Sunteți pe pagina 1din 9

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Antropologia agresivităţii şi violenţei; medierea conflictelor

Războiul ca manifestare extremă a violenţei

ARMAŞU ANCA

Asistenţă Socială, Probaţiune şi


protecţia victimelor, grupa 1

2009
„ Animalele şi păsările se luptă între ele pentru a intra în posesia
femelelor, pentru a-şi apăra teritoriile de vânătoare sau pentru a
conduce grupul, dar se spune că lupta nu merge până la ucidere, aşa
cum fac oamenii în război. Aceste fapte arată că instituţia umană a
războiului este mai mult decât forma umană a instinctului agresiv, care
există în orice animal.Războiul trebuie că este o aberaţie sau o agravare
a instinctului agresiv. În plus el trebuie să fie un produs al tradiţiei şi nu
al instinctului.”

(Arnold Toynbee)

Războiul a constituit, în evoluţia omenirii, un fenomen care a marcat existenţa şi


istoria popoarelor. Generator de suferinţe directe şi indirecte, dar şi de satisfacţii proprii
învingătorilor, războiul a fost perceput ca sursă de nelinişte, tulburare, distrugeri, pierderi
umane ori drept mijloc de îndeplinire a scopurilor definite din perspectivă politică. Din
perspectiva mea, războiul este fenomenul cu cea mai bogată funcţie distructivă, ce are
implicaţii atât asupra prezentului dar şi a viitorului omenirii.

Kennet Waltz1 aseamănă consecinţele războiului cu cele a unei catastrofe naturale,


întrucât acesta produce atât pierderi materiale cât şi umane “ A întreba cine a câştigat un
anume război este ca şi cum ai întreba cine a câştigat cutremurul din San Francisco”.

Fiind un fenomen social extrem de complex, o stare a societăţii care angajează într-o măsură
sau alta toţi factorii vieţii sociale si ai dinamicii acestora, războiul poate fi abordat în
modalităţi diverse. Spre exemplu, istoria se ocupă de analiza sub aspectul desfăşurării
evenimentelor şi al succesiunii în ansamblul evoluţiei diferitelor popoare, din diferite epoci2,
sociologia îl studiază ca “tip de interacţiune socială între două sau mai multe comunităţi,
desfăşurat în forma unui conflict violent”3 iar antropologia analizează războiul ca formă a
unei agresivităţi extreme.

Agresivitatea, din punct de vedere etimologic provine din latinescul agressio care înseamnă a
ataca. Astfel, agresivitatea vizează o stare a sistemului psihofiziologic, prin care individul
1
Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 9
2
Gusti, Dimitri, Sociologia naţiunii şi a războiului, Bucureşti, Ed. Florea Albastră, Bucureşti, 1995, p.98
3
http://www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/razboi.htm
reacţionează printr-un set de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, care
ţintesc să distrugă , degradeze, constrângă, nege sau să umilească o persoană sau un obiect
cu semnificaţie pentru persoana respectivă, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă
pentru el o provocare. Este o însuşire a fiinţelor vii pe toată scara evoluţiei acestora.4

Etologul Konrad Lorenz 5 caracteriza agresivitatea drept instinctul luptei îndreptate împotriva
indivizilor din aceeaşi specie, instinct care nu prezintă deosebiri faţă de celelate instince,
acest instinct contribuind şi la menţinerea vieţii şi a speciei. Lorenz nu consideră ca
agresivitatea –văzută ca instinct- ar avea mai multe efecte distrugătoare faţă de celelate
instincte.

Noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu cea de agresivitate, nu de puţine ori


aceste noţiuni fiind confundate. Totuşi aria agresivităţii este mult mai extinsă decâ cea a
violenţei, ea manifestându-se atât la nivel comportamental, atitudional cât şi pulsional. .
Rădăcina latină a termenului este vis care înseamnă forţă şi care trimite la ideea de putere, de
dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice, deci a forţei, asupra altuia.

Jean-Claude Chesnais6, autorul lucrării cu titlul „Istorii a violenţei” subliniază faptul


că violenţa este o realitate schimbătoare, formele violenţei îmbogăţindu-se pe parcursul
dezvoltării societăţii umane, aceasta căpătând o amploare din ce în ce mai mare, chiar dacă
mijloacele şi costurile sistemelor de apărare împotriva acesteia au făcut progrese
semnificative. El identifică trei tipuri de violenţă, pe care le imaginează în trei cercuri
concentrice. Primul cerc este constituit din violenţa fizică , pe care autorul o consideră cea
mai gravă întrucât cauzează moartea persoanei. În nucleul dur al violenţei sunt incluse faptele
cele mai grave: omoruri voluntare sau tentative de omor, violuri, loviri şi răniri voluntare
grave. Al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violenţa economică, care priveşte toate
atingerile şi frustările asupra bunurilor materiale, cunoscând practic o infinitate de forme. Cel
de-al treilea cerc îl reprezintă violenţa morală. Violenţa morală este o construcţie intelectuală
ce trimite la conceptul de autoritate, la modul în care se exercită raporturile de dominaţie.

