UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE

COMUNICĂRII

Mass-media şi terorismul

Tutorat I

Forma de învăţământ: ID
Anul de studiu: IV
Lector asociat: George Surugiu, M.A., jurnalist
Descrierea cursului:

Cursul „Mass-media şi terorismul” îşi propune să prezinte studenţilor principalele

organizaţii teroriste de pe glob şi relaţia complexă dintre acestea şi presă. Expunerile vor
fi însoţite de exemple sugestive preluate din actualitatea internaţională. Ca material
didactic se vor folosi înregistrări video şi producţii de film şi televiziune relevante pentru
subiectele abordate (propaganda teroristă prin intermediul presei, imaginea terorismului
în cultura de masă, relaţia dintre mass-media şi autorităţile implicate în combaterea
terorismului ş.a.m.d.).

Evaluare:
50% din notă – un eseu de prezentare a unei organizaţii teroriste (minimum 3 pagini A4)
50% din notă – colocviu

2
TERORISMUL. Definiţii şi concepte de bază

1. Definiţia terorismului – un subiect controversat

Într-un articol publicat în 1996, Andrew Silke, un reputat sociolog american, încerca să
explice dificultatea definirii terorismului, în sensul găsirii unei definiţii operaţionale
unanim acceptate, apelând la exemplul unei parabole celebre – cea a elefantului pipăit de
trei orbi. Astfel, terorismul ar fi un elefant, iar toti cei care doresc sa îl definească, „orbi”
fiind, în sens metaforic, ar încerca să îl descrie prin intermediul unei simple atingeri. În
povestea de origine asiatică, orbii cred, fiecare, că este vorba de un copac, un şarpe sau o
pasăre, după ce ating piciorul, trompa sau urechea animalului. La fel fac, susţine Silke, şi
analiştii fenomenului terorismului; ei se lasă înşelaţi prin faptul că se concentrează asupra
unui aspect particular al problemei şi ignoră, astfel, imaginea de ansamblu.1
Într-adevăr, nu există, în lumea academică, o definiţie unanim acceptată pentru
conceptul de „terorism”. Toate formulările propuse de diverşi analişti au fost respinse,
considerate fiind presa specifice sau, dimpotrivă, mult prea generale. Unul dintre cei mai
importanti autori în materie, americanul Walter Laqueur, insistă asupra a ceea ce s-ar
putea numi „cel mai mic numitor comun” al variatelor definiţii propuse:
„Orice definiţie a terorismului care ar merge dincolo de ideea utilizării sistematice
a crimei, rănirii şi distrugerii, ori a ameninţării cu acestea în scopuri politice este
condamnată la o controversă fără sfărşit.”2
În ultimele decenii, dezbaterea asupra celei mai potrivite definiţii a terorismului a
condus la cristalizarea a două curente de gândire. Unii teoreticieni susţin că terorismul nu
este altceva decât o manifestare a războiului, o formă de luptă armată. Cealaltă tabără
consideră terorismul drept un fenomen cu totul şi cu totul special, deosebit de celelalte
forme de violenţă socială (ultima categorie este şi cei mai numeroasă).

Problema definirii terorismului rezidă în nevoia de a găsi o formulă exhaustivă şi

obiectivă, care să poată constitui un punct comun de pornire pentru cercetarea ştiinţifică
şi, în acelaşi timp, pentru facilitarea operaţiunilor la scară internaţională împotriva
autorilor actelor teroriste. O astfel de definţie ar trebui să ţină seama de trei aspecte:
1. esenţa terorismului este, practic, folosirea sau ameninţarea cu folosirea violenţei;
din acest punct de vedere, o activitate non-violentă (grevă, marşuri paşnice etc.)
nu poate fi încadrată în categoria terorismului;
2. scopul terorismului este, întotdeauna, politic: înlăturarea unui regim de la putere,
a unui lider, a unui sistem politic sau a unor practici politice, sociale, economice
ş.a.m.d.; în absenţa unui scop politic, violenţa împotriva populaţiei civile nu poate
fi considerată decât o crimă, o infracţiune sau un act de demenţă, fără legătură cu
terorismul (N.B.: unii cercetători insistă asupra adăugării, alături de scopurile
politice ale terorismului, şi pe cele religioase şi ideologice; în general însă, se
acceptă ideea că termenul „scopuri politice” le acoperă şi pe cele ideologice şi
religioase – acestea fiind văzute mai degrabă ca motivaţii decât ca scopuri în sine;
3. ţinta terorismului sunt civilii; terorismul trebuie distins, astfel, de alte forme de
violenţă politică (război de gherilă, insurecţie civilă etc.); o definiţie a
terorismului trebuie să scoată în evidenţă caracterul întenţionat al violenţei
împotriva populaţiei civile
1
Andrew Silke, “Terrorism and the Blind Men’s Elephant”, în Terrorism and Political Violence, Vol. 8, No.
3 (Autumn 1996), p. 12-28.
2
Walter Laqueur, Age of Terrorism, Little Brown, Londra, 1987, p. 72

3
Terorism versus războiul de gherilă
Războiul de gherilă (guerilla warfare) presupune folosirea violenţei sau a ameninţării
cu violenţa împotriva unor obiective militare, a forţelor de securitate şi a liderilor politici,
în scopul de a obţine anumite rezultate politice [apud. Walter Laqueur, Guerrila Warfare
- A Historical and Critical Study, Weinfeld&Nicholson, Londra, 1977].
Războiul de gherilă este, în general, considerat drept o formă de război de uzură,
prelungit în timp, care creşte progresiv în violenţă, se desfăşoară într-o zonă imprecis
determinată geografic, presupune o „linie a frontului” fluidă şi are, ca element de bază,
factorul uman. Este vorba de o formă de război în care partea mult mai slabă din punct de
vedere strategic îşi asumă o strategie de atac şi hărţuire a inamicului în forme, locuri şi
momente alese cu grijă, cu scopul de a pricinui cât mai multe pierderi printr-un contact
direct cât mai redus. Unii teoreticieni includ actele de terorism printre instrumentele
războiului de gherilă; alţii fac o distincţie netă între cele două fenomene:
„Esenţa războiului de gherilă este stabilirea unor zone libere, în regiuni
rurale, precum şi formarea unor mici unităţi combatante, care vor creşte
treptat în putere, număr şi dotare cu echipament militar, ... cu scopul de a
lupta împotriva forţelor guvernamentale. În zonele eliberate, gruparea de
gherilă stabileşte propriile instituţii, desfăşoară activităţi propagandistice
şi se angajează în diverse activităţi cu caracter politic. Nici-una dintre
aceste caracteristici nu se aplică teroriştilor, care îşi au bazele operative în
oraşe şi care sunt nevoiţi să acţioneze în grupuri mici.” (Walter Laqueur,
Age of Terrorism, Little Brown, Londra, 1987, p. 1).

Din acest punct de vedere, se poate spune că războiul de gherilă, deşi redus ca intensitate,
se desfăşoară după regulile unui conflict normal; acest lucru presupune asumarea de către
luptătorii de gherilă a unor limite morale specifice războiului convenţional (lucru care nu
există în cazul teroriştilor): luarea de prizonieri şi tratarea lor după normele civilizate,
schimbarea lor cu proprii prizonieri capturaţi de trupele guvernamentale, respectarea
drepturilor non-combatanţilor (femei, copii, bătrâni, răniţi) şi a instituţiilor specializate în
ajutorarea acestora (spitale, centre ale Crucii Roşii) ş.a.
Din punctul de vedere al ţelurilor politice, atât grupările de gherilă cât şi cele
teroriste au, în general, aceleaşi scopuri: eliberare naţională (a unui teritoriu de către forţe
de ocupaţie), revoluţie (schimbarea guvernului sau a formei de guvernământ), anarhie
(crearea de haos, în ideea împiedicării activităţii forţelor guvernamentale însărcinate cu
aplicarea legii) etc. Sloganul „Teroristul unuia este, pentru altul, un luptător pentru
libertate” (One man’s terrorist is another man’s freedom fighter) se dovedeşte eronat
atunci când se aduce în discuţie atacarea civililor de către terorişti – lucru care nu are
nimic în comun cu lupta pentru libertate.

Identitatea terorism/formă de război (warfare) este susţinută de un grup restrâns

de teoreticieni (Andrew Silke, Robert Taber, Richard Clutterbuck, Robert Moss). In linii
generale, ei pun semnul egal între luptătorul de gherilă şi terorist (unii analişti consideră
sinonimi termenii de „terorism urban” şi „gherilă urbană”3; alţii4, deşi nuanţează relaţia
dintre aceste concepte, consideră multe grupări teroriste a nu fi altceva decât „gherile
urbane”, cele mai comune exemple fiind IRA (Irish Republican Army – Armata
Republicană Irlandeză) în Marea Britanie, EOKA (Ethniki Organosis Kyprion Agoniston
– Organizaţia Naţională a Luptătorilor Ciprioţi) în Cipru ori „Front pour la Liberation du
Quebec”).
3
Richard Clutterbuck, Terrorism and Guerrilla Warfare, Routledge, Londra, 1990
4
Robert Moss, Urban Guerrillas, Temple Smith, Londra, 1972

4
Studiu de caz
Conflictul ruso-cecen - de la războiul de gherilă la terorism

La începutul anilor `90, preşedintele ales al Ceceniei, Djokhar Dudaiev, fost comandant
al forţelor aeriene sovietice din Estonia, devenea inamicul nr. 1 al guvernului rus, ca
urmare a declarării independenţei micii republici caucaziene.
La 11 decembrie 1994, la ordinul preşedintelui rus de la acea vreme, Boris Elţân,
trei divizii blindate pătrund în Cecenia, iar capitala cecenă Groznâi este supusă unui
intens bombardament de artilerie şi aviaţie. Forţele ruse trimise în Cecenia numărau, la
acel moment, aproximativ 40.000 de soldaţi, faţă de doar 5 până la 7 mii de rebeli ceceni.
Ceea ce părea să fie o operaţiune limitată şi cu succesul asigurat de diferenţa în trupe şi
tehnică militară s-a dovedit doar primul act al unui conflict soldat cu zeci de mii de
morţi, majoritatea necombatanţi, precum şi cu sute de mii de refugiaţi şi cu uriaşe pagube
materiale.
Confruntaţi cu armata rusă, combatanţii ceceni au adoptat, iniţial, tacticile
războiului de gherilă. Prima victorie a fost obţinută în chiar capitala cecenă Groznâi:
după ce coloanele de tancuri şi transportoare blindate ruseşti au pătruns în oraş aproape
nestingherite, cei aproximativ o mie de luptători ceceni înarmaţi cu aruncătoare de
rachete (RPG-7) şi cocktailuri Molotov au declanşat un atac nimicitor. Lipsite de
posibilitatea de a manevra şi fără suport de infanterie, aproape 400 de tancuri şi TAB-uri
ruseşti au fost distruse, iar membrii echipajelor lor au fost ucişi sau luaţi prizonieri. După
două luni de lupte, cecenii s-au retras din Groznâi, după ce Palatul Prezidenţial din
centrul oraşului – simbol al rezistenţei – a fost cvasi-distrus de bombardamentele artilerie
şi aviaţiei ruse. Ocuparea capitalei Groznâi a însemnat, pentru armata rusă, 2.800 soldaţi
ucişi, 10.300 răniţi, 400 dispăruţi şi peste 130 capturaţi.5
Cu ajutorul unor intense atacuri de artilerie si bombardamente nimicitoare,
trupele ruse vor reuşi, în continuare, sa avanseze şi să ocupe, până în primăvara lui 1995,
o serie de oraşe-cheie din Cecenia, cum ar fi Argun, Bamut, Orechov, Gudermes şi Shali.
La 22 aprilie 1996, preşedintele cecen Dudaiev avea să fie ucis de o rachetă aer-sol
ghidată către telefonul prin satelit pe care îl folosea. Surse oficiale de la Moscova au
justificat operaţiunea acuzănd combataţii ceceni de „terorism” – termen care avea să
devină, ulterior, cuvântul-cheie folosit de autorităţile ruse pentru a eticheta situaţia din
Cecenia. Moscova a oferit drept exemplu raidul executat de combatanţi ceceni, în iunie
1995, în sudul Rusiei, luând ostatici 1.500 de oameni în spitalul oraşului Budienosvk
(raionul Stavropol). Forţele de securitate ruse au încercat să ia clădirea cu asalt, însă au
eşuat; în cele din urmă, comandoul cecen a fost lăsat să se retragă peste graniţă, cu o
parte dintre ostatici. Bilanţul crizei: peste 170 de morţi, majoritatea civili.
Primul război ruso-cecen s-a încheiat în februarie 1997, prin semnarea unui acord
negociat de generalul Alexandr Lebed (la acea vreme şef al Consiliului de Securitate al
Federaţiei Ruse) între preşedintele Boris Elţân şi liderul cecen Alslan Maskhadov,
succesorul lui Dudaiev. În total, până la 100.000 de civili ceceni au fost ucişi în cei 3 ani
de lupte, iar 250.000 răniţi; trupele federale (armata şi Ministerul de Interne ruse) au
pierdut, potrivit unor declaraţii oficiale, 2.837 de oameni, alţi 13.270 fiind răniţi.
Numărul combataţilor ceceni ucişi se ridică la 15.000 de persoane.6

5
Apud. Dilegge, David P.; Konynenburg, Matthew Van, “View from the Wolves' Den: The Chechens and
Urban Operations”, în Small Wars & Insurgencies, 2002, Vol. 13, Nr. 2, p. 172.
6
Apud. Hodgson, Quentin E., “Is the Russian Bear Learning? An Operational and Tactical Analysis of the
Second Chechen War, 1999-2002”, în Journal of Strategic Studies, Iunie 2003, Vol. 26, Nr. 2, p. 67.

5
 Al Doilea Război Cecen a fost declanşat în vara lui 1997, ca urmare a unui nou
raid cecen pe teritoriul republicii ruse Daghestan, în luna august. O serie de atentate cu
bombe executate, în vara lui 1997, în blocuri de apartamente din Moscova şi alte oraşe
ruse au fost imputate de Moscova separatiştilor, în ciuda lipsei de dovezi clare în acest
sens (liderii ceceni au respins orice implicare în exploziile respective). Ca o replică la
atentate, forţele ruse au declanşat o campanie de lovituri aeriene împotriva unor ţinte de
pe teritoriul Ceceniei – ţinte descrise drept „baze teroriste”. La 1 octombrie 1999,
intervenţia terestră a fost declanşată, după ce avioane de bombardament şi atac la sol tip
Sukhoi-24 şi 25 au distrus 30 de poduri, 12 trecători montane şi peste 200 de kilometri de
drumuri din munţii Ceceniei – în încercarea de a bloca mişcările combatanţilor ceceni.
Iniţial, campania a fost considerată drept o intervenţie limitată şi de scurtă durată.
Premierul (pe atunci) Vladimir Putin declara: „Este vorba de un război declarat Rusiei de
terorismul internaţional (...) Nu plănuim o operaţiune militară de amploare în Cecenia”.7
În pofida acestor asigurări, prezenţa trupelor ruse în Cecenia a crescut în amploare în
ultimii ani, la fel şi operaţiunile îndreptate împotriva gherilelor cecene, care nu au ezitat
să contra-atace utilizând atacuri de natură teroristă executate pe teritoriul Rusiei. Lista
următare cuprinde cele mai importante atentate, revendicate de combatanţii ceceni sau
atribuite acestora de autorităţile ruse:

- 1 septembrie 2004 – cel puţin 350 de copii şi adulţi au fost ucişi după ce un
comando terorist cecen a ocupat Şcoala Nr. 1 din oraşul Beslan, în sudul Rusiei;
- 31 august 2004 – o femeie-kamizadze cecenă se sinucide, declanşând o bombă,
în apropierea unei staţii a metroului moscovit: alte 10 persoane îşi pierd viaţa;
- 24 august 2004 – două avioane de pasageri ruse se prăbuşesc aproape simultan,
la puţin timp după decolarea de pe un aeroport de la Moscova. Bilanţul: 90 de
morţi;
- 9 mai 2004 – preşedintele pro-rus al ceceniei, Ahmad Kadârov, este ucis de
explozia unei bombe, detonată în timp ce oficialul urmărea, la Groznâi, parada
dedicată Zilei Victoriei în Al Doilea Război Mondial;
- 6 februarie 2004 - o bombă detonată într-o garnitură a metroului de la Moscova
ucide 41 de persoane şi răneşte alte peste 100;
- 25 octombrie 2002 – luarea de ostatici de la teatrul de revistă Dubrovka, de la
Moscova, se încheie cu moartea a 50 de terorişti ceceni şi 129 dintre cei peste 900
de ostatici reţinuţi în clădire de la 23 octombrie; majoritatea victimelor au fost
ucise de gazul paralizant folosit de trupele speciale ruse pentru a anihila
comandoul cecen.

7
Declaraţie acordată Itar Tass la 26 septembrie 1999 şi citată de Hodgson, op. cit. p. 69.

6
 Conflict neconvenţional (între o organizaţie şi un stat) Conflict convenţional (între state)

Terorism Război de gherilă Crime de război Operaţiuni

militare

Clasificare
General Individual Gherilă Gherilă după mijloace
urbană rurală

Clasificare
după
Terorişti ad-hoc Anarhişti Luptători pt. libertate Revoluţionari scopuri

Diagrama definirii terorismului (apud. Boaz Ganor, „Defining Terrorism: Is One

Man’s Terrorist Another Man’s Freedom Fighter?”, în ICT Papers on Terrorism,
International Policy Institute for Counter-Terrorism, Herzliya, Israel, 2002, p. 11)

Terorismul individual presupune violenţa împotriva unei ţinte civile specifice sau
a unui civil care reprezintă un simbol pentru public sau atacatori, dar care nu acţionează
ca un lider politic la nivel decizional (ex. poliţiştii asasinaţi de ETA sau bancherii
împuşcaţi de Brigăzile Roşii Italiene). Prin contrast, terorismul general înseamnă
atacarea unei ţinte civile fără nici-o preocupare faţă de identitatea victimelor, cu scopul
de a răspândi teama înn rândul unei populaţii mai mari decât cea afectată direct şi de a o
determina să susţină idealurile politice ale atentatorilor.
Gherila rurală se defineşte ca fiind folosirea violenţei împotriva personalului
militar şi a forţelor de securitate în aria lor de desfăşurare, acţiune şi transport. Gherila
urbană ar presupune, prin urmare, atacarea unei instituţii sau facilităţi militare urbane,
ori atacarea unui membru al armatei/forţelor de securitate sau a unui politician cu putere
de decizie politică.
Linia de contact a conceptelor de terorism şi război de gherilă se află la graniţa
dintre gherila urbană şi terorismul individual. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, o
serie de organizaţii teroriste s-au folosit de conceptul de „gherilă (urbană)” în scopuri
propagandistice, pentru a-şi confecţiona o imagine onorabilă în ochii susţinătorilor şi ai
publicului, în general. Şi asta deoarece lupta de gherilă este văzută ca o formă de luptă
legitimă, în timp ce terorismul este considerat imoral. În acelaşi timp, gherila urbană
pretinde că are, în contrast faţă de terorism, o strategie pentru cucerirea puterii politice,
prin insurecţie armată (oricât de utopică ar fi aceasta).
O formulă de compromis a fost propusă de o serie de cercetători (cei mai
importanţi fiind Alex P. Schmid8 şi Andrew Silke): în opinia lor, teroriştii ar trebui văzuţi
la fel ca nişte soldaţi, angajaţi într-o formă de luptă (gherila urbană). Şi ei şi militarii pot
comite atrocităţi şi crime; în astfel de momente, ei trebuie trataţi drept criminali de
război, cu tot ceea ce decurge din acest statut . Silke explică – vezi articolul citat – că
8
Alex P. Schmid si Albert Jongman, Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors, Concepts, Data
Bases, Theories and Literature, North-Holland Publishing, Amsterdam, 1988

7
tacticile teroriste sunt un subset al tacticilor războiului de gherilă, iar atacurile de tip
terorist sunt motivate nu atât direct, ci prin lipsa puterii de foc şi echipamentului necesar
pentru a înfrunta un opozant de tip convenţional; aceste restricţii sunt „vinovate” pentru
considerarea terorismului drept o entitate distinctă.

Terorismul ca fenomen distinct

Această poziţie este susţinută de cei mai mulţi analişti ai fenomenului - Paul Wilkinson,
Ruth Linn, David Rapaport, Walter Laqueur, Boaz Ganor ş.a. (chiar dacă în interiorul
acestui grup există serioase diferenţe de opinii).
Paul Wilkinson defineşte terorismul drept „coerciţie şi intimidare. Este vorba de
folosirea sistematică a crimei şi distrugerii de bunuri, şi a ameninţării cu acestea, cu
scopul de a teroriza indivizi, grupuri, comunităţi sau guverne, în ideea acceptării cererilor
teroristilor”.9

Câteva definiţii operaţionale ale terorismului

[1] Terorismul reprezintă folosirea calculată a violenţei sau a ameninţării cu violenţa

pentru a induce teama, cu intenţia de a intimida şi/sau forţa autorităţile unui stat să adopte
o serie de orientări de tip politic, religios sau ideologic bine determinate. [apud. FBI
Terrorist Research and Analytical Center, Terrorism in the United States: 1982 – 1992,
Washington, D.C., 1993].
[2] Terorismul înseamnă folosirea intenţionată a violenţei sau ameninţarea cu folosirea
violenţei în scopul de a induce teama, cu intenţia de a forţa sau intimida guverne sau
societăţi să susţină anumite scopuri, care sunt, în general, politice, religioase sau
ideologice. [Departamentul Apărării al SUA, citat în Whittaker, David J., The Terrorism
Reader, 2nd Edition, Routledge, London, 2003].
[3] Terorismul este violenţa motivată politic, premeditată, îndreptată împotriva ţintelor
non-combatante, de către grupări sau forţe clandestine, în general cu intenţia de a
influenţa o anumită audienţă [Departamentul de Stat al SUA, citat în Whittaker, 2003]
[4] Acţiuni violente împotriva oricăror persoane sau bunuri, sau ameninţarea cu astfel de
acţiuni, în scopul promovării unei cauze politice, religioase sau idelogice [Guvernul
Marii Britanii, citat în Whittaker, 2003]
Nota bene: termenul-cheie în majoritatea definiţiilor de mai sus este
“violenţă calculată/intenţionată/premeditată”. Teroriştii ştiu ce fac, îşi aleg
ţintele cu grijă şi contează pe un anume efect. Violenţa de tip terorist nu
este câtuşi de puţin una spontană. Terorismul are drept scop să
răspândească teama, nu doar la nivelul victimei, ci la cel al comunităţii din
care aceasta face parte. Astfel, terorismul poate fi definit ca un act
psihologic pus în practică pentru a se obţine o reacţie cât mai puternică
din partea audienţei.

Concluzie: o definiţie completă a terorismului ar trebui să răspundă următoarelor

probleme:
- limita dintre terorism şi alte forme de violenţă politică nu este foarte clară;
- este dificil de stabilit în ce măsură terorismul practicat de state/guverne reprezintă
acelaşi lucru cu terorismul practicat de grupări aşa-zise de rezistenţă (care se opun
unor state/guverne);

9
Paul Wilkinson, Terrorism and the Liberal State, ed. a 2-a, Macmillan, Londra, citat în Andrew Silke, op.
cit., p. 14

8
- delimitarea terorismului de actele criminale (asasinarea unui prim-ministru de către
un grup mafiot) şi de conflictele din lumea interlopă (războiul dintre bande de
criminali), precum şi de actele izvorâte evident din nebunie clinică (persoane cu
deficienţe mentale);
- dacă terorismul poate fi considerat legitim şi ce scopuri pot fi văzute, de anumite
audienţe, ca justificând folosirea lui;
- care este relaţia dintre războiul de gherilă şi terorism;
- care este relaţia dintre crimă (politică, rasială, religioasă etc.) şi terorism.

Principalele organizaţii teroriste de pe mapamond

(N.B. lista este preluată din „ICT Papers on Terrorism”, Dec. 1999, International Policy
Institute for Counter-Terrorism, Herzliya, Israel; informaţiile referitoare la fiecare
oganizaţie de mai jos sunt compilate din diverse surse).

Abu Nidal / ANO (Liban)

Abu Sayyaf (Filipine)
Al-Gama’a al-Islamiyya /Grupul Islamic (Egipt)
Al Qaida / Baza (Afghanistan)
Grupul Islamic Armat / GIA (Algeria)
Aum Shinrikyo (Japonia)
Euskadi Ta Askatasuna / ETA (Spania)
Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas (Palestina)
Harakat al-Unsar (Pakistan)
Hizballah / Partidul lui Dumnezeu (Liban)
Armata Republicană Irlandeză / IRA (Irlanda de Nord)
Armata Roşie Japoneză / JRA (Japonia)
Jihadul Islamic (Egipt)
Partidul Muncitorilor din Kurdistan / PKK (Turcia)
Tigrii Tamili ai Elamului / LTTE (Sri Lanka)
Loyalist Volunteer Force / LVF (Irlanda de Nord)
Mujahedin-e Khalq / MEK sau MKO (Iran)
Frontul pentru Eliberarea Palestinei / PLF (Palestina)
Jihadul Islamic Palestinian / PIJ (Palestina)
Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei / PFLP (Palestina)
Facţiunea Armata Roşie / RAF (Germania)
Brigăzile Roşii (Italia)
Forţele Armate Revoluţionare Columbiene / FARC (Columbia)
Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie (Grecia)
Sendero Luminoso / “Cărarea Luminoasă” (Peru)
Mişcarea Revoluţionară Tupac Amaru / MRTA (Peru)

Studiu de caz:
Al Qaida – scurtă istorie
„În 1979, anul în care trupele Uniunii Sovietice invadau Afghanistanul, Abdullah Azzam,
un palestinian membru al Fraţilor Musulmani, a înfiinţat un birou de recrutare numit
Mktah al-Khidamat (Biroul de Servicii), cu scopul de a aduna tineri musulmani voluntari
pentru frontul afghan. Acest birou de recrutare se va transforma, în timp, în grupul
terorist cunoscut sub numele de Al Qaida (baza).

9
 Unul dintre tinerii recruţi era un milionar saudit, Osama bin Laden, un wahabist.
Bin Laden a fost entuziasmat de război şi a fost de acord să înfiinţeze filiale ale Biroului
peste tot în lume, inclusiv în Statele Unite. (...)
Azzam a călătorit în Orientul Mijlociu, Marea Britanie şi Statele Unite, pentru a
strânge bani şi recruţi pentru cauza afghană, în timp ce bin Laden a furnizat sprijin
financiar, s-a ocupat de problema pregătirii militare a combatanţilor şi a adus în
Afghanistan, din toată lumea, experţi în războiul de gherilă, sabotaj şi operaţiuni speciale.
În numai un an, mii de voluntari au fost antrenaţi în tabăra lui ben Laden din
Peshawar. Cei mai mulţi (peste 5.000) veneau din ţara de baştină a lui bin Laden, Arabia
Saudită. Alţii au venit din Algeria (3.000), Egipt (2.000) sau din alte ţări musulmane,
cum ar fi Yemen, Pakistan şi Sudan. Unul dintre cele mai importante roluri ale Biroului
de Servicii era să prevină conflictele violente dintre suniţi şi şiiţi şi să păstreze atenţia
recruţilor focalizată asupra jihadului şi a învăţăturilor Coranului.
În 1988, cu un an înainte de retragerea ruşilor din Afghanistan, bin Laden şi
teroriştii egipteni au format Al Qaida. Ei au început să facă planuri. Au investit sume
uriaşe de bani în crearea unei infrastructuri ce urma să servească ca bază pentru jihad,
războiul sfânt împotriva guvernelor musulmane considerate renegate, a Israelului şi a
Statelor Unite. Deşi erau doar un grup mic de credincioşi, oamenii lui bin Laden aveau
potenţialul necesar pentru a-şi îndeplini scopurile. Fuseseră antrenaţi în folosirea armelor
sofisticate, posedau un arsenal de arme perforante, inclusiv rachete anti-aeriene Stinger.
Avea, de asemenea, resurse financiare obţinute graţie averii personale a lui bin Laden, a
contribuţiilor oferite de organizaţii islamice de caritate şi a comerţului de droguri
provenite din Afghanistan, inclusiv laboratoare de rafinare a heroinei. Talibanii,
reprezentanţi ai celei mai extremiste forme de fundamentalism islamic, au devenit
miliţiile private ale Al Qaida. Astfel, Al Qaida a devenit „guvernul din umbră” al unui
stat suveran. Şcolile coranice, numite madras, îndoctrinau studenţii în învăţăturile
islamului dar şi în ura faţă de Vest. Taberele de pregătire îi transformau pe cei aleşi să
lupte în jihad în terorişti disciplinaţi şi bine pregătiţi.
Astfel, o structură care fusese folosită pentru a sprijini războiul din Afghanistan a
devenit o organizaţie teroristă bine organizată şi finanţată.”
[extras din volumul Al Qaeda. Broterhood of Terror, autor Paul L. Williams, Ed.
Alpha, Pearson Education, London, 2002, p. 76]

Studiu de caz:
Terorismul ca destin individual: de la Ayman Al-Zawahiri, secundul lui Osama Bin
Laden, la Muhammad Sadiq Khan, liderul celulei de terorişti kamikadze de la
Londra, 7 iulie 2005

La patru ani de la „Marţea Neagră”, ziua atentatelor anti-americane de la New York şi

Washington, războiul împotriva terorismului declanşat de Statele Unite şi aliaţii lor se
dovedeşte a fi la fel de mult unul al declaraţiilor, pe cât este al armelor. Iar la nivelul
ameninţărilor, inamicul - reprezentat de islamiştii extremişti afiliaţi la Al Qaida - nu duce
lipsă de muniţie. Astfel dă de înţeles ultimul mesaj video dat publicităţii, la 1 septembrie
anul acesta, de către temuta reţea teroristă internaţională, care, practic, revendică
atentatele sinucigaşe comise la Londra, la 7 iulie. „Vă vorbesc astăzi despre
binecuvântata bătălie de la Londra, care a fost ca o palmă peste faţă dată tiranicului
cruciat britanic”10, afirmă, pe banda video, nimeni altul decât Ayman Al-Zawahiri, al
doilea om în ierarhia Al-Qaida, după liderul acesteia, Osama Bin Laden. Iar cuvintele
sale sunt reluate, ca un ecou, de Muhammad Sadiq Khan, unul dintre cei patru terorişti
10
„Al-Qaeda's Zawahiri and London Bomber Praise Attack”, Bloomberg.com, 2 sept. 2005.

10
sinucigaşi care s-au aruncat în aer în capitala Marii Britanii: „Ne aflăm în război iar eu
sunt un soldat. Împreună cu mii de alţii ca mine, am abandonat totul pentru credinţa
noastră.”
Banda video, difuzată de postul de televiziune arab Al-Jazira, din Qatar, este
compusă din două fragmente, înregistrate în locaţii diferite: primul îl prezintă pe
Zawahiri, perorând ameninţări la adresa SUA, Marii Britanii şi altor state aliate lor,
somate să se retragă „de pe pământurile musulmane”; cel de-al doilea este un mesaj de
adio rostit în faţa camerei de luat vederi de Sadiq Khan, considerat de poliţia britanică
drept liderul grupului de terorişti ce au comis carnagiul din sistemul de transport
londonez.
Înregistrarea a stârnit controverse în mediile serviciilor de informaţii occidentale.
O serie de analişti afirmă că banda trebuie interpretată drept o dovadă a implicării Al
Qaida în organizarea atentatelor de la Londra: „Al-Qaida revendică atacurile de la 7 iulie,
folosind acelaşi sistem ca în cazul celor de la 11 septembrie 2001”, susţine Evan
Kohlman11, expert al guvernului american în problema terorismului islamist în Europa. În
replică, Bob Ayers, fost ofiţer CIA în Marea Britanie, susţine că ipoteza „fabricării”
benzii video de către Al-Qaida12, în scopuri propagandistice, prin simpla alăturare a celor
două fragmente, nu poate fi exclusă.
Indiferent dacă Al-Qaida este sau nu autoarea atentatelor de la Londra, soldate cu
52 de morţi, liderii reţelei teroriste împart responsabilitatea morală a atacurilor. În
mesajul său video, Muhammad Sadiq Khan, conducătorul grupului kamikadze de la 7
iulie, declară deschis că s-a inspirat în acţiunea teroristă din îndemnurile şi faptele lui
Ossama Bin Laden, Ayman Al-Zawahiri şi Abu Musab Al-Zarqawi, liderul Al-Qaida
pentru Irak, responsabil pentru multe dintre atentatele sângeroase comise în această ţară
în ultimii doi ani. În perspectiva eforturilor destinate nu doar să anihileze ameninţarea
terorismului islamist, ci să-i desfiinţeze baza propagandistică şi, prin urmare, capacitatea
de a continua să recruteze susţinători, un rol capital îl poate avea analiza motivelor care
au împins spre astfel de acţiuni o persoană precum Sadiq Khan - cetăţean britanic de
origine pakistaneză stabilit în Leeds, West Yorkshire, în vârstă de 30 de ani, învăţător de
profesie, căsătorit şi tată al unei fetiţe.
Dacă vom accepta că personaje precum Bin Laden, Zawahiri şi Zarqawi pot
îndemna la crimă în masă şi suicid un bărbat de 30 de ani, familist şi cetăţean al unei ţări
precum Marea Britanie, atunci explicaţia acestui fenomen trebuie căutată (şi) în vieţile
fiecăruia dintre cei trei terorişti pomeniţi mai sus. Dintre ei, Ayman Al-Zawahiri -
conducător al comitetului religios al Al-Qaida - este, probabil, cel mai important pentru
sistemul de referinţă al lui Sadiq Khan, care afirmă în mesajul său: „Motivaţia care ne
conduce nu vine de la bunurile materiale pe care le oferă această lume. Religia noastră
este Islamul.” 13
Cine este, însă, Ayman Al-Zawahiri?
Ayman Muhammad Rabi' Al Zawahiri este liderul organizaţiei teroriste islamiste
Jihadul Islamic Egiptean (JIE) şi cel mai apropiat colaborator al lui Osama Bin Laden în
cadrul reţelei Al-Qaida. Majoritatea surselor susţin că el ar fi ideologul organizaţiei,
respectiv creierul acesteia14. Vorbeşte, pe lângă limba arabă, franceza şi engleza. A
folosit, de-a lungul timpului, mai multe pseudonime: Muhammad Ibrahim, Abu Abdallah,
11
„7/7 Tape Put Under Intense Scrutiny: Al-Qaida's Claims Contradicts UK View Of No Direct Role In
Attack”, The Guardian, 2 sept. 2005.
12
Ibid.
13
„Al-Qaeda Vows New Attacks As London Bomber Appears In Video”, AFP/TurkishPress.com, 2 sept.
2005.
14
Apud. Azzam Tamimi, directorul Institutului pentru Gandire Politică Islamică din Londra, citat în „Time
Special Report: Inside Al-Qaeda”, Time, 12 noiembrie 2001, vol. 158, nr. 21

11
Abu al-Mu'iz, Abu Muhammad Nureldeen, Dr. Abd Al-Wahhab, Salah Ali Kamil, Sami
Mahmound Al-Hifnawi, Amin Othman.
Ayman Al-Zawahiri s-a născut la 19 iunie 1951, într-o prestigioasă familie din
Cairo, care a dat un imam al moscheei Al-Azhar (Al-Ahmadi Al-Zawahiri, bunic din
partea tatălui pentru Ayman), un secretar general al Ligii Arabe (Abdul Rahman Azzam,
unchi din partea mamei) şi un ambasador al Egiptului în Pakistan (Abdel Wahab Azzam,
bunic din partea mamei). Deşi nu a frecventat decât şcoli laice, tânărul Zawahiri se va
distinge încă din adolescenţă prin pioşenia cu care vizita moscheile, însoţit deseori de
fratele său mai mic, Mohamed, care, în prezent, se ascunde undeva în Afghanistan 15
(celălalt frate, Hassan, este inginer şi trăieşte în Egipt). În anii '60, perioadă dificilă
pentru Egipt, tânărul Zawahiri este profund influenţat de scrierile lui Sayyd Qutb,
principalul ideolog al Frăţiei Musulmane şi adept al ideii instalării prin forţă a unui regim
islamic în Egipt. Ca prim efect al acestei influenţe, Ayman va înfiinţa, la liceu fiind, o
grupare secretă, compusă din colegi ce se întâlneau în moschei sau chiar la şcoală.
În următorii ani, proaspătul doctor (termină facultatea în 1974 şi obţine titlul de
Master în chirurgie în 1978) va deveni din ce în ce mai convins că strategia construirii
unei mişcări islamiste de masă în Egipt, care să ducă la răsturnarea guvernului laic, este
sortită eşecului; opţiunea preferată va deveni cea a unei lovituri de forţă, comisă de un
grup motivat şi bine-înarmat. În 1980 (la un an după căsătoria cu Izzat Ahmad Nuwair,
licenţiată în filosofie), Zawahiri se implică în coordonarea strategică a luptei islamiştilor
egipteni împotriva autorităţilor laice de la Cairo. Un consiliu (shura), compus din
doisprezece membri, va fi format în acest scop; îndrumător religios al consiliului va fi
numit şeicul Abdul Rahman Omar, nimeni altul decât cel care, în 1996, a fost condamnat
la închisoare pe viaţă de un tribunal din Statele Unite, pentru activităţi teroriste comise pe
teritoriul american. În vara aceluiaşi an, Al-Zawahiri, pe atunci doctor într-un spital
pentru săraci din Cairo, pleacă la Peshawar, în Pakistan, ca voluntar al Crucii Roşii
Internaţionale, pentru a se dedica ajutorării refugiaţilor afghani. Aici, el va intra în
contact cu jihad-ul declanşat de mujahedini împotriva invadatorilor sovietici şi, fascinat
de luppta lor, nu va ezita să treacă graniţa pentru a asista (sau, după unele surse, chiar a
lua parte) la lupte, dar mai ales pentru a-i îngriji pe răniţi.
Contrar unor informaţii colportate de mediile islamiste, el nu a fost implicat în
asasinarea preşedintelui egiptean Anwar Al Sadat (la 6 octombrie 1981), de planul căreia
a aflat, se pare, cu doar câteva ore mai înainte16. Cu toate acestea, doctorul se va număra
printre cei trei sute de militanţi islamişti arestaţi de autorităţi în zilele ce au urmat
atentatului. Surse apropiate familiei Zawahiri susţin că doctorul, fiind torturat de poliţie,
a divulgat ascunzătoarea unuia dintre camarazii săi islamişti, Issam Al Qamari, care va fi
arestat şi ulterior executat. Aceasta ar explica, pe de altă parte, faptul că Zawahiri a primit
o sentinţă blândă (trei ani de închisoare), fiind găsit vinovat doar de posesie ilegală de
arme, nu şi de asociere la asasinarea lui Sadat.
În închisoare, diferenţele de vederi dintre islamiştii egipteni vor duce la separarea
în două tabere, din care vor rezulta, ulterior, grupările auto-intitulate Jihadul Islamic şi
Grupul Islamic (Al Gamaa Al Islamiyya). Dacă militanţii Jihadului Islamic s-au declarat
partizani ai ideii pregătirii unui puci militar, care să declanşeze insurecţia generală menită
să alunge de la putere guvernul laic al Egiptului, cei ai Grupului Islamic vor susţine
scenariul rezistenţei armate bazată pe mobilizarea populaţiei, într-un interval de timp mai
lung; acest scenariu include acţiuni teroriste destinate să silească autorităţile să recurgă la
măsuri draconice de securitate care, la rândul lor, vor radicaliza masele populare şi le vor
15
Apud. Nimrod Raphaeli, „Ayman Muhammad Rabi’ Al-Zawahiri: The Making of an Arch Terrorist”, în
Terrorism & Political Violence, 2002, Vol. 14, Nr. 4, pp. 1-22.
16
Apud. Marc Sageman, Le vrai visage des terrorists, Éditions Denoël, Paris, 2005, p. 73.

