UNIVERSITATEA OVIDIUS - CONSTANTA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI

MASTER PSIHOLOGIE MILITARA
AN II

REFERAT PSIHOLOGIA
TERORISMULUI

Terorism vs Mass Media

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: Masterand:

Lector drd. GHEORGHE Lucian
CONSTANŢA 2013
CUPRINS

Capitolul 1. O simbioză nefericită: mass-media şi

terorismul
1.1. Mediatizarea terorismului
1.2. Mass-media, complice ale terorismului
1.3. Mass-media şi terorismul: o reconsiderare
1.4. Manipularea prin şi de către media. Limbajul
teroriştilor
1.5. Efecte negative sau neprevăzute ale mediatizării
acţiunilor teroriste
1.6. Mass-media şi terorismul – cum poate fi ruptă
această conexiune periculoasă
Bibliografie

Capitolul I O simbioză nefericită: mass-media şi terorismul

 1.1. Mediatizarea terorismului

„Moartea lui Aldo Moro elcipsează restul actualităţilor. Cu toate acestea vă prezentăm
rezultatul curselor.”
Problema abordării impactului mediatic al practicilor teroriste este una foarte delicată.
Este paradoxal că există mult mai mulţi morţi de pe urma accidentelor rutiere decât a
terorismului, însă acestea sunt percepute de obicei ca parte componentă a hazardului vieţii. De
cealaltă perte, raritatea atentatelor le măreşte impactul, un rol foarte mare în acest caz avându-l şi
efectul emoţional puternic produs. După R. F. Farnen, acţiunea teroristă urmareşte două
obiective principale: căutarea şi atragerea mijloacelor de informare. Fără ele este lipsită de
fundament şi eficacitate. Practicile teroriste se rezumă la un fel de strategie de scandalizare. În
lipsa mijloacelor şi resurselor pentru a porni o revoluţie, teroriştii iau cu asalt avioane, ocupă
clădiri, plasează bombe, în locuri simbolice şi de multe ori la ore fixate după cele ale jurnalelor
televizate. Asta nu înseamnă însă că terorismul îşi concepe întotdeauna acţiunile în funcţie de
mass-media. În general impactul mediatic nu este decât o consecinţă a atentatului. Este foarte
greu să diferenţiem efectul amplificării jurnalistice de căutarea acestui efect.
Spre exemplu teroriştii corsicani practicau conferinţe de presă cu cagule pe cap din
dorinţa de a atrage mediile de informare, provocând în acelaşi timp puterea politică. Trăsăturile
definitorii ale acţiunii teroriste, gen geamuri sparte, explozii, corpuri rănite, vagoane
contorsionate nu sunt altceva pentru mediile de informare decât „obiective” ce atrag audienţa.
Dupa părerea lui M. Dobry, mediile de informare sunt cele care ne ţin la curent cu escaladarea
violenţei între un stat şi un grup terorist sau ne redau ostentaţia demonstraţiilor teroriste. De altfel
fiecare grup terorist posedă un mod propriu de acţiune, o etichetă. Astfel, Acţiunea Directă se
folosea întotdeauna de un Renault 20 şi comandourile sale conţineau întotdeauna şi o femeie.
Celulele comuniste combatante lăsau întotdeauna la locul atentatului două manifeste, unul
imprimat cu caractere mari, cu steaua în cinci colţuri a grupărilor de extremă stânga europene,
altul insoţit de fotografia clădirii vizate şi de sloganul: „Muncitori, muncitoare, tovarăşi, CCC vă
salută...” ş.a.
Ceea ce ajunge la public nu este adesea decât un slogan, un cuvânt sau o siglă mai mult
sau mai puţin explicită (IRA, FENC, GIA etc.), un simbol sau un drapel, care sunt întotdeauna
mărci de recunoaştere. Acestea reprezintă însăşi miezul mesajului grupării, al ideologiei ei.
Jean-Luc Marret consideră că există două tendinte atunci când un grup terorist îşi
gândeşte planurile media sau de „marketing”. Efectul de saturaţie sau de întamplare şi efectul de
urmărire. Prin efectul de saturaţie grupul terorist multiplică atentatele sau masacrele pentru o
perioadă de timp foarte scurtă, fară a face un numar mare de morţi, chiar dacă alege să atace un
loc foarte aglomerat. Aceste atentate generează frică colectivă (de amintit practicile GIA în
perioada Ramadanului), fiecare se teme că va fi lovit şi din acest motiv oamenii ocolesc locurile
publice, ceea ce dă sentimentul unei ameninţări teroriste difuze. Aici intervin mediile de
informare. Ele sunt cele care amplifică sentimentul de pericol iminent şi de nesiguranţă. Un
exemplu edificator este ziua de 30 ianuarie 1972, „duminica sângeroasă” (Bloody Sunday) la
Londonderry, atunci când o confruntare dintre armata britanică şi IRA s-a soldat cu moartea a
treisprezece persoane civile. Guvernul britanic profită de tragedie pentru a impune o administrare
directă a Ulsterului. IRA va comemora regulat această drama în manieră proprie. Astfel, în iulie
1972, ea orchestra o „vinere sângeroasă” (Bloody Friday) şi făcea să explodeze nouăsprezece
bombe într-o ora, deflagraţii în care şi-au pierdut viaţa nouă oameni şi alţi o sută au fost raniţi.
Efectul de urmărire, conform părerii lui Marret, caută mai ales o altă formă de
spectaculos: lovind de exemplu o personalitate cunoscută, identificată de grupul terorist ca
aflându-se la originea unui rău politic sau organizând un atac asupra unui simbol al regimului
(asasinarea unui responsabil al industriei de apărare sau al unui partid de guvernământ, din
administraţie, cartierul general al armatei sau poliţie. Teroriştii nu caută numai un efect de masă
difuz ci şi un efect precis, identificabil (de exemplu atacarea cu automobile capcană a unui
imobil al administraţiei federale în Oklohama).
În epoca sa de glorie, Jihadul Islamic a fost grupul terorist care stăpânea foarte bine
etapele aceastei strategi de mediatizare şi promovare a acţiunilor sale:
• avertizarea: în presa favorabilă şi chiar prin mici paragrafe din presa locală, a acţiunilor
viitoare;
• violenţa: cateva săptămani mai târziu era înfaptuit atentatul (de exemplu distrugerea
cu o maşină capcană a imobilului Drakkarde din Beirut, în care se găseau numeroşi soldaţi
francezi);
-după atentat, serviciile secrete erau copleşite de ştiri neliniştitoare despre proiecte
teroriste, comandouri sinucigaşe, ş.a., ceea ce i-a făcut pe unii să avanseze ipoteza unei campanii
de dezinformare;
Nu toate grupările teroriste se folosesc de mass-media pentru promovarea acţiunilor lor.
Adesea multe dintre acestea le şi dispreţuiesc. Comunicatele Brigăzilor Roşii pentru ziarele din
Roma în timpul afacerii Aldo Moro erau depuse în pubele publice. Un membru al grupului suna
jurnaliştii indicându-le locul unde se găsea pubela şi sfătuindu-i să se grabească pentru a ajunge
înaintea poliţiei.
Grija de a comunica a teroriştilor nu se reduce doar la mesajul pe care îl emit. Ea ţine
foarte mult şi de mijloacele moderne ale comunicarii . Constituite din grupuri mici şi dispersate,
organizatiile teroriste au nevoie de mijloace de comunicare precum Internetul sau telefonia
mobilă. Există o serie de avantaje care le sunt oferite teroriştilor de mijloacele de comunicare
moderne. Primul ar fi faptul că legăturile sunt multiplicate. Spre exemplu comunicarea externă a
Hezbollah este un exemplu perfect în acest sens. Situl său de pe Internet publică în fiecare zi lista
atentatelor comise în sudul Libanului. Grupurile neonaziste au fost printre primele care au
descoperit, în anii ’80 avantajele comunicarii pe Internet (reţeaua Thulenetz). Al doilea avantaj
este faptul că reţelele de comunicaţii, anonime şi discrete, sunt o bună piată. Organizaţiile
islamice au recurs în număr mare la această posibilitate. Asocierea studenţilor islamişti uniţi în
Europa are astfel un site Internet accesibil doar membrilor săi (www.tawheed.org). Conceptul de
„rezistenţă fără şef”, dezvoltat de Louis Beam, conducător al extremei drepte americane, se
aplică perfect celulelor teroriste autonome, solide din punct de vedere defensiv şi flexibile din
punct de vedere ofensiv, comunicând prin Internet sau telefoane celulare. Se pare că mişcările
militiilor americane se inspiră din ce în ce mai mult din acest nou tip de structură. Un al treilea
avantaj este reprezentat de faptul că Internetul poate fi un mijloc de întărire a legăturii dintre o
grupare teroristă şi audienţa sa. Talibanii işi difuzează astfel ideologia pe un site propriu,
considerând că mediile de informare occidentale nu o vor difuza sau dacă o vor face ea va fi
distorsionată (www.Taliban.org). Islamiştii algerieni comunică şi ei cu simpatizanţii tot prin
Internet. FIS a utilizat de exemplu serviciile „agenţiilor de presă” islamiste, prin care se numară
MSANEWS, unde sunt reproduse comunicatele sale (www.mynet./MSANEWS). Hamaas este
unul dintre cei mai prolifici utilizatori de Internet. MSANEWS furnizeză lista site-urilor de
Internet unde pot fi găsite comunicatele sale (Assabeel On-line) şi cele ale aripii sale militare
(www.palestine-info.org).
Există şi un alt mod de mediatizare a terorismului căruia nu i se poate opune nimeni şi
anume Internetul. Grupurile neo-naziste au fost printre primele care au descoperit din anii `80
avantajele comunicării prin Internet( reteaua Thulenetz). Luarea de ostatici în Peru la ambasada
Japoniei de către MRTA, în anii `96-`97, a facut obiectul unei largi mediatizări. Site-ul Internet
al acestei mişcări a fost vizitat de peste două sute de mii de ori între decembrie `96 şi mai `99.
Reţelele de comunicaţii, anonime şi discrete sunt o bună piaţă. Organizaţiile islamiste au recurs
pe larg la această posibilitate.

