DESPRE MOȘNENII BĂRĂGANULUI ȘI CRUCILE DE PIATRĂ DE LA

POIANA, JUDEȚUL IALOMIȚA

Cartea semnată de Filip-Lucian Iorga și Andreea Panait Moșnenii

Bărăganului. Istoria crucilor de piatră de la Poiana, județul
Ialomița[1] e alcătuită din două părți: prima se referă la moșnenii din
Bărăgan, a doua la crucile de piatră din Poiana.

De pe coperta întîi a
volumului donat bibliotecii Muzeului de Etnografie „Sfînta Fecioară Maria“
din Bila, județul Giurgiu, dintr-o fotografie din colecția autorului Filip-
Lucian Iorga ne privesc de peste vremuri două femei și patru bărbați de o
eleganță impecabilă, emanînd o naturalețe princiară. În tulburătoarea lor
armonie, aceste chipuri impun printr-o stranie frumusețe și o liniște
firească acelora care-și împlinesc menirea pămînteană: este o mamă, Maria
Bărbulescu și cinci dintre cei paisprezece născuți ai ei – Ștefan,
Dumitrache, Costache, Nicolae și Smaranda. Ținuta, lumina liniștită din
privirile acestor oameni și zîmbetul lor reținut dau seamă de noblețea la
care s-a putut ridica un soi anume de locuitori ai Bărăganului în perioada
antebelică (fotografia poartă indicația „cca. 1915“). Este vorba despre
moșnenii acestui ținut românesc creionat pentru mulți dintre noi, orășenii,
doar prin cîteva referiri livrești (Ciulinii Bărăganului, de pildă,
conceput de Panait Istrati în limba franceză Les chardons du
Baragan în 1928), printr-o zicală menită a chema la ordine („doar nu te
trezești pe Bărăgan?!“ echivalentă semantic atenționării „ce strigi așa, că nu
ești în pădure?!“) ori, după 1990, prin memorialistica înflorită în lumina
speranței unei libertăți iluzorii udate cu sînge martiric (odioasele deportări
din Bărăgan din 1950). Dacă asemenea oameni s-au putut naște, au putut
crește și au putut fi educați spre împlinirea idealurilor în Bărăgan, cum de-
am acceptat atîta amar de timp cu nepăsare și resemnare să fim socotiți un
popor aflat în „coada Europei“? Privind chipurile acestor oameni    nu-mi
pot opri gîndul la nivelul de civilizație și de cultură ce-ar fi fost atins de
România care deținea un asemenea potențial uman dacă n-ar fi fost tîrîtă în
cele două conflagrații mondiale din secolul al XX-lea – roade ale
experimentelor organizate diabolic de minți genocidare…

Cine erau moșnenii aceștia puteam afla pînă acum din tratatele de
istorie și din presă – în „Formula AS“, de pildă, a apărut un articol cu acest
subiect. Să deschidem un dicționar mai rar consultat, dar esențial pentru
lămurirea nu numai a intelectualilor de rînd, ci și a unor lingviști mai
grăbiți, de ieri și de azi, ce apelează mereu la surse extracarpatic-dunărene
– în cazul de față la albaneză, cf. DEX (!?). La pagina 549 a Dicționarului
etimologic al limbii române (2008) alcătuit de dr. Mihai Vinereanu
putem din citi: „moș (ar. moșŭ, moașe, megl., istr. moș) – 1. bărbat în
vîrstă, bunic; 2. strămoș; 3. unchi. Considerat dacic […] Provine din rad.
PIE *me- a măsura […] Origine traco-dacă. (v. moșie, moștenire, moșnean
etc.). Der.: moașă, strămoș, moșuleț, moșneag etc.“.
Pentru moșnean lingviștii sînt de acord că desemnează pe „țăranii liberi“
(sic), pe proprietarii de pămînt din Țara Românească, echivalent în
Moldova cu răzeșii.

