Se susţine că Dunant şi Lieber au putut să-şi întemeieze demersul pe constatarea exprimată de către

Rousseau în celebra sa lucrare „Contractul social", apărută în 1762: Războiul nu este de loc o relaţie
de la om la om, ci o relaţie de la stat la stat, în care particularii nu sunt inamici decât în mod
accidental, deloc ca oameni, nici chiar ca cetăţeni, ci ca soldaţi, nici ca membri ai patriei, ci ca
apărătorii săi..." Rousseau îşi continuă raţionamentul în aceeaşi manieră logică afirmând că soldaţii
nu pot fi combătuţi decât atâta timp cât combat şi ei, la rândul lor. îndată ce depun armele „ei
redevin pur şi simplu oameni şi nu mai există un drept asupra vieţii lor''9 . Rousseau a exprimat
ideea, fundamentală pentru dreptul internaţional umanitar, conform căreia nimicirea fizică a
adversarului nu trebuie să constituie niciodată scopul unei acţiuni de luptă. Apoi, el a pus bazele
distincţiei între membrii forţelor armate, combatanţii, pe de o parte şi Introducere în dreptul
internaţional umanitar 15 ceilalţi resortisanţi ai statului inamic, persoanele civile care nu participă la
război, pe de altă parte. Utilizarea forţei nu este admisă decât împotriva primilor deoarece scopul
unui război este de a obţine victoria asupra apărării adverse şi nu de a distruge naţiunea inamică.
Dar, chiar şi împotriva militarilor, forţa nu poate fi întrebuinţată decât atât timp cât ei opun
rezistenţă. Cel care a depus armele (sau a trebuit să le depună datorită rănilor) nu mai este un inamic
- sau, folosind actuala terminologie consacrată în dreptul războiului - nu mai este un obiectiv
autorizat pentru atac militar. Mai mult, ar fi inutilă înfăptuirea unor acte de răzbunare împotriva
simplilor militari deoarece aceştia nu sunt personal responsabili de declanşarea războiului.

Acest domeniu a rămas mult timp neglijat după perioada marii codificări din 1907. Abia în 1977. cu
prilejul elaborării celor două Protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva, au fost statuate un
număr important de reguli care au reuşii să acopere lacunele considerabile ale acestei ramuri de
drept. Din principiul fundamental al dreptului conflictelor armate, enunţat anterior, au mai decurs
alte trei principii importante: Primul este principiul de limitare „ratione personae" >,populaţia civilă şi
persoanele civile se bucură de o protecţie generală împotriva pericolelor care rezultă din operaţiuni
militare""*. 50 Nicolae Uscoi, Gabriei Oprea Dreptul conflictelor armate se întemeiază pe distincţia
fundamentală dintre combatanţi şi necombatanţi. în timp ce primii constituie, prin excelenţă,
obiectivul războiului, cei din urmă nu trebuie să fie implicaţi în ostilităţi. Această imunitate generală a
populaţiei civile rezultă din cutumă şi din principiile generale şi, o dată cu apariţia Protocolului
adiţional I, a fost formulată în mod expres şi în dreptul pozitiv. Din acest principiu general decurg mai
multe principii de aplicare: a) „întotdeauna, părţile în conflict vor face distincţia între populaţia civilă
şi combatanţi, astfel încât să fie ocrotită populaţia şi bunurile civile". Asigurarea unei protecţii eficace
pentru populaţia civilă face obiectul unei importante secţiuni a Protocolului I. b) „Nici populaţia civilă
ca atare, nici persoanele civile nu vor face obiectul atacurilor, chiar cu titlu de represalii". Interdicţia
completa a represaliilor împotriva civililor, inclusiv a bombardamentelor aeriene, reprezintă o mare
inovaţie în dreptul conflictelor armate. c) „Actele de violenţă sau ameninţările al căror scop principal
este de a răspândi teroarea în rândul populaţiei civile sunt interzise". d) „Părţile în conflict vor lua
toate măsurile de precauţie cu scopul de a ocroti populaţie civilă şi, atunci când acest lucru nu este
posibil, cel puţin să reducă la minimum pierderile şi distrugerile cauzate incidental". Acest principiu
izvorăşte din realitatea faptului că, în timp de război, nu poate fi evitată, în frecvente situaţii,
apropierea dintre obiectivele militare şi civili. Ideea este că nevinovaţii nu trebuie să sufere pierderi
ca urmare a unor acţiuni deliberate, ci doar în mod accidental. e) „Dreptul de a rezista inamicului şi
de a-1 ataca îl au numai membrii forţelor armate". Plecându-se de la premisa că statele sunt cele ce
duc războiul pentru raţiuni de natură politică, ele au ca agenţi forţele armate, în cadrul cărora au
posibilitatea să cuprindă nu numai trupele regulate, ci şi forţe de genul miliţiilor, trupelor teritoriale,
forţelor de ordine ş.a., Introducere în dreptul internaţional umanitar 51 acordându-le potrivit
normelor naţionale în acord cu standardele internaţionale, statutul de combatanţi. în consecinţă,
necombatanţii sunt ocrotiţi tocmai pentru că rămân în afara luptei. O excepţie o reprezintă cazul
„ridicării în masă" al unei populaţii al cărei teritoriu este supus invaziei, cu condiţia de a purta armele
la vedere şi a respecta legile şi obiceiurile războiului.