12
incita la răzmeriţă. Diferenţele de strategie se vor concretiza în separarea celor două
organizaţii teroriste: Grupul Islamic va păstra conducerea colegială instituită în 1980,
bazată pe consiliul de doisprezece membri, iar Jihadul Islamic va intra, treptat, sub
autoritatea lui Ayman al-Zawahiri, distins prin elocinţă şi vehemenţă în timpul
procesului ce a urmat asasinării lui Sadat.
La sfârşitul lui 1984, Zawahiri este eliberat din închisoare, iar doi ani mai târziu,
pleacă în Arabia Saudită şi mai apoi în Pakistan, pentru a lucra ca chirurg într-un centru
medical înfiinţat de Kuweit la graniţa cu Afghanistanul. Aici, el se se asociază lui Osama
Bin Laden (pe care îl întâlnise încă din timpul voiajului din 1980), implicându-se în
administrarea aşa-numitului „Birou de Servicii” (Makhtab al-Khidamat), care, sub tutela
palestinianului Abdullah Yusuf Azzam, a jucat un rol major în recrutarea, antrenarea şi
susţinerea voluntarilor de pe frontul antisovietic din Afghanistan. Zawahiri îşi va folosi
conexiunile în mediile islamiste egiptene pentru a uşura recrutarea de voluntari pentru
frontul afghan. Astfel, el va convinge marea parte a militanţilor din Jihadul Islamic, care
se strâng în jurul doctorului şi vin în Afghanistan, unde adoptă numele de „Avangarda
Victoriei” (Tala’a Al Fatah). Cartierul general al organizaţiei este stabilit la Peshawar,
unde, în 1986, Jihadul Islamic va edita o publicaţie lunară de propagandă – Al Fath
(Cucerirea). Treptat, mulţi lideri islamşti egipteni, eliberaţi şi ei din închisoare, i se vor
alătura lui Zawahiri – este vorba de Mohammed Islambouli, Osama Rushdi, Talat Fuad
Kassem. Ei vor fi integraţi în unităţile de mujahedini înfiinţate cu ajutorul miliardarului
saudit Osama Bin Laden, de care Zawahiri va deveni din ce în ce mai apropiat.
La Peshawar însă, prezenţa a numeroşi egipteni simpatizanţi ai Grupului Islamic
va declanşa o serie de certuri printre „arabii afghani”, Zawahiri fiind acuzat inclusiv de
delapidare a banilor oferiţi pentru susţinerea războiului anti-sovietic de către diferite
fundaţii din ţările bogate ale Golfului Persic17. Aceste fricţiuni au degenerat, la începutul
anilor '90, în acuzaţii de apostazie şi tentative de asasinat, uneori încununate de succes.
Zawahiri va ieşi învingător din aceste lupte interne, iar poziţia sa va fi întărită inclusiv de
dispariţia lui Abdullah Azzam, liderul necontestat al mujahedinilor afghani, ucis la
Peshawar, în 1989, într-un atentat cu bombă. Azzam, mentor şi colaborator apropiat al lui
Osama Bin Laden, va fi înlocuit pe lângă acesta din urmă de Ayman Al Zawahiri, care îşi
va impune, treptat, viziunea asupra scopurilor şi principiilor jihad-ului: un război sfânt
care trebuie purtat în numele lui Allah, împotriva a tot ce este străin de Coran şi care
trebuie să aibe ca rezultat eliberarea teritoriilor locuite de musulmani de sub orice
influenţă venită atât din partea Vestului democratic, dominat de capitalism şi Statele
Unite cât şi din partea lagărului socialist-ateist. Din această perspectivă, Zawahiri avea să
scrie, în 2001, că „Jihad-ul din Afghanistan a fost o şcoală pentru tinerii musulmani
pregătiţi astfel pentru viitoarea bătălie cu super-puterea ce a ajuns unicul lider în lumea
de astăzi – America”18.
În această perioadă, apropierea dintre liderul JIE şi cel al Al Qaida devine din ce
în ce mai puternică; potrivit unor informaţii din mediile mujahedinilor afghani, Zawahiri
şi Bin Laden ar fi decis, după încheierea războiului din Afghanistan, că JIE trebuie să-şi
păstreze identitatea ca organizaţie egipteană, în timp ce Al Qaida se va dezvolta pe
structura unei reţele internaţionale, care să integreze treptat voluntarii implicaţi în
rezistenţa antisovietică şi să extindă jihad-ul către alte teritorii de pe glob (cu atât mai
mult cu cât gazdele afghane deveniseră nerăbdătoare să-i vadă plecaţi pe militanţii
islamişti, odată retrase trupele ruse).

17
Apud. Roland Jaquard, În numele lui Usama Bin Laden…, Ed. Rao, Bucureşti, 2001, p. 123.
18
Citatul este extras dintr-un volum atribuit lui Zawahiri, publicat în decembrie 2001, pe parcursul a mai
multor numere, de ziarul saudit cu sediul la Londra Al Sharq Al Awsat - în cazul de faţă, de vorba de ediţia
din 10 decembrie 2001.

13
 La sfatul lui Bin Laden, Zawahiri va părăsi Afghanistanul pentru Sudan, la
sfârşitul lui 1990. La Khartum, regimul islamic ce preluase puterea în 1989 le va permite
celor doi să înfiinteze mai multe tabere de antrenament pentru lupta de gherilă şi misiuni
teroriste, între 1992 şi 1996. Perioada petrecută în Sudan se va dovedi benefică pentru
planurile lui Zawahiri, recunoscut de-acum drept lider de necontestat al JIE şi prim
sfătuitor al lui Osama Bin Laden. Cu toate acestea, arestarea teroristului venezuelean
Carlos Şacalul, în august 1994, de către autorităţile sudaneze, urmată de extrădarea
acestuia în Franţa, îl sileşte pe Zawahiri să caute o soluţie. El va pleca în toamna lui 1994
în Yemen, unde va înfiinta, cu sprijinul financiar al lui Bin Laden, trei tabere de
antrenament (Badr, Al-Qadisiyya şi Maraqesha), care vor atrage voluntari din Egipt,
Sudan, Afghanistan şi unele ţări africane; aceştia vor fi pregătiţi în tehnicile războiului de
gherilă, terorismului şi sabotajului. Zawahiri nu va ezita să se folosească de talentele
ucenicilor săi pentru a lovi Egiptul, încercând să-l asasineze pe chiar preşedintele Hosni
Mubarak, în iunie 1995, pe când acesta vizita oficial Etiopia. Operaţiunea a fost
coordonată şi executată de o celulă a Al Qaida, după ce conducerea reţelei teroriste -
inclusiv Bin Laden - a fost persuadată în acest sens de către Zawahiri şi apropiaţii săi
înca de la jumătatea lui 1994. Mubarak va scăpa nevătămat din atac, iar Zawahiri se va
mulţumi să recurgă la planuri de atac bazate pe structurile islamiste din Egipt. Astfel, tot
în 1995, un atentat împotriva primului ministru egiptean va eşua, la fel ca tentativa de a
arunca în aer un autobuz cu turişti israelieni în bazarul central din Cairo. Teroriştii lui
Zawahiri vor reuşi, însa, să arunce în aer ambasada Egiptului la Islamabad, Pakistan, în
1995.
În mai 1996, presiunile Statelor Unite şi ale Egiptului vor sfârşi prin a convinge
guvernul sudanez de necesitatea abandonării lui Osama Bin Laden şi a colaboratorilor
săi. Teroristul saudit va pleca de la Khartum şi se va întoarce în Afghanistan, unde,
împreuna cu Zawahiri, va fi primit cu căldură de miliţiile Taliban, proaspăt înscaunate la
Kabul. În timp ce Bin Laden se va concentra pe strângerea legăturilor cu islamiştii
conduşi de mollah-ul Omar, doctorul egiptean va vizita Statele Unite, cu scopul declarat
de a strânge bani pentru ajutorarea copiilor şi văduvelor din Afghanistan.
După revenirea în Afghanistan, Zawahiri va confirma convingerea lui Bin Laden
potrivit căreia atacurile trebuie să se concentreze asupra Statelor Unite, şi nu asupra
regimurilor arabe, care s-au dovedit mult prea rezistente la ofensiva islamiştilor.
Guvernele laice din statele musulmane (în jargonul islamiştilor, „inamicul de aproape”)
lasă locul, în lista cu ţinte preferate, Statelor Unite şi aliaţilor lor occidentali („inamicul
de departe”). Discuţiile dintre conducătorii Al Qaida de la acea vreme au gravitat, după
toate informaţiile disponibile, în jurul slăbiciunii societăţilor vestice, uşor de infiltrat şi
atacat din interior. Planurile de acţiune ce vor duce la fatidica zi de 11 septembrie 2001
au fost trasate cu siguranţă înca de la momentul reorientării extremiştilor islamişti către
America, iar relaxarea aparentă de care au beneficiat statele arabe vizate până atunci
(îndeosebi Egiptul) a slujit ca o înşelătoare perdea de fum.
Ca o consecinţă a acestei repoziţionări, principala datorie a liderilor Al Qaida
avea să devină extinderea reţelei de celule teroriste în toate mediile propice pentru
aceasta, respectiv state incapabile să exercite suficient control în interior: Yemen, Sudan,
Afghanistan, ţările din regiunea Caucazului. Astfel, degringolada din fostul spaţiu
sovietic precum şi oportunităţile oferite de conflictul dintre Moscova şi separatiştii ceceni
se vor dovedi destul de atractive pentru ca Zawahiri să încerce să viziteze Cecenia, în
iarna lui 1996. La 1 decembrie 1996, doctorul egiptean este însă arestat de trupele de
securitate ruse în timp ce încerca să pătrundă pe teritoriul cecen venind din Azerbaidjan.
Zawahiri şi cei doi colaboratori care îl însoţeau aveau mai multe rânduri de paşapoarte
false, pe diferite nume, şi transportau sume importante de bani, în dolari şi ruble ruseşti.

14
După şase luni de închisoare, cei trei vor fi eliberaţi din lipsă de probe, în iunie 1997
(Zawahiri a pretins că lucrează pentru o organizaţie umanitară arabă). Surse neoficiale
susţin însa că norocul egipteanului s-a bazat pe eşecul anchetatorilor ruşi în a descifra
fişierele scrise în arabă de pe laptop-ul egipteanului şi, respectiv, cele două sute de mii de
dolari pe care care Osama Bin Laden le-ar fi oferit ca mită, prin interpuşi, poliţiei locale.
Ajutorul oferit la nevoie va cimenta relaţia dintre saudit şi egiptean; Zawahiri va
deveni medicul personal al lui Bin Laden şi, în acelaşi timp, îl va influenţa în direcţia
radicalizării sentimentelor şi convingerilor anti-americane şi anti-occidentale. O serie de
analişti consideră că, prin sprijinul moral şi ideologic oferit de Zawahiri, precum şi ca
urmare a absorbirii în cadrul Al Qaida a celulelor teroriste implantate de JIE în diverse
ţări din Orientul Mijlociu, Asia, Europa şi Africa, Bin Laden a devenit, dintr-un simplu
luptător în jihad-ul antisovietic din Afghanistan, un terorist de anvergură internaţională,
cu o faimă pe măsură. Astfel se explică decizia miliardarului saudit de a-l confirma,
indirect, pe Zawahiri ca fiind secundul său la comanda Al Qaida: începând cu 1988, (anul
în care, practic, JIE a fuzionat cu Al-Qaida19), cei doi au apărut mereu împreună, în rarele
momente imortalizate prin intermediul înregistrărilor video. Poziţia lui Zawahiri în
cadrul Al Qaida fost întărită şi prin preluarea conducerii comitetului religios al
organizaţiei, precum şi a consiliului consultativ (shura majlis).20
La 23 februarie 1998, cotidianul Al Quds Al Arab publică o aşa-numită
„Declaraţie a Frontului Islamic Mondial pentru Război Sfânt (Jihad) Împotriva Evreilor
şi Cruciaţilor”, semnată de Bin Laden, Ayman Al Zawahiri (în numele JIE) şi Rifai
Ahmed Taha (pentru Grupul Islamic). Textul va fi relativ ignorat de presa occidentală,
deşi conţinea celebra fatwa (vezi infra) potrivit căreia „uciderea americanilor şi a aliaţilor
lor, civili sau militari, constituie o datorie a fiecărui musulman care are această puterea,
în orice ţară unde acest lucru va fi posibil”21. la fel ca un incident petrecut, în luna iunie a
aceluiaşi an, în Albania: cinci membri ai JIE sunt arestaţi la Tirana şi deportaţi în Egipt,
ca urmare a unei operaţiuni comune a serviciilor secrete albaneze şi americane. Cei cinci
făceau parte dintr-o celulă teroristă a JIE, descoperită de CIA şi descrisă ulterior drept
una dintre cele mai periculoase din sud-estul Europei. Celula fusese fondată în 1992 de
chiar fratele lui Ayman al-Zawahiri, Mohammed, care intrase în Albania ca activist al
unei organizaţii umanitare islamice, Islamic Relief Organization. Deşi Mohammed
reuşeşte să scape (va fi arestat în aprilie 2000, în Dubai, şi apoi extrădat în Egipt, unde
este încarcerat), Ayman va da frâu liber mâniei şi va transmite un avertisment dur Statelor
Unite, la 6 august 1998, cu o zi înaintea atentatelor împotriva ambasadelor americane din
Kenya şi Tanzania: „Vrem să-i anunţăm pe americani că mesajul lor a fost primit şi că ar
fi bine să citească răspunsul nostru cu mare atenţie, căci va fi scris, cu voia lui
Dumnezeu, în limba pe care ei o înţeleg”.22
A doua zi, ambasadele Statelor Unite la Nairobi şi Dar es Salaam sunt ţinta unor
maşini-capcană care ucid 224 de oameni şi rănesc alte câteva mii. Operaţiunea fusese
pregătită cu mult timp înainte, iar serviciile secrete americane nu duc lipsă de suspecţi: la
20 august, mai multe rachete de croazieră lovesc o bază de antrenament din Afghanistan
a Al Qaida, însă atât Bin Laden cât şi Zawahiri scapă nevătămaţi. Cei doi vor fi, ulterior,
19
Jeffrey A. Nedoroscik, „Extremist Groups in Egypt”, în Terrorism & Political Violence, 2002, Vol. 14,
Nr. 2, pp. 47-76.
20
Agenţia Centrală de Informaţii a SUA îl consideră pe Ayman Al-Zawahiri drept „principalul adjunct” al
lui Bin Laden – a se vedea articolul „Counterterrorism After Al-Qaeda”, publicat pe site-ul www.cia.gov de
către Paul R. Pillar, ofiţer de informaţii pentru Orientul Mijlociu şi Asia de Sud.
21
„World Islamic Front Statement Urging Jihad Against Jews and Crusaders”, 23 feburarie 1998, text în
engleză disponibil la www.fas.org/irp/world/para/docs/980223-fatwa.htm
22
Apud. Fabrizio Falconi şi Antonello Sette, Osama Bin Laden. Teroare în Occident, trad. Radu Gâdei, Ed.
ALLFA, Bucureşti, 2002, p. 39.

15
acuzaţi oficial de justiţia din SUA de organizare şi coordonare a operaţiunii teroriste. Din
acest moment, Al Qaida va fi suspectată de implicare atât în atacul de la 5 octombrie
2000 împotriva distrugătorului american USS Cole, ancorat în portul Aden din Yemen
(17 marinari morţi) cât şi în teribilele atentate de la 11 septembrie 2001, de la New York
şi Washington. În consecinţă, pe capul lui Zawahiri va fi pusă o recompensă de 25 de
milioane de dolari americani.
Războiul declanşat de SUA şi aliaţii lor împotriva miliţiilor Taliban din
Afghanistan se va solda cu distrugerea bazelor Al Qaida din această ţară23; de la sfârşitul
lui 2001, Zawahiri, la fel ca Bin Laden, este de negăsit, însă figura primului continuă să
apară pe micile ecrane, graţie casetelor video şi audio înregistrate în diverse ascunzători.
După septembrie 2001 şi până la 1 septembrie 2005, Zawahiri a transmis nu mai puţin de
şapte mesaje video, în care sunt reluate, practic, aceleaşi ameninţări la adresa „inamicilor
Islamului”.
Osama bin Laden şi Ayman Al-Zawahiri (care, susţin unele surse, se auto-prezintă
drept „noul Che Guevara”) reprezintă, practic, imaginea teroristului islamist al sfârşitului
de secolul al XX-lea: educat, provenit dintr-o familie bogată, bigot până la absurd,
fanatic şi lipsit de orice consideraţie pentru rezultatele tragice ale acţiunilor sale ucigaşe.
Această imagine este cu atât mai fascinantă cu cât reprezintă rezultatul unei abile şi
asidue campanii de propagandă, bazată pe câteva elemente de istorie contemporană
redate bombastic de către discursul islamist: înfrângerea trupelor sovietice în Războiul
din Afghanistan din anii '80, atribuită exclusiv zelului mujahedinilor arabi, retragerea
precipitată a soldaţilor americani din Somalia, în urma încercării eşuate de a-l captura pe
generalul Mohamed Farah Aideed, „victoria” asupra Israelului din 2000, „silit” de
gruparea de rezistenţă şiită Hezbollah să se retragă din sudul Libanului, bombardarea
World Trade Center şi a Pentagonului la 11 septembrie 2001 ş.a. Toate aceste succese
atribuite jihad-ului islamist global ascund însă, printre multe altele, un paradox
important: în timp ce combatanţii mor, liderii câştigă faimă şi, mai presus de toate,
trăiesc. Mai mult, în efortul de a propaga mesajul lor extremist, islamişti precum Bin
Laden şi Al-Zawahiri, susţin musulmani moderaţi „se angajează într-un nemaiîntâlnit
exerciţiu de corupere, răstălmăcire şi prezentare tendenţioasă a cuvântului lui Dumnezeu,
cu scopul de a genera sprijin pentru scopurile lor politice”.24
Prin asocierea cu islamiştii extremişti, tineri precum atentatorii de la Londra
capătă posibilitatea de a se identifica mai degrabă cu victoriile repurtate în numele lui
Allah, decât cu ceea ce li se prezintă a fi eşecurile militanţilor laici, fie ei palestinieni,
libanezi sau afghani. Zawahiri însuşi, conştient de importanţa propagandei şi de nevoia
păstrarii mesajului islamist la un nivel comprehensibil pentru masele de potenţiali
combatanţi întru jihad, afirma în 2001: „Argumentele noastre religioase sunt prea
complicate pentru a fi înţelese de către mase. Lor trebuie să le vorbim despre Palestina şi
despre lupta pentru alungarea americanilor din Peninsula Arabică”.25
Analizând evoluţia JIE şi a Al Qaida, precum şi relaţiile dintre Bin Laden şi
Zawahiri, putem afirma că primul are asigurată succesiunea în persoana celui de-al doilea
- desigur, cu condiţia să nu moară împreună (eventualitate destul de probabilă, având în
vedere informaţiile potrivit cărora Bin Laden este bolnav şi, deci, doctorul său îi este
permanent aproape). Nici-unul dintre ei nu are altă şansă decât să lupte până la capăt, cu
demenţa sinucigaşului care şi-a anulat deja orice şansă de scăpare şi se îndreaptă spre
23
Vezi şi Robert Harvey, Global Disorder, Ed. Robinson, Londra, 2003, p. 63.
24
Rohan Gunaratna, Inside Al Qaeda. Global Network of Terror, Berkley Books, New York, 2003, p. 114.
25
Apud. Roland Jacquard, Les archives secrètes d’Al-Qaida, Ed. Jean Picollec, Paris, 2002, p. 159.

16
momentul final cu viteză accelerată. Rămâne de văzut dacă exemplul oferit de soarta lui
Saddam Hussein - capturat viu şi adus în faţa justiţiei - îi va convinge pe liderii Al Qaida
să aleagă, atunci când vor fi încolţiţi, alternativa suicidului pe care, altminteri, o
proslăvesc în toate mesajele belicoase transmise lumii întregi. Până atunci însă, nu putem
decât să sperăm că printre noi nu se mai află şi alţi tineri musulmani care să gândească
precum Muhammad Sadiq Khan şi cei trei camarazi ai săi, transformaţi în cenuşă în
tragica zi de 7 iulie 2005, la Londra.

Anexă
FATWA (plural: fataawa) este un termen tehnic ce ţine de dreptul islamic, înţeles ca un
decret exprimat în legătură cu un anume subiect, de către un lider religios considerat
drept specialist în învăţăturile Islamului. În general, un astfel de decret este formulat în
cazuri în care fiqh, jurisprudenţa islamică, este neclară. Un învăţat capabil să proclame
fataawa este numit mujtahid, termen sinonim cu cel de muftiu. Având în vedere că
Islamul nu are o structură centralizată, nu există un acord general asupra modului în care
se poate determina capacitatea unui lider religios de a emite fataawa, ceea ce a dat
naştere la paradoxuri. Din acelaşi motiv, este posibil ca diferiţi clerici islamici să pronuţe
opinii diferite asupra unor probleme, concretizate în fataawa diferite. Autoritatea acestor
decrete religioase depinde în primul rând de statutul pe care legea islamică, sharia, îl are
în respectiva ţară – respectiv, dacă se află sau nu la baza sistemului legislativ. În cazul
statelor în care sharia fundamentează sistemul juridic, decretele sunt dezbătute de liderii
religioşi (ulema) şi adoptate prin consens; astfel, se reduce prosibilitatea unor fataawa
contradictorii, iar decretele respective capătă putere de lege. În cazul statelor care nu
recunosc autoritatea sharia, credincioşii musulmani decid, de obicei, să respecte fataawa
pronunţate de clericii din comunitatea de care aparţin – şiită sau sunnită.
Cadrul legal general în care sunt formulate fataawa şi, mai ales, modul în care decretele
islamice capătă legitimitate reprezintă un subiect dificil de explicat pentru ne-musulmani,
aceasta şi ca urmare a faptului că, începând cu momentul istoric al Revoluţiei Islamice
din Iran (1979), o serie de termeni specifici islamului au căpătat o conotaţie negativă în
afara lumii musulmane – acesta fiind şi cazul fataawa (sau cel al termenilor ayatollah,
ulema, taliban). Acest fenomen a fost întreţinut inclusiv prin publicitarea unor decrete
islamice precum cel care stabilea că pământul este rotund (emis în 1966 de Marele
Muftiu al Arabiei Saudite, Abd Al-Aziz Bin Abdillah Bin Baz, decedat în 1999) sau cel
prin care femeilor li se interzicea să conducă automobile (emis de acelaşi Mare Muftiu).
Una dintre primele fataawa din epoca modernă, folosite în scopuri politice, a fost emisă
în 1891, de către mullah-ul iranian Sayyed Mohammed Hassan Shirazi; decretul
interzicea consumul de tutun şi ţigări, cu scopul de a sili guvernul de la Teheran să-şi
schimbe politicile comerciale externe – lucru care s-a şi întamplat, după două luni de
boicot.
Cea mai faimoasă fatwa – datorită căreia conceptul în sine a devenit cunoscut lumii
întregi – este cea pronunţată de ayatollah-ul Ruhollah Khomeini al Iranului în legătură cu
cartea şi persoana scriitorului britanic de origine indiană Salman Rushdie. Cartea
acestuia, intitulată Versetele satanice şi publicat în septembrie 1988, a fost calificată
drept blasfemiatoare la adresa Islamului şi a Profetului Mohamed, fiind interzisă în
numeroase ţări (Pakistan, Somalia, Bangladesh, Egipt, Sudan, Malaezia, Indonezia). La
14 februarie 1989, la puţin timp de la publicarea volumului, Khomeini a citit, la Radio
Teheran, textul unei fatwa prin care „autorul cărţii numită Versetele satanice, care a fost
redactată, tipărită şi publicată împotriva Islamului, a Profetului [Mohamed, n.a.] şi a
Coranului, precum şi acei editori care îi cunoşteau conţinutul, sunt condamnaţi la
moarte”. În cazul decretului emis de Khomeini, este vorba de aşa-numitul takfir (un tip

17
specialde fatwa), prin care Rushdie a fost acuzat de crima de a fi abandonat, ca
musulman, credinţa islamică, devenind un apostat. La 24 februarie 1989, Khomeini a
stabilit o recompensă de 3 milioane de dolari pentru uciderea lui Salman Rushdie, fapt
care l-a silit pe scriitor să trăiască în clandestinitate, sub protecţia serviciilor de securitate
britanice. Ulterior, traducătorul japonez al volumului Versetele satanice a fost înjunghiat
mortal, în 1991, la Tokio, iar cel italian a fost la un pas de o soartă similară la Milano. În
1993, editorul norvegian al cărţii a fost împuşcat şi grav rănit în faţa casei sale din Oslo,
iar un protest împotriva traducătorului în limba turcă a cărţii s-a soldat, la Sivas, în
Turcia, cu moartea a 37 de oameni. Şi după decesul ayatollah-ului Khomeini, fatwa a
rămas validă; în 1997, recompensa a fost dublată. În 1998, în cadrul procesului de
normalizare a relaţiilor dintre Teheran şi Londra, guvernul iranian s-a angajat să nu ducă
la îndeplinire sentinţa, însă în 1999, o fundaţie iraniană a pus o nouă recompensă, de 2,8
milioane de dolari americani, pe capul lui Rushdie. În ianuarie 2005, fatwa a fost re-
confirmată de liderul spiritual al Iranului, ayatollah-ul Ali Khamenei, într-un mesaj către
pelerinii de la Mecca.
De la începutul anilor ‘90, a început să capete vizibilitate internaţională modul în care
diverşi lideri politici din lumea musulmană îşi legitimează poziţiile cu ajutorul unor
fataawa emise de autorităţi religioase, precum mullah-ii şi ulema (mullah-ii sunt clerici
islamici consideraţi experţi în chestiuni religioase; ulema reprezintă comunitatea
juriştilor specializaţi în legea islamică, sharia).
În primii ani de după 1990, o serie de rapoarte privitoare la situaţia din Afghanistan,
ajunse în presa occidentală, vorbeau despre modul în care mullah-ii afgani se folosesc de
decrete religioase pentru a împiedica organizarea de alegeri. În Irak, o serie de clerici şiiţi
au început să-şi asume responsabilităţi politice, mai ales după înfrângerea Baghdadului în
ceea ce acum poartă numele de Primul Război din Golful Persic (un rezultat al acestui
proces fiind, după prăbuşirea lui Saddam Hussein, rolul proeminent jucat de ayatollah-ul
Ali Sistani pe scena politică irakiană). Dar cel mai nimerit exemplu rămâne cel al
Afghanistanului, unde ulema, deveniţi conducători politico-religioşi satelor afghane după
retragerea trupelor defunctei U.R.S.S. au cucerit, treptat, întreaga ţară – asociind puterii
armelor pe cea a autorităţii bazate pe sharia, legea islamică.
La numai 3 ani de la ocuparea capitalei afghane Kabul de către miliţiile Taliban, liderul
Al-Qaida, Osama Bin Laden, pronunţa o fatwa în numele „Frontului Islamic Mondial
pentru Jihad Împotriva Evreilor şi Cruciaţilor”, prin care chema la război total împotriva
americanilor şi aliaţilor lor (vezi supra). În pofida asocierii la decret a cinci organizaţii
islamice, documentul este considerat fără valoare, deoarece lui Bin Laden îi lipsesc
educaţia şi erudiţia în dreptul islamic, necesare pentru recunoaşterea calităţii de lider
spiritual religios.
Diverse grupări revoluţionare sau teroriste musulmane nu au pregetat să utilizează
fataawa pentru a justifica acţiuni militare; un exemplu este dat de celula teroristă turcă,
presupusă a avea conexiuni cu reţeaua Al-Qaida, care a comis atentatele de la Istanbul, în
noiembrie 2003 (maşini capcană care au lovit două sinagogi, consulatul britanic şi sediul
băncii britanice HSBC) în baza unei fatwa emisă în Afghanistan. Un reprezentant al Al-
Qaida a declarat, la 31 octombrie 2003, că liderii grupării se pregătesc să lanseze o fatwa
care va justifica atacarea „ţărilor arabe şi a regimurilor islamice”.

18
Terorismul de stat
Acest concept presupune folosirea deliberată a violenţei sau a ameninţării cu violenţa de
către state suverane (sau grupuri naţionale încurajate sau asistate de state suverane)
pentru obţinerea unor obiective strategice şi politice, cu violarea normelor dreptului
internaţional. Aceste acte criminale vizează declanşarea unei stări de teamă/panică în
rândurile unei populaţii-ţintă mult mai numeroasă decât cea reprezentată de victimele
civile sau militare afectate de violenţă.
Acţiunile violente comise de un stat împotriva civililor sunt interzise de
convenţiile internaţionale; este vorba fie de crimele de război (în contextul situaţiilor de
război) şi de “crime împotriva umanităţii” (în alte situaţii decât cele de război).
Un stat poate fi implicat în activităţi teroriste în diverse moduri. Iată câteva exemple:

- Sprijin ideologic (Iran – pentru gruparea islamistă extremistă Hezbollah)

- Suport financiar (idem., sau Libia pentru Factiunea Armata Roşie şi Septembrie
Negru)
- Sprijin militar (Iran – pentru Mişcarea de Rezistenţă Islamică Palestiniană HAMAS)
- Susţinere operaţională (Sudanul, pentru militanţii islamişti care au încercat să îl
asasineze pe preşedintele egiptean Hosni Mubarak, în Etiopia, la 26 iunie 1995)
- Încurajarea unor grupări/indivizi în sensul comiterii de acte teroriste (Afghanistanul,
condus de miliţiile Taliban (1995-2002), pentru gruparea teroristă Al Qaida, Libia
pentru o serie de grupări teroriste palestiniene)
- Implicarea directă în atentate teroriste (Libia – atentatul de la Lockerbie/UK, dec.
1988)

Clasificarea statelor implicate în activităţi teroriste

- State implicate direct în acte teroriste (care comit, prin reprezentanţii lor oficiali, acte
teroriste)
- State implicate la nivel operaţional (care se folosesc de grupuri din-afara lor în
comiterea de acte teroriste împortiva unor terţe state);
- State care sprijină terorismul (ajutând în diverse moduri grupările teroriste –
operaţional, militar, finaciar, ideologic);
- State teroriste (care îşi terorizează sistematic şi intenţionat cetăţenii – ex. regimul
miliţiilor islamiste din Afghanistan) – acestea pot sau nu să fie implicate în acţiuni
teroriste care vizează alte state.

Exemple de state acuzate/suspectate de terorism (cf. autorităţilor americane): Cuba, Iran,

Irak, Libia, Coreea de Nord, Sudanul, Siria.

Studiu de caz:
Libia şi implicarea sa în terorismul internaţional

Libia a fost, în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, unul dintre cei mai importanţi
sponsori ai terorismului internaţional. Totul a început în 1969, an în care colonelul
Moammer Ghaddafi a ajuns la putere la Tripoli, în urma unei lovituri de stat. Încă de
atunci, visul lui Ghaddafi a fost să declanşeze o revoluţie arabo-islamică în care el să fie
nu doar ideologul principal (în special prin intermediul volumaşului pe care l-a publicat,
„Cartea Verde”), dar şi strategul acesteia.
Colonelul şi-a bazat ambiţiile pe veniturile obţinute de Libia din exporturile de
petrol, însă anii următori aveau să arate clar că puterea de la Tripoli reprezenta o ţară
mult prea mică şi prea puţin dezvoltată economic pentru a susţine o iniţiativă politico-

19
militară de tipul celei vizate de liderul ei. În plus, comportamentul incoerent al lui
Ghaddafi, desele lui accese de furie care au provocat tot atâtea schimbări de orientare
politică, precum şi ambiţiile sale nemăsurate au făcut din conducătorul libian un personaj
stânjenitor pentru multă lume (a se vedea, în acest sens, anexa cu interviul acordat de
liderul libian revistei americane Newsweek, în aprilie 1994).
Cu toate acestea, regimul libian nu a ezitat să investească sume mari de bani în
sprijinirea terorismului internaţional, susţinând financiar nu doar grupări arabe, ci şi
organizaţii teroriste din Europa, Asia şi Africa. Rapoarte care nu au putut fi confirmate
oficial nici până astăzi susţin că aproximativ opt mii de terorişti străini, majoritatea arabi,
au fost antrenaţi în fiecare an în tabere libiene, în anii ’80. În acelaşi timp, o serie de
grupări palestiniene au primit, în aceeaşi perioadă, subvenţii anuale de până la 100 de
milioane de dolari.
Ghaddafi s-a dovedit însă un partener nesigur şi cu toane; lista favoriţilor săi s-a
schimbat de multe ori; astfel, când relaţiile foarte strânse pe care le-a avut cu Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat s-au deteriorat, sprijinul Libiei s-a
îndreptat către radicalii din facţiunea organizată de Abu Nidal.
Terorismul sponsorizat de Tripoli s-a manifestat, în primul rând, împotriva
expatriaţilor libieni, refugiaţi politici incomozi. Numai în 1984 au fost contabilizate 25 de
astfel de asasinate, în diverse ţări din Europa de Vest şi Orientul Mijlociu, iar crimele
comise de agenţii lui Ghaddafi vor continua şi în anii următori.
În acelaşi timp, oamenii colonelului Ghaddafi au atacat ţinte americane şi
europene, dar şi interesele unor state arabe moderate (cum ar fi Egiptul, al cărui
preşedinte Hosni Mubarak a fost vizat de o tentativă de asasinat). În aprilie 1986, o
bombă exploda în discoteca La Belle din Berlin, ucigând trei soldaţi americani şi rănind
alţi optsprezece; şase ani mai târziu, ancheta avea să dovedească faptul că, deşi un
palestinian declanşase bomba, aceasta îi fusese adusă de doi oficiali ai legaţiei libiene în
Berlinul de Est, cu acordul serviciilor de spionaj est-germane. Atentatul a fost precedat în
acelaşi an de atacuri teroriste comise de agenţi libieni pe aeroporturile din Viena şi Roma,
precum şi de o tentativă de a doborâ un avion al companiei americane TWA deasupra
Greciei.
În urma acestei campanii de teroare, Ghaddafi a câştigat respectul grupărilor
teroriste de pe glob, însă a trecut cu mult peste limita permisă, devenind un „prieten”
stânjenitor inclusiv pentru Uniunea Sovietică şi blocul statelor comuniste. Iar replica
celeilalte puteri mondiale, Statele Unite, nu a întârziat: în aprilie 1996, la ordinul
preşedintelui Ronald Reagan, Pentagonul a lansat un atac aerian asupra unor ţinte de pe
teritoriul Libiei (operaţiune numită codificat El Dorado Canyon). Deşi în teren rezultatele
atacului au fost mai degrabă minore, efectul lui asupra politicii lui Ghaddafi a fost peste
aşteptări: între 1987 şi 1989, operaţiunile teroriste libiene (dar şi ale altor grupări
teroriste) au înregistrat o semnificativă descreştere, dând ocazia mai multor analişti
politici să susţină că reacţia americană a fost înregistrată de inamicii Statelor Unite drept
un avertisment potrivit căruia Washington-ul nu va tolera prejudicierea masivă a
intereselor sale de către state şi/sau organizaţii active în terorismul internaţional.
Din nefericire, efectul operaţiunii El Dorado Canyon s-a disipat în următorii ani;
atentatele împotriva zborului Pan Am 103 (prăbuşit în decembrie 1988, la Lokerbie, în
Scoţia – 270 de victime) şi UTA 772 (distrus deasupra Ciadului, în septembrie 1989 –
171 de morţi) aveau să dovedească în mod tragic acest lucru. În ambele cazuri, nimeni nu
a revendicat atentatele, iar urmele agenţilor libieni au fost bine acoperite. Nu foarte bine
însă; doi membri ai serviciilor secrete libiene au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi de
tribunale din Statele Unite şi Marea Britanie, după ce ancheta a probat că bomba care a
distrus aeronava Pan Am a fost plasată la bord într-o valiză cu haine, de către cei doi

20
suspecţi, prin sistemul bagajelor fără însoţitor (valiza fusese înregistrată la Air Malta şi
zburase din Malta la Frankfurt, unde fusese transferată la bordul cursei americane).26
Scandalul internaţional care a urmat a pus Libia în poziţia de a fi condamnată de
Naţiunile Unite. Era pentru prima oară când forul mondial folosea sancţiuni pentru a
combate terorismul internaţional. Prin Rezoluţia nr. 731 din ianuarie 1992, Consiliul de
Securitate al ONU a cerut în unanimitate autorităţilor de la Tripoli îi predea pe cei doi
suspecţi, să recunoască implicarea sa în atentate şi să plătească daune morale şi materiale
tuturor celor afectaţi. Refuzul Libiei de a se supune solicitării a dus la Rezoluţia nr. 748
din 31 martie 1992, prin care Consiliul de Securitate instituia un embargou aerian
împotriva Libiei, interzicea furnizarea de armament şi tehnică militară, dispunea
reducerea numărului de diplomaţie în ambasadele şi consulatele libiene din capitalele
lumii şi anunţa restricţionarea libertăţii de mişcare, pe mapamond, a cetăţenilor libieni
suspectaţi de terorism.
Embargoul a avut drept principal rezultat o atitudine mult mai deschisă către
rezolvarea disputei din partea guvernului de la Tripoli. Concesiile acestuia (predarea
acuzaţilor în procesul Pan Am 103 şi UTA 772 către un tribunal supervizat fie de ONU
sau de Liga Arabă) au fost considerate insuficiente de către Statele Unite şi aliaţii lor în
forul mondial. Prin urmare, la 11 noiembrie 1993, Consiliul de Securitate adopta o nouă
rezoluţie (883), prin care bunurile guvernului libian din străinătate erau îngheţate,
sancţiunile aviatice erau întărite iar vânzarea către Tripoli a unor echipamente de
transport şi stocare a ţiţeiului era interzisă.
Datele disponibile privind efectul acestor sancţiuni sunt contradictorii; un raport
al Băncii Mondiale citat de publicaţia The Economist („Libya and the Bombed Airliners”,
13 martie 1999, p. 56) afirma că totalul pierderilor suferite de Libia de pe urma
embargoului s-a ridicat la 18 miliarde de dolari, în principal din cauza reducerii
investiţiilor internaţionale în industria petrolului; sancţiunile au mai avut efecte în
privinţa capacităţii militare a regimului de la Tripoli, întârziind şi chiar blocând
programele de dezvoltare a armelor chimice şi a rachetelor sol-sol cu rază medie şi lungă
de acţiune, precum şi capabilităţile aviaţiei militare libiene.27 Guvernul libian a acuzat
însă pierderi mult mai mari, îndeosebi în sectorul civil, reclamând inclusiv creşterea
numărului de accidente rutiere cu consecinţe grave, în urma traficului mult sporit pe
drumurile publice determinat de embargoul aerian.
Confruntată cu sancţiunile internaţionale, Libia a refuzat orice concesie şi, până
în 1998, confruntarea cu Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa a rămas blocată.
Impulsul pentru găsirea unei soluţii a venit din partea statelor arabe şi a organizaţiilor
regionale, respectiv Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice şi Organizaţia Unităţii
Africane. Îngrijorate de rapoartele privind costurile sociale şi umanitare ale sancţiunilor
impuse Libiei, ţările africane şi arabe au ameninţat, în iunie 1998, că vor denunţa
embargoul dacă părţile în conflict nu vor ajunge la o reglementare pînă în luna
septembrie a aceluiaşi an. Somaţia a declanşat o furtună diplomatică în urma căreia SUA
şi Marea Britanie au propus un compromis: judecarea celor doi acuzaţi libieni conform
cu legislaţia scoţiană, într-un tribunal din Olanda. Statele arabe şi africane au susţin ideea
iar la 27 august 1998, Consiliul de Securitate al ONU aproba Rezoluţia nr. 1192, prin
care sancţiunile la adresa Libiei urmau să fie suspendate în momentul în care cei doi
suspecţi vor fi ajuns la Haga. După o serie de negocieri asupra aspectelor tehnice ale

26
Apud. Jean-Luc Marret, Tehnicile terorismului, Corint, Bucureşti, 2002, p. 156-157;
27
Apud. United States, CIA Report of Proliferation-Related Acquisition in 1997, Langley, Va., CIA, 1998,
citat în D. Cartright; G. Lopez, The Sanctions Decade. Assesing UN Strategies in the 1990s, International
Peace Academy, U.S., 2000, p. 114;

21
punerii în practică a rezoluţiei, la 5 aprilie 1999, cei doi suspecţi au fost predaţi
autorităţilor olandeze, iar la 8 aprilie, sancţiunile au fost suspendate.
Cel mai important rezultat pe care l-au avut sancţiunile internaţionale impuse de
Naţiunile Unite Libiei a fost retragerea regimului de la Tripoli din grupul statelor-
sponsori ai terorismului internaţional. De la anunţarea embargoului, în 1992, nu au mai
fost înregistrate nici-un fel de acuzaţii la adresa autorităţilor libiene, privind eventuala
implicare în atacuri împotriva aviaţiei civile internaţionale. Deşi regimul lui Ghaddafi a
continuat să susţină facţiunile palestiniene radicale, precum gruparea Abu Nidal,
implicarea directă a Libiei în acte de terorism a scăzut radical. 28 Această constatare va fi
luată în seamă şi în celelalte cazuri în care Naţiunile Unite au considerat oportun să
aplice sancţiuni internaţionale unui regim suspectat de implicare în terorismul
internaţional (Sudanul - aprilie 1996, Afghanistanul – octombrie 1999).