În privința etimologiei turanice propuse de autor

pentru Bărăgan (cf. p. 7), apelînd la aceeași sursă autorizată îmi permit să
rectific: „Nu i s-a găsit nici o etimologie plauzibilă. Forme similare există în
limbile afro-asiatice de la rad. AA *bar-, *bur- «grîne, cereale». […] În
ebraică sensul este mai apropiat de cel din română; cf. ebr. bar «1. cereale;
2. cîmp deschis, stepă». Aceste forme sînt corespondente solide pentru
rom. bărăgan care provine de la un radical eurasiatic (nostratic) *bar-,
*bara- cu sensul inițial «recoltă, cîmpie întinsă». Desigur că
rom. bărăgan nu provine din limbile hamito-semitice (afro-asiatice), ci
din fondul nostratic, comun celor două familii de limbi. Trebuie arătat că
apropierea de limbile afro-asiatice este o dovadă a vechimii acestui termen
în limba romînă […] (v. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 125).

În privința oronimului Ialomița, analogia cu slavul *Ilavǐnika

‘lutoasa’ < ilǔ ‘lut’ este la originea erorii de a i se atribui origine slavă acestui
rîu străvechi, legat de zeul suprem al dacilor, Zalmoxis. Se pare că Naparis
era numele dacic al cursului de apă izvorît de sub o stîncă numită
impropriu Mecetul Turcesc (numită şi Piatra Trăznită sau Biserica Trăznită
– conform arhitectei Silvia Păun). Interesant este că pe prima sa porţiune
de la izvor apa se numeşte Valea Bisericii, iar în aval, după ce formează
Cascada Obîrşiei, devine Valea Obîrşiei. Abia preluînd cursurile secundare
de ape numite Valea Şugărilor, din stînga şi Valea Doamnei, din dreapta,
capătă numele actual Ialomiţa. Arheologa Viorica Enăchiuc află că într-
unele din scrierile secolului al VI-lea apa e denumită Helibachia. Oricare ar
fi denumirea atribuită acestui curs de apă ce udă în mod direct Tîrgoviștea,
fosta capitală a Țării Românești și indirect, prin lucrări hidrotehnice
speciale, Bucureștii, actuala capitală a României, este improbabil
împrumutul de la slavi a oronimului, așa încît avansez aserțiunea că este
vorba tot despre un nume geografic propriu cu origine autohtonă, așa cum
este cazul cuvintelor moșnean și Bărăgan.

Filip-Lucian Iorga citează pe istoricul Constantin Giurescu[2] – el

însuși descendent dintr-o familie de moșneni buzoieni – care descrie „mica
nobilime“ într-un studiu numit Despre boieri încurcînd și el, după moda
lingviștilor sursologi, etimologia cuvîntului moșnean, presupunîndu-i
origine slavă. Cuvîntul românesc de origine traco-
dacă moșnean, moșneni are corespondenți sinonimici parțiali la vecinii
slavi: dedi, dedini, megieși, cnezi, judeci etc. desemnînd, de fapt, pe
băștinașii liberi, proprietari pe moșia moștenită din moși,
strămoși. Baștină și derivatul băștinaș au, de asemenea, origine traco-
illirică, nu slavă[3]. Cu aceste precizări etimologice, subscriu concluziei
vizînd semnificația termenului: Așteptăm ca tratatele de istorie ale
Academiei Române și dicționarele explicative ale limbii române să
corecteze erorile trecutului, să se desprindă în fine de propaganda
marxistă, să ia act de documentele istorice existente și de logica istorică și
să elimine ficțiunea echivalării moșnenilor și a răzeșilor cu o inexistentă
„țărănime liberă“ […] Este momentul ca această numeroasă aristocrație
românească să fie recunoscută și la nivel academic și educațional. Este
nepermis ca un aspect atît de important și de onorant al trecutului nostru
să rămînă și de acum înainte în umbră. (V. p. 17).