1.2. Mass-media, complice ale terorismului

Acesta este un aspect destul de dezbătut de cercetatorii ştiinţelor comunicării şi de către
sociologi de-a lungul timpului. Concepţia este susţinută în general de partizanii „statului
puternic” şi de artizanii „contrarevoluţiei”, care urmăresc atingerea unui control strict al statului
democratic asupra discursului mass-media. Ei cinsideră că o eventuală creştere a violenţei
teroriste ar scoate în evidenţă necesitatea reducerii într-un fel sau altul a publicităţii facută
acesteia de către mass-media.
Potrivit lui James E. Lukaszewski, consilier pe probleme de relaţii publice al armatei
Statelor Unite, „mass-media şi terorismul merg mână în mână, fiind cvasiinseparabile. Se
alimentează reciproc, având motivaţii diferite: politice sau ideologice în cazul terorismului,
respectiv succes comercial în cazul mass-media“.
Lukaszewski argumentează că aceasta relaţie este benefică ambelor părţi, deoarece „presa
asigură teroriştilor accesul la opinia publică, iar activitaţile teroriste sporesc ratingurile“.
Într-un articol din revista Middle East Review of International Affairs, Ibrahim al-
Marashi arăta că, „simultan şi complementar activitaţilor militare, s-a dezvoltat o strategie media
a insurgenţilor“. Fenomenul răpirilor a dovedit intenţia acestora de a influenţa mass-media
internaţionale. Luarea de ostatici şi transmiterea înregistrărilor video cu captivitatea acestora -
iată o tactică de succes pentru câştigarea mediatizării - atât în presa arabă, cât şi în cea
internaţională, precum şi pentru presarea liderilor politici să cedeze cererilor insurgenţilor.
John Alterman, directorul programului pentru Orientul Mijlociu al Centrului de Studii
Strategice de la Washington, descrie înregistrările video cu decapitarea ostaticilor ca fiind „acte
construite pentru televiziune“; „casetele cu decapitări sunt parte a unui set de imagini şi acţiuni
calculate, direcţionate spre influenţarea opiniei publice. În acest fel, audienţa este mai importantă
decât însăşi acţiunea, iar simbolismul este inseparabil de strategie. A trece cu vederea aceste
aspecte poate conduce la riposte eronate“. Brigette L. Nacos, analistă a raportului dintre terorism
şi presă, explică această relaţie în baza a trei variabile: „bomba şi mesajul“, cu alte cuvinte actul
terorist şi relatarea de presă a respectivului incident; opinia publică (ea reacţionează întotdeauna
la atacul terorist); decidenţii, care sunt nevoiţi să ia masuri în baza percepţiei publice asupra
evenimentului.
 Prin manipularea celor trei variabile, teroriştii afectează politicile publice într-o manieră
mai eficientă decât metodele pacifiste, precum revendicările sau marşurile. Terorismul
garantează generarea unei dezabateri mediatizate care influenţează decidenţii, demonstrând că
acolo unde metodele pacifiste eşuează, violenţa are succes. Răpirile - prima variabilă a teoriei lui
Brigette Nacos - s-au dovedit a reuşi instigarea opiniei publice împotriva liderilor politici care au
decis trimiterea de trupe în Irak, ceea ce i-a determinat pe decidenţi fie să platească
răscumpărarea ostaticilor, fie să retragă trupele, fie să refuze negocierea cu teroriştii, opţiune care
a dus uneori la executarea ostaticilor.
Margaret Thatcher, „Doamna de fier”, a dat o celebră declaraţie, în care explica:
„teroriştii se hrănesc din publicitatea mediatică (...) şi ar trebui privaţi de oxigenul mass-
media”.Este asociat astfel interesul mass-media cu cel al teroriştilor, prefaţându-se aici o relaţie
foarte productivă de partea ambelor parţi. Problema care se pune este dacă mass-media, autoare
ale unui discurs, pot să schimbe într-adevar servicii cu autorii violenţelor, ale căror acţiuni sunt
de natură nondiscursivă.
După cum arată Michael Wieviorka şi Dominique Wolton, fiecare actor l-ar ajuta pe
celalalt să depaşească tendinţa iniţială de a acţiona. Avem astfel de a face cu un interes reciproc.
Mass-media are nevoie de actele violente pentru a-şi spori vânzările şi pentru a-şi satisface
publicul însetat de informaţie nouă, iar teroriştii au nevoie de publicitatea mass-media pentru a-şi
legitima discursiv acţiunile şi pentru a le oferi acestora o imoprtanţă mai mare în spaţiul public.
Fiecare dintre cei doi complici recurge la celălalt pentru a-şi cosolida poziţia în spaţiul
public. Văzând lucrurile numai din acest unghi înseamnă a le minimaliza fiecăruia dintre cei doi
actori, media şi terorismul, raţiunea de a fi. Astfel rolul mass-media s-ar restrânge la distrarea
unui public avid după noutate şi ele s-ar situa dincolo de orice legitimitate democratică. Pe de
altă parte terorismul ar exista numai pentru a urmări publicitatea mediatică. Deşi de cele mai
multe ori acţiunile sunt alese pentru a afecta un număr cât mai mare de oameni, atât prin victime
cât şi prin cei pe care acţiunea teroristă îi intimidează, este totuşi dificil să vedem cu adevărat în
mass-media un complice al terorismului. Chiar dacă mass-media ar ignora terorismul este foarte
clar că el ar continua să existe, având ca unic scop intimidarea puterii politice. Ecoul ar fi mult
mai mic, însă s-ar urmari acelaşi scop.
Într-o democraţie confruntată cu violenţa, susţine Isabelle Garcin-Marrou, mass-media
este plasată în mijlocul dificultăţilor. Ea crede că situaţia decurge logic din presupoziţiile tezei
complicităţii şi concură la o largă raspândire a acestei explicaţii implicite, care presupune, într-
adevar, din cauza circumstanţelor, ca teroriştii şi mass-media să fie aliaţi, eficace totuşi în co-
determinarea impactului acţiunilor violente. Această teză a complicităţii cade totuşi în faţa unei
analize mult mai profunde. Cercetatoarea franceză crede că această teză are succces pentru ca ea
prezintă un interes care depaşeşte lupta antiteroristă, utilizarea ei permiţându-le guvernelor
democratice liberale să revină în numele interesului naţional, asupra unor libertăţi mediatice.
Philip Schlesinger arată că pericolul situaţiilor în care statul încearcă să supună mass-
media, este prezent în democraţiile mediatice, contemporane nouă. Mass-media, bulversate de
terorism tind uneori să se încline spre o poziţie dependentă faţă de stat, aceasta nefiind mai
confortabilă decât o eventuală complicitate. Concepţia de mass-media „complice” ale
terorismului vine să ascundă o concepţie mult mai fundamentată prin prisma protejării
democraţiei fragile în faţa terorii, de mass-media, „agente” voluntare sau forţate ale statului.
 În competiţia lor intensă pentru audienţă organizaţiile media expun foarte mult ostatecii,
asta însemnând că un mare numar de concetăţeni ai acestora se vor identifica cu ei. Acest lucru
determină guvernele să satisfacă aproape orice cerinţă a teroriştilor în vederea eliberării
prizonierilor. De exemplu, în primele trei săptămâni ale crizei ostaticilor din Teheran din 1979,
toate reţelele de televiziune majore care au difuzat evenimentul au înregistrat o creştere a
audienţei cu optisprezece procente. Potrivit afirmaţiei lui Hamid Mowlana aceste reţele au reuşit
să realizeze în acel an un venit anual de treizeci de milioane de dolari pentru fiecare creştere cu
un procent a audienţei. Pe de altă parte, patronii organizaţiilor media s-ar putea să fie luaţi prin
surprindere de implicaţiile politice foarte mari ale goanei lor nebune după audienţă. În cazul
crizei aceleaşi crize, reţelele de televiziune americane s-au concentrat constant şi disproporţionat
pe soarta ostaticilor, cu scopul de a-i deteriora imaginea preşedintelui S.U.A. de atunci, Carter.
Acesta a fost prezentat de media ca incapabil să raspundă adecvat la această situaţie, făcându-i
astfel un serviciu foarte mare contracandidatului său în alegerile ce urmau, Ronald Reagan, care
a le-a şi câştigat în vele din urmă.
Organizaţiile mass-media încearcă să-şi „sape” rivalii cu ştiri noi şi incitante care vor
atrage şi menţine atenţia publicului, ajutând astfel la creşterea audienţei şi implicit a veniturilor.
Poliţia şi alte organe de securitate, pe de alta parte, sunt în primul rând preocupate de protejarea
vieţii celor care cad victime ale violenţei teroriste, de respectarea legii şi de aducerea în faţa
justiţiei a celor ce se fac vinovaţi de acte de violenţă. Există numeroase exemple notorii în care
eforturile poliţiei au fost zădărnicite de anumite secţiunii ale mass-media. De exemplu, în timpul
ocupării ambasadei iraniene din Londra de către terorişti în 1980, poliţia londoneză se arata
îngrijorată că secretul salvarii de catre trupele speciale SAS a ostaticilor ar putea ajunge la
urechile presei şi astfel acţiunea şi-ar pierde elementul surpriză. Totuşi, o echipa de fotoreporteri
a ignorat instrucţiunile poliţiei şi a pozat salvatorii caţărându-se pe zidurile ambasadei. Dacă
aceste imagini ar fi fost arătate în direct la televizor, ele ar fi facut ineficientă intreaga operaţiune
de salvare.
Un alt exemplu clar de iresponsabilitate media, este cazul deturnării unui avion kuveitian
în 1988 de către terorişti membrii ai gruparii Hezbolagh. Atunci când aeronava se afla pe timp de
noapte la sol în Larnaca, Cipru, ar fi fost o oportunitate foarte bună pentru un comando de elită
să înecerce eliberarea ostaticilor. Un mare obstacol în faţa unei atare operaţiuni a fost prezenţa
media în jurul avionului, înzestrată cu echipament infraroşu. Astfel a fost imposibilă iniţierea
acţiunii de comando pe întuneric, deoarece mai mult ca sigur teroriştii ar fi aflat despre ea prin
intermediul mass-media.
Al-Jazeera, complice a terorismului? Al-Jazeera este cel mai cunoscut canal arab de ştiri
din Orientul Mijlociu, oferind informaţii 24 ore pe zi din toată lumea , dar în special evenimente
din zone de conflict. Programul conţine de asemenea talk-showuri politice şi documentare dar şi
dezbateri pe diferite teme.
Fondat in 1996 în Qatar, postul de televiziune a devenit cel mai audiat în lumea arabă, iar
în contextul noilor evenimente din regiune audienţa a crescut uimitor. Al-Jazeera este asociat cu
terorismul datorită prezentărilor unor mesaje aparţinând unor lideri terorişti, de notorietate fiind
transmisiunile ce-l aveau în atenţie pe Ossama Ben Laden. Argumentul ce-i disculpa era ca
mesajele erau conţinute de casete video ai caror expeditori necunoscuţi le trimiteau postului. Însă
arestarea unui jurnalist al postului de către autorităţile spaniole sub acuzaţia de a fi membru al
unei celule Al-Qaeda din Spania contestă motivul invocat de canalul de ştiri arab.
 Tayseer Alouni, cunoscut drept cel ce l-a intervievat pe Ben Laden imediat după 11
septembrie 2001, a fost arestat la 11septembrie 2003 pe motiv de parteneriat cu Al-Quaida,
având acţiuni de atragere de adepţi şi atragere de fonduri. Sirianul, reţinut la reşedinta sa din
Granada, respinge acuzaţiile. Mediile arabe, postul Al-Jazeera consideră arestarea lui Alouni o
încălcare a libertăţii presei. Se pare că prin casa acestuia s-au perindat persoane care ulterior au
fost arestate sub acuzaţia de apartenenţă la organizaţii teroriste, printre care şi imamul Abu
Dahdah , acuzat că ar fi avut o contribuţie la atacurile asupra WTC.

