DESCURAJAREA MILITARĂ

ELEMENT AL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Summary:
The ideea of deterrence has existed from long time ago but it took on a unique
connotation during this time as an inferior nuclear force, by virtue of its extreme destructive
power, could deter a more powerful adversary, provided that this force could be protected
against destruction by a surprise attack.
In this work we are trying to make a short review of the concept and the opinions
regarding the efficacy of deterrence over the international relations. In this purpose we are
going along the theory of deterrence and nuclear perspective and we underline the United
States policy on matter.

* * * * * * *

În cadrul relaţiilor internaţionale descurajarea este o strategie destinată să

determine un adversar să nu ia în considerare o acţiune ce nu a început-o încă,
ţinând cont de eventualele consecinţe puternic nefavorabile ca urmare a acestei
acţiuni.
Pe măsură ce statele au dezvoltat şi au dat o măsură din ce în ce mai
complexă strategiilor militare, ideile de constrângere, intimidare şi descurajare
sunt din ce în ce mai conceptualizate de gânditorii din domeniu. Thomas
Schelling în lucrarea sa clasică 1 susţine că strategia militară nu mai poate fi
definită ca ştiinţa victoriei militare. În schimb, el argumentează că strategia
militară este acum, în aceeaşi măsură, dacă nu mai mult, arta de constrângere, de
intimidare şi de descurajare.
Thomas Schelling merge mai departe pentru a explica bazele teoriei
descurajării pe baza diplomaţiei. Diplomaţia între state este definită ca o formă
de negociere care caută rezultate pentru fiecare stat care, deşi nu sunt cele mai
bune pentru oricare dintre părţi, sunt mai bune decât alte alternative. Pentru ca
diplomaţia să reuşească, trebuie să existe un interes comun, chiar dacă ar fi şi
numai evitarea de daune reciproce. Schelling susţine că în dezvoltarea strategiei
militare capacitatea de a afecta puternic un alt stat este acum folosită ca factor
1
Schelling, T. C. (1966), "2", The Diplomacy of Violence, New Haven: Yale University Press, p. 1–34
1 din 14
motivant şi pentru ca alte state să o evite şi pentru a influenţa comportamentul
altora. În scopul de a fi coercitiv sau descuraja un alt stat, violenţa trebuie să fie
anticipată, evitată şi comunicată. Prin urmare, se poate spune că utilizarea de
puterii de a face rău ca element de negociere este fundamentul teoriei
descurajării, şi este de succes atunci când este ţinut în rezervă.

CONCEPTUL DE DESCURAJARE MILITARĂ

Utilizarea de ameninţări militare ca mijloc de a descuraja crizele

internaţionale şi războiul a fost un subiect central al securităţii internaţionale de
zeci de ani. Cercetarea s-a concentrat în principal pe teoria de descurajare
raţională, pentru a analiza condiţiile în care descurajarea convenţională are şanse
de succes sau nu.
Conceptul de descurajare poate fi definit ca utilizarea de ameninţări de
către o parte pentru a convinge o altă parte să se abţină de la iniţierea unor
cursuri de acţiune2 care contravin intereselor părţii mai puternice, care exercită
strategia de descurajare. O ameninţare serveşte ca un factor de descurajare în
măsura în care se convinge obiectivul de a nu efectua acţiunea dorită (sau
nedorită de cel care descurajează) din cauza costurilor şi a pierderilor pe care
ţinta le-ar suporta. În cadrul securităţii internaţionale, o politică de descurajare,
în general, se referă la ameninţările cu represalii militare de către un stat
împotriva altui stat, în încercarea de a preveni recurgerea la forţa militară (sau
ameninţarea cu folosirea forţei militare), în urmărirea obiectivelor de politică
externă.
În cadrul acestei idei, putem spune că descurajarea poate fi o reacţie
imediată la o ameninţare directă şi actuală, fără a se încadra într-o anumită
politică de descurajare, sau poate fi o strategie într-un anumit orizont de timp, cu
scop şi obiective clare, pentru a preveni conflicte şi prezerva interese.
O politică de descurajare de succes trebuie să fie luată în considerare nu