Una dintre familiile de moșneni a fost Poenaru-Iatan/Jatan

Bărbulescu avînd ca patronime și Târcă, Poenaru, Poenaru-Bordea. Un
fascinant arbore genealogic aflat în posesia Muzeului Național al
Agriculturii din Slobozia atestă următoarea descendență: Barbu Roșul
(boier de țară, oștean) – Dragomir Bărbulescu – Tîrcă (ceauș, ctitorul
bisericii de lemn cu hramul Sfîntul Ierarh Nicolae din Poiana) – Stan Târcă
Poenaru (logofăt) – Radu / Răducanu Poenaru (treti logofăt, apoi mare
sluger, mare serdar, mare stolnic, ctitor al Bisericii Târcă-Vitan din
București). Ar fi de menționat printre moșnenii de vază ai acestei familii pe
Ion (Iancu) Poenaru-Bordea (1842-1918), avocat, deputat liberal, autor al
mai multor cărți de drept și mare proprietar funciar, care a cumpărat și
moșia Perieți de la rudele familiei Cutzarida, unde a pus bazele unei ferme
care a ajuns după moartea lui una model – „cea mai mare fermă agricolă
din răsăritul Europei“ în perioada interbelică, astăzi monument de istorie
agrară administrat de Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia (p.
52). Un alt reprezentant al acestei familii este locotenent-colonelul
Gheorghe Poenaru-Bordea (1871-1916), trecut cu inițialele în romanul lui
Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste întîia noapte de război.
El a lăsat un manuscris intitulat Prin muncă și energie spre ideal,
aflat în grija strănepotului Răzvan Poenaru-Bordea, din care merită să
preiau idei de actualitate despre care, din păcate, clasa noastră decăzută de
politruci habar nu are: De cînd [Iisus Hristos] a spus înălțător lumii ce
rătăcea în întuneric că oamenii sînt frați și [le-a poruncit] să se iubească
unul pe altul, s-a schimbat idealul vieții […] Eroii noștri Mircea, [Sfîntul
Voievod] Ștefan [cel Mare] și Mihai luptau înflăcărați de credința
creștină, căci această credință făcea legătura și tăria românilor de
pretutindeni. Mînăstirile lăsate de ei sînt simboluri vii care mărturisesc
idealul nostru de veacuri […] Ne trebuie școală de curaj, de energie, de
inițiativă personală; iată educația de făcut generațiilor tinere. Să ne
învățăm a trăi prin lupta, munca și energia noastră proprie, altfel
purtăm sabie străină [care ruginește] în teacă. Nu știm și ne ferim s-o
mînuim. Trebuie să îndrăznim a ne arăta lumii așa cum sîntem noi; e mai
frumos și mai demn decît a împrumuta înfățișări străine; pot răpi masca,
sufletul nu. Să avem sinceritatea a sprijini opiniile și credințele noastre,
iar nu a ne coborî făcîndu-ne gramofonul altora; să scăpărăm focul
sentimentului nostru, iar nu să tremurăm lîngă cenușa altora! Curajul
intelectual este însușirea vitală a omului energic; numai astfel se ridică
deasupra existenței lui trecătoare și e împins la săvîrșirea unei acțiuni
supraumane. […] Să dăm, dar, tinerimii o educație întemeiată pe
dezvoltarea energiei fizice și intelectuale, ferind-o de infiltrațiunile
periculoase ale ideilor de negare a existenței, ca și de lenea contemplativă.
Să o deprindem a căuta fericirea în muncă, cel mai înalt, mai demn și mai
autentic titlu de noblețe; în sentimentul superiorității personale și în lupta
curajoasă, a scoate din viață tot ce poate da bun nouă și semenilor
noștri […] Dar care este cel mai înalt ideal? Noi înșine? Familia, orașul
sau țara în care trăim? Nu. Este altul mai mare, care le cuprinde pe toate.
Este neamul, care păstrează tezaurul trecutului nostru de glorii și de
lacrimi […] Trebuie luminat poporul și noi [ofițerii, să luminăm] soldatul,
ca să priceapă, să vadă și să se miște spre ideal. Poeții să-l cînte, realiștii
să pregătească acțiunea. Să fim apostoli ai cultului energiei, dar să nu
închinăm energia noastră decît pentru un ideal mare, care pentru noi este
luminarea poporului și unitatea națională și pe urmă Unirea tuturor
românilor. [Am îndreptat tacit punctuația, ortografia și două erori de
limbă, făcînd și mici adaosuri necesare între parantezele drepte. Cf. pp. 55-
59]. Socotesc aceste scurte extrase drept testament moșnenesc
pedagogic de o benefică actualitate, cu ecouri surprinzătoare în contextul
„resetării mondiale“ despre care au început să apară opinii diverse, unele
păgubos-fanteziste.