1.3. Mass-media şi terorismul: o reconsiderare

Michael Wieviorka a fost cel care a contestat existenţa unei relaţii simbiotice între mass-
media şi terorism. Manipularea şi exploatarea teroristă a media joacă un rol crucial în
propaganda lor de acţiune. Autoconstrangerile şi autoreglările voluntare ale media sunt cea mai
bună opţiune de poliţă de asigurare pentru o societate democratică în privinţa răspunsului media
la terorism, dar mass-media are nevoie sa lucreze mai mult în eleborarea de măsuri de
autoconstrângere, care să fie în acelaşi timp potrivite şi eficiente.
Philip Schlesinger simte nevoia să reia explicaţia semnificaţiei termenilor, înainte de a
încerca analizarea relaţiei simbiotice dintre ei. El vede în media un termen generic, însemnand
toate metodele şi canalele de informare şi divertisment. Mas-media cuprinde ziarele, filmele,
muzica, teatrul şi artele vizuale. Sfârşitul secolului douăzeci a dus la globalizarea culturii mass-
media, dar nu trebuie să trecem cu vederea faptul că de-a lungul istoriei metodele de informare
ale comunicarii, precum bârfele din taverne, străzi şi pieţe, au reprezentat standarede locale în
transmiterea de informaţii şi că aceste canale informale continuă să existe şi astăzi în paralel cu
ultimele descoperiri multimedia din societăţile contemporane. Pe de altă parte termenul de
terorism denotă un tip particular de violenţă. Nu este de obicei folosit ca un sinonim pentru
acţiunile de violenţă politică motivate. Terorismul are cinci caracteristici esenţiale dupa
Schlesinger: este premeditat şi realizat în aşa fel încât să creeze un climat de frică extremă;
urmăreşte o ţintă mai mare şi mai îndepartată decât victimele imediate; în mod firesc implică
atacuri asupra unor ţinte aleatorii sau simbolice, incluzând civili; este considerat de societate ca
anormal; este folosit în primul rând pentru a influenţa comportamentul politic al guvernelor,
grupurilor şi al comunităţilor.
Arma terorii este folosită în acelaşi timp atât de actorii statului cât şi de cei ai sub-statului
în sistemul internaţional. Din 1980 teroarea a început să fie folosită din ce în ce mai des de
grupurile cu motivaţie religioasă, dar şi ca o metodă de a intimida autorităţile sau benzile rivale,
de către aceia implicaţi în reţeaua de crimă organizată a lumii, ca de exemplu cartelurile de
droguri sau Mafia.
În procesul de încercare a răspândirii terorii în interiorul unui grup mai extins, unele
canale sau medii de transmitere a informaţiei, vor fi implicate inevitabil.
Secta Asasinilor, care încerca în Evul Mediu să răspândească teroarea în lumea
musulmană, îşi făcea publice prin viu grai în moschei şi pieţe noutăţile în legatură cu ultimele
atacuri comise. Metode similare de transmitere a informaţiei referitoare la acţiunile lor au fost
folosite de teroristii ruşi si de către cei balcanici, în secolul nouăsprezece. Aceste exemple şi
multe altele din istorie oferă suficiente probe pentru a demonta teoria conform căreia dezvoltarea
mass-mediei moderne este principala cauză ce stă la baza terorismului actual.
Arma politică a terorii le serveşte în general cauza, nu jurnaliştii sau producătorii de
televiziune. Nu se poate nega însă nici faptul că mulţi terorişti moderni şi multe secţiuni ale
mass-media par sa fie legaţi într-o relaţie de beneficiu reciproc. Teroriştii vor să ajungă pe prima
pagină a ziarelor sau la TV, nu numai pentru a obţine publicitate mare dar şi pentru a dobândi
aura de legitimitate pentru acţiunile lor, în special în ochii urmaşilor şi simpatizanţilor lor. Pe de
cealalta parte, pentru organizaţiile mass-media, prezentarea actelor teroriste, în special a celor
proeminente precum deturnările şi situaţiile cu ostatici, reprezintă o sursă nesfârşită de stiri
senzationale, capabile să atragă audienţă masivă.
Comună la toate actele de terorism este ameninţarea cu sau folosirea crimei, rănirii sau
distrugerii, pentru a determina guvernele sau alte grupuri ţintite, să satisfacă cerinţele teroriştilor.
Acest lucru se întamplă pentru că teroriştii încearcă să demonstreze credibilitatea ameninţărilor
lor prin acte spectaculoase de distrugere şi atrocitate şi se crede că presa ar cauza într-un fel acest
lucru. În realitate este mult peste puterea chiar şi a mass-mediei moderne, să creeze o mişcare
teroristă sau un stat terorist. Oricum, relaţia dintre mass-media şi terorism tinde să devină
simbiotică. În sociologie termenul simbioză semnifică o relaţie reciprocă de dependenţă între
diferite grupuri în interiorul unei comunităţi, când grupurile sunt diferite unul de celălalt şi
relaţiile dintre ele sunt complementare.
Ar fi o prostie să negăm faptul că tehnologia modernă, comunicaţiile, sateliţii şi rapida
dezvoltare a televiziunii, au crescut potenţialul de publicitate al terorismului. Un caz dramatic
este masacrarea atleţilor israelieni de catre teroriştii Septembriei Negre, la Olimpiada de la
Munchen. Se estimează că aceste evenimente au avut o audienţă internaţională de aproximativ
cinci sute de milioane de telespectatori.
Atât timp cât mass-media există, teroriştii vor fi înfometaţi după ceea ce fostul premier al
Marii Britaniei, Margaret Thatcher, numea „oxigenul publicităţii”. Şi atâta timp cât teroriştii
comit acte de violenţă, mass-media va continua să le difuzeze în scopul de a satisface dorinţa
audienţelor pentru ştiri dramatice. În cazul incidentelor teroriste nerevendicate, sau eşuate în a fi
revendicate, atenţia presei asupra lor va continua până când îndoielile în legatură cu autorii lor
vor dispărea. Avem aici drept exemplu bombardarea în 1996 a bazei americane din Dhahran sau
de ce nu, incidentele din 11 septembrie 2001 de la New York, asupra cărora planează din ce în ce
mai multe incertitudini în privinţa adevăraţilor autori. De altfel a început să se contureze o
puternică iniţiativă media în vederea aflării adevarului în acest caz cel puţin înceţoşat.
Sociologul Michael Wieviorka afirmă că există patru relaţii distincte între mass-media şi
terorism. Prima dintre acestea este descrisă ca una de pură indiferenţă, în care teroriştii nu
urmăresc publicitatea. Aceasta categorie este în totalitate nerealistă pentru că, chiar şi pentru
scopul de a crea teroare, făptaşul apelează la un canal de comunicare pentru a-şi transmite
ameninţarea. A doua relaţie mass-media terorism este cea de indiferenţă relativă. În cazul acesta
făptaşii de acte violente rămân indiferenţi la ecoul acţiunilor lor nu din indiferenţă faţă de media
ci pentru că deja posedă canale de comunicare prin care să işi transmită şi să îşi explice poziţia.
Tipurile de canale care „deja există” sunt canale de presă legale şi libere, transmiţătoare radio,
centre de exprimare a părerii libere precum universităţi, biserici, moschei, ş.a. Dar întrebarea
care se pune este ce sunt aceste canale de comunicare care „deja există”, dacă nu media
alternativă? O altă opţiune ar putea fi reprezentată de Internet, din ce în ce mai folosit în ultimul
timp de terorişti. Cea de-a treia relaţie este strategia media de orientare, care se autoexplică în
mare parte. Wieviorka a încercat să cuprindă în această categorie eforturile teroriştilor de a
implica media în acţiune. Aceasta pare să fie singurul caz în care teroriştii şi media sunt implicaţi
într-o relaţie instrumentală. Cea de-a patra relaţie este aşa numita totală întrerupere, în care este
mai uşor de înţeleasă puterea de constrângere a mass-media. Aici autorul francez se referă la
cazurile în care teroriştii vin şi atacă organizaţiile media, editurile, jurnaliştii, ca inamici ce
trebuie pedepsiţi şi distruşi. Angajatii mass-media au fost adeseori ţintele favorite ale teroriştilor.
Unii jurnalisti şi editori au fost atacaţi în moduri ce au deranjat organizaţiile teroriste. Dar astfel
de atacuri nu înseamnă că relaţia teroriştilor cu media a devenit dintr-o dată irelevantă sau
noninstrumentală.
Oricât de ostile le-ar fi anumite secţiuni din mass-media teroriştii sunt oricum dependenţi
de aceasta, iar terorizarea inamicilor media particulari o fac de obicei pe ascuns şi cu grija de a
sili restul să tacă sau să menţină o atitudine de neutralitate pasivă. Propriile organe de
propagandă ale teroriştilor au de obicei o circulaţie limitată, dar ele servesc scopuri importante
de menţinere a ideologiei printre membrii şi simpatizanţi şi în răspândirea ideilor spre alte
potenţiale grupări simpatizante. Ar fi o prostie să subestimăm importanţa acestora ca şi canale de
propagandă, ca mijloace de propagare a fervorii teroriste şi ca mijloace de explicare a noilor
mijloace şi tactici adopate de conducerea organizaţiei. Este semnificant faptul că atunci când
şefii grupărilor teroriste întemeiază infrastructuri teroriste peste hotare, producţia de reviste, ziare
şi alte canale de propagandă devine în general un element cheie al activităţii lor.
În studierea relaţiei dintre terorism şi mass-media, cea mai folositoare abordare este să