2
Huth, P. K. (1999), "Deterrence and International Conflict: Empirical Findings and Theoretical Debate",
Annual Review of Political Science 2: 25–48
2 din 14
numai din punct de vedere militar, dar şi din punct de vedere politic. În termeni
militari, succesul descurajării se referă la prevenirea statelor de la proferarea de
ameninţări militare şi acţiuni care escaladează cooperarea diplomatică şi militară
pe timp de pace într-o criză sau confruntare militarizată ce poate duce la conflict
armat. Prevenirea crizelor şi războaielor nu este singurul scop al descurajării, şi
nu trebuie privită doar din această perspectivă. Statele care se apără trebuie să
fie capabile să reziste la exigenţele politice şi militare ale unei potenţiale naţiuni
atacatoare. În cazul în care conflictul armat este evitat cu preţul unor concesii
egale cu cerinţele maxime ale naţiuni potenţial atacatoare, sub ameninţarea cu
războiul, nu putem spune că descurajarea a reuşit.
Autorii3 în domeniu identifică două seturi principale de factori de
descurajare de succes:
- Echilibrarea constrângerii credibile şi diplomaţiei abile în concordanţă cu
cele trei criterii de proporţionalitate, reciprocitate şi credibilitate a
coerciţiei, şi minimizarea constrângerilor internaţionale sau de altă natură.
- Gradul de vulnerabilitate a unui stat ţintă depinde de condiţiile politice şi
economice interne. Cu alte cuvinte, un stat care doreşte să pună în
aplicare o strategie de descurajare va avea cel mai probabil succes în cazul
în care poate impune costurile de nerespectare şi când beneficiile de
conformitate oferite sunt mai mari decât beneficiile de neconformitate şi
costurile de conformitate, toate acestea pentru statul ţintă..
Teoria descurajării susţine că armele nucleare sunt destinate pentru a
descuraja alte state de a ataca cu armele lor nucleare, prin promisiunea de
represalii şi, eventual, distrugerii reciproce asigurate (MAD). Descurajarea
nucleară poate fi, de asemenea, aplicată la situaţia unui atac de către forţele
convenţionale. De exemplu, doctrina de represalii masive 4 a ameninţat că va
lansa arme nucleare americane, ca răspuns la atacurile sovietice.
Pentru ca un factor de descurajare nucleară să aibă succes, o ţară trebuie
3
Jentleson, B.A.; Whytock, C.A. (2005), "Who Won Libya", International Security(30), No 3, Winter 2005/06
p.47–86
4
Doctrina represaliilor masive a fost pe deplin adoptată în 1953, în cadrul aşa-numitului program New Look
(Noua Concepţie), în SUA, şi a fost menţinută până în 1960.
3 din 14
să păstreze capacitatea de a recurge la represalii, fie prin a răspunde înainte ca
propriile arme să fie distruse, fie prin asigurarea posibilităţii unei a doua lovituri.
Proporţionalitatea în cadrul descurajării
În primul rând, proporţionalitatea se referă la relaţia dintre scopul apărării
statului şi natura obiectivelor urmărite, precum şi instrumentele disponibile
pentru a fi utilizate în îndeplinirea acestora5.
Problema apare atunci când cerinţele privin apărarrea proprie impuse unui
alt stat sunt mai mari decât costurile pentru conformare şi decât necesitatea
acestuia pentru o strategie care îi creşte costurile de neconformare şi beneficiile
pentru conformare. În această situaţie avem de-a face cu o alunecare a
conceptului, descurajarea fiind prin definiţie o strategie de mijloace şi acţiuni
limitate. George A. apreciază, în lucrarea sa despre diplomaţia coercitivă 6, că
descurajarea poate recurge, nefiind în mod normal necesar, la ameninţarea cu
utilizarea forţei militare. Această utilizare trebuie să fie limitată, altfel apare
conflictul armat şi descurajarea nu a avut efect.