Ramura moșnenilor Bărbulescu-Stănescu are ca prim strămoș un

preot, popular denumit „popa Radu“, atestat documentar prin Barbu Poppa
Radu sau Barbu sin Popa Radu (1788-1888), cu titlul „moșnean Poenar
Pisculesc“, ceea ce trebuie înțeles ca proprietar în devălmășie al moșiilor
Poiana și Pisculeasca / Pisculești. Alexandru / Alecu Bărbulescu (Dascălul)
(1837-1891), fiul cel mare al părintelui longeviv, fiind în corespondență cu
Bogdan Petriceicu Hasdeu, a lăsat manuscrisele Date privitoare la
limba vorbită de poporul român din comuna Pojana, plasa și
județul Ialomița (1 ianuarie 1885) și Buchet de date privitoare la
limba română, adunate din gura locuitorilor din com. Pribegii,
plasa și județul Ialomița, în paralel cu Programa publicată de
Academia română, după dorința augustă a M.S. Carol I (1 martie
1885). Alt fiu al lui Poppa Radu a fost Stan Bărbulescu (Pușcașul) (1843-
1898) care, căsătorit cu Maria, au avut paisprezece copii, dintre care șase au
ajuns la vîrsta adultă (pe cinci, reamintesc, i-am enumerat în introducerea
mea). Doar o simplă enumerare a descendenților unuia dintre Bărbulești,
Nicolae, căsătorit cu Ecaterina, cred că este edificatoare în contextul acestor
însemnări admirative față de această nobilime românească pe nedrept
ignorată în tratatele de istorie ca potențial economic și cultural: Theodor
(Tudorică) Stănescu (economist), Nicolae (Nicu) Stănescu (economist,
deținut politic pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ în
perioada 1951-1956), Maria (Marie / Mărioara) Stănescu (profesoară),
Vasile Stănescu (inginer, laureat al Premiului de Stat), Bogdan Stănescu
(colonel, doctor în științe militare, profesor universitar și publicist), Mircea
Stănescu (ofițer de carieră, cavaler al Ordinului Coroana României cu spade
și panglică de Virtute militară, decorat cu Ordinul Meritul Militar, dar
exclus de comuniști din rîndurile armatei în 1958, absolvent și de
politehnică specialitatea inginer energetician).