4
Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994, p. 5
5
Konrad, Lorenz, Aşa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Ed. Humanitas, pag 8
6
Chesnais, Jean, Istorii a violenţei apud Violenţa, aspecte psihosociale, Ferreol, Gilles,
Adrian Neculau, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 126
Pornind de la această perspectivă, s-a stabilit următoarea tipologie 7 a violenţei( tipologie
care este recunoscută şi de către Organizaţia Mondială a Sănăţăţii şi INTERPOL.

A. Violenţa privată

1. Violenţa criminală:

a) Mortală(omorârea, asasinarea, otrăvirea, execuţiile capitale);

b) Corporală(loviri şi răniri voluntare);

c) Sexuală: violul;

2. Violenţa non-criminală

a) Suicidul şi tentativa de suicid

b) Accidentele(rutiere, de muncă)

B. Violenţa colectivă

1. Violenţa cetăţenilor contra puterii

a) Terorismul

b) Revoluţiile şi grevele

2. Violenţa puterii contra cetăţenilor

a) Terorismul de stat

b) Violenţa industrială

3. Violenţa paroxistică-războiul

Ultima subcategorie a violenţei, războiul mai este denumit şi „ violenţa violenţelor”. Prin
război, agresivitatea capătă dimensiuni extreme, dimensiuni noi. Moartea devine ceva firesc,
cotidian, banal. Aceasta îşi pierde caracterul său anormal, şocant întrucât în război moartea
adversarului nu numai că este permisă, dar aceasta este şi dorită, organizată lucid şi slăvită.
7
Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994, p.8
Deci, norma care reglementează războiul este norma distrugerii fizice adversarului sau aceea
potrivit căreia ţintele legitime sunt atât grupurile militare cât şi cele nemilitare(populaţia
civilă). Prin război omul şi masa de oameni îşi pierd valoarea.8

Etolologia, ştiinţa care studiază comportamentele animale şi umane, vorbeşte despre un


continuu al agresivităţii , la al cărui capăt extrem se află războiu. Etologia pleacă de la ideea
că agresiunea îi revine o funcţie extrem de importantă în autoprezervarea instinctuală a
speciei(eliminarea celor slabi şi bolnavi de la procreere). Etologul Eibesfeldt consideră
războiul o „formă specific umană a agresiunii între grupe diferite, cu al cărei ajutor grupe de
oameni concurează pentru terenuri şi bunuri naturale”.9 Pentru Eibl-Eibesfeldt , posesia
armelor de război a fost pasul decisiv în cadrul transformării funcţiei agresiunii şi a
dezvoltării agresivităţii distructive: „O lovitură rapidă aplicată cu arma poate elimina un om,
înainte ca acesta să fi avut posibilitatea de a ne fi stârnit mila prin gesturi de supunere.”10

Eibesfeldt consideră războiul un rezultat al evoluţiei culturale, premisele acestuia existând


atât în predispunerea înnăscută a oamenilor spre acţiuni agresive cât şi în reacţia înnăscută
de a respingere a străinilor, de protejare a identităţii grupului şi de îndepărtare a străinilor. De
aici se trage şi una dintre cele mai importante funcţii ale războiului, aceea de a contribui la
conservarea unei culturi. Eibesfeldt nu găseşte în sadism explicaţia războiului. Tot acesta
consideră că războiul nu poate fi explicat prin prin necrofilie sau alte dereglări patologice ale
vieţii instinctuale ale omului, războiul constituind doar o formă specifică a agresivităţii
intergrupale folosită în concurenţa pentru teritorii şi bogăţii ale naturii.