Anexă
Fragment din interviul acordat de preşedintele Libiei, Moammer Ghaddafi, revistei
americane "Newsweek" (interviu publicat la 4 aprilie 1994):
"NEWSWEEK": Preşedintele Bill Clinton a declarat recent că Libia reprezintă o
ameninţare majoră pentru Statele Unite. Ce părere aveţi despre aceasta?
GHADDAFI: Cred că aceste cuvinte le-a scris altcineva pentru Clinton. Nu cred că îi
aparţin. Nu ne-am schimbat părerea despre personalitatea lui Clinton. Este încă tînăr. El
obişnuia să organizeze demonstraţii împotriva războiului din Vietnam. CIA (Agenţia de
Informaţii a SUA) este împotriva lui pentru că este un om bun şi pacifist şi ei au nevoie
de un tip care să cîrtească mereu. Sîntem îngrijoraţi că ar putea avea un destin
asemănător cu al lui Kennedy, de aceea ne-am gîndit să-i trimitem un vehicul blindat care
să-l protejeze pe el şi pe familia lui.
N: Credeţi că aţi făcut greşeli majore în cei 25 de ani de cînd vă aflaţi la putere?
G: Cel mai grav lucru a fost că nu am continuat războiul atunci cînd am fost atacaţi. Cînd
cineva te agresează nu trebuie să cedezi, trebuie să lupţi împotriva lui.
N: Regretaţi faptul că aţi sprijinit acţiunea anumitor grupări?
G: Nu pot pretinde că am fost corect 100% în ceea ce am întreprins... Anumite grupuri de
oameni au venit la noi pretinzînd că sînt revoluţionari şi au sfîrşit prin a deveni terorişti.
Recunosc că am sprijinit IRA, dar nu am ştiut care este adevărata faţă a acestei grupări.
Noi eram adepţii eliberării Irlandei de Nord, dar acum sîntem conştienţi de faptul că IRA
a provocat moartea unor persoane nevinovate şi că nu a ţinut cont de distincţia dintre
militari şi civili.
N: Dar invitaţia pe care aţi adresat-o reprezentanţilor Armatei Republicane Irlandeze şi
celor doi palestinieni cu vederi radicale, Ahmed Jibril şi Abu Nidal, de a vizita Tripoli în
decembrie anul trecut, a fost considerată o ameninţare pentru Occident.
G: Sîntem liberi să ne întîlnim cu cine vrem.
N: Dar ştiţi că acest lucru întăreşte ideea că sînteţi un promotor al terorismului?
G: Este o idee cît se poate de greşită care domină în mintea americanilor. Ahmed Jibril şi
Abu Nidal nu sînt terorişti, ci doar nişte oameni care luptă pentru un ideal sfînt.
N: Există rapoarte care atestă că Ahmed Jibril sau iranienii s-ar afla în spatele atentatului
de la bordul avionului PanAm 103.
G: Dacă el ar fi făcut aşa ceva, ne-am fi asumat responsabilitaea atacului.
N: Dar Iranul?
G: Iranienii au motivele lor, pentru că americanii le-au doborît unul din avioanele lor
28
United States, Department of State, Patterns of Global Terrorism 1996, publication 10535, Washington
D.C., Government Printing Office, 1996 (document disponibil pe internet)

22
civile.
N: Să ne întoarcem în actualitate. Există informaţii potrivit cărora cîteva unităţi ale
armatei s-ar fi revoltat împotriva dvs. anul trecut.
G: De ce s-ar răscula împotriva mea? Şi dacă s-ar răscula, ce-ar avea de cîştigat? Eu nu
am nimic. Puterea aparţine poporului libian, iar în acest caz, lupta pentru putere nu îşi are
rostul.
N: Consideraţi că cetăţenii ţării sînt mulţumiţi de actualul regim pe care-l conduceţi?
G: Puterea, armele şi bogăţia se află în mîinile lor şi eu sînt cel ce le-am oferit. De aceea
mă iubesc şi mă respectă.
N: Aţi infirmat implicarea Libiei în atentatul de la Lockerbie şi, totuşi, refuzaţi să-i
predaţi pe cei doi suspecţi.
G: Nu putem să facem acest lucru, fiindcă este împotriva voinţei lor. Este contrar legilor
libiene şi drepturilor omului.
N: De ce credeţi că Occidentul vă priveşte cu atîta ostilitate?
G: Pur şi simplu pentru că nu mă cunosc. Imaginea lor despre mine este deformată. Ei nu
ştiu, de pildă, că sînt poet şi romancier, că sînt licenţiat în filozofie, sociologie şi istorie.
Dacă n-aş fi fost Conducătorul, m-aş fi dedicat literaturii sau meseriei de profesor.”

Terorismul cu arme de distrugere în masă (ADM)

Vom defini armele de distrugere în masă drept arme nucleare, radiologice, chimice şi
biologice proiectate să producă sute şi mii de victime într-un singur atac/utilizare; este
vorba de arme cu efect instantaneu sau foarte rapid, care provoacă moarte şi/sau
distrugere într-un timp foarte scurt de la folosire.29
Terorismul cu arme de distrugere în masă se defineşte drept folosirea violenţei pe
scară largă, cu scopul de a provoca o imensă pierdere de vieţi omeneşti, prin folosirea
unor arme capabile să ucidă sau să îmbolnăvească mase întregi de populaţie.30
Problema potenţialei utilizări ADM de către grupări şi organizaţii cu caracter
terorist înregistrează două direcţii principale de discuţie: primo, o serie de cercetători
susţin că recurgerea la ADM a devenit aproape de neevitat, după precedentul creat prin
atentatul cu gaz sarin efectuat, în 1995, în metroul din Tokio de către secta Aum
Shinrikyo; secundo, alţi analişti ai domeniului consideră că dimpotrivă, exemplul reacţiei
(nipone şi internaţionale) ce a urmat atentatului cu gaz sarin comis de cultul Aum,
precum şi faptul că ADM nu au oferit niciodată suficiente avantaje strategice ori tactice
statelor care le posedă, sunt argumente suficiente să ducă la reconsiderarea utilizării lor,
respectiv la abandonarea ideii.31
Ca principale motivaţii ce ar putea sta la originea folosirii ADM, specialiştii
înregistrează următorii factori (asimilaţi primeia dintre cele două abordări prezentate mai
sus):
1. ideologia – convingerile religioase sunt considerate a avea un potenţial deosebit
în încurajarea folosirii ADM, mai ales când sunt asociate cu o viziune
apocaliptică;
2. disponibilitatea informaţiei privind ADM, precum şi a materialelor presupuse de
construirea şi manipularea acestora;
29
Definiţia este preluată din articolul lui David S. Gressang IV, „Audience and Message: Assesing Terrorist
WMD Potential”, în Terrorism and Political Violence, Vol. 13, No. 3, 3001, p. 83-106;
30
Definiţie sugerată de Joseph W. Foxell jr., în articolul „The Debate on the Potential Mass-Casualty
Terrorism: The Challnge to US Security”, în Terrorism and Political Violence, Vol. 11, No.1, p. 94-109;
31
Această opinie este cel mai bine sintetizată de articolul lui David C. Rapoport, „Terrorism and Weapons
of the Apocalypse”, în National Security Studies Quarterly 5/3, 1999, p. 49-67;

23
 3. creşterea gradului de frustrare în rândul grupărilor teroriste, precum şi
supraestimarea (eronată sau nu) a capacităţii de acţiune a autorităţilor, ar putea
împinge militanţii la acţiuni extreme; astfel, o alternativă a grupărilor respective
ar fi folosirea ADM (un exemplu în acest sens vizează situaţia Statelor Unite, faţă
de care organizaţiile islamiste ar putea ajunge la concluzia că nu pot învinge cu
mijloace convenţionale şi ar putea utiliza ADM pentru a „echilibra” raportul de
forţe);
O serie de analişti ai fenomenului terorist consideră, pe de altă parte, că folosirea ADM
de către o grupare teroristă este descurajată de costurile uriaşe şi dificultăţile presupuse
de construirea capacităţilor respective (materiale, tehnică de vârf, resurse umane
competente, facilităţi special construite ş.a.). Un al doilea factor de descurajare este chiar
efectul la public al unui atac cu ADM – un număr uriaş de morţi ar trezi o reacţie de
respingere la nivel internaţional şi ar elimina orice urmă de bunăvoinţă faţă de gruparea
atacatoare, ar radicaliza autorităţile şi ar duce, cu siguranţă, la anihilarea totală a
teroriştilor responsabili de carnagiu.32

Studiu de caz:
Secta japoneză Aum Shinrikyo

În dimineaţa zilei de 20 martie 1995, un atac cu gaze otrăvitoare a ucis 12 persoane în

metroul din Tokio. Alţi cinci mii de oameni au fost afectaţi, în diverse grade, de substanţa
care, ulterior, avea să fie identificată drept gaz sarin. Atentatul a fost opera unui cult
religios japonez – Aum Shinrikyo („Adevărul Suprem”) şi avea să marcheze un punct de
cotitură în istoria terorismului: pentru prima dată, o organizaţie civilă, neafiliată vreunei
structuri guvernamentale, declanşa un atac cu arme chimice asupra populaţiei civile din
propria ţară, în scopuri teroriste.
La doar două zile de la atacul din metroul capitalei nipone, poliţia avea să
aresteze câteva zeci de membri ai sectei Aum, descoperiţi la sediile cultului din capitala
Tokio şi oraşele Shizuoka şi Yamanashi. În clădirile şi depozitele respective, agenţii
Poliţiei Naţionale Japoneze găsesc şi confiscă 7,9 milioane de dolari americani şi mai
multe kilograme de aur, în lingouri. Tot în depozitele sectei sunt descoperite stocuri de
substanţe chimice otrăvitoare suficiente pentru a ucide aproape 5 milioane de persoane;
odată cu chimicalele sunt confiscate un elicopter militar de fabricaţie rusească şi mai
multe detectoare de substanţe chimice de luptă.33 La 16 mai, liderul sectei Aum – Chizuo
Matsumoto, alias Shoko Asahara – este arestat şi încarcerat, sub acuzaţia de terorism şi
instigare la crimă.
După un proces care a durat peste 7 ani, guru-ul sectei Aum a fost chemat în faţa
judecătorilor, la 31 octombrie 2003, să-şi pledeze nevinovăţia pentru ultima oară. Deja,
zece dintre discipolii săi fuseseră, până în acel moment, condamnaţi la moarte prin
spânzurătoare pentru implicarea în atacurile cu gaze otrăvitoare şi arme biologice care au
purtat semnătura sectei apocaliptice. Pentru Asahara, singura apărare a constituit-o
delimitarea de apropiaţii săi, arestaţi şi judecaţi, despre care avocaţii liderului Aum au
declarat că au ieşit de sub controlul şefului sectei şi au acţionat fără ştirea acestuia.
Soarta lui Asahara este, în acest moment, mai puţin importantă (presa
internaţională susţine că liderul Aum are mari şanse să ajungă în ştreang, alături de

32
Apud. Brian Jenkins, „Will Terrorists Go Nuclear?”, Orbis, 29/3, 1985, p. 551;
33
Apud. Manabu Watanabe, „Religion and Violence in Japan Today: A Chronological and Doctrinal
Analysis of Aum Shinrikyo”, în Terrorism and Political Violence, (ed. Frank Cass, London) Vol. 10, Nr. 4
(1998), p. 80 – 100;

24
acoliţii săi). Importante sunt însă concluziile ce se pot trage din tragedia de la 20 martie
1995, in contextul actualei ofensive împotriva terorismului internaţional în care sunt
implicate Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor, printre care se numără şi România.

Atentatul din metroul capitalei japoneze reprezintă un moment de referinţă în

istoria terorismului, din mai multe motive. În primul rând, atacul de la 20 martie 1995 a
făcut din secta Aum primul şi (până în prezent) unicul grup terorist care a încercat să
ucidă în masă cu ajutorul unor arme chimice şi biologice, pe care a depus eforturi să le
sintetizeze în cantităţi mari. În al doilea rând, atentatul din 20 martie nu a fost doar un act
nebunesc, purtător al simbolisticii apocaliptice specifică sectelor ezoterice care
propovăduiesc sfârşitul lumii (aşa cum a fost interpretat de numeroşi analişti). Shoko
Asahara şi discipolii săi au văzut în folosirea armelor de distrugere în masă – chimice şi
biologice - un mijloc de a răsturna autorităţile guvernamentale şi de transformare a
Japoniei într-o „societate ideală” inspirată de modelul organizaţiei Aum, singura care
urma să supravieţuiască Armageddon-ului ce va fi distrus complet statul nipon şi restul
societăţii occidentale.34
În al treilea rând, Aum este un subiect ideal pentru analiza potenţialului terorist al
unei grupări sociale deviante, care dispune de mijloace logistice şi financiare importante
şi care, frustrată şi nemulţumită de societatea în care există, s-a auto-convins de faptul că
posedă „adevărul”, „revelaţia” şi resimte obligaţia de a extinde acest „adevăr” la toţi cei
din jur.
Imediat după atacul cu gaz sarin de la 20 martie 1995, o serie de analişti ai
fenomenului terorist au pus acţiunile cultului Aum Shinrikyo pe seama exacerbării
retoricii milenariste a liderului său, Shoko Asahara. Citând prezicerile acestuia privind
sfârşitul lumii, unii comentatori au simţit nevoia să încadreze faptele sectei nipone mai
degrabă în categoria violenţei religioase decât în cea a terorismului. Această abordare s-a
dovedit însă eronată, în momentul în care ancheta poliţiei japoneze a scos la iveală
ambiţiile politice ale lui Asahara (care a şi candidat, în 1990, la alegerile generale din
Japonia, pentru un loc în Dietă – gest marcat de un eşec usturător) 35. În concluzie, se
poate spune că Aum Shinrikyo s-a îndreptat către terorism în cel mai pur sens al
conceptului, respectiv în ideea atingerii unor scopuri politice prin intermediul violenţei.36
Ceea ce trebuie reţinut, însă, nu este atât faptul că secta Aum a recurs la crimă
pentru a-şi atinge scopurile (la instigarea şi ordinele liderului Asahara), cât determinarea
cu care grupul s-a implicat în ceea ce s-a dovedit a fi un adevărat program de creare de
arme chimice (gaz sarin, în principal). Această evoluţie a activităţilor ilegale ale sectei
nipone nu poate fi studiată decât în contextul factorilor care stimulează utilizarea armelor
de distrugere în masă de către un stat sau un grup de persoane. Principalul argument, în
acest sens, este acela că armele de distrugere în masă reprezintă o armă puternică în mâna
unui grup slab din punctul de vedere al forţei convenţionale. O bombă atomică (fie ea şi
improvizată), o substanţă chimică de luptă sau un compus biologic ucigaş – ultimele
sintetizate în cantităţi serioase – pot schimba complet echilibrul de forţe în favoarea
organizaţiei care le deţine; cu o singură lovitură, aceasta poate ameninţa serios securitatea
unei întregi populaţii. Cazul sectei Aum Shinrikyo este primul de acest fel în care

34
James K. Campbell, “Excerpts from Research Study «Weapons of Mass Destruction and Terrorism:
Proliferation by Non-State Actors»”, în Terrorism and Political Violence, Vol. 9, Nr. 2, 1997, p. 29;
35
Apud. J. Walsh, E. Desmond, „Shoko Asahara: The Making of a Guru”, în Time, 3 aprilie 1995, Vol.
145, Issue 14, p. 30;
36
O demonstraţie convingătoare construieşte, în acest sens, profesorul Jean-Francois Mayer, de la
Universitatea din Fribourg, Elveţia, în articolul „Cults, Violence and Religious Terrorism: An International
Perspective”, în Studies in Conflict & Terrorism,(ed. Taylor & Francis), Nr. 24, 2001, p. 361-376;

25
echilibrul a depins în mare măsură de (in)capacitatea membrilor sectei de a dezlănţui
Armageddon-ul de care şeful lor avea nevoie pentru a instaura promisa „lume nouă”.
Asahara a creat Aum Shinrikyo în 1984, ca pe o şcoală de yoga; filosofia de bază
era un amalgam de credinţe şi principii hinduse, budiste şi yoghine, care propovăduiau,
în general, un model de viaţă ascetic şi devoţiunea faţă de guru. Chizuo Matsumoto, aka
Shoko Asahara, s-a proclamat încă de la început drept un profet care a primit de la
divinitate puteri miraculoase împreună cu o viziune asupra viitorului potrivit căreia
lumea avea să se sfârşească în 1997, iar supravieţuitori nu vor fi decât membrii cultului
Aum (nu întâmplător, simbolul sectei era figura zeului hindus Shiva, cel care
întruchipează deopotrivă creaţia şi distrugerea). Înainte de atacul asupra metroului din
Tokio, secta număra aproximativ 10.000 de membri în Japonia şi alte aproape 30.000 de
Rusia. Aum dispunea, în acelaşi timp, de filiale în Statele Unite (la New York), Germania
(Bonn) şi în Sri Lanka.
Această performanţă este cu atât mai mare cu cât autorul ei, Asahara, s-a născut în
1955, într-o familie săracă, fiind afectat de serioase deficienţe de vedere care l-au silit să
urmeze cursurile unei şcoli de orbi. Ulterior, viitorul guru a lucrat ca maseor şi
acupuncturist, într-o clinică obscură pe care a înfiinţat-o la Tokio; în 1981 însă, o
călătorie în Himalaya îi va oferi lui Asahara prilejul de a anunţa că avut o profundă
experienţă mistică, în urma căreia a căpătat puteri supranaturale (îndeosebi capacitatea de
a levita). Anunţul a produs oarecare senzaţie cu ajutorul unei reviste specializată în
„miracole”; deja, un număr din ce în ce mai mare de curioşi dornici să afle secretele auto-
proclamatului profet au început să vină către şcoala de yoga a lui Asahara. Curând, acesta
va deveni un cult religios, înregistrat ca atare şi beneficiind de avantajele oferite de legea
niponă (care, odată cu recunoaşterea statutului de grupare religioasă, oferă şi scutirea de
taxe pentru respectiva organizaţie)37. Treptat, Aum Shinrikyo avea să recruteze din ce în
ce mai mulţi adepţi, îndeosebi în mediile intelectualităţii tehnice, universitare şi al
oamenilor de afaceri, dornici să devină parte a unui fenomen spiritual care să îi ajute să
domine stresul cotidian. În strategia de recrutare (direcţionată vizibil către adulţi şi tineri
cu posibilităţi financiare) un rol major l-a avut melanjul de credinţe budiste şi principii
filosofice yoghine propus de Asahara. Liderul sectei care avea să dezvolte o teorie a
degenerării rasei umane, ce ar fi culminat apocaliptic cu o „bătălie finală”; ipoteza
liniştitoare era că un nou tip uman va apărea în Japonia, pentru a conduce noua lume –
însă aceşti supravieţuitori vor avea nevoie de cunoştinţele guru-ului Asahara, investit de
divinitate cu puteri supranaturale38.
La mijlocul anilor ’90, Aum Shinrikyo poseda deja toate trăsăturile unui grup
social deviant, care se îndreaptă către acte de violenţă ieşite din comun: un lider
charismatic ce îşi atribuie autoritate divină, o viziune apocaliptică asupra prezentului, dar
mai ales asupra viitorului, fascinaţia faţă de violenţă (ca mijloc de rezolvare a conflictului
cu autorităţile şi, în general, cu comunitatea) şi paranoia colectivă. Ultimele două
elemente au fost acumulate prin cultivarea unei psihoze a persecuţiei în rândul membrilor
cultului (persecuţie imaginată ca venind din partea autorităţilor nipone, dar şi a restului
populaţiei, considerată in corpore drept rău-voitoare) şi prin propovăduirea unor teze
filosofico-religioase potrivit cărora societatea niponă contemporană este coruptă şi
agresivă, iar datoria membrilor Aum este să se apere prin orice mijloace, inclusiv prin

37
Japonia postbelică a înregistrat apariţia unui important număr de culte şi secte religioase, majoritatea
compuse din persoane cu intenţii onorabile; în 1985, un studiu oficial nipon arăta că numărul acestor
organizaţii cu caracter religios era de 183.581 (apud. D. Van Bierna, E. W. Desmond, „The Prophet of
Poison”, Time, 3 Mai 1995, Vol 145, nr. 14, p. 26);
38
În 1985, Asahara va declara că a primit din partea zeului Shiva titlul de abiraketsu no mikoto, adică
„stăpânul luminii care conduce armatele zeilor” (apud. Manabu Watane, Op. cit., p. 83).

26
anihilarea opozanţilor şi criticilor.39 „Spălarea creierului” era completată prin insuflarea
credinţei potrivit căreia, la ordinul guru-lui, atât ucigaşul, cât şi victima sa ar obţine
salvarea sufletului, deoarece victima ar înceta să mai păcătuiască, iar sufletul său s-ar
elibera de povara păcatului, în timp ce asasinul ar acumula, prin gestul său eliberator,
puritate sufletească.40 Asahara îşi arogă, astfel, dreptul de a decide cine trebuie să trăiască
şi cine să moară:
„Să presupunem că o persoană ar acumula karma negativă şi ar
merge în iad, dacă ar fi lăsată să trăiască. Şi să presupunem că un individ
iluminat ar considera că ar fi mai bine să pună capăt vieţii persoanei
respective, dându-i ocazia să efectueze poa... [termen budist tibetan care
înseamnă transferul conştiinţei unui individ sau animal, de către un guru,
la un nivel superior de existenţă – n.a.]; obiectiv vorbind, asta ar însemna
distrugerea unei vieţi... Însă pe baza teoriei Vajrayana, nu este altceva
decât poa, cât se poate de respectabilă.”41
Dincolo de teoriile apocaliptice construite pentru îndoctrinarea membrilor sectei,
guru-ul Asahara s-a dovedit cât se poate de pragmatic în ce priveşte viitorul post-
Armageddon al organizaţiei sale. Astfel, liderul cultului i-a organizat pe membrii
„nucleului dur” al sectei după modelul... guvernului japonez; acest lucru ar fi garantat, în
viziunea lui Asahara, o trecere mai uşoară la noua administraţie din partea publicului
nipon, căruia Aum Shinrikyo i-ar fi oferit o imagine instituţională cu care era deja
obişnuit.
Este vorba de un guvern, cu miniştri şi secretari de stat - ai apărării, ştiinţei şi
tehnologiei, sănătăţii, finanţelor, educaţiei, telecomunicaţiilor ş.a.. În lista acestui cabinet,
compilată de James K. Campbel42 pe baza mai multor articole din presa niponă şi cea
americană (ziarele Sunday Mainichi şi, respectiv, săptămânalul Newsweek), apar inclusiv
portofoliul Noilor Credincioşi (din Est şi Vest) şi cel al Armelor Chimice. Ultimul era
condus de Masami Tsuchiya, doctorand în chimie organică la Universitatea Tsukuba; un
alt departament, al activităţilor clandestine, îl avea ca şef pe „numărul doi” al sectei Aum,
Kiyode Hayakawa, cel despre care ancheta poliţiei nipone va stabili că a supervizat
personal programul Aum de dotare cu diverse arme şi muniţii (inclusiv puşti de asalt AK-
47) precum şi cumpărarea elicopterului rusesc MI-17, dotat cu dispozitiv de pulverizare a
substanţelor chimice; cât despre ministerul sănătăţii, acesta îl avea ca responsabil pe
Seiichi Endo, absolvent al secţiei de inginerie genetică a Universităţii Kyoto – Endo s-a
ocupat de construirea armelor chimice şi biologic solicitate de Asahara, respectiv gaz
sarin şi toxină botulinică (aşa cum aveau să demonstreze percheziţiile la diversele locaţii
ale sectei).
Toate cele de mai sus demonstrează, cât se poate de clar, că Shoko Asahara îşi
dorea şi plănuia să joace un rol important pe scena politică niponă. Folosirea armelor de
distrugere în masă nu a reprezentat, din acest punct de vedere, decât o cale pe care liderul
Aum a considerat-o demnă de urmat în atingerea acestui ţel (după eşecul în tentativa de
ajunge membru al Dietei, în 1990). Decizia internă de a construi un arsenal chimic şi
bacteriologic reprezintă o consecinţă logică atât pentru teoriile apocaliptice propovăduire
de Asahara, cât şi pentru dorinţa sa de a cuceri puterea politică – arsenalul în cauză
reprezentând cel mai simplu (şi convingător) mod de a impune secta Aum în faţa
39
Apud. M. Ranstorp, “Terrorism in the Name of Religion”, în Journal of International Affairs, vol. 50,
nr.1, 1996, p. 41-62;
40
Pentru o schemă a factorilor care contribuie la exacerbarea comportamentului violent în grupurile
religioase, vezi J. F. Mayer, Op. cit., p. 371;
41
Apud. Shoko Asahara, Vajrayana kosu: kyogaku shisutemu kyohon [Vajrayana: manual de texte
doctrinare], Aum Shinrikyo, f.a., citat în Manabu Watanabe, Op. cit., p. 88;
42
Op. cit., p. 32;

27
autorităţilor. Din acest punct de vedere, cultul Aum Shinrikyo a dovedit că posedă toate
atributele specifice unei organizaţii teroriste capabilă să folosească, efectiv, arme de
distrugere în masă (ADM). Aceste atribute includ o dorinţă uriaşă de a obţine puterea,
destul de puternică încât să incite la acţiuni violente; cunoştinţe sofisticate despre
funcţionarea şi efectul armelor convenţionale sau neconvenţionale şi despre tacticile
militare; existenţa unui lider autoritar şi sociopat; ideologie care promovează şi se
bazează pe violenţă; suficiente resurse financiare pentru susţinerea unui program de
dezvoltare a ADM; acces la informaţii şi tehnologie specifică ADM; loialitate deplină din
partea membrilor grupului, care funcţionează ca o colectivitate închisă, izolată;
dezinteres din partea celor implicaţi faţă de posibilul eşec la acţiunilor grupului;
disponibilitate pentru asumarea de riscuri majore, inclusiv arestarea şi/sau pierderea
vieţii.
În pofida existenţei acestor factori interni, dar şi a unor externi, care au ajutat
indirect planurile criminale ale Aum Shinkiryo (cum ar fi reacţia târzie a autorităţilor
nipone, motivată de statutul de cult religios al grupării), secta condusă de Shoko Asahara
nu a reuşit să dezlănţuie Armageddon-ul pe care şi-l dorea. Anchetatorii poliţiei nipone
au întâmpinat, însă, dificultăţi în a stabili, cu precizie, care erau etapele planului lui
Asahara, declanşat prin atentatul din metroul capitalei Tokio, la 20 martie 1995. Unul
dintre membrii cultului, doctorul Ikuo Hayashi, interogat de autorităţi, avea să afirme că
scopul atentatului din metrou a fost să-i ucidă pe toţi cei aflaţi în zona staţiei
Kasumigaseki, precum şi în clădirile de la suprafaţă, majoritatea ocupate de birouri şi
agenţii guvernamentale.43 În logica dementă a liderului Aum, uciderea a mii de
funcţionari guvernamentali ar fi marcat, probabil, o lovitură serioasă dată autorităţilor,
poate chiar una de graţie, care le-ar fi convins de puterea sectei.
Oricare ar fi fost calculul din spatele acţiunilor Aum, cazul sectei conduse de
Shoko Asahara este deosebit de util nu doar pentru analiştii fenomenului terorismului cu
ADM, dar şi pentru specialiştii agenţiilor guvernamentale responsabile cu prevenirea şi
managementul unor astfel de situaţii de criză.44
În ce priveşte prevenirea unor astfel de cazuri, lucrurile nu s-au schimbat prea
mult, pe mapamond, în cei peste 8 ani de la atentatul din 20 martie 1995. Poate că una
dintre cele mai îngrijorătoare situaţii este reprezentată de disponibilitatea, pe piaţa liberă,
a unor materiale şi echipamente destul de sofisticate, absolut necesare oricărui grup
implicat în dezvoltarea unor ADM de tip chimic sau biologic. Secta Aum a cumpărat, în
Japonia şi Rusia, spectrometre de masă, spectrofotometre cu infraroşii şi gaz-
cromatografe; alături de acestea, secta a avut acces liber la toate substanţele cunoscute ca
folosite în producerea substanţelor neuro-paralizante precum gazele sarin şi tabun, de la
dimetilamină şi cianură de sodiu la alcool etilic şi izopropilic, acetonitril, fluorură de
sodiu. Aceste substanţe şi multe altele, considerate „de risc”, ar trebui să fie monitorizate,
însă legislaţiile de profil existente în diverse state (inclusiv în cele dezvoltate) sunt
adesea ignorate sau aplicate cu întârziere. La fel stau lucrurile şi cu măştile de gaze sau
substanţele chimice folosite la purificarea aerului, care pot fi achiziţionate din magazine
cu efecte militare.
În contextul internaţional creat după atentatele antiamericane de la 11 septembrie
2001, pericolul reprezentat de terorismul cu arme de distrugere în masă a devenit
imposibil de neglijat. Cazul Aum a dovedit că potenţialul de atac al grupărilor teroriste
este amplificat nu doar de motivaţia ideologică şi/sau politică a membrilor lor, ci şi de
43
Informaţia este extrasă dintr-o depeşă a Agenţiei France Presse, semnată de Chiaki Ishimura şi difuzată la
22 martie 1995;
44
Un studiu cât se poate de serios argumentat este propus de Robyn Pangi, profesor la J.F. Kennedy School
of Government, Universitatea Harvard, SUA: „Consequence Management in the 1995 Sarin Attacks on the
Japanese Subway System”, în Studies in Conflict & Terrorism, Vol. 25, p. 421-448, 2002;

28
posibilitatea relativ facilă de achiziţionare a unor substanţe chimice şi echipamente de
laborator ce pot fi utilizate la dezvoltare unor arme de distrugere în masă, chimice sau
biologice.

Anexă:
„Economia japoneză se resimte de pe urma atentatelor cu gaz toxic
TOKIO, 28 apr 1995 (MEDIAFAX) - Tragicul atac cu gaz toxic - sarin - din metroul
capitalei nipone, incident în care şi-au pierdut viaţa 12 persoane, a provocat o altă
victimă, şi anume însăşi economia naţională a Japoniei, relevă un studiu dat publicităţii la
Tokio şi citat de REUTER. Astfel, milioane de japonezi au fost atît de captivaţi în ultima
lună de transmisiunile televizate ale percheziţiilor efectuate la complexele sectei Aum,
încît au "uitat" să mai iasă în oraş pentru a-şi cheltui banii, a anunţat Agenţia pentru
Planificare Economică din capitala Japoniei. "Aum a provocat mari pierderi economiei
naţionale, pentru că toţi japonezii au devenit practic 'lipiţi' de televizor şi nu se mai duc la
cumpărături", a declarat directorul acestei agenţii, Masahiko Komura, citat de REUTER.
În cele şase săptămîni ce au urmat atentatului din 20 martie, emisiunile informative
nipone au fost dominate de investigaţiile asupra misterioasei secte, acest subiect fiind
monitorizat zilnic şi în numeroase alte emisiuni televizate, cum ar fi interviuri sau
dezbateri ale personalităţilor politice şi sociale.”

Terorismul biologic şi riscurile societăţii contemporane

Epidemie: boală infecţioasă care afectează un număr mare de indivizi, într-un timp scurt (lat. epidemia)45
Pandemie: epidemie care cuprinde într-un timp relativ scurt toată populaţia unei regiuni, ţări etc. (fr.
pandémie)46

La mijlocul anilor ’90, principalul motiv de panică în lumea agenţiilor naţionale şi

internaţionale responsabile cu protecţia anti-teroristă a fost posibilitatea ca una sau mai
multe arme de distrugere în masă (nucleare, chimice sau biologice) să încapă pe mâinile
unor grupuri cu potenţial terorist, capabile să utilizeze un astfel de mijloc pentru a atrage
atenţia asupra revendicărilor lor şi/sau pentru a şantaja un stat anume.
Discuţiile pe această temă au fost şi sunt nenumărate, inclusiv în mass-media şi în
mediul academic de profil; ele au ajuns, la un moment dat, să inspire inclusiv industriile
culturale, cinematografia fiind prima care a profitat de pe urma imaginarului catastrofic
de sfârşit de mileniu al II-lea.47
În acest context, la mijlocul deceniului trecut, un incident terorist în premieră avea să
tragă un important semnal de alarmă. Este vorba despre atentatul cu gaz sarin din metroul
capitalei nipone Tokio, petrecut la 20 martie 1995, soldat cu 12 morţi şi aproape 5.000 de
răniţi (vezi supra). Atentatul a fost opera unui cult religios japonez – Aum Shinrikyo
(„Adevărul Suprem”) şi avea să marcheze un punct de cotitură în istoria terorismului:
pentru prima dată, o organizaţie de tip civil declanşa un atac cu arme de distrugere în
masă asupra populaţiei din propria ţară, în scopuri teroriste.48

45
Florin Marcu, Marele Dicţionar de neologisme, ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 322.
46
Idem, p. 633.
47
Am abordat această temă în articolul „Imaginea teroristului în producţiile hollywood-iene ale anilor ‘90”,
publicat în volumul Academia Naţională de Informaţii - a IX-a Sesiune de Comunicări Ştiinţifice,
Bucureşti, martie 2003.
48
James K. Campbell, “Excerpts from Research Study «Weapons of Mass Destruction and Terrorism:
Proliferation by Non-State Actors»”, în Terrorism and Political Violence, Vol. 9, Nr. 2, 1997, p. 29;

29
 Atentatul din martie 1995 a fost momentul care a adus cultul Aum Shinrikyo în
atenţia opiniei publice mondiale; investigaţiile făcute de autorităţile nipone aveau să
scoată la iveală o serie de elemente din trecutul grupării religioase, care au uimit şi, în
acelaşi timp, au dat fiori reci guvernelor din întreaga lume. Este vorba, în principal, de
faptul că secta a reuşit să producă o armă chimică (gazul sarin), şi s-a aflat destul de
aproape de a fabrica o armă biologică (antraxul).
Pentru discuţia de faţă este important cel de-al doilea aspect, şi anume tentativa Aum
de a cultiva bacilul carbonului, pentru a-l folosi în scopuri teroriste. Astfel, în 1993,
autorităţile sanitare din Japonia au fost chemate să investigheze o clădire de opt etaje din
Kameido, o suburbie a capitalei nipone, Tokio. Inspectorii municipalităţii primiseră deja
peste 150 de reclamaţii din partea localnicilor, care acuzau mirosul greu şi aerul
imposibil de respirat din preajma imobilului. Clădirea aparţinea cultului Aum Shinrikyo,
care stârnise deja discuţii în presa japoneză, cu privire la ideologia apocaliptică
propovăduită de liderul sectei, Shoko Asahara. Autorităţile au luat probe de depuneri de
pe pereţii clădirii şi le-au analizat în laborator; poliţia dorea să verifice zvonurile potrivit
cărora cultul fierbea, în clădire, cadavrele unor membri care încercaseră să dezerteze.
Neştiind ce anume să caute, experţii niponi au ratat o descoperire capitală: probele
prelevate de pe pereţii clădirii conţineau germeni de antrax.
Aşa cum avea să se dovedească doi ani mai târziu, în cadrul anchetei de după atacul
cu gaz sarin, membrii Aum cultivau spori de antrax în subsolul imobilului din Kameido,
şi pompau substanţa astfel obţinută de pe acoperişul clădirii, în încercarea de a declanşa o
contaminare cât mai întinsă a zonei. Se poate spune că, dacă incidentul din 1993 ar fi fost
recunoscut şi imputat cultului drept un atac terorist de tip biologic, ar fi existat şanse mari
ca atentatul cu gaz sarin din 1995 să nu mai aibă loc.
Oricum, încercările specialiştilor recrutaţi de Shoko Asahara pentru a sintetiza bacilul
antraxului au eşuat şi nici una dintre persoanele care ar fi putut fi infectate în suburbia
capitalei Japoniei nu a avut de suferit; în martie 2003, un cercetător american în domeniu
a anunţat că, de fapt, biologii sectei nipone au utilizat o variantă inofensivă a antraxului,
obţinută dintr-un vaccin împotriva maladiei fabricat de o companie din Colorado, Statele
Unite.49 Sporii obţinuţi astfel au fost inofensivi, deoarece bacilului din care au rezultat îi
lipsea un fragment de ADN, fapt care îi anula potenţialul letal.

