SECURITATE COLECTIVĂ

Prin Securitate colectivă se înțelege un acord securitate, regional sau global, în

care fiecare stat din sistem acceptă că securitatea unuia le privește pe toate, și
sunt de acord să se alăture unui răspuns colectiv la orice amenințare.
Securitatea colectivă este mult mai ambițioasă decât sistemele securitatea aliată
sau apărarea colectivă deoarece urmărește să includă totalitatea statelor dintr-o
regiune, chiar la nivel global, și pentru a aborda o gamă largă de amenințări
posibile. În timp ce securitatea colectivă este o idee cu o istorie veche, în
practică s-a dovedit problematică. Sunt necesare câteva premise pentru a putea
funcționa.
Teorie
Siguranța colectivă poate fi înțeleasă ca un aranjament de securitate în care toate
statele cooperează colectiv pentru a asigura securitatea prin acțiuni împotriva
oricărui stat din cadrul grupurilor care ar putea contesta ordinea existentă prin
folosirea forței. Acest lucru contrastează cu strategiile de autoapărare a angajării
în război pentru un interes național imediat. Deși securitatea colectivă este
posibilă, mai multe premise trebuie îndeplinite pentru ca aceasta să funcționeze.
Presupuneri de bază
Abramo Fimo Kenneth Organski (profesor de științe politice la Universitatea din
Michigan, fondatorul teoriei tranziției puterii), în 1960, a enumerat cinci ipoteze
de bază care stau la baza teoriei securității colective:
1. Într-un conflict armat, statele membre vor putea să convină asupra națiunii
care este agresorul.
2. Toate statele membre sunt, de asemenea, angajate să constrângă
agresiunea, indiferent de originea acesteia.
3. Toate statele membre au aceeași libertate de acțiune și capacitate de a se
alătura procedurilor împotriva agresorului.
4. Puterea cumulată a membrilor cooperanți ai Alianței pentru securitate
colectivă va fi suficientă pentru a învinge puterea agresorului.
5. Având în vedere amenințarea reprezentată de puterea colectivă a
națiunilor unei coaliții colective de securitate, națiunea agresoare își va
modifica politicile sau, dacă nu doresc să facă acest lucru, va fi înfrântă.
 Cerințe preliminare
Hans Morgenthau (un influent politolog și jurist american, la origine evreu
german, care s-a remarcat drept teoretician al relațiilor internaționale. Este unul
dintre fondatorii realismului în teoria relațiilor internaționale), în 1948, afirma că
trebuie îndeplinite trei premise pentru ca securitatea colectivă să prevină cu
succes războiul:
1. Sistemul de securitate colectivă trebuie să fie capabil să asambleze forța
militară într-o putere mult mai mare decât cea asamblată de agresor,
împiedicând astfel agresorului să încerce să schimbe ordinea mondială
apărată de sistemul colectiv de securitate.
2. Națiunile, a căror puteri combinate ar fi folosite pentru descurajare, așa
cum se menționează în prima condiție, ar trebui să fie cu convingeri
identice cu privire la securitatea ordinii mondiale pe care colectivul o apără.
3. Națiunile trebuie să fie dispuse să-și subordoneze interesele conflictuale
față de binele comun definit în termenii apărării comune a tuturor statelor
membre.
Apărare colectivă
NATO reprezintă peste 70% din cheltuielile militare globale.
Apărarea colectivă este un aranjament, de obicei formalizat printr-un tratat și o
organizație, printre statele participante care își asumă sprijinul în apărarea unui
stat membru dacă este atacat de un alt stat în afara organizației.
NATO este cea mai cunoscută organizație de apărare colectivă; faimosul său
articol 5 solicită (dar nu se angajează pe deplin) statele membre să asiste un alt
membru aflat sub atac. Acest articol a fost invocat după atacurile din 11
septembrie asupra Statelor Unite, după care alți membri ai NATO au acordat
asistență Războiului împotriva terorismului din SUA prin participarea la războiul
din Afganistan.
