POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN NATO

STRATEGII
INSTRUMENTE
EXEMPLE

Sd.sg. PINTILEI Narcisa

Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă”, Specializarea Meteorologie aeronautică(531/1), Anul III

INTRODUCERE
1
 POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

Managementul.crizelor.a constituit.o preocupare.a NATO chiar de la momentul.nașterii.acestei organizații.în baza

Tratatului.semnat la Washington.în anul 1949. Astfel, articolul.patru și articolul.cinci ale acestui tratat.surprindeau în textul lor
conceptele.de „consultări comune” și de „atac împotriva tuturor”.
NATO, care inițial a fost un pact politic și militar, a fost ca un lider în menținerea păcii și securității internaționale în
ultima perioadă din secolul XX. În acele momente,alianța s-a implicat foarte mult pentru a depăși situația de criză din întreaga
lume. Acesta a fost un factor semnificativ, care a dus la transformarea întregului NATO.
Modificările făcute în sfera politico-militară din Europa și din alte părți ale lumii, a dat naștere mai multor procese,
NATO și extinderea Uniunii Europene spre est. În aceeași perioadă, Alianța Atlanticului de Nord s-a transformat într-o organizație
de securitate internațională cu caracter de pact politico-militar defensiv. Era o soluție mai bună pentru a preveni potențialele crize
și pentru a acționa mai departe de propriile frontiere.Alianța Atlanticului, chiar dacă a fost ultima care s-a înscris în acțiunile de
menținere a păcii, securității internaționale și efectuarea operațiunilor umanitare, a obținut succese semnificative în aceste domenii.
Și-a construit un sistem elastic de criză care să-i permită să răspundă cu promptitudine la situații de criză.
Sistemul de gestionare al crizelor se bazează pe următoarele ramuri:
-Sistemul de avertizare și informații
-Sistemul de planificare operațională NATO
-Sistemul de răspuns la criză al NATO
Astfel structura Alianței Nord-Atlantice asigură un răspuns eficient la oricare amenințări.
În timpul anului, se realizează diferite reuniuni ale Consiliului Atlanticului de Nord,ale Comitetului politic și al
Comitetului militar, unde se împărtășesc diferite informații despre situațiile de criză care apar sau sunt posibile.Reuniunile
Consiliului de parteneriat euro-atlantic constituie un element important pentru achiziționarea și schimbul de informații cu
avertizare timpurie pentru efectuarea de consultări legate de dezvoltarea situațiilor de criză. Comitetul politic adună odată sau de
două ori pe an, experți naționali, participând și reprezentanți din statele partenere pentru discutarea situațiilor de criză din diferite
părți ale lumii.

SISTEMUL DE AVERTIZARE ȘI INFORMAȚII (NIWS)