Autorul a intervievat în 14 iulie 2010 pe un descendent al unei alte

familii prestigioase de moșneni, anume pe Mihail Georgescu (1938-2011),
văr primar cu scriitorul Paul Georgescu. Mi se pare îndreptățit a cita cîteva
fraze din această discuție: Poiana cred că e satul cel mai vechi din
Bărăgan. Aici au fost moșneni adevărați, în timp ce în alte sate din
preajmă au fost coloniști aduși din alte părți. […] Moșnenii se înrudesc
între ei, dar cei care au știut mai bine s-au dus, au murit,   s-a terminat.
Moșneni mai sîntem cîțiva […] Bunicii mei au fost boieri, n-au fost oricine.
Spitalul din Țăndărei a fost fondat de fratele mamei mele, Dumitru
(Mitică) Georgescu, care era medic și care are și un bust în curtea
spitalului din Țăndărei. Filmul „Doctorul Poenaru“ e făcut de vărul meu
primar [mai exact pe baza romanului scris de acesta]. În Poiana, moșneni
erau: Georgeștii, Răduleștii, Bărbuleștii, Șuțu, Zamfir, Vetu, Dineștii
(cărora li se zicea și „Trică“ Burtea), Dumitrache porecliți Chiriboi,
Avram, Voicu. Dintre moșnenii ăștia, cel mai bine văzut a fost logofătul
Nițu [din partea bunicii intervievatului]. Comunismul i-a terminat, le-a
luat pămînturile și i-a băgat la pușcărie. Bunicul meu a avut mulți copii și
le-a împărțit pămîntul, cîte 10-20 de hectare. La băieți a dat mai mult. Și
totuși, au fost încadrați la chiaburi, la mijlocași. Și fiindcă nu au mai
putut face față la cotele impuse de comuniști, au lăsat și casă, și pămînt și
au plecat. În casa noastră, cu vreo 6 camere, stătea secretarul sfatului
popular și nu voia să ne mai lase să intrăm. Noroc cu vărul meu,
scriitorul Paul Georgescu, care a scris, printre altele, romanul „Doctorul
Poenaru“, după care s-a făcut și un film, și care era membru în Comitetul
Central. Din cauză că el a fost comunist, tatăl lui a murit de supărare, a
făcut congestie cerebrală. După ce a pus mîna pe telefon Paul Georgescu,
secretarul sfatului a plecat imediat din casa noastră, dar a luat tot, mobile
și lucruri, nu ne-a lăsat decît două paturi de fier. Era om rău și a murit pe
la 30 de ani. […] (Pp. 78-80).

Păstrarea cîtorva case tradiționale din zonă și crucile de piatră –

cărora Andreea Panait le consacră pagini prețioase în continuare –
constituie fapte pozitive și mă bucur că le pot evidenția în aceste puține
rînduri.Filip-Lucian Iorga, și el descendent al moșnenilor poenari,
menționează cu dreptate spre finalul merituosului său demers: Nu e nevoie
ca moșnenii să aibă soarta mîndrelor dropii, cîndva stăpîne ale
Bărăganuluui, astăzi dispărute și aproape uitate. Prin păstrarea și
cunoașterea documentelor, a fotografiilor, a genealogiilor și a amintirilor
de familie, neamurile de moșneni pot reprezenta un patrimoniu de
memorie și de demnitate pentru județul Ialomița, pentru Valahia și
pentru România întreagă (p. 95).

La sugestia coautorului cărții – inițiatorul

proiectului „Memoria elitelor românești“, medaliat de regele Mihai și de
patriarhul României Daniel –, cercetarea începută în 2019 i-a adus
muzeografei – expertă în paleografia chirilică – descoperirea a peste optzeci
de cruci dăltuite de meșteri pietrari anonimi în secolul al XIX-lea și la
începutul secolului al XX-lea. Un interviu cu preotul Marius Ungureanu
înregistrat pe o casetă video la 2 brumărel 2019, depus în Arhiva Muzeului
Național al Agriculturii, scoate din uitare realități locale: Zona asta a
poienii era […] de tranzit […]; p-aicea au fost niște hrube vechi, niște
tuneluri pe sub pămînt unde depozitau, astupau [localnicii bunurile – nota
mea, M. F.] și fugeau cînd veneau ăștia [turcii, nota A. P.] Vatra satului,
după cum spuneau bătrînii din sat, a fost undeva dincolo de gîrlă, cel mai
probabil a fost cimitir și acolo și s-ar putea să mai fie un cimitir mult mai
vechi undeva, […] unde s-a plantat acuma pădurea asta […] (pp. 100-
101).