Principala sursă de disproporţionalităţi în domeniul descurajării este un
obiectiv sau o cerinţă care merge dincolo de schimbarea politicii statului
respectiv la schimbarea regimului. Acest lucru poate fi apreciat ca atare în cazul
Libiei, Irakului sau Coreei de Nord. În primele două situaţii s-a încercat şi reuşit
schimbarea conducerii statelor, în plus faţă de schimbările politice legate în
primul rând de programele lor de arme nucleare.
Reciprocitate în descurajare
Aceasta presupune o înţelegere corectă a legăturii dintre temerile statului
care se apără şi concesiile statului posibil atacator 7. Echilibrul stă în a nu oferi
prea puţin prea târziu sau prea mult în schimb şi în a nu oferi prea mult prea
repede sau prea puţin în schimb.
Credibilitatea coerciţiei
5
Jentleson, B.A.; Whytock, C.A. (2005), "Who Won Libya", International Security, 30, Number 3, Winter
2005/06: 47–86
6
George, A (1991), "The General Theory and Logic of Coercive Diplomacy", Forceful Persuasion: Coercive
Diplomacy as an Alternative to War (Washington, D.C: United States Institute of Peace Press) p. 3–14.
7
Jentleson, B.A.; Whytock, C.A. (2005), "Who Won Libya", International Security (30) No 3, Winter 2005/06
p.47–86.
4 din 14
 Această perspectivă a descurajării prevede că, în plus faţă de calculele
privind costurile şi beneficiile cooperării şi conformării, statul transmite de o
manieră convingătoare statului posibil atacator că lipsa de cooperare
(conformare) are consecinţe. Ameninţările, utilizarea forţei şi alte instrumente
coercitive (sancţiunile economice ) trebuie să fie suficient de credibile, în scopul
de a creşte costurile de neconformare percepute de statul posibil atacator.
Pentru un stat având o capabilitate militară superioară sau puterea
economică în sine nu sunt suficiente pentru a-i asigura credibilitatea în
descurajare. Toate cele trei elemente ale unei strategii de descurajare echilibrată
pot mai bine să-şi atingă scopul în situaţia în care strategia respectivă este
sprijinită şi de alţi actori internaţionali majori (Organizaţia Naţiunilor Unite sau
NATO ), şi dacă opoziţia în politica internă a statului respectiv este limitată.
Referitor la statul ca ţintă a descurajării (posibil atacator) alt aspect
important care trebuie luat în considerare este reprezentat de condiţiile politice şi
economice interne în cadrul statului, care afectează vulnerabilitatea sa la
politicile de descurajare şi capacitatea de a face faţă situaţiilor nefavorabile 8.
Primul factor este dacă sprijinul politic intern şi securitatea regimului sunt
mai bine servite de intenţiile de sfidare a descurajării, sau dacă există câştiguri
politice interne prin îmbunătăţirea relaţiilor cu statul care se apără. Cu alte
cuvinte beneficiile în cele două situaţii exclusive, prin prisma condiţiilor interne.
Al doilea factor este un calcul economic a costurilor impuse de forţa
militară, sancţiunile, precum şi alte instrumente de constrânger, şi beneficiile pe
care comerţul şi alte stimulente economice le pot avea. Acest lucru în parte este
o funcţie de puterea si flexibilitatea economiei naţionale a statului posibil
atacator şi a capacităţii acestuia de a absorbi sau de a contracara costurile
impuse.
Al treilea factor este rolul elitelor şi alte altor actori politici interni în
cadrul statului atacator. În măsura în care interesele acestor actori sunt
ameninţate cu cerinţele statului care se apără (care doreşte să descurajeze), ei
8
Jentleson, B.A.; Whytock, C.A. (2005), "Who Won Libya", International Security, 30, Number 3, Winter
2005/06, p.47–86
5 din 14
vor acţiona pentru a preveni sau a bloca cererile acestuia.

