Boldea Ligia Nobilimea Romaneasca Din Banat Xiv Xvi 2002

https://biblioteca-digitala.
ro
LIGIA BOLDEA
NOBILIMEA ROMÂNEASCĂ
DIN BANAT
ÎN SECOLELE XIV-XVI
(Origine, statut, studiu genealogic)
https://biblioteca-digitala.ro
LIGIA BOLDEA
NOBILIMEA ROMÂNEASCĂ
DIN BANAT
ÎN SECOLELE XIV-XVI
(Origine, statut, studiu genealogic)
EDITURA BANATICA
Reşiţa
2002
Consilier editorial: Petru Călin
Coperta: Octavian Şuhani
ISBN 973-98446-6-9
CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă se doreşte o incursiune în istoria socială a Banatului

medieval, cu intenţia de a pune în evidenţă şi analiza o categorie socială aparte,
ignorată sau tratată cu superficialitate din motive mai mult sau mai puţin
justificabile, este vorba de nobilimea română bănăţeană, continuatoare o vreme a
vechilor tradiţii cneziale româneşti. Interesul nostru faţă de acest subiect s-a
conturat în urmă cu un deceniu, încă din timpul anilor de studiu la prestigioasa
universitate clujeană, fiind stimulat de resuscitarea cercetării ştiinţifice asupra
elitelor sociale româneşti din Transilvania şi Banat, pornind de la o bază
documentară mult mai generoasă decât atenţia de care această categorie socială s-a
bucurat din partea istoriografiei române de până atunci. Demersului nostru, de care
ne-am ataşat atât datorită interesului suscitat de o tematică ce s-a dovedit incitantă,
cât şi dintr-o afinitate personală faţă de spaţiul ce constituie cadrul istorico-
geografic al lucrării, i s-a oferit un material documentar şi bibliografic ce a putut fi
fructificat precum şi o întrebare tentantă: se poate vorbi, la nivelul Banatului
medieval, despre o nobilime românească de origine cnezială, încadrată la un
moment dat din punct de vedere social şi juridic feudalităţii oficiale a statului ?
Răspunsul afirmativ este rezultatul mai multor ani de studiu asupra informaţiei în
principal documentară, completată cu o bibliografie ce a devenit tot mai consistentă
în ultimul deceniu, rezultat suspus atenţiei opiniei de specialitate prin intermediul
lucrării de faţă.
Dintr-un început dorim să facem precizarea că ne-am întemeiat cercetarea în
primul rând pe informaţia documentară cuprinsă în cadrul colecţiei Hurmuzaki,
completată cu date culese din colecţia naţională Documenta Romaniae Historica,
C. Transilvania sau din lucrările ce conţin şi documentare ale lui Pesty Frigyes
dedicate Banatului de Severin şi districtului cetăţii Caraş. Acestei baze
documentare i s-au adăugat numeroasele lucrări generale şi studii de specialitate,
întrunind opinii diverse, uneori contradictorii, asupra subiectului în cauză.
Conţinutul informaţiei documentare ne-a permis, pe lângă analiza
fenomenului social al nobilimii române bănăţene cuprinsă în primele capitole, şi
realizarea unui amplu studiu genealogic asupra principalelor familii afirmate la
nivelul Banatului cărăşan, reprezentante ale elitei sociale româneşti din spaţiul
celor opt districte privilegiate româneşti. Din punct de vedere cronologic ne-am
limitat introspecţia la două secole de istorie, începând cu mijlocul secolului al XIV-
lea şi până în jurul anului 1552, perioadă care - în opinia noastră - a cunoscut
ascensiunea şi afirmarea acestei mici feudalităţi române de origine cnezială. De
asemenea, în plan teritorial am luat în calcul doar zona Banatului de deal şi de
munte, ţinut care prin specificul său geografic dar şi prin poziţia sa mărginaşă, de
graniţă, a permis conservarea şi perpetuarea acelor autonomii româneşti încadrate
realităţilor statale ale regatului maghiar, care au oferit cadrul necesar dezvoltării
unei elite sociale specifice, tradiţionale româneşti.
Este adevărat că infonnaţia de care am beneficiat s-a dovedit a fi destul de
inegală, astfel încât a fost posibilă doar reconstituirea acelor aspecte ale existenţei
nobilimii bănăţene materializate în documentaţia vremii. Din această perspectivă
ne-a fost relativ uşor să argumentăm originea cnezială a nobililor români bănăţeni,
statutul lor social-juridic de mici feudali locali ori deosebitul merit militar în
virtutea căruia ei şi-au susţinut în fapt situaţia privilegiată în raport cu structurile
similare din alte regiuni ale Transilvaniei. În ceea ce priveşte mediul în care a trăit
această nobilime, elementele vieţii sale materiale dar şi spirituale (în principal
confesionale), informaţiile lacunare, uneori contradictorii, ne-au determinat să
recurgem la avansarea unor ipoteze de lucru în speranţa că cercetările ulterioare le
vor confirma ştiinţific.
Fără a dori să supradimensionăm identitatea acestei elite sociale atribuindu-i
calităţi de care nu s-a bucurat, respingem opiniile care îi neagă dreptul la existenţă
istorică. Este evident că evoluţia cnezimii române nu s-a oprit, în acele regiuni
mărginaşe :tle regatului, la mijlocul secolului al XIV-iea, după care fie că ea a
decăzut în n1ndul supuşilor, fie că s-a dizolvat în masa nobilimii maghiare a
statului. Prezenţa cnezilor nobili bănăţeni, pomeniţi în plin secol XV doar ca nobili
(uneori adăugându-li-se şi specificul etnic - nobiles Va/acizi) în documentele
vremii, rolul pe care aceştia l-au jucat în plan administrativ, judecătoresc şi militar
la nivelul districtelor româneşti se impune cu vigoare din informaţia documentară.
Este vorba de o categorie socială activă şi tenace, care a reuşit, uneori prin
compromis, să acceadă în ierarhia oficială, păstrând în acelaşi timp multe din
particularităţile obârşiei sale cneziale.
Am identificat şapte familii nobile bănăţene de origine cnezială a căror
evoluţie istorică şi genealogică ne-am propus să o reconstituim ca un argument în
plus pentru susţinerea viabilităţii şi vitalităţii unei asemenea categorii sociale
româneşti privilegiate. Ne-am întemeiat demersul atât pe datele oferite de
documentaţia vremii cât şi pe fragmentele de genealogie familială regăsite în
lucrarea lui Ioan Cavaler de Puşcariu sau în cele ale istoricilor maghiari Pesty
Frigyes, Kemeny J6zsef, Nagy Ivan sau Csanki Dezso, propunând atenţiei
specialiştilor propriile variante, ce au depins totuşi de precizia sau imprecizia
informaţiei documentere aferente. Cu siguranţă că atât analiza cât şi schemele
genealogice întocmite sunt perfectibile, mai ales în ceea ce priveşte descendenţele
6
asupra cărora nu ne-am putut pronunţa cu certitudine datorită lacunelor
documentare cât şi practicii medievale de a nu include în sistemul proprietăţii
familiale descendenţele pe linie feminină ce ar fi putut clarifica anumite relaţii de
rudenie. Abordarea monografică a destinului acestor familii ni s-a părut a fi modul
cel mai potrivit de a structura acest demers istoric ce se dovedeşte printre primele
care au abordat o tratare de ansamblu a nobilimii române a Banatului medieval,
abordare despre care vrem să credem că va stimula interesul altor cercetări în
vederea alcătuirii unor sinteze binevenite asupra fenomenului social al elitelor
române bănăţene şi transilvănene.
