă ingerinţa atacată în faţa ei rămâne proporţională cu «scopul legitim urmărit» şi dacă motivele
invocate de autorităţile austriece sunt «pertinente şi suficiente» (…)” (§ 40)
După ce subliniază importanţa libertăţii de exprimare într-o societate democratică, precum şi rolul
presei în promovarea şi apărarea acestei libertăţi, Curtea menţionează, referindu-se la politicieni:
„Limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de un om politic, vizat în această calitate, decât
când este vorba de un simplu particular: spre deosebire de acesta din urmă, primul se expune în mod
inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât de către jurnalişti cât şi de marea
masă a cetăţenilor, în consecinţă omul politic trebuie să de dovadă de o mai mare toleranţă. Cu siguranţă
că articolul 10 paragraful 2 permite protejarea reputaţiei altei persoane. Omul politic beneficiază şi el de
acest lucru chiar când nu acţionează în sfera vieţii private, dar într-un asemenea caz imperativele acestei
protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesul liberei dezbateri asupra chestiunilor politice.” (§ 42)
„Reclamantul a fost condamnat pentru utilizarea anumitor expresii («oportunismul cel mai
detestabil», «imoral», «lipsit de demnitate») vis-à-vis de d-l Kreisky, la acel moment cancelar federal, în

66
două articole de presă pe care revista Profil din Viena le publicase le 14 şi 21 octombrie 1975. Acestea
tratau probleme politice de interes public pentru Austria, care generaseră numeroase discuţii aprinse
privind atitudinea austriecilor în general şi a cancelarului în particular atât faţă de naţional-socialism cât şi
faţă de participarea foştilor nazişti la conducerea ţării.
Conţinutul şi tonul articolelor erau în ansamblu destul de echilibrate, dar utilizarea termenilor
menţionaţi părea de natură să aducă atingere reputaţiei d-lui Kreisky. Totuşi fiind vorba de acesta în
calitatea sa de om politic, trebuie luat în considerare contextul în care se înscriau aceste articole…” (§ 43)
Urmează apoi o descriere detaliată a controverselor politice post electorale avute în vedere de
autorul articolelor.
După evocarea sancţiunilor dispuse de instanţele interne contra reclamantului, Curtea
concluzionează: „În contextul unei dezbateri politice, o asemenea condamnare riscă să descurajeze
ziariştii de a contribui la discutarea publică a chestiunilor de interes pentru viaţa colectivităţii.
Din acest punct de vedere ea este de natură să împiedice presa să-şi îndeplinească sarcina sa de
informare şi control (…).” (§ 44)
Luând în considerare contextul, Curtea trece la analiza detaliată a deciziilor interne şi a textelor de
lege pe care ele se întemeiaseră, subliniind neajunsurile acestora.
În finalul analizei capătului de cerere privitor la violarea articolului 10 din Convenţie, Curtea
concluzionează: „Din diversele consideraţii prezentate mai sus rezultă că ingerinţa în exerciţiul libertăţii
de expresie a d-lui Ligens nu era «necesară într-o societate democratică», pentru «protecţia reputaţiei
altuia» : ea se dovedeşte disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit. Există deci o violare a articolului
10 din Convenţie.” (§ 47)
b) Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 martie 1992 pronunţată în cazul
Castells contra Spaniei
În 1979, reclamantul era avocat şi senator în parlamentul spaniol din partea unui partid ce promova
independenţa Ţării bascilor. Acesta a publicat un articol în care denunţa impunitatea de care se bucurau
anumite „comandouri” ce comiseseră o serie de asasinate împotriva minorităţii basce. Menţionând numele
exacte ale persoanelor ucise, autorul articolului acuza autorităţile de neimplicare în pedepsirea acestor
grupări pe care le numea „fasciste”. Mai mult, el menţiona expres că în spatele acestora s-ar afla chiar
organele statului care le-ar asigura finanţarea şi sprijinul politic, vizând în acest mod să-şi elimine
adversarii politici. Pentru acest articol parchetul a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului,
acuzându-l de insultă la adresa guvernului. În cursul judecăţii care a durat mai mulţi ani atât în faţa
Tribunalului Suprem cât şi în faţa Tribunalului Constituţional, reclamantului i-a fost respinsă ca
inadmisibilă cererea de probatorii tinzând la dovedirea adevărului celor susţinute. Potrivit codului penal
spaniol, nu putea fi încuviinţată proba verităţii atunci când era vorba de insulte la adresa „instituţiilor
naţiunii”. În cele din urmă reclamantul a fost condamnat la un an şi o zi de închisoare, la suspendarea
dreptului de a exercita o funcţie publică sau de a-şi exercita profesia pe aceeaşi perioadă, precum şi la
cheltuieli de judecată. Executarea acestei pedepse a fost în final suspendată de către Tribunalul Suprem.
În cererea adresată Curţii Europene, reclamantul s-a plâns, între altele, şi de încălcarea articolului
10. Instanţa, urmând analiza prezentată mai sus, după ce a verificat îndeplinirea primelor două condiţii, a
trecut la un control de proporţionalitate a limitării libertăţii de exprimare:
„Fiind importantă pentru fiecare, libertatea de exprimare se dovedeşte a fi în mod special pentru un
ales al poporului; el îi reprezintă pe cei care l-au ales, prezintă preocupările lor şi le apără interesele.
Astfel, ingerinţele în libertatea de exprimare a unui parlamentar al opoziţiei, aşa cum este cazul
reclamantului, obligă Curtea să procedeze la un control dintre cele mai stricte.” (§ 42)
„Libertatea discuţiei politice nu are, cu siguranţă, un caracter absolut. Un stat contractant poate să
o supună anumitor «restricţii» sau «sancţiuni», dar este rolul Curţii de a statua în ultimă instanţă asupra
compatibilităţii acestora cu libertatea de exprimare, aşa cum este consacrată de articolul 10 (…).
Limitele admisibile ale criticii sunt mai largi atunci când este vorba de guvern, decât atunci când
este vorba de un simplu particular sau chiar de un om politic. Într-un sistem democratic, acţiunile sau
omisiunile executivului trebuie să fie supuse controlului atent nu numai din partea puterilor legislativă şi
judiciară, dar şi din partea presei şi a opiniei publice. Pe de altă parte, poziţia dominantă pe care o ocupă îi
impune să dea dovadă de reţinere în utilizarea căilor penale, mai ales dacă dispune de alte mijloace de a
răspunde criticilor nejustificate din partea adversarilor sau din partea media. Aceasta nu înseamnă însă că
autorităţile competente ale statului nu pot adopta, în calitatea lor de garante ale ordinii publice, măsuri,
chiar penale, destinate să reprezinte o reacţie adecvată şi proporţională la imputaţiile defăimătoare lipsite
de fundament sau formulate cu rea-credinţă.” (§ 46)

67
 „În speţă, d-l Castells a cerut de mai multe ori în faţa Tribunalului Suprem apoi în faţa Tribunalului
Constituţional să-i fie permis să stabilească exactitatea şi notorietatea faptelor pe care le relatase; în opinia
sa, ele (faptele relatate) determinau înlăturarea caracterului injurios al spuselor sale.
La 19 mai 1982, Tribunalul suprem a declarat inadmisibile probele cerute de reclamant, pe motivul
că proba verităţii nu se putea face pentru injuriile vizând instituţiile naţiunii; această interpretare a fost
confirmată prin hotărârea instanţei supreme din 31 octombrie 1983. În ceea ce priveşte Tribunalul
constituţional, acesta a apreciat că este vorba de o problemă de legalitate ordinară pentru care nu era
competent.
Reclamantul nu a putut deci să invoce în apărare, în cadrul acţiunilor penale puse în mişcare contra
lui în temeiul articolului 161 din codul penal, excepţia verităţii şi excepţia bunei-credinţe.” (§ 47)
După ce înlătură ca neconvingătoare susţinerile guvernului potrivit cărora în speţă ar fi fost vorba
de judecăţi de valoare şi nu de fapte propriu-zise, Curtea concluzionează: „Nu se ştie la ce rezultat ar fi
ajuns Tribunalul Suprem dacă ar fi admis probele propuse de către reclamant, dar Curtea acordă o
importanţă decisivă faptului că aceste probe au fost declarate inadmisibile pentru delictul în speţă. Ea
consideră ca nefiind necesară într-o societate democratică o astfel de ingerinţă în exerciţiul libertăţii de
exprimare a reclamantului.” (§ 48)
În acest mod, ori de câte ori se pune problema unei limitării a libertăţii de exprimare, Curtea aplică
tipul de control descris mai sus, în cadrul căruia analiza proporţionalităţii ingerinţei are rolul principal.
Aşa cum prevede Constituţia în articolul 53 (2) controlul de proporţionalitate este obligatoriu şi în dreptul
nostru ori de câte ori se pune problema limitării unei libertăţi fundamentale. Acest control trebuie realizat
de către instanţele de judecată, atât de cele de drept comun cât şi de Curtea Constituţională.

Raporturile dintre presă şi puterea judecătorească

II. Hotărârile Curţii europene în cazul Cumpănă şi Mazăre contra României
Regulile jurisprudenţiale descrise mai sus au fost aplicate de către Curte în cazul Cumpănă şi
Mazăre contra României, prin două hotărâri judecătoreşti. Acestea reflectă pregnant tensiunea existentă
chiar la nivelul practicii instanţei europene între dorinţa de a afirma principiul libertăţii de exprimare şi
necesitatea protecţiei puterii judecătoreşti.
În această speţă, cei doi reclamanţi, ziarişti la cotidianul constănţean Telegraf, au publicat în 1994
un articol privitor la încheierea nelegală a unui contract de asociere între primărie şi o societate
comercială, articol prin care aduceau acuzaţii de corupţie şi lipsă de competenţă profesională fostului
viceprimar al Constanţei şi fostei juriste a primăriei, care, la momentul publicării articolului, devenise
judecătoare. Articolul era însoţit de o caricatură care îi înfăţişa pe cei doi la braţ, purtând un sac cu
bancnote şi având un dialog familiar privind pretinsele afaceri nelegale. Ca urmare a plângerii penale a
judecătoarei vizate, reclamanţii au fost condamnaţi în mod definitiv la şapte luni de închisoare cu
executare, pentru insultă şi calomnie, li sa aplicat interdicţia de a exercita meseria de ziarişti pentru un an
şi au fost obligaţi la plata a 25 de milioane lei către partea vătămată cu titlu de daune morale. Recursul în
anulare promovat de către Procurorul General a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie, dar
reclamanţii nu au executat pedeapsa principală întrucât au fost graţiaţi de către Preşedinte.
Ei au formulat o plângere în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea
articolului 10 din Convenţie. În hotărârea pronunţată de Cameră, înainte de a trece la analiza propriu-zisă
a pretinsei violări a articolului 10, Curtea reaminteşte principiile generale care, în opinia ei ar fi aplicabile
în speţa respectivă. Sunt astfel subliniate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ingerinţă pentru a
fi „necesară într-o societate democratică”, deci acceptabilă la nivelul Convenţiei: ea trebuie să răspundă
unei nevoi sociale imperioase, să fie proporţională cu scopul legitim urmărit iar motivele acestei ingerinţe
să fie pertinente şi suficiente. De asemenea, nu trebuie uitat rolul esenţial pe care îl are presa într-o
societate democratică, rol subliniat în nenumărate rânduri în jurisprudenţa Curţii.
Pe de altă parte, însă, aşa cum în mod expres se menţionează în art. 10, exercitarea libertăţii de
exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi fără de care drepturile şi libertăţile altora ar fi afectate de
o libertate de exprimare absolută. Deşi autorităţile dispun de o anumită marjă de apreciere în materie,
aceasta este însă supusă unui control european relativ extins. Curtea îşi delimitează astfel competenţa:
rolul ei nu este acela de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica în ce măsură acestea,
condamnându-i pe reclamanţi, au respectat sau nu articolul 10 din Convenţie. Curtea nu este competentă
şi nici nu îşi propune să verifice aplicarea dreptului intern, ci numai să analizeze dacă deciziile interne
încalcă sau nu prevederile convenţionale.
O dată amintite aceste reguli generale, Curtea încearcă aplicarea lor în speţă.