Dacă analizăm circumstanţele în care s-a produs incidentul din 1993, primul lucru
demn de menţionat este faptul că doar incapacitatea sectei Aum de a obţine o mostră de
bacil mortal a stat între planurile apocaliptice ale Aum Shinrikyo şi realitate. Astfel, secta
a profitat de disponibilitatea, pe piaţa liberă, a unor materiale şi echipamente absolut
necesare pentru dezvoltarea unor arme chimice sau biologice. Secta Aum a cumpărat, în
Japonia şi Rusia (direct sau prin interpuşi) spectrometre de masă, spectrofotometre cu
infraroşii şi gaz-cromatografe; alături de acestea, secta nu a avut nici-o problemă în a
obţine substanţele cunoscute ca fiind folosite la producerea unor substanţe neuro-
paralizante precum gazele sarin şi tabun: dimetilamină, cianură de sodiu, acetonitril,
fluorură de sodiu ş.a.50
Această disponibilitate reprezintă un factor de risc terorist, ce ţine de dezvoltarea
tehnologică a lumii în care trăim. Lui i se adaugă un alt factor de risc, legat şi el de
modernitate: evoluţia transporturilor internaţionale (aeriene, terestre şi maritime) face ca
problema modului de răspândire a agenţilor chimici sau biologici să aibe o pondere tot

49
Apud NewsRX.com, „Researcher: Innocuous anthrax from Colorado used in 1993 cult attack in Tokyo”,
10 martie 2003.
50
Conform lui Robyn Pangi, „Consequence Management în the 1995 Sarin Attacks on the Japanese
Subway System”, în Studies in Conflict & Terrorism, Vol. 25, p. 421-448, 2002.

30
mai mică în ansamblul dificultăţilor presupuse a sta în calea organizării unui atac cu
ADM biologice sau chimice. Mai ales în cazul primei categorii, epoca zborurilor
transcontinentale a făcut ca un virus sau un bacil contractat de o persoană într-un colţ al
mapamondului să ajungă, în mai puţin de o zi, de cealaltă parte a globului, înainte chiar
ca microorganismul letal să intre în perioada de incubaţie şi, mai ales, înainte ca
simptomele maladiei să devină evidente. Pentru a realiza contextul tehnologic al ipotezei
de mai sus, să ne amintim că anual, cursele aeriene internaţionale transportă aproximativ
o jumătate de miliard de persoane – asta în condiţiile în care, în lipsa zborurilor de
pasageri, pesta porcină din 1918-1919 a făcut înconjurul planetei de câteva ori în mai
puţin de doi ani, ucigând 33 de milioane de oameni. Astăzi (4 februarie 2004, n.a.), 140
de oameni de afaceri au călătorit cu avionul timp de 18 ore, fără escală, din Los Angeles
la Singapore, plătind câteva mii de dolari pe un bilet dus-întors. Este vorba despre cea
mai lungă cursă directă din istoria aviaţiei comerciale şi reprezintă, din punctul de vedere
al studiului de faţă, un argument care se adaugă la cele de mai sus.
Un alt treilea factor de risc îl reprezintă circuitul liber şi cvasi-general al informaţiei,
care face ca veştile proaste să ajungă peste tot în lume, într-o formă sau alta, alimentând
temerile, prejudecăţile şi spaimele comunităţilor umane şi expunând guvernele la
presiunea opiniei publice. Aşa cum au dovedit evenimentele din ultimele luni, apariţia
unor noi cazuri de pneumonie atipică sau SARS (sindromul respirator acut sever) în
China şi, respectiv, izbucnirea unei epidemii de gripă aviară care a cuprins, în câteva zile,
întreaga Asie, au fost urmărite pas cu pas de mass-media internaţionale.
Încercările autorităţilor unora dintre statele asiatice – afectate de gripa puilor de găină
– de a restrânge accesul la informaţiile legate de situaţia epidemiei s-au dovedit complet
ineficiente.51 Accesul la informaţii privind starea de sănătate a populaţiei este, în general,
dificil în multe ţări din emisfera sudică – îndeosebi cele care depind de turism sau de
investiţii străine. Lipsa transparenţei nu face însă decât să stimuleze panica cetăţenilor
din alte colţuri ale lumii, care îşi pierd încrederea în declaraţiile oficiale ale guvernelor
unui stat dovedit că a încercat să ascundă izbucnirea unei maladii infecţioase...
Un alt factor de risc îl reprezintă urbanizarea masivă, respectiv extinderea
metropolelor, în lumea dezvoltată dar mai ales în cea săracă. În primii ani ai secolului
trecut, puţin mai mult de 5 procente din populaţia planetei trăia în oraşe cu peste 100.000
de locuitori. La sfârşitul secolului al XX-lea, 45% din omenire (aproximativ 2,5 miliarde
de oameni) vieţuia în centre urbane. Între 1950 şi 1995, numărul oraşelor cu peste un
milion de locuitori din ţările dezvoltate aproape s-a dublat (de la 49 la 112); în aceeaşi
perioadă, numărul acestor oraşe a crescut de şase ori în ţările în curs de dezvoltare (de la
34 la 213). O statistică a Organizaţiei Naţiunilor Unite estima, în 1996, că până în 2025,
peste 5 miliarde de oameni (61% din populaţia Terrei) vor trăi în oraşe.52
Se pune însă întrebare: ce fel de oraşe vor fi aceste megalopolisuri ale sudului slab
dezvoltat? Sărăcia, şomajul, criminalitatea, poluarea, infrastructurile insuficiente sau
supra-solicitate, condiţiile de locuit precare, asistenţa sanitară insuficientă, bolile
infecţioase... Toţi aceşti factori se asociază pentru a construi un ecosistem urban în care
viaţa de zi cu zi devine aproape imposibil de trăit, în multe dintre oraşele ţărilor sărace
sau insuficient dezvoltate. Pe o posibilă listă se regăsesc aglomeri urbane precum
Karachi, Jakarta, Sao Paolo, Cairo, New Delhi, Kinshasa, Monrovia, Guangzhou – toate
acestea fiind megalopolisuri care atrag anual milioane de oameni de la ţară, în căutarea
unei vieţi mai bune.
51
“Bangkok admet un “cafouillage” dans sa gestion de la grippe aviaire” (Agence France Presse,
28.01.2004, 11,55 GMT), “Grippe aviaire: un journal vietnamien évoque la dissimulation d’une épidémie”
(Agence France Presse, 28.01.2004, 12,28 GMT).
52
Apud Eugene Linden, „The Exploding Cities of the Developing World”, în Foreign Affairs, Vol. 75, no.1,
Jan./Feb. 1996, p. 53.

31
 Dezvoltarea explozivă a oraşelor din lumea săracă a avut drept consecinţă şi crearea
unui mediu în care bolile infecţioase se propagă cu repeziciune; în majoritatea cazurilor,
oraşele însele sunt focarele de infecţie, aşa cum s-a întâmplat cu pneumonia infecţioasă
din Surat, sau cu apariţia teribilei Ebola în 1995, în oraşul Kikwit din Zair. Urbanizarea şi
migratia de la sat la oraş au schimbat comportamentul oamenilor, dar şi relaţia lor cu
micro-organismele – viruşi, bacterii, microbi. Pe de o parte, industria sexului din marile
oraşe are drept rezultat creşterea spectaculoasă a incidenţei bolilor cu transmitere
sexuală; pe de altă parte, aglomerările urbane fie dispun de o piaţă neagră a
medicamentelor antibiotice, fie oferă acces facil la acestea, lucru care încurajează
folosirea lor abuzivă şi stimulează, astfel, viruşii şi bacteriile să dezvolte rapid imunitate
la diversele medicamente. Vom adăuga aici asistenţa medicală precară, precum şi
insuficienţa măsurilor de igienă din instituţiile medicale – care se transformă, uneori, în
chiar centre de propagare a maladiilor.
Se pune întrebarea legitimă: cum pot profita teroriştii de pe urma acestor maladii
infecţioase, izbucnite accidental, dar cu efecte devastatoare pentru ţările afectate?
Răspunsul este evident: un grup terorist, activ sau nu în regiunea afectată, poate
revendica epidemia ca fiind rodul unui atac cu o armă biologică, sau poate încerca să
extindă aria epidemiei, folosind voluntari infectaţi, trimişi (clandestin, eventual) în
spaţiul statului/statelor pe care doreşte să le atace.
În primul caz, teroriştii se vor baza pe rapiditatea cu care circulă informaţia: odată
comunicatul de revendicare remis principalelor agenţii de presă, acesta va fi preluat de
clienţii lor – posturi de radio şi televiziune, ziare, reviste, site-uri de internet etc.
Informaţia va deveni globală, iar grupul terorist va obţine recunoaştere, chiar dacă, mai
devreme sau mai târziu, autorităţile vor dezminţi implicarea acestuia, cu dovezi concrete;
mecanismul dezminţirii în mass-media comportă un dezavantaj major: în majoritatea
cazurilor, o parte a audienţei va rămâne convinsă că dezminţirea oficială este o minciună,
dând astfel credit falsei revendicări a teroriştilor.
Lucrurile se pot complica şi mai mult în momentul în care originea maladiei este
neclară (deci, există o şansă ca ea să fie, în ochii publicului, mai degrabă rezultatul unei
manipulări artificiale a virusului decât cel al unei mutaţii naturale a acestuia). De
exemplu, originile virale ale pneumoniei atipice (SARS) sunt, încă, neclare. În octombrie
2003, un grup de oameni de ştiinţă americani anunţau că SARS este declanşat de un
virus, dar că boala a afectat, în jumătate din cazuri, persoane în corpul cărora nu au fost
detectaţi viruşii suspectaţi, iniţial, şi identificaţi în organismele celorlaţi pacienţi.53
Un caz similar, în care au fost formulate deschis acuzaţii de terorism, este cel al
epidemiei de pneumonie infecţioasă (Yersinia pestis) care a afectat oraşul indian Surat, în
1994 (aproximativ 200 de morţi). În momentul în care vestea că o molimă a lovit oraşul,
aproape 500.000 dintre locuitorii acestuia s-au urcat în trenuri şi s-au refugiat către
diverse destinaţii de pe subcontinentul indian. Panica declanşată la nivel naţional a
provocat pierderi de două miliarde de dolari economiei indiene; în tot acest timp, presa
hindusă a întreţinut, voit sau nu, un curent de opinie care acuza Pakistanul că a produs şi
răspândit bacteria în mod intenţionat, pe teritoriul Indiei. Ulterior, o serie de oameni de
ştiinţă indieni aveau să toarne gaz pe foc, afirmând că bacteria este rezultatul unei
operaţiuni de inginerie genetică.54 Oficial, autorităţile de la New Delhi au respins aceste
afirmaţii, lucru care a dezamorsat o posibilă criză în relaţiile – şi aşa tensionate – cu
Pakistanul. Nu este însă greu de imaginat un scenariu (şi consecinţele lui) în care
presupusul atac bacteriologic ar fi fost revendicat de una dintre grupările islamiste
53
Apud NewsRx.com, „Viral origin of SARS remains unclear”, 15.10.2003.
54
Conform Laurie Garrett, „The Return of Infectious Disease”, în Foreign Affairs, Vol. 75, no.1, Jan./Feb.
1996, p. 73-74.

32
separatiste din Kaşmir, precum Lashkar-e-Tayba sau Jaish-e-Mohammed, despre care
India afirmă că sunt susţinute financiar şi logistic de Islamabad...
Am vorbit, mai sus, despre o serie de factori care aruncă o lumină nouă asupra
pericolului terorismului biologic: i) disponibilitatea echipamentelor şi tehnologiilor
necesare pentru construirea armelor biologice; ii) progresul reţelelor de transport care
facilitează răspândirea rapidă a unui virus la nivel continental şi global; iii) existenţa unui
circuit informaţional cvasi-instantaneu care acoperă practic întreg mapamondul; iv)
explozia megalopolisurilor supra-populate dar din ce în ce mai şubrede ca infrastructură.
La aceştia se adaugă un al cincilea factor, de natură ecologică, referitor la relaţia
dintre om şi animal. Izbucnirea în Asia a epidemiei de gripă aviară, despre care
Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că are potenţialul de a ucide milioane de
oameni55, a redeschis discuţia asupra riscurilor transmiterii la om a unor boli infecţioase
pentru care organismul uman nu este deloc pregătit. Experţii au acuzat, în acest sens,
condiţiile promiscue în care sunt crescute şi consumate animalele şi păsările domestice
pe continentul asiatic; practica fermelor cu milioane de pui de găină, în care condiţiile de
igienă sunt mult sub standardele din societăţile occidentale, reprezintă un risc major
pentru viitor, putând declanşa – afirmă specialiştii în biologie şi medicină veterinară – noi
boli infecţioase capabile să ucidă oameni, nu doar animale.56

În acest context, putem discuta despre cel de-al doilea scenariu terorist – acela în care
un grup de indivizi decide să se folosească de momentul izbucnirii unei epidemii, în mod
activ. Respectiva organizaţie ar putea recurge la voluntari care, odată contaminaţi, ar
călători în diverse zone ale globului, la mare distanţă, pentru a răspândi maladia. O astfel
de operaţiune ar presupune doar existenţa unor cunoştinţe generale despre modul în care
acţionează viruşii (simptome, perioadă de incubaţie etc.) precum şi accesul la mijloace de
transport rapide, cu arie largă de acoperire.
Un posibil exemplu de act terorist cu arme biologice (des citat în numeroase lucrări
de specialitate) îl oferă un studiu din 1995 al U.S. Office of Technology Assessment, care
a calculat că 100 de kilograme de substanţă contaminată cu un virus sau o bacterie
precum antraxul, răspândite deasupra capitalei Washington D.C. cu ajutorul unui avion ar
putea provoca moartea a peste două milioane de persoane. Un alt experiment, realizat de
armata americană în 1996, a dovedit că în metrou, curenţii de aer creaţi de circulaţia
trenurilor fac posibilă deplasarea sporilor pe distanţe de kilometri, în câteva minute.57
Să ne imaginăm însă un scenariu în care unul sau mai mulţi indivizi infectaţi cu
virusul Ebola sau virusul Lassa (care declanşează o puternică hemoragie) se plimbă,
vreme de câteva ore, prin metroul unei metropole americane sau vest-europene. Mii de
oameni care călătoresc în diverse direcţii ar fi expuşi infecţiei; autorităţilor sanitare le-ar
fi imposibil să izoleze focarul maladiei şi să-i găsească, înainte de a fi prea târziu, pe toţi
cei contaminaţi... Iar dacă vom schimba datele problemei şi vom înlocui virusul Ebola cu
unul de tipul celui care a declanşat epidemia de gripă a păsărilor, în Asia, atunci vom
avea de-a face cu o situaţie aproape fără ieşire (dat fiind faptul că, în cazul virusului
H5N1, responsabil pentru gripa aviară, nu există, deocamdată, un vaccin.)

55
Declaraţia a fost făcută la 27 ianuarie 2004, la Hanoi, de dr. Shigeru Omi, director al biroului OMS
pentru Pacificul de Vest (citat de AFP, „La grippe aviaire a le potentiel de tuer des millions de gens”,
27.01.2004, 16,36 GMT).
56
Apud Ben Rowse, „Les experts stigmatisent la promiscuite entre l’homme et l’animal en Asie”, Agence
France Presse, 01.02.2004, 10,20 GMT.
57
Conform Sharon Begley, „Study the Lessons of Aum Shinrykio”, în Newsweek, vol. 138, nr. 19,
11.05.2001.

33
 Experţii în medicină au recunoscut, în ultimii ani, că orice microb (inclusiv cei pe
care ştiinţa nu i-a recenzat încă) poate fi influenţat de condiţiile în care se dezvoltă –
poluare, antibiotice, radiaţii, contact şi încrucişare cu alte microorganisme – în sensul
transformării sale într-o ameninţare biologică globală. Dacă adăugăm la această povară a
modernităţii şi riscul manipulării viruşilor şi bacteriilor de către grupuri şi organizaţii
teroriste, vom obţine tabloul înfricoşător ar ameninţării pe care o reprezintă armele
biologice, la început de mileniu al III-lea. Aceasta este şi va fi, cu siguranţă, o provocare
pentru guvernele lumii şi autorităţile internaţionale, în contextul dramaticelor evoluţii
sociale şi politice petrecute, în ultimul deceniu, pe mapamond.

Terorismul cauzelor nobile: Ecoterorismul, Terorismul anti-avort

Studii de caz:
ANIMAL LIBERATION FRONT (ALF)
Frontul pentru Eliberarea Animalelor este grupare extremistă având drept scop
protejarea “drepturilor animalelor”. Bazele grupării au fost puse în 1972, de către
britanicii Ronnie Lee şi Cliff Goodman, care vor fi arestaţi şi condamnaţi în Mare
Britanie, în martie 1974, pentru incendierea unor laboratoare în care se practicau
cercetări pe animale. Eliberat în 1976, Ronnie Lee va fonda ALF împreună cu 30 de
simpatizanţi ai acestei cauze. ALF a fost descrisă, încă de la apariţie, drept o grupare care
luptă împotriva abuzurilor comise asupra animalelor, salvându-le şi provocând pagube
materiale autorilor abuzurilor; pe termen lung, ALF ar viza falimentarea companiilor
implicate în experienţe pe animale şi/sau folosirea acestora pentru testarea diverselor
produse (medicamente, cosmetice etc.). În opinia activiştilor ALF, protestele lor sunt
non-violente, atâta vreme cât violenţa presupune, potrivit lor, existenţa unei fiinţe care
suferă; din acest punct de vedere, distrugerile materiale provocate de incendieri, sabotaje
ş.a. nu ar reprezenta o formă de violenţă.
În anii ce au urmat apariţiei ALF, membrii săi au comis, în Marea Britanie şi Statele
Unite, numeroase acte de vandalism şi sabotaj, ale căror ţinte au fost abatoare, crescătorii
de animale, circuri, restaurante de tip fast-food; numai în 1976-1977, pagubele însumate
ale atentatelor ALF au depăşit 250.000 de lire sterline. Acţiunile distructive ale ALF au
fost extinse, la sfârşitul anilor ’80, la ameninţări şi atacuri împotriva unor persoane
considerate responsabile pentru abuzuri asupra animalelor. Gruparea a folosit scrisori-
capcană şi a ameninţat cu contaminarea cu substanţe toxice a produsele alimentare ale
unor companii de renume. Cel mai cunoscut caz este legat de presupusa injectare cu
otravă pentru şoareci a batoanelor de ciocolată Mars, produse în noiembrie1984 la o
fabrică din oraşul englez Southampton; motivul citat de ALF a fost folosirea acela că
firma în cauză făcea teste pe maimuţe. Mai multe sute de tone de batoane de ciocolată au
fost retrase din magazine şi distruse, pagubele fiind estimate la 6 milioane de lire sterline.
Alte ameninţări de acelaşi calibru au făcut referire la posibila contaminare cu mercur a
curcanilor sacrificaţi la mai multe abatoarte din Regatul Unit, precum şi la alterarea unor
produse cosmetice, în care s-ar fi amestecat substanţe vezicante.
Atentate cu efecte distrugătoare au mai fost comise de ALF în 1989, când un laborator de
cercetare aparţinând de Universitatea din Arizona a fost incendiat, după ce din cuştile
sale au fost eliberaţi peste o mie de şoareci, hamsteri şi iepuri. În iunie 1991, o
crescătorie de nurci condusă de specialişti ai Universităţii din Oregon a fost devastată de
un incendiu provocat de ALF. Amploarea pagubelor a determinat Biroul Federal de
Informaţii al SUA să clasifice ALF drept organizaţie teroristă, începând cu 1991. Potrivit
investigaţiilor FBI, gruparea a comis numeroase atacuri şi acte de vandalism îndreptate,
în ultimul deceniu, împotriva unor laboratoare de cercetări biomedicale, abatoare şi

34
magazine de blănuri din statele americane Oregon, Wisconsin, Utah, Washington. Nu au
fost ocolite nici locuinţele unor oameni de afaceri şi cercetători, iar în 1996 şi 1999, mai
multe zeci de plicuri în care se aflau lame de ras înmuiate în otravă pentru şoareci au fost
expediate pe adresele unor magazine de articole vânătoreşti şi ale unor laboratoare de
cercetare cunoscute pentru experimente pe maimuţe.
Potrivit autorităţilor britanice şi americane, ALF nu are membri propriu-zişi; teoretic, din
grupare face parte orice persoană vegetariană şi care desfăşoară activităţi similare celor
ale Frontului. În prezent, ALF susţine că ar număra aproape 3.000 de simpatizanţi, dintre
care 100 ar fi numărul activiştilor propriu-zişi. Alte câteva mii de persoane susţin
organizaţia prin donaţii, prin intermediul unui aşa-numit “grup de sprijin” (ALFSG).
Trebuie subliniat că ALF nu are o structură ierarhică şi se bazează pe propaganda
diseminată prin intermediul reţelelor de aderenţi (care folosesc atât Internetul, cât şi afişe
şi manifeste). Activiştii sunt recrutaţi din rândul grupurilor ce susţin drepturile
animalelor; odată incluşi în grupare şi antrenaţi în acte de vandalism şi chiar de tip
terorist, orice colaborare cu autorităţile face din “trădător” o ţintă pentru acţiuni de
pedepsire şi intimidare: de la publicarea fotografiei şi adresei pe Internet şi in publicaţiile
tipărite de membri ALF la agresiune fizică, scrisori de ameninţare, distrugerea maşinii
personale, incendierea locuinţei. Aceste acţiuni sunt cu atât mai periculoase cu cât, dată
fiind structura ALF, conducerea acestuia nu controlează aproape deloc nivelele inferioare
ale organizaţiei.
De la apariţia ALF, peste 300 de sentinţe împotriva unora dintre membrii Frontului au
fost pronunţate numai în Marea Britanie; majoritatea acestora au fost condamnaţi pentru
incendierea unor proprietăţi publice sau private şi pentru posesia de explozivi.

ANIMAL RIGHTS MILITIA (ARM) este o grupare radicală desprinsă din

Animal Liberation Front, la începutul anilor ’80; spre deosebire de ALF, linia de acţiune
a ARM merge către violenţă extremă, îndreptată împotriva unor persoane considerate
vinovate pentru încălcarea drepturilor animalelor. Potrivit poliţiei britanice, este posibil
ca ARM să fie un nume de împrumut pentru membrii ALF, sub care sunt revendicate
atacuri directe asupra oameni de ştiinţă, cercetători, patroni de abatoare şi lanţuri de
magazine cu articole pentru vânătoare. Autorităţile britanice susţin că membrii grupării
reprezintă un segment de orientare extremistă al mişcării pentru drepturile animalelor,
care ar fi depăşit deja inhibiţiile pe care le au alte grupări cu privire la comiterea de
asasinate şi atentate sângeroase, în numele drepturilor animalelor.
În 1982, grupul a trimis scrisori-capcană mai multor politicieni britanici; în ianuarie
1986, patru maşini aparţinând unor cercetători au fost minate, însă gruparea a anunţat
poliţia înainte de producerea exploziilor. În vara lui 1987, trei atentate cu bombe
incendiare de mici dimensiuni au fost comise in tot atâtea magazine de blănuri din oraşul
englez Debenham, pagubele ridicându-se la aproape 9 milioane de lire sterline. Alte
atacuri similare au fost revendicate de ARM în 1994, când ţintele au fost magazine de
marochinărie şi de articole pentru pescuit-vânătoare.
În 1999, ARM a ameninţat, printr-un comunicat, că pregăteşte o “listă neagră”a
cercetătorilor implicaţii în vivisecţii, ce ar putea deveni “ţinte” ale grupării.

Terorismul anti-avort este un fenomen întâlnit cu precădere în Statele Unite şi

Canada; iniţial, mişcarea anti-avort de pe continentul nord-american s-a abţinut de la
violenţe, mulţumindu-se să picheteze clinicile şi spitalele specializate, cu intenţia de a
intimida cadrele medicale şi femeile care apelează la avorturi. Grupurile de presiune din
Statele Unite s-au radicalizat la începutul anilor ’90, după adoptarea unor legi federale
menite să limiteze protestele organizate la intrarea în clinici. Printre aceste legi se numără

35
şi Freedom of Access to Clinic Entrances Act (FACE) introdusă în 1994. Activiştii anti-
avort au început să organizeze acţiuni violente, având ca ţintă nu doar clinicile şi clientele
acestora, ci chiar şi forţele de ordine; astfel, militanţii au incendiat facilităţii medicale, au
provocat explozii cu ajutorul bombelor improvizate şi au împuşcat medici, asistente şi
agenţi de pază la respectivele instituţii, dar şi pompieri şi poliţişti sosiţi la locul unor
astfel de atentate (majoritatea acestor asasinate au fost comise de lunetişti). O serie de
crime au fost înregistrate în SUA şi Canada începând cu 1993 şi până în 1998, victimele
fiind cu precădere medici şi proprietari de clinici specializate în avorturi. Zeci de clinici
au fost atacate cu bombe, în state americane precum Nevada, California, Oregon,
Massachusetts, Alabama, New York, precum şi în oraşele canadiene Winnipeg şi
Vancouver. Numărul şi frecvenţa atentatelor au dus la deschiderea, de către FBI, a unei
anchete privind o posibilă conspiraţie la nivel federal, aflată la originea campaniei de
violenţe. Mai multe sute de persoane cunoscute pentru orientări religioase creştin-
fundamentaliste, radicale, au fost interogate; neoficial, FBI a dezminţit existenţa unui
complot la nivelul SUA. Terorismul anti-avort a silit clinicile şi spitalele vizate de autorii
atacurilor să crească de câteva zeci de ori investiţiile în sistemele de securitate (paznici,
sisteme video, alarme etc.), atât în Statele Unite cât şi în Canada.

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE
COMUNICĂRII

36
 Mass-media şi terorismul

Tutorat II

Forma de învăţământ: IDD

Anul de studiu: IV
Lector asociat: George Surugiu, M.A., jurnalist

Terorismul şi mass-media
Vom utiliza, în continuare, următoarea definiţie a terorismului: folosirea
intenţionată a violenţei sau ameninţarea cu folosirea violenţei de către un stat, o
organizaţie sau o persoană împotriva civililor sau a ţintelor civile, cu scopul de a
obţine anumite rezultate politice.

37
 Terorismul are drept scop să răspândească teama, nu doar la nivelul victimei, ci la
cel al comunităţii din care aceasta face parte. Astfel, din punctul de vedere al
comunicării sociale, terorismul poate fi definit ca un act psihologic pus în practică
pentru a se obţine, prin intermediul mass-media, o reacţie cât mai puternică din partea
audienţei acestora.
Conceptul de audienţă îl presupune automat pe cel de public. Publicul “aparţine”
însă, astăzi mai mult ca oricând, mediilor de informare. Relaţia acestora cu terorismul
este una specială, nu de puţine ori afirmându-se că “fără presă, nu ar exista terorism”.
Sociologul francez Jean Baudrillard58 recunoaşte deschis valabilitatea acestei paradigme:
“(…) este adevărat că terorismul nu există în sine, ca act politic original: el este
ostaticul mass-media, la fel cum mass-media reprezintă ostaticul lui.”
În volumul citat, Baudrillard ajunge la o concluzie şocantă: “dacă nu mai vreţi
terorism, va trebui să renunţaţi şi la informaţie”.59
Desigur, această afirmaţie poate părea, la o primă lectură, de-a dreptul brutală.
Însă nu trebuie uitat că scopul ultim al actului terorist – atentatul – este nu
uciderea/mutilarea unor indivizi (de la funcţionari ai guvernului, inclusiv poliţişti, până la
simpli civili) ci inducerea unui curent de opinie publică având ca motor frustrarea
potenţialelor victime; şi, deoarece hazardul face ca nimeni să nu se poată considera la
adăpost, potenţiale victime sunt toţi membrii unei comunităţi. Iar pentru ca o comunitate
să devină consţientă de pericolul ce o pândeşte, trebuie ca mass-media să preia mesajul
terorii.

Progresul tehnic al mass-media şi evoluţia istorică a fenomenului terorist

Legătură dintre terorism şi mass-media reprezintă un rezultat al evoluţiilor

ultimului secol, îndeosebi în ceea ce priveşte progresul mijloacelor de comunicare de
masă. Odată cu pătrunderea în existenţa de zi cu zi a radiolului, televiziunii şi, mai nou, a
Internetului, realitatea a depăşit condiţia de “povestire”, aşa cum se întâmpla cu presa
scrisă. Realitatea stă, de la a doua jumătate a secolului XX, sub semnul “transmisiei în
direct” a televiziunii. La rândul lor, comunicaţiile prin satelit se fac “vinovate” de
anularea distanţelor, Terra tinzând să devină tot mai mult, un “sat planetar”.
Pentru a reda dimensiunea schimbării conceptului în ultima sută de ani, trebui să
spune că, la origine, acţiunile de tip terorist excludeau de pe “lista ţintelor” o serie de
categorii de persoane – cum ar fi copii, femeile şi bătrânii. În majoritate cazurilor, toţi
civilii erau protejaţi, consideraţi “în afara conflictului”; în Rusia ţaristă, de exemplu,
radicalii care plănuiau asasinarea ţarului Alexandru al II-lea au renunţat la mai multe
planuri de atac, deoarece acestea nu ofereau garanţii de securitate pentru civilii din suita
ţarului. Se poate spune, deci, că terorismul “de modă veche” era unul de tip direct – viza
o schimbare de atitudine politică din partea societăţii prin uciderea sau rănirea victimei,
în genere un individ aparţinând nivelurilor de vârf ale ierarhiei sociale din respectiva
comunitate.
Cu trecerea timpului, lucrurile s-au schimbat. Spre deosebire de statele
absolutiste, democraţiile moderne (inclusiv monarhiile de drept constituţional), nu pot fi
îngenuncheate prin asasinarea unui membru al conducerii, politica lor neschimbându-se.
Terorismul s-a adaptat noii situaţii, abordând o metodă de atac indirectă; în secolului XX,
ţinta atacurilor teroriste au devenit oamenii obişnuiţi. Aceste atacuri au vizat şi vizează în
continuare crearea unei stări de anxietate în rândul membrilor societăţii, prin existenţa
unei ameninţări nevăzute. Ţelul teroristului este ca autoritatea publică să se dovedească
58
Strategiile fatale, Polirom, Iaşi, 1996, p. 51
59
op. cit., p. 54

38
incapabilă de a înlătura această ameninţare, asfel încât, pe cale de consecinţă, încrederea
populaţiei în guvern şi politica acestuia să fie subminată. Mai mult, frustrată şi temătoare
în faţa imposibilităţii de a se apăra, comunitatea va solicita autorităţilor să accepte
revendicările teroriştilor, pentru ca aceştia să pună capăt terorii oarbe a atentatelor.
Din acest punct de vedere, terorismul modern se dovedeşte a fi uşor de utilizat şi,
totodată, greu de contracarat. Mai întâi, neacordând nimănui imunitate, teroriştii au la
îndemână o infinitate de ţinte; ei pot alege când, unde şi cum vor ataca, astfel âncât
efectul la public să fie unul maxim. În plus, dacă ceva merge prost, mecanismul
revendicării atacurilor teroriste oferă posibilitatea evitării publicitării eşecului: despre un
atentat eşuat, nerevendicat, se vorbeşte foarte puţin sau chiar deloc, cu alte cuvinte, nu
există.

“Vizibilitatea” actelor teroriste – dependentă de mass-media

Se poate spune însă că terorismul este condiţionat de lucru: nevoia de publicitare

a atentatului. O mişcare teroristă câştigă prestigiu prin simplul fapt că mass-media
raportează incidentul, oferindu-l publicului ca subiect de analiză. Mai mult, atunci când
mediile de informare, din motive diverse, decid să supraliciteze semnificaţia incidentului,
grupurile teroriste capătă credibilitate; platforma lor politico-ideologică este făcută
publică, dezbătută; nu în ultimul rând, cauza lor ajunge, (şi nu de puţine ori) să fie
asumată de diverşi indivizi prin simpla exercitate a dreptului la liberă expresie.
“Dacă publicului i se va vorbi despre terorism, atunci cauza teroristului va căpăta
atenţie. Acest lucru nu justifică afirmaţia potrivit căreia lipsa ştirilor va însemna lipsa
terorismului, însă are implicaţii asupra modului în care jurnaliştii se raportează la
terorism.”60
Această nevoie a publicităţii, pe care doar prezenţa mass-media o poate satisface,
induce de multe ori o direcţionare clară a atacurilor. Ţintele devin, astfel, obiectivele cu
valoare de simbol, cum s-a întâmplat în cazul atentatelor de la 11 septembrie 2001: World
Trade Center din New York reprezenta “inima” economiei americane, în timp ce
Pentagonul – emblema puternicei armate americane. [ WTC a mai fost ţinta unui atac
similar, la 23 februarie 1993 (şase morţi şi peste 1.000 de răniţi); tot un obiectiv simbolic
a fost şi atentatul asupra ambasadei Israelului din Buenos Aires, aruncată în aer în martie
1992 (29 de morţi)…]
Dar nu numai clădirile oficiale pot fi ţinta unui atac terorist. Tehnologia însăşi, cu
toată infrastructura pe care o presupune, a devenit, la nivel simbolic, o ţintă agreată de
terorişti. În 1997, expertul în terorism Robert Kupperman, la acea vreme şef al Agenţiei
Americane pentru Controlul Armelor şi Dezarmare, avertiza că ponderea tot mai mare a
tehnologiei în viaţa societăţii schimbă radical natura ameninţării teroriste:
“Aeronavele comerciale, conductele de gaze naturale, reţeaua de alimentare cu
energie electrică, sondele de petrol, computerele care adăpostesc datele agenţiilor
guvernamentale şi ale firmelor particulare sunt exemple de ţinte preferate pentru
sabotaje, a căror distrugere ar avea efecte conexe de o intensitate cu mult mai
mare decât cea presupusă doar prin pierderea lor… Cu treizeci de ani în urmă,
teroriştii nu ar fi putut conta pe această extraordinară pârghie de acţiune“.61
Dependenţa de tehnologie se manifestă înclusiv în domeniul comunicaţiilor; astfel, o
organizaţie teroristă poate ataca reţelele informatice: în Japonia, o grupare anonimă a
60
BBC, Producers Guidelines, cap. 8, Broadcasting and Terrorism (document de uz intern, ediţia 1995)
61
Robert Kupperman, Facing Tomorrow’s Incident Today, Washington, D.C., US Department of Justice,
1977, citat în Grant Wardlaw, Political Terrorism, Cambridge University Press, 1989, p.8

39
atacat sistemul de control computerizat al transporturilor feroviare, paralizându-l vreme
de câteva ceasuri; programul de acţiune al Brigăzilor Roşii Italiene (grup de extremă
stângă) susţine că distrugerea reţelelor de calculatoare reprezintă “un mod de a lovi în
inima statului”62; în 1999, studenţi ai Universităţii din Texas -simpatizanţi ai partidului
nord-irlandez Sinn Fein (aripa politică a IRA) – au “pus” pe Internet informaţii
confidenţiale despre bazele militare şi staţiile de poliţie britanice din Irlanda de Nord.
Astfel de acţiuni au atras constant atenţia presei şi, implicit, pe cea a opiniei
publice internaţionale. Mass-media constituie însă, înainte de toate, ţinta efortului de
persuasiune venit din partea grupărilor teroriste. “În efortul de a atrage atenţia publicului,
teroriştii îşi duc la îndeplinire acţiunile având drept subiect al strategiei lor însăşi mass-
media; acest calcul strategic este bazat pe presupunerea că accesul la structurile
comunicării de masă reprezintă un atribut al puterii politice.”63

Studiu de caz:
Anii’ 70, epoca deturnărilor aeriene – mecanismul operaţional şi efectele în plan
mediatic
Dawson’s Field este un aeroport militar construit de către Royal Army Force în apropiere
de oraşul iordanian Zerqa (la nord-est de capitala Amman) în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. A devenit celebru în septembrie 1970, după ce a fost folosit pentru
deturnarea şi apoi incendierea a trei avioane de linie, de către terorişti ai Frontului
Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP).
Operaţiunea FPEP a debutat prin deturnarea simultană a patru aeronave, la 6 septembrie
1970 (zi rămasă în istoria mass-media sub numele de “Sâmbăta deturnărilor”). Toate cele
patru avioane plecau de pe aeorporturi europene şi avea ca destinaţie New York-ul.
Cronologic, primul avion deturnat a fost Boeing-ul 707 plecat de la Tel Aviv (cursa El Al
219). La bord se aflau 148 de pasageri şi un echipaj de 10 oameni. Doi terorişti,
americanul Patrick Arguello şi palestinianca Leila Khaled, s-au îmbarcat la Amsterdam;
alţi doi piraţi ai aerului au rămas la sol, ajungând la aeroport cu întârziere. În timpul
zborului, Arguello a fost împuşcat de ofiţerii de securitate israelieni în civil aflaţi la bord,
iar Leila Khaled a fost arestată şi predată autorităţilor britanice, pe aeroportul Heathrow
din Londra.
Cei doi terorişti care au ratat cursa El Al s-au îmbarcat, tot la Amsterdam, în avionul
Boeing 747 (zborul Pan American 93), plecat de la Bruxelles. Aeronava a fost silită să
aterizeze la Beirut, unde a fost realimentată cu carburant, după ce mai mulţi complici ai
teroriştilor au urcat la bord. Apoi, teroriştii au adus avionul pe aeroportul capitalei
egiptene, Cairo; după ce toţi cei aflaţi la bord au fost eliberaţi, militanţii FPEP au
provocat explozia Boeing-ului. Se pare că, iniţial, acesta trebuia să aterizeze pe
aerodromul Dawson’s Field din Iordania, însă piraţii aerului au ajuns la concluzia că pista
acestuia nu era destul de mare pentru o aterizare sigură a uriaşei aeronave.
Al treilea avion deturnat la 6 septembrie 1970 a fost Boeing-ul 707 al companiei
americane TWA, respectiv cursa cu numărul 74 (141 de pasageri şi 10 membri ai
echipajului), plecată de la Frankfurt pe Main cu destinaţia New York. Teroriştii au condus
aeronava pe Dawson’s Field, în Iordania. Cea de-a patra cursă aeriană deturnată către
Dawson’s Field a fost zborul 100 al companiei elveţiene Swiss Air – un aparat DC-8,
plecat de la Zürich către New York cu 143 de călători şi 12 membri ai echipajului.