Profităm de acest spaţiu pentru a mulţumi şi pe această cale domnului acad.
dr. Nicolae Edroiu pentru sprijinul şi deplina solicitudine cu care ne-a călăuzit
această investigaţie încheiată cu obţinerea titlului de doctor în istorie; domnului
prof. univ. dr. Nicolae Bocşan, din a cărui iniţiativă şi cu al cărui sprijin acest
demers s-a putut concretiza; domnului prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop pentru
valoroasele informaţii şi îndrumări oferite pe parcursul anilor de studii şi, alături de
dânsul, domnilor cercet. dr. Adrian Andrei Rusu şi dr. Ioan Drăgan, ale căror
cercetări asupra fenomenului nobilimii române transilvănene, în general, şi asupra
modelului haţegan, în particular, ne-au oferit excelente repere în strădania noastră
istoriografică. De asemenea, aducem mulţumiri domnilor prof. univ. dr. Vasile
Mircea Zaberca, prof. univ. dr. Valeriu Leu şi conf. univ. dr. Dumitru Ţeicu pentru
sprijinul acordat în vederea apariţiei acestui volum. Adăugăm un gând de
recunoştinţă familiei pentru înţelegerea cu care ne-a însoţit dorinţa de a duce la bun
sfârşit această lucrare.
7
CAPITOLUL I
ORIGINEA CNEZIALĂ A NOBILIMII ROMÂNE

DIN BANATUL MEDIEVAL
Originea, ascensiunea şi afirmarea elitei române din Transilvania se

încadrează într-o problematică de mare importanţă a istoriografiei noastre
medievale, ce caută să redea istoriei naţionale un segmant social abandonat
de cercetarea ştiinţifică datorită evoluţiei sale considerate la un moment dat
necorespunzătoare cu o anumită manieră de interpretare, rigoristă şi
ideologizată. Importanţa abordării acestui subiect se desluşeşte din nevoia
de a repune o întreagă categorie socială în drepturile sale fireşti, ca parte
componentă, cu un rol bine definit, a societăţii româneşti medievale
dezvoltată în interiorul arcului carpatic. Existenţa unei asemenea elite
sociale româneşti este acceptată de istoriografia actuală, controversele
manifestându-se însă în jurul originii sale precum şi al evoluţiei după
momentul înnobilării. A fost această nobilime rezultatul dezvoltării
structurilor suprapuse româneşti în secolele XIV-XV sau a fost o creaţie
impusă din exterior ? Ascensiunea ei pe treapta nobiliară a desprins-o
decisiv din mijlocul comunităţii româneşti prin catolicizare şi maghiarizare
sau această nobilime a continuat să fie reprezentanta populaţiei româneşti în
cadrele feudalismului oficial ?
Pornind pe firul istoriei, Banatul, ca spaţiu de locuire cuprins între
Mureş, Tisa şi Dunăre, a reprezentat o străveche vatră de locuire, intens
romanizată în primele secole ale erei noastre, a cărei evoluţie ulterioară
retragerii aureliene a urmat acelaşi curs general, specific procesului de
etnogeneză şi de constituire a societăţii feudale româneşti. Ca şi pretutindeni
în aria de locuire a poporului român, primele forme de organizare social-
economică cunoscute în regiune au fost obştile săteşti libere din cadrul
cărora, pe parcursul secolelor, s-a desprins o categorie a stăpânilor feudali,
9
care au luat în stăpânire pământurile şi pe lucrătorii lor, de a căror muncă
valorificatoare se vor bucura de acum înainte. Primele atestări documentare
amintesc această feudalitate de origine prestatală folosind termenii de cnezi.
voievozi, duci, jupani, juzi, o interesantă dualitate lingvistică latino-slavă ce
desemnează una şi aceeaşi realitate socială. Dezvoltarea economică a
comunităţilor obşteşti libere, stratificarea tot mai accentuată în plan social a
atras după sine, în mod inevitabil. şi apariţia primelor forme de organizare
politică româneşti. Tradiţia privind existenţa în Transilvania şi Banat, în
secolele IX-XI, a mai multor cnezate şi voievodate înregistrată de notarul
anonim al regelui Bela, se regăseşte reconfirmată de Viaţa Sf Gerhard. care
îl menţionează pe un Ahtum, urmaşul lui Glad, unul din voievozii amintiţi
de notarul anonim 1• În cadrul acestor unităţi teritorial-politice trebuie
plasată dezvoltarea cnezimii ca feudalitate tradiţională, originară a
românilor din interiorul arcului carpatic şi din ţinuturile sud-vestice,
anterioară cuceririi maghiare. Modul în care această elită românească a
evoluat în primele secole ale celui de-al II-iea mileniu a depins în bună
măsură de impactul pe care penetraţia maghiară l-a avut asupra structurilor
sociale şi politice găsite în aceste locuri.
În cazul originii nobilimii române bănăţene, ascendenţa ei cnezială
apare ca o realitate indiscutabilă, susţinută de o bogată bază documentară de
secol XIV-XV. În plan evolutiv, ca a fost o rezultantă a transformărilor pe
care cnezimea - ca feudalitate străveche, de origine prestatală - le-a suferit
pe parcursul diferitelor etape ale exercitării dominaţiei maghiare asupra
Transilvaniei şi a Banatului. Opinia lui H.H. Stahl potrivit căreia cnezimea
şi-ar avea originea în nobilimea gentilică a populaţiilor migratoare, supra-
pusă obştilor săteşti locale 2 apare, în acest context, lipsită de temei. De
altfel, însuşi autorul va reveni parţial asupra afirmaţiei, acceptând posibili-
tatea apariţiei unei clase feudale în interiorul obştilor libere, în legătură cu
prestaţiile plătite migratorilor. Istoriografia românească a devenit cu timpul
unanimă în a situa originea cnezilor în interiorul comunităţilor săteşti libere,
conturându-se însă două orientări principale: una, ce subliniază originea lor
1
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, I (Faptele ungurilor de secretarul anonim
al regelui Bela), Bucureşti, 1934; Legenda Sancti Gerhardi episcopi, în Scriptores
Rerum Hungaricarum, II, Budapesta, 1938.
2
H.H. Stahl, Colltribuţii la studiul satelor devălvaşe româneşti, l, Bucureşti, 1958,
p.31.
10
gentilică, deci de la început ereditară 3 şi alta, ce consideră originea lor ca
decurgând din instituţiile administrativ judecătoreşti, iniţial elective, ale
comunităţii săteşti • În fapt, priviţi iniţial ca şi conducători de obşti cu
4
atribuţii judiciare, administrative şi militare, principiul eligibilităţii poate fi

justificat în virtutea criteriilor ce au decurs firesc din obiceiul pământului,
ce consta în însemnătatea economică şi politică a cneazului şi în calităţile
lui morale. Cristalizarea treptată a relaţiilor feudale în cadrul acestor
comunităţi teritoriale, modificările substanţiale ce au apărut în legătură cu
raporturile existente între fruntaşii şi membrii de rând ai obştilor în legătură
cu stăpânirea principalului mijloc de producţie - pământul, a făcut ca, în
timp, cnezatul să se transforme într-o stăpânire ereditară, cu caracter alodial.