68
 În general, în cazurile privind libertatea de exprimare, aceasta este amplu protejată, chiar când
depăşeşte anumite limite pentru rolul său esenţial: acela de a aduce în atenţia publicului subiecte de
interes general. În cauza de faţă, Curtea subliniază, însă, că între subiectul de interes general evocat în
articol, presupusa nelegalitate a contractului de asociere al municipalităţii cu o firmă privată, şi acuzaţiile
la adresa părţii vătămate, judecătoarea R.M., nu există o legătură directă. Reclamanţii nu au fost
condamnaţi pentru abordarea subiectului de interes general ci pentru aceste din urmă afirmaţii.
Deşi aceste afirmaţii la adresa judecătoarei ar fi putut fi interpretate ca simple judecăţi de valoare
care nu ar trebui probate, aşa cum de altfel reclamanţii au susţinut, Curtea, în aplicarea regulilor speciale
menţionate la începutul acestui capitol, consideră că ele ar fi trebuit să aibă o bază factuală. Din acest
punct de vedere subliniază că nu au fost în nici un fel probate în dreptul intern (§52).
Această afirmaţie a Curţii are o semnificaţie cel puţin ambivalentă.
Pe de o parte, aşa cum am menţionat, în cazurile ce vizează critica unor judecători, Curtea tinde să
impună ca şi pentru judecăţile de valoare să existe, dacă nu probe, cel puţin anumite temeiuri de fapt. Prin
această cerinţă se derogă de la regula consacrată în toate celelalte cazuri privind critica unor reprezentanţi
ai puterii, când judecăţile de valoare nu sunt susceptibile să constituie obiect al probei verităţii.
Pe de altă parte, însă, Curtea acordă o importanţă din ce în ce mai mare conduitei procesuale a
reclamanţilor în dreptul intern, înainte de pronunţarea deciziilor criticate. O atitudine procesuală pasivă
din partea reclamanţilor, aşa cum se pare că a existat şi în cazul de faţă, nu este de natură să le întărească
poziţia în faţa Curţii. Din contră, faptul că nu şi-au probat în nici un fel în dreptul intern afirmaţiile făcute
în articol, vine să sublinieze lipsa de fundament a apărării lor la nivel european. De asemenea, nu sunt
admisibile unele apărări făcute direct în faţa instanţei europene, apărări care nu au fost invocate în dreptul
intern, deşi nimic nu i-a împiedicat de reclamanţi să o facă (§ 58). Spre exemplu, reclamanţii au afirmat în
faţa Curţii că nu ei ar fi autorii caricaturii în discuţie, în condiţiile în care în faţa instanţelor naţionale nu
fusese făcută o astfel de apărare.
Limitarea libertăţii de exprimare a reclamanţilor constituind o ingerinţă în dreptul acestora, Curtea
analizează dacă această ingerinţă îndeplineşte criteriile expuse în partea generală: să fie prevăzută de lege,
să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
Este evident că această ingerinţă era prevăzută de legea internă, în fostele articole 205 şi 206 din
Codul penal.
În ceea ce priveşte scopul legitim Curtea apreciază că ea s-a aplicat în vederea protejării activităţii
justiţiei, care are nevoie de încrederea publicului precum şi pentru apărarea dreptului la reputaţie al părţii
vătămate, judecătoarea R.M. „ ...dacă presa are dreptul să comunice informaţii şi idei, inclusiv cu privire
la funcţionarea puterii judiciare, nu este mai puţin adevărat că activitatea instanţelor, care sunt garantele
justiţiei şi a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului şi
că autorităţile au obligaţia să le protejeze împotriva atacurilor lipsite de fundament.” În plus, reclamanţii
ar fi putut să aducă în atenţia publicului nelegalitatea contractului de asociere, fără însă să aducă părţii
vătămate acuzaţii nedovedite.
Din acest ultim punct de vedere, ingerinţa respectivă nu numai că a urmărit un scop legitim, dar a
fost şi necesară într-o societate democratică. În special caricatura ce a însoţit articolul în cauză face, în
opinia Curţii, ca motivele condamnării în dreptul intern să fie pertinente şi suficiente. În mod oarecum
surprinzător, deşi şi în cadrul articolului propriu-zis erau suficiente alte acuzaţii grave, Curtea acordă o
importanţă capitală acestei caricaturi atunci când analizează necesitatea ingerinţei. Caricatura în sine este
de natură să afecteze mei degrabă reputaţia părţii vătămate ca persoană particulară, decât buna funcţionare
a justiţiei. Mult mai grave pentru activitatea justiţiei ar fi fost acuzaţiile nedovedite de corupţie sau de
incompetenţă cuprinse în articol, acuzaţii care însă nu sunt analizate în mod explicit.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit, Curtea, deşi apreciază că
pedepsele sunt „severe”, împrejurarea că ele nu au fost efectiv executate, face ca nici această regulă să nu
fi fost încălcată.
Astfel, în majoritate, Curtea a decis că articolul 10 nu ar fi fost încălcat în cauză.
Această confirmare a ingerinţei statale în dreptul la libera exprimare a fost determinată în principal
de necesitatea protecţiei imaginii puterii judiciare. Această opinie nu a fost împărtăşită însă de toţi
membrii completului de judecată. În opinia lor separată, judecătorii Costa şi Thomassen critică opinia
majorităţii aducând mai multe contraargumente. Afirmând că sunt de acord cu faptul că reclamanţii au
depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare neaducând dovezi pentru acuzele proferate, cei doi
judecători consideră însă că soluţia majorităţii, de confirmare a limitării libertăţii de exprimare este
criticabilă, atât din perspectiva scopurilor legitime reţinute cât şi a necesităţii unei astfel de măsuri într-o
societate democratică.

69
 În opinia lor, singurul scop legitim ce ar putea fi reţinut pentru această ingerinţă este numai
protecţia drepturilor altuia nu şi garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, din moment ce
părţii vătămate i s-a reproşat în articolul respectiv conduita pe care o avusese ca jurist al municipalităţii,
înainte de a deveni judecător.
Din perspectiva necesităţii acestei măsuri într-o societate democratică, câteva criterii ar trebui
avute în vedere, conform opiniei dizidente: în primul rând rolul de câine de gardă al presei, apoi faptul că
subiectul abordat era fără îndoială unul de interes public. În plus, critica viza în principal pe fostul vice-
primar, om politic, şi, deci, criteriile aplicabile trebuiau să fie cele impuse de jurisprudenţa constantă în
acest sens, precum în cazul Lingens c. Austriei. Caricatura căreia instanţele interne i-au acordat o mare
importanţă reprezintă o formă de exprimare proprie jurnalelor satirice şi nu trebuie descurajată. Prin
definiţie ea reprezintă o exagerare, o deformare.
În fine, în opinia disidentă se consideră că pedepsele aplicate au fost prea severe, în ciuda graţierii
aplicate în cauză. «A-i condamna pe reclamanţi la închisoare este în sine excesiv. În plus, timp de mai
mult de un an pedeapsa cu închisoarea a fost reală, a fost confirmată de către Curtea Supremă şi atârna ca
o sabie a lui Damocles deasupra capetelor reclamanţilor. Şi celelalte măsuri profesionale şi pecuniare au
fost de asemenea disproporţionate. Chiar dacă am putea reţine, împreună cu majoritatea, că interdicţia de
a exercita profesia de jurnalist nu s-a aplicat în realitate, această sancţiune, gravă din punct de vedere al
libertăţii presei, nu a făcut obiectul graţierii.»
Aceste tensiuni la nivelul completului de judecată denotă dificultatea de a trata astfel de cazuri în
care interese opuse, libertatea de exprimare şi necesitatea protecţiei puterii judiciare, trebuie conciliate.
Importanţa acestei speţe rezultă şi din faptul că recursul declarat de un reclamant a fost acceptat de un
colegiu de judecători iar cauza a fost înregistrată pe rolul Marii Camere. Prin hotărârea din 17 decembrie
2004, aceasta a adoptat o soluţie opusă Camerei, în sensul că a considerat că ingerinţa respectivă
constituie o violare a articolului 10 din Convenţie.

XIII. TEST DE AUTOEVALUARE

35. Care sunt principalele categorii de limite aduse libertăţii de exprimare ?

Răspuns:
Două categorii principale de limite aduse libertăţii de exprimare au fost
consacrate de dreptul pozitiv: cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor
altor persoane şi cele impuse de apărarea interesului public. Această clasificare a
fost adoptată de constituantul român de la 1991, prima categorie de excepţii fiind
grupată în alineatul al şaselea al articolului 30 iar cea de-a doua în alineatul al
şaptelea al aceluiaşi articol. Această clasificare nu este însă una absolută. Aşa cum
vom vedea, există limitări ale libertăţii de exprimare care nu pot fi încadrate cu
certitudine în nici una dintre aceste două categorii.

36. Precizaţi care sunt aspectele juridice esenţiale referitoare la limitarea libertăţii de
exprimare prin norme penale, făcând referire la fostele infracţiuni de insultă şi
calomnie.
Răspuns:

37. Ce reprezintă controlul de proporţionalitate şi în ce constă acesta ?

Răspuns:

38. Care sunt cele trei condiţii generale pe care trebuie să le îndeplinească o limitare a
libertăţii de exprimare pentru a nu fi contrară Convenţiei ?
Răspuns:

70
 39. Precizaţi câteva hotărâri ale Curţi Europene a Drepturilor Omului în care se reflecă
importanţa controlului de proporţionalitate cu privire la art. 10 din Convenţie.
Răspuns:

XIV. EXERCIŢII

Exemplu rezolvat:
11. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate:
a) reglementările internaţionale
b) legile interne
c) reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
Rezolvare: c).

De rezolvat:
12. O ingerinţă cu privire la limitarea libertăţii de exprimare este "necesară într-o societate
democratică" dacă :
a)este prevăzută de lege.
b)este făcută într-un scop legitim.
c)este proporţională cu scopul legitim urmărit.

71
 Modulul IX.
LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE

Unitatea de învăţare:
1. Libertatea de întrunire
2. Libertatea de asociere
3. Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia
României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
2. Rivero, Jean – Vers de nouveaux droits de l'homme, Revue des sciences morales et politiques,
nr.4/1982, p.673-686
3. Robert, Jacques – Droits de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris 1993
4. Leclerc, St.; Akandji-Kombé, J.-F.; Redor, Maria-Joelle – L’Union Européenne et les droits
fondamentaux, Bruxelles 1999

Libertatea de întrunire
I. Consideraţii generale
Libertatea de întrunire şi cea de asociere sunt tratate distinct de către Constituţia României. Cu
toate acestea am optat pentru tratarea lor în cadrul aceluiaşi capitol date fiind, pe de o parte, numeroasele
elemente comune, în special în ceea ce priveşte limitele acestora, şi, pe de altă parte, împrejurarea că la
nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceste libertăţi fac obiectul aceluiaşi articol, respectiv
articolul 11 din acest tratat.
Întrunirea presupune „o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată
schimbului de idei, concepţii, opinii etc.” (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 81) Reuniunea sau întrunirea are, deci, mai multe trăsături: este limitată în timp, caracteristică ce
o deosebeşte de asociere. De asemenea, ea este organizată şi are un scop determinat, caracteristici care o
deosebesc de o simplă aglomerare de persoane şi care prezintă o importanţă deosebită atunci când este
nevoie de autorizarea prealabilă pentru desfăşurarea întrunirii, cum ar fi cazul unui miting desfăşurat pe o
arteră de circulaţie.
Constituţia nu defineşte întrunirea, ci menţionează numai câteva tipuri de întruniri, cu caracter
exemplificativ. Conform art. 39 din legea fundamentală, intitulat „Libertatea întrunirilor”: „Mitingurile,
demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în
mod paşnic, fără nici un fel de arme.” Dată fiind această enumerare exemplificativă, precum şi lipsa unei
definiţii constituţionale, putem determina dacă ne aflăm în prezenţa unei întruniri prin verificarea
existenţei caracteristicilor menţionate mai sus. Nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu ne
oferă o definiţie în acest sens. În art. 11 din Convenţie se menţionează: „Orice persoană are dreptul la
libertatea de întrunire paşnică...” Această libertate presupune dreptul unei persoane de a lua parte la o

72
manifestaţie paşnică, precum şi dreptul de a organiza o manifestaţie, sau chiar o contramanifestaţie în
anumite condiţii.
Aşa cum am arătat în primul capitol, libertatea de întrunire este o libertate colectivă, în sensul că
nu se poate exercita decât în comun, de către mai multe persoane. Ea are o strânsă legătură cu alte libertăţi
fundamentale, precum libertatea de exprimare sau libertate de conştiinţă. De multe ori scopul unei
întruniri este tocmai exprimarea unor opinii unor atitudini faţă de o anumită problemă de interes general.
Totodată, libertatea de conștiință se manifestă nu numai la nivel strict individual, ci şi la nivel colectiv,
prin adunări, procesiuni etc. ţinute în public sau în cadru privat. Acesta este şi motivul pentru care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului îi acordă o atenţie deosebită considerând că ocupă „un loc eminent”
(Hotărârea CEDO din 26 aprilie 1991, pronunţată în cazul Ezelin contra Franţei, § 51) în cadrul
Convenţiei. De asemenea, fosta Comisie a considerat că „dreptul de întrunire paşnică ... este un drept
fundamental într-o societate democratică, împreună cu libertatea de exprimare, unul dintre fundamentele
unei astfel de societăţi.” (Decizia din 10 octombrie 1979, pronunţată în cazul Rassemblement jurassien et
unité jurasienne contra Elveţiei, cererea nr.8171/78, p.105)
II. Obligaţii create în sarcina statului
Principiul libertăţii de întrunire, consacrat de art. 11 § 1 din Convenţie, creează în sarcina statelor
atât obligaţia negativă de se abţine de la orice acţiune de natură a împiedica exercitarea acestui drept, cât
şi obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia participanţilor la o reuniune, spre
exemplu împotriva unor contramanifestaţii violente. În ceea ce priveşte prima obligaţie, s-a apreciat că
obligaţia impusă organizatorilor unei manifestaţii pe o cale de comunicaţie publică de a obţine o
autorizaţie prealabilă, nu constituie în sine o încălcare a libertăţii de întrunire, statele beneficiind de o
marjă de apreciere extinsă în acest domeniu, date fiind şi celelalte interese ce pot fi lezate, precum libera
circulaţie. Această obligaţie negativă a statelor nu este însă suficientă pentru a se asigura efectivitatea
libertăţii de reuniune. „O libertate reală şi efectivă de întrunire paşnică nu este compatibilă cu o simplă
obligaţie de non-ingerinţă din partea statului; o concepţie pur negativă nu s-ar potrivi cu obiectul şi scopul
articolului 11.” (Hotărârea CEDO din 21 iunie 1988, pronunţată în cazul Plattform „Ärzte für das Leben”
contra Austriei, § 32) Prin urmare statele au şi obligaţii pozitive, precum aceea de lua măsurile necesare
pentru protecţia participanţilor la o manifestaţie paşnică împotriva riscului de a suporta violenţe din partea
unor contramanifestanţi. Temerea de astfel de brutalităţi ar descuraja persoanele să de întrunească şi să se
exprime cu această ocazie asupra temelor de interes public. „Într-o democraţie, dreptul de a
contramanifesta nu ar trebui să meargă până acolo încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a manifesta”,
menţionează Curtea în decizia citată mai sus. Însă această obligaţie pozitivă a statelor este una relativă,
Curtea apreciind că ele se bucură de o largă marje de apreciere în ceea ce priveşte măsurile adecvate pe
care înţeleg să le adopte în scopul menţionat.
III. Limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire
Constituţia României, în art. 39 impune unele limite speciale libertăţii de întrunire. În primul rând,
întrunirile trebuie să fie paşnice, numai în aceste condiţii dreptul respectiv putând să fie exercitat. În al
doilea rând, participanţii la o întrunire nu trebuie să poarte nici un fel de arme. Explicabilă în cazul
întrunirilor publice, această condiţie pare mai puţin justificată în ceea ce priveşte întrunirile private, în
condiţiile în care ar fi respectate toate regulile impuse de regimul armelor.
Acestor limitări li se adaugă limitele generale permise de art. 53 din Constituţie pentru apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale
unui sinistru deosebit de grav. Aceste măsuri de limitare a libertăţii de întrunire pot fi luate numai dacă
sunt necesare într-o societate democratică. În plus, ele trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au
determinat, să fie aplicate în mod nediscriminatoriu şi să limiteze doar exercițiul libertăţii respective, fără
a aduce atingere chiar existenţei acesteia.