încerci să înţelegi viziunea teroriştilor în ceea ce priveşte problema comunicaţiilor. Nu poate fi
negat faptul că terorismul s-a dovedit destul de ineficient ca armă majoră de forţare a guvernelor
sau de capturare a puterii politice, dar ca s-a dovedit extrem de eficient în crearea de publicitate
în legatură cu o cauză politică şi în extinderea ameninţării teroriste pe o arie mult mai largă, în
general în ţările deschise şi pluraliste din Vest. Când cineva spune terorism într-o ţară
democratică, acelaşi pare să spună şi media. Datorită acestui lucru în general relaţia dintre
terorism şi media este considerată simbiotică. Adevărul este ca presa liberă nu reprezintă în nici
un caz valorile teroriste. În general ea tinde să reflecte valorile fundamentale ale societăţii
democratice. Dar organizaţiile media, într-o o societate deschisă, se află într-o foarte accentuată
competiţie pentru audienţă, fiind constant aflate sub presiunea de a fi primele care aduc ştirile noi
şi care oferă mai multă informaţie şi divertisment, înaintea rivalilor. Astfel o acţiune teroristă are
atâta încarcatură emoţională, socială şi politică încat nu poate fi ignorată. De aici rezultă că
media este aproape nevoită să răpundă la propaganda teroristă în numele faptului că aceasta are o
încărcătură dramatică ce prinde la public. Astfel, cum am arătat mai devreme, media se află într-
un fel de relaţie simbiotică cu terorismul. Asta nu trebuie să lase de înteles idei precum aceea că
mass-media ar fi astfel controlate de terorism. Înseamnă că aceştia vor încerca în continuu să
manipuleze şi să exploateze presa liberă în vederea atingerii propriilor scopuri. Înseamnă de
asemenea ca profesioniştii media şi publicul trebuie să fie constant în gardă împotriva acestor
acţiuni subversive, cărora ar putea să le cada victime.
Teroriştii văd mass-media într-o societate liberă în termeni foarte cinici şi oportunistici.
Ei nu au altceva decât dispreţ pentru valorile şi atitudinile mediei democratice. De exemplu, ei
văd în preocuparea mass-media pentru protecţia vieţii umane, ceva ipocrit şi sentimental.
Oricum, mulţi lideri terorişti sunt preocupaţi de faptul eşuării atingerii ţintei propuse în cazul
unei publicităţi proaste. Astfel cele mai bine puse la punct şi sofisticate organizaţii teroriste, cum
ar fi Sinn Fein şi Henri Batasuna, investesc timp considerabil şi efort în propaganda de război,
îndreptată direct atât asupra audienţei domestice cât şi a celei internaţionale. În acest război de
propagandă, teroriştii promovează dreptatea absolută şi corectitudinea cauzei lor. De obicei
această convingere este fundamentată pe o ideologie seculară. Credinţe ca aceea a teroriştilor
fundamentalişti pro-iranieni, cum că actele lor de violenţă ar fi dictate de Dumnezeu şi că
moartea în lupta împotriva infidelilor este calea cea mai sigură către Paradis, reprezintă o
ameninţare foarte întemeiată pentru oponenţi. Această credinţă în dreptatea absolută a cauzei lor,
caracterizează majoritatea organizaţiilor teroriste.
Aceste credinţe aduc în discuţie câteva corolare importante. Primul este acela că teroriştii
pot susţine că datorită faptului că violenţa lor susţine o cauză dreaptă, ei sunt luptători pentru
libertate sau soldaţi ai eliberării ce luptă într-un război drept. Astfel ei neagă faptul că actele lor
reprezintă lucruri abominabile. Al doilea corolar este acela conform căruia datorită faptului că
teroriştii cred în corectitudinea prpriei cauze, ei văd în adversarii lor nu victime ci fiinţe ale
răului, a căror opresiune trebuie să o suporte. În al treilea rând, datorită faptului că organizaţiile
teroriste cred în dreptatea lor în lupta cu forţele răului, ele nu pot tolera neutralitatea. Neutrii
trebuie să fie ori de partea lor ori împotriva lor. Iar cine nu este de partea lor va fi considerat
trădator, ce merită să moară.
Nu trebuie să le subestimăm organizaţiilor teroriste capacitatea de a promova aceste iluzii
în faţa publicului, a politicienilor şi a altor grupări influente. Această campanie de propagandă
este de multe ori atât de eficientă încat substituie cu succes slăbiciunile militare şi eşecurile
organizaţiei. Dacă guvernele, aflate în faţa unor astfel de provocări sofisticate nu reuşesc să le
trateze cu eficienţă şi să le anihileze atât pe plan politic cât şi psihologic, se vor afla la un pas de
dezastru.
Cea mai frecventă tehnică teroristă pentru influenţarea mass-media şi pentru atingerea
unui public mai mare, este crearea de incidente teroriste şi crearea senzaţiei, prin intermediul
media, ca ei reprezintă o forţă mult prea puternică împotriva căreia ar fi o prostie să încerci să
rezişti.
În folosirea televiziunii, a radioului şi a presei scrise, teroriştii au de obicei patru
obiective. Primul este centrarea propagandei pe fapta comisă şi crearea de frică extremă în sânul
grupului ţintă. A doua este mobilizarea unui suport mai mare pentru cauza lor de-a lungul întregii
populaţii şi promovarea la nivel internaţional a corectitudinii cauzei lor dar şi a victoriei
inevitabile. Se urmăreste apoi frustrarea guvernului şi a forţelor de securitate, prin promovarea
ideii că toate contramăsurile luate sunt ineficiente, deoarece acţiunea este foarte bine pusă la
punct şi nu poate fi oprită în nici un fel. Cel de-al patrelea obiectiv constă in mobilizarea şi
incitarea susţinătorilor existenţi sau potenţiali şi în încercarea de a creşte numărul de recruţi, de a
strânge mai multe fonduri şi a inspira atacuri viitoare.
Într-un studiu empiric despre tratarea în mass-media a deturnarii în Beirut a cursei
aeriene TWA 847 dinspre Cairo spre Roma, Alex Schmid demonstrează cum teroriştii au reuşit
să folosească acest pseudoeveniment pentru a obţine o publicitate vastă. Spre exemplu, Schmid
observa că NBC, canalul TV american, a alocat nu mai putin de două treimi din timpul de ştiri
acestui eveniment. Această largă expunere a subiectului a crescut preţul eliberării ostaticilor, în
mare parte israelieni şi americani, îngreunând foarte mult eforturile de rezistenţă în faţa presiunii
teroriştilor, ale guvernelor american şi israelian.
 1.4. Manipularea prin şi de către media. Limbajul teroriştilor
Limbajul, prin care mass-media raportează şi dezbate faptele organizaţiilor teroriste, este
extrem de important, deoarece el este cel care formează de obicei parametrii, liniile şi discursul
public. Frazeologia şi terminologia folosite de terorişti şi de oficialii guvernamentali sunt folosite
de obicei pentru a crea un avantaj, media fiind astfel forţată să adopte discursul în mare parte aşa
cum e şi care va deveni în general modul acceptat de exprimare a ideii către public. Mai mult,
dacă organizaţiile teroriste sau grupurile anti-teroriste pot face media să le accepte nomenclatura,
acest lucru înseamnă că deja au câştigat o victorie importantă.
Majoritatea studiilor care s-au ocupat de relaţia dintre terorism şi media s-au concentrat
pe răspunsul pe care îl dă media la incidentele teroriste. Concluzia la care s-a ajuns este că relaţia
dintre media şi terorism este una simbiotică, adică implică un grad mare de complicitate. Studiile
de dinainte s-au concentrat mai degraba pe aspectele politice, legale şi psihologice ale acestei
relaţii, ignorând alte metode de analiză.
În studiul lui de Graaf, Violence as Comunication, acesta argumentează că atunci când
jurnaliştii intervievează surse, există o şansă foarte mare ca ei să adopte mare parte din limbajul
surselor. Acest lucru înseamnă că atunci când un jrnalist foloseşte un terorist ca sursă, limbajul
acestuia îl seduce de multe ori, determinându-l să îl adopte inconştient. Un exemplu al acestui
fenomen este cazul răpirii şi uciderii fostului premier italian Aldo Moro, atunci când editorul de
la La Republica publica: „Au lovit inima statului”, care pare să fie o parafrazare directă a
declaraţiei Brigăzii Roşii: „...am condus atacul chiar în inima statului.” Este clar în acest caz că
organizaţia teroristă a „mişcat” ziarul cu limbajul ei atrăgător, angrenant.
Media nu adoptă numai limbajul teroriştilor ci şi nomenclatura guvernului. Majoritatea
comentatorilor afirmă însă că media nu este sedusă de limbajul guvernelor, ci mai degrabă este
intimidată de superioritatea informaţională a acestora.
Jurnaliştii sunt forţaţi de multe ori să folosească cuvinte care par să indice o simpatie
ieşită din comun pentru anumite cuvinte care de multe ori sunt neutre din punct de vedere
semantic. Există câteva substantive neutre prin care poate fi descris un terorist, precum: terorist,
soldat, luptător pentru libertate, criminal, toate obligandu-l pe jurnalist la o judecată morală
înainte de a le folosi. Iata anumite exemple în acest sens de exprimare eufemistică din partea
jurnaliştilor: criminalii sunt revoluţionari în media, teroriştii-gherila, ucigaşii-luptători pentru