Apărarea colectivă își are rădăcinile în alianțe multipartite și implică beneficii,
precum și riscuri. Pe de o parte, prin combinarea și punerea în comun a
resurselor, poate reduce costurile fiecărui stat de a-și asigura pe deplin
securitatea.
Membrii mai mici ai NATO, de exemplu, au libertatea de a investi o proporție mai
mare din bugetul lor pe priorități non-militare, cum ar fi educația sau sănătatea,
deoarece pot conta pe alți membri pentru a-și apăra, dacă este necesar.
Pe de altă parte, apărarea colectivă implică și angajamente riscante. Statele
membre pot deveni implicate în războaie costisitoare care nu au beneficiat nici de
victima directă, nici de agresorul.
În primul război mondial, țările din regimul de apărare colectivă, cunoscută sub
numele de Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia), au fost rapide în război când
Rusia a început mobilizarea totală împotriva Austro-Ungariei, al cărei aliat
Germania a declarat ulterior război Rusiei.
NATO – 30 de membri
Scopul NATO este de a garanta libertatea și securitatea membrilor săi prin
mijloace politice și militare.
POLITICE - NATO promovează valorile democratice și dă membrilor săi
posibilitatea de a se consulta și de a coopera în aspecte privind apărarea și
securitatea pentru a soluționa probleme, a clădi încrederea și, pe termen lung, a
preveni conflictele.
MILITARE - NATO se angajează să soluționeze pașnic disputele. În cazul în care
eforturile diplomatice eșuează, Alianța dispune de puterea militară de a
întreprinde operațiuni de management al crizelor. Acestea se desfășoară sub
clauza de apărare colectivă a tratatului de constituire a NATO - Articolul 5 al
Tratatului de la Washington sau sub un mandat al Națiunilor Unite, independent
sau în cooperare cu alte state și organizații internaționale.
Ce este PESC?
Politica externă și de securitate comună (PESC) vizează menținerea păcii, consolidarea
securității internaționale, promovarea cooperării internaționale și consolidarea democrației, a
statului de drept, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
A fost instituită prin Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) în 1993 și actualizată prin
Tratatul de la Lisabona în 2009.
Politica UE de securitate și apărare este ghidată de politica externă și de securitate
comună (PESC) și de politica de securitate și apărare comună (PSAC), precum și de o serie de
strategii și instrumente complementare
Ce este PSAC?
Politica de securitate și apărare comună (PSAC) este componenta PESC care se referă la apărare
și la gestionarea crizelor, inclusiv la cooperarea și coordonarea în domeniul apărării între statele
membre ale UE.
Strategia globală și abordarea integrată
Strategia globală a UE pentru politica externă și de securitate își propune să
îmbunătățească eficacitatea politicii UE de securitate și apărare, inclusiv prin consolidarea
cooperării dintre forțele armate ale statelor membre și gestionarea crizelor.
Strategia a fost adoptată de Consiliul UE în noiembrie 2016 și se axează pe consolidarea
rezilienței, pe adoptarea unei abordări integrate a conflictelor și a crizelor și pe
creșterea autonomiei strategice.
Strategia este completată de planul de punere în aplicare privind securitatea și apărarea, care
a fost aprobat de Consiliul European în decembrie 2016.
Planul se axează pe trei priorități strategice:
 răspunsul la conflictele și crizele externe
 consolidarea capacităților partenerilor
 protejarea UE și a cetățenilor acesteia
Printre acțiunile concrete care vizează atingerea acestor obiective se numără procesul anual
coordonat de revizuire privind apărarea (CARD), cooperarea structurată permanentă (PESCO),
o capacitate militară de planificare și conducere (MPCC) și setul de instrumente de răspuns
rapid al UE.
Procesul anual coordonat de revizuire privind apărarea
Obiectivul procesului anual coordonat de revizuire privind apărarea (CARD) este de a oferi o
mai bună imagine de ansamblu la nivelul UE a cheltuielilor pentru apărare, a investițiilor
naționale și a eforturilor de cercetare.