Libertatea de asociere
I. Consideraţii generale
Libertatea de asociere este reglementată în dreptul intern la nivel constituţional, prin art. 40
intitulat „Dreptul de asociere”. Mai au incidenţă în cauză normele cuprinse în art. 8 (2) referitor la
partidele politice şi art. 9 referitor la sindicate, patronate şi asociaţiile profesionale. Pentru o conturare
mai exactă a cadrului juridic intern cu privire la dreptul la asociere, trebuie avute în vedere şi normele
infraconstituţionale cuprinse se Legea partidelor politice nr.14/2003, modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.20/2008, Legea sindicatelor nr.54/2003 şi Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii, ordonanţă aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.

73
 La nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, libertatea de asociere este reglementată tot
de art. 11 § 1, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul ... la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a
constitui cu alţii sindicate şi se a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.”
Ca şi libertate de întrunire, libertatea de asociere este o libertate colectivă, în sensul că ea nu poate
fi exercitată decât împreună de mai multe persoane. Ea presupune posibilitatea indivizilor de a-şi uni
eforturile în vederea realizării unor obiective comune. Ceea ce deosebeşte asociaţia de întrunire este
tocmai durata pe care aceasta o are, sensibil mai mare decât durata unei reuniuni. Libertatea de asociere
are o importanţă deosebită, prin intermediul ei indivizii dobândind o forţă sporită în atingerea obiectivelor
propuse. În plus, ea reprezintă un mijloc de exercitare a altor libertăţi fundamentale, cum ar fi libertatea
de opinie sau libertatea de conştiinţă. În acest sens, Curtea europeană a menţionat: „Libertatea de gândire
şi de opinie, precum şi libertatea de exprimare, garantate de art. 9 şi respectiv de art. 10 din Convenţie, ar
fi aplicate destul de limitat dacă nu ar fi însoţite de garanţia că (persoanele) pot să-şi împărtăşească ideile
sau convingerile în mod colectiv, în special în cadrul asociaţiilor de indivizi având aceleaşi convingeri,
idei sau interese.” (Hotărârea CEDO din 29 aprilie 1999, pronunţată în cazul Chassagnou şi alţii contra
Franţei, § 100)
II. Noţiunea de „asociaţie” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Noţiunea de asociaţie, în sensul Convenţiei este o noţiune autonomă, independentă de calificarea
care se dă în dreptul intern al statelor membre. Dacă s-ar lăsa la dispoziţia statelor posibilitatea de a
califica o asociaţie ca fiind de drept public, pentru a putea eluda aplicarea principiului conţinut de art. 11
din Convenţie atunci libertatea de asocierea ar fi doar una formală şi, evident, iluzorie. „Noţiunea de
asociaţie posedă, deci, o sferă de aplicare autonomă: calificarea din dreptul naţional nu are decât o valoare
relativă şi nu constituie decât un simplu punct de plecare.” Aceasta înseamnă că nu ar putea fi evitată
aplicarea art. 11 din Convenţie unui grup de indivizi care acţionează împreună, în mod organizat, în
vederea atingerii unui anumit obiectiv, chiar dacă acest grup nu ar fi considerat o asociaţie potrivit
dreptului intern. Din contră, anumite forme de asociere care au fost instituite de lege pentru realizarea
unui obiectiv de interes general nu intră în domeniul de aplicare al art. 11. Un exemplu în acest sens îl
constituie formele de organizare ale profesiilor liberale. Baroul sau uniunile de barouri sunt înfiinţate prin
legi speciale ca unicele organizaţii în care activează avocaţii. Acest tip de organizaţie are drept scop
acordarea unei asistenţe juridice de calitate, ceea ce reprezintă un aspect al înfăptuirii justiţiei. În acest
domeniu statele se bucură de o largă marje de apreciere iar înfiinţarea unor asociaţii paralele barourilor,
cu nerespectarea legilor interne speciale, nu este protejată de art. 11 din Convenţie. În acest sens, în cazul
Botea contra României, curtea a respins ca inadmisibilă plângerea reclamantului care susţinea că ar fi
contrară art. 11 din Convenţie interdicţia de a înfiinţa în dreptul intern o asociaţie care să aibă drept scop
acordarea asistenţei juridice şi crearea de barouri, în afara cadrului stabilit prin legea nr.51/1995.
„...Curtea aminteşte de la început că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, ordinele
profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes
general. Ele nu intră în domeniul de reglementare al art. 11 al Convenţiei.
În speţă, Curtea relevă că Uniunea (Uniunea Naţională a Avocaţilor – n.n. S.R.) a fost instituită
prin legea nr.51/1995 şi că ea urmăreşte un scop de interes general, şi anume promovarea unei asistenţe
juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei însăşi. Prin urmare, Uniunea nu ar putea fi considerată
o asociaţie în sensul art. 11 al Convenţiei.” (Decizia CEDO din 12 octombrie 2004, pronunţată în cazul
Bota contra României, p.9-10)
III. Limitele constituţionale ale libertăţii de asociere
Libertatea de asociere are câteva limite speciale impuse de către art. 40 din Constituţie, la care se
adaugă limitele generale prevăzute de art. 53. În primul rând, sunt considerate neconstituţionale partidele
sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Se au în
vedere nu numai scopurile expres declarate prin actele constitutive sau prin documentele partidului sau
organizaţiei respective, ci şi activităţile concrete ale membrilor acestora.
În al doilea rând este restrânsă libertatea de asociere în partide politice a anumitor categorii de
persoane. Astfel, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publice stabilite
prin lege organică. Această limitare a libertăţii de asociere se explică prin necesitatea de a se asigura buna
îndeplinire a obligaţiilor de serviciu de către categoriile de persoane menţionate mai sus.
În al treilea rând, art. 40 din Constituţie interzice „asociaţiile cu caracter secret”. În doctrină s-a
apreciat că „această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei
constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze la ele” (Mihai Constantinescu,

74
Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.84). Credem că limita respectivă este discutabilă, atât din
cauza impreciziei normei juridice care poate da naştere la arbitrariu din partea organelor de aplicare, cât şi
din cauza conţinutului propriu-zis al acesteia. Nu vedem ce fel de pericol ar rezulta din simpla
împrejurare că existenţa unei asociaţii nu este făcută publică. Un eventual pericol pentru ordinea publică
ar putea decurge din alte activităţi sau scopuri ale asociaţiei, însă nu din simpla împrejurare că membrii ei
nu au adus la cunoştinţa publică existenţa asociaţiei respective. De altfel, înfiinţarea unei asociaţii fiind
liberă, orice asociaţie neînregistrată poate fi, într-un anumit sens, considerată secretă.
În fine, la aceste limite speciale se adaugă limitele generale ce pot fi impuse exerciţiului drepturilor
şi libertăţilor în conformitate cu art. 53 din Constituţia României.

Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere

I. Condiţiile limitărilor
Am optat pentru tratarea comună a limitelor impuse de către Convenţie celor două libertăţi întrucât
ele sunt tratate împreună în art. 11 § 2. Această normă prevede: „Exercitarea acestor drepturi nu poate
face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către
membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Ingerinţa statului în exercitarea libertăţii de asociere sau a libertăţii de întrunire trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie
necesară într-o societate democratică. Aşa cum am menţionat, aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite în
mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ducând la constatarea de către Curte a violării dreptului
respectiv.

XV. TEST DE AUTOEVALUARE

40. Care sunt limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere ?
Răspuns:
Ingerinţa statului în exercitarea libertăţii de asociere sau a libertăţii de
întrunire trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de
lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia
dintre ele ducând la constatarea de către Curte a violării dreptului respectiv.

41. În ce constă libertatea de întrunire ?

Răspuns:

42. Care sunt obligaţiile create în sarcina statului cu privire la principiul libertăţi de
întrunire ?
Răspuns:

43. Care sunt limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire ?

Răspuns:

44. Precizaţi accepţiunea noţiunii de "asociaţie" în sensul Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului.
Răspuns:

75
 Modulul X.
DREPTUL DE PROPRIETATE

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Caracterul fundamental al dreptului de proprietate
3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Christian Mouly, La propriété, studiu publicat în culegerea Droits et libertés fondamentaux,
Dalloz, Paris, 1997, p.477
2. Friedrich Hayek, Droit, Législation et Liberté, PUF, Paris, 1973, tome I
3. H. Lepage, Pourquoi la propriété ?, Editura Hachette, Paris, 1985
4. Luigi Condorelli, Premier Protocole Additionnel – Article 1, studiu publicat în lucrarea La
Convention Européenne des Droits de l’Homme, Commentaire article par article, coordonată de
Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux şi Pierre-Henri Imbert, Editura Economica, Paris,
1995, p.972

Consideraţii generale
În cadrul acestui capitol vom încerca să vedem în ce măsură dreptul de proprietate ca drept
subiectiv civil stă la baza unei libertăţi fundamentale de a avea proprietate, libertate fundamentală în
sensul pe care l-am precizat în partea generală a lucrării.
Cuvântul „proprietate”, din punct de vedere etimologic, provine din latinescul „proprius” care
înseamnă „propriu”, „neîmpărţit”, „nedivizat”. Din această perspectivă strict etimologică, a vorbi de
proprietate comună sau, şi mai mult, de proprietate publică, ar părea un nonsens.
Proprietatea este acel drept care permite titularului să-şi exercite puterea asupra lucrului ce
constituie obiectul proprietăţii fără nici o intervenţie externă din partea terţilor sau a statului. La nivelul
dreptului public putem vorbi astfel despre proprietate nu ca un drept subiectiv civil, ci ca o libertate
fundamentală – libertatea de a avea proprietate. Fiecare cetăţean este liber de a avea proprietate, adică de
a-şi exercita acea putere de autodeterminare, de care vorbeam în partea generală, în raport cu un bun,
suferind din partea statului o minimă constrângere în acest sens.
Această libertate se conturează astfel prin raportare la stat, acesta având obligaţia generală şi
negativă de a nu-i aduce atingere. Statul nu este obligat la nici o prestaţie pozitivă. El nu este ţinut să
asigure fiecărui cetăţean un drept de proprietate, nu este ţinut să-l împroprietărească, ci numai nu poate
aduce atingere drepturilor de proprietate câştigate. “Garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit articolul
41 din Constituţie, intervine după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate” (Decizia

76
nr.59/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996,
p.102). Statul trebuie deci numai să se abţină de la intervenţia în sfera privată a individului în care se
exercită puterea acestuia de autodeterminare.
Libertatea de a avea proprietate o are fiecare cetăţean; oricine poate fi in abstracto proprietar,
bucurându-se de toate garanţiile pe care legea le conferă proprietăţii. Acesta este obiectul libertăţii de a
avea proprietate, ceea ce face ca această libertate împreună cu toate celelalte să aparţină dreptului
obiectiv.
Aşa cum am precizat şi în partea generală, protecţia libertăţilor fundamentale, deci şi a libertăţii de
a avea proprietate, se face într-un mod radical diferit de protecţia drepturilor subiective civile. Dacă în
cadrul dreptului privat problema protecţiei proprietăţii se pune la nivelul raporturilor dintre proprietar şi
celelalte persoane, în cadrul dreptului public problema protecţiei rezidă fundamental în raporturile
acesteia cu puterea publică, în respectarea de către aceasta din urmă a puterii exclusive pe care o exercită
titularul acestei libertăţi asupra bunului respectiv.
Problema protecţiei acestei libertăţi se pune nu atât la nivelul aplicării legii, cât la nivelul formării
ei, protecţia realizându-se prin controlul legiferării aşa cum am arătat, întrucât în acest mod puterea
publică poate face discriminări care ar aduce atingere libertăţii. Esenţială este astfel păstrarea egalităţii
între cetăţeni şi împiedicarea discriminărilor (prin atingerea libertăţii publice a unora) după criterii
interzise de actul fundamental sau de tratate privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Acest control al reglementării se poate face pe două căi distincte: fie prin controlul
constituţionalităţii legilor, fie prin invocarea, iniţial în faţa instanţelor ordinare, ulterior la nivel european,
a încălcării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului printr-un act al puterii legiuitoare. Datorită
specificului acestei protecţii pentru libertăţile fundamentale, în partea finală a acestui capitol ne vom
referi numai la controlul reglementării realizat din această perspectivă. Vom aborda jurisprudenţa Curţii
Constituţionale a României şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la apărarea
dreptului de proprietate.
Precizăm că în ceea ce priveşte jurisprudenţa antebelică, instanţele ordinare, altele decât Curtea de
Casaţie, în perioada 1902-1923, au putut şi au controlat efectiv constituţionalitatea unor legi care afectau
libertatea de a avea proprietate, iar ori de câte ori este cazul vom preciza acest lucru. În prezent instanţele
ordinare nu mai au deschisă această cale, însă pot, aşa cum am menţionat, să controleze actele
legiuitorului pe baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Caracterul fundamental al dreptului de proprietate