libertate, găştile-armate, elementul subversiv-eliberator, lunaticul-martir, mercenarul-soldat,
ameninţarea-avertisment, agresiunea-contraatac preventiv, asasinul-răzbunator, ş.a.
Odasua Alali afirma că rezultatul este acela că actul jurnaliştilor este un „amplificator
retoric” pentru terorişti şi guverne. Astfel indiferent ce terminologie adoptă media, aceasta
devine rapid definiţia primară a realităţii sociale. Să luăm spre exemplu cazul comentariului lui
John Mold din secţiunea de „Scrisori” a ziarului The Australian: „... George Bush... (şi) ...
gânditorii neo-conservatori precum Paul Wolfowitz, a cărui ţintă pare să fie protejarea Israelului
sub aspectul războiului împotriva terorismului. (...) Politica Bush/ Wolfowitz de prevenire a
atacurilor împotriva pretinselor state tâlhare, începând cu Irakul, este o cale sigură spre războiul
continuu care nu trebuie să ne implice pe noi. Singura noastră speranţă pentru pacea mondială
este ONU şi suportul continuu şi crescut pentru corp.” Este clar ca Mold nu este de acord cu
politica curentă australiană. Oricum Mold nu are altă soluţie decât să implice în discuţie retorica
anti-teroristă a guvernului american, ce vorbeşte despre state tâlhare şi strategii de prevenire a
atacurilor. Media, adoptând vocabularul antiterorist al Statelor Unite, i-a limitat lui Mold modul
în care îşi poate exprima viziunea.
George Orwell şi-a dedicat mare parte din cariera sa academică pentru a scoate în
evidenţă ameninţarea pe care o reprezintă pentru procesele cognitive ale individului ceea ce cu
dispreţ numeşte „stilul gazetăresc” sau „stilul oficial”. El argumentează că atunci când un individ
devine un sclav al jargonului oficial, el devine până la un anumit punct manipulat, inoculat.
Indivizii sunt predispuşi să folosească „stilul oficial”, deşi acesta poate fi cu uşurinţă înlocuit cu
termeni mult mai precişi şi bine gândiţi. Oricum stilul oficial este în continuare folosit de către
cetăţeni în discuţiile publice fără nici un fel de înţelegere semantică a acestuia.
Folosirea „de-a gata” a anumitor termeni şi idei rezultă într-o simplificare excesivă şi
stereotipizare a limbajului. Din aceasta perspectivă, una dintre funcţiile media este „pre-
impachetarea” incidentelor teroriste în aşa fel încât audienţa să le asimileze mai uşor. De
exemplu, termeni precum „terorist”, „act de teroare”, „fundamentalism” sau „ameninţare”,
reprezintă adevaraţi stâlpi de referinţă pentru public, permiţându-i acestuia să-şi structureze
gândurile. Termenii ar fi altfel de neânţeles în complexitatea lor. Practic, prin simplificare,
conceptele de negru (prin care am desemna de exemplu ceva negativ ca teroristul?) sau alb
(antiteroristul?), sunt relativ uşor de descris, spre deosebire de gri (combinaţie între cele două)
care este destul de dificil de descris în cuvinte. De aceea, în concluzie, cuvintele sunt mai mult
decât pure simboluri ce conţin înţelesuri. Ele influenţează gândirea şi limitează ideile şi
conceptele ce pot fi transmise de la un individ la altul.
Media joacă un rol central în a-i spune publicului ce cuvinte vor fi judecate de societate
ca fiind potrivite pentru orice discurs nou. Astfel, este de o importanţă crucială, atât pentru
terorişti cât şi pentru agenţiile statale, ca media să folosească limbajul lor pentru a descrie actele
de violenţă politic motivată.
Să luăm astfel cazul concret al lui Osama Ben Laden. Publicul mass-media a devenit
familiar cu acest nume o dată cu marile atentate teroriste şi cu o serie de termeni şi sintagme mai
puţin folosite anterior. De exemplu „cel mai căutat om de pe planetă” este o expresie intrată în
vocabularul mass-media în săptămânile ce au urmat fatidicei zile de 11 septembrie 2001.
Datorită mass-media, sintagma este asociată în acest moment, oriunde pe mapamond, cu
persoana miliardarului de origine saudită, liderul reţelei teroriste Al-Qaeda. Între timp acesta a
devenit graţie media, „una dintre cele mai influente persoane din lume”, după cum titrează
saptamanalul american Time, în ediţia sa de luni, 19 aprilie 2004. În lista pubilicată de
prestigioasa revistă, sauditul se află în tovarăşia preşedinţilor Statelor Unite ale Americii, Chinei
şi al Federatiei ruse, George W. Bush, Hu Jintao şi Vladimir Putin. Aceştia sunt, afirmă
jurnalistii de la Time, oamenii ale căror acţiuni afectează masiv destinele popoarelor pe care le
conduc, dar şi pe ale celorlalţi locuitori ai globului. Nu este vorba doar de celebritate născută din
putere, ci şi de „leadership” politic, acea capacitate de a conduce oameni prin impunerea voinţei
personale, cu scopul atingerii unei viziuni pentru îndeplinirea căreia individul respectiv este
dispus să-şi asume riscuri.
De aceste calităţi a dat dovadă Ben Laden, iar principalul instrument de care s-a folosit în
promovarea imaginii sale publice a fost mass-media, prin intermediul căreia ideile şi faptele sale
au facut înconjurul lumii. Una dintre frazele principale pe care le foloseste reţeaua Al-Qaeda în
războiul psihologic împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor lor este cea prin care încearcă să-i
ralieze pe musulmani la cauza Jidahului – „susţinerea războiului împotriva necredincioşilor”. În
acest mod reţeaua nu acţionează numai ca organizaţie teroristă ci şi cu scopul de a folosi media
ca principal mijloc de propagare a terorii, cu scopul de a şoca publicul şi de a-l înstrăina de
autorităţile legitime ale unui stat. Avem de a face cu un calcul strategic, un raţionament care
trădează o atenţie deosebită acordată de Ben Laden şi organizaţia sa acţiunii şi influenţei presei
internaţionale.
La 15 aprilie 2004, postul de televiziune Al Arabiya din Dubai, a difuzat o înregistrare
sonoră atribuita lui Bin Laden, în care acesta propune „pace” ţărilor europene şi se angajează să
„nu-i agreseze pe musulmani”. Autorul mesajului a justificat atentatele din 11 martie 2004 de la
Madrid, soldate cu moartea a 191 de persoane, fără a le revendica însă ca fiind comise de Al-
Qaeda. Serviciile de informaţii americane au confirmat ulterior ca vocea îi aparţinea lui Ben
Laden.
O altă tentativă de manipulare din partea sauditului este documentul intitulat Declaraţia
de Război. Acesta a fost transmis prin fax mai multor ziare de limbă arabă editate la Londra. A
fost redactat în Afganistan, unde Ben Laden s-a mutat în iunie 1996, părăsind Sudanul. Conţine
mesaje precum: „Să luptăm împotriva americanilor care ocupă Locurile Sfinte, să-i expulzam pe
necredincioşi din Peninsula Araba”, apel pentru a „elibera pământul pe care a calcat Profetul”.
Textul face referire inclusiv la victoria mujahedinilor afghani împotriva trupelor sovietice, care
ar constitui un model pentru înfrângerea americanilor: „În timp ce mujahedinii intonau „Allah
Akbar” (Dumnezeu este cel mai mare), mitul superputerii sovietice a fost înlăturat. (...) Timp de
zece ani aceşti tineri au luptat în Afganistan şi s-au rugat lui Allah ca, atât timp cât vor trăi, să
continue să lupte împotriva voastră (a americanilor), până ce, prin voia lui Allah, veţi fi
expulzaţi, înfrânţi şi umiliţi.” Oricum acest apel s-a bucurat de mai mare atentţie în rândul
agenţiilor de informaţii decât în mass-media internaţională. Cu toate acestea declaraţia
marchează începutul virulentei campanii mediatice antiamericane a sauditului.
Una alt exemplu edificator privin limbajul ca tehnică de manipulare prin media este
înfiinţarea Frontului Islamic Mondial, în 1998, ce pare să fi însemnat oficializarea colaborării
dintre grupuri cu aspiraţii similare şi inamici comuni şi a fost făcut tocmai pentru a atrage atenţia
asupra acestui lucru (deşi, în mod normal ar fi trebuit să rămână un secret bine păstrat). Prin
publicitarea alianţei însă eforturile lui Ben Laden au capatat anvergură.
Şi Simona Ştefănescu consideră că termeni precum „terorism”, „atentat terorist” sau
„terorist”au fară nici o îndoială o conotaţie negativă, implicând înţelesul de acţiuni criminale,
impardonabile. Prin conţinutul lor ei se deosebesc de termeni precum „acţiune de gherilă”,
„luptători pentru libertate/ eliberare” sau „membru al rezistenţei” care, deşi pot fi forma
lingvistică pentru acelaşi tip de acţiuni criminale, capătă dintr-o dată o valoare pozitivă,
percepută de public ca atare. Mass-media sunt de obicei primele instituţii sociale care dau
termenul sau definesc o acţiune ca fiind teroristă sau nu. De obicei ele transmit informaţii
referitoare la aceste acţiuni înaintea instituţiilor statale. Media au astfel capacitatea de a eticheta
un astfel de act politic, putând chiar să-i inducă opiniei publice o atitudine pozitivă sau negativă
asupra acestuia. În mod normal însă mass-media se situează de partea poziţiei oficiale. Există
însă şi excepţii de la această regulă în funcţie de societatea în care se petrec astfel de acte, de
guvernul statului respectiv, de libertatea mass-media şi de capacitatea lor de a fi obiective şi
responsabile.