Revizuirea vizează sporirea transparenței și a vizibilității politice a capabilităților de apărare
europene. Printre beneficii se numără:
Cooperarea structurată permanentă
Tratatul de la Lisabona prevede că un grup de state membre își poate consolida cooperarea în
domeniul apărării prin stabilirea unei cooperări structurate permanente (PESCO). Propunerea a
fost adoptată de Consiliu în decembrie 2017.
Toate statele membre ale UE participă la PESCO, cu excepția a două țări (Danemarca și Malta).
Îmbunătățirea structurilor de gestionare a crizelor
La 8 iunie 2017, Consiliul a convenit asupra instituirii unei capacități militare de planificare și
conducere (MPCC) în cadrul Statului-Major al Uniunii Europene.
MPCC îmbunătățește capacitatea UE de a reacționa într-un mod mai rapid, mai eficace și mai
coerent.
Aceasta este responsabilă, la nivel strategic, pentru planificarea operațională și conducerea
misiunilor militare PSAC neexecutive.
Instrumentul european pentru pace
Instrumentul european pentru pace (IEP) este un instrument extrabugetar menit să
consolideze capacitatea UE de a preveni conflictele, de a consolida pacea și securitatea
internațională, permițând finanțarea acțiunilor operaționale din cadrul politicii externe și de
securitate comune (PESC) care au implicații militare sau în domeniul apărării.
Acesta a fost lansat în 2021 și înlocuiește și extinde mijloacele fostelor instrumente financiare
din acest domeniu, și anume mecanismul Athena și Instrumentul financiar pentru pace în
Africa.
IEP are un plafon financiar de 5,692 miliarde EUR în prețuri curente (5 miliarde EUR în prețurile
din 2018) pentru perioada 2021-2027, cu un plafon anual care variază de la 420 de milioane
EUR în 2021 la 1,132 miliarde EUR în 2027. Contribuțiile vor fi stabilite conform unei chei de
repartizare bazate pe venitul național brut (VNB).
Busola strategică
Busola strategică este o inițiativă condusă de statele membre ale UE care urmărește să
ofere clarificări și orientări cu privire la politica de securitate și apărare comună a UE, precum și
să stabilească o interpretare comună a principalelor amenințări și provocări cu care se
confruntă Europa pe termen scurt și mediu.
Busola va contribui la orientarea acțiunii viitoare a UE și la gestionarea amenințărilor tot mai
mari, cum ar fi concurența geopolitică, rivalitățile economice, dezvoltarea tehnologică și
dezinformarea, criza climatică, precum și instabilitatea regională și mondială.
Fondul european de apărare
Fondul european de apărare (FEA) dispune de un buget de 8 miliarde EUR pentru perioada
2021-2027. 2,7 miliarde EUR sunt destinate finanțării activității colaborative de cercetare în
domeniul apărării și 5,3 miliarde EUR finanțării proiectelor colaborative de dezvoltare a
capabilităților în completarea contribuțiilor naționale.
Completând și amplificând eforturile statelor membre, fondul promovează, în UE, cooperarea
dintre întreprinderi și actorii din domeniul cercetării, indiferent de dimensiunile și de originea
geografică a acestora, în privința cercetării și dezvoltării și în privința tehnologiilor și
echipamentelor de apărare interoperabile.
Fondul sprijină proiecte competitive și colaborative pe parcursul întregului ciclu de cercetare.
Cooperarea UE-NATO
Cooperarea dintre UE și NATO a fost instituită la începutul anilor 2000. Aceasta a dus la
dezvoltarea unei game largi de instrumente care oferă o securitate sporită cetățenilor din
Europa și nu numai.
Printr-o declarație comună, semnată în iulie 2018, UE și NATO au stabilit o viziune comună
asupra modului în care vor acționa împreună împotriva amenințărilor comune la adresa
securității.
În prezent se desfășoară în lume 10 misiuni civile ale UE.