Având Ia bază un text adoptat de cea de-a XX-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii, această
rezoluţie a Naţiunilor Unite confirmă trei principii fundamentale ale dreptului internaţional umanitar,
care - aşa cum precizează textul - trebuie să fie respectate de către toate guvernele sau orice alte
grupări implicate într-un conflict. Aceste principii pot fi rezumate astfel:

1. Dreptul pârtilor la un conflict armat de a adopta mijloace de nimicire a inamicului nu este

nelimitat.

2. Este interzis să se lanseze atacuri împotriva populaţiei civile ca atare.

3. în orice moment, părţile în conflict trebuie să facă distincţia între persoanele care iau parte la
ostilităţi şi populaţia civilă şi ele trebuie să se abţină să îndrepte atacurile împotriva membrilor
acesteia din urmă.

privilegiul combatantului" nu înseamnă că persoana care are statut de combatant are o cartă albă:
aşa cum am mai spus-o, membri forţelor armate trebuie să respecte în toate împrejurările regulile
dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Desigur, combatantul care violează aceste
reguli îşi păstrează în mod normal statutul său, dar poate fi tras la răspundere penală'0 . Prima
obligaţie a combatantului este să se distingă de populaţia civilă. Să nu uităm că dreptul războiului se
întemeiază pe postulatul că soldaţii (adică combatanţii) trebuie să se distingă de populaţia civilă
(adică persoanele protejate). Protocolul I confirmă acest principiu şi îl traduce în reguli concrete". în
ce mod această distincţie poate fi realizată în practică? Dreptul tradiţional precizează că soldatul
trebuie să arboreze un semn distinctiv, uşor de recunoscut la distanţă şi să poarte armele în mod
deschis (la vedere) în practică, membrii forţelor armate se disting de populaţia civilă prin portul
uniformei. întotdeauna aceasta este regula, aşa cum precizează în mod expres Protocolul I13 . Dar
uniforma nu este un atribut obligatoriu şi indispensabil al combatantului. Protocolul I cere pur şi
simplu ca membri forţelor armate să se distingă de populaţia civilă „pentru ca protecţia populaţiei
civile împotriva efectelor ostilităţilor să fie întărită Negocierile duse cu ocazia Conferinţei diplomatice
au permis să se înţeleagă limpede că trebuie să considerăm asemenea situaţii ocupaţia militară şi
războaiele de eliberare naţională 5 . în aceste cazuri, combatantul are dreptul dispară" şi să se
disimuleze în rândul populaţiei civile. Vorbim atunci de guerillero (partizan, membru al 100 Nicolae
Uscoi, Gabriel Oprea rezistenţei etc.). Dar, chiar în acest caz, trebuie să-şi poarte arma în mod deschis
(la vedere), înainte (adică pe timpul deplasării care precede intrarea în acţiune) şi pe timpul unei
operaţiuni militare; cu alte cuvinte, atunci trebuie să se identifice ca şi combatant.

Una din cuceririle cele mai importante ale Conferinţei diplomatice din 1974-1977 este, fară îndoială,
afirmarea regulii conform căreia beligeranţii trebuie să facă diferenţa înte obiectivele militare, pe de
o parte, şi persoanele şi bunurile civile, pe de altă parte. Această regulă este exprimată în articolul 48
din Protocolul I, după cum urmează: ,Jn vederea asigurării respectului şi protecţiei populaţiei civile şi
a bunurilor cu caracter civil, Părţile la conflict trebuie, în orice moment, să facă distincţia între
populaţia civilă şi combatanţi, precum şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în
consecinţă, să nu îndrepte operaţiunile lor decât împotriva obiectivelor militare".

Majoritatea statelor, dar nu toate, sunt legate astăzi prin Protocolul I. în consecinţă, este important
să ştim în ce măsură dreptul prezentat în acest capitol leagă şi celelalte state. Răspunsul nu este
simplu, dar unele concluzii desprinse din analiza efectuată se pot constitui în elemente care-1 pot
configura. Astfel, toate prescripţiile expuse anterior ne conduc la principiul general că, în război,
trebuie să distingem între populaţia civilă şi combatanţi, pe de o parte, şi bunurile civile şi obiective
militare, pe de altă parte. Acest principiu, conceput la modul cel mai general, este valabil în toate
împrejurările şi pentru toate statele. Anumite dispoziţiuni mai concrete se găsesc în dreptul cutumiar
nescris, care leagă în mod identic toate statele. Conţinutul precis al acestor dispoziţiuni de drept
cutumiar trebuie însă probat de la caz la caz; pentru a face aceasta, trebuie examinat de fiecare dată
modul în care norma a fost formulată în Protocol.

Menţionăm totuşi că acest domeniu nou fusese deja defrişat, în parte, de către dreptul cutumiar,
care a conturat câteva direcţii. Dintre aceste reguli fundamentale merită să fie citate în detaliu un
număr de trei: este vorba de cele care constituie, în fapt, bazele dreptului internaţional umanitar şi
nimic mai mult, fară să se fi stabilit o diferenţă între categoriile tradiţionale de conflict. Ele sunt
codificate de către rezoluţia 2444, adoptată în unanimitate de către Naţiunile Unite în 1968. Avem în
vedere următoarele principii generale, enunţate de altfel în capitolele anterioare: • dreptul de a
recurge la metode şi mijloace de a nimici inamicul nu este nelimitat; • este interzisă lansarea de
atacuri împotriva populaţiei civile ca atare; • întotdeauna trebuie să se facă distincţia între
persoanele care iau parte la ostilităţi şi persoanele din rândul populaţiei civile. Războiul total nu este
compatibil cu dreptul umanitar.