MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN CONCEPȚIA

ORGANIZAȚIEI TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

THE CRISIS MANAGEMENT FROM NORTH ATLANTIC TREATY

ORGANISATION’S POINT OF VIEW

Abstract: În contextul actual al mediului de securitate, în care ameninţările deţin o pondere semnificativă, devine tot mai
evident faptul că un management al crizelor eficient se poate realiza numai prin sisteme de structuri integrate şi
flexibile. Aceste sisteme de apărare colectivă dispun de capabilităţi reale şi sunt în măsură să răspundă prin forțe
concertate, într-un timp oportun, oricăror riscuri sau ameninţări asupra securității transatlantice.
Cuvinte-cheie: management al crizelor, structuri integrate, apărare colectivă, forțe concertate, capabilități, riscuri,
amenințări.

Abstract: In the current context of the security environment, where threats play a significant role, it is becoming
increasingly clear that effective crisis management can only be achieved through systems of integrated and flexible
structures. These systems of smart defence implies real capabilities and are able to respond through concerted forces in
the right time, any risks or threats.
Keywords: crisis management, integrated structures, smart defence, concerted forces, capabilities, risks, threats.

Introducere
Sintagma de management al crizelor a fost folosită pentru prima dată de către strategi,
politicieni, academicieni sau militari, după cunoscutul episod al crizei rachetelor cubaneze (1962)
când preşedintele Kennedy, nu numai că a obţinut o mare victorie, dar a reuşit evitarea războiului,
fapt ce a condus la acreditarea ideii că acelaşi tip de principii care au fost aplicate, pot fi utilizate şi
mai târziu, în rezolvarea altor situaţii de acest gen. Managementul crizelor fiind una din cele mai
importante atribuţii ale Alianţei Nord-Atlantice (NATO-North Atlantic Treaty Organisation).
Managementul crizelor fiind una din cele mai importante atribuţii ale NATO, aplicarea principiului
mai sus amintit a necesitat adaptări la realitatea existentă, drept pentru care, la nivelul Alianţei se
utilizează diferit, în funcţie de situaţie, mijloace militare şi non-militare pentru soluţionarea eficientă
a crizelor internaţionale.
1. Gândirea strategică

1.1 Etapele dezvoltării

În domeniul managementului crizelor, gândirea strategică a NATO a traversat trei etape mari.
Prima perioadă a fost în timpul Războiului Rece, cea de-a doua corespunde perioadei post Război
Rece, ultima fiind legată de atacurile teroriste de la 11.09.2001.

Conform articolului 2 din Conceptul Strategic al Alianţei din perioada Războiului Rece 1,
împiedicarea agresiunii constituia principalul obiectiv, forţele Alianţei urmând a fi angajate în
situaţia unui eşec în eforturile de evitare a conflictului. În viziunea NATO, caracteristicile de
management al crizelor vor rămâne constante de-a lungul evoluţiei conceptelor strategice

1 Strategic Concept for the Defence of the North Atlantic Area, D.C. 6/1, 1949, disponibil pe
http://www.nat.int./ebookshop/video/ declasificed/doc_files/DC_006_1_ENG_PDP.pdf., accesat la
20.05.2021.
1 din 7
dezvoltate2: menţinerea capacităţii militare a Alianţei (art.2), cooperarea permanentă cu alte state
(art.7), dialogul (art.8).
În continua sa adaptare la mediul de securitate din perioada post Război Rece, NATO a situat
în centrul preocupărilor majore managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, inclusiv operaţiile
de răspuns la crize tip non-Art.5. Noul Concept Strategic adoptat în 1991 la Roma accentua
importanţa managementului crizelor, stipulând că „succesul politicii Alianţei va necesita o concepţie
coerentă a autorităţilor politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de management al crizelor,
bazată pe o gamă largă de instrumente politice sau de altă natură, inclusiv militară”.3
Acelaşi concept reiterează necesitatea dialogului cu Organizaţia pe Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE), dar şi cu alte instituţii, deoarece „securitatea Alianţei este inseparabil legată de toate
statele din Europa.”4
Conceptul Strategic din 1991 pune accent deosebit pe dialog şi cooperare la nivelul Europei,
organizaţiilor regionale şi internaţionale cu atribuţii în menţinerea securităţii, ca de exemplu ONU,
Comunitatea Europeană, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE – care din 1995
va deveni OSCE), Uniunea Europei Occidentale (UEO).