1.5. Efecte negative sau neprevăzute ale mediatizării acţiunilor teroriste

 În democraţii nici un mesaj nu are un statut privilegiat. El trebuie să înfrunte criticile şi
concurenţa. În aceste regimuri mass-media propun ceva publicului, pe când în cele autoritare
dispun. Astfel se explică în mare parte de ce democraţiile sunt mai interesante pentru terorişti ca
zone de acţiune decât regimurile autoritare.
Jean-Luc Marret consideră că uneori strategiile mediatice adoptate de organizaţiile
teroriste au efecte variabile sau total opuse celor scontate. Aceste eşecuri sunt chiar mai
profunde, din punct de vedere terorist, decât o lipsă de promovare mediatică sau decât un
tratament televizat nesatisfăcător. Astfel, asasinarea unui diplomat german la Paris în 1938 a fost
astfel, pentru regimul nazist, pretextul invocat pentru programul „Nopţi de cristal”.
Un alt exemplu edificator este o deturnare aeriană, care la fel ca şi o criză internaţională,
poate reuni o populaţie galvanizată în jurul unui guvern şi poate chiar să dea naştere unei noi
naţiuni. Supunând atenţiei cetăţenilor evenimente oarecare sau îndepărtate, televiziunea poate
indirect să evoce participarea lor în cursul evenimentelor. Prezentarea televizată în 1988 a
deturnarii unui avion kuweitian, cu numeroşi cetăţeni kuweitieni la bord, i-a oferit poporului o
excelentă ocazie să realizeze care îi sunt interesele colective şi să-şi demonstreze sprijinul pentru
guvern.
Presa este liberă în alegerea modului de a trata informaţia şi mai mult decât teroriştii
însuşi, ea este cea cara fabrică imaginea terorismului. Nu trebuie sa cădem în capcana de a vedea
o legătură automată, ca de la cauză la efect, între acţiunea teroristă şi mass-media. Un motiv este
faptul că până şi într-o democraţie statul poate încerca să frâneze difuzarea informaţiei (de
exemplu, împiedicând camerele de filmat să se apropie de locul atentatului). Un exemplu este
cazul din 1995 al difuzării de imagini cu un vagon distrus, care a avut un imact negativ asupra
audienţei. Acest lucru a determinat autorităţile franceze ca, în decembrie 1996, în circumstanţe
identice, să prefere să nu arate nimic şi să ţină media departe de locul consumării dramei.
Terorismul le pune multe probleme mediilor de informare. Ele nu ştiu uneori să răspundă
la întrebări precum: „trebuie spus tot?”, „trebuie arătat tot?”, „cum trebuie prezentate lucrurile
pentru a evita crearea de propagandă?”, ş.a. Cu toate acestea de multe ori presa din statele de
drept este clar că serveşte interesele teroriste. Simbioza aceasta este cu atât mai evidentă cu cât
unele medii de informare caută tot mai mult interesul brut, neţinând cont de considerente morale,
în dorinţa lor tot mai mare de a depăşi concurenţa. Arătând în fiecare zi fotografiile ostaticilor
occidentali deţinuţi la Beirut, canalele de televiziune franceze reaminteau zilnic, în acelaşi timp
cu indignarea şi acţiunea lor, faptul că teroriştii erau puternici şi nepedepsiti. De asemnea
retransmiterea în lanţ a atentatului cu bomba de la Jocurile Olimpice de la Atlanta acorda o
publicitate enormă acestei acţiuni. Pentru numai câţiva dolari cheltuiţi cu fabricarea unei bombe
artizanale, teroriştii arătau timp de mai multe zile lumii incapacitatea Statelor Unite de a-şi
asigura securitatea internă. Astfel media acordă terorismului ceea ce nu i-ar acorda niciodată unei
organizaţii comerciale – publicitate gratuită. Deşi acest atentat era aproape imposibil de
contracarat, impresia lăsată publicului de autorităţile americane a fost cea de incapacitate. La
rândul lor, experţii mobilizaţi de coloşii de presă construiesc realitatea terorismului,
interpretându-l şi câştigându-şi pâinea din asta, ceea ce nu predispune la ignorare sau acţiuni de
liniştire. Teroriştii, pentru a apărea mereu în media trebuie să respecte şi ei anumite canoane de
aparenţă şi discurs. Presa poate de asemenea să inducă o imagine greşită, denunţând ca misşcari
teroriste anumite organizaţii care nu sunt aşa şi tratându-le pe altele care chiar sunt ca pe nişte
adevărate mişcări de eliberare.
 Marile manifestări transmise de televiziune în lumea întreagă sunt tribune perfecte pentru
acţiunile teroriste. Este inevitabil ca marile evenimente cu caracter mondial, aşa cum sunt
Jocurile Olimpice, cupele mondiale de fotbal sau cvasimondiale, întâlnirile politice la vârf,
concertele rock, etc., să exercite o atracţie foarte mare pentru terorişti. Un bun exemplu în acest
sens îl reprezintă luarea de ostatici în timpul Jocurilor Oloimpice de la Munchen din 1972:
acţiunea unui comando a fost filmată în direct, crescând astfel în lume numarul emisiunilor
televizate pe problema palestiniană. Este posibil ca, fără aceste acţiuni televizate, astăzi să nu
existe o „problemă palestiniană”, ci doar nişte simplii refugiaţi anonimi şi neinteresanţi.
Mass-media produce de multe ori un „spectacol terorist”. Acoperirea mediatică a
deturnării unui avion pe aeroportul din Beirut a fost astfel spectaculoasă şi totodată suprarealistă.
Camerele de televiziune filmau ostatecii foarte destinşi şi teroriştii uneori cu faţa descoperită,
venind să vorbească cu ziariştii. De asemenea orice acţiune de salvare filmată poate deveni
echivalentul unui film de acţiune bun.
În urma atentatului cu bombă de la Jocurile Olimpice de la Atlanta, mediile de informare
au prezentat o persoană mai întâi ca pe un erou care evitase un carnagiu dispersând oamenii care
se aflau în jurul bombei gata să explodeze, iar mai apoi ca pe un vinovat, aflat în căutare de
notorietate. Astefel mass-media îi răpea acestui om unul dintre lucrurile fundamentale pe care le
posedă individul într-o societate democratică – prezumţia de nevinovăţie. Mediile influente din
toată ţara au făcut să circule numele şi portretul aşa zisului vinovat, pe când anumite elemente
indicau clar nevinovăţia sa. Astfel atentatul fusese revendicat prin telefon chiar în timp ce
presupusul vinovat se afla la locul faptei. Spre disperarea lui a fost hăituit de presă iar ancheta s-a
făcut în direct: „În cursa lor nebună pentru a-şi promova imaginea, FBI şi presa m-au distrus,
practic şi pe mama mea”.
Cu toate acestea mass-media nu este niciodată la dispoziţia terorismului. Aici se află
principala scuză. „De fapt, insistând asupra evoluţiilor în curs, ea contribuie cu adevărat la a
accelera, de exemplu, spre o violenţă dezlănţuită şi oarbă care este preludiul epuizării unor
grupuri teroriste, dar nu este dominată de acestea.”
Galvanizând uneori consensul social şi sprijinul pentru guvern, ea poate totodată să
contribuie la a precipita căderea unui guvern. Efectele informaţiilor sunt astfel variabile şi
insesizabile, dar tentaţia de folosi mass-media este imensă, atât din partea teroriştilor cât şi a
statului.
Traterea terorismului de către mass-media le provoacă fără îndoială consumatorilor de
informaţie momente de compasiune, de fraternitate sau de solidaritate. Această „suferinţă la
distanţă”, retransmisă de catre mijloacele de comunicare în masă, îl poate face să vibreze pe
fiecare individ. Dar acest rezultat nu este niciodată asigurat. Consumatorii de informaţie nu sunt
pasivi, dimpotrivă, se protejează şi pot să prefere indiferenţa, sau chiar dezinteresul, acest
mecanism de apărare, această inhibiţie protectoare, între angoasa şi neputinţă.
Mijloacelor de informare în masă le este aproape imposibil să propună discursuri despre
terorism într-adevar independente de schemele de interpretare, trasate de puterea politică.
Mediile de informare pot avea o orientare editorială opusă în mod explicit fenomenelor de
violenţă, iar acest lucru face parte din jocul democraţiei. În schimb, tentaţiile pot să survină
atunci când perspectivele discursive nu sunt explicitate. Întrucât faptul de a adopta o schemă
dominantă de interpretare, trasată de puterea politică, readuce în discuţie rolul mass-media în
spaţiul public.
 1.6. Mass-media şi terorismul – cum poate fi ruptă această conexiune
periculoasă?
Mass-media, Internetul şi telecomunicaţiile mobile sunt în centrul acestui „război” şi sunt
folosite în toate stadiile activităţilor teroriste. Nici o cale de a lupta împotriva terorismului nu
pare a fi perfectă. Riscăm să ne ameninţăm noi înşine libertăţile şi drepturile civile, a caror
limitare merge mâna în mână cu măsurile antiteroriste. Viaţa „normală” este afectată de măsurile
sporite de securitate luate de guverne pentru a lupta împotriva acestui flagel. Uneori, grupurile
teroriste se înfrâng singure, prin crearea de resentimente chiar în rândul celor pe care mizau să-i
câştige de partea lor. Gruparea Al-Zarqawi, probabil, nu câştigă prea mulţi fani atacându-i chiar
pe musulmanii din Bagdad. Teroriştii se pot înfrânge singuri şi dacă îşi stabilesc ţeluri prea
ambiţioase, plănuiesc prea multe atacuri, vor întări hotărârea guvernelor de a-i lichida.
Această temă preocupă din ce în ce mai mult grupurile de jurnalişti, sociologi şi psihologi
din întreaga lume. Se încearcă găsirea unei căi prin care media să rămână dedicată adevăratelor
ei scopuri profesionale, fără a deveni o unealata a terorii sau o rotiţă în maşinăria guvernelor. Au
avut loc multe discuţii despre cum ar trebui presa să informeze publicul în legatură cu actele de
violenţă sau teroriste sau despre cum să informeze societatea despre orice în general. Se pune
problema dacă mass-media se comportă corect în astfel de situaţii şi dacă modul în care mass-
media răspunde acţiunilor teroriste este cel corect. Ce trebuie comunicat publicului şi ce nu?
Violenţa abundentă la televizor a determinat de multă vreme proteste din partea societăţii civile.
Mulţi s-au arătat mulţumiţi cu ideea introducerii cenzurii în televiziune. Însă ceea ce nu este