Poiana dispunea de două biserici – una din lemn, cu hramul Sfîntul

Nicolae, datînd din secolul al XVIII-lea[4], ctitor fiind ceaușul Tîrcă, alta
nouă, de zid, din 1804. În sat a fost înființată, mai întîi în pridvorul bisericii
de lemn, prima școală din Bărăgan, apoi lîngă biserica cea
nouă […] școala cu două săli de clasă […], clădire ce se află încă în uz (cf.
p. 102). Prin 1960-1965 clădirea școlii a fost mărită și renovată (cf. p.
104). Colectivizarea din 1949 pulverizează proprietățile moșnenilor, iar la
reorganizarea administritivă din 1968 comuna Poiana dispare, rămînînd
satele Poiana, Ghimpați și Ivănești puse sub administrarea comunei
Ciulnița, situată la circa 20 kilometri. Bisericuța din lemn a fost salvată, din
fericire, după demontarea și reamplasarea în 1979 pe un deal aflat în
proprietatea familiei Filimon – căci se făceau pe-atunci lucrări de
regularizare a cursului Ialomiței care ar fi expus-o inundării –, urmată de
salvarea și conservarea ei prin eforturile etnografilor și muzeografilor
localnici.

Cercetătoarea Andreea Panait expune clar scopul eforturilor

sale: dorința mea, ca om și ca specialist al unui muzeu, este ca această
lucrare să deschidă noi oportunități de conservare și restaurare in situ a
cimitirului. Mai mult decît atît, familiile aparținătorilor acestor cruci să
poată să și le identifice, în urma traducerilor realizate sau viitoare. […] Ce
înseamnă o conservare in situ? Înseamnă ridicarea crucilor din cimitirul
vechi în poziția verticală, îndreptarea lor, fără a mai fi mutate. Înseamnă,
de asemenea, reîntregirea cimitirului vechi cu crucile aflate la pămînt, în
alte locuri din sat, atît cît pot fi ele recuperate de pe deal și readuse în
cimitirul vechi, transportate în condiții optime și de siguranță. Pentru
toate aceste lucruri este nevoie de implicare, de sprijinul comunității, al
autorităților publice și al unor sponsori. Acest lucru nu va reda imediat
puterea economică a satului, dar va ajuta la conservarea trecutului,
pentru ca viitorul să îl cunoască în mod obiectiv. (V. p. 110). Mă alătur prin
rugăciuni către Pronie ca aceste obiective nobile să i se împlinească.

Din expunerea științifică a inimoasei restauratoare mai redau pentru

cititorii noștri cîteva elemente definitorii: tipurile de cruci vechi din Poiana
sînt de patru categorii: pomelnic, treflate, cruci gemene și în formă de
coloană a cerului. Ca părți constitutive ele au o talpă de susținere a cerului
de tip piramidă, paralelipiped sau acoperiș în două ape. Ca decorații
încifrînd străvechi mesaje specific funerare există: cele trei ceruri susținute
de crucea propriu-zisă (figurate pe talpa de susținere a cerului); pasărea
suflet (preluată de pe stîlpii de morminte, atribuită tinerilor nelumiți);
șarpele cu gura deschisă (animal bivalent în raport cu omul, adică atît
benefic cît și malefic, simbolizînd, pe de o parte, înțelpciunea și protecția ca
șarpe al casei, precum și ca bun cunoscător al ierburilor de leac, sfătuitor al
medicilor și al farmaciștilor – în această calitate imaginea i-a fost stilizată și
a reprezentat îndelungă vreme farmaciile –, iar pe de altă parte
reprezentînd pericolul iminent atît prin mușcătura înveninată cît și prin
asocierea cu diavolul, ipostază evocată biblic); elementul precreștin
phalusoform (ținînd de cultul fertilității); discuri dispuse în cruce (element
antropomorf); soarele și semnul astral (situat la răscrucea brațelor crucii,
cele mai multe îl prezintă înscris într-un cerc); cosmosul (sub forma unui
arc de cerc sau a unui semicerc, cu linii concentrice sau cu model zig-zag,
sugerînd ideea de infinit); crucea discoforă (imitare a troițelor discofore, cu
arcuri de cerc la fiecare colț al răscrucii brațelor, apărînd ca disc solar);
bradul (prezent frontal, pe brațele laterale sau pe talpa de susținere a
cerului, semnificînd prin crengile îndreptate în sus pomul vieții /
cosmic / axis mundi ); zig-zagul (pe talpa de susținere a cerului sugerează
prin triunghiurile înșirate masculinitatea și feminitatea și concomitent
întrepătrunderea cerului cu pămîntul) (cf. pp. 111-115).