1.2 Tipuri de crize în viziunea N.A.T.O.

Referitor la conceptele pace – criză – război, în prezent se face distincţie, iar art.32 acordă
Alianţei rolul principal în ce priveşte managementul crizelor, definit prin controlul politic asupra
mijloacelor militare.5
În viziunea Alianţei, crizele se grupează în două mari tipuri: crize de tip central (interesele
unui stat din cadrul NATO sunt ameninţate) şi crize de tip periferic (nu sunt ameninţate în mod direct
interesele vreunui stat membru, însă există riscul apariţiei unei ameninţări). Cel de-al doilea tip de
crize a „populat” cel mai frecvent istoria Alianţei.

2. Noul concept N.A.T.O.

2.1 Managementul crizelor -misiune fundamtală

În urma constatării că nici structura NATO, nici acordurile nu mai corespund noilor riscuri şi
ameninţări Conceptul Strategic de la Summit-ul de la Washington (1999) a identificat drept misiunile
fundamentale ale Alianţei, managementul crizelor, fapt ce o angajează, conform art.7 din Tratatul de
la Washington. Ulterior, evenimentele din 11.09.2001 demonstrau necesitatea dezvoltării unui sistem
referitor la consultarea la nivelul Alianţei, creării unor proceduri de răspuns, nevoii unor capabilităţi
militare/civile şi a unui mecanism eficient în planificarea resurselor pentru acţiune unitară în
gestionarea eficientă a crizelor, dar şi adaptarea lor permanentă la noile ameninţări.
La Summit-ul de la Praga (2002) deciziile urmăreau asigurarea unei capacităţi ridicate de
reacţie şi de gestionare eficientă a crizelor. S-au stabilit direcţii pentru reorganizarea structurii de
comandă NATO, a fost aprobat Pachetul de capabilităţi – Praga (PCC), şi a luat naştere conceptul
NRF (NATO Response Force-Forţa de Răspuns a NATO). Instrument care s-a dorit a fi vârful de
lance al Alianţei, înfiinţat la propunerea fostului secretar american al apărării Donald Rumsfeld, NRF
a fost gândită ca o unitate de elită (25.000 militari şi capacitate de auto-întreţinere de teren de 30 de
zile), capabilă să intervină în maxim 5 zile în punctele fierbinţi de pe glob. Este perioada în care se
dezvoltă conceptul NATO Crisis Response System (NCRS), sistem privind răspunsul la crize
conceput pentru asigurarea unui nivel optim de pregătire, funcţional şi operaţional al structurilor de
comandă şi execuţie, dar şi pentru a furniza opţiuni şi măsuri capabile să asigure cea mai adecvată
reacţie la situaţiile posibil să apară, inclusiv reacţii subsecvente articolului 5 din Tratatul de la
2 Ibidem.
3 „The Strategic Alliance’s New Concept”, adoptat de şefii de state şi de guverne la Roma la 09.11.1991,
paragraf 32.
4 Ibidem, paragraf 33.
5 The Alliance’s New Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government participating in the
meeting of the North Atlantic Council, 7-8 nov. 1991, art. 31 - 33, disponibil pe
http://www.int/cps/en/natolive/oficial_texts_23847.htm, accesat la data de 20.05.2021.
2 din 7
Washington.
Conform articolului 5, orice atac împotriva uneia sau mai multora dintre Părţi (din Europa
sau America de Nord) va fi considerat un atac împotriva tuturor, drept pentru care, fiecare dintre ele
va sprijini (în exercitarea dreptului de auto-apărare individuală sau colectivă menţionat de articolul
51 din Carta Naţiunilor Unite).6