TEORIA DESCURAJĂRII

Teoreticienii descurajării au susţinut în mod constant că succesul descurajării

este mult mai probabil în cazul în care ameninţarea de descurajare a statului
apărător este credibilă la modul real faţă de un stat posibil atacator. Huth 9
subliniază că o ameninţare este considerată credibilă în cazul în care statul
apărător posedă atât capacităţi militare pentru a provoca costuri substanţiale
pentru un stat atacator într-un conflict armat, cât şi determinarea politică,
economică şi de altă natură de a utiliza forţa militară disponibilă. Autorul mai
sus menţionat merge mai departe pentru a explica cei patru factori cheie pentru
luarea în considerare a unei teorii raţionale a descurajării:
- Echilibrul militar.
- Puterea de a negocia şi semnaliza.
- Reputaţia de a rezolva.
- Interesele în cauză.
Echilibrul militar
Descurajarea este de multe ori îndreptată împotriva liderilor de stat, care
au obiective teritoriale specifice pe care le caută să atingă, fie prin confiscarea
teritoriului disputat, într-un atac militar limitat, fie prin ocuparea teritoriului
disputat după înfrângerea decisivă a forţelor armate ale adversarului. În ambele
cazuri, orientarea strategică a statelor potential atacatoare este pe termen scurt,
în general, şi condusă de temeri legate de cost şi eficacitatea militară. Pentru
descurajarea cu succes, statele care se apără au nevoie de capacitatea militară de
a răspunde rapid şi în forţă la o gamă largă de situaţii neprevăzute.
Descurajarea de multe ori eşuează atunci când, fie un stat care se apără,
fie un stat atacator subestimează sau supraestimează capacitatea altora de a iniţia
un anumit curs de acţiune militar.