Cursul firesc al dezvoltării societăţii feudale româneşti a fost deturnat,
în Transilvania şi Banat, de cucerirea maghiară, ce a suprapus peste vechile
instituţii social-politice şi confesionale româneşti cadre noi, inspirate din
occidentul european. În Banatul de deal şi de munte pătrunderea maghiară s-
a desfăşurat mai lent, în paralel cu organizarea comitatelor realizată la
sfărşitul secolului al XII-iea, ea devenind mai pregnantă odată cu veacul
următor, moment în care încep să apară şi primele menţiuni documentare
despre români şi despre elitele lor5 . Particularităţile geografice ale Banatului
cărăşan au permis perpetuarea timp' mai îndelungat a vechilor forme
instituţionale româneşti precum şi a stăpânirilor cneziale, integrate de acum
înainte domeniului regal (sau al cetăţilor regale). Zonele depresionare
bănăţene, leagăn al viitoarelor districte privilegiate, prin poziţia lor de
graniţă şi prin relieful predominant colinar şi montan, s-au dovedit prea
puţin prielnice proliferării marilor domenii laice şi ecleziastice, fapt ce a
permis ca acest ţinut să îşi menţină capacitatea de a genera o nobilime
românească pe temeiul stăpânirii cneziale tradiţionale, cu condiţia adaptării
sale la rigorile juridice şi confesionale pretinse de societatea ungară 6 . Se
3
Dinu C. Arion, Cnejii (chinejii) români. Contribuţii la studiul lor, Bucureşti, 1938,
p.33.
4
Ioan Lupaş, Realităţi istorice în voievodatul Transilvaniei din secolele XII-XVI, în
Anuarul Institutului de Istorie Naţională, VII, 1936-1938, p. 10; Avram Andea, Banatul
cnezial până la înstăpânirea habsburgică ( 1718 ), Reşiţa, 1996, p. 150.
5
Viorel Achim, La feodalite roumaine du royaumt: de Hongrie entre orthodoxie et
catholicism. Le cas du Banat, în Colloquia, l, 1994, nr. 2, iul.- dec., p.18.
6
Ioan Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut.
evoluţie), în Nobilimea românească din Transilvania. (Az erdelyi roman nemesseg),
Satu Mare, 1997, p. 42.
11
poate afirma că în perioada secolelor XII-XIII cnezii români, în calitate de
fruntaşi ai comunităţilor locale rurale, şi-au consolidat desprinderea din
rândul obştilor săteşti, evoluând înspre statutul de stăpâni ereditari ai
satelor, ceea ce a făcut ca cnezatul să se transforme treptat într-o stăpânire
feudală specific românească, de acum înainte interesul posesorului ei fiind
acela de a obţine într-un fel sau altul recunoaşterea autorităţii statale.
În epoca arpadiană, cu toate că Ungaria a fost un stat catolic, cu
structuri feudale de tip occidental, regii din această dinastie au respectat în
general religia populaţiei româneşti, cât şi organizarea sa socială bazată pe
dreptul cutumiar, pe acel ius valachicum, fundamentul proprietăţii funciare
având un caracter alodial, net diferit de proprietatea concesionată după
dreptul feudal tipic, bazată pe documentul scris acordat de rege 7 . Aceste
realităţi caracteristice primei faze a stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei
şi a Banatului încep să se modifice parţial începând cu secolul al XIII-iea,
pe măsură ce stăpânirea donativă, concesionată, tinde să ia locul celei
alodiale sau patrimoniale odată cu politica socială a regelui Andrei II ( 1205-
1235) prin care acesta a desfiinţat în 1222 deosebirea dintre beneficii şi
bunuri patrimoniale şi a creat o egalitate juridică între nobilimea
beneficiară şi cea patrimonială 8 • În regiunea Banatului cărăşan, politica
donativă a regilor arpadieni din secolul al XIII-iea a avut urmări mult mai
reduse faţă de zonele de câmpie, expuse constituirii marilor domenii feudale
atribuite de către regalitate nobilimii laice sau ecleziastice. Ca urmare,
stăpânirile cneziale româneşti s-au perpetuat, fiind încadrate în regimul
general al dreptului feudal ce consta în recunoaşterea tacită, de facto, a
situaţiei existente şi nu dintr-o asimilare completă cu regimul posesiunii
nobilimii maghiare ce decurgea dintr-o donaţie iniţială regală, care era o
regulă pentru feudalii maghiari. Instituţia acestui dominium eminens, chiar
într-o formă mai puţin severă aplicată de regii arpadieni, a făcut ca
proprietatea alodială românească să devină posesiune dependentă de
coroana regală prin intermediul comiţilor sau a castelanilor regali, ea putând
fi comparată cu un fel de uzufruct tacit consimţit cu caracter ereditar, însă
7
Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-X/V, Bucureşti,
1981, p. 238; Dan Gr. Pleşia. La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et
evolution, în Revue Roumaine d'Histoire, 3, 1987, p. 188; Ioan A. Pop, Structures
ethniques et confessionnelles dans la Hongrie et la Transylvanie au Moyen Age (Xf -
XIV siecles), în Colloquia, L 1994, nr. 2. iul.-dec., p.14.
8
Apud A. Andea, op.cit., p.61.
12
grevat de anumite obligaţii specifice. Posesorii acestor cnezate îşi păstrau
însă libertatea de a dispune de moşiile lor, pe care le puteau transmite,
moşteni, zălogi sau vinde. Este forma specifică prin care proprietatea
cnezială românească, deţinută în baza vechiului drept cnezial (more
keneziatus), s-a perpetuat în zonele mărginaşe ale Transilvaniei şi Banatului
şi a parcurs întreg secolul al Xiii-lea, făcându-şi apariţia în documentele
care încep să prolifereze odată cu veacul următor, ca possessio, dominium, o
stăpânire în înţelesul feudal al cuvântului 9 . Suprapunerea dreptului regal de
proprietate asupra cnezatelor româneşti a expus aceste stăpâniri
deposedărilor, fenomen ce a luat de altfel amploare în zonele centrale, de
câmpie, ale Transilvaniei şi Banatului, în urma căruia cnezii, decăzuţi din
dreptul lor de stăpânire, au devenit simpli villici. Pentru a evita o asemenea
situaţie, cnezii români bănăţeni s-au pus în serviciul suveranului şi al
reprezentanţilor acestuia pentru a obţine recunoaşterea oficială în calitatea
lor de stăpâni, prestând o serie de obligaţii militare, fiscale şi materiale. Or,
prin acest sistem de drepturi şi obligaţii, cnezimea română a dovedit că
poseda în acea vreme atributele principale justificării statutului lor de
feudali - stăpânirea asupra pământului şi prestarea serviciului militar. Avea
ca secolul al XIV-iea să determine modificări de esenţă în structura socială a
regatului pe fondul cărora, într-un complex de evenimente social-politice,
militare şi confesionale, o parte a cnezimii române să facă tranziţia de la
statutul de feudalitate străveche a ţării, nerecunoscută în mod oficial de către
regalitate, la cel de nobilime confirmată prin actul scris în drepturile sale,
deci cuprinsă în ierarhia feudală a statului, tranziţie care se va realiza însă
individual şi nu global.