2.2 Operațiile NCRS

Dintre operaţiile pe care NCRS le poate desfăşura în acţiunile de gestionare a crizelor, cele
mai relevante ar fi cele de apărare colectivă, de descurajare, răspunsul la crize de tip non-art.5. De
exemplu operaţii de evacuare a non-combatanţilor, operaţii în sprijinul păcii, de impunere a
embargoului etc. Sistemul NATO de răspuns la crize cuprinde un set de măsuri de reacţie în timp
scurt şi în mod coordonat, sub autoritatea Consiliului Nord-Atlantic. Creat cu scopul asigurării
nivelului de pregătire şi sprijin pentru operaţiile de prevenire a conflictelor şi managementul crizelor,
sistemul îmbunătăţeşte relaţionarea dintre măsurile civile şi militare, asigură sprijinul eforturilor în
prevenirea conflictelor şi crizelor, sprijină implicarea partenerilor sau a statelor non-NATO în
răspunsul la crize şi, după caz, sprijină, cu aprobarea Consiliului Nord-Atlantic (North Atlantic
Council – NAC) eforturile altor organizaţii internaţionale în procesul de gestionare a crizelor.
Instrument de sprijin al Alianţei pentru a răspunde întregii game de crize, NCRS asigură controlul
politic al NAC asupra Măsurilor de Răspuns la Crize (CRMs) şi posibilitatea de delegare a autorităţii
în ceea ce priveşte implementarea acestor măsuri pentru îmbunătăţirea flexibilităţii şi vitezei de
răspuns. NCRS asigură răspunsul rapid prin avertizările primite de la Sistemul NATO de informaţii
şi avertizare (NATO Intelligence and warning system – NIWS), sprijină procesul Alianţei de
planificare a operaţiilor, drept pentru care el poate fi privit ca instrument ce asigură sprijinul deciziei
atât la nivel politico-militar, dar şi militar.

2.3 Proceduri NCRS

Procedurile de utilizare a componentelor NCRS în timpul crizelor sunt descrise detaliat în

Manualul NATO de răspuns la crize (NCRSM) care serveşte ca bază statelor membre pentru
dezvoltarea în paralel a sistemelor naţionale, dar şi comandamentelor NATO la nivel strategic, şi
structurii de comandă NATO la nivel operaţional în procesul elaborării documentelor suplimentare
de sprijin (vezi anexa nr. 7).
La nivelul Alianţei, procesul de gestionare a crizelor revine Comandamentului Aliat pentru
Operaţii (ACO – Allied Command for Operation) care poate, în funcţie de situaţie, să delege
competenţele unuia dintre comandamentele sale întrunite regionale. În această situaţie, un element
important îl constituie existenţa CJTF HQs (comandamente întrunite operaţionale de tip mobil)
dislocabil, la nevoie, oriunde şi oricând.

3. Obiective

3.1Măsuri de gestionare a crizelor

În ceea ce priveşte gestionarea crizelor, Alianţa a stabilit mai multe obiective: contribuţia la
reducerea tensiunilor şi prevenirea transformării lor în crize; gestionarea crizei cu scopul de a
preveni escaladarea ei în conflict; asigurarea apărării civile şi militare pentru crize de diferite grade;
controlul răspunsului, prevenirea escaladării în situaţia izbucnirii ostilităţilor; destinderea, pentru
stabilirea normalităţii după ce escaladarea sau ostilităţile sunt sub control sau au fost stopate;
aplicarea lecţiilor învăţate.7

3.2 Fazele conceptului NATO în vederea gestionării crizelor

6 www.nato.int, accesat la data de 21.05.2021.