9
Huth, P. K. (1999), "Deterrence and International Conflict: Empirical Findings and Theoretical Debate",
Annual Review of Political Science 2, p. 25–48
6 din 14
Puterea de a negocia şi semnaliza
Problema centrală pentru un stat care încearcă să comunice o ameninţare
ca factor de descurajare credibilă prin acţiuni diplomatice sau militare este că
toate statele care vor să se apere au tendinţa de a acţiona ca şi cum sunt hotărâte
să reziste unui atac, în speranţa că statul posibil atacator se va reţine de la un
conflict militar cu un adversar care pare foarte determinat. În această situaţie,
statul atacator poate descalifica declaraţiile statului apărător, ca şi operaţiunile
militare demonstrative, dacă acestea reprezintă o cacealma. În acest sens, putem
spune că acţiunile şi declaraţiile cu putere reală de descurajare sunt cele
costisitoare, care şi prin această caracteristică trimit un semnal autentic către
adversar. Pe de altă parte, semnalele costisitoare sunt acele acţiuni şi declaraţii
care cresc în mod clar riscul unui conflict militar şi, de asemenea, cresc costurile
revenire la o situaţie normală de la ameninţarea de descurajare. Statele care
acţionează la cacealma nu vor fi dispuse să treacă un anumit prag de ameninţări
şi acţiuni militare, de teama angajării într-un conflict armat.
Reputaţia de a rezolva
Sunt trei argumente diferite, care au fost dezvoltate în ceea ce priveşte
rolul „reputaţiei de a rezolva” în influenţarea rezultatelor descurajării.
Primul argument se concentrează asupra comportamentului anterior al
statului apărător în dispute şi crize internaţionale, care creează convingeri
puternice despre posibilul comportament al statului apărător în conflictele
viitoare. Credibilitatea politicilor de apărare ale statului are un fundament istoric
şi reputaţia rezolvării problemelor de apărare are un impact puternic de
cauzalitate asupra deciziei unui stat posibil atacator de a contesta descurajarea
generală sau imediată.
A doua abordare susţine că reputaţia are un impact limitat asupra
rezultatelor de descurajare, deoarece credibilitatea descurajării este puternic
determinată de configuraţia specifică a capacităţilor militare, interesele în joc, şi
constrângerile politice cu care se confruntă un stat care se apără, într-o situaţie
dată de exercitare a descurajării.
7 din 14
 A treia abordare este o cale de mijloc între primele două abordări. Acesta
susţine că statele potential atacatoare sunt susceptibile de a ţine cont de
comportamentul anterior al statelor care se apără, numai în anumite condiţii.
Personal , considerăm că, în condiţiile epocii moderne caracterizate de
complexitatea capacităţilor statelor şi a relaţiilor internaţionale, factorul
caracterizat de comportamentul anterior al statelor are o pondere relativ mică în
consistenţa descurajării. În prezent, lumea se schimbă permanent, apar revoluţii
tehnologice, în gândire şi în politica statelor pe parcursul unor perioade mici de
timp.
Interesele aflate în joc
Puterea de a da semnale costisitoare şi negocierea fiind argumente bine
stabilite în teoria descurajării, statele potenţial atacatoare trebuie să privească
dincolo de tacticile de negociere pe termen scurt ale unui stat care se apără (care
caută să descurajeze), şi să caute să determine ce miză ia în considerare statul
care se apără, pentru a justifica riscurile unui conflict militar. Argumentul este
că statele care se apără, care au interese mari în joc într-un litigiu, vor fi mai
dispuse să folosească forţa şi să suporte pierderile militare, în scopul de a
garanta aceste interese.
Susţinătorii şi criticii teoriei descurajării raţionale 10 sunt toţi de acord că o
evaluare incorectă a status quo-ului intern şi internaţional de către liderii de stat
poate submina sau testa cu rezultate negative succesul politicilor de descurajare,
cu consecinţe foarte neplăcute la nivelul relaţiilor internaţionale. Dintr-o
perspectivă raţională, în cazul în care beneficiul aşteptat ca urmare a neutilizării
forţei este redus de o modificare a status quo-ului, atunci eşecul descurajării
este mai probabil, deoarece opţiunea alternativă de utilizare a forţei devine
relativ mai atractivă.