Evenimentul care va bulversa ordinea de lucruri instituită de Arpa-
dieni s-a produs la începutul secolului al XIV-iea, fiind vorba de urcarea pe
tronul Ungariei a dinastiei de Anjou, moment ce a semnificat cu mult mai
mult decât un simplu schimb dinastic. A fost vorba de o reorientare de fond
a politicii sociale şi confesionale a regatului, cu serioase implicaţii asupra
cnezilor şi instituţiei cnezatului, stăpânirea românească de pământ dovedind
două impedimente majore în calea acceptării sale ca atare: lipsa actului scris
(ce realiza legătura în dublu sens între posesor şi principalul donatar -
regele) şi confesiunea ortodoxă a deţinătorului, într-un regat cu veleităţi
9
Petre P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1964,
p. 83; Ion Băltariu, Vechile instituţii juridice din Transilvania. Contribuţii la istoria
dreptului românesc, Aiud, 1944, p. 188.
13
apostolice, angrenat în lupta împotriva schismaticilor şi a ereticilor. Noul
rege, venit din Occidentul european ca purtător al celor mai pure principii
ale dreptului feudal, era decis a le impune riguros în cadrul general româ-
nesc, în încercarea sa de afirmare a autorităţii regale. Din această cauză,
lupta dintre normele de drept tradiţionale ale cnezilor şi noile principii
feudale occidentale, bazate pe documentul scris de conferire regală, avea să
fie deosebit de accentuată 10 . Aşa se prezenta situaţia stăpânilor români de
pământuri ai Banatului medieval începând cu secolul din care evoluţia lor
poate fi urmărită pe baza informaţiei documentare, reţinând totuşi afirmaţia
lui Radu Popa potrivit căreia adevăratul cnez şi adevăratul cnezat sunt cele
din epoca imediat anterioară primelor documente scrise, iar seria de infor-
maţii de care dispunem nu fac altceva decât să oglindească transformările
pe care le-a suferit instituţia ca urmare a unui conflict de interese cu
soluţionări diferite de la o regiune la alta şi de la o epocă la alta 11 .
În fapt, actualmente nu putem justifica existenţa nobilimii române din
Banat (dar şi din Haţeg ori Maramureş), aşa cum apare ea în documente
odată cu sfârşitul secolului al XIV-iea şi pe parcursul veacului următor, dacă
nu acceptam ideea anterioarei sale existenţe cneziale, ce presupunea, con-
form mărturiilor documentare, calitatea de stăpân de pământ şi supuşi, cât şi
serviciul militar prestat regalităţii. A ne imagina că dominaţia maghiară a
nivelat toate structurile sociale româneşti aşezând deasupra lor o supra-
structură nouă nu explică ascensiunea nobilimii române bănăţene. Din acest
pun~t de vedere, evoluţia neîntreruptă a unei părţi a cnezimii din Banat pe
calea nobilităţii este neîndoielnică. De altfel, primele menţiuni documentare
asupra cnezilor bănăţeni mărturisesc asupra caracterului lor de feudalitate
locală, tradiţional românească, prezentându-i ca având toate atributele
necesare statutului social-juridic corespunzător. Chiar din primele informaţii
păstrate reiese faptul că românii au avut stăpâniri ereditare încă din secolele
anterioare veacului al XIV-iea, dovadă stând un document din 1350 prin
care voievodul Ioan (sau Lupcin), fiul lui Iuga, a fost repus în drepturile sale
ereditare asupra moşiilor Spini (Tyvis), Prisaca (Gepu) şi multe altele (ac
aliae quam plures possessiones) din districtul Sebeş, dobândite sau confir-
mate (documentul nu este clar în această privinţă) predecesorilor săi cu un
secol în urmă de către regele Bela IV al Ungariei (1235-1270), posesiuni
10
Ligia Boldea, Câteva opinii privitoare la originea şi evoluţia nobilimii române din Banat
(sec.XIV-XV), în Acta Musei Napocensis, XXIV-XXV, 1987-1988, p. 1120.
11
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-iea, Bucureşti, 1970, p. 146.
14
uzurpate la un moment dat prin forţă 12 . Pe lângă atestarea acestui vechi
drept de stăpânire documentul reprezintă şi una din cele mai vechi mărturii
de care dispunem până în prezent despre existenţa în aceste părţi bănăţene a
unei comunităţi româneşti conduse de un voievod, ce nu putea fi decât
continuatoarea unei organizări social-politice româneşti avansate, surprinsă
de penetraţia maghiară în zonă şi supusă ulterior autorităţii cetăţilor regale.
Informaţia nu este însă singulară, în 13 70 fiind pomenit Radu, voievod şi
comite de Cuieşti (Radu[ waywoda comes de Kuesd) 13 , personaj ce pare a
cumula atât vechile atribuţii ale unui fruntaş al comunităţilor româneşti
teritoriale, cât şi pe cele ale unui dregător regal, o împletire interesantă între
tradiţia ancestrală şi realitatea dată de noile cadre integratoare.
Stăpâniri ereditare şi supuşi a deţinut şi familia cnezului Baciu (Bach
Kenesius) care, în 1319, protestează împreună cu fiul său Ioan înaintea
comitelui Simon de Caraş împotriva lui Paul zis Oloz care i-a transferat în
alt loc pe locuitorii din satul său Egrus (Agriş) 14 . Patruzeci de ani mai
târziu, în 1360, urmaşul său Dominic, fiul lui Ioan, se judecă cu Laurenţiu
Himfy pentru posesiunile sale moştenite (avitice) Agriş, Zeuren, Ozyag şi
Bakrand din districtul Sebeş 15 . Continuitatea de stăpânire a cnezilor asupra
posesiunilor lor ereditare este astfel o certitudine, cele trei documente
prezentate sugerând însă şi o altă realitate ce confrunta cnezimea română în
acele decenii - un posibil proces de catolicizare ce a afectat personajele în
cauză, ilustrat de dubla denumire a voievodului Ioan Lupcin sau de numele
nepotului cnezului Baciu, ce aparţine fără echivoc onomasticii catolice.
Relaţia cnezi-supuşi, din perspectivă social-economică, nu este suficient de
concludentă din conţinutul documentelor, deoarece acestea consemnează cu
precădere problemele de drept public, eventualele înţelegeri scrise _sau
consemnări de dări ce ţin de dreptul privat fiind practic aproape inexistente
în evul mediu 16 • Din formulările înscrise în documentele ce atribuiau cnezi-
12
Ştefan Olteanu, Un document inedit privind istoria Banatului în secolele X/li-XIV, în
Studii. Revistă de istorie, XVII, 1964, nr. 5, p. 1141.
13
Pavel Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a
populaţiei băştinaşă, în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, 1964, p. 323-324.
