Oameni și destine dintr-un sat românesc din Ținutul Herța

(prefață)

Tatiana Tutunaru Bârzu și Pr. Teodor Cătălin Budacă prezintă în această carte
„file de letopiseț”, care au ca scop să păstreze vie memoria istorică, gândirea
colectivă despre trecutul îndepărtat, dar și recent, a localității herțene Probotești.
Acest sat, alături de alte localități din actuala regiune Cernăuți, a nimerit exact la
intersecția intereselor marilor puteri din trecut, a fost în epicentrul jocurilor
geopolitice, a conjuncturilor nefavorabile pentru ființa națională românească.
Satul Probotești este cunoscut în mediul academic și în mass-media în urma
proceselor nefirești de migrație determinate de năvala regimului sovietic.
Localitatea a fost ruptă în părți în anii 40 ai secolului trecut, fiii satului au părăsit
casele părintești, refugiindu-se pe cealaltă parte a frontierei. Majoritatea românilor
de aici nu au mers departe și au fondat două localități noi – Racovăț și Mihai
Viteazu. Aceste două sate sunt o continuare istorică, culturală, socială a
Proboteștiului de altădată. Racovățul și Mihai Viteazu sunt oglinda Proboteștiului
în viitorul neîmplinit al integrității naționale, sunt doi copii ai Ținutului Herța care
au fost alungați de acasă de străini.
Din acest punct de vedere, este mai mult decât lăudabil efortul celor doi
autori (Tatiana Tutunaru Bârzu din Probotești și Pr. Teodor Cătălin Budacă din
Racovăț) de a (re)construi discursul istoric pierdut, de a păși cu încredere pe calea
adevărului, de a spune lucrurilor pe nume, de a nu mai lăsa semne de întrebare
referitoare la trecutul zbuciumat al Ținutului Herța, fiind vorba mai ales de tristele
evenimente din secolul al XX-lea.
Autorii scriu nu numai pe baza unor documente de arhivă, consultă nu numai
culegeri istorice și enciclopedii importante – ceea ce este absolut necesar într-un
demers cultural de acest gen – dar și reconstituie portrete ale unor importante
personalități locale, care au făcut istorie adevărată, reprezentând istorii de viață
inegalabile și inedite. În fond, cartea este dominată de arhetipul proboteștean
(herțean) al lui Iordache Crihan, căruia i-a fost luată casa și transformată într-un
pichet de grăniceri sovietici: „Iordache și Olimpia Crihan au avut împreună 10
copii. Au fost oameni gospodari, au construit o casă mare și spațioasă din care au
fost scoși de către ruși în anul 1944. Casa făcută prin trudă și stăruință pentru a fi
«cuib cald» se transformă în pichet de grăniceri. Când au fost izgoniți din casă au
reușit să ia doar un dulap... «Când voi muri să nu-mi faceți raclă, să mă puneți în
dulapul meu», spunea Iordache, privind din depărtare spre casa muncită de el”.
Celelalte portrete și istorii de viață descrise în această carte sunt dominate de
această imagine a „casei părăsite” și a „dulapului”, ca un element de amintire și de
legătură cu viața de odinioară, cu viața liberă. Și pentru că lucrurile se cunosc în
comparație, iar evenimentele nu pot fi privite izolat de contextul mai larg, autorii
descriu cum a fost și viața de odinioară, de până la regimul sovietic. Preotul
Nicolae Sandovici, un deșteptător al neamului în Proboteștiul Herții, a fost un
exemplu de urmat pentru cei din zilele de astăzi. Pătruns de ideea că pământul
trebuie să-l stăpânească cei care îl muncesc, a înființat la 4 noiembrie 1901 Banca
Populară „Înaintarea”, cu scopul principal de strângere a banilor necesari pentru
cumpărarea moșiei Probotești. În ziua de 14 septembrie 1912, în fața unei asistențe
numeroase, s-a efectuat împărțirea loturilor de pământ. Tot atunci a luat naștere
Societatea de Agricultură, cu realizări importante pentru localnici. Viața în satul
Probotești mergea înainte, numărul populației creștea, biserica a fost lărgită, iar în
Ținutul Herța, după cum ne arată autorii acestei cărți, încet-încet se consolidau
ceea ce numim noi astăzi instituții ale societății civile. Încrederea între oameni
devenea din ce în ce mai mare, cooperarea între școală, autorități și biserică era
mai mult decât exemplară, iar evoluția istorică cu specific local era atât de firească
încât părea un fragment din cărțile lui Alexis de Tocqueville sau Robert Putnam
despre democrația locală și comunitățile puternice din SUA și Italia. Din păcate,
comunismul a rupt inima acestui organism național românesc și l-a îngenuncheat.