Atât Eibesfeldt cât şi sociologul Robert Niston consideră că războiul îndeplineşte funcţii
importante. După Eibesfeldt, războiul accentuează evoluţia biologică şi culturală, contrubuind
la dezvoltarea rapidă a creierului dar şi la dezvoltarea comportamentelor altruiste. 11

8
Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994, p. 161

9
Eibl- Eibesfeldt, Irenäus, Agresivitatea umană. Studiu etologic.,Bucureşti, Editura Trei, 1995, p. 156

10
Ibidem

11
Eibl- Eibesfeldt, Irenäus, Agresivitatea umană. Studiu etologic.,Bucureşti, Editura Trei, 1995, p. 156
Robert A. Nisbet12 (Prejudices, 1982) consideră că funcţiile războiului au fost în istorie
predominant pozitive. Astfel, războiul satisface nevoia de comunicare, asigurînd realizarea
interacţiunii între culturi şi prin aceasta progresul social. Apoi, în cea mai mare parte a
istoriei, războiul a constituit cea mai importantă formă de interacţiune culturală, care a
condus la stimularea dezvoltării tehnicii, a ştiinţei şi a economiei, erodînd totodată caracterul
conservator specific oricărei societăţi izolate. Nisbet consideră că din antichitate şi pînă în
prezent cele mai multe creaţii tehnice şi ştiinţifice au avut, cel puţin iniţial, un caracter
militar, începînd cu cele mai simple sisteme mecanice şi ajungînd pînă la maşina de cusut
(utilizată iniţial pentru confecţionarea de uniforme militare), telegraf, telefon, radio, dar şi la
industria de televiziune, de calculatoare sau cea nucleară.

Hotărârea de declanşare a unui război este luată de şefii de trib sau de oamenii de stat în
urma unui proces de „reflexie rece”, aşa cum afirmă Eibesfeldt. Cauzele războiului sunt
împărţite de către Kenneth Waltz13 pe trei niveluri. Un prim nivel de cauze ale izbucnirii
războiului s-ar afla după acesta, la nivel individual, în natura şi comportamentul omului.,
războaiele pornind din stupiditate, din egoism sau din direcţionarea greşită a unor impusuri
agresive. Al doilea tip de cauze ale războiului se află în societate, ca urmare a unei conduceri
despotice, a unei constituţii statale deficitare şi a unei distribuţii nedrepte. Nu în ultimul rând,
războiele rezultă din starea anarhică naturală, statele ca actori suverani nedorind sa se
supună niciunei puteri mai înalte.14

Eibesfeldt15 povestea în volumul Agresivitatea umană motivele declarate ale războiului a unui
grup de războinici indienii Waika, principalele motive declarate ale războiului acestui grup
fiind furtul femeilor şi nevoia de a convinge alte grupuri de capacitatea de a-şi apăra
suveranitatea cu forţa.

Orice război, de la cel primitiv până la cel final are o etapă de pregătire. În cadrul acestei
etape se alimentează la maximum starea de agresivitate, prin conflicte criptice sau deschise

12
Nisbet, Robert, Prejudices, 1982 apud
http://www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/razboi.htm
13
Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, Iaşi, Institutul European, 2001, p 26
14
Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, Iaşi, Institutul European, 2001, p 24

15
Eibl- Eibesfeldt, Irenäus, Agresivitatea umană. Studiu etologic.,Bucureşti, Editura Trei, 1995, p.221
cu agresorul. Alimentarea agresivităţii se produce fie prin propagandă, instruire sau
participare directă. Această acţiune se numeşte învrăjbire.

De cele mai multe ori, se utilizează un limaj discriminatoriu, rasist. Utilizarea acestui tip
de limbaj are drept efect clasificarea oamenilor în diferite categorii, superioare şi inferioare,
clasificare ce „permite” găsirea unei justificări psihologice, artificiale, pentru acţiunile
violente împotriva străinilor. În timpul războiului din Asia de Sud-Est, militarii americani îi
desemnau pe cetăţenii vietnamezi cu termeni precum „gălbejiţi”, „ochi oblici”, „crăpături”,
„fermoare”; acest limbaj le făcea mai uşoară sarcina de a-i dispreţui şi de a-i omorî . Anterior,
Hitler utiliza în limbajul său, cu referire la evrei, cuvinte precum: „paraziţi”, „trântori”,
„gunoaie”, „păduchi”, „lipitori”. Asemenea cuvinte înlesneau acceptul „soluţiei finale”:
lagărele de concentrare şi camerele de cazare; în consecinţă, şase milioane de evrei au fost
exterminaţi, fiind trataţi aidoma unor păduchi şi lipitori .

Prin această învrăjbire se infiltrează ura-motorul mirific al agresivităţii, violenţei, morţii.