14
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I, Bucureşti, 1887, p.
579, nr. 457; Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998, p. 290.
15
Apud Ioan Cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române,
Sibiu, 1892, p. 132.
16
Georges Duby, Seigneurs et paysans (Hommes et structures du Moyen Age, li), Paris,
1993, p. 20.
15
lor anumite posesiuni împreună cu pertinenţele lor şi cu obligaţiile pe care
acestea le incumbă putem deduce însă faptul că aceştia şi-au exercitat direct
autoritatea asupra supuşilor, de la care percepeau diferite dări înscrise în
obligaţiile generale feudale. Această situaţie particulară este rezultatul unei
duble ierarhizări în societatea românească bănăţeană: cnezii împreună cu
supuşii lor, la rândul lor subordonaţi dregătorilor regali instituiţi în zonă.
Faptul că asemenea obligaţii nu au fost consemnate în scris nu trebuie să
mire; ele apăreau ca fireşti pentru epoca respectivă, fără a mai fi necesară o
consemnare specială 17 .
Pe lângă stăpâniri funciare ereditare cnezii se dovedesc a fi prestat,
încă din secolele anterioare, o serie de obligaţii militare faţă de suveran,
calitate esenţială a grupului nobiliar în lumea medievală. Astfel, este
pomenit în 1256 Iacob Gerlicze, probabil membru al comunităţii cneziale
bănăţene şi strămoş al familiei nobililor Gârlişte de Rudăria, căruia regele
Bela IV îi dăruieşte o moşie în Banat pentru serviciile sale militare aduse în
conflictul cu tătarii de pe râul Sayw (Sajo) 18 • În ceea ce priveşti exercitarea
acestor atribuţii militare începând cu secolul XIV, majoritatea documentelor
de confirmare a cnezilor în vechile lor stăpâniri, prin care s-a realizat
înnobilarea acestora, fac referire la credincioasele slujbe militare prestate
regalităţii. Şi tot din calitatea lor de stăpâni ai pământului a decurs şi dreptul
de jurisdicţie al cnezimii române asupra supuşilor de pe moşiile lor,
semnificativ fiind exemplul lui Iuga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic,
cărora, în 1352, pe lângă dreptul de a popula un pământ nelocuit (terra
deserta) de pe teritoriul Văii Mâtnic în districtul Sebeş, comitele de Caraş le
acordă şi dreptul de a judeca în toate cauzele, cu excepţia cazurilor de
tâlhărie, furt şi incendiere ce ţineau de jurisdicţia majoră 19 • Cnezii bănăţeni
apar apoi, începând cu anul 1363, ca făcând parte, alături de oamenii de
rând ai districtelor şi mai târziu de nobilii români, din adunările româneşti
ce au jucat un rol însemnat în perimetrul social-juridic al celor opt districte
pri vilegiate 20 .
17
I.A. Pop, Statutul cnezilor supuşi pe domeniile feudale din Transilvania în secolul XIV,
în Societate medievală şi modernă românească, Cluj-Napoca, 1985, p. 104.
18
Hurmuzaki, op.cit., l, p. 278, nr. 205.
19
Ibidem, 112, p. 28, nr.21; Gheorghe Ciulei, Gheorghe G. Ciulei, Dreptul românesc în
Banatul medieval, Reşiţa, 1997, p. 20.
~ 0 I.A. Pop, Instituţiile medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în
secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 68.
16
Din analiza acestor documente reiese faptul că până în prima jumătate
a secolului XIV zona Banatului de deal şi de munte, mai puţin afectată de
pătrunderea maghiară, a permis păstrarea aproape nealterată a instituţiei
cneziale, cnezii liberi continuând să exercite atributele ce se regăsesc în
profilul unui feudal. Se integrau ei însă în acel moment nobilimii oficiale a
regatului? Răspunsul este negativ din mai multe puncte de vedere. În primul
rând, cnezimea a reprezentat feudalitatea străveche a ţării, anterioară
cuceririi maghiare şi nu o creaţie a suveranului, nobilitatea sa decurgând, în
baza dreptului românesc, din faptul că au avut stăpâniri funciare
(recunoscute o vreme în mod tacit de autoritatea centrală), realitate contrară
normelor de drept feudal occidentale în cadrul cărora nobleţea era ataşată în
mod obligatoriu unui act regal de donaţie. În al doilea rând, deşi cnezimea
română s-a bucurat de oarecare privilegii ce au decurs din dreptul de
stăpânire asupra pământului, ea nu a fost beneficiara unor privilegii globale,
pe baza cărora să se constituie ca o "stare" în nume etnic, situaţie ce devine
din ce în ce mai frustrantă odată cu secolul al XIV-iea. De altfel, deşi a avut
drept de judecată asupra supuşilor săi în toate pricinile minore, ea nu a
dobândit niciodată dreptul de ius gladii ce ţinea de jurisdicţia majoră,
atribuit uneori de către puterea centrală marilor nobili ai regatului, aşa după
cum nici în exercitarea sarcinilor militare ea nu a avut parte de scutirile
acordate încă de regii arpadieni nobilimii ţării. Dar poate că unul din cele
mai puternice impedimente ce a împiedicat echivalarea cnezimii române cu
nobilimea oficială a statului a fost apartenenţa sa la ritul ortodox, confesiune
care, deşi creştină, a fost considerată în spaţiul regatului maghiar, puternic
influenţat de politica prozelită a Romei, ca fiind "schismatică". Deoarece
din secolul al Xiii-lea papalitatea a asimilat treptat schisma cu erezia, acest
lucru a făcut din stăpânii de pământ ortodocşi iniusti possesores. Or, este
cunoscut faptul că în Ungaria medievală nici un grup necatolic nu a devenit
21
"stare" sau "natiune"
, .
În complexul context social-politic şi militar de la sfărşitul secolului al
XIV-iea, suferind vexaţiile sociale şi confesionale determinate de diploma
regală din 28 iunie 1366, ce condiţiona nobilitatea de existenţa actului scris
şi de aparteneţa la catolicism, ascensiunea cnezilor români ortodocşi a părut
definitiv compromisă. Situaţia lor reală, de posesori ai moşiilor părinteşti în
baza dreptului cnezial, a fost periclitată de faptul că ei nu au beneficiat de
21
Idem, Elita românească din Transilvania„., p. 55.