Un alt preot, Nicolae Manolache, a fost un stâlp neclintit în calea prigonirilor
sovietice și a reușit să reziste. Rezistența și tăria de caracter demonstrate de acest
om în timpul represaliilor și batjocurilor bolșevice nu are asemănare, scriu autorii,
menționând că preotul a reușit să învingă ispitele și greutățile vieții datorită
rugăciunilor și a conștiinței naționale puternice. „Numai acei care nu uită trecutul,
vor avea viitor. Cine am fi noi, dacă am uita părinții și buneii, nu ne-am cunoaște
rădăcinile? O scamă purtată de vânt. Suntem datori să păstrăm tot ce am moștenit:
biserică, școală, tradiții!”, așa îndemna mereu ambițiosul paroh în predicile sale.
Nu excludem că anume datorită acestor povățuitori ai vremii, și nu în ultimul
rând datorită profesorilor de la școala din sat, locuitorii Proboteștiului au păstrat o
limbă română curată. Rupți de țara-mamă, oamenii de aici au vorbit întotdeauna în
limba strămoșilor lor. Și ca români etnici, au păstrat elementele costumului
popular, au transmis din generație în generație obiceiuri legate de sărbătorile
religioase. „Se dau la cusut costume noi românești, se recită poezii și se cântă
cântece în limba maternă. Mai avem o școală românească. Mai ținem minte nume
de români... Înseamnă că mai existăm!”, scriu autorii.
În această carte optimismul narațiunii istorice este strâns legat – paradoxal! –
de tragismul (inevitabil în unele contexte) al zilei de mâine. Se descrie cu atâta
dragoste despre paginile din istoria învățământului românesc din Probotești. Atâtea
eforturi au fost depuse de școală, biserică și comunitate pentru a construi un sistem
de educație național. Or, potrivit Tatianei Tutunaru Bârzu și Pr. Teodor Cătălin
Budacă, satul Probotești a fost și este o localitate de oameni gospodari și înțelepți,
oameni care „s-au tras mereu spre lumină” și au simțit nevoia de a fi și cărturari. În
1885 au fost organizate două săli de clasă în casa preotului Nicolae Sandovici. Anii
au trecut și comunitatea s-a implicat din ce în ce mai activ în dezvoltarea școlii.
Chiar și în perioada regimului sovietic, în pofida predării în „limba
moldovenească”, inventată de comuniști, tot mai mulți oameni au avut acces la
învățământ în limba maternă. După eforturi seculare de menținere a învățământului
în limba maternă, Proboteștiul se confruntă acum cu noi provocări, cu „reforme din
învățământ”, care pun în pericol „existența școlii românești din satul nostru”.
Referindu-se la unele acte legislative contradictorii din Ucraina, se constată că
„este greu de necrezut că învățământul din Probotești ar putea fi cu atâta ușurință
ruinat”. Cu adevărat este de necrezut că „filele de letopiseț” despre Probotești ar
putea avea o pagină finală, una plină de deznădejde: „Pentru a distruge un sat este
de ajuns să închizi școala și biserica. Este cel mai ușor drum spre a strâmtora și
mai mult acest sătuc românesc, rămas fără vină, la margine de țară”.
Sperăm că după vremuri tulburi, după încercări politice și sociale vor veni
perioade pline de lumină și binecuvântare peste Ținutul Herța. Încercările prin care
au trecut înaintașii proboteștenilor de astăzi nu pot fi uitate. Memoria istorică
trebuie păstrată, iar amintirile despre oamenii care au făurit istoria nescrisă a
Ținutului Herța sunt ca o rugăciune a rezistenței noastre față de greutățile de
mânie.
Ne referim la amintirile pure despre Lucica Făgurel, care a umplut biblioteca
sătească de lumină și credință, despre familia Ivancu, împrăștiată pe două hărți,
despre Petrea și Anica Făgurel – îngropați pe două dealuri care stau față în față:
unul se odihnește în cimitirul din Racovăț (România), și altul în cel din Probotești
(Ucraina), despre neobosita Iulia Bortă, despre Aglaia Burduja, lucrătoare tehnică
la școala din sat, despre Profira Bortă, ai cărei casă era locul unde se strângeau la
șezători vecinele, despre Ilinca Făgurel, cu o livadă din poveste, despre profesorii
Nicolae și Aurelia Seiciuc, despre renumitul pedagog Emilian Ciubotaru, despre
povățuitoarea Victoria Preotese, despre Alexandru și Elena Bucătaru, care au stat
la baza învățământului primar din cătunul Crihănești a satului Probotești, despre
Gheorghe Făgurel, deportat la Novosibirsk, despre Ionică Făgurel, neobositul
dascăl al bisericii Sf. Mihail și Gavriil din Probotești, despre Minu și Virginia
Costea, care au pierdut casa muncită și au luat-o de le început, despre Iordache și
Olimpia Crihan, amintiți mai sus, care se uitau la casa lor furată și la dulapul rămas
simbol al vieții libere de cândva…
Oameni și destine dintr-un sat românesc, istorii de viață care nu pot fi uitate, o
carte care trebuie citită pentru că autorii „au muiat tocul în lacrimi” înainte de a o
scrie.
Marin GHERMAN, doctor în științe politice