Abordarea proprietăţii ca drept fundamental se poate realiza prin două modalităţi distincte.
Pe de o parte proprietatea privată nu este un scop în sine, ci este, până în prezent, cel mai eficient
mijloc de utilizare a resurselor economice, aceasta realizându-se prin libertatea de care dispune titularul ei
în alegerea celor mai bune utilizări ale bunurilor ce constituie obiectul dreptului de proprietate. Această
libertate de alegere este fundamentală întrucât ea face ca principalele efecte ale utilizării bunurilor să se
reflecte asupra titularului. Prin activitatea sa, prin opţiunea exprimată, el poate câştiga sau poate pierde,
fiind singurul responsabil din acest punct de vedere, atâta timp cât nu suferă nici o intervenţie exterioară
în alegerea utilizării bunurilor sale. “Proprietatea permite titularului să dispună în mod plenar de toate
foloasele ce pot fi obţinute de pe urma unui bun” (Ludwig von Mises, L’action humaine, PUF, Paris,
1985, p.718). Datorită acestei capacităţi şi a responsabilităţii care îi incumbă, el va fi interesat să utilizeze
acel bun cât mai eficient, punându-şi în valoare calităţile, ceea ce înseamnă în cele din urmă un profit pe
plan social.
Urmărindu-şi propriul interes, proprietarul nu face altceva decât să contribuie la prosperitatea
colectivităţii. “…proprietarii tind să obţină din bunurile pe care le au venituri cât mai ridicate, într-un
interval de timp mai mare sau mai mic. Pentru aceasta ei trebuie să dea dovadă de creativitate, să apeleze
la serviciile şi la munca altora. Libera alegere oferită proprietarului (în temeiul libertăţii de a avea
proprietate – n.n.) are ca efect necesar, dincolo de urmărirea de către acesta a interesului personal,
ameliorarea de ansamblu a situaţiei societăţii” (Christian Mouly, La propriété, studiu publicat în
culegerea Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.477). Acest principiu al
responsabilităţii, care rezidă în alegerea liberă făcută de proprietar, îmbinat cu interesul său personal duc
la cele mai bune rezultate la nivel economic, aşa cum s-a observat după ani de experienţe colectiviste în
diverse ţări. “Proprietatea … este singura soluţie pe care oamenii au găsit-o vreodată pentru a rezolva
problema concilierii libertăţii individuale cu absenţa conflictelor” (Friedrich Hayek, Droit, Législation et
Liberté, PUF, Paris, 1973, tome I, p.129).

77
 Este un punct de vedere dezvoltat nu pe baza unor simple consideraţii teoretice, ci ca urmare a
analizei istoriei ultimelor două secole, ce s-au soldat cu eşecul oricărei forme de etatism sau colectivism
în domeniul economic în special şi al proprietăţii în general; proprietatea privată constituie baza
democraţiilor liberale contemporane. Această opinie, oarecum utilitaristă, cu privire la proprietate a fost
folosită pentru demonstrarea caracterului fundamental al acestei libertăţi de a avea proprietate.
La acelaşi rezultat s-a ajuns şi în alt mod, pornind de la alte premise. Tot liberalii clasici au utilizat
principiul potrivit căruia fiecare om este stăpânul propriului său corp. Fiind stăpân al propriei sale
persoane, rezultă că şi produsele muncii sale, intelectuale sau fizice, devin în mod necesar proprietatea sa.
În acest fel este fundamentată proprietatea de către John Locke şi de către Adam Smith. Acesta din urmă
menţionează: “Proprietatea fiecărui om asupra propriei capacităţi de muncă, fiindcă este fundamentul
original al oricărei alte proprietăţi, este cea mai sacră şi cea mai inviolabilă. Patrimoniul unui om sărac
rezidă în forţa şi în dexteritatea mâinilor sale; a-l împiedica să-şi folosească această forţă şi această
dexteritate în modul pe care el îl consideră adecvat fără să-şi afecteze semenii, ar constitui o încălcare
totală a dreptului sacru de proprietate” (Adam Smith, Recherche sur la nature et les causes de la richesse
des nations (1776) citat de Christian Mouly, La propriété, studiu publicat în culegerea Droits et libertés
fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.477). Astfel, proprietatea este o libertate fundamentală pentru că ea
decurge dintr-un principiu evident, acela că fiecare individ este propriul său stăpân. “Proprietatea privată
rezidă în natura bunurilor, căci ea decurge din stăpânirea asupra propriului corp şi asupra rezultatelor
obţinute prin muncă” (H. Lepage, Pourquoi la propriété ?, Editura Hachette, Paris, 1985, p.69). În acest
mod, pe o altă cale, se ajunge la acelaşi rezultat.
Atât sursele dreptului de proprietate, cât şi rezultatele, efectele sale pledează în favoarea
caracterului său fundamental. Această libertate fundamentală permite fiecărui individ să-şi urmărească
interesele personale prin libera utilizare a bunurilor ce constituie proprietatea sa şi în acelaşi timp
reprezintă o sursă de siguranţă şi prosperitate pentru societate. Caracterul fundamental al dreptului de
proprietate a fost pus în evidenţă şi de Curtea Constituţională, care menţionează: „Dreptul de proprietate
are un caracter fundamental, aşa încât conservarea lui este unul din scopurile societăţii organizate statal;
de aceea trăsăturile sale fundamentale sunt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor” (Decizia nr.4/1992,
publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.25).
Libertatea de a avea proprietate nu este concedată de către stat, ci este numai recunoscută de
acesta, fiind astfel transformată în libertate publică, întrucât statul are obligaţia generală şi negativă de a
nu-i aduce atingere. Caracterul natural al proprietăţii a fost gândit de liberalii clasici ca o stavilă în calea
statului şi ca o justificare că acesta nu-i poate aduce vreo atingere care să afecteze însăşi substanţa
dreptului de proprietate. În articolul 2 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 se
menţionează: “Scopul oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale
omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.”
Este vorba bineînţeles numai de proprietatea individuală, numai aceasta îndeplinind condiţiile
necesare pentru a fi un drept natural. Din această perspectivă este interesant de remarcat că în domeniul
antropologiei se abandonează treptat ideea proprietății colective originare, considerându-se că cele două
forme de proprietate au coexistat, cea dominantă fiind însă proprietatea individuală.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate apărat prin art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie a determinat în
special în ultimele două decenii o jurisprudenţă deosebit de bogată a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, iar analiza exhaustivă a acesteia nu s-ar încadra în obiectivele strict delimitate ale acestei lucrări.
Intenţionăm ca în cadrul acestui capitol să facem câteva consideraţii cu privire la normele convenţionale
ce protejează dreptul de proprietate, urmate de analiza amănunţită a primei hotărâri importante,
fundamentale chiar, cu privire la interpretarea art. 1 din Protocolul 1, dată de Curte în cazul Sporrong şi
Lönnroth contra Suediei. Prin prisma regulilor enunţate în această hotărâre, precum şi în jurisprudenţa
dezvoltată ulterior, vom vedea ce fel de drepturi cad sub incidenţa acestor dispoziţii convenţionale iar
apoi vom analiza cele trei norme distincte cuprinse în art. 1 din Protocolul nr.1. În final vom încerca o
analiză a unei hotărâri de principiu în cauzele privind imobilele naţionalizate din România, şi anume
hotărârea pronunţată la 28 octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.
I. Reglementarea cu privire la proprietate
Convenţia nu conţine nici o normă privitoare la apărarea vreunui drept cu caracter economic. Doar
în Protocolul adiţional nr. 1 s-a prevăzut în art. 1 dreptul la „respectarea bunurilor”, drept destul de vag,
aşa cum reiese şi din textul acestui articol:

78
 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Observăm că pe de o parte nu se prevede expres că dreptul de proprietate este garantat, ci se
consacră „dreptul la respectarea bunurilor”. De asemenea, din a doua frază nu rezultă în mod direct
obligaţia statelor de a plăti o despăgubire în caz de privare de proprietate. Totodată în temeiul art. 2,
statele dispun aparent de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea utilizării bunurilor,
ele având dreptul să adopte „legile pe care le consideră necesare” în acest sens.
Această protecţie, care la nivel formal pare lipsită de eficacitate, se explică prin condiţiile istorice
ale adoptării textului respectiv. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost rezultatul confruntării
unor opinii divergente cu privire la drepturile fundamentale, iar acest fenomen rezultă cu claritate şi din
modul în care s-a prevăzut apărarea dreptului de proprietate. Articolul 1 din Protocolul nr.1 este rezultatul
compromisului dintre cei care doreau protecţia eficace a acestui drept, pe care îl considerau, potrivit
tradiţiei liberale, un drept natural al omului, şi cei care urmăreau să păstreze posibilitatea statelor de a lua
măsuri extinse de privare de proprietate, cum ar fi naţionalizarea unor întregi ramuri industriale, aceştia
din urmă considerând proprietatea ca fiind o funcţie socială. Pe de altă parte, trebuia menajată
susceptibilitatea naturală a statelor care vedeau în acest articol o limitare adusă suveranităţii lor.
Acestea sunt motivele pentru care, dintre toate drepturile cu caracter economic, numai proprietatea
a fost apărată, şi nici măcar în mod expres.
Tot aşa se explică faptul că acest text nu a fost introdus în cadrul Convenţiei propriu-zise, ci numai
într-unul din protocoalele adiţionale ale acesteia.
Normele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr.1 au fost interpretate pentru mai mult de două
decenii de către Curte şi Comisie într-un mod foarte rezervat, tocmai pentru a menaja susceptibilitatea
statelor semnatare.
„Articolul 1 a fost redactat în aşa fel încât să aducă limitări cât mai puţine puterii discreţionale a
statelor în acest domeniu (al dreptului de proprietate – n.n.). Nu este deci de mirare că până la începutul
anilor ’80 Comisia şi Curtea nu au semnalat nici o încălcare a dreptului de proprietate de către statele
semnatare.
Lecturarea deciziilor pertinente creează impresia că o astfel de încălcare ar fi de domeniul
imposibilului, atât de lipsite de concreteţe erau considerate obligaţiile statelor. La rândul său jurisprudenţa
organelor Convenţiei părea să fie preocupată în primul rând să nu condamne statele într-un domeniu atât
de sensibil, pentru a evita eventualele «reacţii de respingere» din partea acestora” (Luigi Condorelli,
Premier Protocole Additionnel – Article 1, studiu publicat în lucrarea La Convention Européenne des
Droits de l’Homme, Commentaire article par article, coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel
Decaux şi Pierre-Henri Imbert, Editura Economica, Paris, 1995, p.972).
II. Schimbarea jurisprudenţei: cazul Sporrong şi Lönnroth
Această situaţie a luat sfârşit însă în 1982, odata cu hotărârea pronunţată de Curte în cazul
Sporrong şi Lönnroth contra Suediei, considerată în literatura de specialitate drept “veritabilă schimbare a
jurisprudenţei, care nu numai că a dat un sens articolului 1, dar a constituit în plus punctul de plecare
pentru o bogată dezvoltare a jurisprudenţei, ale cărei rezultate trebuie evidenţiate” (Hotărârea din 23
septembrie 1982, pronunţată în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei).
În acest mod prin deciziile Curţii a început să se umple de conţinut acest text de lege care până
atunci părea lipsit de utilitate. Mai mult, această jurisprudenţă a creat noi reguli de interpretare şi de
aplicare a articolului 1, aşa cum vom vedea.
În aceste condiţii apare ca deosebit de important studiul deciziilor Curţii. Dată fiind, însă, tema
strict delimitată a acestei lucrări, ne vom rezuma la prezentarea deciziei dată în cazul Sporrong şi
Lönnroth contra Suediei, menţionata mai sus, pentru a vedea interpretarea oficială a art. 1 din Protocolul
nr.1, urmată apoi de circumscrierea sferei de aplicare a acestui articol. Ulterior vom încerca o analiză
succintă a fiecăreia dintre cele trei norme pe care, potrivit jurisprudenţei Curţii, le cuprinde art. 1, şi vom
încheia cu o analiză, ceva mai detaliată a celor două hotărâri pronunţate până în prezent împotriva
României pentru încălcarea dreptului de proprietate.
Circumstanţele cazului Sporrong erau, pe scurt, următoarele:
Reclamanţii, moştenitorii d-lui Sporrong şi d-na Lönnroth erau proprietarii a două imobile cu
destinaţia de locuinţe în centrul oraşului Stockholm. În anul 1956 şi respectiv 1971, cu privire la aceste