17
recunoaşterea oficială asupra acestor stăpâniri, după cum ortodoxismul lor
reprezenta, de acum înainte, un virtual motiv al deposedării lor. Este dificil
de precizat măsura în care s-au aplicat prevederile diplomei regale însă, din
desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, se poate bănui că latura sa
restrictivă a fost adesea eludată. Este cert faptul că, începând cu a doua
jumătate a secolului al XIV-lea şi pe parcursul secolului al XV-iea, o mare
parte a cnezimii româneşti a obţinut confirmarea în stăpânirile strămoşeşti
prin titlurile de nouă danie, proces ce poate fi echivalat cu "înnobilarea" lor,
realizată cu concursul puterii centrale. Ioan Bogdan a susţinut totuşi ideea
că, odată înnobilaţi, aceşti cnezi au încetat să mai fie români, fie de bună
voie, fie siliţi de dispoziţiile date de Ludovic şi confirmate de Sigismund in
1428, ei trec la catolicism pentru a-şi putea păstra domeniile 22 . Problema
nu este deloc simplă, tocmai din lipsa unor izvoare documentare relevante; a
accepta o catolicizare masivă a cnezilor nobili români începând cu a doua
jumătate a secoluluin al XIV-lea este o ipoteză la fel de hazardată ca şi
respingerea totală a unei asemenea transformări. Fenomenul catolicizării
prin înnobilare a fost, desigur, prezent în rândul cnezilor nobili bănăţeni,
însă nu într-o proporţie covârşitoare, cel puţin nu de la sfârşitul secolului al
XIV-lea. Şansa cnezimii române bănăţene de a supravieţui şi evolua a stat în
iminentul pericol otoman ce ameninţa fruntariile de miazăzi ale regatului,
precum şi în interesul deosebit pe care puterea centrală, începând cu
Sigismund de Luxemburg şi mai ales în vremea Corvineştilor, l-a acordat
nobilimii mici şi mijlocii a regatului, inclusiv cnezilor şi nobililor români, în
politica sa de centralizare şi întărire a autorităţii regale, categorii sociale pe
care le-a opus cu succes marii nobilimi, mereu tentată să se revolte.
Din această perspectivă, a doua jumătate a veacului al XIV-lea a
marcat cotitura decisivă în evoluţia cnezimii bănăţene, ce s-a reflectat
printr-un proces mai intens de stratificare a acestei categorii sociale din
rândul căreia, prin înnobilare, pe parcursul secolului al XV-lea o parte va fi
asimilată juridic cu nobilimea regatului. Acest proces de transformare a
calităţii lor juridice s-a făcut în urma coliziunii intereselor cnezilor cu cele
ale suveranului, prin intermediul concesiunii feudale, al noilor danii, în
realitate prin întărirea în propriile posesiuni strămoşeşti, puterea centrală
fiind mai tolerantă faţă de instituţiile autohtone din Banat, ţinut aflat într-o
zonă mereu periclitată de presiunile externe, de a cărui capacitate militară
22
Ioan Bogdan, Despre cnejii români, în Scrieri alese, Bucureşti, 1968, p. 185.
18
regele a avut mereu nevoie. Important de subliniat este faptul că prin
înnobilare cnezii bănăţeni nu şi-au modificat esenţial situaţia, ei rămânând
aceiaşi posesori funciari, stăpânindu-şi moşiile după rânduiala vechiului
more Keneziatus, îndeplinindu-şi atribuţiile şi exercitându-şi drepturile de
stăpânire după legile nescrise ale locului 23 . Nu putem accepta opinia potrivit
căreia, în urma înnobilării (proces ce ar fi presupus implicit catolicizarea şi
apoi maghiarizarea lor), cnezii nobili s-ar fi desprins complet de comunita-
tea românească de origine, pătrunzând în categoria nobilimii maghiare căci,
şi atunci când sunt înnobilaţi, situaţia lor social-economică rar a depăşit
treapta inferioară a ierarhiei nobiliare. În consecinţă, se acceptă astăzi faptul
că, odată recunoscuţi oficial prin acte scrise, cnezii au continuat o vreme să
păstreze pecetea originii lor, pentru sfârşitul de secol XIV şi prima jumătate
a secolului al XV-iea documentele indicând existenţa concomitentă atât a
nobililor români, stăpânind pământul în baza dreptului cnezial, cât şi a
cnezilor recunoscuţi prin acte sau a cnezilor ce nu au obţinut oficializarea
statutului lor social juridic. Pe măsura scurgerii timpului, această stratificare
începe să se polarizeze până când, din a doua jumătate a veacului al XV-iea,
proprietarii români vor fi desemnaţi doar ca nobili, cnezii desemnând
numai pe fruntaşii românilor aflaţi în diferite grade de dependenţă feudală
pe domeniile cetăţilor regale sau pe domeniile private 24 •
Asupra statutului social-juridic, a formelor de stăpânire ale
pământului, a rolului militar jucat de cnezii şi nobilii bănăţeni, precum şi a
mutaţiilor în plan confesional urmează să zăbovim în capitolele următoare,
cu intenţia conturării trăsăturilor definitorii ale fenomenului nobilimii
române bănăţene. În planul evoluţiei istorice, documentele au permis
identificarea a şapte familii nobile de origine cnezială, a căror existenţă în
perimetrul oarecum protejat faţă de imixtiunile străine al celor opt districte
privilegiate am încercat să o reconstituim pe o perioadă de aproximativ 200
de ani, de la debutul lor documentar (semnalat în a doua jumătate a
secolului al XIV-iea) şi până în jurul anului 1552, perioadă ce corespunde
ascensiunii şi afirmării depline a acestui segment destul de numeros, definit
uneori în epocă prin folosirea sintagmei de "nobili români" (nobiles
Valachi). Pentru unele dintre aceste familii legătura cu trecutul lor cnezial
23
I.A. Pop, Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din
Transilvania în secolele XIV-XV, în Revista de istorie, 34, 1984, nr. 11, p. 2099.
24
Ioan Drăgan, Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în Nobilimea românească
din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 114.
19
se poate realiza cu uşurinţă pe baza informaţiei documentare de care
dispunem (cazurile familiilor Deş de Temeşel, Măcicaş de Tincova şi
Mâtnic de Ohaba Mâtnic ). Pentru altele însă, creionarea originii lor cneziale
se deduce din anumite acte mult mai târzii decât momentul real al
înnobilării (familiile Bizerea de Caransebeş, Fiat de Armeniş şi Gârlişte de
Rudăria) sau pe baza unor analogii cu familiile nobile omonime (familia
Racoviţă de Caransebeş). Cele şapte familii române, continuatoare ale
cnezimii bănăţene, s-au individualizat în timp prin stăpânirile lor bine
delimitate, adevărate patrimonii familiale ce s-au transmis din generaţie în
generaţie, într-o remarcabilă continuitate de muncă şi tradiţie. Cu timpul,
coeziunea familială impusă nobililor de interesul economic s-a consolidat
prin practicarea aceloraşi tipuri de activităţi şi prin dezvoltarea unei
identităţi mentale fundamentate pe o educaţie în spiritul tradiţiei feudale 25 .
Această stare de fapt s-a materializat în documente prin apariţia unui nume
comun tuturor membrilor ce alcătuiesc nucleul unei familii, nume ce a
derivat, potrivit unei cutume mai generale, dintr-un toponimic, împrumutat
cel mai adesea de la o stăpânire patrimonială, fundament al averii familiale
sau dintr-o poreclă ori un supranume purtat de un membru de seamă şi
adoptat de către ceilalţi. Primul caz este şi cel mai răspândit, toate familiile
nobile bănăţene purtând ca patronimic numele uneia din principalele lor
stăpâniri funciare. Întâlnim însă şi cazurile în care acestor patronime le-au
fost ataşate fie prenumele unui membru, de bună seamă marcant al familiei
(ilustrativ fiind cazul lui Deş de Temeşel, cnez al cetăţii districtului
Mehadia, al cărui nume - Deş, Dees - va fi purtat de toţi descendenţii săi)
sau un atribut transformat în nume propriu (de exemplu: "fiat", "fiatal"
însemnând în maghiară tânăr), care ajunge să desemneze întreaga posteritate
a persoanei 26 .