7 AJP-01(D), disponibil pe http ://www.gov.uk/governement/uploads/system/uploads/attachment_
data/file/33694/AJP01D.pdf, accesat la data de 21.05.2021.
3 din 7
 În concepţia NATO desfăşurarea unei crize presupune mai multe etape: pace-escaladare,
inclusiv dezacord, confruntare, conflict armat şi destindere inclusiv reconstrucţia şi realizarea unei
noi stabilităţi.8 Cea mai importantă parte a sistemului de gestionare a crizelor constă în capacitatea de
a oferi soluţii în toate stadiile de desfăşurare a crizei.
Definiţia dată de NATO gestionării crizei, conform căreia criza presupune acţiunile
coordinate, iniţiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat şi a
stopa ostilităţile, dacă acestea apar, indică acţiunile ce se cer urmate: acumularea de informaţii,
analiza situaţiei crate, determinarea obiectivelor de urmărit , dezvoltarea tipurilor de acţiune,
implementarea opţiunii selectate şi analiza reacţiei. În acest context, gestionarea crizelor în
accepţiunea NATO însumează şase etape:
-Faza 1 Observarea indicatorilor şi avertizarea asupra unei potenţiale sau actuale crize.
După ce indicaţiile şi avertizările sunt primite de la sistemul de informaţii şi avertizare NATO sau de
la un alt aliat sau partener, Consiliul va alege una din cele patru opţiuni: decide că nu este nevoie de
examinare aprofundată; este nevoie de atenţie concentrată a NATO şi pregătirea mai multor
informaţii pentru Consiliu; seiau în considerare răspunsuri diplomatice şi politice, răspunsuri civile
de urgenţă, răspunsuri de precauţie şi, după caz, implicaţiile militare; se decide iniţierea evaluării
complete a situaţiei de criză pentru trecerea la faza următoare. 9 Rol important în această fază de
trecere de la normalitate la starea de criză revine NIWS. Acesta asigură indicii care pot duce la o
ameninţare privind securitatea Alianţei. Ignorarea avertizărilor înseamnă eşuarea deciziei luate. Pe
baza indicilor de apariţie a crizei, Consiliul Nord-Atlantic poate hotărî dacă este necesară sau nu
implicarea NATO în rezolvarea crizei. NAC poate, în cel mai simplu caz, să decidă să nu fie
întreprinsă nici o acţiune.
-În faza a 2-a se ia decizia privind implicarea Alianţei Nord-Atlantice, ceea ce implică
evaluarea situaţiei şi estimarea consecinţelor asupra securităţii NATO. În baza acestora, NAC decide
cursul optim pentru soluţionarea crizei. Evaluarea se realizează în procesul de estimare politico-
militară (Political military estimate PME) în cadrul căruia se menţionează obiectivele finale de
realizat şi obiectivele politico-militare strategice, se identifică constrângerile, se evaluează stadiul
relaţiilor NATO cu statele aflate în criză, precum şi necesitatea implementării de noi aranjamente
pentru angajarea NATO.
Evaluarea situaţiei însumează recomandările comitetelor relevante care monitorizează criza,
în ceea ce priveşte obiectivele şi situaţia finală de realizat, şi stadiul în care se află consultările cu alţi
actori internaţionali.
-Faza a 3-a presupune dezvoltarea tuturor opţiunilor de răspuns (toate componentele NCRS)
cu scopul final de a iniţia, în funcţie de situaţie, planificarea operaţională prin intermediul Sistemului
Operaţional de Planificare (OPS - Operaţional Planning System) şi/sau activarea acţiunilor pentru
planificarea urgenţelor civile prin Sistemul de Planificare a Urgenţelor Civile (CEP – Civil
Emergency Planning). Comitetul militar face estimarea strategică, în timp ce comitetele de
specialitate dezvoltă consideraţii politice, civile ori de natură non-militară cu focusare pe estimarea
politico-militară care se va afla la baza elaborăriiulterioare a directivei de iniţiere a NAC. Prin
această directivă NAC aprobă trecerea la faza următoare şi se iniţiază planificarea operaţională.
Opţiunile potenţiale de răspuns pot fi extinse de la câteva cu scop intenţionat limitat
(demersuri diplomatice) până la activarea şi angajarea Alianţei. Scopul etapei rezidă în elaborarea
Directivei de Iniţiere a NAC (NAC Initiating Directive NID). Sarcina dezvoltării opţiunilor de
răspuns militare care prezintă estimarea tipului, numărului de forţe şi resurselor necesare, revine
comandantului forţelor Aliate din Europa (SACEUR - Supreme Allied Commander Europe).
-Faza a 4-a în care se produce planificarea operaţiei de răspuns şi desfăşurarea acesteia, este
cea mai importantă. Procesul de management al crizei la nivel strategic politic militar se
concentrează pe planificarea dezvoltării măsurilor din care va rezulta directiva de execuţie a NAC
prin care se va iniţia şi autoriza, ulterior, executarea misiunii (posibil operaţie condusă de NATO).
Prin Comandamentul Aliat pentru Operaţii, Directiva de iniţiere a NAC va fi materializată în
concepţia pentru operaţie (CONOPS) care va fi urmată de planul de operaţii (OPLAN).
8 Idem.
9 NATO’S assessment of a crisis and development of response strategies, disponibil pe
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_75565.htm, accesat la data de 21.05.2021.
4 din 7
Concomitent, NAC poate iniţia Directiva de Activare a Forţei (FAD). Procesul de generare a forţei
trebuie să ia în calcul cerinţele referitoare la fazele de stabilizare şi reconstrucţie, ca şi perioada
necesară SHAPE şi aliaţilor pentru organizarea şi dislocarea forţelor corespunzătoare misiunilor.
Pentru a desfăşura forţe, este necesar ca NAC să dea autorizaţie oficială pentru a executa OPLAN
(planul operaţional). În situaţia deciziei de executare OPLAN, se va trece la faza a 5-a.
În ceea ce priveşte operaţiile non-militare vor fi aplicate acorduri din domeniul urgenţelor,
coordonate de Comitetul NATO privind planificarea urgenţelor civile.
-Faza a 5-a: execuţia. După ce OPLAN a fost aprobat la nivel strategic, după ce au fost
stabilite regulile de angajare (ROE), necesarul de capabilităţi din teatru (Theatre capabilities
statement of requirement - TCSOR) şi protocoalele de finanţare, NAC este invitată să emită
Directiva de execuţie (NED), ceea ce înseamnă aprobarea politică pentru executarea misiunii. Pe
parcursul acestei etape NATO
execută misiunea şi efectuează evaluări periodice asupra operaţiunii în curs de desfăşurare,
sub formă de Analiză Periodică a Misiunii (PMR – Periodic Mission Reviews), pentru a evalua
progresul către finalul scontat şi pentru a evalua situaţia militară, capacităţile, structura, progresul
făcut pentru ajustarea finalităţii politice dorite, obiectivelor strategice politice şi militare stabilite.
-Faza a 6-a presupune revenirea la starea de stabilitate. Se reevaluează situaţia şi, în funcţie
de atingerea obiectivelor trasate de NAC, se ajunge la încheierea misiunii şi retragerea forţelor. După
ce NAC şi statele membre NATO împreună cu actorii internaţionali stabilesc de comun că a fost
realizat obiectivul final, procesul de planificare a operaţiilor se axează pe retragerea forţelor şi
predarea puterii autorităţilor civile. Implementarea CRMs încetează şi, odată cu redislocarea forţelor
NATO, faza de tranziţie se finalizează.
Trebuie menţionat că este posibil ca o situaţie de criză să nu degenereze şi, ca atare, să nu mai
fie parcurse fazele 3 şi 4, respectiv generarea unei operaţii.
Prin măsuri comprehensive, NATO gestionează situaţiile de criză direct proporţional cu tipul,
intensitatea şi mărimea crizei. Enumerăm mai jos grupurile de măsuri:10