62
P. Fites, P. Johnson, M. Kratz, The Computer Virus Crisis, 2nd edition, New York, Van Nostrand Reinhold,
1992, p.63
63
Alex Schmid, J.F. DeGraaf, Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western News
Media, Beverly hills, CA Sage, 1982, p. 22

40
La 7 septembrie 1970, un al cincilea avion este deturnat şi adus pe Dawson’s Field de
către un palestinian simpatizant al FPEP, neimplicat în planul iniţial al grupării;
respectivul va declara că a acţionat pentru a pedepsi arestarea Leilei Khaled de către
autorităţile britanice. Avionul deturnat era un aparat de tip VC-10, aparţinea BOAC
(British Overseas Airways Corporation, predecesoarea British Airways) şi zbura de la
Bombay, India, la Roma.
Operaţiunea FPEP a avut drept scop să atragă atenţia opiniei publice asupra cauzei
palestiniene, să saboteze negocierile de pace la care se pregăteau să participe Israelul,
Egiptul şi Iordania şi să determine eliberarea din inchisoare a unor membri ai grupării,
încarceraţi în Elveţia (3) şi Germania (3). Acestora li se va adăuga Leila Khaled, deţinută
de Marea Britanie.
La 12 septembrie 1970, pentru a mări presiunea asupra guvernelor implicate în negocieri,
teroriştii aruncă în aer cele trei avioane aflate pe Dawson’s Field. Imaginile aeronavelor
înghiţite de flăcări vor fi retransmise în lumea întreagă prin intermediul canalelor de
televiziune occidentale, ale căror echipe se aflau în Iordania de câteva zile. Înainte de
incendierea avioanelor, 255 de ostatici – pasageri şi membri ai echipajelor – sunt
eliberaţi; restul de 56 vor fi reţinuţi până la eliberarea Leilei Khaled şi a celorlalţi şase
membri ai FPEP, la 30 septembrie.
Situaţia de la Dawson’s Field a adâncit ruptura dintre Iordania şi gherilele palestiniene; la
17 septembrie 1970, în chiar plină desfăşurare a crizei teroriste, trupele iordaniene vor
încerca eliberarea prin forţă a ostaticilor încă deţinuţi pe aeroport. Schimburile de focuri
între comandourile FPEP şi soldaţii iordanieni vor continua până la 27 septembrie, când
se va încheia un armistiţiu.
Conflictul deschis dintre autorităţile iordaniene şi gherilele palestiniene se va solda cu
alungarea acestora din urmă din Iordania; cele aproape 10 zile de lupte se vor solda cu
peste 3.500 de morţi, majoritatea fedayeen-i palestinieni. Luptele vor continua, sporadic,
până în iulie 1971, când practic ultimele tabere ale gherilelor cuprinse sub umbrela
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei vor fi distruse de armata iordaniană.

Studiu de caz
Operaţiunile anti-tero şi potenţialul lor privind descurajarea activităţilor teroriste

„Operaţiunea Jonathan”
Oraşul Entebe, situat în apropiere de capitala ugandeză Kampala, a devenit în 1976
scena uneia dintre cele mai spectaculoase operaţiuni anti-teroriste executate vreodată.
La 27 iunie 1976, zborul 139 al companiei Air France – plecat de la Tel Aviv către Paris,
via Atena, cu 246 de pasageri la bord – a fost deturnat de un grup de patru terorişti (doi
palestinieni, membri ai Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei şi doi germani,
membri ai Facţiunii Armata Roşie). Aceştia s-au îmbarcat la Atena şi, imediat după
decolare, au silit echipajul să aterizeze aeronava la Benghazi, în Libia, pentru a
realimenta cu combustibil. Tot aici, o femeie însărcinată a fost eliberată de terorişti. Apoi,
avionul s-a îndreptat către Uganda şi a aterizat la Entebbe, pe malul Lacului Victoria, în
dimineaţa zilei de 28 iunie. In orele următoare, pasagerii au fost mutaţi în clădirea
vechiului terminal al aeroportului internaţional, sub paza teroriştilor (cărora li s-au
alăturat alţi trei camarazi, care aşteptau în Uganda) dar şi de militari ugandezi. Ulterior,
se va dovedi că întreaga operaţiune teroristă a fost pusă la cale de Wadi Haddad, liderul
aşa-numitului Grup pentru Operaţiuni Speciale din cadrul FPEP, cu permisiunea şi
sprijinul dictatorului ugandez Idi Amin.

41
La 29 iunie 1976, teroriştii au anunţat că doresc eliberarea a 53 de militanţi deţinuţi în
închisori din Israel, Franţa, Germania (de Vest), Elveţia şi Kenya. Termenul-limită pentru
satisfacerea revendicărilor a fost stabilit pentru ora 14:00, ziua de 1 iulie.
Deşi guvernul francez, proprietar al avionului deturnat, şi-a asumat responsabilitatea
pentru rezolvarea crizei, autoritătile israeliene au demarat pregătirile pentru o eventuală
operaţiune de salvare a ostaticilor – majoritatea cetăţeni israelieni sau de origine
evreiească. Pregătirile au fost accelerate după ce 57 de ostatici au fost eliberaţi şi aduşi la
Paris de un zbor special al Air France; teroriştii i-au păstrat însă pe toţi pasagerii de
origine evreiască şi, respectiv, cetăţenii israelieni, precum şi echipajul francez al
avionului, care a preferat să rămână la Entebbe până la deznodământul situaţiei. Pasagerii
eliberaţi au fost interogaţi şi au confirmat implicarea autorităţilor ugandeze, alături de
teroriştii FPEP.
În ultimele zile ale lunii iunie, armata israeliană a pus la punct un plan de salvare a
ostaticilor de la Entebbe, printr-o operaţiune aeriană de maximă complexitate. Un avantaj
l-a oferit cunoaşterea amănunţită a planurilor aeroportului, îndeosebi cele ale vechiului
terminal, construit de o firmă israeliană. Operaţiunea a fost aprobată de guvernul
premierului Yitzhak Rabin şi, pentru a câştiga răgaz, reprezentanţii acestuia au început să
negocieze cu teroriştii. Aceştia au extins ultimatumul la 4 iulie, ora 14:00 ora locală.
Alţi 101 dintre ostatici vor fi eliberaţi la 1 iulie, la Entebbe rămânând numai pasagerii
evrei şi israelieni, în umăr de 105 – inclusiv femei şi copii. Teroriştii vor abandona
negocierile şi vor cere satisfacerea completă a revendicărilor.
La 3 iulie, ora 13;20, cinci avioane militare israeliene de tip Hercules C-130 au decolat
din sudul peninsulei Sinai, având la bord o forţă de atac de 200 de soldaţi din cadrul
unităţii de recunoaştere a diviziei de elită Golani, precum şi 35 de membri ai Sayeret
Mat’kal – trupe speciale antiteroriste ale armatei israeliene. Alături de soldaţi, în cele trei
Hercules au mai fost îmbarcat un Mercedes negru, replică fidelă a celui folosit de
dictatorul Ugandei, două Land Rover pentru escorta sa şi patru transportoare blindate.
Mini-flota mai conţinea alte două aeronave Boeing 707, dintre care unul era un avion-
spital iar celălalt era convertit în centru de comunicaţii. Operaţiunea a primit numele de
cod “Jonathan”, iar conducerea ei a fost încredinţată locotenent-colonelului Jonathan
“Yoni” Netanyahu (fratele viitorului prim-ministru israelian, Beniamin Netanyahu).
După un zbor de peste 7 ore, executat la joasă înălţime pentru a evita reperarea de către
radarele inamice, avioanele au aterizat, consecutiv, pe aeroportul Entebbe, la ora locala
23;01. La bordul Mercedes-ului negru şi al celor două Land Rover, comando-urile
Sayeret Matkal s-au apropiat de clădirea unde dormeau ostaticii şi au eliminat gărzile
ugandeze, apoi au luat cu asalt imobilul. Toţi teroriştii identificaţi au fost ucişi în
schimbul de focuri, alături de mai mulţi soldaţi ugandezi. Cele patru transportoare
blindate, împreună cu soldaţii diviziei Golani, au eliminat rezistenţa gărzilor ugandeze şi
au distrus, la sol, nu mai puţin de zece avioane de vânătoare MiG ale Ugandei, pentru a
zădărnici orice încercare de urmărire. După mai multe minute de haos, ostaticii – unii în
stare de şoc – au fost aduşi la bordul avioanelor forţei de asalt, care au decolat către casă,
după ce şi-au umplut rezervoarele de combustibil de la pompele aeroportului.
Întreaga operaţiune a durat aproape 100 de minute, iar singurele victime au fost trei
dintre ostatici şi comandantul operaţiunii, locotenent-colonelul Jonathan Netanyahu.
Dora Bloch, o ostatecă bolnavă, fusese internată într-un spital din Kampala, şi a fost
ucisă a doua zi, din ordinul dictatorului Idi Amin.
Raidul de la Entebbe a marcat un moment important în eforturile anti-teroriste la nivel
mondial, fiind apreciată de către fostul premier israelian Yitzhak Rabin, într-un discurs
susţinut în Knesset, drept “o acţiune îndrăzneaţă şi sofisticată... demnă de legendă”.

42
Operaţiunea „El Dorado Canyon”
„El Dorado Canyon” este numele de cod al raidului aerian executat de Statele Unite
împotriva Libiei, la 14 aprilie 1986, din ordinul preşedintelui american Ronald Reagan.
Operaţiunea a avut drept scop pedepsirea regimului de la Tripoli pentru implicarea sa în
acte de terorism internaţional, la mijlocul anilor ’80. Astfel, seria evenimentelor care a
culminat cu bombardarea Libiei a fost deschisă de atacurile teroriste simultane de pe
aeroporturile din Viena şi Roma, la 27 decembrie 1985. Douăzeci şi două de persoane au
fost ucise, printre care 5 americani, inclusiv o fetiţă de 11 ani. La acea vreme,
administraţia americană a acuzat guvernul preşedintelui libian Moammer Ghaddafi că i-a
antrenat în propriile tabere de pregătire pe atentatori. La 24-25 martie 1986, relaţiile
dintre cele două ţări s-au tensionat şi mai mult, după ce nave ale Flotei a Sasea a SUA au
trecut peste aşa-numita “linie a morţii” declarată de marina libiană în golful Sidra din
Marea Mediterană, la peste 100 de mile marine de ţărmul libian (Ghaddafi a declarat
golful Sidra drept “lac libian” în anii ’70). Provocate de lansarea unor rachete sol-aer
împotriva avioanelor americane ce asigurau acoperirea aeriana, navele americane au
scufundat cel puţin trei vase lansatoare de rachete libiene. La 2 aprilie acelaşi an, o
bombă a explodat la bordul unui avion al companiei americane TWA, aflat în zbor
deasupra Greciei – patru cetăţeni americani au fost ucişi. Apoi, la 4 aprilie 1986, o bombă
exploda în discoteca “La Belle” din Berlinul de Vest, ucigând trei persoane (dintre care
doi soldaţi americani) şi rănind alte 261, inclusiv 79 de militari SUA. Trei zile mai târziu,
ambsadorul american în Germania Federală anunţa că Statele Unite deţin dovezi privind
implicarea serviciilor secrete libiene în incident.
La 14 aprilie, 100 de avioane americane au luat parte la operaţiunea “El Dorado
Canyon”; dintre acestea, treisprezece bombardiere strategice F-111 cu baza în Marea
Britanie şi douăsprezece avioane de atac la sol A-6 Intruder au bombardat simultan cinci
ţinte militare aflate în oraşele Benghazi şi Tripoli, precum şi în apropierea acestora; mai
multe baze de rachete sol-aer din nordul Libiei au fost şi ele distruse.
Potrivit administraţiei Reagan, raidul a avut drept scop să avertizeze alte naţiuni că
Statele Unite vor pedepsi pe susţinătorii terorismului internaţional cu aceeaşi duritate cu
care sunt vizaţi teroriştii înşişi; pe cale de consecinţă, statele “sponsor” pentru terorişti
vor găsi mult prea costisitoare sprijinirea în continuare a teroriştilor.

Norme deontologice de tratare a informaţiilor referitoare la acte teroriste

Jurnaliştii înşişi recunosc faptul că terorismul caută în permanenţă să transforme

mediile de informare în portavoci ale mesajelor lor; de aceea, atât codurile deontologice
ale asociaţiilor profesionale, dar şi regulamentele interne ale diverselor instituţii
mediatice avertizează clar asupra posibilelor “derapaje” mediatice, provocate de o
necorespunzătoare tratare a actelor teroriste.
“Realizatorii de programe trebuie să reţină că acoperirea incidentelor teroriste
prin intermediul radioului şi televiziunii provoacă în rândurile publicului sentimente mult
mai puternice decât în cazul prezentării acestor evenimente de către presa scrisă. Mediile
electronice par mult mai aproape de realitate: ziarele relatează despre violenţă, emisiunile
o arată. (…) Emisiunile realizate cu responsabilitate trebuie să facă faţă în permanenţă
răspunderii presupuse de transmiterea cu rapiditate şi acurateţe a informaţiei precum şi
celei înţelese în perspectiva evitării agravării pericolului sau acordării de satisfacţie
teroriştilor”.64
64
BBC, Producers Guideline, cap. 8, Broadcasting and Terrorism, (document de uz intern, ediţia 1995)

43
 Se poate spune că regulile BBC în ceea ce priveşte acoperirea mediatică a actelor
teroriste au fost verificate direct, Marea Britanie confruntându-se cu acest fenomen încă
de la începutul conflictului irlandez - primul deceniu al sec. XX - între loialiştii
protestanţi şi miliţiile catolice grupate în auto-intitulata Armată Republicană Irlandeză
(IRA). Astfel, prestigioasa British Broadcasting Corporation recunoaşte că “ştirile
înseamnă, în mod inevitabil, publicitate.(…) Pentru a menţine valoarea de publicitate a
ştirilor la minimum, BBC evită orice ar putea idealiza terorismul sau i-ar conferi impresia
de legitimitate. Această politică se referă la imaginile prezentate şi la termenii utilizaţi.
Redactorii vor evita pe cât posibil termenii prin care grupările teroriste încearcă să se
portretizeze ca legitime – cuvinte ca “execuţie”, “curte marţială”, “brigadă”. Când se
folosesc termeni militari, aceştia trebuie atribuiţi. Se va avea grijă ca teroriştii şi
persoanele asociate acestora să nu fie prezentate într-o lumină favorabilă. Acest lucru
ţine, în mare măsură, de fiecare situaţie în parte.”65

Terorismul, mass-media şi libertăţile cetăţeneşti

Într-o lucrare disponibilă pe Internet66, cercetătorii americani M. Devost, K.

Houghton şi Neal A. Pollard fac o observaţie deosebit de importantă în legătură cu
riscurile presupuse de terorism, în societatea modernă: în combaterea acestui flagel,
democraţiile, în special cele vestice, se văd confruntate cu pericolul de a încălca
libertăţile cetăţeneşti, în dorinţa de a asigura securitatea cetăţenilor lor. Problema are
puţine şanse de a fi rezolvată în următorii ani; mai mult, odată cu apariţia “terorismului
informatizat” (cyber-terrorism), noi întrebări îşi caută răspunsuri: care este distincţia, în
spaţiul virtual, între o crimă “politică” si una “normală”, motivată, de exemplu, de
lăcomie? Cum poate răspunde un sistem de securitate centralizat din punct de vedere
decizional unor atacuri venite din partea unui inamic ce foloseşte reţeaua mondială de
comunicaţii digitale, această uriaşă “pânză de păianjen”? Cum pot fi protejate drepturile
cetăţenilor în ceea ce priveşte intimitatea corespondenţei, atunci când trebuie să lupţi cu
“piraţi” anonimi ai calculatoarelor (hackers), ce se ascund sub o anonimă adresă de e-
mail?
Indiferent de soluţiile ce vor fi găsite acestor chestiuni, un fapt cert rămâne,
pentru următorii ani, prezenţa masivă, la scara mapamondului, a violenţei politice.
Terorismul va continua să fie o formă des întâlnită de exercitare a acestei violenţe. Largul
acces la armament, explozivi şi tehnologii distructive din cele mai sofisticate, împreună
cu revoluţia comunicaţională adusă de Internet duc la o creştere spectaculoasă a
potenţialului de acţiune al grupărilor teroriste. Acest fapt se traduce în atacuri coordonate,
chiar simultane în mai multe state, precum şi într-o creştere spectaculoasă a posibilităţilor
de a alege o ţintă ale cărei coordonate sunt uşor de aflat, graţie mediilor de comunicare
moderne.

Cât despre mass-media, teroriştii vor continua să conteze pe reflectarea în mijloacele de

comunicare în masă a actelor lor. Din nefericire, expresia “Ucide unul şi vei teroriza o
mie”, atribuită lui Mao Ze Dong, riscă să capete conotaţii tragice într-o eră a sateliţilor şi
transmisiilor de date instantanee. În acelaşi timp, conflictele locale şi regionale, de tip
inter-etnic sau inter-confesional, împreună cu permeabilizarea rapidă a graniţelor reclamă
noi metode şi strategii de luptă – la nivel naţional şi internaţional - împotriva unui inamic
65
op. cit., cap. 8, alin. Detailed Considerations
66
Information Terrorism: Can You Trust Your Toaster?, The Strategic Assessment Center, Science
Applications International Corporation, www.saic.com

44
crud şi fără faţă. Un inamic care vizează, adesea, nu victimele inocente şi întâmplătoare
ale atentatelor teroriste, ci milioanele de telespectatori ai posturilor de televiziune din
întreaga lume.

Terorismul şi mass-media – mecanismul influenţei actelor de terorism asupra

audienţei

Terorismul modern, în opoziţie cu cel de secol XIX, are drept ţintă nu lideri sau adversari
politici, ci populaţia civilă în întregime; scopul atentatelor este să convingă cititorii
ziarelor, telespectatorii televiziunilor şi ascultătorii posturilor de radio că pot deveni
victime oricând victime ale atacurilor.
În termeni generali, victimele şi pagubele provocate de un atentat terorist sunt,
adesea, mai mici decât cele care rezultă în urma unui accident pe autostradă; însă efectele
psihologice la public sunt cu mult mai mari în cazul terorismului. Conştiente de
importanţa acoperirii mediatice, teroriştii au început încă din anii 70 să îşi organizeze
acţiunile astfel încât să beneficieze de maximum de atenţie din partea mass-media. Acest
factor influenţează alegerea locaţiei, a tipului atacului, a momentului şi chiar a modului
în care este revendicat atentatul (telefonic, la o instituţie de presă şi nu la poliţie). Din
acest punct de vedere, un atac de tip terorist are ca ţintă mass-media, şi nu victimele
directe; atentatul devine o ocazie de a transmite mesajul grupării către public, de a inspira
frică şi anxietate în rândurile acestuia şi de a mări presiunea asupra responsabililor
politici, pentru ca ei să cedeze revendicărilor teroriştilor.
Interesul faţă de mass-media este atât de ridicat, încât unele grupări teroriste au
ajuns să invite jurnalişti la locurile unde pregătesc atentate sau să solicite să fie
intervievaţi în timpul luărilor de ostatici, negociind eliberare treptată a acestora pentru
spaţiu de antenă.
Teroriştii au ales, deseori, să execute atentate cu prilejul unor evenimente care
presupun o concentrare mediatică mare. Iată câteva exemple:

• În septembrie 1972, opt terorişti ai grupării “Septembrie Negru” pătrund în

dormitoarele delegaţiei sportive israeliene la Jocurile Olimpice ce se desfăşurau la
Munchen. Doi atleţi sunt ucişi iar alţi nouă sunt luaţi ostatici. Atacatorii revendică
eliberarea a peste 200 de palestinieni deţinuţi în Israel şi a altor camarazi aflaţi în
închisori germane (cei doi lideri ai grupării “Facţiunea Armata Roşie”, Andreas
Baader şi Ulrike Meinhof). Israelul refuză propunerea iar autorităţile germane,
după 17 ore de discuţii, trec la acţiune: după un schimb de focuri care a durat 90
de minute, toţi ostaticii şi un poliţist sunt ucişi, sub privirile a sute de jurnalişti
sosiţi din întreaga lume, pentru a prezenta Jocurile Olimpice. Efectul devastator al
atentatului va fi anihilat doar un an mai târziu, când Mossad-ul va desfăşura o
campanie de asasinate împotriva tuturor membrilor grupării „Septembrie Negru”
implicaţi în atentat – echipele serviciului israelian i-au localizat şi eliminat pe toţi,
unul câte unul; mai mult, agenţii Mossad au „scăpat” informaţii presei
occidentale, ceea ce a produs panică printre organizaţiile palestiniene cu filiale în
Europa, dezorganizându-le şi slăbindu-le.

• În septembrie 1970, gruparea Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei

deturnează două aeronave de linie – un Boeing 707 al TWA şi un DC8 al

45
 Swissair, ambele cu destinaţia New York – către deşertul Iordaniei, unde
avioanele aterizează pe un fost aeroport militar. Deturnarea unei a treia aeronave,
care ajunge pe acelaşi aeroport irodanian, are loc la două zile, iar comandourile
FPEP şi-au atins ţinta: majoritatea pasagerilor erau turişti care se întorceau din
Europa. După ce evacuează pasagerii, teroriştii aruncă avioanele în aer –
spectacol filmat de jurnaliştii sosiţi în zonă şi transmis în întreaga lume.

• Studiu de caz: Mişcarea Revoluţionară Tupac Amaru

La 17 decembrie 1996, la Lima, un comando al grupării auto-intitulate Mişcarea
Revoluţionară Tupac Amaru punea stăpânire pe reşedinţa ambasadorului Japoniei în
capitala peruană. Cei peste şase sute de invitaţi, care sărbătoreau aniversarea împăratului
nipon Akihito, au fost luaţi ostateci; majoritatea au fost eliberaţi treptat, în următoarele
luni. Pentru ultimii 72 de ostateci, coşmarul a luat sfârşit la 22 aprilie anul următor, când
forţele speciale peruane au luat cu asalt clădirea. Bilanţul tragediei: 17 morţi, dintre care
un ostatec şi doi militari peruani.
Pentru presa din lumea întreagă, atacul asupra reşedinţei ambasadorului japonez
în Peru a reprezentat un subiect de anvergură. Motivele au fost numeroase; în primul
rând, printre ostateci se numărau funcţionari cu rang înalt în administraţia peruană dar
mai ales diplomaţi străini (inclusiv cel al României); în al doilea rând, gruparea MRTA,
de inspiraţie guevaristă, era considerată, până la momentul respectiv, ca activă mai
degrabă în regiunile muntoase ale Peru-ului, incapabilă de astfel de acţiuni (cu atât mai
puţin după încarcerarea liderului fondator al Mişcării, Victor Polay Campos, capturat în
iunie 1992 şi condamnat la închisoare pe viaţă).
În al treilea dar nu şi în ultimul rând, presa a fost pusă în situaţia de a putea relata,
cu relativă uşurinţă din punct de vedere logistic, despre o criză majoră care, vreme de
aproape patru luni, a pus regimul preşedintelui peruan Alberto Fujimori într-o poziţie cât
se poate de delicată. Postaţi pe balcoanele şi acoperişurile caselor vecine, cameramanii şi
fotoreporterii au putut lua nestingheriţi imagini, aducând pe ecranele televizoarelor şi în
paginile ziarelor revendicările militanţilor MRTA – desenate pe feţe de masă şi
cearşafuri. Această situaţie a provocat nemulţumirea autorităţilor peruane, care, la 18
ianuarie, au impus reprezentanţilor presei să se retragă din “dispozitivul de securitate”.
Jurnaliştii au protestat vehement, considerând interzicerea accesului lor în preajma
clădirii asediate drept o încălcare a libertăţii presei. Controversa, rezolvată în cele din
urmă în favoarea autorităţilor, a continuat multă vreme, unul dintre argumente fiind şi
acela că militanţii MRTA au dreptul să-şi expună revendicările, ei fiind exponenţii unui
aşa-numit “terorism acceptabil”, o dovadă în acest sens fiind tratamentul uman oferit
ostatecilor precum şi “puritatea” idealurilor lor (de orientare marxistă).

“Regia” revendicărilor teroriste

(Notă: fragmentul următor este extras din volumul lui Jean-Luc Marret, Tehnicile
terorismului, ed. Corint, Bucureşti, 2002, p. 165-166]

“Terorismul nu îşi concepe neapărat acţiunile în mod sistematic in funcţie de

mass-media. In multe cazuri, impactul mediatic nu este decât o consecinţă a atentatului.
Dar între a beneficia de efectul amplificării jurnalistice şi a căuta acest efect nu este decât
un pas. (…).
Deşi se explică în primul rand prin exigenţele clandestinităţii, practica teroriştilor
corsicani de a ţine conferinţe de presă cu cagule pe cap se explică şi prin dorinţa de a
atrage mediile de informare, provocând în acelaşi timp puterea politică. Cu ocazia
conferinţelor de presă “clandestine” ale naţionaliştilor corsicani, există uneori jurnalişti

46
foarte preocupaţi să-şi vadă interlocutorii punându-şi cagula, un procedeu dramatic de
punere în scenă.(…)
Fiecare grup terorist posedă un stil, o etichetă care îi sunt proprii. Astfel, Acţiunea
Directă se folosea întotdeauna de un Renault 20 furat si comandourile sale cuprindeau
întordeauna o femeie. Revendicarea atentatului este un alt semn de identificare. Celulele
comuniste combatante lăsau totdeauna două manifeste la locul atentatului. Unul imprimat
cu caractere mari, cu steaua în cinci colţuri a grupărilor de extremă stângă europene, altul
însoţit de fotografia clădirii vizate si de sloganul: “Muncitori, muncitoare, tovarăşi, CCC
vă salută…”. Fracţiunile armate revoluţionare libaneze îşi terminau manifestul prin:
“Victoria sau victoria!”, la fel ETA îşi termina comunicatele cu “Gora Euskadi
Askatuta!” (Trăiască ţara bască liberă!) şi “Gora Euskadi Sozialista!” (Trăiască ţara
bască socialistă!).
Ceea ce ajunge la public nu este adesea decât un slogan, un cuvânt sau o siglă mai
mult sau mai puţin explicită (IRA, FARC, GIA etc.), un simbol sau un drapel, care sunt
tot atâtea mărci de recunoaştere. Există şi un soi de merchandising al grupărilor teroriste.
Să faci acceptată o denumire mai degrabă decât alta este de altfel, pentru grupările
teroriste, ca pentru orice organizaţie politică, o etapă primordială în lupta pentru
recunoaştere. Fracţiunea Armata Roşie a fost adesea numită “grupul” sau “banda Baader-
Meinhof”. Procedând astfel, guvernul federal german încerca să şteargă dimensiunea
politică a fenomenului Armata Roşie şi să-i sporească dimensiunea criminală.”

Mass-media – instrument de acţiune pentru grupările teroriste

Studiu de caz:
Al Manar TV – “televiziunea de gherilă” a grupării Hezbollah

“Fără Al Manar, n-ar fi fost nici-o victorie”. Astfel suna textul unui afiş lipit pe zidurile
caselor din sudul Libanului, în mai 2000, imediat după retragerea trupelor israeliene din
regiune. Un necunoscător ar fi putut crede că este vorba despre un comandant militar
arab; pentru jurnaliştii străini din zonă însă, Al Manar este binecunoscutul nume al
televiziunii grupării şiite Hezbollah67. “Pentru noi, aici,”, afirma în 2000 corespondentul
unei agenţii de presă internaţionale în Liban, “jurnalul de seară al Al Manar a devenit o
obişnuinţă cu mult înainte de retragerea israeliană. [Al Manar] a contribuit la sporirea
credibilităţii Hezbollah printre libanezi, ajutând direct la recrutarea de suţinători [pentru
grupare, n.a.]”68.
“Victoria” de care vorbea posterul amintit mai sus este termenul folosit de miliţia
şiită pro-iraniană Hezbollah pentru a denumi retragerea armatei Israelului din sudul
Libanului, la capatul a 22 de ani de ocupaţie a aşa-numitei “zone de securitate” instituita
la graniţa de nord a statului evreu. Deşi retragerea din sudul Libanului a fost o decizie
strategică a armatei israeliene şi mai puţin o înfrângere în sensul direct al cuvântului,
evenimentul din primăvara lui 2000 a fost creditat de aparatul propagandistic al
Hezbollah (şi nu numai de acesta) cu o “semnificaţie istorică” pentru ceea ce liderii
grupării şiite numesc “războiul sfânt, jihad”. În consecinţă, principalul mijloc de
comunicare controlat de Hezbollah, televiziunea Al Manar, a prezentat şi prezintă

67
In materialul de faţă, am preferat varianta “Hezbollah” în locul “Hizballah”, prima fiind mult mai des
folosită de mass-media din România.
68
Jurnalist occidental anonim, citat de Magda Abu-Fadil, “Hezbollah TV Claims Credit for Ousting
Israelis”, în International Press Institute Report Nr. 4/2000, consultat la 10 august 2004 la
http://www.freemedia.at.

47
retragerea israeliană drept prima victorie arabă împotriva “entităţii sioniste” – termen
peiorativ pentru Israel, folosit obsesiv de liderul Hezbollah, şeicul Hassan Nasrallah.69
Pentru analiştii militari din Orientul Mijlociu, afişul auto-glorificator al Hezbollah
surprinde “esenţa celor 18 ani de luptă a Hezbollah împotriva trupelor israeliene şi a
aliaţilor libanezi ale acestora, Armata Libanului de Sud; o luptă între voinţe, nu între
puteri militare”70. Luptă în care televiziunea Al Manar a jucat, aşa cum se va vedea în
continuare, un rol deosebit.

Studiu de caz:
Hezbollah – o istorie sângeroasă
Numeroase mişcări politice şi organizaţii din lumea arabă controlează ziare,
reviste şi, în unele cazuri, posturi de radio (majoritatea clandestine). Grupuri teroriste
precum reţeaua Al Qaida s-au dovedit pricepute în a manipula televiziuni – arabe şi
occidentale – prin distribuirea de casete video conţinând mesaje propagandistice.
Gruparea islamistă Hezbollah reprezintă însă un caz unic pentru istoria relaţiei dintre
terorism şi mass-media, prin simplul fapt că deţine un post de televiziune cu program de
24 de ore, şapte zile pe săptămână, transmis inclusiv prin satelit. Se poate spune, aşa cum
susţin unii analişti din Orientul Mijlociu, că postul Al Manar controlat de militanţii şiiţi
reprezintă “faţa întunecată” a exploziei mediatice înregistrată in ultimele două decenii în
lumea arabă: un caz în care tehnologie vestică a fost preluată si dezvoltată pentru a fi
folosită în mod vădit în scopuri anti-occidentale. Scopuri care, în cazul Hezbollah,
variază de la simplă propagandă la activităţi teroriste cu ţintă precisă.
Pentru a înţelege istoria postului de televiziune Al Manar (“Farul” în limba
arabă), trebuie prezentat, fie şi pe scurt, profilul grupării şiite Hezbollah – principala
ameninţare la adresa Statelor Unite şi a aliaţilor lor, cu mult înainte de apariţia lui Bin
Laden şi a Al Qaida.
Cuvântul “Hezbollah” (sau Hizballah, Hizbollah) apare pentru prima dată in
Coran, Cartea Sfântă a religiei musulmane, cu sensul de “adunare a adevăraţilor
credincioşi, susţinători ai lui Allah”, in opoziţie cu Hizb al-shaytan, “susţinătorii
Diavolului”. Adaptat conceptelor politice moderne, termenul a fost tradus ca “Partidul lui
Allah”, fiind folosit mai întâi în Iran in anii ‘70, pentru a-i desemna pe simpatizanţii
imamului Ruhollah Khomeini, conduşi de faimoasele unităţi ale Gardienilor Revoluţiei
Islamice.71
În 1982, Israelul invada Libanul cuprins de un sângeros război civil, în încercarea
de a alunga grupările de gherilă palestiniene instalate în sudul acestuia la sfârşitul anilor
’70, după ce fuseseră îndepărtate din Iordania. Iniţial, şiiţii din Liban au salutat venirea
trupelor israeliene, aşteptându-se la protecţie faţă de militanţii palestinieni (în special
luptători ai Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei) care dominau aproape în întregime
sudul Libanului. Israelul a instituit o “zonă de securitate” de-a lungul frontierei sale de
nord, pe o lăţime de 15 kilometri; regiunea a fost controlată (şi) cu ajutorul miliţiilor
creştine, reunite sub numele de “Armata Libanului de Sud” (ALS), sponsorizată de
Israel. O serie de operaţiuni sângeroase efectuate de ALS în chiar primele luni de după
invazia israeliană – în special masacrele din taberele palestiniene de la Sabra si Shatilla,

69
Nicholas Blanford, “Hizbullah Sharpens its Weapons in Propaganda War”, în Christian Science Monitor,
28 dec. 2001, Vol. 94, nr. 25.
70
Apud. Frederic M. Wehrey, “A Clash of Wills: Hizballah’s Psychological Campaign Against Israel in
South Lebanon”, în Small Wars and Insurgencies, Vol. 13, Nr. 3, 2002, p. 53-74.
71
Apud. Sean K. Anderson, Stephen Sloan, Historical Dictionary of Terrorism, 2nd ed., Scarecrow Press,
Inc., Londra, 2002, p. 201-202.

48
soldate cu moartea a aproape o mie de persoane – au produs însă o schimbare radicală în
atitudinea şiiţilor libanezi, creând climatul propice pentru apariţia Hezbollah.72
Gruparea avea să fie înfiinţată în vara lui 1982, cu ajutorul unui contingent de
2.000 de Gardieni ai Revoluţiei Islamice, sosit în Liban pentru a lupta împotriva
israelienilor; iranienii se vor stabili în regiunea Ba’albek, din Valea Bekaa, unde vor
începe să-i organizeze pe combatanţii şiiţi, majoritatea foşti membri ai miliţiilor Amal
(până atunci, principala organizaţie militantă şiită). Cu sprijinul Damascului (implicat el
însuşi în conflictul civil din Liban) şi al Teheranului, şiiţii libanezi vor primi arme,
antrenament şi, nu în ultimul rând o platformă politico-religioasă, bazată pe ideea
transformării Libanului într-o republică islamică şi, respectiv, cea a refuzului influenţelor
străine, ne-islamice.73 Urmare directă a acestui proces de radicalizare, Hezbollah va
deveni celebră, în câteva luni, pentru violenţa cu care va respinge prezenţa trupelor
israeliene dar şi a celor americane si franceze, trimise de Washington şi Paris cu misiunea
de a pacifica Libanul.

De la terorism la lupta de gherilă

Hezbollah va căpăta o tristă faimă mondială în 1983, când va revendica, sub
pseudonimul “Jihadul Islamic”, o serie de atentate cu maşini-capcană de o violenţă
nemaiîntâlnită până atunci, inaugurând epoca atacurilor sinucigaşe: la 18 aprilie 1983,
ambasada americană din vestul Beirutului este devastată de explozia unui autourism
înţesat de explozibil – 61 de morţi; la 23 octombrie, tabăra contingentului american
instalată pe aeroportul din Beirut este ţinta unui atac kamikadze similar: mor 241 de
americani; cartierul general al trupelor franceze avusese parte de un atac similar, cu doar
câteva ore mai înainte: 74 de morţi; la 4 noiembrie acelaşi an, comandamentul regional al
armatei israeliene din Tyr este aruncat în aer, pierzându-şi viaţa 30 de soldaţi.
Statele Unite se vor retrage din Liban un an mai târziu, precedate de Franţa.
Coşmarul denumit “Hezbollah” nu va înceta însă: un avion al companiei americane TWA
(cursa cu numărul 847, pe ruta Roma-Atena) va fi deturnat la 14 iunie 1984; un marinar
american aflat la bord va fi ucis si aruncat din aeronava pe pista aeroportului din Beirut,
unde răpitorii au forţat avionul să aterizeze. În Liban, câteva zeci de cetăţeni străini
(americani, britanici, francezi, italieni şi chiar ruşi) aveau să fie răpiţi între 1985 şi 1981,
marcând eforturile Hezbollah de a îndepărta orice influenţă străină din “Ţara Cedrilor”.
Unii dintre ostatici au fost ucişi – printre aceştia numărându-se şi şeful biroului CIA din
Beirut, William Buckley.74
Aşa se explică atenţia pe care Washington-ul a acordat-o Hezbollah în ultimele
decenii: aceasta a figurat permanent pe listele cu organizaţii teroriste publicate anual de
Departamentul de Stat, în ciuda faptului că din 1991, gruparea şiită libaneză şi-a
concentrat eforturile în lupta de gherilă împotriva armatei israeliene din sudul Libanului.
Desigur, denunţarea Americii ca “Marele Satan” nu a încetat, însă operaţiunile teroriste
anti-americane au fost, cel puţin aparent, oprite – poate cu o singură excepţie, şi anume
atentatul împotriva bazei americane de la Khobar, Arabia Saudită, comis în 1996 şi soldat
cu moartea a 19 militari americani: investigatorii au descoperit că implicarea Hezbollah
s-a rezumat la a acorda asistenţă tehnică autorilor atentatului, şi nu a presupus o
participare directă.75

72
Rita Hamad, “After Terror. Hezbollah’s New Direction”, în Harvard International Review, Vol. 22, Nr. 1,
2000.
73
Magnus Ranstorp, “Hizbollah’s Command Leadership: Its Structure, Decision-Making and Relationship
with Iranian Clergy and Institutions”, în Terrorism and Political Violence, Vol.6, Nr.3, 1994, p. 303-309.
74
Apud. Anderson, Sloan, Historical Dictionary of Terrorism, p. 202-203.
75
Daniel Byman, “Should Hezbollah Be Next?”, în Foreign Affairs, Vol. 82, Nr. 6, Nov./Dec. 2003.