Ce este avertismentul?
Nu este un eveniment sau doar o activitate, ci este un proces serial, un proces în care toate faptele se desfășoară
succesiv. Iar în acest proces, evaluarea unei crize identificate sau a unei amenințări, când problema este analizată se realizează o
listă de factori critici. NIWS într-un timp scurt, identifică cazurile problematice pentru Alianță. Pregătită de experți, lista factorilor
critici face posibilă urmărirea ritmului de dezvoltare a situației de criză, în cazul în care există o astfel de necesitate să poată
îndeplini cu succes această provocare.
În actualul mediu de securitate caracterizat prin necunoscut, realizarea acestor angajamente menționate este extrem de
dificilă. Monitorizarea permanentă a factorilor critici permite actualizarea constantă a matricei de evaluare a amenințărilor.
Elementul final al procesului discutat emite un avertisment.
Fără un sistem de avertizare timpurie funcțional, ar fi greu să se ia decizii adecvate și să se răspundă în mod eficient la
diverse amenințări și crize. Nu există nici o îndoială că NIWS este considerat un mecanism extrem de util, asigurând o previziune
relativ credibilă a crizelor potențiale.
Este important să subliniem că, indiferent de cât de bine este organizat un sistem de avertizare timpurie, succesul său
depinde de evaluarea corectă și de viziunea politică a factorilor de decizie. În plus, voința politică din spatele acțiunii individuale
sau comune, chiar în cadrul unei intervenții, are cu siguranță o semnificație mai mare decât și cele mai ideale instrumente de
avertizare timpurie. Cu toate acestea, voința politică, în ceea ce privește răspunsul la crize, nu va fi determinată doar de rezultatele
analizei legate de evoluția situației de criză, ci și de ciclul electoral din statele membre ale Alianței Nord-Atlantice, prioritățile lor
naționale și opinia publică.
Este necesar să subliniem că, participarea la operațiunile de răspuns în situații de criză este voluntară, iar organismele
decizionale naționale nu pot acorda decât un sprijin politic unui anumit angajament, fără participarea trupelor lor. Și nu numai
unitățile militare din statele membre NATO, ci și din statele partenere dispuse să participe activ la soluționarea unei crize, pot face
parte din forțele multinaționale.
Concluziile desprinse din operațiunile de răspuns în situații de criză care desfășoară în prezent, indică faptul că o
soluție pentru o situație de criză sau un conflict armat deschis necesită o abordare complexă a problemei, care necesită nu numai
capacități militare, ci și abilități civile.
SISTEMUL DE PLANIFICARE OPERAȚIONALĂ
Sistemul planificării operaționale a Alianței Nord-Atlantice joacă un rol foarte important în gestionarea crizelor
organizației. În procesul de planificare a operațiunilor de răspuns în situații de criză (CRO), este angajat Consiliul Nord Atlantic,
precum și Comitetul Militar, Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate Europa (SHAPE) și unele comandamente comune alese
2
 POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