4.Măsuri preventive

4.1 Operaţiuni preventive.

Sunt acţiuni diplomatice, economice, militare etc. care ţin de stadiile iniţiale ale unei crize în
dezvoltare prin intermediul cărora se poate influenţa modul de comportare al ţărilor generatoare de
risc şi chiar evita degenerarea crizei în conflict. Fără a fi obligatorii, sunt transmiţătoare de mesaje
clare şi ferme referitor la poziţia Alianţei în încercarea ei de a rezolva (în primă fază), în mod paşnic,
situaţia de criză.

4.2. Măsuri de răspuns la crize

În această grupă de măsuri, componenta esenţială o reprezintă NCRS. Sunt acţiuni

predefinite cu scopul precis de a fi implementate în cel mai scurt timp (pentru a nu prelungi procesul
de pregătire, de activare a forţelor, de mărire a capacităţii de creştere a reacţiei Alianţei la situaţia de
criză).
Măsuri de contracarare a surprinderii. Sunt acţiuni de tip defensiv (militare/civile) executate
rapid pentru a realiza siguranţa membrilor Alianţei,
populaţiei şi obiectivelor strategice în faţa unui atac ori posibil atac. Prin furnizarea de
indicatori importanţi referitor la stadiul de început al unei crize, Sistemele de avertizare naţionale şi
sistemele NATO de avertizare informativă (NIWS) sunt foarte importante în acest tip de măsuri.
Măsuri de contra-agresiune. Marchează trecerea de la situaţia de pregătire-dezvoltare a
capacităţii operaţionale la autorizarea privind angajarea forţelor NATO, conform prevederilor
Tratatului de la Washington.