79
imobile guvernul a acordat primăriei două permise de expropriere, în vederea demolării şi reconstruirii
întregului cartier, permise cu o valabilitate de cinci ani, în cursul cărora putea opera exproprierea, iar
proprietarii trebuiau chemaţi în instanţă pentru a li se fixa despăgubirile pe care urmau să le primească. La
cererea primăriei, care a schimbat de mai multe ori planurile de urbanism, guvernul a prelungit în repetate
rânduri aceste permise, până la anularea lor în anul 1979.
De asemenea între 1954-1979, respectiv 1968-1981, proprietarii celor două imobile nu au nici
dreptul să efectueze reparaţii ale acestora sau să construiască anexe, administraţia locală emiţând
interdicţii de construire, tot în vederea aplicării planurilor de urbanism.
Faţă de această stare de lucruri, potrivit legislaţiei suedeze în vigoare la acea dată reclamanţii nu se
puteau plânge nici unei autorităţi. Ei au solicitat ridicarea interdicţiei de construire pentru repararea
imobilelor, solicitarea fiindu-le respinsă. De asemenea, cea de-a doua reclamantă a încercat în repetate
rânduri să vândă imobilul, dar nu a reuşit tocmai datorită existenţei permiselor de expropriere. Comisia a
fost sesizată în 1975, reclamanţii plângându-se în principal de încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 şi a art.
6 alin.1 din Convenţie privitor la dreptul la un proces echitabil.
Hotărârea Curţii în această speţă este importantă din mai multe motive. În primul rând în cadrul ei
Curtea interpretează art. 1 din Protocolul nr.1 şi îi prezintă structura. În al doilea rând, asistăm pe
parcursul derulării considerentelor la prezentarea unui mecanism original de aplicaţie generală a acestui
text, mecanism pe care instanţa europeană îl va folosi ulterior la toate cazurile de încălcare a dreptului de
proprietate. În al treilea rând este pentru prima dată când un stat este găsit vinovat de încălcarea normelor
din acest text.
În prima parte a considerentelor Curtea stabileşte dacă art. 1 este aplicabil în speţă, cu alte cuvinte
dacă faptele ar trebui examinate din această perspectivă. Guvernul a susţinut că, deşi permisele de
expropriere şi interdicţiile de construire au restrâns exerciţiul normal al dreptului de proprietate, totuşi
aceste măsuri nu au adus atingere dreptului proprietarilor “la respectarea bunurilor lor”, întrucât sunt
inerente amenajării urbanistice. Curtea nu a achiesat la acest punct de vedere susţinând:
"Faptul că din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a dispune şi de a uza de bunurile lor
rămâne intact, nu înseamnă că permisul de expropriere nu reduce în mare măsură posibilitatea practică de
a a-l exercita. Măsurile statului ating chiar substanţa dreptului de proprietate prin aceea că se recunoaşte
în avans legalitatea unei exproprieri şi se autorizează primăria oraşului Stockholm să treacă la
exproprierea efectivă atunci când consideră oportun. Dreptul de proprietate al reclamanţilor a devenit
astfel precar şi revocabil.
De asemenea, interdicţiile de a construi limitează fără îndoială dreptul reclamanţilor de a-şi folosi
bunurile.”(§ 60)
În acest mod se stabileşte că este aplicabil în speţă art. 1 din Protocolul 1:
“Reclamanţii au suferit deci o ingerinţă asupra dreptului lor de proprietate, ingerinţă ale cărei
consecinţe, aşa cum pe bună dreptate a subliniat Comisia, sunt agravate de către utilizarea combinată a
permiselor de expropriere şi a interdicţiilor de construire pe o lungă perioadă." (§ 60)
În următoarea etapă Curtea va analiza dacă această ingerinţă se justifică sau nu. Pentru aceasta este
prezentată structura art. 1:
"Acesta (art. 1 - n.n.) conţine trei norme distincte. Prima, cu caracter general, enunţă principiul
respectului proprietăţii; ea este prezentă în prima frază din primul alineat. A doua normă vizează privarea
de proprietate şi impune anumite condiţii pentru aceasta; ea este conţinută de a doua frază a aceluiaşi. În
ceea ce priveşte a treia normă, ea recunoaşte statelor puterea, între altele, de a reglementa uzajul bunurilor
conform interesului general prin promulgarea în acest scop a legilor pe care le consideră necesare; ea
rezultă din al treilea alineat." (§ 61)
Înainte de a trece la analiza primei norme care constituie principiul în materie, trebuie văzut dacă
nu sunt aplicabile în speţă ultimele două norme, excepțiile de la regulă. A doua normă, conţinută de fraza
a doua din primul alineat, se aplică în general în cazurile de privare de proprietate, fie că aceasta este
formală sau de facto, ceea ce nu este cazul în speţă:
"În absenţa unei exproprieri formale, adică a unui transfer de proprietate, Curtea se consideră
îndreptăţită să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Întrucât
Convenţia vizează protecţia unor drepturi «concrete şi efective», este important de văzut dacă situaţia
respectivă nu echivalează cu o expropriere de fapt, cum pretind reclamanţii.
După părerea Curţii, toate efectele incriminate derivă din diminuarea posibilităţii de a dispune de
bunurile în cauză. Rezultă astfel limitări aduse dreptului de proprietate devenit precar precum şi
diminuarea valorii imobilelor. Totuşi, deşi şi-a pierdut din substanţă, dreptul de proprietate nu a dispărut.
Efectele măsurilor în cauză nu pot fi astfel asimilate unei privări de proprietate. Curtea observă în legătură

80
cu această chestiune că reclamanţii au putut continua să-şi folosească bunurile şi că posibilitatea de
vânzare a existat, potrivit datelor oferite de Guvern, chiar dacă a fost mult afectată." (§ 63)
De asemenea, nici a treia normă conţinută în alineatul al doilea nu este aplicabilă:
"Interdicţiile de a construi constituie fără îndoială o reglementare a folosinţei bunurilor
reclamanţilor, în sensul alineatului al doilea. În schimb, permisele de expropriere nu tindeau să limiteze
sau să controleze această folosinţă. Reprezentând o etapă iniţială în procesul de privare de proprietate, ele
nu cad sub incidenţa celui de-al doilea alineat. Trebuie examinate din perspectiva primei fraze a
alineatului întâi."( § 65)
În consecinţă, Curtea va analiza justificarea încălcării dreptului de proprietate din perspectiva
primei norme conţinută în fraza de început a alineatului întâi. Această analiză se realizează printr-un
procedeu interesant şi anume Curtea apreciază dacă în cauză s-a păstrat un just echilibru între interesul
general reflectat de necesitatea amenajării urbanistice şi imperativul apărării dreptului de proprietate ca
drept individual fundamental. Această modalitate de apreciere a justeţii unei măsuri prin care se aduce
atingere dreptului de proprietate va fi folosită ulterior în fiecare caz pertinent:
“În vederea aplicării acestei norme, Curtea trebuie să cerceteze dacă un just echilibru a fost
menținut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor
fundamentale ale individului. Inerentă ansamblului Convenţiei, preocuparea de a asigura un astfel de
echilibru se reflectă de asemenea în structura articolului 1.
… Curţii deci îi revine sarcina să verifice dacă acest echilibru a fost păstrat într-un mod compatibil
cu dreptul reclamanţilor la «respectul bunurilor lor», în sensul primei fraze a articolului 1.” (§ 69)
Odată stabilit la nivel teoretic acest procedeu de analiză a justificării ingerinţei, el este aplicat în
speţă:
"Legislaţia în vigoare în epocă se caracteriza prin rigiditate. În afară de retragerea pură şi simplă a
permiselor de expropriere, care necesita acordul municipalităţii, ea nu oferea nici un mijloc de modificare
a situaţiei proprietarilor după eliberarea acestor permise. Curtea subliniază faptul că permisul acordat
oraşului Stockholm a fost în cazul succesiunii Sporrong pentru o durată de cinci ani - prelungită apoi trei
ani, apoi cinci şi în final zece iar în cazul doamnei Lönnroth pentru zece ani. Practic aceste permise au
rămas în vigoare douăzeci şi trei de ani şi respectiv opt ani. Pe parcursul acestei perioade reclamanţii au
rămas într-o stare de incertitudine completă în ceea ce priveşte soarta proprietăţii lor şi nu au avut dreptul
ca dificultăţile prin care treceau să fie luate în considerare de către guvernul suedez. Raportul Comisiei dă
în acest sens un exemplu. Doamna Lönnroth rugase guvernul să-şi retragă permisul de expropriere.
Municipalitatea i-a răspuns că planurile existente nu permiteau nici o derogare; în ceea ce priveşte
guvernul, acesta a respins cererea pe motiv că nu putea revoca permisul fără consimţământul expres al
municipalităţii. (§ 70)
… Curtea constată pe de altă parte că existenţa, de-a lungul acestei perioade, a unor interdicţii de
construire a accentuat prejudiciile produse de durata de validitate a permiselor. Deplina posibilitate a
reclamanţilor de a se bucura de dreptul de proprietate a fost afectată în total douăzeci şi cinci de ani
pentru succesiunea Sporong şi doisprezece ani pentru doamna Lönnroth. În legătură cu această chestiune,
Curtea reţine faptul că în 1967 ombudsmanul parlamentar a estimat că efectele negative ce ar putea
rezulta pentru proprietari din interdicţii prelungite nu sunt compatibile cu principiile statului de drept."( §
72)
În aceste condiţii nu se mai poate susţine existenţa acelui echilibru de care vorbeam mai sus,
interesul individual fiind sacrificat în mod nejustificat celui social:
"Combinate în acest mod, cele două serii de măsuri au generat o situaţie care a distrus justul
echilibru ce trebuie să domnească între apărarea dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general:
succesiunea Sporrong şi doamna Lönnroth au suportat o sarcină specială şi exorbitantă care nu ar fi
devenit legitimă decât dacă reclamanţii ar fi avut posibilitatea să solicite scurtarea intervalelor de timp
respective sau să pretindă despăgubiri. Ori legislaţia suedeză excludea la acel moment aceste posibilităţi.”
(§ 73)
Această modalitate de analiză a cazurilor privitoare la dreptul de proprietate se va consolida şi
dezvolta în deciziile următoare ale Curţii. Se stabileşte în acest mod că prima normă conţine o dispoziţie
de principiu iar celelalte două sunt excepţii de la acest principiu, fiind deci de strictă interpretare. După ce
vom vedea în continuare care este sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr.1, vom analiza pe
scurt câteva cazuri în care Curtea a găsit o încălcare a fiecăreia din cele trei norme ale acestui articol.
III. Domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr.1
Deşi textul articolului 1 din Protocolul nr.1 poate da naştere la diverse interpretări, datorită
circumstanţelor speciale în care a fost redactat, circumstanţe menţionate mai sus, Curtea a stabilit cu

81
certitudine că se referă în principal la dreptul de proprietate. Astfel, în Hotărârea din 13 iunie 1979,
pronunţată în cazul Marckx contra Belgiei, Curtea dispune:
“Recunoscând fiecărei persoane dreptul la respectul bunurilor, art. 1 din Protocolul nr.1 garantează
în substanţă dreptul de proprietate. Cuvintele “biens”, “propriété”, “usage des biens” (în franceză) şi în
engleză “possessions” şi “use of property” indică acest lucru; pe de altă parte, lucrările pregătitoare
confirmă fără echivoc acest sens: cei care au redactat textul au vorbit tot timpul de “dreptul de
proprietate” în proiectele succesive care au stat la baza art. 1 din Protocolul nr.1”(63)
Cu toate acestea sfera de acţiune a articolului 1 nu a fost limitată numai la dreptul de proprietate în
sensul strict al termenului, acela de drept subiectiv civil. Întrucât articolul 1 este singurul text care apără
un drept cu conţinut economic, a avut loc acelaşi fenomen pe care l-am evidenţiat când am discutat în
capitolele anterioare despre protecţia constituţională a dreptului de proprietate în România: sfera de
aplicare a acestui articol a fost extinsă treptat la aproape orice drept cu conţinut economic.
Astfel, în hotărârea dată în Hotărârea Gasus din 23 februarie 1995, pronunţată în cazul Gasus
Dosier und Fördertechnik GmbH contra Olandei, s-a statuat:
“Curtea aminteşte că noţiunea de “bunuri” (în engleză “possessions”) din articolul 1 din Protocolul
nr.1, are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează numai la proprietatea bunurilor corporale:
anumite alte drepturi şi interese constituind active pot să fie considerate “drepturi de proprietate” şi deci
“bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1. În speţă nu are importanţă dacă dreptul reclamantei trebuie să
fie considerat un drept de proprietate sau o garanţie reală. În orice situaţie punerea de sechestru şi apoi
vinderea maşinii constituie o atingere a dreptului societăţii reclamante la “respectul” unui “bun” în sensul
art. 1 din Protocolul nr.1.” (§ 63)
În speţă societatea reclamantă vânduse o maşină industrială unei societăţi din Olanda, păstrându-şi
dreptul de proprietate până la plata integrală a preţului. Societatea cumpărătoare a intrat în procedura
falimentului, iar maşina respectivă a fost vândută pentru a acoperi datoriile acesteia fiind considerată
proprietatea ei.
În faţa Curţii europene guvernul olandez a susţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1
din Protocolul 1 pentru că de fapt este vorba numai de o garanţie reală a reclamantei şi nu de un adevărat
drept de proprietate. Cu toate acestea curtea a statuat că nu contează ce fel de drept invocă reclamanta
întrucât articolul 1 este aplicabil în ambele situaţii; deci acesta apără şi garanţiile reale, şi acestea fiind
drepturi cu conţinut economic.
De asemenea o autorizaţie de comercializare a unui anumit tip de produse, atât timp cât reprezintă
o valoare patrimonială, constituie un bun în sensul articolului. În hotărârea dată în cazul Tre Traktorer
Aktiebolag contra Suediei din 7 iulie 1989, A159: “Curtea estimează că interesele economice legate de
gestionarea restaurantului “Cardinal” constituie bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr.1. Aşa cum s-a
reţinut deja, menţinerea licenţei (de comercializare a băuturilor alcoolice n.n.) figura printre condiţiile
principale de desfăşurare a activităţilor comerciale de către reclamantă, iar retragerea acesteia a avut
efecte negative asupra fondului de comerţ şi a valorii restaurantului.
În condiţiile acestei speţe, respectiva retragere a licenţei constituie deci o ingerinţă în dreptul TTA
la respectul bunurilor sale”. De aici rezultă că întreg fondul de comerţ constituie un bun protejat de către
Convenţie.
De asemenea invenţia reprezentată prin drepturile patrimoniale legate de aceasta este protejată prin
art. 1 din Protocolul nr.1 aşa cum s-a statuat în Hotărârea Smith Kline and French Laboratories Ltd contra
Olandei din 4 octombrie 1990.
Totodată creanţele certe, lichide şi exigibile sunt considerate bunuri în sensul articolului 1, aşa cum
Curtea a decis în hotărârea dată în Hotărârea Reffineries greques Stran et Stratis Andreatis contra Greciei
din 9 decembrie 1994, A301-B.
Clientela unui avocat, medic sau contabil este un drept cu un pronunţat caracter economic, mai ales
pentru aceste profesii liberale şi de aceea intră în sfera de aplicare a articolului 1. În speţa Van Marle
contra Olandei (Hotărârea Van Marle contra Olandei din 26 iunie 1986, A101), reclamanţii, contabili, au
invocat încălcarea drepturilor lor prevăzute de acest articol datorită refuzului autorităţilor de a-i înscrie pe
lista contabililor agreaţi, listă cerută de o nouă legislaţie internă în materia exercitării profesiei de
contabil. Prin decizia dată în speţă Curtea a achiesat la punctul lor de vedere:
“Curtea estimează că dreptul invocat de către reclamanţi poate fi asimilat dreptului de proprietate
consacrat de art. 1 din Protocolul nr.1: datorită muncii depuse, reclamanţii reuşiseră să-şi constituie o
clientelă; îmbrăcând din multe puncte de vedere caracterul unui drept privat, ea constituia o valoare
patrimonială, deci un bun în sensul primei fraze a art. 1, care este deci aplicabil în speţă.(§ 41)