DESCURAJAREA NUCLEARĂ

10
Huth, P. K. (1999), "Deterrence and International Conflict: Empirical Findings and Theoretical Debate",
Annual Review of Political Science 2, p. 25–48.
8 din 14
 Teoria descurajării a câştigat importanţă şi a fost privită ca o strategie
militară în timpul războiului rece, din perspectiva utilizării de arme nucleare.
Este pentru prima dată în istorie când o forţă militară inferioară (nucleară,
dar inferioară), datorită caracteristicilor existenţial distructive ale armelor
nucleare, ar putea descuraja un adversar mult mai puternic. Această descurajare
poate funcţiona cu condiţia protejării arsenalului nuclear împotriva distrugerii
prin surprindere. Bernard Brodie a scris în 1959 că un factor de descurajare
credibil trebuie să fie întotdeauna gata, folosit însă niciodată 11.
Un studiu publicat în Jurnalul de soluţionare a conflictului în 2009 12, a
evaluat cantitativ ipoteza pace nucleară, şi a găsit suport pentru existenţa unui
paradox stabilitate-instabilitate, în ceea ce priveşte armele nucleare. Studiul a
stabilit că în timp ce armele nucleare promovează stabilitate strategică, şi previn
războaiele pe scară largă, permit în acelaşi timp mai multe conflicte de
intensitate mai mică.
Personalităţi ale războiului rece, factorii de decizie Henry Kissinger 13 ,
Bill Perry , George Shultz şi Sam Nunn şi-au schimbat vederile anterioare şi au
afirmat că, departe de a face lumea mai sigură, arme nucleare a devenit o sursă
de extremă risc.
Spre deosebire de elementele de descurajare convenţionale din în epocile
anterioare, descurajarea nucleară este extrem de robustă, deoarece chiar şi liderii
iraţionali sau lipsiţi de inteligenţă sunt susceptibili de a recunoaşte costul extrem
de ridicat al războiului nuclear. Astfel, susţinătorii descurajării nucleare au un
grad ridicat de încredere că "probabilitatea de război major între statele cu arme
nucleare se apropie de zero".
Oamenii de ştiinţă care sunt de regulă critici ai descurajării nucleare au
evitat în general să pună sub semnul întrebării ipoteza că armele nucleare fac
războiul mai puţin probabil. În schimb, ei au de obicei una dintre cele două
abordări.
11
Brodie, Bernard (1959), "8", "The Anatomy of Deterrence" as found in Strategy in the Missile Age”, Princeton,
p. 264–304
12
Journal of Conflict Resolution, april 2009 vol. 53 no. 2 p.258-277
13
Într-un articol din ianuarie 2007, în Wall Street Journal
9 din 14
 "Criticii de siguranţă", avertizează că armele nucleare reprezintă un
pericol din cauza explozii accidentale şi escaladare accidentale.
În contrast, "criticii morali", susţin că armele nucleare ar trebui să fie
eliminate deoarece acestea încalcă dreptul internaţional, sunt imorale, sau
ambele.
Din perspectivă morală, din punctul nostru de vedere, critica armelor
nucleare se poate baza pe o singură idee, aceea că aceste arme pur şi simplu
neagă dreptul la viaţă pentru rasa umană. Destul de ciudat nici criticii de
siguranţă, nici criticii morali nu tind să se întrebe dacă armele nucleare
descurajează războiul. Din contră, criticii de siguranţă susţin că armele nucleare
nu reduc într-adevăr şansa de a conflictului, dar susţin în schimb că valoarea lor
posibil descurajatoare este compensată de probleme de siguranţă şi de
perspectivele de proliferare.

POLITICA DE DESCURAJARE A STATELOR UNITE

Politica de descurajare a Statelor Unite, în timpul Războiului Rece a

suferit variaţii semnificative. Primele stadii ale Războiului Rece au fost, în
general, caracterizate prin ideologia de „containment” (de îngrădire), o agresivă
stance on behalf a Statelor Unite, în special în ceea ce priveşte dezvoltarea
naţiunilor în cadrul lor sferei lor de influenţă . Această perioadă a fost
caracterizată de numeroase războaie in cea mai mare de pe glob, în special în
Africa, Asia, America Centrală şi America de Sud. Un astfel de conflict notabil
a fost războiul din Coreea .
Odată cu retragerea SUA în Vietnam, normalizarea relaţiilor Statelor
Unite cu China şi ruptura sino-sovietică, politica de „containment” a fost
abandonată şi o nouă politică de destindere a fost stabilită, prin care a fost
abordată o coexistenţă paşnică între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Deşi toţi
factorii enumeraţi mai sus au contribuit la această schimbare, cel mai important
factor a fost, probabil, paritatea riguroasă obţinută în procesul înarmare