(nivelul JFC). Rolul fiecărui element menționat mai sus al acestei structuri este divers, dar în conformitate cu competențele care le-
au fost conferite. În sistemul de planificare operațională, există o împărțire clară a responsabilităților de inițiere, dezvoltare,
acceptare, executare sau anulare a planurilor de operare.
Consiliul Nord Atlantic, fiind cel mai important organ în procesul decizional al NATO, poartă responsabilitatea de a
iniția și accepta toate planurile pregătite pentru situația de criză în curs, precum și pentru cei care urmează să se dezvolte. Conform
estimării politico-militare (PME), Consiliul Nord Atlantic poate alege una sau câteva opțiuni de răspuns militar (Opțiuni de răspuns
militar – MRO). Luând o decizie care duce la o intervenție militară, Consiliul Nord Atlantic pregătește o directivă de inițiere
(orientări politice) indispensabilă pentru o planificare operațională detaliată. Consiliul este, de asemenea, responsabil pentru
emiterea unei directive de activare a forței și a directivei privind executarea.
Comitetul militar în timpul procesului de planificare are un rol consultativ, ajutând Consiliul Nord Atlantic în luarea
deciziilor corespunzătoare. În cazul în care Consiliul Nord Atlantic ia decizia de a interveni, Comitetul Militar este responsabil de
traducerea orientărilor politice în liniile directoare strategico-militare, care urmează să ghideze activitățile strategice întreprinse de
comandantul NATO.
Comandantul strategic-militar al Alianței Atlantice (Comandantul Suprem Aliat Europa – SACEUR), după ce a fost
instruit de Consiliul Nord Atlantic, asistă la elaborarea opțiunilor probabile de răspuns militar (MRO) în evaluarea politico-militară
(PME). În plus, după ce Consiliul Nord Atlantic ia o decizie, acesta este responsabil pentru elaborarea unui plan de operare la nivel
strategic și, dacă este necesar, pentru pregătirea planului de sprijin (SUPPLAN). Ulterior, planul este trimis prin intermediul
Comitetului Militar, membrilor Consiliului Nord Atlantic pentru a fi acceptat. Un comandant de la acest nivel este responsabil
pentru activarea forțelor militare care urmează să realizeze o anumită operațiune de răspuns la criză. În continuare, comandanții
NATO din subordonați, dacă ar fi numiți, sunt responsabili pentru pregătirea unui plan de operare și, dacă este cazul, planul de
sprijin.
Planul de operare (OPLAN) este un plan detaliat și – ceea ce ar trebui subliniat – un plan complex de utilizare a forțelor
militare și a altor instrumente de acțiune, permițând realizarea unei anumite operațiuni. Dacă o anumită situație de criză a fost
prevăzută mai devreme, planul de operare se poate baza pe COP sau GCOP. Există, deși, fără îndoială, că, chiar și în astfel de
situații, o punere în aplicare integrală a COP, fără actualizări adecvate, pare puțin probabilă. Prin urmare, corect este afirmația care
susține că, de obicei, o corecție necesară a planului deja pregătit este legată, în primul rând, de selectarea capacităților adecvate
nevoilor care rezultă dintr-o evoluție actualizată a unei anumite situații de criză.
SISTEMUL DE RĂSPUNS LA CRIZĂ
Sistemul de răspuns în situații de criză al NATO este format din:
1) opțiuni de prevenire;
2) măsuri de răspuns în situații de criză;
3) activități de prevenire a șocurilor;
4) contraacțiunea agresivității;
5) stări de alertă de securitate.
Prima dintre componentele menționate sunt opțiunile de prevenire, care cuprind întreprinderi diplomatice, economice și
militare. Nu există nicio îndoială că angajamentele diplomatice sunt instrumentele de bază pentru a exprima sprijinul pentru
rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU cu privire la orice situație de criză. Aceste întreprinderi pot include, printre altele:
a) publicarea unei declarații oficiale de susținere a stării amenințate;
b) căutarea unui sprijin sub forma unui anunț public sau diplomatic al statelor sau organizațiilor internaționale;
c) încercarea de izolare diplomatică a unui anumit stat, încurajând celelalte state sau organizații internaționale să-și
limiteze activitatea față de statul incriminat, din cauza sprijinului direct sau indirect pentru terorism sau orice altă formă de
violență;
d) organizarea vizitelor diplomatice;
e) rechemarea ambasadorilor;
f) limitarea vizitelor.
Acțiunile militare se pot dovedi a fi deosebit de utile în stadiile incipiente ale unei situații de criză în curs de dezvoltare,
în special în ceea ce privește cele cu necesitatea utilizării bazelor militare. Luând în considerare domeniul său larg de aplicare, o
reacție militară constituie o demonstrație specifică a determinării Alianței, îndeplinind funcția de descurajare. Printre
întreprinderile militare se poate număra:
a) intensificarea activității serviciilor de informații, recunoașterea militară și contraspionajul;
b) limitarea contactelor militare (cooperare);
c)controlul înăsprit al frontierelor;
d) exerciții intensificate și instruire militară;
e) creșterea nivelului de pregătire în luptă a forțelor militare.
3
 POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