82
 Refuzul de a-i înscrie pe reclamanţi pe lista experţilor contabili agreaţi a alterat profund condiţiile
activităţii lor profesionale, al cărei domeniu de aplicabilitate a fost redus. Veniturile au scăzut precum şi
valoarea clientelei şi a firmei lor în general. Rezultă deci că a avut loc o ingerinţă în dreptul la respectul
bunurilor.”(§ 42)
S-a pus problema dacă acest articol apără şi unele drepturi rezultate din protecţia socială, aşa cum
ar fi dreptul la pensie. După o jurisprudenţă oscilantă a Curţii şi a Comisiei, potrivit căreia Convenţia nu
garantează dreptul de a obţine prestaţii legate de securitatea socială, în Hotărârea Gaygusuz contra
Austriei din 16 septembrie 1996, 1996-IV, Curtea a statuat:
“Curtea relevă că la momentul faptelor alocaţia de urgenţă era acordată unor persoane care deja
primiseră alocaţia de şomaj şi îndeplineau alte condiţii legale cerute de art. 33 din legea asupra
asigurărilor de şomaj.
Dreptul la această alocaţie de urgenţă este deci legat de plata contribuţiilor la casa de asigurare
pentru şomaj, condiţie prealabilă a acordării acestor alocaţii de şomaj. Rezultă deci că în lipsa plăţii
acestor contribuţii băneşti nu există nici un drept la alocaţia de urgenţă.
În speţă nimeni nu a pretins că reclamantul nu ar fi satisfăcut această condiţie; refuzul de a se
acorda prestaţia socială respectivă se baza exclusiv pe faptul că el nu avea cetăţenie austriacă şi că nu
figura printre persoanele care erau exceptate de la îndeplinirea acestei condiţii de cetăţenie.
Curtea estimează că dreptul la alocaţia de urgenţă, în măsura în care este prevăzut de legislaţia în
cauză, este un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1. Reclamantul fiind privat de
beneficiul alocaţiei de urgenţă în virtutea unei distincţii prevăzute de articolul 14, şi anume naţionalitatea,
acest text al Convenţiei a fost de asemenea încălcat.” (§ 39,40,41)
Astfel plata contribuţiilor sociale a fost interpretată ca o creanţă pe care reclamantul a avut-o contra
fondului de pensii, creanţă care, aşa cum am arătat, intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr.1. Totuşi,
această asemănare nu este perfectă, pentru că, în timp ce creanţele garantate sunt cele certe, lichide şi
exigibile, dreptul la pensie sau la alocaţie de şomaj nu poartă asupra unei sume determinate.
Curtea a considerat de asemenea că dreptul de moştenire este cuprins în sfera de aplicare a
articolului 1, fiind un drept cu conţinut patrimonial. Pentru aceasta trebuie să fie un drept actual, adică
moştenirea să fie deschisă. În decizia dată în cazul Marckx contra Belgiei, Curtea a considerat că în speţă
nu avusese loc o violare a art. 1 întrucât era vorba de drepturi succesorale privitoare la o persoană în
viaţă:
“Curtea înlătură art. 1 din Protocolul nr.1: împreună cu Comisia şi cu Guvernul, ea constată că
acest text se limitează să constate dreptul fiecăruia la respectul bunurilor «sale», ceea ce înseamnă că nu
este aplicabil decât pentru bunurile actuale şi nu garantează dreptul de a dobândi prin succesiunea ab
intestat sau printr-o liberalitate.” (§ 50)
În schimb însă, dacă succesiunea este deschisă, dreptul de moştenire fiind actual, el este garantat
de art. 1. Astfel în hotărârea dată în cazul Inze contra Austriei din 28 octombrie 1987, A126, Curtea a
înlăturat apărarea guvernului care făcea trimitere la hotărârea Markx şi a statuat următoarele:
“Curtea aminteşte că articolul 1 din Protocolul nr.1 garantează în substanţă dreptul de proprietate.
Ca şi Comisia, Curtea consideră necesar să deosebească prezentul caz de afacerea Marckx. Aceasta
din urmă se referea la un drept potenţial al celei de-a doua reclamante de a o moşteni pe prima. În speţă,
din contră, reclamantul deja obţinuse pe cale de succesiune dreptul la o parte din succesiunea mamei sale,
aici fiind cuprinsă şi exploatarea agricolă sub rezerva unei atribuiri a bunurilor conform legii provinciale.
În virtutea art. 545, 547 şi 550 din codul civil, la moartea lui de cuius, moştenitorii primesc automat
drepturile succesorale asupra patrimoniului acestuia pe care îl dobândesc în indiviziune.
Pe de altă parte moştenitorii deja au acceptat părţile prevăzute în codul civil, iar tribunalul
districtual le autentificase declaraţiile. Patrimoniul era deci proprietatea comună a reclamantului şi a
celorlalţi comoştenitori, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea un drept imediat asupra unui anumit bun
din acest patrimoniu.
Pentru guvern, normele din legea provincială care reglementează succesiunea ab intestat asupra
exploataţiilor agricole ereditare, au două obiective: să împiedice fărâmițarea acestor exploatări agricole,
prevăzând că ele vor fi primite în întregime de către un singur moştenitor, acesta având obligaţia să le
plătească celorlalţi sultă; să păstreze rentabilitatea acestor exploatări, fixând cuantumul acestei sulte în aşa
fel încât să nu constituie pentru moştenitorul principal o sarcină financiară excesivă.
Curtea relevă că reclamantul nu contestă sistemul exploatărilor agricole ereditare în sine, ci numai
criteriile aplicabile în alegerea moştenitorului principal. Din acest punct de vedere art. 7 alin.2 din legea
provincială preferă copiii legitimi, în detrimentul celor naturali. Astfel, ferma a revenit în speţă fiului mai

83
mic, rezultat din căsătorie, în timp ce faptul de a fi născut în afara căsătoriei a fost suficient pentru a-l
priva pe reclamant de orice posibilitate de a revendica această ferma cu şanse de succes.
În consecinţă rezultă că în speţă sunt aplicabile articolul 1 din Protocolul nr.1, precum şi art. 14 din
Convenţie în combinaţie cu acesta.” (37-40)
O problemă interesantă care a apărut atât în cazul Inze cât şi în cazul Gaygusuz, ambele citate mai
sus, este aceea a îmbinării art. 1 din Protocolul nr.1 cu articolul 14 din Convenţie, articol care interzice
discriminarea:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie”.
Ori în astfel de cazuri apare foarte pregnant caracterul de libertate publică pe care îl are
proprietatea. Aşa cum am arătat în capitolul consacrat noţiunii generale de libertate publică, modalitatea
specifică de apărare a acesteia este consacrarea unui principiu de nediscriminare în raport de titular. În
ambele speţe statele respective au încălcat libertatea publică de a avea proprietate prin discriminările
arbitrare la care au fost supuşi cei doi reclamanţi.
În concluzie, Curtea a interpretat art. 1 din Protocolul nr.1 ca fiind aplicabil patrimoniului unei
persoane, drepturilor care au o valoare economică. Din jurisprudenţa Curţii se desprind următoarele
condiţii ce trebuie îndeplinite de un drept pentru a fi apărat de aceste norme: să aibă o valoare economică
şi să se refere la un bun determinat, care face parte în prezent din patrimoniul persoanei ce invocă textul
Convenţiei.
IV. Principiul respectării bunurilor
Aşa cum am menţionat, prima normă conţinută de art. 1 – orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale – reprezintă principiul în materie, aplicabil ori de câte ori nu ne aflăm
în vreuna din situaţiile de excepţie prevăzute de celelalte două norme.
Analiza unei speţe din perspectiva acestei norme, în sensul de a se vedea dacă o ingerinţă în
dreptul de proprietate se justifică sau nu, se realizează pe baza acelui mecanism al justului echilibru.
Aceasta rezultă dintr-o interpretare sistematică făcută de Curte şi este caracteristic întregii Convenţii. Prin
urmare, nu se aplică numai atunci când prima normă este aplicabilă, ci şi când se abordează celelalte două
norme referitoare la privarea de proprietate şi la reglementarea utilizării bunurilor.
Ori de câte ori o speţă nu se încadrează strict în cazurile de privare de proprietate sau de
reglementare a utilizării bunurilor, deci în ultimele două norme, Curtea o analizează din perspectiva celei
dintâi. Această metodă a permis instanţei extinderea aplicării articolului 1 la diverse situaţii noi care
constituiau încălcări ale dreptului de proprietate, dar formal nu puteau fi încadrate în vreuna din situaţiile
prevăzute expres în normele doi şi trei din acest articol. Astfel de cazuri au fost cele privitoare la legislaţia
austriacă de reîntregire a proprietăţii agricole. Spre exemplu în speţa Poiss contra Austriei (Hotărârea
Poiss contra Austriei din 23 aprilie 1987, A117), reclamanţii fuseseră obligaţi pentru o perioadă de timp
să cedeze terenurile lor, urmând ca ulterior, dacă va fi aprobat planul general făcut în baza legislaţiei sus-
menţionate, să primească alte terenuri în schimb, dacă nu să-şi reia vechile terenuri. În hotărârea dată în
speţă Curtea a reţinut cu privire la încălcarea dreptului de proprietate următoarele:
“Curtea relevă pentru început faptul că autorităţile austriece nu au procedat nici la o expropriere
formală, nici la o expropriere de fapt: transferul realizat în aprilie 1963 are un caracter provizoriu; numai
intrarea în vigoare a unui plan de reîntregire va face acest transfer definitiv. Reclamanţii vor putea să-şi
recupereze terenurile dacă planul definitiv nu confirmă distribuţia efectuată în stadiul anterior al
procedurii. Deci nu se poate spune că sunt privaţi de proprietate în mod definitiv, în sensul celei de-a
doua fraze din primul alineat. Pe de altă parte transferul provizoriu nu avea drept scop principal să
limiteze sau să controleze utilizarea bunurilor (în sensul alineatului al doilea), ci să restructureze rapid
zona de reîntregire în vederea unei exploatări ameliorate şi raţionale de către «proprietarii provizorii».
Cazul trebuie deci examinat din perspectiva primei fraze a primului alineat.
Având în vedere finalitatea acestui text, Curtea trebuie să vadă dacă un just echilibru a fost
menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor
fundamentale ale individului.
Se cuvine amintit că au trecut aproape douăzeci şi patru de ani de la transferul provizoriu, fără ca
reclamanţii să fi primit, în virtutea unui plan definitiv de reîntregire (a terenurilor agricole – n.n.), alte
terenuri în compensare aşa cum prevedea legea. (66)
…Curtea înţelege scopurile avute în vedere de legiuitor. Autorizând un astfel de transfer în stadiul
iniţial al procedurii de reîntregire, el intenţiona să asigure, în interesul proprietarilor în general şi al