foarte clar este ce înseamnă cenzura în acest caz. Paradoxul aici este că selecţia filmelor artistice
şi a programelor nu se face intuitiv sau în concordanţă cu gusturile conducerii postului de
televiziune, ci ca rezultat al studiilor de audienţă. Situaţia este ceva de genul: nu vrem sa vedem
ceva dar iubim acest ceva.
Ştirile sunt de exemplu unul dintre lucrurile ce nu pot fi reglementate. Nu luăm în
considerare pseudoevenimentele şi procesele de sortare a ştirilor în ordinea importanţei, pe de o
parte în funcţie de cerinţele consumatorilor şi pe de alta impuse acestora. De altfel, într-o situaţie
în care are loc un act terorist, un canal de televiziune nesupus cenzurii nu îl poate ignora,
deoarece acest eveniment are o importanta şi însemnătate mare pentru societate. Este o chemare
care necesită un raspuns. Dacă societatea este una civilă (sau daca tinde spre aşa ceva) un
răspuns social la un astfel de act se impune de la sine. Asta presupune şi că mass-media să nu
ascundă de societate acele informaţii necesare acesteia pentru a-şi formula un răspuns la actul de
violenţă. Există şi curente de opinii care susţin că mass-media nu ia parte la conflicte, în care
sunt implicaţi doar teroriştii şi oficialii. Presa este doar a treia parte care arată conflictul, fară a
încerca să işi asume funcţii suplimentare decât aceea de informare a publicului.
Acoperirea evenimentelor de către presă se face în diferite moduri. În ţările occidentale,
luate de obicei drept etalon, aceste abordări sunt extrem de variate. Astfel, în timpul atacurilor de
la World Trade Center, din 11 septembrie 2001, televiziunea americană s-a rezumat la relatarea
foarte generală a evenimentelor. Pe de alta parte, după tragedia de la Madrid, jurnaliştii au relatat
detaliat efectele teribile ale exploziei, incluzând imagini cu corpurile mutilate ale morţilor.
Motivaţiile pot fi şi ele diferite, iar caracteristicile audienţei trebuie luate de asemenea în
calcul. Oameni din ţări diferite reacţionează diferit la ceea ce văd la televizor. În Japonia, spre
exemplu, abundenţa de violenţă la televizor nu pare să aibă efecte asupra psihicului populaţiei
(nivelul violenţei în Japonia este foarte scazut), pe când în Statele Unite oamenii par să fie foarte
sensibili şi încrezători în ceea ce vad la televizor.
Oamenii vorbesc des de adaptarea la teroare sau de a deveni obişnuit cu războiul. Astfel,
un format neutru al ştirilor despre terorism ar transforma actele acestuia de violenţă în ceva
obisnuit. A vedea media ca pe ceva acomodat cu terorismul ar putea rezulta din privitul acesteia
ca sistem, ce selectează ştiri pentru a le difuza. Dar pot oare oamenii vreodată să devină
acomodaţi cu aşa ceva? Fenomenul de adapatare la durere este bine cunoscut în psihofiziologie.
Dar ce este cu gândurile? Cum putem oare să vorbim despre acomodarea noastră la terorism ca
despre o experienţă? În final, chiar dacă omul devine obisnuit cu anumite lucruri, acest lucru nu
il opreste sa lupte în continuare cu injustiţia, prin revoluţie şi inovaţie. Şi acesta este unul dintre
lucrurile care ne separă de animale. Nu putem rămâne tăcuţi în legatură cu anumite lucruri, chiar
dacă ele sunt dureroase.
Alexander Alekseev, de la Rosbalt Information Agency, ne prezintă un paradox. Pe 9 mai
când a pornit televizorul pentru a vedea detalii în legatură cu tragedia din Cecenia, a vazut
înregistrarea în direct a unui concert rock în Moscova, la care toata lumea se simtea bine
însufleţită de figurile populare ale interpreţilor. Aceste imagini l-au şocat iniţial pe Alexander
prin nepotrivirea clară cu momentul. S-ar putea crede că teroriştii nu sunt capabili să le strice
oamenilor weekendurile. Prin lipsa de atenţie a indivizilor faţă de ceea ce s-a întâmplat, faţă de
victimele teroriştilor, totul s-a transformat într-un ritual insensibil, mediat de televiziune.
Faptul că mass-media nu a tratat corect ceea ce s-a întamplat pe 9 mai a dat naştere
multor dispute în Rusia. Michael Rreshetnikov, rector la Institutul Est-European de Psihoanaliza,
crede că aceasta a fost intenţia teroriştilor, de a provoca o reacţie şchiopătată a mss-media şi că
pentru a învinge terorismul societatea trebuie să-şi activeze potenţialul ascuns.
Jurnaliştii vor trebui să înveţe să lucreze cu astfel de evenimente. Este clar că acest lucru
presupune un stres foarte mare pentru ei având în vedere consecinţele posibile ale modului în
care ei acoperă astfel de întâmplări. Şi totuşi întrebarea care se pune este cum poate fi combătut
acest stres şi în acelaşi timp cum poate fi evitată devenirea media o uneltă în mâna teroriştilor?
Este clar că jurnaliştii şi experţii din acest domeniu trebuie să lucreze împreună pentru a găsi o
soluţie.
Se vorbeşte din ce în ce mai mult de nevoia apariţiei unui model comportamental
alternativ la terorism. Atât timp cât nu există un astfel de model, media va continua să-i ajute pe
terorişti, oricât de mult ar încerca să se opună acestui lucru. Este clar că în spatele terorismului
de cele mai multe ori se ascund minţi remarcabile. De aceea minţi nu mai puţin competente ar
trebui să ia parte şi la dezvoltarea unei strategii antiteroriste, incluzând în aceasta şi mass-media.
Societatea are nevoie de un set nou de idei astfel încât informaţiile referitoare la actele de
terorism, care să o mobilizeze în loc să o distrugă. Căile negative de a rezolva problema (limite,
interdicţii, bombardamente) trebuie lăsate de o parte. În locul acestora trebuie căutate rezoluţii
pozitive, care, este clar, sunt mult mai dificil de găsit. Dar numai după ce le vom găsi,
prezentările media referitoare la actele de terorism nu vor mai fi „spălare de creier în două
direcţii”.
Problema modului în care mass-media se raportează la terorism nu este una nouă. În anii
’20, când terorismul irlandez lovea Statul Irlandez Liber pe cale de a se naşte şi o dată cu
campaniile cu bombe făcute de IRA în Marea Britanie în anii ’30, guvernele implicate în aceste
probleme au restricţionat modul de prezentare a evenimentelor de către media, pentru a nu aţâţa
publicul sau a-l panica şi pentru a nu permite teroriştilor să se folosească de mass-media ce de un
forum. Astăzi, însă cu Al-Jazeera şi cu alte media arabe ce servesc drept agenţi ai teroriştilor,
aceste probleme sunt mult mai acute, mai ales că mulţi jurnalişti din presa vestică preferă să
păcătuiască încă oferindu-le teroriştilor o platformă.
Guvernul irlandez a interzis în trecut folosirea termenului de „bombă” în ziare. Acest
lucru a dat naştere unor glume destul de hazlii referitoare la eufemismele folosite pentru a
descrie o deflagraţie. Atât irlandezii cât şi britanicii, le-au restricţionat de-a lungul timpului
accesul teroriştilor la media.
În Spania, monarhie democratică, lucrurile sunt şi mai radicale. Nu le este permis baştilor
şi teroriştilor să folosească media pe post de forum public. Ziarele pot fi închise dacă publică
comunicate teroriste. În 2003, cotidianul basc Egin a fost închis şi câţiva dintre conducătorii săi
arestaţi pentru colaborare cu organizaţia separatistă ETA.
În ceea ce priveste poziţia pe care trebuie să o ia jurnaliştii faţă de acţiunile teroriste
trebuie precizat un lucru: obiectivitate înseamnă acurateţe, nu neutralitate. Jurnaliştii care nu ia
măsuri împotriva terorismului, care vrea să-i distrugă nu numai pe ei, ci şi familiile şi societăţile
din care provin, nu sunt jurnalişti adevăraţi, ci dactilografi. Libertatea limbajului nu trebuie să
includă şi libertatea incitării la violenţă.
Leonard Weinberg profesor vorbeşte despre cauzele şi efectele terorismului. Teoria lui
este că „mişcarea“ teroristă este produsul unei generaţii, iar fenomenul va înceta o dată ce actuala
generaţie işi va pierde interesul faţă de acest „proiect“. Mass-media, Internetul şi
telecomunicaţiile mobile sunt în centrul acestui „război” şi sunt folosite în toate stadiile
activităţilor teroriste. Nici o cale de a lupta împotriva terorismului nu pare a fi perfectă. Riscăm
să ne ameninţăm noi înşine libertăţile şi drepturile civile, a caror limitare merge mână în mână cu
măsurile antiteroriste. Viaţa „normală” este afectată de măsurile sporite de securitate luate de
guverne. Uneori, grupurile teroriste se înfrâng singure, prin crearea de resentimente chiar în
rândul celor pe care mizau să-i câştige de partea lor. Gruparea Al-Zarqawi, probabil, nu câştigă
prea mulţi fani atacându-i chiar pe musulmanii din Bagdad. Teroriştii se pot înfrânge singuri şi
dacă îşi stabilesc ţeluri prea ambiţioase, plănuiesc prea multe atacuri, vor întări hotărârea
guvernelor de a-i lichida. Al-Qaeda este fenomenul unei generaţii, un fenomen care se va stinge
o data ce actuala generaţie de activişti îşi va pierde interesul faţă de acest proiect. Terorismul este
o tactică, nu o ideologie. Aşa că, în viitor, grupuri cu o astfel de agendă vor apela la terorism
pentru o vreme pentru a-şi impune interesele. Este de amintit că IRA a abandonat metodele
violente de luptă după mai bine de 25 de ani.
Problema măsurilor împotriva terorismului este una care ţine de "alonja" fiecărui factor
implicat în reprimarea acestui fenomen. Există o paletă a opţiunilor radicale, vechea lege a
talionului, alta care consideră pedeapsa expiatorie ca fiind depăşită şi inadecvată în lumea
contemporană. Trebuie identificate cauzele profunde, ale extirpării "tumorilor" sociale şi
naţionale şi anihilate rapid şi fără cruţare elementele agresive, maligne. Pe scurt, dacă acceptăm
că terorismul este o excrescenţă aberantă, un cancer al societăţii şi lumii în care trăim, şansa de a
limita extinderea lui spre zonele vitale este aceea de a-i depista cauzele, agenţii patogeni şi de a
interveni ferm şi punctual acolo unde răul originează şi se manifestă.