Oricum, privit în ansamblul său, procesul înnobilării unei mari părţi a
cnezimii române bănăţene, prin oficializarea pe baza titlurilor de nouă danie
a unei realităţi existente, a marcat sfârşitul unei etape în evoluţia elitei
româneşti a cărei origine s-a plasat în secolele imediat anterioare cuceririi
maghiare. Veacurile XII-XIII au creat, în anumite zone ale Transilvaniei şi
Banatului, un cadru tolerant, prielnic conservării şi perpetuării vechilor
instituţii feudale româneşti, cu mici ajustări faţă de cerinţele normelor de
25
Robert Fossier, La societe medievale, Paris, 1991, p. 275.
26
Apud Dragoş Lucian Ţigău, Familia Fiat de Armeniş în secolele XV-XVII, în Banatica,
14, 1996, p. 22.
20
drept occidentale ce s-au suprapus realităţilor tradiţionale româneşti.
Începând cu secolul al XIV-lea şi cu schimbarea de dinastie ce a marcat
impunerea mult mai riguroasă a principiilor feudalismului clasic, traiectoria
acestei elite, acceptată în mod tacit de vechea dinastie arpadiană, a început
să se modifice încet dar sigur, ea fiind nevoită să găsească o cale de
adaptare şi integrare în structurile oficiale ale statului pentru a-şi prezerva
stăpânirile şi, în directă dependenţă de acestea, drepturile şi, de ce nu,
privilegiile de clasă. În nici un caz nu putem vorbi de o desprindere a
cnezului înnobilat faţă de comunitatea românească de origine, chiar dacă el
se va catoliciza cu timpul. Nobilii români îşi vor exercita în aceeaşi manieră
autoritatea asupra supuşilor şi obligaţiile faţă de puterea centrală, purtând
încă o bună bucată de vreme pecetea originii lor cneziale, într-o remarcabilă
continuitate de tradiţie istorică.
21
CAPITOLUL II
STATUTUL SOCIAL-JURIDIC AL NOBILIMII

ROMÂNE BĂNĂTENE
'
11.1. Condiţii generale.
Discursul istoriografic actual asupra temei generale în cauză a

dobândit în ultimul deceniu noi dimensiuni, pe măsură ce identitatea social-
politică a nobilimii române a prins un contur bine definit în cadrul
realităţilor medievale transilvănene şi bănăţene. Tema în sine, ignorată sau
evitată în mod deliberat îndeosebi în perioada postbelică din raţiuni ideo-
logice, revine în forţă din nevoia firească de a se completa o frescă socială
aflată încă ÎP căutarea adevăratelor sale contururi. Tendinţa neinspirată de a
prezenta socie~atea românească medievală dezvoltată în graniţele voievoda-
tului Transilvania şi în acea Valachia Cisalpina (cum era definit în actele de
cancelarie Banatul acelor vremuri) în mod unilateral, ca o societate complet
nivelată, redusă la subordonare de către regalitatea maghiară cuceritoare, s-a
dovedit a fi contraproductivă atâta vreme cât însăşi izvoarele documentare
ale istoriei medievale dedicate acestor ţinuturi infirmă prin conţinutul lor o
asemenea abordare a problemei. Presupusa incapacitate a comunităţii
româneşti transilvănene de a genera elite sociale, tendenţios tratată de mulţi
istorici maghiari, preluată prin omisiune de către istoriografia marxistă
românească, a prejudiciat o bună bucată de vreme reaşezarea realităţilor
sociale specifice voievodatului transilvan în adevăratele lor cadre de
manifestare. Singura "concesie" operată a fost aceea a acceptării existenţei
unei feudalităţi române originare, incipiente, în persoana cnezilor şi
voievozilor români, a căror evoluţie ulterioară cuceririi maghiare a fost
interpretată ca fiind mai degrabă regresivă, atâta vreme cât suprapunerea
dementelor feudale alogene în zonele de câmpie a determinat decăderea
22
acestora în straturile inferioare ale societăţii, în timp ce în zonele mărginaşe
de deal şi de munte recunoaşterea oficială a cnezilor şi voievozilor în stăpâ
nirile lor, dublată de catolicizare, a fost privită ca o condiţie a pierderii
etnicităţii lor prin maghiarizare în perioada secolelor XV-XVI, fapt care va
marca în consecinţă sfărşitul existenţei unor asemenea elite româneşti.
O asemenea manieră de interpretare a unui segment important al struc-
turilor sociale transilvănene s-a dovedit a fi din ce în ce mai mult contrazisă
de o bogată informaţie documentară, ce lasă să se întrevadă un peisaj mult
mai nuanţat, cu forme specifice de manifestare ale acestei feudalităţi tradi-
ţionale româneşti, ce a găsit noi posibilităţi de exprimare în arii geografice
ca Banatul, Haţegul, Făgăraşul, Maramureşul sau Zarandul, regiuni unde
infiltraţia elementelor exterioare s-a produs mai târziu şi cu intensitate mică,
permiţând cnezimii române să se conserve sub forma unei categorii de
stăpâni ereditari, cu perspective certe de înnobilare. Particularităţile social-
juridice, militare sau confesionale ale acestor suprastructuri româneşti,
evoluţia lor în cadrele oficializate ale statului maghiar permite conturarea
unor realităţi diversificate, ce scapă şabloanelor impuse în mod arbitrar. Se
pune astfel în valoare o întreagă categorie socială de nobiles Valachi - o
nobilime românească ce a reprezentat o realitate incontestabilă a istoriei
noastre şi, concomitent, o componentă a clasei feudale din Transilvania
medievală şi părţile răsăritene ale regatului Ungariei, care nu poate fi
integrată pur şi simplu în "naţiunea politică" nobiliară identificată cu
naţiunea maghiară, atâta vreme cât ea mai păstrează multe din trăsăturile
specifice perpetuate încă din perioada anterioară cuceririi maghiare.
Am dedicat capitolul anterior sublinierii originii cneziale a nobilimii
române bănăţene, verigă indispensabilă pentru definirea profilului particular
al acestui segment al feudalităţii oficiale de stat. S-a putut constata astfel că,
la adăpostul autonomiilor sale adminstrativ-teritoriale şi a instituţiilor
proprii, în dependenţă directă de suveran prin intermediul unor dregători
teritoriali, cnezimea bănăţeană a evoluat în forme proprii ca o clasă feudală
specific românească, în cadrele largi şi tolerante pentru diversitate ale
regalităţii arpadiene, pentru a se alătura nobilimii regatului în secolele XIV-
XV, ca urmare a recunoaşterii lor oficiale, prin act scris, în stăpânirile lor
strămoşeşti. Identitatea acestor elite, ce nu au ajuns să formeze o "stare" dar
apar adesea în documente în nume etnic - nobiles Valachi -, aderând
individual la clasa nobiliară, trebuie definită în funcţie de ceea ce ea a repre-
zentat la nivelul comunităţii româneşti bănăţene şi în raport cu instituţiile
23
oficializate ale statului. Or, acest lucru presupune definirea clară a statutului
lor social-juridic, începând cu răspunsul la interogaţia dacă aceste structuri
sociale româneşti se pot încadra în noţiunea generală de nobilitate.