În cazul unei situații de criză în afara teritoriului statelor membre NATO, este necesar să se menționeze despre așa-
numita desfășurare preventivă a forțelor militare. O astfel de întreprindere este realizată în conformitate cu capitolul VII din Carta
Organizației Națiunilor Unite - desfășurarea preventivă a forțelor multinaționale îndeplinește funcția de descurajare militară, dând
părților de conflict un semnal clar pentru a opri războiul.
Măsurile de răspuns în situații de criză sunt un set de întreprinderi organizate care permit, pentru a atinge un anumit
nivel de pregătire, adecvat pentru o anumită situație. Domeniul de aplicare al ocupării forței de muncă, cuprinde situații de mică
importanță civilă și militară, precum și situații, în care acestea trebuie să asigure disponibilitatea deplină a statului de a se apăra în
caz de război. Măsurile de răspuns la criză sunt împărțite tematic. Cele mai multe dintre cele 19 domenii tematice sunt legate de
funcționalitatea sferei militare de stat și includ activități care sporesc gradul de pregătire, de a utiliza forțele armate și
componentele acestora în mod adecvat pentru o posibilă dezvoltare a unei situații cu bază militară. Cu toate acestea, este necesar să
se observe o reevaluare semnificativă a perspectivelor privind rolul acestui sistem în situații de criză. În prezent, se anticipează că
forțele militare ale NATO vor fi angajate în situații de criză non-militare într-o măsură mult mai mare; și, prin urmare, atât de
multe din domeniile tematice distinse sunt, de asemenea, incluse în domeniul de aplicare al activității civile a statului.
Activitățile de prevenire a șocurilor cuprinde activități civile și militare, care ar trebui luate imediat pentru a asigura
securitatea forțelor armate ale NATO, a forțelor armate ale statelor membre, a populației civile și a infrastructurii civile și militare
cheie în situația atacului sau a anticipării atacului pe termen scurt.
Contraacțiunea agresivității permite realizarea rapidă și eficientă a pregătirii de luptă preconizate de către forțele
militare și o continuare a următoarei faze a planului adecvat. Realizarea unui plan de utilizare a forțelor militare are loc în cazul
unui atac al forțelor armate ale unui stat ostil sau ale unei organizații ostile pe teritoriul statului membru. Răspunsul la o astfel de
agresiune se referă, prin urmare, la acțiunile întreprinse în conformitate cu articolul 5 din Tratatul de la Washington. Trebuie
subliniat faptul că contracararea agresiunii poate avea loc în orice zone geografice în care operează forțele NATO. Deși o astfel de
utilizare este limitată de multe restricții impuse de Consiliul Nord Atlantic, Comitetul de Planificare a Apărării și organismele
decizionale naționale.
Un element important al sistemului NATO de răspuns în situații de criză sunt stările de alertă de securitate legate de
atacurile teroriste și actele de sabotaj din statele membre NATO. Fiecare dintre ordine presupune activități adecvate pentru situația
dată, care vizează consolidarea protecției și apărării, precum și menținerea pericolului departe de facilitățile publice și de stat
majore. Aceste grade de alarmă pot fi introduse de organismele decizionale naționale sau de comandanții NATO. Ar trebui
subliniat faptul că condițiile au o clauză de "deschis/public" și pot fi introduse prin rețele publice de telefonie și sub forma unui
mesaj neclasificat. Acesta permite o transmitere rapidă a unei informații de bază, care mai târziu ar fi urmată de una mai detaliată și
clasificată, conform detaliilor pe care le conține.
În practică, fiecare situație de criză are propria specificitate. Cu toate acestea, ar trebui pregătite unele planuri de
utilizare a resurselor și forțelor Alianței Atlantice, ceea ce ar permite o reacție optimă și soluționarea unei anumite situații de criză.
Procesul de gestionare a crizelor, conform documentelor doctrinare ale NATO, are șase faze succesive:
1) recunoașterea și avertizarea cu privire la posibila apariție a situației de criză;
2) evaluarea situației și a scenariilor posibile de dezvoltare și implicațiile sale actuale și viitoare pentru securitatea
Alianței Nord-Atlantice;
3) elaborarea recomandărilor pentru opțiunile consiliului nord-atlantic de răspuns în situații de criză; 4) planificarea
opțiunilor de răspuns în situații de criză;
5) efectuarea de operațiuni – punerea în aplicare a orientărilor și deciziilor Consiliului Nord Atlantic; 6) predarea
responsabilității și finalizarea participării NATO la gestionarea crizelor.