10 din 14
nucleară, cu capacitatea de clară a Distrugerii Reciproce Asigurată (MAD14).
Prin urmare, perioada de destindere a fost caracterizat printr-o reducere generală
în tensiunea dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii şi o
dezgheţare a Războiului Rece, care durează de la sfârşitul anilor 1960 până la
începutul anilor 1980. Doctrina descurajării nucleare reciproce a caracterizat
relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică în această perioadă, şi este
parte a relaţiilor actuale cu Rusia.
O altă etapă în cadrul politicilor de descurajare a Statelor Unite a fost
constituită de activitatea susţinută de înarmare a preşedintelui Ronald Reagan, în
timpul anilor 1980. Reagan a încercat să justifice această politică, în parte, ca
urmare a îngrijorării tot mai mari a Statelor Unite cu privire la influenţa
sovietică tot mai mare, în America Latină şi noua Republică a Iranului (1979).
De o manieră similară cu vechea politică de îngrădire, Statele Unite au finanţat
mai multe războaie, inclusiv sprijin pentru Saddam Hussein în Irak în timpul
războiului Iran-Irak, suport pentru mujahedinii din Afganistan şi mai multe
mişcări anticomuniste din America Latină15.
În timp ce armata era preocupată cu destrămarea Uniunii Sovietice şi
răspândirea tehnologiei nucleare către alte naţiuni, conceptul de descurajare a
căpătat o tot mai largă dimensiune multinaţională.
Politica SUA de descurajare post Război Rece a fost prezentată în 1995
într-un document numit „Essentials of Post–Cold War Deterrence” 16. Acest
document explică faptul că, în timp ce relaţiile cu Rusia continuă să urmeze
caracteristicile tradiţionale de descurajare nucleară reciprocă, politica Statelor
Unite de descurajare faţă de naţiuni cu capacităţi nucleare minore, ar trebui să
asigure, prin ameninţări cu represalii masive (sau chiar acţiuni preventive), că nu

14
Mutual Assured Destruction - doctrina Distrugerii Reciproce Asigurate presupune că orice parte (ţară / alianţă)
care are destulă putere nucleară de a distruge cealaltă parte şi este atacată din orice motiv de către aceasta, ar
contraataca (direct şi imediat) cu putere egală sau mai mare. Rezultatul obţinut ar fi ireversibil, asigurând
ambelor părţi distrugere reciprocă totală. Chiar dacă Războiul Rece s-a sfârşit la începutul anilor '90 , doctrina
distrugerii reciproce asigurate rămâne valabilă
15
Răsturnarea guvernului sandinist din Nicaragua. Finanţarea a Contras din Nicaragua a dus la afacerea Iran-
Contras , în timp ce sprijinul făţiş a condus la o decizie de la Curtea Internaţională de Justiţie împotriva Statelor
Unite din Nicaragua v. Statele Unite.
16
Elementele esenţiale ale descurajării post Război Rece.
11 din 14
ameninţă Statele Unite, interesele sale, sau aliaţii săi. Documentul explică că
astfel de ameninţări trebuie să fie, de asemenea, folosite pentru a se asigura că
naţiunile fără tehnologie nucleară să se reţină de la dezvoltarea de arme nucleare
şi că o interdicţie universală exclude orice naţiune să menţină arme chimice sau
biologice. Tensiunile actuale cu Iranul şi Coreea de Nord privind programele lor
nucleare sunt cauzate în parte de continuarea acestei politici de descurajare.

PERSPECTIVA CRITICĂ A TEORIEI DESCURAJĂRII

Teoria descurajării este criticată în principal pentru ipotezele sale cu

privire la raţionamentele şi maniera de a acţiona a adversarului. Abordarea
critică este susţinută de următoarele idei:
- În primul rând, se susţine că sinucigaşii sau adversarii instabili psihic nu
pot fi opriţi din acţiunile lor de nici o formă de descurajare.
- În situaţia în care două state inamice, posedă amândouă arme nucleare,
unul dintre ele ar putea crede (şi va putea încerca) că obţine un avantaj
lovind sistemele de lansare ale celuilalt stat, pentru a împiedica reacţia cu
armele sale nucleare.
- În al treilea rând, neînţelegerile diplomatice, ideologii politice opuse sau
alte dispute internaţionale cu potenţial ridicat, ar putea duce la escaladarea
percepţiilor de ameninţare (reciproce), şi în mod implicit la o cursă a
înarmărilor care creşte riscul de război real. Un exemplu concludent ar
putea fi, în opinia noastră, situaţia arabo – israeliană din Orientul
Mijlociu.
- Anumite măsuri luate de guverne în cadrul politicilor de descurajare, cum
ar fi crearea complexelor militar industriale şi creşterea cheltuielilor
militare, pot duce cu uşurinţa la escaladarea percepţiei de ameninţare de
către populaţii şi alte state. Acest lucru conduce în mod similar la
creşterea cursei înarmărilor între state şi amplificarea tensiunilor în
relaţiile internaţionale, cu consecinţe nedorite şi de multe ori