Concluzii
10 www.nato.int, accesat la data de 22.05.2021.
5 din 7
 Eficienţa gestionării crizelor la nivel NATO depinde esenţial de modul de implementare a
deciziilor la nivelul fiecărui stat membru, dar fiind faptul că o măsură declarată nu devine obligatorie
pentru a fi implementată la nivelul fiecărei naţiuni. Chiar dacă statele membre sunt de acord cu
declararea unei anumite măsuri, constrângerile sau limitările legislative naţionale pot influenţa
modul de reacţie la implementarea acesteia şi, implicit, poate afecta eficienţa la nivelul Alianţei.
Liderii NATO continuă analizarea şi evaluarea capabilităţilor necesare îndeplinirii misiunilor
Alianţei în conformitate cu evoluţia mediului geo-strategic. Conform Summit-ului de la Chicago
(2012) viziunea asupra forţelor NATO pentru anul 202011 („Forţele NATO 2020”) propune o armată
modernă, interconectată, bine echipată, comandată şi antrenată astfel încât să poată opera împreună
cu partenerii din toate mediile. Pachetul pentru apărare Chicago, conţine mai multe iniţiative printre
care: Apărarea inteligentă (Smart Defence) – oportunitatea reînnoirii culturii cooperării şi a modului
în care se poate face colaborarea multinaţională, se poate obţine eficienţa şi eficacitatea
posibilităţilor pentru dezvoltarea capabilităţilor critice; şi Iniţiativa Forţelor Conectate (Connected
Forces Initiative) care presupune conectarea unor forţe militare pentru obţinerea succesului, prin
extinderea educaţiei şi formării profesionale, consolidarea legăturilor dintre structura
Comandamentului NATO, structura forţelor NATO şi statele majore naţionale, consolidând astfel
NRF. Aceasta din urmă este o forţă multinaţionalăavansată tehnologic, formată din forţe aeriene,
maritime şi terestre dar şi speciale, capabile să ofere un răspuns militar rapid la o criză în curs de
dezvoltare. Iniţiativele cuprinse în pachetul Summit-ului de la Lisabona privesc capabilităţile
esenţiale, reforma structurii şi a proceselor Alianţei, şi Procesul de Planificare al Apărării NATO.12
Deşi conceptul de „criză” nu are o definiţie clară în viziunea NATO, există încercări privind
clarificarea acestuia. O definiţie dezvoltată de un subcomitet NATO însărcinat cu probleme de
cercetare în domeniul operaţiilor, s-a dovedit utilă deşi nu este în totalitate acceptată. Conform
acestei definiţii criza poate fi înţeleasă ca „o situaţie internă sau internaţională, în care există o
ameninţare la adresa intereselor, valorilor sau ţelurilor fundamentale”.13 Definiţia este considerată
destul de cuprinzătoare pentru că acoperă toate categoriile de crize la care NATO ar trebui să
răspundă: apărare colectivă, securitate colectivă (pentru care pot fi necesare operaţii de răspuns la
crize), sau crize umanitare, tehnologice sau naturale
Managementul crizelor înseamnă informare, evaluare şi analiză, stabilirea scopurilor şi
dezvoltarea opţiunilor de răspuns, dar şi comparare, selectare, implementare şi analiza post-acţiune,
inclusiv opţiunile militare dacă este cazul, a acestor opţiuni. In rândul obiectivelor NATO cu privire
la managementul crizelor se înscrie şi analiza crizelor din perspectiva lecţiilor învăţate.

BIBILIOGRAFIE

1. Strategic Concept for the Defence of the North Atlantic Area, D.C. 6/1, 1949.

2. The Strategic Alliance’s New Concept”, adoptat de şefii de state şi de guverne la Roma la
09.11.1991, paragraf 32-33.

3. The Alliance’s New Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council, 7-8 nov. 1991, art. 31 – 33.

4. NATO’S assessment of a crisis and development of response strategies,

5. Chicago Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in
the meeting of the North Atlantic Council in Chicago.

11 Chicago Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting
of the North Atlantic Council in Chicago, disponibil pe http:// www.nato.int /cps/en/natolive /official_texts
_87593.htm?mode=pressrelease, accesat la data de 22.05.2021.
12 Idem.
13 „Ad Hoc Working Group” în cadrul panelului VII al „Defence Research Group”- NATO’s role in
Conflict Prevention
6 din 7
6. Ad Hoc Working Group” în cadrul panelului VII al „Defence Research Group”- NATO’s role in
Conflict Prevention..

7. www.nato.int.

7 din 7