FAZA 2. FAZA 3.
Evaluarea Opțiunile de
FAZA 1. FAZA 6.
situației răspuns în FAZA 4. FAZA 5.
Recunoașterea și Revenire la
situații de criză Planificare Execuție
avertizarea stabilitate
Evaluarea procesului politic-
militar

Fiecare dintre fazele numerotate poate și ar trebui să constituie un subiect interesant de cercetări academice. Cu toate
acestea, ar trebui să se sublinieze cu tărie, că reprezentanții diferitelor științe, de obicei, își concentrează eforturile lor, pe de o parte
- mai aproape de domeniul lor de interes - aspecte legate de situații de criză. Oamenii de știință politici, cu siguranță, găsesc
aspecte interesante, în mare parte politice, ale unei anumite situații de criză, mai ales dacă subiectul cercetărilor este legat de
4
 POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

răspunsurile sistemului de gestionare a crizelor la situațiile de criză militară. Pe de altă parte, reprezentanții fostelor Studii Militare,
care se angajează în prezent în cercetări în domeniul studiilor de securitate, își concentrează atenția asupra aspectelor militare ale
gestionării crizelor, care să cuprindă nu numai utilizarea forței aliaților, ci și planificarea și organizarea acestor operațiuni.
Cu toate acestea, ar trebui subliniat faptul că cercetătorii militari menționați mai sus nu evită să efectueze analize
politice ale situației de criză sau ale factorilor de conflict armat (într-adevăr, ei folosesc adesea rapoarte de cercetare pregătite),
deoarece sunt conștienți de impactul factorilor determinanți politici asupra activităților militare.
Fiecare operațiune considerată o operațiune de răspuns în situații de criză, este cel puțin inițial percepută ca o operațiune
civil-militară sau militaro-civilă. Astfel, în funcție de domeniul de aplicare al operațiunii de răspuns în situații de criză, relațiile
dintre actorii de sprijin și actorii sprijiniți sunt supuse unor modificări. În cazul răspunsului la amenințările non-militare,
organizațiile civile și agențiile specializate în realizarea anumitor sarcini ar fi actori sprijiniți. Pe de altă parte, răspunsurile la
amenințările militare necesită identificarea forțelor armate ca actor sprijinit; agențiile civile și organizațiile ar adopta rolul actorilor
de sprijin.
În prezent, gestionarea crizelor este unul dintre domeniile fundamentale de interes și de implicare a Alianței Nord-
Atlantice. Acțiunile active în acest domeniu ar asigura posibilitatea de a contracara un spectru destul de larg de amenințări diferite,
actuale și viitoare, care au loc nu numai pe teritoriul statelor membre, ci și în afara NATO. Situațiile de criză pot avea, de
asemenea, un caracter militar, dar și nemilitar, iar acestea din urmă sunt, de obicei, cauzate de conflicte și dispute politice, conflicte
armate definite în linii mari, atacuri teroriste, dezastre naturale și defalcări tehnice grave ale instalațiilor. Alianța Nord-Atlantică
trebuie să fie pregătită să facă față amenințărilor menționate, care pot constitui o amenințare directă sau indirectă la adresa
organizației, atunci când situațiile de criză se întâmplă departe de granițele statelor membre.
EXEMPLE
Alianța s-a implicat în rezolvarea activă a situațiilor de criză militară destul de târziu, în 1992. În acea perioadă,
numeroase tensiuni și conflicte au avut loc în Europa între diferite grupuri etnice care au fost persecutate timp de aproape o
jumătate de secol, iar capacitățile Organizației Națiunilor Unite de a rezolva conflictele s-au dovedit a fi insuficiente. Primul astfel
de conflict sângeros a avut loc în fosta Iugoslavie. Alianța Nord-Atlantică s-a implicat în rezoluția sa, oferind inițial un sprijin