49
 Pentru numeroşi oficiali americani implicaţi în combaterea terorismului,
Hezbollah nu a încetat niciodată să fie o ameninţare redutabilă: gruparea s-a implicat în
terorismul internaţional cu mult înainte de apariţia Al Qaida şi ar avea, susţin surse ale
serviciilor secrete occidentale, până la câteva sute de agenţi operativi, cărora li se adaugă
mai multe mii de simpatizanţi printre şiiţii libanezi (majoritatea locuind în suburbiile
sudice ale Beirutului şi în sudul Libanului); există indicii că Hezbollah ar fi constituit
celule în diverse state din nordul Africii, Europa de Vest şi America de Sud. Aşa se
explică potenţialul terorist dovedit de Hezbollah în anii ’90: organizaţia a fost acuzată
pentru atacul cu bombă împotriva ambasadei Israelului la Buenos Aires, în 1992, şi a
unui centru cultural evreiesc din acelaşi oraş – atentate soldate cu 86 de morţi. 76
Pe parcursul anilor ’90, eforturile Hezbollah de a sili trupele israeliene să
părăsească Libanul s-au încadrat mai mult în conceptul de “luptă de gherilă”, decât în cel
de terorism propriu-zis.77 Atacurile luptătorilor şiiţi s-au concentrat asupra militarilor
israelieni şi a membrilor ALS (civilii israelieni neconstituind, cel puţin declarativ, o ţintă
predilectă); ferocitatea operaţiunilor Hezbollah în “zona de securitate” din sudul
Libanului i-a făcut pe o serie de analişti să vorbească despre un “Vietnam al Israelului” 78;
aceştia au subliniat că, în decursul celor aproape douăzeci de ani de confruntare, raportul
dintre numărul victimelor în rândul Hezbollah şi cel al pierderilor israeliene a ajuns de la
10/1 la 1/1.79 Şi mai importante s-au dovedit însă efectele în plan psihologic ale atacurilor
gherilei şiite, atacuri susţinute de un redutabil efort propagandistic mediatic.

Televiziunea ca armă de gherilă

Numeroşi analişti politici consideră că, în cele din urmă, Hezbollah a învins de
facto Israelul – superior din punct de vedere militar, atât prin violenţă, cât şi printr-o
“campanie psihologică de persuasiune, comunicare şi imagine.(...) Capacităţile mediatice
sofisticate ale Hezbollah au amplificat efectul psihologic al tacticilor sale de gherilă şi au
funcţionat ca o contrapondere la forţa militară convenţională a armatei israeliene.”80 Aşa
cum declara un lider militar al Hezbollah, „folosirea mass-media ca o armă a avut efectul
unei bătălii paralele”.81
Al Manar TV a emis pentru prima dată la 3 iunie 1991. Auto-intitulându-se “staţie
a rezistenţei” (qanat al-muqawama)82, televiziunea a devenit rapid o platformă culturală,
ideologică şi politică a Hezbollah, cu scopul de a mobiliza populaţia şiită şi de a exploata
vulnerabilitatea psihologică a Israelului. În anii războiului civil din Liban, dispariţia
oricărui control asupra instituţiilor de media a facilitat deschiderea de către Hezbollah a
unui post de radio: Al Nur, lansat în 1988, avea să îşi lărgească aria de acoperire la
principalele oraşe israeliene în numai doi ani, emiţând inclusiv programe propagandistice
în ebraică.83 Extinderea către televiziune avea să vină în mod firesc, pe fondul aceleiaşi
absenţe a unui cadru legal. În 1994 însă, printr-o nouă lege, guvernul de la Beirut a
preluat controlul asupra frecvenţelor de emisie pe teritoriul naţional; în septembrie 1996,
doar cinci posturi de televiziune au primit licenţe de emisie, Al Manar nefiind unul dintre
ele. Guvernul libanez a motivat restrângerea numărului de licenţe prin “constrângeri

76
Apud. Mary Beth Warner, “Far-flung Fanaticism”, în National Journal, 27 oct. 2001, Vol. 33, Nr. 43.
77
Augustus Richard Norton, “Hizballah and the Israeli Withdrawal from Southern Lebanon”, în Journal of
Palestine Studies, Vol. 30, Nr. 1., 2000.
78
Brendan O’Shea, “Israel's Vietnam?”, în Studies in Conflict & Terrorism, Iul./Sept. 1998, Vol.21, Nr.3.
79
James Kitfield, “The Hezbollah Model”, în National Journal, 18 Mai 2002, Vol. 34, Nr. 20.
80
Wehrey, “A Clash of Wills: Hizballah’s Psychological Campaign Against Israel in South Lebanon”;
81
Wehrey, op. cit.
82
Vezi http://web.manartv.org/html/about.html.
83
Hezbollah deţine şi un ziar, Al Ahd,lansat în 1984; surse de presă libaneze susţin că publicaţia se vinde,
săptămânal, în 15.000 de exemplare.

50
tehnice” şi a afirmat că doreşte “să pună capăt anilor de anarhie şi propagandă în mass-
media”84.
Cu toate acestea, o serie de posturi de televiziune libaneze, deşi lipsite de licenţă,
au refuzat să îşi înceteze activitatea; printre ele s-a numărat şi Al Manar, care a decis să
ceară ajutorul guvernului de la Damasc. Influenţa acestuia asupra responsabililor de la
Beirut s-a dovedit, cum era de aşteptat, suficient de puternică: postul Hezbollah a primit
o licenţă oficială în octombrie 1996, pentru a transmite “ştiri despre rezistenţa
naţională”.85
Astfel, Al Manar TV a devenit parte a efortului mediatic al Hezbollah, construit,
până la retragerea israeliană din sudul Libanului, pe două direcţii: primo, ofensiva
psihologică a vizat populaţia libaneză în totalitatea ei, gruparea şiită încercând să atragă
susţinerea populară prin propagarea unui discurs naţionalist şi cu tematică religioasă. În
paralel, Hezbollah s-a implicat activ în dezvoltarea infrastructurii sociale din sudul
Libanului (construind şcoli, spitale şi moschei) şi a început să participe la viaţa politică
din Liban (in 2000, Hezbollah avea 11 reprezentanţi in parlamentul de la Beirut). Toate
acestea au schimbat radical imaginea Hezbollah în ochii opiniei publice libaneze şi arabe,
în general, transformând o grupare celebră pentru atentate, răpiri şi asasinate într-o
“organizaţie-garant pentru suveranitatea naţională libaneză”.86 Secundo, Hezbollah a
purtat, prin intermediul Al Manar, un război psihologic cu Israelul, având ca obiect
evoluţiile militare din “zona de securitate”: unităţile combatante ale Hezbollah, numite şi
“Rezistenţa Islamică”, au folosit violenţa televizată pentru a eroda moralul militarilor
israelieni şi al aliaţilor lor din ALS, precum şi pentru a şubrezi sprijinul opiniei publice
israeliene faţă de operaţiunile militare din sudul Libanului.

Teroarea – de pe front, direct pe micul ecran

Sediul Al Manar TV din Beirut – o clădire cu şase etaje – se află în cartierul Harat
Hurayk, din sudul metropolei libaneze, populat în majoritate de şiiţi; este vorba de o zonă
conservatoare, spre deosebire de cartierele din vestul Beirutului, unde influenţa
occidentală este mult mai puternică. Potrivit managerilor staţiei, Al Manar dispune de o
“bază de rezervă” în cazul în care clădirea ar fi atacată de Statele Unite sau Israel. 87
Motivul acestei precauţii rezidă în chiar activitatea trecută şi prezentă a postului, precum
şi în controlul pe care îl deţine gruparea Hezbollah asupra staţiei: acţionarii firmei care
deţine postul sunt membri Hezbollah, la fel ca majoritatea angajaţilor, iar costurile de
operare sunt acoperite în proporţie covârşitoare de Hezbollah.88
Până în mai 2000, Al Manar trimitea în mod regulat echipe de filmare în sudul
Libanului, pentru a însoţi unităţile Hezbollah în timpul atacurilor împotriva armatei
israeliene şi a forţelor ALS. Imaginile cu luptători şiiţi luând cu asalt un post inamic şi
plantând steagul Hezbollah pe acesta sau organizând o ambuscadă împotriva unui convoi
israelian erau editate în studiouri, dublate cu muzică şi difuzate zilnic către publicul
libanez.
Mai mult, Hezbollah a distribuit înregistrările video agenţiilor de presă
internaţionale, cum ar fi Associated Press Television News şi Reuters, de unde acestea au
ajuns, în cele din urmă, la televiziunea israeliană. “În teren, lovim un soldat israelian”,
spunea un lider Hezbollah, “dar strigătele sale înregistrate pe bandă afectează mii de
israelieni… suntem conştienţi de impactul strădaniilor noastre asupra moralei publicului

84
Depeşă Agence France Presse, 23 ian. 1996.
85
Apud. Avi Jorisch, “Al-Manar: Hizbullah TV, 24/7”, în Middle East Quarterly, iarna 2004, p.17-31.
86
Wehrey, op. it., p. 54.
87
Jorisch, op. cit.
88
Jorisch, op. cit.

51
israelian”.89 Benzile video au funcţionat ca amplificatori ai acţiunii militare a Hezbollah,
care au echilibrat superioritatea militară a Israelului. Potrivit unui observator ONU, “75
la sută din războiul purtat de Hezbollah a fost pe bandă video.”90
În 1996, Al Manar TV a lansat primele emisiuni în limba ebraică pe fondul
intensificării atacurilor Hezbollah cu rachete Katyusha asupra aşezărilor din nordul
Israelului. Unul dintre clipurile propagandistice prezentate pe post înfăţişa o galerie de
portrete ale soldaţilor israelieni căzuţi în luptă, la capătul căreia un uriaş semn de
întrebare se suprapunea peste silueta desenată a unui militar, deasupra căruia era scris:
“Cine este următorul?”.
Sub influenţa Al Manar, militanţii Hezbollah au devenit foarte atenţi în ce
priveşte organizarea de conferinţe de presă, deschiderea către reporterii străini şi
îmbunătăţirea imaginii grupării în străinătate. Toate acestea au fost integrate în ofensiva
psihologică îndreptată împotriva Israelului. Un exemplu: Hezbollah a organizat
conferinţe de presă, transmise în direct de Al Manar, în cadrul cărora dezertori din ALS
îşi îndemnau camarazii să abandoneze poziţiile din “zona de securitate” şi să se predea
“înainte de a fi prea târziu”.
În comparaţie cu propaganda televizuală desfăşurată de Al Manar în numele
Hezbollah, armata israeliană şi-a văzut capacitatea de ripostă limitată – nepregătită fiind
pentru un “conflict asimetric” transpus în termeni mediatici. Comandanţii militari
israelieni au atras însă atenţia asupra faptului că echipele de filmare ale Al Manar
beneficiază de sprijinul direct al combatanţilor Hezbollah: în multe cazuri, cameramanii
Al Manar se aflau deja la locul unei ambuscade, pregătiţi să filmeze, fapt ce arată că
lucrau în directă asociere cu militanţii şiiţi.
Pe de altă parte, observatori ai mass-media din Orientul Mijlociu susţin că efectul
transmisiilor Al Manar asupra publicului israelian a fost mai degrabă limitat. Majoritatea
locuinţelor israeliene sunt conectate la reţeaua de cablu Kavei Zahav sau la cea a
distribuitorului de programe prin satelit Yes; acestea nu difuzează programul Al Manar.
Singurii israelieni care au acces la postul Hezbollah sunt clienţii Arabsat sau cei care
locuiesc în apropiere de graniţa libaneză, de unde semnalul Al Manar se recepţionează cu
antene tv personale.
Cu toate acestea, analiştii politici şi militari din Israel urmăresc Al Manar, iar
mass-media israeliană comentează şi chiar preia fragmente din emisia acestui post de
televiziune, prilejuind astfel expunerea indirectă a publicului israelian la mesajele
Hezbollah.

Din sudul Libanului, în Teritoriile Palestiniene

La mijlocul anului 2000, retragerea israeliană din sudul Libanului a provocat,
paradoxal, un vacuum în programele Al Manar. Interesul postului s-a deplasat însă rapid
spre Teritoriile Palestiniene, Gaza şi Cisiordania, unde la 29 septembrie 2000 avea să
izbucnească cea de-a doua “Intifada”. Staţia libaneza a devenit, din acel moment, un
canal de televiziune dedicat răspândirii mesajului Intifadei palestiniene. Acest lucru a
urmat la doar câteva luni de la ieşirea pe satelit a postului Al Manar, la sfârşitul lui mai
2000 (dată aleasă special pentru a coincide cu încheierea retragerii israeliene din sudul
Libanului).91
Emisia prin satelit a ajutat la atragerea unui public musulman numeros, din afara
graniţelor Libanului: la sfârşitul lui 2003, statistici neoficiale estimau că Al Manar ar
avea, zilnic, aproximativ 10 milioane de telespectatori din întreaga lume; surse avizate
89
Wehrey, op. cit., p. 64.
90
Wehrey, op. cit., p. 65.
91
Jorisch, op.cit.

52
susţin că postul controlat de Hezbollah este al doilea, după televiziunea Al Jazeera din
Qatar, ca influenţă şi receptare în rândul publicului de limbă arabă de pe mapamond. Se
impune însă menţiunea că discursul Al Jazeera este mult mai ponderat în ceea ce priveşte
atitudinea faţă de Israel, Statele Unite şi aliaţii acestora, dovedind o deschidere
importantă faţă de subiecte delicate ale societăţii arabe contemporane; în schimb, Al
Manar nu pierde nici-o ocazie pentru a publicita opiniile liderilor Hezbollah cu privire la
ceea ce şeicul Hassan Nasrallah consideră a fi “duşmanii lumii arabe”: Statele Unite,
numite “Marele Satan” şi Israelul, “Micul Satan”92.
Programele Al Manar atrag numeroşi palestinieni din Gaza şi Cisiordania. Postul
controlat de Hezbollah dedică audienţei palestiniene un segment important din
transmisiile sale; jurnaliştii staţiei aduc însă pe micul ecran mesaje vădit partizane şi
marcate de o retorică inflamatorie ale principalelor grupări radicale palestiniene implicate
în acţiuni teroriste anti-israeliene: Mişcarea de Rezistenţa Islamică Hamas şi gruparea
Jihadul Islamic Palestinian. Prin contrast, interviurile şi apariţiile oficialilor Autorităţii
Naţionale Palestiniene, condusă de Yasser Arafat, sunt mult mai rare.
In acelaşi timp, responsabilii Al Manar nu fac un secret din faptul că programele
postului promovează atentatele sinucigaşe anti-israeliene, vazute ca o supremă formă de
martiriu. Mai mult, numeroase programe muzicale difuzate de Al Manar sunt dedicate
propagandei Hezbollah, care vizează însuşirea de către palestinieni a modelului de
rezistenţă armată a grupării şiite libaneze: pe fondul unor cântece patriotice se suprapun
colaje de imagini cu atacuri ale Hezbollah împotriva trupelor israeliene şi, respectiv,
scene din Intifada. Mesajul este simplu: “modelul Hezbollah” a avut succes, deci el
trebuie preluat şi aplicat şi în Gaza şi Cisiordania, unde pietrele nu sunt suficiente pentru
a învinge Israelul, cu atât mai puţin negocierile...

Al Manar şi 11 Septembrie 2001

Dar poate cel mai vizibil efort propagandistic al postului Al Manar este cel legată
de tragedia de la 11 septembrie 2001 si, respectiv, războiul din Irak. Televiziunea Al
Manar s-a aflat la originea falsei ştiri potrivit căreia serviciile de securitate israeliene ar fi
ştiut dinainte despre atentatele de la New York si Washington şi, în consecinţă, ar fi
avertizat patru mii de americani de origine evreiască să nu se prezinte la lucru, în World
Trade Center, în fatidica zi de 11 septembrie 2001. Minciuna a fost difuzată pe post la 17
septembrie, crainicii Al Manar citând un osbcur ziar din Iordania...93
Diseminarea unor informaţii de tipul celei de mai sus se încadrează în noua
orientare tematică a postului, asumată imediat după atacarea Irakului de către Statele
Unite, Marea Britanie şi aliaţii lor: “rezistenţa” faţă de America. Clipurile difuzate de Al
Manar sunt cât se poate de explicite - pe imagini înfăţişând luptători islamici antrenându-
se, o melodie îşi deapănă versurile: “America este mama terorismului / Să prăbuşim
această “mamă a terorismului” / America este armata Satanei / O armată agresivă,
invadatoare, de ocupaţie / Nu a mai rămas nimic în afară de arme / Nu a mai rămas
nimic, decât martiriul”.94 Videoclipul se încheie cu imaginea unor kamikadze islamişti
care-şi detonează centurile explozive...
Mesajul general al programelor Al Manar referitoare la situaţia din Irak este redat
de mai vechea deviză a grupării Hezbollah: “Moarte Americii!”. Cu toate acestea, şi în
pofida istoriei sale sângeroase şi a potenţialului terorist dovedit, Hezbollah nu se află
încă, în mod oficial, pe lista viitoarelor ţinte ale “războiului împotriva terorismului”
92
Jorisch, op. cit.
93
Michael Dobbs, “Myths Over Attacks on U.S. Swirl Throughs Islamic World; Many Rumors Lay Blame
on an Israeli Conspiracy”, în The Washigton Post, 13 oct. 2001; Dobbs citează un editor al Al Manar, care a
declarat că ştirea nu ar fi fost difuzată, dacă nu ar fi fost considerată adevărată.
94
Gal Luft, “Hizballahland”, în Commentary, Iul.-Aug. 2003, Vol. 116, Nr. 1, p.59.

53
proclamat in septembrie 2001 de administraţia de la Washington. La rândul ei,
televiziunea Al Manar îşi desfăşoară nestingherit activitatea; postul are aproximativ 300
de angajaţi, majoritatea membri ai Hezbollah, are birouri în Dubai, Egipt, Iran şi
Iordania, precum şi corespondenţi în Belgia, Franţa, Kosovo, Kuweit, Maroc, Rusia,
Suedia, Siria şi, nu în ultimul rând, Statele Unite. Bugetul anual al televiziunii Al Manar
se cifrează la aproximativ 15 milioane de dolari americani (jumătate din cel al postului
qatariot Al Jazeera).95
Implicaţiile “cazului Al Manar” sunt majore, în primul rând pentru studiul relaţiei
dintre terorism şi mass-media. Avem de-a face cu o televiziune globală, prin prisma
difuzării programelor ei pe satelit, asociată cu o grupare teroristă cu ramificaţii
internaţionale. Deşi Al Manar se proclamă a fi o “televiziune a arabilor şi musulmanilor”,
controlul exercitat de gruparea teroristă Hezbollah asupra sa o exclud, teoretic, din
categoria instituţiilor de media; din acest punct de vedere, orice comparaţie cu postul Al
Jazeera poate fi considerată defăimătoare de către jurnaliştii televiziunii din Qatar.

Mass-media americane şi terorismul, înainte de 11 septembrie 2001 (aproximata

istorie a unui eşec)

În primăvara anului 2000, un întreprinzător privat a cerut agenţiei din Washington

a Departamentului pentru Agricultură al Statelor Unite un împrumut în valoare de
aproape 650.000 de dolari. În cererea de împrumut, scopul acestuia era prezentat ca fiind
achiziţionarea unui avion utilitar, de tipul celor folosite la stropirea cu ierbicide a
culturilor agricole… Când a aflat că dosarul său a fost respins, bărbatul a ameninţat-o pe
funcţionara care s-a ocupat de cerere că îi va tăia gâtul. Cu puţin înainte, el declarase în
faţa femeii că, în curând, Osama Ben Laden, liderul organizaţiei Al Qaida, va fi
recunoscut drept “cel mai mare conducător al lumii”.
Eroul acestei întâmplări a fost nimeni altul decât Mohammed Atta, considerat
astăzi drept şeful grupării de militanţi islamişti sinucigaşi care a pus la cale şi executat
atentatele anti-americane de la 11 septembrie 2001. Însă în iunie 2000, Atta nu a trezit
nici-un fel de suspiciune funcţionarei Departamentului pentru Agricultură; ameninţarea
sa a fost considerată drept o simplă ieşire nervoasă necontrolată, iar prezicerile
referitoare la destinul lui Osama Ben Laden – vorbărie fără sens. Mai mult, întrebările
bărbatului privind măsurile de securitate de la o serie de instituţii publice din
Washington, precum şi dorinţa de a cumpăra, cu banii jos, o fotografie aeriană a capitalei
americane (care decora un perete din biroul funcţionarei) nu au declanşat nici-o bănuială.
Femeia cu care Mohammad Atta a stat de vorbă avea să declare, un an mai târziu,
următoarele: “Habar n-aveam despre ce vorbeşte”.96
Desigur, ar fi fost prea frumos ca o simplă funcţionară de la Departamentul
pentru Agricultură să dea peste cap un complot care, cu siguranţă, va rămâne în istorie ca
o dovadă a demenţei generate de terorismul de inspiraţie extremist-religioasă. Dacă
mass-media americane şi-ar fi făcut datoria mai bine, înainte de 11 septembrie 2001, ar fi
existat, poate, o şansă de a preveni tragedia ce avea să vină. Şi nu este vorba doar de
popularizarea acţiunilor anti-americane ale Al Qaida, înainte ca ele să coste viaţa a mii de
americani, ci şi de o analiză profundă asupra circumstanţelor în care aceste ameninţări s-
au dovedit a deveni letale.

95
Interviu cu Nayef Krayem, director general al Al Manar (Beirut, 25 iunie 2002), acordat lui Avi Jorisch,
op. cit.
96
Întâmplarea este descrisă de jurnalistul american Simon Marks, în articolul “Educating Johnell: The
consequences of US journalists inward thinking”, publicat de Quills Magazine, sept. 2002.

54
 La aproape doi ani de la atentatele de la New York şi Washinton, această opinie a
capătă un contur din ce în ce mai pronunţat, pe măsură ce diverşi analişti de media şi
chiar jurnalişti fac publice concluziile studiilor lor. Din nefericire, astfel de analize au
apărut în publicaţii americane care, în pofida prestigiului academic de care se bucură, au
o circulaţie mai restrânsă, şi din acest motiv nu ajung la opinia publică97
Însă un adevăr nu poate fi înăbuşit de simplul fapt că numărul celor care îl cunosc
este mic. Astfel, singura concluzie pe care un observator avizat o poate trage, investigând
comportamentul presei din Statele Unite de dinainte de septembrie 2001, este
următoarea: în majoritate, mass-media americane – de la presa scrisă la reţelele de
televiziune – au eşuat, înainte de 11 septembrie 2001, în a-şi asuma datoria civică şi
profesională de a informa publicul american cu privire la pericolul reprezentat, pentru
Statele Unite şi restul lumii, de reţeaua teroristă Al Qaida.98
O discuţie deschisă asupra modului în care au acţionat şi s-au comportat
instituţiile de media americane înainte de 11 septembrie 2001 este, astăzi, cu atât mai
necesară cu cât concluzia radicală de mai sus sprijină ideea potrivit căreia uriaşa industrie
de media din Statele Unite a fost, este şi va rămâne, pe viitor, vulnerabilă la derapajele
mediatice de amploare, aşa cum au fost cele înregistrate la sfârşitul de secol XX - început
de secol XXI.
În ultimii 13 ani, presa americană s-a confruntat, la nivel mondial, cu zeci de
evenimente extraordinare, şocante şi dramatice, fiind de tot atâtea ori pusă în situaţia de a
acoperi situaţii pe care nu doar jurnaliştii, dar nici analiştii politici nu au ştiut cum să le
prevadă, dar mai ales cum să le abordeze – de la prăbuşirea comunismului din Europa
Răsăriteană, la invadarea Kuweitului de către Irak şi dezmembrarea fostei Iugoslavii.
Tote acestea au presupus conflicte violente, soldate cu sute de mii de victime, cu
deplasări masive de populaţie, cu schimbarea unor graniţe şi purificarea etnică a zone
întinse, pe continente (precum cel european) unde nimeni nu se mai aştepta la astfel de
orori.
Conflictul din Golful Persic (numit şi “Războiul din Golf”) a făcut să curgă râuri
de cerneală pe tema derapajului mediatic căruia televiziunile americane (îndeosebi
prestigioasa Cable News Network) i-au căzut victime.99 O discuţie similară provocase, cu
puţin mai mult de un an înainte, numărul victimelor revoltei populare care l-a alungat de
la putere pe ultimul dictator comunist din estul Europei, Nicolae Ceauşescu.100 Războiul
civil declanşat în cadrul fostei Iugoslavii a avut parte de un destin mediatic la fel de
complicat, marcat de succesul propagandei unora din părţile implicate (croaţii şi
musulmanii) şi demonizarea altora (sârbii).101 Situaţia avea să se repete, în 1999, în cu
ocazia conflictului cunoscut sub numele de “Războiul din Kosovo”, unde gherilele
albaneze au reuşit să obţină legitimitate (şi) cu ajutorul presei americane, prezentate fiind
ca luptând pentru libertate împotriva “ocupantului” sârb. Lucrurile au stat cu totul invers
în ceea ce priveşte Macedonia, unde autorităţile acestei foste republici iugoslave au
primit sprijinul comunităţii internaţionale (inclusiv al celei mediatice) pentru a reprima

97
Este vorba de publicaţii precum Journalism & Mass Communication Quarterly, Quills Magazine,
American Journalism Review, Fairness & Accuracy in Reporting (FAIR), cunoscute mai puţin publicului
larg, din Statele Unite şi nu numai.
98
Un articol deosebit de explicit, din acest punct de vedere, a fost publicat de revista Quills Magazine în
decembrie 2001 – “Asleep at the Switch: Journalism’s Failure to Track Osama ben Laden”, semnat de
Simon Marks, preşedintele unei agenţii independente de ştiri din SUA, Feature Story Agency.
99
Pentru mai multe detalii în legătură cu acest subiect, a se vedea volumul semnat de Călin Hentea, 150 de
ani de război şi dezinformare. Armata şi presa în timp de război, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000.
100
Ignacio Ramonet, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000.
101
Călin Hentea, op. cit., cap. “Misiunea UNPROFOR în Bosnia-Herţegovina – o celulă de răspuns a mass-
media internaţionale”.

55
miliţiile UCK102 albaneze de la graniţa cu provincia sârbă Kosovo (miliţii acuzate, de
această dată, de terorism).103
Toate aceste situaţii şi evenimente au constituit, însă, probleme externe Statelor
Unite, în pofida faptului că ele au vizat şi interese americane, mai mult sau mai puţin
substanţiale şi vizibile. În consecinţă, aceste subiecte nu au beneficiat de efortul de
înţelegere şi reflecţie presupus de o problemă domestică – de tipul celei pe care o
reprezintă o ameninţare teroristă directă, sesizată ca posibilă pe teritoriul SUA, din
partea unor grupări de orientare extremistă.
Acest efort a rămas, din păcate, doar în stadiul teoretic.
În septembrie 1999, o comisie senatorială americană104 avertiza, în termeni
îngrijorători, asupra pericolului reprezentat de activităţile teroriste îndreptate împotriva
Statelor Unite şi a cetăţenilor acestora, pe teritoriul american.Comisia, condusă de doi
senatori (la vremea respectivă), Gary Hart şi Warren Rudman, avea să revină asupra
subiectului, în ianuarie 2001. La acea vreme, cu şapte luni înainte de atentatele de la
WTC şi Pentagon, Comisia Hart-Rudman făcea public un raport de 150 de pagini, care
cuprindea concluziile a trei ani de studii şi analize efectuate de cei 12 membri ai comsiei,
cu ajutorul a aproape o sută de experţi în probleme de securitate. Intitulat Road Map for
National Security: Imperative for Change, raportul prezenta un plan concret de acţiuni
menite să pună Statele Unite la adăpost de ameninţările teroriste.
Despre raport, senatorul Rudman avea să declare: “Era vorba de prima reevaluare
comprehensivă a securităţii naţionale de la administraţia Truman, în 1947”105.
Documentul identifica, cu rigurozitate, factorii care afectau securitatea oraşelor
americane, îndeosebi vulnerabilitatea lor la atacuri cu arme de distrugere în masă. O
menţiune specială se referea la lipsa de pregătire pentru posibile incidente provocate de
atentate asupra unor clădiri înalte din metropolele Statelor Unite. Raportul nu se rezuma
doar la a trage un semnal de alarmă, ci propunea un plan detaliat de remediere a
deficienţelor din sistemul de securitate naţională; acesta prevedea crearea unei aşa-
numite Agenţii de Securitate a Teritoriului Naţional (National Homeland Security
Agency), regândirea misiunii serviciilor însărcinate cu paza frontierelor SUA şi
mobilizarea într-un cadru de acţiune comun a zecilor de servicii de informaţii americane
ce deţin responsabilităţi în ceea ce priveşte securitatea naţională. În document se afirma
cât se poate de clar:
“State, organizaţii teroriste şi grupări nemuţumite vor ajunge să deţină arme de
distrugere în masă, iar unele dintre acestea le vor folosi. Este foarte probabil ca cetăţeni
americani să moară pe teritoriul SUA, posibil în număr mare.”106
Dincolo de dimensiunea practică şi de avertisment a raportului Hart-Rudman,
acesta a scos în evidenţă şi delicata problemă a percepţiei Statelor Unite şi a acţiunilor lor
pe mapamond:
“O lume favorabilă intereselor şi valorilor americane nu va putea apărea de la
sine. O parte a mapamondului ne va respinge sau ni se va opune, dacă nu din cauza

102
Ushtria Clirimintare E Kosoves, în traducere “Armata de Eliberare a Kosovo”.
103
În luna mai a anului 2001, Procuratura Generală a Republicii Macedonia a dat publicităţii un dosar cu
extrase din presa internaţională pe acest subiect, dosar care a fost transmis şi principalelor instituţii de
media din România, de către Ambasada Republicii Macedonia la Bucureşti (“Information – The Terrorism
in the Republic of Macedonia”, Am. No. 11/2001).
104
Este vorba de perioada administraţiei preşedintelui Bill Clinton, în timpul căruia Partidul Republican a
deţinut majoritatea în Senatul american.
105
apud. Harold Evans, “Warning given…Story missed”, Columbia Journalism Review, New York, nr. 4,
vol. 40, nov.-dec. 2001.
106
idem

56
întâietăţii noastre, atunci din pricina faptului că Statele Unite sunt percepute ca
exercitându-şi puterea cu aroganţă (..).”
Această frază exprima, într-un limbaj academic, ceea ce senatorul Gary Hart avea
să-i declare jurnalistului Harold Evans, de la Columbia Journalism Review: “Noi
[membrii comisiei, n.a.] am căpătat o teribilă senzaţie a resentimentului multora faţă de
Statele Unite văzute drept un bătăuş, care ne-a alarmat pe toţi.”107

În pofida eforturilor comisiei senatoriale, raportul Hart – Rudman a trecut

aproape neobservat de către media americane. Pe 31 ianuarie 2001, principalele reţele de
televiziune din Statele Unite au ignorat conferinţa de presă prilejuită de publicarea
raportului.O singură excepţie – CNN. Presa scrisă a avut aceeaşi atitudine: nici-o ştire în
The New York Times sau în The Wall Street Journal. O serie de materiale punctuale au
fost publicate în The Washington Post şi Los Angeles Times, precum şi în USA Today; alte
publicaţii locale sau regionale au preluat ştirea de pe fluxurile agenţiilor de presă
(Reuters şi Associated Press). Însă nici-unul dintre ziarele americane importante (cu
excepţia lui Los Angeles Times) nu au acordat spaţiu pentru articole de follow-up, analize
critice sau editoriale pe temele sugerate de raport. În ultimă instanţă, cei doi senatori,
Hart şi Rudman, au redactat un articol şi l-au propus cotidianului The New York Times.
Materialul a fost însă refuzat.
Astfel, media americane au ignorat complet ocazia de a declanşa o dezbatere, la
nivel naţional, asupra securităţii Statelor Unite şi a ameninţărilor teroriste la adresa
cetăţenilor lor. Iar acest lucru s-a întâmplat în pofida faptului că raportul Hart-Rudman
“(…) este genul de subiect care solicită atenţia elitei, pentru angajarea unui dialog
susţinut menit să probeze, să reformuleze, să explice şi să îndemne la acţiune.”108
Este greu de spus ce efect mediatic ar fi avut raportul comisiei Hart-Rudman,
dacă ar fi fost luat în serios de mass-media americane şi dacă ar fi declanşat o dezbatere,
în lumea politică precum şi în societatea civilă. La o lună de la atentatele de la 11
septembrie, administraţia Bush recunoştea, indirect, valoarea raportului fostei comisii
senatoriale, preşedintele numind, oficial, un şef în fruntea nou-createi Agenţii pentru
Securitate Internă a Statelor Unite. Analiştii politici apreciază însă că ignorarea
avertismentului din ianuarie 1999 a dus la o întârziere de cel puţin şase luni în reforma
sistemului de securitate al SUA – timp în care aceasta ar fi putut să facă paşi mari şi
decisivi.
Privind în urmă, eşecul presei americane în a aduce în atenţia publicului din SUA
pericolul reprezentat de terorismul internaţional pare un fapt fără precedent. Lucrurile nu
stau însă chiar aşa, deoarece aceeaşi orbire s-a manifestat şi faţă de fenomene mult mai
vizibile şi la fel de grave, cum ar fi situaţia din Irak. În septembrie 2002, revista Time
publica un articol intitulat “The Forgotten War”109 [Războiul uitat], al cărui subiect este
conflictul perpetuu din Golful Persic, unde aeronavele americane şi britanice patrulează
zonele de excludere aeriană impuse Irakului după războiul din 1991. Cele două zone sunt
situate la nord de paralela 36 şi, respectiv, la sud de paralela 33, iar menţinerea lor ca
atare (prin patrulări aeriene anglo-americane) a avut drept scop crearea unui refugiu
pentru minorităţile de pe teritoriul irakian, îndeosebi populaţia de etnie kurdă:
“Este [vorba de] un război care a produs puţine titluri de primă pagină, nici
confruntări diplomatice şi nici victime de partea americanilor. (…) În pofida a peste

107
ibid.
108
Harold Evans, în articolul său, citat mai sus, “ “Warning given… Story missed”, Columbia Journalism
Review.
109
Articolul este semnat de Mark Thompson, şi a apărut în Time, nr. 13, vol. 160, sept. 23, 2002, p. 50-51.

57
250.000 de misiuni şi a recompenselor oferite de Saddam Hussein pentru doborârea unui
avion – câte 14.000 de dolari americani – nici-o aeronavă nu a fost lovită până acum.”
De ce un “război uitat”? Poate şi pentru că nici-un pilot american nu a fost ucis
(până la sfârşitul anului 2002, cel puţin) de tirurile apărării antiaeriene a Irakului. Această
afirmaţie nu este gratuită; ea traduce, de fapt, un principiu jurnalistic care ghidează
producţia mediatică contemporană – acela al nevoii de spectaculos, de conflict, de
tragedie. Or, un război în care nu mor americani este mai puţin important pentru mass-
media din SUA decât, să zicem, poveştile picante din viaţa privată a politicienilor. Pe de
altă parte, Războiul din Golf a fost văzut, imediat după victoria coaliţiei internaţionale
împotriva Irakului şi retragerea acestuia din Kuweit, drept un subiect închis – clasat, în
jargonul jurnaliştilor, la categoria old news.
Şi astfel, întregul sistem de procesare a informaţiei de către instituţiile de presă
ajunge să fie pus sub semnul întrebării. Căutând explicaţii pentru ignorarea unor subiecte
cu implicaţii majore pentru societate, nu putem să nu observăm un fapt evident (şi studiat
de multă vreme de teoreticienii fenomenului mediatic, inclusiv de breaslă): este vorba de
pierderea sau, cel puţin, atrofierea simţului critic al profesioniştilor mass-media.
Paradoxal, în pofida dezvoltării mijloacelor tehnice de natură să sprijine activitatea lor,
jurnaliştii se regăsesc din ce în ce mai des în situaţia de a manipula, cenzura sau, pur şi
simplu, de a ignora realitatea. Acest fenomen îi afectează mai ales pe oamenii de
televiziune, exemplele fiind numeroase. Cel mai celebru este, desigur, cazul Războiului
din Golf, unde publicul a fost invitat să privească războiul “în direct”, şi nu să îl cunoască
şi să-l înţeleagă prin intermedierea mass-media; astfel, abdicând de la rolul de “mediator”
al informaţiei, jurnaliştii au devenit simple anexe ale unei sistem tehnologic care a
inundat cu imagini opinia publică, cu tot ce a rezultat de aici: omisiuni, ocultări ale
realităţii, falsuri şi construcţii propagandistice, minciuni, iluzii.110
În acest mod, “(…) televiziunea construieşte actualitatea, provoacă şocul
emoţional şi condamnă la indiferenţă şi tăcere faptele care nu pot oferi imagini”111, afirmă
un cercetător al mass-media, care atrage atenţia inclusiv asupra faptului că discursul
specific televiziunii îşi pune din ce în ce mai mult amprenta asupra celui al presei scrise.
Acest mecanism de interpretare a actualităţii a făcut ca, de exemplu, efectele atentatelor
teroriste anti-americane de la 11 septembrie 2001 să beneficieze de o atenţie mediatică
invers proporţională cu cea acordată, anterior, avertismentelor privitoare la astfel de
posibile atacuri (printre efectele în cauză aflându-se şi psihoza antraxului, care a cuprins
Statele Unite în lunile imediat următoare atentalelor de la WTC şi Pentagon şi care s-a
dovedit a nu avea legătură cu acestea).
Pe de altă parte, fenomenul de mimetism care afectează mass-media are şi el un
rol important în desconsiderarea unor subiecte precum cel reprezentat, în 2001, de
raportul Hart-Rudman. Aglomeraţi cu informaţii şi date venite din toate părţile şi supuşi
presiunii concurenţei, profesioniştii mass-media încearcă în permanenţă să nu rateze ceea
ce competitorii lor consideră drept “ştire importantă”. Astfel, grilele de evaluare a
evenimentelor sunt reduse şi schematizate la maximum (cel mai adesea, ideea de
spectaculos este cea care se impune) pentru a nu se evita subiecte pe care concurenţa le-
ar exploata cu succes. Şi astfel, jurnaliştii nu doar că promovează aceleaşi tipuri de
informaţii, dar se şi auto-stimulează în acoperirea lor mediatică, amplificându-le exagerat
şi inutil semnificaţiile şi ocupând spaţiul de antenă/pagină de ziar cu pseudo-informare.
În acest mod, asupra analizelor şi ştirilor inspirate de subiecte importante, cum ar fi
problema siguranţei publice, prevalează subiecte facile, emoţionale, dramatice. Iar acest
110
Vezi şi cartea francezului Jean Baudrillard, Războiul din Golf n-a avut loc (La Guerre du Golfe n’aura
pas lieu”), Galilée, Paris, 1991.
111
Ignacio Ramonet, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000, p. 148.