84
colectivităţii, exploatarea continuă şi economică a terenurilor în cauză. Totuşi sistemul se caracterizează
printr-o anumită rigiditate: nu este oferit nici un mijloc de modificare, înaintea intrării în vigoare a
planului de reîntregire a terenurilor agricole, a situaţiei proprietarilor, având în vedere daunele pe care ei
le-ar putea suferi până la compensarea definitivă cu alte terenuri, potrivit legii.(68)
Circumstanţele cauzei relevă deci o distrugere a echilibrului care ar fi trebuit să existe între
apărarea dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general: reclamanţii, care nu ştiu cu certitudine
soarta proprietăţii lor, suportă o sarcină disproporţionat de mare.” (69)
Metoda folosită de Curte în aplicarea art. 1 şi în special a primei norme, verificarea existenţei
justului echilibru, presupune cu necesitate aprecierea asupra oportunităţii cauzei de utilitate publică. Cu
toate acestea în nenumărate rânduri Curtea a statuat că statele se bucură în acest domeniu de o marjă de
posibilitate de apreciere foarte mare, pentru a menaja suveranitatea acestora.
În aceste condiţii Curtea consideră că norma a fost încălcată numai atunci când dezechilibrul este
mare, când este evidentă disproporţia dintre necesitatea apărării interesului general şi atingerile aduse
dreptului individual. “În mod natural întinderea posibilităţii de apreciere de care se bucură statele în acest
domeniu duce la plata unui important tribut: o încălcare a articolului 1 de către un stat nu va fi reţinută ca
atare decât atunci când măsura luată de acesta se dovedeşte că este «în mod manifest lipsită de o bază
rezonabilă». Altfel spus, organele Convenţiei nu sunt chemate să verifice caracterul rezonabil sau nu al
unei măsuri, ci să spună dacă aceasta este sau nu în mod vădit nerezonabilă” (Luigi Condorelli, La
proprietà nella CEDU, Rivista di diritto internazionale, 1970, p. 982).
V. Privarea de proprietate
A doua normă prevăzută de ultima frază din primul alineat se referă la cazurile de privare de
proprietate. Ea enunţă condiţiile în care o privare de proprietate este legitimă şi deci constituie o excepţie
de la principiul “respectării bunurilor”, prevăzut în prima parte a alineatului întâi.
Aşa cum menţionează şi denumirea, această normă se aplică numai în situaţiile în care un bun iese
în totalitate şi în mod definitiv din patrimoniul unei persoane, în orice altă situaţie, chiar dacă este vorba
de deposedare temporară, analiza urmând să se facă din perspectiva primei norme pe care am prezentat-o
mai sus. “Curtea a utilizat noţiunea de privare de proprietate cu o anumită rigoare, aplicând-o numai
cazurilor de deposedare definitivă şi completă, adică pentru măsurile care privesc toate atributele
dreptului individual respectiv, în sensul de a distruge în totalitate legăturile dintre bunul ce era obiect al
dreptului de proprietate şi titularul acestui drept: naţionalizări, exproprieri, confiscări, obligaţii impuse
proprietarilor de a ceda nuda proprietate celor care au un drept de emfiteoză asupra bunului etc.” (Luigi
Condorelli, La proprietà nella CEDU, Rivista di diritto internazionale, 1970, p. 983).
Din analiza celei de-a doua fraze a alineatului întâi rezultă în mod expres câteva condiţii pe care
trebuie să le îndeplinească măsura privării de proprietate pentru a nu constitui o încălcare a Convenţiei. În
primul rând, trebuie să existe o cauză de utilitate publică în vederea căreia s-a luat măsura respectivă,
cauză de utilitate publică în stabilirea căreia statele se bucură de un larg domeniu de apreciere, aşa cum
am văzut. În al doilea rând, privarea de proprietate trebuie să se facă în condiţiile prevăzute de legea
internă a fiecărui stat. Cu privire la această condiţie, Curtea a utilizat sensul extins al noţiunii de lege,
aceasta trebuind totuşi să conţină norme accesibile, precise şi previzibile cu privire la consecinţe. În al
treilea rând, privarea de proprietate trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de principiile generale ale
dreptului internaţional. Acestei prevederi textuale Curtea nu i-a acordat decât o aplicabilitate restrânsă,
reţinând că principiile generale ale dreptului internaţional nu intervin decât atunci când este vorba de
bunuri ale unor persoane care nu sunt cetăţenii statului respectiv.
La aceste condiţii se mai adaugă încă una care a rezultat în mod necesar din modalitatea de analiză
adoptată de Curte. Verificarea păstrării unui just echilibru presupune cu necesitate plata unei despăgubiri
titularului dreptului de proprietate. Comisia, de exemplu, a considerat că “articolul 1 cere în mod implicit,
ca regulă generală, plata unei compensaţii pentru privarea de proprietate, indiferent de ce ar prevedea
legislaţia internă a statului în cauză” (cazul Lithgow contra Regatului Unit din 8 iulie 1986, A102).
În continuare, vom analiza pe scurt hotărârea dată de Curte în cazul James contra Regatului Unit,
pentru a vedea modalitatea de aplicare a acestor reguli la un caz concret. În speţă, reclamanţii erau
proprietarii a numeroase imobile pe care le închiriaseră pentru perioade lungi de timp, prin contracte de
emfiteoză, unor persoane diverse. Printr-o lege din 1967, aceste persoane care locuiau în imobilele
respective au primit dreptul de a le cumpăra în condiţii prestabilite. Reclamanţii au invocat încălcarea
dreptului lor de proprietate, întrucât prin legea respectivă ei erau obligaţi să transmită acest drept
chiriaşilor.
Având în vedere faptul că reclamanţii au fost deposedaţi definitiv de bunurile lor, Curtea a analizat
cazul prin raportare la a doua normă conţinută de art. 1 din Protocolul nr.1.

85
 Reclamanţii au invocat faptul că în speţă nu se putea vorbi de cauză de utilitate publică, atât timp
cât cesiunea proprietăţii s-a făcut în favoarea unor persoane particulare. Instanţa a reţinut însă în
considerente următoarele:
“Curtea consideră, ca şi reclamanţii, că o privare de proprietate făcută numai cu scopul de a conferi
un avantaj unor particulari, nu s-ar putea spune că este făcută pentru «utilitate publică». Totuşi, un
transfer obligatoriu de proprietate de la un individ la altul, poate, în anumite circumstanţe, să reprezinte
un mijloc legitim de a servi interesul general. Din această perspectivă nu se poate găsi în Constituţiile,
legislaţia sau jurisprudenţa statelor contractante, nici chiar acolo unde textele în vigoare folosesc expresia
“utilitate publică”, nici un principiu comun care sa conducă la interpretarea noţiunii de cauză de utilitate
publică în sensul că s-ar interzice un astfel de transfer. Se poate spune acelaşi lucru şi despre alte ţări
democratice; astfel reclamanţii şi guvernul au citat o hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite ale
Americii, privitoare la o lege a statului Hawaii prin care se transfera în mod obligatoriu proprietatea unor
imobile locatarilor acestora pentru a pune capăt concentrării lor în patrimoniul câtorva persoane.(§ 40)
Nu se poate deduce din expresia englezească “in the public interest” că bunul trebuie să fie la
dispoziţia publicului şi nici că întreaga colectivitate sau o parte din aceasta trebuie să profite direct de pe
urma transferului. Poate fi considerată, în mod perfect valabil, ca fiind făcută «în interes public» o privare
de proprietate făcută din considerente de justiţie socială.(§ 41)
…Un transfer de proprietate realizat în cadrul unei politici legitime de factură socială sau
economică, poate fi considerat ca fiind făcut pentru cauză de utilitate publică chiar şi în cazul când
colectivitatea în ansamblu nu profită ea însăşi de bunul respectiv. Legea privitoare la emfiteoză nu încalcă
deci articolul 1 din acest punct de vedere.”( § 42)
Curtea rezervă statelor o mare libertate de apreciere în vederea stabilirii cauzei de utilitate publică,
aşa cum am menţionat mai sus. În speţă ea a apreciat că scopul legii din 1967 a fost unul legitim:
“…legea din 1967 viza să repare nedreptatea pe care locatarii imobilelor respective o suportau ca
urmare a sistemului emfiteozei. Ea avea drept scop să reformeze legislaţia în vigoare care era considerată
inechitabilă faţă de aceştia. A repara ceea ce este considerat ca fiind injustiţie socială constituie una din
obligaţiile oricărui legiuitor democratic. Or, societăţile moderne consideră locuinţa ca o nevoie
primordială care nu ar trebui lăsată în întregime la dispoziţia pieţei libere. Posibilitatea de apreciere a
statelor va fi astfel extinsă pentru a cuprinde şi un cadru legislativ care să asigure în această materie mai
multă justiţie socială, chiar şi atunci când o astfel de legislaţie ar interveni în relaţiile contractuale dintre
particulari şi nu ar conferi nici un avantaj direct nici statului, nici societăţii în ansamblu. Scopul legii din
1967 este deci legitim în principiu.” (§ 47)
În continuare, odată stabilită existenţa unei cauze de utilitate publică, trebuie văzut dacă s-a păstrat
echilibrul necesar între interesul general al societăţii şi necesitatea apărării dreptului individual de
proprietate, cu alte cuvinte, dacă s-a plătit o despăgubire într-un cuantum adecvat:
“…Curtea constată că în sistemele juridice ale statelor contractante, o privare de proprietate pentru
cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei despăgubiri, sub rezerva unor circumstanţe
excepţionale care nu există în speţă. Dacă un principiu analog ar lipsi din cadrul art. 1 din Protocolul nr.1,
acesta nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace dreptului de proprietate. Pentru a aprecia dacă
legislaţia contestată păstrează un just echilibru între diversele interese în cauză şi dacă nu impune
reclamanţilor o sarcina exagerată, trebuie avută în vedere condiţia despăgubirii.
În ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei, Curtea este de aceeaşi părere cu Comisia: fără plata
unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate ar constitui o atingere
excesivă care nu s-ar putea justifica în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1. Aceasta nu garantează totuşi,
în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală. Obiectivele legitime de utilitate publică urmărite prin
măsuri de reformă economică şi de justiţie socială pot determina o plată inferioară valorii de piaţă.”( § 54)
Or, în speţă, reclamanţii au primit o despăgubire al cărei cuantum era stabilit după criteriile
prevăzute în legea din 1967. În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr.1.
VI. Reglementarea utilizării bunurilor
Norma cuprinsă în alineatul al doilea reprezintă o altă excepţie de la principiul “respectării
bunurilor” consacrat în alineatul întâi. Orice măsură prin care se reglementează folosinţa bunurilor trebuie
să îndeplinească anumite condiţii care, chiar dacă nu sunt prevăzute expres în text, au fost deduse de
Curte din aplicarea regulii justului echilibru. Astfel, măsurile respective trebuie să vizeze un scop legitim
iar ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie să fie proporţională cu acest scop.
Un exemplu de aplicare a acestei reguli, potrivit schemei de mai sus, o constituie hotărârea dată de
Curte în cazul Pine Valley Developments LTD contra Irlandei (Hotărârea Pine Valley Developments