Orice război este rezultatul urii, al agresivităţii organizate la nivelul conştiinţei umane, printr-
o transformare extrem de periculoasă: uciderea aproapelui, principiu amoral, inuman ,
primitiv devine principiul moral suprem. Războiul solicită sprijunul tuturor membrilor
comunităţii, întrucât un război trebuie să fie dorit sau repudiat de întreaga comunitate care-l
declanşează şi îl suportă. A doua faţă a semnificaţiei războiului este aceea că el crează o
motivaţie a agresivităţii primitive şi totale: în război, totul este permis. Permisivitatea crimei
de masă, motivează implicit permisivitatea crimei individuale. 16

Consecinţele războiului pentru fiecare parte depind de rezultatul acestuia, anume cine câştigă
acest conflict. Pentru cei învinşi ele au fost în foarte multe cazuri catastofale. Războiul aduce
învingătorilor teritorii noi, spaţii pentru noi aşezări şi bogăţii ale solului şi subsolului.
Învingătorii se pot extinde, înmulţi şi compensa pierderile cauzate de război. Eibesfeldt
consideră că câştigurile pe care le aducă războiul celor care au învins a contribuit cu
siguranţă în plan selectiv la cultivarea agresivităţii.17

Grupurile care supravieţuiesc sunt întotdeauna acelea care au războinicii cei mai
combativi şi cei mai curajoşi. Învinşii sunt fie lichidaţi, alungaţi sau sugjugaţi şi în modul

16
Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994, p. 163

17
Eibl- Eibesfeldt, Irenäus, Agresivitatea umană. Studiu etologic.,Bucureşti, Editura Trei, 1995, p.225
acesta aceştia sunt anihilaţi din punct de vedere cultural, fondul lor genetic fiind preluat de
populaţia învingătoare.

După încetarea ostilităţilor, învingătorii devin un model al complexului de superioritate- cu


toate conotaţiile de teroare, pressing, brutalitate, umilire, învinşii trăind profund sentimentul
de eşec , de inferioritate, de nedreptate, de suferinţă moral-socială. Războiul aduce mari
perturbări de profunzime în structura morală şi socială. Şi într-un caz şi în celălalt, sufletul
uman se încarcă cu agresivitate vădită de o parte, inhibată de cealaltă parte. Aceste ritmuri ale
jocului macabru stau la baza perpetuării agresivităţii şi violenţelor în lume. Ecourile unui
război în conştiinţa umană durează decenii pe linia manifestărilor agresive.18

Astăzi, atitudinea faţă de război este în general negativă, ţelul fiind o societate non
violentă, o societate care să nu fie lipsită de conflicte, dar aceste conflicte să fie soluţionate
renunţând la utilizarea sau ameninţarea cu violenţa colectivă.

Pretutindeni se susţine că o mai bună integrare socială a individului ar reduce


incidenţa războiului, prin atenuarea sentimentelor de frustrare şi insecuritate. Alţii susţin că
războaiele apar tocmai pentru că oamenii se aşteaptă la războaie; pentru a aboli războiul
trebuie modificate aşteptările oamenilor. Waltz19 se întreabă cum societatea ar putea pune la
punct o invenţie socială prin care războiul să devină la fel de demodat ca şi duelul.
Urmărim pacea sau, mai precis conservarea valorilor noastre într-un mod cât mai
paşnic cu putinţă. Margaret Mead sugerează că una din căile prin care putem să descurajăm
tendinţele agresive este educaţia. Într-o viziune pesimistă, putem desconsidera această cale
de realizare a păcii, căci aşa cum Kurt Lewin arăta „ se pare că mai uşor îi vine societăţii să
schimbe educaţia decât educaţiei să schimbe societatea”.

În finalul aceste lucrări, doresc să reiau o întrebare pe care şi Wundt în lucrarea sa a


pus-o: presupunând că am determinat în mod ştiinţific toate schimbările care trebuiesc
făcute, cât timp ne va lau remodelarea oamenilor şi a societăţii în vederea asigurării păcii?

18
Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994, p. 162

19
Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, Iaşi, Institutul European, 2001, p 56
Bibliografie:

1. Eibl- Eibesfeldt, Irenäus, Agresivitatea umană. Studiu etologic.,Bucureşti, Editura


Trei, 1995;

2. Ferreol, Gilles, Adrian, Neculau, Violenţa, aspecte psihosociale, Iaşi, Ed. Polirom,
2003;

3. Gusti, Dimitri, Sociologia naţiunii şi a războiului, Bucureşti, Ed. Florea Albastră,


Bucureşti, 1995;
4. Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, Iaşi, Institutul European,
2001
5. Konrad, Lorenz, Aşa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Ed.
Humanitas
6. Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994
7. http://www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/razboi.htm