58
fenomen afectează din ce în ce mai mult presa scrisă, de la care publicul ar trebui să se
aştepte la o mai mare focalizare(decât în cazul televiziunii) asupra problemelor cu
adevărat importante ale societăţii contemporane.
“Constrânsă să-i calce pe urme [televiziunii, n.a.], presa scrisă crede atunci că
poate recrea emoţia resimţită de telespectatori publicând texte (reportaje, mărturii,
confesiuni) care acţionează în acelaşi mod ca şi imaginile, în registrul afectiv şi
sentimental, adresându-se inimilor, emoţiei şi nu raţiunii, inteligenţei. Din acest motiv,
chiar mijloacele de informare reputate ca fiind serioase au ajuns să neglijeze crize grave,
a căror existenţă nu poate fi demonstrată concret cu imagini”.112
Discuţia asupra derapajelor mediatice soldate (şi) cu neglijarea unor subiecte
majore nu este nouă; după Războiul din Golf, jurnaliştii au fost primii “puşi la zid”;
acelaşi lucru s-a întâmplat în urma relatărilor despre “masacrele” de la Timişoara, în
decembrie 1989; în Statele Unite, procesul lui O.J. Simpson a prilejuit critici şi auto-
critici virulente, la fel ca scandalul Monica Lewinsky (cunoscut şi sub numele de
Sexgate)… Cu toate acestea, derapaje de amploare vor continua să se petreacă, deoarece
nici una dintre dezbaterile publice, în cazurile citate mai sus, nu a dus la o reformă
profundă a sistemului mediatic.

Îngrijorător este însă, înainte de toate, faptul că mediile americane au trecut foarte
repede peste eşecul lor de dinainte de 11 septembrie 2001; ba mai mult, ele s-au repezit
să culeagă laurii pentru prestaţia de la “momentul 9/11”…
Astfel, televiziunile americane au fost felicitate pentru modul în care au
“acoperit” teribilele evenimente din Marţea Neagră. Un sondaj organizat în Statele Unite,
între 13 şi 17 septembrie 2001, de Pew Research Center for the People and the Press
(instituţie cu sediul la New York), arăta că nouă din zece americani apreciau pozitiv
modul în care presa a tratat tragedia; 56% dintre cei 1.200 de adulţi chestionaţi
considerau “excelentă” atitudinea profesională a presei americane. Aceste date reprezintă
o schimbare uriaşă în atitudinea publicului american faţă de mass-media. În vara lui
2001, cu doar două luni înainte de atentate, un sondaj similar arăta că doar 35% dintre
americanii intervievaţi credeau că presa din ţara lor prezintă o imagine corectă a
realităţii; în 1985, procentul era de 55%…113
Principala explicaţie pentru această evoluţie pozitivă a atitudinii publicului
american rezidă în însăşi natura evenimentelor de la 11 septembrie. Atentatele de la
World Trade Center din New York şi Pentagon au ieşit complet din standardul impus de
tragedii similare petrecute pe alte meridiane; de această dată, a fost vorba de americani şi
de teritoriul american (expresia “inima Americii” este, dealtfel, perfectă pentru a ilustra
această idee). În aceste condiţii, presa americană s-a dovedit, după cum afirma un
profesor de jurnalism din SUA, “pregătită şi echipată corespunzător pentru exact acest tip
de situaţii, făcându-şi datoria cum trebuie. Nu a fost vorba de un eveniment din categoria
celor care presupun reflecţie şi interpretare, evenimente care îi pun pe jurnalişti în
încurcătură”.114
O opinie similară împărtăşesc şi observatori externi, creditaţi, cum e şi firesc, cu
mai multă obiectivitate. Ziarul britanic The Financial Times scria, în zilele imediat
următoare atacurilor, că jurnaliştii americani s-au dovedit prudenţi şi echilibraţi în
afirmaţiile lor, îndeosebi în atribuirea responsabilităţii pentru sângeroasele atentate. În
acest sens, comentatorii lui Financial Times amintesc, pentru a oferi un termen de

112
Ignacio Ramonet, op. cit., p. 29-30.
113
Datele respective au fost preluate dintr-o depeşă a agenţiei Associated Press, din 24 sept. 2001 (Poll: 9
in 10 rate news media coverage good or excellent after attacks.)
114
Dean Mills, decanul Facultăţii de Jurnalism a Universităţii din Missouri, citat de AP, 24.09.2001

59
comparaţie, de situaţiile create în 1995, cu ocazia atentatului de la Oklahoma City (când
bomba ucigaşă s-a dovedit a fi fost pusă de un american şi nu de extremişti străini) şi,
respectiv, în 1996, la Atlanta, când Jocurile Olimpice au fost ţinta unui atac terorist
pentru care un nevinovat (dovedit ca atare de autorităţi) a fost suspectat şi blamat luni în
şir de presa de peste Atlantic115.
În acelaşi timp, televiziunile americane au fost lăudate şi pentru că nu au folosit
nici-un fel de mijloace de accentuare a dramatismului situaţiei, cum ar fi temele muzicale
sau titrajele, aşa cum s-a întâmplat în alte rânduri. Pe de altă parte, şocul provocat de
situaţie precum şi circumstanţele în care s-au derulat tragicele evenimente de la 11
septembrie nu au permis, cu siguranţă, astfel de artificii specifice lumii televiziunii.
Apreciată a fost şi opţiunea televiziunilor americane de a nu difuza nici-un fel de
publicitate în cuprinsul programelor difuzate în perioada imediat următoare catastrofei. 116
Aceleaşi circumstanţe dramatice au produs, asupra discursului mediatic, şi o
presiune tehnică. Numeroase posturi de televiziune de pe raza New York-ului utilizau
retransmiţătoare aflate la etajele superioare ale turnului sudic din cadrul complexului
World Trade Center. Când acesta s-a prăbuşit, semnalul tuturor acestor posturi a dispărut
de pe ecranele televizoarelor, cu excepţia celor ale abonaţilor companiilor de cablu TV.117

Rămâne de văzut, însă, dacă şocul de la 11 septembrie 2001 a fost îndeajuns de

puternic încât să stimuleze o reflecţie serioasă, şi nu doar una oportunistă, asupra rolului
mass-media în societatea contemportană şi asupra modului în care acestea interpretează
şi (re)construiesc realitatea, în general, şi pe cea a ameninţării terorismului, în particular.
Informaţiile nu trebuie să mai fie văzute drept o marfă ca oricare alta, supusă capriciilor
de moment ale publicului şi tributară, prin aceasta, marketing-ului. Jurnaliştii sunt datori
să-şi reconsidere atitudinea faţă de propria profesie, în sensul responsabilizării breslei;
mai mult, trivializarea activităţii de informare, prin conţinuturi excesiv de emoţionale şi
spectaculoase, va trebui să înceteze, pentru a nu se răsfrânge asupra vieţilor oamenilor,
cetăţenilor, singurii în slujba cărora trebuie să se afle presa, fie ea scrisă sau vorbită.

Televiziunea şi terorismul – cazul războiului din Afganistan

La câteva zile după atentatele anti-americane de la 11 septembrie 2001, secretarul

de stat al Departamentului Apărării, Donald Rumsfeld afirma, în faţa jurnaliştilor reuniţi
la Pentagon: „În timp de război, adevărul este atât de valoros încât trebuie să fie însoţit
întotdeauna de minciuni, ca gărzi de corp”.118 Responsabilul american a regretat aproape
imediat această vorbă de duh119 şi a cerut ca ea să nu apară în presă – solicitare hazlie,
având în vedere că postul american de televiziune CNN transmitea în direct respectiva
conferinţă de presă.

115
Ignacio Ramonet, op. cit., p.81
116
Potrivit unor rapoarte ale unor instituţii de analiză financiară din SUA, mass-media americane au
pierdut, la 11 sept. 2001 şi în zilele următoare, peste 40 de milioane de dolari/zi, ca urmare a renunţării la
difuzarea de reclame în emisiunile lor (apud. Scott Stossel, “Terror TV”, în The American Prospect,
Princenton, vol. 12, nr. 18, oct. 2001).
117
potrivit lui Gene Mater, “London paper lauds U.S. press coverage of terror catastrophe”,
www.freedomforum.org, 14 sept. 2001; o altă organizaţie de presă afectată direct, din punct de vedere
tehnic, de catastrofa din Manhattan, a fost cotidianul The Wall Street Journal. Birourile acestuia se aflau la
câteva blocuri distanţă de World Trade Center. Echipa redacţională a fost evacuată într-o tipografie de la
marginea New York-ului, în timp ce editorii s-au instalat, provizoriu, într-un birou aflat în afara zonei
afectate de prăbuşirea Turnurilor Gemene.
118
Corriere della Sera, 11 oct. 2001;
119
Expresia a fost rostită, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, de Winston Churchill;

60
 Am citat această anecdotă pentru a aduce în discuţie un subiect care a făcut să
curgă râuri de cerneală în mass-media americane şi internaţionale: este vorba de
comportamentul mediilor de informare în situaţii de război, şi mai ales atunci când
inamicul este unul aproape invizibil, necruţător şi care nu face distincţie între civili şi
combatanţi – cazul terorismului.

Atentatele de la World Trade Center şi Pentagon au surprins Statele Unite nu doar

din punct de vedere militar, ci şi mediatic. La zece ani după spectacolul de televiziune
oferit de Războiul din Golf 120, care a transformat sigla postului american Cable News
Network într-un simbol celebru pe toată planeta, jurnaliştii din Statele Unite s-au trezit
nepregătiţi să relateze „de pe front” când linia acestuia se afla în Manhattan, dar şi atunci
când bombele au început să cadă asupra Kabulului. Acest lucru îl susţine chiar un
jurnalist american:
„Adevărul este că mass-media din Statele Unite au lăsat America nepregătită
pentru aceste atacuri teroriste la fel de mult ca oricare general al Air Force sau birocrat al
CIA. În timp ce aruncam bombe asupra Irakului timp de 10 ani – justificat sau nu – presa
americană a neglijat să vorbească despre asta. Apoi, deodată, pe 11 septembrie 2001, ne-
am dat seama că suntem în război, când, de fapt nu a trecut nici măcar o singură zi de la
Războiul din Golf în care un avion american să nu fi fost măcar gata să lanseze o bombă
sau o rachetă. Am fost permanent în război, însă mass-media nu s-au gândit că este destul
de interesant să vorbească despre asta.”121

Mediile de informare americane nu au neglijat doar situaţia explozivă din

regiunea Golfului, ci şi pe cea din Afganistan. Războiul civil din această ţară distrusă şi
uitată de lume, în care însă serviciile secrete ale S.U.A. au fost activ implicate în timpul
ocupaţiei sovietice a anilor 80, a fost considerat neinteresant de jurnaliştii americani; nu
acelaşi lucru se poate spune despre colegii lor europeni - postul BBC, de exemplu, a avut
la Kabul, în permanenţă în anii 90, un corespondent. Însă realităţile din această parte a
lumii au fost privite cu mult mai mult interes de către o televiziune tânără, de limbă
arabă, de care foarte puţini auziseră până în toamna lui 2001, dar care va deveni cu atât
mai celebră: postul Al Jazeera din Qatar. O televiziune care, după ce a devenit incomodă
pentru numeroase regimuri arabe, avea să intre în colimatorul Washington-ului, sub
acuzaţie că oferă spaţiu de antenă liderilor grupării teroriste Al Qaida.

Televiziunea Al Jazeera – consacrată de conflictul dintre Statele Unite şi miliţiile

islamiste din Afganistan

La mai puţin de o lună de la tragedia care a lovit oraşele americane New York şi
Washington, administraţia preşedintelui George W. Bush declanşa primul conflict de
amploare al secolului al XXI-lea, atacând regimul miliţiilor islamiste din Afganistan.
Acestea au fost acuzate că oferă azil fostului miliardar saudit Osama Ben Laden,
principalul suspect în ancheta privind atentatele de la World Trade Center şi Pentagon,
precum şi reţelei sale teroriste, Al-Qaida. Loviturile aeriene cu care a debutat ofensiva
120
În cazul Războiul din Golf, mass-media au fost, în cel mai bun caz, martore la evenimente, iar
acoperirea televizuală a conflictului a stimulat mai degrabă consumatorismul de media decât analiza
deciziilor politice luate de actorii crizei (vezi şi Media, Crisis and Democracy, Marc Raboy şi Bernard
Dagenais, 1992, Sage Publications, Londra);
121
Fragmentul este extras din articolul In defense of Al-Jazeera – Attacking the messenger, and our
message at the same time, publicat la 18 oct. 2001 de Michael Moran, Senior Producer, MSNBC.com;
Michael Moran a fost, între 1993 si 1996, analistul pe probleme americane al BBC;

61
americano-britanică din Afganistan au putut fi urmărite live, în lumea întreagă, graţie
echipelor de filmare ale televiziunii Al Jazeera, prezente la Kabul şi Kandahar; dar ceea
ce a adus sigla Al Jazeera pe ecranele televizoarelor din fiecare colţ al globului a fost
relaţia – încă neexplicată pe de-a-ntregul – dintre liderul Al-Qaida, Osama Ben Laden, şi
postul tv din Qatar.
Difuzarea de către Al Jazeera a mesajelor lui Ben Laden, înregistrate pe casete
video şi transmise corespondenţilor acesteia la Kabul, a fost picătura care a umplut
paharul. Postul de televiziune din Qatar, altădată considerat în capitalele occidentale
drept un “canal de informare liberă, profesională şi netutelat de vreo agenţie
guvernamentală specială”122 a devenit ţinta criticilor vehemente ale Washington-ului şi nu
numai, ajungând să fie numit chiar “canalul lui Ben Laden”123.

Televiziunea Al Jazeera [„Peninsula”, în limba arabă] a fost fondată în februarie

1996, la iniţiativa emirului Qatarului, şeicul Hamad Bin Khalifa Al Thani, care preluase
conducerea ţării cu un an mai devreme. Primele programe încep să fie difuzate la 1
noiembrie 1996, pe un spaţiu zilnic de şase ore. La jumătatea lui 1997, postul Al Jazeera
emitea deja 12 ore pe zi, pentru ca în februarie 1999 să ajungă la un program de 24 de ore
din 24.
Pentru Al Jazeera lucrează aproximativ 500 de angajaţi; dintre aceştia, 70 sunt
jurnalişti. Postul are 27 de birouri în mari oraşe ale lumii, de la Washington, Londra,
Paris şi Moscova la Djakarta şi Islamabad. Al Jazeera este unicul post de televiziune de
limbă arabă care emite preponderent programe informative, 24 de ore din 24.124 Acestea
sunt însă doar date tehnice, care nu explică pe de-a-ntregul succesul de public al postului
din Qatar, considerat „nu doar cel mai important fenomen de media care a afectat lumea
arabă de la apariţia televiziunii, ci şi cel mai important fenomen politic”125 din ultimii ani.
Jurnaliştii care lucrează pentru televiziunea Al Jazeera provin din aproape toate
cele 22 de state membre ale Ligii Arabe (de la marocani şi egipteni la sirieni şi
palestinieni) şi folosesc araba ca limbă de lucru. Cei mai mulţi dintre ei au lucrat pentru
serviciul de limbă arabă al British Broadcasting Corporation, desfiinţat în aprilie
1996126; potrivit unor analişti de media, golul creat de dispariţia acestui serviciu al BBC a
fost umplut de programele Al Jazeera, ai cărei jurnalişti au preluat un discurs mediatic
modern, incisiv şi lipsit de complezenţă, ilustrat de motto-ul postului din Qatar: „We get
both sides of the story”.

Audienţa crescută de care se bucură postul din Qatar i-a făcut pe o serie de
analişti ai fenomenului de media să privească mai atent prestaţia Al Jazeera. Discursul
ştirilor, în special, a suscitat numeroase acuze: senzaţionalism, demagogie şi insuficientă
verificare a informaţiilor. Aceste tendinţe se explică, în mare parte, prin nevoia de a
răspunde aşteptărilor unui public, cel de limbă arabă, mai puţin obişnuit cu standardele
presei de informare, aşa cum sunt ele formulate (chiar dacă nu şi permanent aplicate) de
mass-media occidentale.

122
Marc Saghie, în Courrier International, 24 oct. 2001;
123
Afirmaţie făcută de filosoful francez Bernard-Henry Levy, într-un articol publicat de revista franceză Le
Point, la 12 octombrie 2001 şi reluat de ziarul spaniol El Mundo, din 17 octombrie 2001;
124
Această informaţie a fost preluată de pe site-ul internet al televiziunii Al Jazeera, www.aljazeera.net;
125
Cuvintele aparţin lui Thomas Friedman, unul dintre editorialiştii ziarului New York Times (apud. Joel
Campagna, în articolul Between Two Worlds: Qatar’s Al Jazeera Satellite Chanel Faces Conflicting
Expectations, Committee to Protect Journalists, http: //www.cpj.org/index. html;
126
Era vorba de un canal de limbă arabă, realizat de BBC în colaborare cu reţeaua saudită Orbit
Communications; colaborarea a fost ruptă după ce guvernul de la Riad a intrat în conflict cu BBC pe tema
politicii editoriale;

62
 Din acest punct de vedere, presa occidentală a inventariat o serie de derapaje
mediatice purtând semnătura postului de la Doha. Astfel, realizatorul unui talk-show
difuzat de Al Jazeera în zilele ce au urmat atentatelor de la 11 septembrie a preluat şi
relansat un zvon publicat de un ziar iordanian, potrivit căruia angajaţii de origine
evreiească ai firmelor care îşi aveau sediul în turnurile World Trade Center au fost
avertizaţi (de Mossad, probabil) cu privire la atacuri, drept pentru care au stat acasă în
acea zi fatidică.127 Consecinţe mult mai grave ar fi putut să rezulte de pe urma altei
afirmaţii necontrolate a Al Jazeera, în cazul jurnalistei britanice Yvonne Ridley, reţinută o
vreme de miliţiile Taliban din Afganistan: Ridley a fost prezentată de Al Jazeera ca fiind
căsătorită cu un israelian (deşi ea este soţia unui palestinian!), şi asta într-un moment
când viaţa ei se afla în pericol… Mai mult, postul din Qatar a fost criticat pentru folosirea
termenului „martir”, în comentarii privitoare la atentatele sinucigaşe comise de
palestinieni împotriva unor civili palestinieni, stârnind protestele guvernului israelian,
precum şi pe cele ale partizanilor arabi ai unei înţelegeri politice cu Israelul.
Pentru jurnaliştii din statele arabe, atitudinea descrisă mai sus nu este
întâmplătoare. Jamal Khashoggi, un cunoscut ziarist saudit, susţine „Al Jazeera nu
conduce masele, ci se lasă condusă de ele (...). Ei [jurnaliştii de la Al Jazeera] cunosc
preferinţele arabilor simpli, iar aceştia sunt anti-americani.”128
Odată declanşată ofensiva asupra puterii islamiste de la Kabul, televiziunea Al
Jazeera s-a văzut pusă în situaţia de a avea exclusivitate asupra războiului. Talibanii i-au
forţat pe toţi jurnaliştii străini să părăsească ţara, permiţându-le să rămână doar
corespondenţilor Al Jazeera.129 Prin urmare, când bombele au început să cadă peste
Kabul, postul din Qatar a devenit unicul furnizor de imagini din capitala Afganistanului.
Dintr-odată, telespectatorii Al Jazeera nu au mai fost doar obişnuitele 35 de
milioane (din care 150.000 numai în Statele Unite)130; ci miliarde de oameni, de pe tot
cuprinsul planetei, care au avut acces la imaginile transmise de Al Jazeera şi preluate de
reţelele de televiziune din toate statele. Din acest moment, nu s-a mai putut vorbi doar de
acoperirea mediatică a războiului din Afganistan, ci de implicarea activă a televiziunii
din Qatar în modelarea opiniei publice internaţionale.131

Postul Al Jazeera – instituţie de presă liberă sau portavoce a teroriştilor?

Pentru americani, Al Jazeera ar fi rămas o televiziune ca atâtea altele, dacă

aceasta s-ar fi rezumat doar să relateze despre ofensiva anti-talibană. Totul s-a schimbat
când corespondenţii postului din Qatar la Kabul şi Kandahar şi-au văzut răsplătite
eforturile, adică în momentul în care în mâinile lor a ajuns o casetă cu un mesaj
înregistrat al liderului Al Qaida, Osama ben Laden.
Declaraţiile fostului miliardar saudit, care îi felicita pe autorii atentatelor de la
World Trade Center şi Pentagon şi denunţa atitudinea Washingtonului faţă de arabi, au
avut asupra autorităţilor americane efectul capei roşii asupra taurului furios.

127
Apud. Joel Campagna, op.cit.;
128
Apud. Rick Zednik, op.cit.;
129
La 19 sept. 201, în capitala Afganistanului nu mai erau decât cei doi corespondenţi ai Al Jazeera şi trei
reporteri afgani, angajaţi ai agenţiilor Reuters, France Presse şi Associated Press (apud. Suzanne Lidster şi
Mike Rose, BBC Monitoring - Al Jazeera Goes It Alone, 8 oct. 2001);
130
Aceste cifre de audienţă nu au putut fi stabilite prin cercetări independente şi solid fundamentate; ele
sunt aproximate de o serie de observatori ai evoluţiei mass-media din Orientul Mijlociu (pentru mai multe
informaţii, vezi şi publicaţia Insight Middle East; vol. XIV, no. 2, March/April 1999);
131
Al Jazeera a reuşit câteva exclusivităţi de răsunet, graţie prezenţei echipelor sale de filmare în
Afganistan; printre aceste evenimente se numără inclusiv incendierea clădirii fostei ambasade americane la
Kabul, la 26 septembrie 2001;

63
Condamnând difuzarea casetei de către postul din Qatar, administraţia americană a
declarat că înregistrarea ar putea conţine “mesaje subliminale”, respectiv instrucţiuni
pentru executarea, pe teritoriul SUA, a unor noi atentate, de către susţinătorii organizaţiei
teroriste islamiste. În acelaşi timp, Casa Albă a apreciat ca “dezechilibrată” politica
editorială a Al Jazeera în ceea ce priveşte evenimentele din Afganistan, în special
bilanţurile, considerate exagerate, ale bombardamentelor americane (un observator avizat
ar fi putut sesiza că, în ultima fază a conflictului, că relatările corespondenţilor Al Jazeera
din Afganistan erau dezminţite sistematic de responsabilii de la Pentagon!).
În efortul lor de a bloca discursul propagandistic al lui Ben Laden, responsabilii
administraţiei americane au cerut canalelor de ştiri CNN, NBC, ABC, CBS şi Fox News
să nu mai preia transmisiile Al Jazeera dedicate mesajelor înregistrate ale liderului Al
Qaida. Astfel, la 9 octombrie 2001, când unul dintre “locotenenţii” lui Ben Laden,
Suleiman Abu Ghaith, a transmis Al Jazeera un mesaj înregistrat în care ameninţa cu noi
atentate anti-americane, un oficial al Washington-ului a reamintit televiziunilor
americane că “(…) difuzarea casetei video este o operaţiune de propagandă, care vizează
terorizarea americanilor. Nu facem cenzură, iar posturile de televiziune sunt libere să se
comporte cum doresc, dar este bine să ţină seama de aceste pericole”.132
Posturile de televiziune americane au fost receptive la mesajul administraţiei, şi
au difuzat, în locul înregistrării, doar pasaje scrise din declaraţiile Al-Qaida.
Din acel moment, Al Jazeera s-a văzut asimilată, nu atât de publicul american, cât
de media din Statele Unite (dar mai ales de guvernul acestora), cu miliţiile islamiste şi
aliaţii lor, teroriştii Al Qaida; postul din Qatar semăna, ca instituţie de presă, cu fostul
oficios comunist al U.R.S.S., Pravda.
Acuzaţiilor de susţinere a propagandei talibane, jurnaliştii de la Al Jazeera le-au
răspuns invocând dreptul publicului lor la informaţie. La 10 octombrie 2001, televiziunea
din Qatar a anunţat că nu îsi va modifica acoperirea mediatică în Afganistan, în pofida
criticilor guvernului Statelor Unite. În acelaşi timp, redacţia a explicat că opţiunile sale
editoriale nu au legătură cu politica, ci cu latura comercială a activităţii de presă.
“Administraţia este cea care a decis din raţiuni exclusiv comerciale să investească pentru
a înfiinţă un birou la Kabul, într-un moment în care Afganistanul nu interesa pe nimeni”
– declara, într-un interviu acordat cotidianului italian La Repubblica, corespondentul Al
Jazeera la Kabul, Taysir Alluni. “Faptul că suntem singurii care putem oferi un serviciu
de calitate a făcut ca, pe de o parte, talibanii şi Ben Laden să ne considere fereastra lor
către lume, iar pe de altă parte, putem face afaceri vânzând imaginile noastre în întreaga
lume”.133

Situaţia televiziunii Al Jazeera readuce în discuţie relaţia dintre mass-media şi

fenomenul terorist.
În primul rând, se pune următoarea problemă: faptul că organizaţia lui ben Laden
a ales să încredinţeze televiziunii din Qatar mesajele liderului său are prea puţină legătură
cu presupusa simpatie a Al Jazeera faţă de islamismul militant; de altfel, nici naţionaliştii
irlandezi din IRA nu transmit BBC-ului mesaje de revendicare a atentatelor lor crezând
că jurnaliştii britanici susţin cauza unei Irlande reunificate.
Motivele pentru care unele canale mediatice sunt preferate de grupările extremiste
în dauna altora sunt două: primo, capacitatea lor de a da răspândire cât mai mare
mesajului propagandistic al grupării; secundo, efortul depus de jurnaliştii respectivelor
instituţii mediatice pentru a obţine întâietate. În cazul Al Jazeera versus miliţiile Taliban,
132
Declaraţie a purtătorului de cuvânt al preşedintelui George W. Bush, Ari Fleisher, citată de Agenţia
Rompres, la 9 oct. 2001;
133
Comentariu Rompres, Mondorama, ”America cere tăcerea presei”, 11 oct. 2001;

64
explicaţia ţine de acest mecanism: jurnaliştii din Qatar s-au aflat în Afganistan cu mult
înainte ca în această ţară să ajungă confraţii lor de peste ocean. Talibanii i-au preferat
astfel (inclusiv din motive religioase) oricărei alte televiziuni; iar dacă Al Jazeera ar fi
existat la începutul anilo `90, ar fi avut, poate, mai multe şanse decât CNN-ul să intre în
istorie drept „televiziunea care a transmis live războiul din Golf”.
Acest raţionament a devenit evident, se pare, şi la Departamentul de Stat al SUA.
În a doua parte a conflictului din Afganistan, după alungarea puterii islamiste de la
Kabul, administraţia americană a abandonat treptat criticile şi acuzaţiile la adresa
postului din Qatar. Mai mult, o serie de voci de la Washington au început să vorbească
despre posibilitatea achiziţionării de spaţiu publicitar în programele Al Jazeera, pentru a
folosi, în interes propriu, audienţa acestui post. Oricum, presiunile Statelor Unite au avut
totuşi efect, responsabilii Al Jazeera fiind persuadaţi să aloce un spaţiu sensibil mai mare
opiniilor americane despre situaţia din Afganistan. Astfel, la 8 octombrie 2001, pe lângă
Ben Laden, telespectatorii Al Jazeera au putut urmări în direct discursul prin care Bush jr.
anunţa atacul aerian asupra regimului de la Kabul şi explica motivele acestui gest.

Războiul din Afganistan a oferit tuturor celor implicaţi lecţii utile. Pentru
televiziunea Al Jazeera, conflictul deschis cu autorităţile americane ar trebui să fie
receptat ca un duş rece; există semne că acest lucru s-a întâmplat, chiar dacă într-o
măsură greu de aproximat. Jurnaliştii postului din Qatar au fost forţaţi să recunoască
importanţa contextualizării mesajului mediatic; nu poţi striga „foc” într-o sală de teatru şi
să te aştepţi să scapi cu faţa curată, aşa cum s-a întâmplat cu difuzarea – la început,
repetată şi nerestricţionată – a mesajelor lui Osama ben Laden. Pe de altă parte, nu poţi
acuza mass-media occidentale de propagandă, atunci când eşti în situaţia de a fi
„portavocea” unei grupări de tipul Al Qaida. Niciodată, cu atât mai puţin în astfel de
circumstanţe, principiul acordării de spaţiu de antenă egal ambelor părţi nu exclude
responsabilitatea jurnaliştilor faţă de conţinutul şi forma mesajelor lansate de actorii
conflictului.
Din nefericire, situaţia a fost percepută altfel de o mare parte a opiniei publice
occidentale, respectiv ca un caz în care un mediu de informare supralicitează semnificaţia
mesajelor de tip terorist, oferind credibilitate emiţătorilor acestora; astfel, platforma
politico-ideologică a teroriştilor devine publică, fiind dezbătută de pe poziţii egale cu cea
instituţională, legitimată de mecanismele democraţiei.

Construirea imaginii teroristului în cultura de masă – cazul producţiilor

cinematografice hoolywood-iene

La 11 septembrie 2001, pentru orice locuitor al planetei aflat în faţa unui ecran de
televizor, catastrofa de la World Trade Center din New York nu putea avea decât un
singur termen de comparaţie: filmele de acţiune de la Hollywood, aşa-numitele
blockbusters, care au devenit, de la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea, o
adevărată lingua franca.134 Din acest punct de vedere, 11 septembrie 2001 reprezintă cea
mai bună dovadă a faptului că un coşmar poate deveni realitate.
Şocul produs în Statele Unite de atentatele de la World Trade Center a fost cu atât
mai mare cu cât ele au vizat o societate care, deşi deloc străină de fenomenul violenţei,
atât la nivelul realităţii dar mai cu seamă la cel al reprezentării realităţii în mass-media,

134
Apud. J. Hoberman, All as It Had Been. Hollywood Revises History, Joins the Good Fight,
www.villagevoice.com, dec. 2001;

65
nu a suferit conflicte majore în propriul spaţiu de existenţă (ultimul fiind Războiul de
Secesiune, din secolul al XIX-lea).
Numeroase studii, realizate în Statele Unite începând cu anii ’60, au luat în
discuţie problema violenţei reflectate de mass-media (îndeosebi de televiziune), precum
şi relaţia dintre violenţă şi cultura socială.

Violenţa pe marele şi micul ecran

În 1970, cercetătorul american George Gerbner analiza, în lucrarea Cultural
Indicators: the Case of Violence in Television Drama135 mesajele de masă ale televiziunii
ca parte a mediului social şi cultural american. O primă concluzie a cercetărilor a fost
stabilirea existenţei violenţei în conţinuturile de televiziune. De exemplu, 80% din
filmele difuzate de televiziunile americane conţin violenţă, 50% din personajele
principale comit acte de violenţă iar 60% sunt victimele aceloraşi acte. În comparaţie,
studii similare efectuate pe televiziunile din Marea Britanie arată că, în cazul filmelor
difuzate de acestea, violenţa este cu 40 până la 50% mai mică decât în cazul Statelor
Unite.
Pe de altă parte, studiul lui Gerbner ajunge, argumentat, la o concluzie şocantă:
principala diferenţă dintre personajele pozitive şi cele negative ale filmelor difuzate de
televiziune este mai marea eficienţă a celor dintâi, la care se adaugă simpatia cu care ele
sunt portretizate/privite. Comentând această observaţie, doi alţi analişti ai fenomenului
violenţei în televiziune, Hartley şi Fiske, afirmă136:
“Ceea ce conflictul dintre poliţie şi criminali pune în scenă în mod simbolic este
conflictul cotidian dintr-o societate competitivă, în care eficienţa este de maximă
importanţă. Cel care pierde este, aşadar, într-o oarecare măsură, deviant din punct de
vedere social şi, ca atare, reprezentat în mod adecvat drept criminal, în termenii structurii
de valori sociale.”
Această dimensiune a “eficienţei violenţei” este identificată de Gerbner inclusiv
la nivelul raportului dintre numărul criminalilor şi cel al victimelor.
“Violenţa în sine nu este văzută ca bună sau rea, dar când e corelată cu eficienţa
este apreciată, pentru că eficienţa este o valoare-cheie, centrată social, într-o
societate competitivă.137
Deşi studiul lui Gerbner a fost realizat în anii ’70, concluziile sale rămân actuale
pentru tot intervalul de timp scurs de la publicare şi până la sfârşitul anilor ’90. O serie de
cercetări ulterioare au confirmat şi extins datele despre efectele violenţei televizuale.138
În lumea televiziunii, concluziile acestor studii au fost privite cu diverse grade de
îngrijoare, dar şi cu o doză de suficienţă; astfel, în 1977, când o comisie a Congresului
american a încercat să readucă în atenţia opiniei publice subiectul violenţei de pe micile
ecrane, audierile au fost prezentate doar de postul CNN, probabil şi pentru că preşedintele
companiei, Ted Turner, figura printre principalii invitaţi să îşi expună opinia.139
În ce priveşte industria filmului american, producătorii au trecut peste toate
avertismentele, păstrând ca unic criteriu de evaluare a scenariilor pe cel al box-office-

135
Studiul a fost publicat în “Annals of American Association of Political and Social Science”, vol. 338,
1970, pp. 69-81;
136
Hartley, J., Fiske, J., Semnele televiziunii, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, trad. de Daniela Rusu, pp.
30-38;
137
Idem., p. 36;
138
Pentru o listă, destul de cuprinzătoare, a lucrărilor din domeniu, a se vedea volumul Television Studies:
The Key Concepts, (autori B. Casey, N. Casey, B. Calvert, L. Franch şi J. Lewis), Routlegdge, Londra,
2002 – articolul Violence, pp. 252-255;
139
George Gerbner, în articolul “Violence and Terror in and by the Media”, publicat în volumul Media,
Crisis and Democracy, M. Raboy şi B. Dagenais (editori);

66
ului. Paradoxal, situaţia s-a înrăutăţit după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi colapsul
comunismului est-european. În anii ‘80, ameninţarea ce venea din direcţia Moscovei a
fost invocată pentru a justifica producţii propagandistice sângeroase de tipul seriei
Rambo sau al peliculei Top Gun, pe care Douglas Kellner, cercetător american al
fenomenului mediatic, le numea “fantezii conservatoare militarist-imperialiste care
transcodifică discursurile anticomuniste şi pro-militariste de tip Reagan”.140 După 1990,
Hollywood-ul a fost, poate, chiar mai rapid decât elita politică americană în a se
repoziţiona, într-o lume complet diferită, în care foştii inamici devin parteneri. Scenariştii
au abandonat clişeele anti-comuniste şi au găsit un nou “duşman”, un “străin rău”, care să
poată fi demonizat (şi) în acord cu noile orientări strategice ale administraţiei.141
De această dată, imaginea “străinului” malefic a fost compusă, treptat, dintr-o
serie de reprezentări sociale ale devianţei, folosite anterior şi, deci, prezente deja în
imaginarul publicului american. În principal, acestea sunt: extremistul religios,
extremistul politic (de dreapta sau de stânga), traficantul de droguri / arme / hoţul,
militarul corupt, spionul/asasinul renegat de serviciile secrete. La aceste categorii se
adaugă cea a teroristului – văzut ca profesionist al domeniului, mercenar fără altă cauză
decât dorinţa de a-şi satisface pasiunea pentru dezastre şi crimă.142

Începutul anilor ’90 şi noul „inamic”

Unii cercetători, printre care şi Douglas Kellner, consideră că, de fapt, translaţia s-a
produs de la “inamicul comunist” la “inamicul arab”. Kellner susţine că mutaţia a avut
loc în perioada premergătoare Războiului din Golful Persic (1990-1991), fiind încurajată
de administraţia preşedintelui George Bush sr., din interese economice şi de politică
externă. În acelaşi timp, Kellner susţine că schimbarea orientării de la anti-comunism la
anti-arabism a început pe perioada administraţiei Reagan, când a fost motivată de
semnele perestroikăi şi de implicarea unor state arabe în susţinerea terorismului
internaţional (în special Libia).
Teoria lui Kellner se verifică, însă doar parţial; după înfrângerea Irakului, în 1991, şi
eliberarea Kuweitului, relaţiile Statelor Unite cu lumea arabă au înregistrat un parcurs
pozitiv – umbrit doar de blocajul (aparent fără ieşire) în care a alunecat procesul de pace
dintre Israel şi palestinieni. Astfel, Arabia Saudită şi Kuweitul au reconfirmat
parteneriatul lor strategic cu Statele Unite, Iranul a angajat un drum (anevoios, ce-i
drept) către o deschidere faţă de Occident, după alegerea ca preşedinte a reformistului
Mohammed Khatami, iar Libia condusă de colonelul Moammar Ghadaffi a acceptat să îi
predea unui tribunal internaţional pe cei doi cetăţeni ai săi acuzaţi de implicare în
atentatul împotriva unui avion PanAm de la Lockerbie, Marea Britanie, din 1988
(autorităţile de la Tripoli obţinând, în consecinţă, ridicarea sancţiunilor impuse de
Naţiunile Unite, în 1992)143. Mai mult, dispariţia Uniunii Sovietice a lăsat diplomaţiei
americane un spaţiu de afirmare destul de mare pe scena politică a Orientului Mijlociu.
Prin urmare, producătorii de film au fost nevoiţi, după conflictul din Golf, să exploreze
noi teritorii ale imaginarului catastrofic.

140
Kellner, D., Cultura media, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001, trad. de Teodora Ghiviriză şi Liliana
Scărlătescu, p. 92;
141
Un comentariu serios pe acest subiect face George Gerbner, în articolul “Violence and Terror in and by
the Media”, citat mai sus;
142
Acest tip de personaj (copiat de lumea filmului după modele reale) este ilustrat perfect de filmul The
Day of The Jackal, coproducţie anglo-franceză a anului 1973, în regia lui Fred Zinnemann, după romanul
omonim scris de Frederick Forsyth;
143
Pentru detalii despre acest subiect, a se vedea cartea lui D. Cartright şi G. A. Lopez, The Sanctions
Decade. Assessing UN Strategies in the 1990s, International Peace Academy, United States, 2000;

67
Standardul producţiilor de acţiune hollywood-iene. Modelul Die Hard
Analiza unor producţii cinematografice de tip “film de acţiune/suspans/thriller”,
inspirate de fenomenul terorist, vom observa că “teroristul arab” reprezintă doar una
dintre construcţiile simbolice cu care au operat, în anii ’90, studiourile de la Hollywood.
Pentru aceasta, vom lua în discuţie două pelicule, produse în 1988 şi, respectiv, 1997,
ambele definitorii pentru evoluţia genului în ultimul deceniu al sec. al XX-lea. Criteriul
de selecţie a fost cel al anvergurii producţiei, dată atât de buget, cât şi de distribuţie –
este vorba, deci, de filme de primă mână şi nu de producţii de duzină. Peliculele în cauză
au fost difuzate de reţelele şi posturile de televiziune din întreaga lume şi au devenit, în
consecinţă, bunuri culturale (de menţionat că este vorba de filme care au rulat şi rulează
şi în ţara noastră, pe marile dar mai ales pe micile ecrane144).