aerian puternic forțelor ONU pentru pace (UNPROFOR). Deși acțiunile întreprinse de ONU pe teren și de NATO în aer nu au adus
rezultatele așteptate de comunitatea internațională.Până la sfârșitul lunii august 1995, după actele de violență din partea opoziției
locale și o piață bombardată în Saraievo, statele membre NATO au luat decizia de a începe operațiunea aeriană numită "Forța
deliberată", care avea ca scop să ducă războiul din Bosnia și Herțegovina până la capăt, creând astfel condiții favorabile pentru
introducerea forțelor de pace terestre, în principal din resursele NATO, dar și din țări din afara Alianței. Abia după semnarea unui
acord de pace, în cele din urmă încheierea războiului, Alianța Atlantică a introdus forțele de pace terestre, numite IFOR (Forța de
Implementare) și apoi SFOR (Forța de Stabilizare). Forțele NATO au jucat un rol important în soluționarea situației de criză din
Kosovo. Abia după ce operațiunea "Forțelor Aliate" a fost încheiată în iunie 1999, au fost introduse forțele internaționale de pace
KFOR (Forța Kosovo). Datorită acestui fapt, situația din Kosovo s-a îmbunătățit semnificativ, astfel încât forțele de pace ar putea fi
retrase.
Articolul 5 din Tratatul de la Washington, pentru prima și ultima dată în istoria Alianței, a fost invocat a doua zi după
atacurile teroriste din septembrie 2011. Canada și membrii europeni ai Alianței Nord-Atlantice au arătat un sprijin puternic pentru
Statele Unite. În domeniul de aplicare al răspunsului în situații de criză, au fost luate mai multe întreprinderi pentru a preveni orice
accidente tragice similare în viitor. În același timp, în octombrie 2001, s-a luat decizia de a efectua o operațiune de răspuns în
situații de criză, în conformitate cu articolul 5, dar în zona Mării Mediterane, prin urmare, în afara teritoriului tratatului. Scopul
operațiunii a fost de a desfășura acțiuni de descurajare și de a contracara activitatea grupurilor teroriste.
Alianța Nord-Atlantică a participat, de asemenea, la operațiuni umanitare, ceea ce de fapt nu are prea mult de-a face cu
activitatea reală a organizației. Luând în considerare o amploare a implicării în activitatea umanitară, merită menționată
operațiunea din Pakistan din 2005. Operațiunea pe care Alianța a desfășurat-o la cererea guvernului pakistanez care nu a putut face
față singur, rezultatelor catastrofale ale unui cutremur uriaș în regiunea Kashmir în octombrie 2005. Peste 80.000 de oameni au
murit în catastrofă, aproximativ 100.000 au fost răniți și aproape 3 milioane și-au pierdut casele. Guvernul Pakistanului, cerând
ajutorul Alianței Nord-Atlantice, și-a exprimat îngrijorarea nu numai pentru populația afectată direct de cutremur, ci și pentru
posibilele rezultate tragice. Lipsa de hrană, lipsa de adăpost și asistența medicală de bază și de specialitate ar putea provoca o
epidemie.
Apoi, în august 2003, Alianța Nord-Atlantică și-a asumat responsabilitatea față de Forța Internațională de Asistență
pentru Securitate (ISAF) din Afganistan. Misiunile acestor forțe au cuprins sprijinul administrației afgane de tranziție în formarea
unui mediu sigur pentru cetățenii care locuiesc în Kabul și în zonele înconjurătoare. Ar trebui subliniat faptul că ISAF este o forță
multinațională care acționează în consecință la mandatul Organizației Națiunilor Unite și desfășurată în Afganistan din 2001. Prima
misiune a avut loc sub comanda Marii Britanii, cu participarea unităților militare din alte state, majoritatea state membre. În etapele
următoare, ISAF II a fost condus de Turcia, iar ISAF III – în cooperare – de Germania și Țările de Jos. Mandatul inițial, astfel s-a
5
 POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