Bibliografie
Brigette L. Nacos - From Bonn to Berlin, Columbia University Press, 1998
Farnen, R. F. – Terorism and mass-media: A systematic analysis of a symbiotic process,
Terrorism, vol. 13, 1990
Ficeac, Bogdan – Tehnica manipulării, Editura Nemira, Bucureşti, 1997
Garcin-Marrou, Isabelle – Media vs. Terorism, Tritonic, Bucureşti, 2005
Hamid Mowlana - The Role of the Media in the US-Iranian Conflict, Boulder, CO: Westview,
1984
Jean-Luc Marret -Tehnicile terorismului, Editura Corint, Bucureşti, 2002
Kieran, Matthew – Media Ethics, Routledge, London, 1998
Leonard Weinberg - The Democratic Experience and Political Violence, University of Nevada,
2001
Michael Wieviorka, Dominique Wolton - Terrorisme a la Une, Gallimard, Paris, 1987
Michael Wieviorka - Societes et terrorisme, Paris, Fayard, 1988
Michael Wieviorka - The Making of Terrorism, , University of Chicago Press, Chicago, 1988
Schlesinger, Philip – Media, State and Nation. Political Violence and Collective Identities, Sage
Publications, London, 1994
Stefănescu, Simona – Media si conflictele, Tritonic, Bucuresti, 2004
Tetu, Jean-Francois; Mouillaud, Maurice – Presa cotidiană, Tritonic, Bucureşti, 2003
Weimann, Gabriel – Modern terrorism, the media and public opinion, Rothman S. The Mass
Media, 1992