Prima şi, probabil, una dintre cele mai importante producţii ce interesează studiul de
faţă este Die Hard. Pelicula a fost realizată în 1988, de studiourile 20 thCentury Fox, în
regia lui John McTiernan, după un scenariu de Jeb Stuart (care s-a bazat pe un roman
scris de Roderick Thorp).
Producţia a beneficiat de un buget de 28 de milioane de dolari; în rolul principal a
fost distribuit Bruce Willis, care interpretează un poliţist new-york-ez între două vârste
(John McClane), cu doi copii, o soţie care a reuşit în afaceri şi o căsătorie aflată pe
punctul de a se destrăma. În preajma Crăciunului, aflat în vizită la sediul firmei soţiei
sale din Los Angeles, John McClane asistă la pătrunderea în clădirea de 40 de etaje a
unui grup de terorişti germani, conduşi de Hans Gruber (jucat destul de credibil de Alan
Rickman). Toţi participanţii la petrecerea de Crăciun a firmei sunt luaţi ostatici iar
preşedintele companiei este împuşcat pentru că a refuzat să divulge codul seifului (în
care se află bonuri de tezaur în valoare de 640 de milioane de dolari…).
Întregul film prezintă aventurile lui Bruce Willis/John McClane prin zgârâie-norul
capturat de terorişti, pe care îi lichidează unul câte unul. Departamentul de Poliţie al Los
Angeles-ului se dovedeşte incapabil să îi acorde alt sprijin decât cel moral, deoarece
teroriştii au blocat uşile clădirii şi au tras chiar o rachetă anti-tanc asupra blindatului
trupelor SWAT.
La primul nivel de lectură, Die Hard nu este decât un film violent, de consum, bazat
pe clasicul conflict “binele împotriva răului”, varianta “singur împotriva tuturor”.
Dealtfel, regizorul John McTiernan mai semnase producţii precum Predator (cu Arnold
Schwarzenegge) şi The Hunt for Red October (cu Sean Connery). Die Hard excelează
însă prin mai multe lucruri: calitatea imaginii şi a efectelor vizuale (pentru care a şi fost
nominalizat la Oscar), muzica bine aleasă şi, nu în ultimul rând, jocul bun al celor două
personaje principale – Willis şi Rickman. Primul are un sumbru simţ al umorului şi nişte
replici pe măsură, în timp ce al doilea este dur, inflexibil, calculat şi vorbeşte cu un
accent german surprinzător de reuşit. Se poate spune chiar că, dacă Die Hard a stabilit
un standard pentru producţiile de acest gen, performanţa lui Rickman a dat imaginea
Băiatului Rău, imagine de care vor încerca să se apropie, în viitor, o serie de alţi
interpreţi ai rolurilor negative.145

144
numai în intervalul calendaristic 5 noiembrie – 2 decembrie 2002, trei posturi româneşti de televiziune
(Pro TV, Antena 1 şi B1Tv) au difuzat nu mai puţin de 14 producţii cu subiect terorist, cele mai multe fiind
filme de succes, cu distribuţii de prim rang: True Lies (cu Arnold Schwarzenegger), Air Force One
(Harrison Ford şi Gary Oldman), The Siege (Bruce Willis şi Denzel Washington), Passenger 57 (cu Wesley
Snipes), Executive Decision (Kurt Russel), Under Siege (Steven Seagal), Blown Away (cu Jeff Bridges şi
Tommy Lee Jones).
145
Această părere este împărtăşită de mai mulţi critici de film, printre care Jamey Hughton, de la
Moviething.com;

68
 La o privire mai atentă, Die Hard indică o serie de lucruri demne de luat în seamă,
elocvente pentru cultura mediatică în care a fost realizat. În primul rând, portretizarea
reprezentanţilor autorităţii ca incompetenţi - în cazul nostru, agenţii FBI, trupele SWAT
şi un poliţist care păstrează legătura prin walkie-talkie cu Willis. Imaginea defavorizantă
este sugerată pe mai multe căi, prima fiind intriga însăşi: John McClane se află în
concediu şi reuşeşte, totuşi, să rezolve o problemă pe care FBI-ul şi trupele speciale ale
poliţiei nu sunt în stare să o controleze. În privinţa agenţilor federali, cu nelipsitele
costume negre, aceştia poartă discuţii de tipul:
“Agentul 1: Să zicem că intrăm în clădire şi îi lichidăm pe terorişti. Cred că pierdem 20
– 25% dintre ostatici…
Agentul 2: Pot trăi cu asta.”

Tulburător nu este însă modul în care publicului american i se sugerează, în Die

Hard, ideea că siguranţa sa depinde de poliţiştii descuţi, în tricouri murdare şi cu
probleme de familie, eventual aflaţi în vizită, deoarece trupele speciale locale sunt
depăşite de situaţie (în comparaţie cu teroriştii, care, deşi germani, ştiu toate amănuntele
clădirii, de la sistemul de alarmă la traseul conductelor de aerisire). În acelaşi timp, aşa
cum au observat numeroşi critici146, filmul nu este altceva decât o continuă invitaţie de a
vedea sânge; spectatorul stă în fotoliu şi priveşte în arenă (la televizor) unde gladiatorii
se înfruntă (Bruce Willis şi fiecare dintre cei 12 terorişti, fiecare ucis în alt mod, mai
mult sau mai puţin grotesc). Grotescă este şi imaginea de final, când, pe fundalul clădirii
incendiate, genericul se derulează pe ecran în sunetul melodiei “Let it Snow”…care ne
reaminteşte că acţiunea filmului se petrece în ajunul Crăciunului!
Ca o confirmare a succesului de care s-a bucurat, Die Hard a fost urmat, în 1990
şi 1995, de două alte filme ale seriei: Die Hard 2 şi Die Hard With a Vengeance. Primul a
avut un buget de 70 de milioane de dolari, al doilea – 90 de milioane.
În producţia Die Hard 2, realizată în 1990, de regizorul Renny Martin, poliţistul
John McClane (interpretat de Bruce Willis) reuşeşte să împiedice un ingenios plan de
sabotare a sistemului de aterizare de pe Aeroportul Dulles din Washington. Un grup de
traficanţi de droguri încearcă astfel să obţină eliberarea unui mafiot sud-american,
extrădat în Statele Unite. O eronavă cu sute de pasageri este distrusă de terorişti, care
transmit date false pilotului automat, făcându-l să rateze aterizarea. Personajul lui Bruce
Willis salvează, în final, situaţia şi pe propria soţie, aflată la bordul unei aeronave silită să
se învârtă în aer până la rezolvarea problemelor de la sol. Lucrurile sunt complicate de
faptul că trupele speciale care vin să se ocupe de situaţie sunt, în realitate, înţelese cu
teroriştii; în final, John McClane aruncă în aer avionul acestora, cu tot cu traficantul
eliberat, salvând situaţia. Ca şi în prima parte a seriei, personajul lui Bruce Willis nu are
nevoie de mai mult de zece minute pentru a “colecta primul bodybag”147 (adică a ucide
un suspect).
În Die Hard With a Vengeance, John McTiernan se depăşeşte pe sine însuşi. Intriga
este cu totul diferită de producţiile precedente; în locul situaţiei “omul potrivit la locul
potrivit” avem de-a face acum cu o poveste în care personajul lui Bruce Willis (părăsit
de nevastă şi semi-alcoolic) este hăituit de un necunoscut (“Simon”, interpretat de
Jeremy Irons) care ameninţă să detoneze bombe în New York, dacă poliţistul nu îi
ascultă ordinele. Teroriştii sunt tot germani (din fost RDG), iar scopul lor nu este altul
decât jaful (în Die Hard With a Vengeance, ţinta sunt câteva tone de aur dintr-o bancă).
De această dată, scenariul oferă şi o informaţia suplimentară în legătură cu motivaţia
146
Cel mai virulent comentariu îi aparţine lui Hal Hinson, de la The Washington Post (cronica din 15 iulie
1988, www.washingtonpost.com);
147
Expresia îi aparţine lui Almar Haflidason, critic de film pentru www.bbc.co.uk)

69
grupului de foşti militari RDG-işti, liderul lor declarând, după capturarea aurului: “Ieri
eram o armată fără ţară, mâine va trebui să ne gândim ce ţară să cumpărăm!”.
Al treilea film al seriei aduce şi o noutate, respectiv un al doilea personaj pozitiv, în
persoana lui Zeus (interpretat de actorul de culoare Samuel L. Jackson). Prezenţa lui
Zeus îi oferă regizorului ocazia să întărească, en passant, câteva clişee legate de
reprezentarea persoanelor de culoare din Statele Unite; relevant, în acest sens, este
dialogul dintre Zeus şi doi copii de 9-10 ani, cărora le reaminteşte principiile Harlem-
ului, într-o variantă a anilor ‘90:
“Zeus: Unde mergeţi voi acum?
Raymond: La şcoală.
Zeus: De ce?
Dexter: Să căpătăm educaţie.
Zeus: De ce?
Raymond: Ca să putem merge la colegiu.
Zeus: Şi de ce e chestia asta aşa de importantă?
Raymond: Ca să fim …expectaţi.
Zeus: RESpectaţi. Acum, cine sunt băieţii răi?
Raymond: Cei care vând droguri.
Dexter: Ăia care au arme.
Zeus: Şi cine sunt băieţii buni?
Raymond: Noi suntem băieţii buni.
Zeus: Şi cine o să ne ajute pe noi?
Dexter: Nimeni.
Zeus: Şi cine o să ne ajute pe noi?
Raymond: O să ne ajutăm singuri.
Zeus: Şi de la cine nu vrem ajutor?
Dexter, Raymond: De la albi.”

Aşa cum afirmam mai devreme, Die Hard a inaugurat un nou still la Hollywood, unii
critici de film vorbind chiar de apariţia unui subgen al filmului de acţiune/suspans.
Producţiile care vor urma această reţetă vor explora diverse posibilităţi de localizare a
acţiunii (tren, vapor, avion) şi identificare a “inamiculuii” (terorişti arabi, narco-terorişti,
militanţi IRA ş.a.m.d.). Singurul ingredient care va rămâne neschimbat este cel al
prezenţei “băiatului bun” super-eficient în termeni de violenţă, “salvatorul” (poliţist, fost
membru al trupelor speciale, spion sau chiar Preşedintele Statelor Unite, cum este cazul
peliculei Air Force One). Astfel, pe cale de consecinţă, violenţa (văzută ca unic mod de
rezolvare a problemei) este singurul element care uneşte toate aceste producţii ale
Hollywood-ului.

De la Die Hard la The Siege – 10 ani de „victorii imaginare”

Concluziile analizei lui Gerbner sunt demonstrate de fiecare din filmele care au
completat seria inaugurată de Die Hard. Astfel, la doi ani după Die Hard 2, adică în
1992, cel puţin alte trei filme inspirate de fenomenul terorist au fost lansate pe piaţă:
Under Siege (regia Andrew Davis, cu Steven Seagal şi Tommy Lee Jones), Patriot
Games (regia Phillip Noyce, cu Harrison Ford şi Sean Bean) şi Passenger 57 (regia
Kevin Hooks, cu Wesley Snipes şi Bruce Payne).
În 1998, la zece ani de la prima producţie din seria Die Hard, capul de afiş este ţinut
de controversatul The Siege (regia Edward Zwick), cu Denzel Washington, Annette
Bening şi Bruce Willis în rolurile principale. Denzel Washington este agent FBI

70
(Anthony Hubbard), specialist în operaţiuni anti-teroriste; Bening interpretează o agentă
CIA (Elise Kraft), iar Willis este generalul William Devereaux, din cadrul forţelor SUA.
Situaţia imaginată de scenariul semnat de Lawrence Wright este mult mai
înfricoşătoare decât cele din seria Die Hard. New York-ul este afectat de un val de
atentate cu bombă, după ce armata americană răpeşte şi încarcerează un lider religios
islamist (efectul psihologic al unei astfel de situaţii, în rândurile locuitorilor metropolei,
a putut fi observat la 11 septembrie 2001). Hubbard şi Kraft primesc sarcina de a-i
descoperi pe autorii atentatelor – presupuşi a fi militanţi islamişti infiltraţi în rîndurile
comunităţii de origine arabă din New York. Ancheta merge greu, atentatele continuă iar
administraţia decide să declare legea marţială şi să scoată armata pe străzi.
Decizia este pe placul generalului Devereaux – portretizat drept militarul fanatic care
preferă acţiunea; spre deosebire de generalul Hummel (din The Rock), a cărui furie se
îndreaptă către fariseismul politicienilor, Devereaux este furios pe arabi, pe care îi
consideră, în bloc, terorişti. El este principala figură negativă a filmului, şi nu autorii
atentatelor (portretizaţi ca acţionând în afara raţionalului, mânaţi de fanatism). Iată o
mostră:
„În douăsprezece ore de la ordinul Preşedintelui ne putem afla pe teren. O divizie de
infaterie uşoară cu 10,700 de oameni, membri ai Forţei de Desfăşurare Rapidă, trupele
speciale, Delta Force, trasportoare blindate, elicoptere, tancuri şi, desigur, omniprezenta
puşcă de asalt M-16 A1. O armă destul de modestă, însă doar până când o vezi în
mâinile unui soldat aflat în faţa sălii de popice din vecini sau a supermarketului. Va fi o
chestie zgomotoasă, va fi înfricoşătoare şi nu va putea fi confundată cu o paradă de Ziua
Veteranilor.”

The Siege încearcă să fie un film despre problemele din interiorul societăţii
americane (rasism, xenofobie); terorismul reprezintă doar scânteia care declanşează
criza. O serie de prejudecăţi se doresc a fi evitate, însă filmul alunecă, la un moment dat,
spre elogierea american way; mesajul implicit este acela că societatea americană ar fi
perfectă cu mai puţini militari şi mai mulţi agenţi agenţi FBI. Argumentul principal este
tot cel sesizat de Gerbner, anume eficienţa violenţei. Agentul FBI Hubbard reuşeşte să
rezolve complotul cu ajutorul agentei CIA Elise Craft, în timp ce desfăşurarea (brutală şi
violentă) de forţe şi organizată de generalul Devereaux nu face decât să agraveze
situaţia.
Momentul de greutate al filmului este însă cel al arestărilor în masă operate în rândul
bărbaţilor valizi de origine arabă, suspectaţi apriori de legături cu teroriştii. Este vorba
de cetăţeni americani, iar filmul încearcă să mizeze exact pe acest contrast, al
tratamentului aplicat unei minorităţi în “ţara drepturilor omului”; rezultatul lasă însă un
gust amar, deoarece arabii americani nu sunt o minoritate ca toate altele. Din toate
grupurile etnice din Statele Unite, doar arabii provin din ţări aflate, de decenii, într-o
stare de război cu America, chiar dacă suspendat pe termen nedefinit. În 1998, ca şi
astăzi, marea majoritate a arabilor manifestă o bucuroasă deschidere către melting pot-ul
american (observaţie descifrabilă şi în The Siege); aceeaşi minoritate beneficiază de pe
urma unei nedorite expuneri mediatice, accentuată inclusiv de atentatul de la World
Trade Center, din martie 1993.
În ciuda acestui mesaj transmis direct, filmul nu poate evita prejudecăţile, care
transpar în special în dialogurile personajelor. “Ei [americanii de origine arabă] iubesc
această ţară la fel de mult ca noi”, declară un personaj, incapabil să sesizeze conţinutul
implicit al dihotomiei “ei” / ”noi”. Astfel de scăpări conduc la ideea că producătorii nu
şi-au dat seama cât de vulnerabilă era comunitatea arabă din Statele Unite, în condiţiile

71
 în care mulţi americani obişnuiţi nu au fost niciodată în stare să facă diferenţa între
statele arabe aliate SUA, inamice acestora sau neutre.
Tendinţa de a prezenta o întreagă comunitate prin stereotipuri (inclusiv de limbaj, un
exemplu fiind expresia “towelheads”, folosită în film) este condamnabilă, în ciuda
efortului de a focaliza antipatia publicului asupra generalui megaloman care sfidează
Constituţia, profitând de legea marţială. În înfruntarea finală, încheiată cu arestarea lui
Devereaux, discursul agentului FBI interpretat de Denzel Washington încearcă să
restabilească ordinea firească a lucrurilor: inamicul nu are nevoie să distrugă libertăţile
americanilor, dacă ei le abandonează singuri.
Astfel, la finalul peliculei, mesajul acesteia poate părea patriotic şi echilibrat. Însă este
posibil ca audienţa (americană) să nu acorde atât de multă atenţie subtilităţilor scenariului
şi să părăsească sala de cinema (sau să stingă televizorul) păstrând în minte, reconfirmat,
stereotipul arabilor-inamici, aşa cum ştirile din mass-media americană acreditau deja, de
la începutul anilor ’90. Iar în acest context, cea mai la îndemână replică, demnă de ţinut
minte de pe urma filmului (şi eventual de citat), ar putea fi butada cinică a generalului
Devereaux: “Aceasta este ţara oportunităţilor, domnilor. Pentru voi, oportunitatea de a vă
preda”.

Imaginea teroristului în cultura americană – un mozaic confuz

Vizionând filmele americane cu şi despre terorism/terorişti, se pot desprinde mai
multe concluzii, definitorii pentru modul în care este construită/reflectată imaginea
teroristului de către cultura cinematografică americană.
În primul rând, aşa cum subliniază Gerbner, eficienţa violenţei este principalul
criteriu de diferenţiere a personajelor pozitive de cele negative, în condiţiile confuziei de
valori morale şi sociale vizibilă în mai toate producţiile. Confuzia respectivă este
rezultanta mai multor factori, dintre care cei mai importanţi sunt prejudecăţile (rasiale,
xenofobe), stereotipurile de imagine (care afectează în mod egal atât personajele pozitive
cât şi pe cele negative) şi mesajele propagadistice cu ţintă directă (chiar dacă mai puţin
vizibilă, în unele cazuri).
Prejudecăţile rasiale sunt evidente, în special în cazul personajelor negative
prezentate ca fiind de origine arabă. Stereotipurile de imagine sunt, în principal, cele
clasice (politicianul veros, militarul violent, poliţistul/agentul FBI/agentul CIA
incompetent). Lor li se adaugă o serie de alte stereotipuri, care vizează direct fenomenul
terorismului. Astfel, teroriştii sunt prezentaţi întotdeauna drept foarte bine pregătiţi
pentru atacarea ţintei (avion, tren, clădire,vapor); chiar şi atunci când nu există un
insider, totul merge bine – sistemele de securitate sunt învinse, paznicii sunt
adormiţi/împuşcaţi/imobilizaţi, ostaticii sunt strânşi şi mânaţi ca o turmă înfricoşată.
Această imagine contrastează cu cea a autorităţilor (poliţie,FBI, armată) care apar
depăşite de situaţie. Incompetenţa este explicată cu ajutorul eroului pozitiv, care, de
multe ori, este, la momentul desfăşurării acţiunii, marginalizat/îndepărtat, considerat
ratat: poliţistul din Die Hard with a Vengeance, jucat de Bruce Willis, este semi-alcoolic;
Steven Seagal, în Under Siege, fusese exclus din forţele speciale pentru indisciplină;
agentul CIA interpretat de Harrison Ford în Patriot Games este la pensie; militarul de
carieră George Clooney (din The Peacemaker, 1997, regia Mimi Leider) este prezetat
drept neglient cu fondurile publice, fiind şi audiat de o comisie de disciplină pentru
acuzaţii de acest gen; personajul lui Wesley Snipes din Passenger 57 (specialist în
protecţia anti-teroristă a aeronavelor) este obraznic şi rău de gură, drept pentru care este
sfătuit de şeful său să plece într-o vacanţă; cât despre agentul SAS Mason (The Rock,

72
1996, regia Michael Bay), jucat de Sean Conery, acesta a petrecut 30 de ani în
închisoare...
Mesajele propagandistice servesc figurilor autoritare – cea a Preşedintelui (prezentat
în Air Force One ca fost erou de război), cea a militarului de carieră cinstit şi patriot
(generalul Hummel, din The Rock, veteran şi el) sau cea a agentului FBI din The Siege,
care slujeşte patria şi respectă legile şi Constituţia.
Armata americană beneficiază însă, în cele mai multe producţii, de o publicitate
clară; cel mai bun exemplu este cel al filmului Air Force One, în care, cu cooperarea
forţelor aeriene ale SUA (USAF), spectatorii pot admira evoluţiile spectaculoase ale
unor avioane de vânătoare F15, elicoptere Blackhawk şi cargouri C 130, toate deservite,
pentru filmări, de un grup de aproape 250 de militari (toţi plătiţi de compania Sony,
producătorul filmului).148
Toată această desfăşurare de forţe confirmă mesajul general al producţiilor
Hollywood-ului, anume că în confruntarea cu inamicul terorist, Statele Unite sunt şi vor
fi întotdeauna câştigătoare. Douglas Kellner observă funcţionarea unui mecanism similar
încazul războiului din Vietnam, subiect intens speculat de industria americană a filmului
în anii ’70 – ’80.
“ În consecinţă, deşi Statele Unite nu au reuşit să obţină o victorie în Vietnam, ele au
încercat să o obţină în cultura media. Acest fenomen relevează câteva dintre funcţiile
politice ale culturii media, între careoferirea unei compensaţii pentru iremediabila
pierdere suferită, dar şi a unei încurajărilor iniştitoare că totul funcţionează bine în cadrul
corpului politic american (...).”149
Din nefericire, în privinţa războiului real cu terorismul, lucrurile stau în mod diferit.
După 11 septembrie, sensibilităţile publicului american au contat mult în reorientarea
strategiilor de piaţă ale producătorilor. Se pare că, pentru următorii ani, producătorii se
vor orienta către filme de consum „în familie” (gen Frăţia Inelului şi Harry Potter) ,
comedii sau filme de război (Saving Private Ryan, Black Hawk Down ş.a.) Numeroase
voci susţin însă că terorismul, mai devreme sau mai târziu, va reveni printre subiectele
abordate de scenarişti. Modul în care vor fi realizate, pe viitor, aceste produse culturale
care sunt filmele de acţiune cu subiect terorist va fi, de bună seamă, influenţat inclusiv de
posibilele lor efecte sociale, nu doar în rândurile publicului american ci şi în cele ale
publicului internaţional.

Anexă:
“LONDRA (Mediafax, 22 martie1995) - Un romancier britanic a prevăzut acum patru ani
dezastrul de la metroul japonez.
În cartea "Deadly Perfume" (1991), romancierul britanic Gordon Thomas, în
vîrstă de 60 de ani, prezintă similarităţi şocante cu tragedia petrecută recent la metroul
din Tokio. În thriller-ul de acum patru ani, relatează REUTER, Thomas prezintă o
grupare teroristă care a pus mîna pe gazul mortal numit sarin. După ce l-a testat într-un
orăşel, intenţiona să inunde cu el reţeaua de metrou a unui mare oraş. "Asemănările cu
tragedia reală sînt foarte semnificative", a spus autorul, care locuieşte în Dublin.
Responsabilii pentru acţiunea de la Tokio au "copiat" din "Dealdy Perfume" pînă şi
amănuntele legate de modul de transportare a gazului, dispozitivele pentru eliberarea
148
apud. Janet Maslin, New York Times, www. nytimes.com/library/film;
149
Kellner, op.cit., p.86.

73
substanţei şi chiar gazul în sine: sarin, descoperit în al doilea război mondial de un savant
german. Cartea lui Gordon Thomas a avut, la data apariţiei, un succes uriaş în Japonia.
Cu toate acestea, autorul nu se simte răspunzător pentru tragedia de la metroul din Tokio:
"Ca să scrii o carte, trebuie să fii foarte minuţios şi corect", a mai afirmat romancierul,
care are în palmares 35 de cărţi.”

Derapajele mediatice şi problema obiectivităţii mass-media

La sfârşitul anilor ’80, funcţionarea mass-media, la nivel general, a intrat sub semnul
unui veritabil paradox. Dezvoltarea tehnologiilor de comunicare (de la Internet şi e-mail
la telefonia mobilă şi sateliţii de comunicaţii) – a uşurat povara căutării permanente a
informaţiei de către jurnalist (activitate care se impusese până la începutul secolului al
XIX-lea, definitorie pentru meseria de gazetar), însă a introdus problema trierii acesteia.
Jurnaliştii au devenit, treptat, ţinta mesajelor transmise către instituţiile de presă de
diverse organizaţii, grupuri de interese ori persoane interesate – de la cele aflate la vârful
puterii (segmentul de decizie guvernamentală) până la cele aflate în opoziţie cu acesta
(partide politice de opoziţie, sindicate, mişcări asociative interesate de diverse domenii
ş.a.).
Fenomenul nu este negativ în sine. Marketingul politic şi relaţiile publice „(...) nu
vizează restrângerea accesului presei la informare sau manipularea jurnaliştilor”, afirmă
profesorul Mihai Coman (Introducere in sistemul mass-media)150, însă „aceste activităţi şi
tehnici sunt percepute de către jurnalişti ca limitări ale sferei de acţiune a mass-media:
profesioniştii presei afirmă că, datorită acţiunii acestor producători şi distribuitori de
informaţie, ei [jurnaliştii] pierd controlul asupra fabricării şi difuzării ştirilor de interes
public, devenind doar un suport şi un intermediar între clasa politică şi audienţă”.
Pe de altă parte, reporterii, redactorii şi editorii s-au văzut confruntaţi cu nevoia
de a creşte viteza de procesare a conţinuturilor mediatice, pe o piaţă în care rapiditatea
livrării mesajelor către public a ajuns un criteriu prioritar în evaluarea performanţelor
unei instituţii de presă (în dauna unor principii precum acurateţea informaţiei sau
obiectivitatea mesajului). Măsura gravităţii situaţiei cu care se confruntă societatea
contemporană este dată însă de faptul că mass-media devin din ce în ce mai greu de
controlat de către opinia publică, şi cu atât mai puternic influenţate de interesele
proprietarilor şi acţionarilor.
Ce se alege, în această perspectivă descurajatoare, de principiul obiectivităţii
demersului jurnalistic?
Cercetătoarea americană Gaye Tuchman afirma, încă din 1972151, că fiecare ştire
(sau, în sens mai larg, conţinut informaţional) reprezintă un „fapt” construit şi elaborat de
către jurnalist; acesta din urmă trebuie să fie rapid şi eficient în procesarea informaţiei,
dar şi obiectiv. Şi asta, deoarece obiectivitatea este poate unicul ţel asumat la care, în
lupta pentru audienţă, o instituţie de presă nu ar renunţa pentru nimic în lume – cel puţin,
la nivel declarativ. În consecinţă, pentru a construi obiectivitatea, cel puţin formal,
jurnalistul apelează la diverse tehnici de lucru (denumite de Tuchman „ritualuri
strategice”): grija pentru forma prezentării ştiri (citarea conformă cu normele
deontologice, menţionarea mai multor surse etc.), preocuparea pentru separarea
150
Op. cit., Ed. Polirom, Iasi, 1999, p. 157
151
“Objectivity as a strategic ritual: an examination of newsmen’s notions of objectivity”, în American
Journal of Sociology no. 77, January 1972, p. 660-679

74
informaţiei de comentariu, asumarea responsabilităţii sociale faţă de faptele şi
fenomenele tratate în materialele de presă (urmărirea subiectului în evoluţia sa, apelul la
cometatori avizaţi, neutri dar şi la actori sociali implicaţi şi cu responsabilitate în
domeniul tratat, ş.a.).
Ultimul deceniu a dovedit, însă, eşecul acestor proceduri. Jurnaliştii s-au dovedit,
inclusiv în democraţiile liberale, incapabili să reziste la presiunile economice şi politice,
care au impus o diluare a obiectivităţii (şi efectului ei) în timp şi spaţiu. Dacă, aşa cum
susţine o zicală din folclorul breslei, „jurnaliştii sunt subiectivi, însă presa este
obiectivă”, atunci trebuie să ne întrebăm asupra momentului în care adevărul apare la
lumină: însoţeşte el ştirea, reportajul sau comentariul, sau este rezultatul unei evoluţii
ulterioare, determinată de „picioarele scurte ale minciunii” şi care, deseori, nu mai are
nici-o legătură cu mediile de informare, ci cu cele de entertainment?
Vom prezenta în continuare un caz care a provocat multă vâlvă la vremea sa. Este
vorba de un eveniment cu privire la care mass-media internaţionale şi publicurile
acestora au fost manipulate cu succes: povestea bebeluşilor kuweitieni scoşi din
incubatoarele lor şi lăsaţi să moară de către soldaţii irakieni, în timpul invaziei
Kuweitului de către regimul lui Saddam Hussein, în 1990. Această zguduitoare poveste
(căci este vorba de o „poveste” în toată regula), se regăseşte într-un film artistic realizat
de compania HBO, Live from Baghdad (producţie 2002, în regia lui Mick Jackson).
Pelicula este inspirată de o serie de aventuri (mai multe sau mai puţin
aproximative) ale corespondenţilor CNN în Irak, în timpul Războiului din Golf din 1991
şi întăreşte falsele mărturii care au stat la baza manipulării.
În urma criticilor aduse de o serie de instituţii de presă şi asociaţii pentru
libertatea cuvântului din Statele Unite, postul HBO a adăugat la finalul genericului
filmului Live from Baghdad un avertisment: "Deşi informaţiile potrivit cărora soldaţi
irakieni au scos copii kuweitieni din incubatoare au circulat pe tot parcursul Războiului
din Golf (perioadă la care se referă filmul de faţă), aceste acuzaţii s-au dovedit a fi false.”
Textul, în sine, reprezintă o mostră de exprimare eufemistică. De fapt, acuzaţiile
s-au dovedit a fi în întregime fabricate (un responsabil al Ministerului Sănătăţii din
Kuweit va admite ulterior, într-o emisiune a postului american ABC din martie 1991, că a
fost vorba doar de o manevră propagandistică). Ulterior, principalul martor al atrocităţilor
puse pe seama soldaţilor irakieni s-a dovedit a fi fiica ambasadorului Kuweitului în
Statele Unite; mărturia ei ai fost pregătită cu ajutorul unei companii americane de relaţii
publice, Hill & Knowlton.
La vremea lansării sale, mistificarea a afectat serios dezbaterea publică din Statele
Unite privitoare la oportunitatea declanşării unui război împotriva Irakului. Regimul lui
Saddam Hussein era, în acel moment, în centrul atenţiei lumii întregi, după invadarea
statului vecin, Kuweitul. Termenul de „terorism de stat” era din ce în ce mai des asociat
cu puterea de la Bagdad; lipsite de informaţii din interiorul Kuweitului proaspăt ocupat,
numeroase canale media şi-au concentrat atenţia asupra istoriei recente a Irakului şi a
conducerii sale. Dintre toate episoadele sumbre, cel mai amintit a fost cel al revoltelor
kurde din nordul Irakului, înăbuşite în sânge de către trupele irakiene, care au folosit
inclusiv arme chimice împotriva mai multor sate cu civili kurzi.
În acest context, povestea bebeluşilor kuweitieni scoşi din incubatoare şi lăsaţi să
moară pe podeaua rece a spitalelor din Kuweit City a beneficiat de o acoperire mediatică
maximă. Irakul a fost prezentat drept un stat terorist, care încalcă nu doar convenţiile
internaţionale privind conflictele armate, dar şi normele umanităţii, ucigând cu sânge
rece copii pentru a teroriza şi înspăimânta o ţară ocupată.
Prestigioasa organizaţiei pentru drepturile omului, Amnesty International, a dat
crezare poveştii, prezentată în cadrul audierilor ţinute de Comisia pentru Drepturile

75
Omului a Congresului Statelor Unite, la 10 octombrie 1990. Peste aproape 3 luni de zile,
la 12 ianuarie 1991, depoziţia martorei „Nayirah”, tânara kuweitiană care „asistase” la
infanticid, avea să fie citată de şapte senatori americani, în discursuri care au susţinut
rezoluţia din aceeaşi zi privind declanşarea ofensivei anti-irakiene din Golf.
Aşa cum s-a dovedit ulterior, mediile de informare (americane şi nu numai) s-au
lăsat prinse pe picior greşit. La momentul audierilor din Congres, preşedinţii Comisiei
pentru Drepturile Omului, senatorul de California (Democrat) Tom Lantos şi cel de
Illinois (Republican) John Edward Porter, au anunţat că identitatea micuţei Nayirah
trebuie păstrată secretă, pentru ca familia ei, rămasă în Kuweit, să nu aibă de suferit. În
realitate, Nayirah era chiar numele adevărat al fetei, iar aceasta fiica ambasadorului
emiratului la Washington, Saud Nasir al-Sabah. Suspiciunile jurnaliştilor americani care
au investigat realitatea chiar în Kuweit City, după eliberarea oraşului în martie 1991, au
fost confirmate nu doar de declaraţiile medicilor spitalului în care ar fi avut loc crimele,
ci şi de refuzul autorităţilor kuweitiene de la permite ca Nayirah să fie intervievată.
Atât Congresul, cât şi mass-media americane merită să li se reproşeze lipsa de
spirit critic faţă de povestea bebeluşilor kuweitieni asasinaţi, este de parere John R.
MacArthur, jurnalist american, într-o carte publicata în 1993152. Afirmaţia sa este
întemeiată, cel puţin în ceea ce priveşte presa. Pentru jurnaliştii care, în 1990, au
„înghiţit” povestea bebeluşilor kuweitieni, principiul obiectivităţii a fost sufocat de două
axiome ale mass-media de astăzi: primo, evenimentele sunt anterioare prezenţei lor în
presă şi secundo, actul observării realităţii de către jurnalişti nu schimbă cu nimic faptele.
Acest derapaj mediatic nu este singular. El îşi are originea într-o campanie de
relaţii publice care a costat autorităţile kuweitiene sume consistente şi care a avut drept
scop să aducă în mass-media evenimente de natură să demonizeze la extrem armata
irakiană şi regimul prezent la acea vreme la Bagdad. Mecanismul folosit nu este nici el
de dată recentă. În 1970, Michel Crozier, în a sa La société bloquée, afirma că «(...)
informaţia nu este neutră; informaţia este putere, şi adesea, la un anumit moment dat,
instrumentul esenţial al puterii... Retenţia informaţiei nu reprezintă doar un fenomen
afectiv, ci şi un mijloc raţional de a guverna sau „contra-guverna”»153.
La rândul său, sociologul francez Francis Balle afirma, într-un volum intitulat Et
si la presse n’existait pas, că jurnaliştii sunt, precum fiecare dintre noi, cu atât mai
manipulaţi cu cât se consideră mai independenţi. Şi tot Balle completa: „pentru a micşora
puterea [manipulatorie, n.a.] mass-media, trebuie ca numărul acestora să crească”154.
Această idee ne aduce la problema concentrării instituţiilor de presă sub umbrela
unor interese restrânse. Fenomenul a debutat încă din anii ’70, în Statele Unite. În 1982,
cincizeci de corporaţii deţineau mai mult de jumătate din instituţiile de presă americane;
în 1989, numărul giganţilor mediatici scăzuse la mai puţin de 25 de companii; astăzi,
companiile respective pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Pentru două dintre
ele – AOL Time Warner şi News Corp. – nu există cuvinte îndeajuns de sugestive pentru
a le descrie mărimea şi influenţa. În aceste conglomerate sunt administrate, laolaltă,
ziare, posturi de televiziune şi radio, site-uri de internet, edituri, case de producţie
cinematografică, studiouri de înregistrări muzicale... Aici, în interiorul giganţilor,
standardizarea conţinuturilor informaţionale începe cu filtrarea lor şi sfârşeşte cu
valorificarea multilaterală a acelor mesaje acceptate spre procesare şi comunicare către
public.

152
Second Front: Censorship and Propaganda in the Gulf War, University of California Press, 1993
153
Seuil, Paris, 1970, p. 184
154
Edition J.C. Lattes, Paris, 1987, p. 63

76
Bibliografie:
1. Campbell, James K., Weapons of Mass Destruction Terrorism, Seminole, Florida,
Interpact Press, 1997;
2. Cartright, D., Lopez, G.A., The Sanctions Decade. Assessing UN Strategies in the
1990s, International Peace Academy, United States, 2000;
3. Bagdikian, Ben „Missing from the News”, în Crisis în American Institutions, J.K.
Skolnick şi E. Currie (ed.), Longman, New York, 1997;
4. Brackett, D.W., Holly Terror: Armageddon în Tokyo, New York, Weatherhill,
1996;
5. Falconi, Fabrizio, Sette, Antonello, Osama Bin Laden. Teroare în Occident, trad.
Radu Gâdei, Ed. ALLFA, Bucureşti, 2002;
6. Harclerode, Peter, Secret Soldiers. Special Forces in the War Against Terrorism,
Casell&Co., London, 2000;
7. Ionescu, Crăciun, Zile fierbinţi în Orient, Ed. Politică, Bucureşti, 1988;
8. Jacquard, Roland, În numele lui Ussama Bin Laden..., trad. de S. Brânzaru, A.
Cismaş şi A. Antonescu, Ed. Rao, Bucureşti, 2001;
9. Kaplan, David E.; Marshall, Andrew, The Cult at the End of the World: The
Incredible Story of Aum, London, Hutchinson, 1996;
10. Kellner, Douglas, Media Culture, London and New York, 1995 (traducere în
limba română de Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu, Ed. Institutul
European, Iaşi, 2001);
11. Laqueur, Walter, The New Terrorism, Oxford University Press, Oxford, 1999;
12. Laqueur, Walter, Postmodern Terrorism, „Foreign Affairs”, Vol. 75, Nr. 5,
Sept./October 1996, p. 24-36;
13. Marret, Jean-Luc, Techniques du terrorisme, PUF, Paris, 2000 (traducere în limba
română de Oana Rizescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2002);
14. Ramonet, Ignacio, Géopolitique du chaos, Éditions Galilée, Paris, 1997
(traducere în limba română de Matilda Banu, Ed. Doina, Bucureşti, 1998);
15. Real, Michael (editor), Super Media. A Cultural Approach, Sage Publications,
Londra, 1989;
16. Sloan, Stephen, Anderson, Sean, Historical Dictionary of Terrorism, The
Scarecrow Press, Inc., ediţia a doua, Londra, 2002.
17. Whittaker, David J. (ed.), The Terrorism Reader, ediţia a doua, Routledge,
Londra, 2003;

ANEXĂ – emblemele unor grupări teroriste din diverse regiuni ale lumii

Al Qaida Hizballah

77
 Hamas Jihadul Islamic Palestinian

Frontul pentru Eliberarea Palestinei Frontul Popular pentru Eliberarea

Palestinei

Partidul Muncitorilor din Kurdistan Sendero Luminoso

RAF Mujahedin el-Khalq

78
Harakat ul-Mujahedin ETA

FARC „17 Noiembrie”

Frontul Naţional pentru Eliberare Aum Shinrikyo

din Corsica

© George Surugiu, 2004-2005

Notă: Părţi din studiul de faţă au apărut, sub formă de articole şi eseuri, în publicaţii precum
Analele Universităţii “Spiru Haret”- Seria Jurnalism, Revista de Jurnalism şi Comunicare şi
Sfera Politicii. Nici un fragment din text nu poate fi reprodus ca atare fără acordul prealabil al
autorului.

79