menționat anterior, a limitat zona operațională la capitala Kabul și la împrejurimi și nu înainte de rezoluția ONU din octombrie
2003, forțele puteau opera în afara capitalei. Alianța s-a obligat să rămână în țară atât timp cât va fi necesar. În fiecare an,
operațiunea a angajat din ce în ce mai multe resurse ale NATO și din alte state.
CONCLUZII
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost ultima care s-a implicat în gestionarea situației de criză în mediul
internațional. Cu toate acestea, sistemul de gestionare a crizelor al Alianței pare să fie mult mai eficient decât cel al Uniunii
europene sau al altor organizații. Sistemul este considerat – corect – de către experții internaționali ca fiind multifuncțional.
Datorită capacităților sale excepționale, aceasta permite o rezolvare eficientă a situațiilor complexe de criză atât pe teritoriul
NATO, cât și în afara acesteia.
Structura sistemului NATO de gestionare a crizelor permite detectarea eficientă a simptomelor situațiilor de criză care
amenință direct sau indirect statele membre ale organizației, efectuând analize și efectuând evaluări ale unor astfel de situații. De
asemenea, permite planificarea unei operațiuni adecvate nevoilor modelului de răspuns în caz de criză, considerate nu numai
capacitățile militare, ci și civile ale statelor membre ale Alianței care declară o participare activă la operațiune.
Operațiunile de răspuns în situații de criză constituie un instrument executiv al sistemului de gestionare a crizelor.
Acesta cuprinde cea de-a cincea fază a procesului NATO de gestionare a crizelor. În cel mai recent document doctrinar al NATO,
faza a fost detașată dintr-o fază de planificare. Operațiile de răspuns în situații de criză pe care Alianța Nord-Atlantică le prevede a
fi efectuate în afara teritoriului NATO sunt extrem de diverse în ceea ce privește subiectul lor, amploarea implicării militare și
durata. Ar trebui să se sublinieze, totuși, că astfel de operațiuni nu sunt operațiuni militare tipice și, în funcție de situația de criză,
acestea vor avea un caracter mai degrabă militar-civil sau civil-militar.
Forțele armate ale NATO în operațiile de răspuns în situații de criză constituie nucleul misiunilor. Aceasta nu înseamnă
însă că forțele armate ale statelor non-membre nu pot participa activ la misiuni. În primul rând, este de dorit o implicare a forțelor
armate ale statelor asociate cu programul Parteneriat pentru Pace, care a fost cazul implicării forțelor poloneze în ultima decadă a
secolului XX. De asemenea, este permis ca alte state, dispuse să protejeze pacea și stabilitatea internațională, să își trimită forțele.
Capacitățile forțelor armate ale NATO, pot fi utilizate pentru a sprijini operațiile umanitare, în care rolul dominant ar
trebui să fie și, de obicei, este jucat de organizațiile și agențiile civile. Trebuie remarcat însă că astfel de operațiuni ar fi efectuate în
general în caz de catastrofe naturale uriașe, dacă amploarea și rezultatele acesteia depășesc capacitățile agențiilor și organizațiilor
specializate. Caracteristicile mediului de securitate contemporan, cu schimbări climatice în curs și dezastre naturale din ce în ce
mai frecvente, necesită dezvoltarea sistematică a sferei intenționate, precum și soluțiile funcționale care vizează creșterea eficienței
forțelor militare utilizate în operațiunile umanitare.
Lecțiile.învățate.din crizele.anterioare.în care a fost implicată.Alianța, constituie, de asemenea, un punct.important.în
evoluția.managementului.crizelor.conducând la creșterea.eficienței.și a eficacității.în folosirea resurselor.și atingerea.stării finale
dorite.

6
 POLITICI ȘI STRATEGII NATO SI COMUNITARE

BIBLIOGRAFIE
1. Allied Joint Publication 3.4 (A), Non-Article 5 Crisis Response Operations, Brussels 2010.
2. AJP-3 (B), Allied Joint Doctrine for the Conduct of Operations, 2011
3. https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/view/137/149
4. http://www.nato.int/
5. Joint Warfare Publication 5-00, Joint Operations Planning, The Joint Doctrine & Concepts Centre, Swindon, March
2004.