Cea mai veche cruce descoperită pînă în momentul conceperii

lucrării este datată 13 octombrie 1828. Dintre descrierile oferite
profesionist de Andreea Panait voi prelua doar una, adăugînd în paranteze
drepte lămuririle necesare:
 Crucea nr. 3 [într-o notă de subsol se precizeasă că este ridicată în 2
iulie 1831 pe mormîntul preotului Mirea și al prezbiterei Sultana]. Prezintă
elemente: talpa de susținere a cerului – un trunchi de piramidă cu baza
mare în sus, cu trei linii paralele de jur împrejur, reprezentînd cele 3
ceruri susținute de crucea sacră; Soarele cu 6 raze, înscris într-un cerc, la
răscrucea brațelor superior și laterale. / Prezintă înscris în alfabet
chirilic: braț superior – INȚIO; braț superior – IS HS; braț lateral stînga
– NI; braț lateral dreapta – KA, înscrise în cerc. Dimensiuni: H –
205,5 [cm]; l – 76 [cm]; Gr – 22 [cm]. Prezintă înscris cu alfabet chirilic,
prin excizare, pe brațul stîng, lateral: 1831 IOLIE 2. […] Traducere: Mirea
Erei [învechit înseamnă preot; cu variantele: iereu / ierei – cf. nota de
subsol]. La această sfîntă cruce odihnește robul lui Dumnezeu: Maria,
prezbitera Sultana, Teodor, Dumitru, Scarlat, Calici? [semnul ? marchează
litera indescifrabilă], Dobre și cu tot neamul. / Notă: Pe Protopopul Mira
l-am găsit menționat într-un document din 30 decembrie 1850 ca
moșnean Poenar și Pisculesc care i-a adus inginerului hotarnic un act
doveditor al proprietății moșnenilor, datat 7093 (1584 d. Hr.) decembrie
17. La anul 1872 Mirea Erei este menționat ca protopop și binefăcător al
Bisericii de lemn „Sf. Nicolae“ din Poiana (a dăruit mai multe candele din
argint și un policandru): „S-ta sa Părintele Protopop Mirea
Schevofiboru [în notă: probabil Schevofilax – Funcție legată de sacristie,
încăpere anexă a bisericii, în care se păstrează obiectele de cult și
veșmintele preoțești] Poenaru. (V. pp. 118-119).

Moșnenii Bărăganului. Istoria crucilor de piatră de la

Poiana, județul Ialomița este o apariție editorială meritorie, necesară
istoriei românimii, căci în prea multe rînduri a fost măsluit adevărul despre
originea, evoluția și destinul poporului făuritor tenace de civilizație și
cultură în spațiul carpato-dunărean supus experimentelor de tot felul.

(București, 1-9 undrea 2020).

[1]București, Editura Corint Books, 2020.

[2] Trebuie să fac precizarea că e vorba despre tatăl istoricului

Constantin C. Giurescu și bunicul lui Dinu C. Giurescu.

[3] Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 118, citîndu-l pe Miklosich.

 [4] Atestată din anul 1737 la Poiana, de unde a fost adusă şi tîrnosită
la 17.12.2000 avînd hramurile „Sf. Ierarh Nicolae“ şi „Buna Vestire“.
Biserica se deosebeşte prin împărţirea veche a interiorului separat pentru
femei şi bărbaţi şi prin icoana Sfinţilor Mihail şi Gavril. (Cf. Dan Corneliu
Brăneanu)