86
LTD contra Irlandei din 29 noiembrie 1991, A222). Societatea reclamantă cumpărase o suprafaţă de teren
liber în apropiere de Dublin în vederea construirii unor locuinţe pentru care existau deja şi certificatele de
urbanism necesare. După ce terenul a fost cumpărat, printr-o hotărâre judecătorească, au fost anulate
certificatele de urbanism întrucât municipalitatea dorea crearea unui spaţiu verde în jurul capitalei. În
aceste condiţii valoarea terenului respectiv a scăzut foarte mult, de circa unsprezece ori, această situaţie
fiind considerată de către reclamantă ca fiind o privare de proprietate în sensul frazei a doua a primului
alineat al articolului 1.
În opinia Curţii însă “nu este vorba nici de o expropriere formală, nici de o expropriere de fapt.
Măsura respectivă tindea în esenţă să garanteze o utilizare a terenului conform legilor ce reglementau
amenajarea teritoriului; reclamanta îşi conservă titlul de proprietate. Pe de altă parte nu au dispărut toate
modurile rezonabile de exploatare a terenului, căci acesta putea să fie cultivat sau arendat. Chiar dacă şi-a
pierdut mult din valoare, el nu s-a depreciat total; dovadă că a şi fost vândut ulterior.
În consecinţă trebuie văzută în această ingerinţă o formă de reglementare a folosinţei bunurilor
care ţine de alineatul al doilea.”
Aşa cum am menţionat mai sus, Curtea analizează în continuare proporţionalitatea acestei
ingerinţe:
“Ingerinţa avea drept scop şi servea pentru a garanta că ministrul colectivităţilor locale va aplica în
mod corect legislaţia care îi privea nu numai pe reclamanţi ci avea o aplicaţie generală. Hotărârea Curţii
supreme, care a avut ca rezultat interzicerea ridicării de construcţii într-o zonă agricolă destinată să
constituie o centură verde în jurul oraşului, trebuie considerată ca un mijloc de atingere a acestui obiectiv.
Reclamanta era angajată într-o activitate comercială care prin natura ei comportă un anumit grad
de risc. Era bine cunoscut planul zonei precum şi ostilitatea autorităţilor locale faţă de orice derogare de la
regulile în materie. Curtea consideră astfel că anularea permiselor respective fără despăgubiri nu
constituie astfel o măsură disproporționată.” (§ 59)
În acest mod Curtea a considerat că speţa nu intră sub incidenţa alin.2, iar faptul că valoarea
terenului a scăzut foarte mult nu dă dreptul reclamantei la plata unor despăgubiri. Este discutabil însă în
ce măsură această pierdere suferită de către reclamantă se datorează riscului care există în toate
operaţiunile comerciale sau acţiunii directe a organelor statului. În orice caz, din această speţă rezultă cu
certitudine intenţia Curţii de a lăsa o mare libertate statelor în domeniul reglementării folosirii proprietăţii.
Acest lucru este vizibil şi în alte hotărâri precum Mellacher contra Austriei unde Curtea a apreciat că o
lege prin care s-au redus chiriile la un plafon maxim nu constituie o atingere adusă dreptului de
proprietate, ci doar reglementează uzul acestora.
“Curtea relevă că măsurile incriminate nu constituie nici o expropriere formală, nici o expropriere
de fapt; nu a avut loc un transfer al dreptului de proprietate de la reclamanţi şi nici nu au fost împiedicaţi
să-şi utilizeze bunurile, să le închirieze sau să le vândă. Măsurile respective care i-au privat, fără îndoială,
de o parte din veniturile lor imobiliare, reprezintă evident un control al folosinţei bunurilor. Deci alineatul
al doilea al art. 1 se aplică în speţă.” (§ 44)
Curtea a aplicat această normă şi în alte tipuri de speţe, care nu constituie însă propriu-zis o
reglementare a folosirii proprietăţii: nerecuperarea de imobile, confiscările vamale, plata impozitelor etc.
VII. Hotărârea pronunţată în cazul Brumărescu contra României.
O hotărâre de principiu a Curţii cu privire la imobilele naţionalizate a fost cea pronunţată la 28
octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.
Părinţii reclamantului Dan Brumărescu, construiseră o casă în anul 1930 în Bucureşti. Cu toate că
aceştia erau funcţionari, imobilul a fost preluat de stat în 1950, invocându-se decretul de naţionalizare
92/1950. În anul 1993, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare la o judecătorie din Bucureşti
invocând nelegalitatea măsurii de preluare a imobilului de către stat. Prin hotărârea din 9 decembrie 1993,
judecătoria a admis acţiunea considerând că imobilul fusese preluat din eroare de către stat, întrucât
părinţii reclamantului nu se înscriau în categoriile de persoane vizate de decretul 92/1950. Această
hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare. La 27 mai 1994 această hotărâre a fost
executată, iar reclamantul a început să plătească impozite pentru imobil în calitate de proprietar.
Ulterior, la sesizarea unor persoane care în 1973 cumpăraseră de la stat o parte din imobil,
procurorul general a promovat la Curtea Supremă de Justiţie, un recurs în anulare împotriva hotărârii din
9 decembrie 1993 pe motivul depăşirii puterii judecătoreşti. Prin hotărârea din 1 martie 1995 a fost admis
recursul şi casată hotărârea judecătoriei. Curtea Supremă de Justiţie şi-a motivat această decizie prin
faptul că instanţa nu era competentă să judece aplicarea decretului 92/1950. De asemenea a considerat că
reclamantul nu-şi dovedise titlul, în timp ce statul dispunea de un titlu valabil, acesta fiind legea. Totodată

87
Curtea Supremă a menţionat că repararea prejudiciilor suferite datorită măsurilor abuzive ale statului se
va face prin legi viitoare.
La 9 mai 1995 reclamantul a sesizat fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, iar la 9
noiembrie 1998 Curtea invocă încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr.1.
Precizăm că în continuare ne vom referi strict la aceste probleme, care ne interesează în mod direct, şi nu
la speţă în ansamblul ei.
În ceea ce priveşte art. 6 alin.1 reclamantul a susţinut că hotărârea Curţii Supreme i-a încălcat
dreptul de acces liber la justiţie întrucât a considerat că o asemenea problemă nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti. Totodată, el a invocat că afirmaţia instanţei supreme, cum că nu ar fi proprietar,
este în contradicţie cu susţinerea acesteia că instanţele nu pot soluţiona cererea sa. Curtea europeană a
analizat acest capăt de cerere din două perspective. Pe de o parte a reţinut în considerente următoarele:
“Dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 alin.1 din Convenţie, trebuie
interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei
dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, între altele, că o hotărâre
definitivă a unui tribunal nu mai poate să fie pusă în discuţie.
În speţă Curtea reţine că la momentul respectiv, procurorul general al României, care nu era parte
în dosar, a dispus, în virtutea art. 330 C.p.c., de puterea de ataca o hotărâre definitivă pe calea unui recurs
în anulare. Curtea observă că, în exercitarea acestei puteri, procurorul general nu era ţinut de nici un
termen, astfel că hotărârile puteau fi oricând repuse în discuţie.
Curtea relevă că, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea puterii menţionate mai sus,
Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat o procedură judiciară care avusese drept rezultat o hotărâre
judecătorească irevocabilă, ce se bucura deci de autoritate de lucru judecat şi care, mai mult decât atât,
fusese executată.
Aplicând astfel dispoziţiile art. 330 C.p.c., Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul
securităţii raporturilor juridice. În speţă, din acest punct de vedere, dreptul reclamantului la un proces
echitabil nu a fost respectat”.
Această atitudine a Curţii este deosebit de interesantă cu atât mai mult cu cât Comisia în raportul
său nu relevase acest aspect.
Pe de altă parte a mai avut loc şi o a doua încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum s-a
menţionat în hotărâre:
“În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că a fost privat de dreptul la liber acces la justiţie,
Curtea constată că, în hotărârea sa din 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că acţiunea
în revendicare a reclamantului însemna aplicarea unui act legislativ, decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
În consecinţă aceasta a statuat că soluţionarea cererii nu era de competenţa instanţelor, numai Parlamentul
fiind în măsură să se pronunţe asupra legalităţii naţionalizării în cauză.
Totuşi în decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului
ce forma obiectul judecăţii.
Curtea nu are drept scop nici să analizeze hotărârea din 1 martie 1995 în lumina dreptului intern,
nici să examineze dacă Curtea Supremă de Justiţie putea sau nu să soluţioneze litigiul pe fond, având în
vedere competenţa pe care o avea în temeiul art. 330 C.p.c.
Curtea reţine că decizia din 1 martie 1995 a fost motivată pe baza incompetenţei absolute a
instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigii civile aşa cum este acţiunea în revendicare în speţa de faţă.
Ea consideră că o atare excludere este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, drept garantat de
art. 6 alin 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu contra României)”.
Este reafirmat astfel principiul general de drept privind accesul liber la justiţie, componentă
esenţială a dreptului la un proces echitabil aşa cum este consacrat de Convenţie. De altfel instanţa
supremă română, prin această decizie, a încălcat nu numai Convenţia, ci şi art. 21 din Constituţia
României, care ridică acest drept la rangul de principiu constituţional.
De asemenea reclamantul a invocat faptul că prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie i-a fost
încălcat dreptul de proprietate, întrucât nu-şi mai poate valorifica acest drept.
Guvernul a susţinut că această hotărâre, deşi nu a tranşat chestiunea dreptului de proprietate al
reclamantului, a creat o incertitudine de scurtă durată cu privire la acest drept şi constituie astfel o
ingerinţă temporară adusă acestuia. În considerente s-a reţinut:
“Curtea recunoaşte că Curtea Supremă de Justiţie nu a avut drept scop să tranşeze chestiunea
relativă la dreptul de proprietate al reclamantului. Ea consideră totuşi că a avut loc o ingerinţă în dreptul
de proprietate al reclamantului aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 prin faptul că decizia

88
Curţii Supreme a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993 prin care se atribuia imobilul
reclamantului, hotărâre care fusese deja executată.”
În continuare Curtea va analiza dacă ingerinţa respectivă era sau nu justificată, cu alte cuvinte dacă
se încadra în vreunul din cazurile ce puteau fi excepţii de la principiul respectării dreptului de proprietate:
“Curtea reţine că în speţă, hotărârea judecătoriei prin care se admisese acţiunea reclamantului,
devenind definitivă şi irevocabilă, a fost executată în 1994. Pe de altă parte, de la această dată reclamantul
a încetat să mai plătească chirie pentru apartamentul pe care-l ocupa în imobil şi că între aprilie 1994 şi
aprilie 1996 el a plătit impozitul pe imobil. Curtea reţine că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca
efect să-l priveze pe reclamant de toate beneficiile hotărârii definitive, considerând că titlul statului se
fonda pe decretul de naţionalizare. După această decizie, reclamantul a fost informat că începând cu
aprilie 1996, imobilul va fi reintegrat în patrimoniul statului. Decizia Curţii supreme a avut, deci, drept
efect să-l priveze pe reclamant de dreptul său de proprietate pe care hotărârea definitivă i-l conferise
asupra imobilului. Reclamantul nu mai avea posibilitatea să-l vândă sau să-l lase moştenire prin
testament, să-l doneze sau să dispună de el în orice altă manieră. În aceste condiţii Curtea constată că
hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut efectul de a-l priva pe reclamant de bunul său în sensul celei
de-a doua fraze a primului alineat al articolului nr.1 din Protocol”.
O privare de proprietate în sensul acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se
demonstrează că ea a intervenit numai pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
În plus orice ingerinţă cu privire la dreptul de proprietate trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii.
Curtea a spus tot timpul: un just echilibru trebuie menţinut între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Sarcina asigurării unui
astfel de echilibru rezultă din ansamblul Convenţiei. Curtea reaminteşte de asemenea că echilibrul
respectiv va fi distrus dacă individul în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă (hotărârea Sporrong
şi Lönnroth).
Împreună cu Comisia, Curtea observă că nu există nici o justificare a situaţiei care rezultă din
hotărârea Curţii supreme. În particular, nici aceasta, nici guvernul nu au încercat să avanseze motive
serioase care să justifice privarea de proprietate pentru “cauză de utilitate publică”. Curtea reţine de
asemenea că reclamantul este privat de proprietate de mai mult de patru ani fără să fi primit vreo
despăgubire care să reflecte valoarea reală a imobilului şi că eforturile sale de a-şi redobândi proprietatea
au rămas fără nici un rezultat.
În aceste condiţii, chiar dacă s-ar presupune că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate
servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că justul echilibru a fost distrus şi că reclamantul a
suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă. De aici rezultă că a avut loc şi continuă să
aibă loc o încălcare a art. 1 din Protocol nr.1 la Convenţie.
Şi de această dată Curtea aplică mecanismul de interpretare descris la începutul acestui capitol. De
această dată însă, spre deosebire de cazul Vasilescu, nu ne aflăm în situaţia unei atingeri de facto a
dreptului de proprietate care ar fi fost interpretată ca o încălcare a primei norme, ci situaţia este analizată
din perspectiva încălcării condiţiilor impuse de a doua normă, conţinută de fraza a doua a alineatului întâi.
Ne aflăm astfel în prezenţa unei privări de proprietate care trebuie să se facă în condiţii foarte stricte
dezvoltate explicit de către Curte în jurisprudenţa anterioară: existenţa unei cauze de utilitate publică,
existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri şi păstrarea unui just echilibru între interesele generale şi
cele particulare. Ori, potrivit analizei făcute de către Curte, aceste condiţii nu au fost îndeplinite. Chiar în
măsura în care s-ar fi admis existenţa unei cauze de utilitate publică, faptul că reclamantul nu a primit nici
un fel de despăgubire pentru prejudiciul suferit a fost de natură să rupă echilibrul ce trebuie să existe între
interesele generale ale societăţii şi dreptul fundamental al individului. Observăm că şi în această hotărâre
Curtea utilizează această creaţie jurisprudenţială cu ajutorul căreia analizează legalitatea încălcărilor art. 1
din Protocolul nr.1 şi anume echilibrul ce trebuie tot timpul să existe între interesul social şi cel
individual.
Hotărârea analizată a fost pronunţată pentru apărarea dreptului fundamental de proprietate ca şi a
dreptului la un proces echitabil, componentă esenţială a sistemului de protecţie a libertăţilor
fundamentale. Este de remarcat faptul că la datele când s-au produs încălcările acestor drepturi în speţele
de mai sus, sistemul de drept românesc, în esenţă oferea toate mijloacele necesare pentru ca aceste
drepturi să fie respectate, aşa cum oferă şi în prezent. Dincolo de cadrul legislativ care în general nu ridică
obstacole în calea unei protecţii eficace, considerăm că o jurisprudenţă mai orientată către aceste valori
ale democraţiilor constituţionale contemporane ar duce la reprimarea încălcării dreptului de proprietate
chiar în sistemul de drept intern.

89
 XVI. TEST DE AUTOEVALUARE

45. În ce condiţii privarea de proprietate nu constituie o încălcare a Convenţiei ?

Răspuns:
Privarea de proprietate nu constituie o incalcare a Conventiei daca indeplineste
urmatoarele conditii:
- sa existe o cauza de utilitate publica; in stabilirea acestor tipuri de cauze de
utilitate publica statele au o sfera larga de apreciere;
- masura privarii de proprietate trebuie sa respecte reglementarile legii interne a
statului respectiv, lege care trebuie sa contina norme accesibile, precise si
previzibile cu privire la consecintele sale (vezi cauza Eriksson contra Suediei din
22.06.1989);
- totodata, pentru a pastra justul echilibru, o alta conditie este aceea a platii unei
despagubiri catre titularul dreptului de proprietate (vezi cazul Lithgow contra
Regatului Unit, 8 iulie 1986).

46. Prezentaţi în mod succint elementele juridice esenţiale prevăzute de prima normă a
articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Răspuns:

47. Prezentaţi în mod succint elementele juridice esenţiale prevăzute de cea de-a doua
normă a articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Răspuns:

48. Prezentaţi în mod succint elementele juridice esenţiale prevăzute de cea de-a treia
normă a articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Răspuns:

49. În ce constă caracterul fundamental al dreptului de proprietate ?

Răspuns:

90