12 din 14
 imprevizibile.
În ultimii ani, mulţi politicieni, analişti şi liderii militari (ieşiţi din
activitate) au criticat politica de descurajare, în special problematica descurajării
nucleare, şi au pledat pentru dezarmarea nucleară. Sam Nunn , William Perry ,
Henry Kissinger şi George Shultz - au solicitat guvernelor să îmbrăţişeze
viziunea unei lumi libere de arme nucleare, propunând şi un program ambiţios
de măsuri urgente în acest sens.
Organizaţii precum Global Zero, un grup internaţional neafiliat de 300 de
lideri mondiali, si-au propus atingerea acestui deziderat al dezarmării nucleare.

CONCLUZII

Efectele descurajării militare sunt evidente, de-a lungul timpului, chiar

dacă au avut loc multe conflicte militare. Nici în trecut, nici în prezent şi nici în
viitor aşteptările de pace ale popoarelor nu au atins şi nu vor atinge, probabil,
nivelul visat.
Cu siguranţă că istoria ultimei sute de ani ar fi fost saturată de războaie
dacă statele şi guvernele nu ar fi luat în seamă ameninţările şi întreg spectrul de
măsuri specifice descurajării, prezente în dinamica şi complexitatea derulării
relaţiilor internaţionale.
Gânditorii şi analiştii politici care s-au exprimat în domeniu nu au ajuns la
o concluzie unitară privind eficacitatea şi eficienţa politicilor de descurajare
implementate de marii actori internaţionali. În unele situaţii descurajarea
militară bazată pe elemente de putere convenţionale a avut efectele scontate,
alteori nu,. Acest lucru se datorează faptului că naţiunile şi statele au interese şi
valori perene, foarte puternic ancorate în conştiinţele individuale şi colective,
riscând suferinţe şi pierderi mari pentru „o cauză” (se poate exemplifica prin
războaiele din Vietnam, Kosovo sau interminabilul Afghanistan).
În final, putem spune că problematică este descurajarea nucleară, şi nu
prin perpectiva de a fi sau nu eficace (până în prezent s-a dovedit a fi oarecum

13 din 14
viabilă) ci datorită conţinutului intrinsec de înarmare nucleară, cu arme care pot
nega existenţa vieţii pe planetă.

Bibliografie
1 Brodie, Bernard (1959) „The anatomy of deterrence as found in Strategy in the Missile
Age” Princeton, p. 264–304.
2 Zagare, Frank C. (2004) "Reconciling Rationality with Deterrence: A Re-examination of
the Logical Foundations of Deterrence Theory", Journal of Theoretical
Politics 16 (2), p.107–141
3 Schelling, T. C. (1966) „The Diplomacy of Violence, New Haven”, Yale University
Press, p. 1–34.
4 ******* "Nuclear endgame: The growing appeal of zero", The Economist. June
2011.
5 Huth, P. K. (1999) "Deterrence and International Conflict: Empirical Findings and
Theoretical Debate", Annual Review of Political Science 2, p.25–48.
6 Jentleson, B.A. (2005) "Who Won Libya", International Security, 30, No 3, Winter
Whytock, C.A. 2005/06 p.47–86.

7 George, A (1991), "The General Theory and Logic of Coercive Diplomacy",

Forceful Persuasion: Coercive Diplomacy as an Alternative to War
p.3–14 (Washington D.C, United States Institute of Peace Press).
8 Towle, Philip (2000) The Oxford History of Modern War, Oxford University Press.
p. 164.
9 Maclin, Beth (2008) "A Nuclear weapon-free world is possible", Conference at
Belfer Center, Harvard University.

14 din 14