O definiţie propriu-zisă a sintagmei "nobilime românească" a fost
avansată de Ioan Drăgan în volumul Nobilimea românească din Transilva-
nia,_ apărut în 1997 din iniţiativa Muzeului Judeţean Satu Mare, una din
primele încercări de punere concertată în discuţie a acestei tematici atât de
controversate 1• Autorul propune două planuri analitice: unul restrâns la a
privi această feudalitate ca reprezentând elita medievală a poporului român
din Transilvania şi părţile răsăritene ale regatului Ungariei, care a reuşit să
obţină recunoaşterea oficială a statutului nobiliar începând cu secolul al
XIV-iea, şi o altă accepţiune, mai largă, ce cuprinde cnezii şi voievozii
români în calitatea lor de feudalitate românească preexistentă cuceririi
maghiare, stăpânitoare de pământ şi supuşi, cu autoritate juridică şi militară
asupra celorlalţi români, care a evoluat în forme proprii ca o entitate socială
specific românească. Coroborând aceste puncte de vedere cu ceea ce izvoa-
rele documentare ale Banatului medieval lasă să se întrevadă, putem accepta
că o asemenea definire încadrează realităţile sociale bănăţene, dezvoltate pe
parcursul evului mediu la nivelul suprastructurii comunităţii româneşti.
În completarea aserţiunilor anterioare considerăm oportun să subli-
niem principalele atribute ale statutului nobiliar, aşa cum transpar ele din
tiparele feudalismului clasic. Din punctul de vedere al statutului social-
juridic, nobilitatea a decurs în primul rând din stăpânirea asupra pământului,
acordată sau recunoscută de către puterea centrală, acestui principal atribut
adăugându-i-se stăpânirea asupra supuşilor (ce a atras după sine privilegii
judiciare şi fiscale), precum şi serviciul militar individual 2• Desigur că o
identificare a nobilimii române bănăţene cu suprastructurile sociale ale
feudalismului clasic, de tip occidental, riscă să apară forţată; fără a supra-
licita însă poziţia şi rolul acestor elite româneşti ale Banatului medieval, pe
baza documentelor ce ne stau la dispoziţie, este necesar a identifica măsura
în care aceste atribute fundamentale ale nobilităţii au corespuns ş1 s-au
manifestat în cazul particular al nobililor români bănăţeni.
1
Ioan Drăgan, Nobilimea română di11 Transilva11ia - o problemă controversată Îll
istoriografia româ11ească, în Nobilimea româ11ă di11 Tra11silva11ia. (Az erdelyi roman
nemesseg ), Satu Mare, 1997, p. 5-6.
2
Georges Duby, Seig11eurs et paysa11s (Hommes et structures du Moyen Age, li), Paris,
1993, p. 209.
24
11.2. Stăpânirea asupra pământului
Primele menţiuni documentare despre românii din Transilvania

prilejuite de valul antischismatic declanşat după anul 1204 demonstrează că
elitele lor - cnezii şi voievozii - aveau posesiuni funciare din vechime
(încadrate teoretic în domeniul regal), posesiuni care urmau să intre în
proprietate nobiliară laică şi ecleziastică sau să rămână elitei româneşti pe
măsura adaptării sale la rigorile juridice şi confesionale pretinse de
societatea maghiară 3 • La fel ca pretutindeni în teritoriile integrate regatului
ungar, în epoca arpadiană au fost asimilaţi tacit cu nobilii toţi proprietarii de
pământ, indiferent de calea pe care au ajuns într-o asemenea postură. În
Banat, consultarea informaţiilor documentare dovedeşte faptul că instituirea
comitatului regal din perioada de început a fiinţării sale a fost îngăduitoare
şi tolerantă faţă de formele mai vechi de organizare în cnezate şi voievodate
ale românilor autohtoni, motivele fiind diverse şi bine întemeiate: pe de-o
parte, legăturile strânse cu românii de peste Carpaţi, cu sudul Dunării şi cu
Vidinul ortodox, pe de altă parte, poziţia mărginaşă a acestui ţinut, ceea ce a
făcut ca nobilimea regatului să fie reticentă în a obţine posesiuni în acest
spaţiu geografic. Cert este că, până către anul 1212, lipsesc actele de dăruire
a moşiilor în Banat, atât pentru comitatul Timiş cât şi pentru Caraş 4 .
Deşi documente care să ateste statutul social juridic al cnezilor şi
voievozilor români bănăţeni până în secolul al XIII-iea nu există, se poate
presupune - urmărind evoluţia lor ulterioară - că stăpânirile lor funciare au
avut, într-o fază iniţială, un caracter alodial, rezultat în urma transformărilor
profunde care s-au manifestat în secolele anterioare în cadrul obştilor săteşti
aparţinând ariei de locuire a poporului român • Organizarea comitatelor
5
regale la nivelul Banatului istoric (Timiş în 1177, Cenad în 1197 şi Caraş în

1200) a modificat simţitor datele problemei, stăpânirile altădată libere ale
cnezilor români fiind subordonate autorităţii regale, astfel încât ele devin
expuse deposedărilor într-o perioadă în care, în plan social-politic, elitele
3
I.A. Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-X/V (origine, statut,
evoluţie), în Nobilimea română din Transilvania, p. 42.
4
Avram Andea, Banatul rnezial până la înstăpânirea Habsburgică ( 1718), Reşiţa, 1996, p.
58.
5
P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1964, p.
67.
25
din Transilvania tind să se constituie în grupuri privilegiate sau stări 6 , în
timp ce în plan confesional, eşecul "unirii" încercate în Bizanţ după
instaurarea stăpânirii latine în 1204 a făcut ca papalitatea să amalgameze
schisma cu erezia, astfel încât apartenenţa la confesiunea răsăriteană a
devenit, în aria de putere a catolicismului, o inaptitudine pentru stăpânirea
pământului şi a privilegiilor ce decurgeau din ea, deţinătorii ortodocşi de
pământuri fiind declaraţi iniusti possessores şi expuşi deposedării7. Oricum,
evenimentele care s-au succedat începând cu secolul al XIII-lea şi cu
diploma din 1222 a regelui Andrei II au declanşat procesul transformării
stăpânirilor patrimoniale în stăpâniri donative, a nobilimii patrimoniale în
nobilime beneficiară, cu efecte semnificative asupra stăpânilor români de
pământuri. Se impune însă precizarea că în Banatul de deal şi de munte, ca
şi în alte zone mărginaşe ale Transilvaniei, înstrăinarea pământurilor în
detrimentul deţinătorilor lor tradiţionali - cnezii români - a fost redusă,
aproape nesemnificativă, date fiind condiţiile mai puţin prielnice proliferării
marilor domenii funciare, cât şi nesiguranţei acestor ţinuturi primejduite de
bulgari, tătari, cumani şi aflate într-o firească legătură cu românii de dincolo
de Carpaţi. În aceste împrejurări s-a apreciat că acei cnezi care şi-au putut
păstra cnezatele ereditare până în secolul al XIV-lea, chiar cu anumite
condiţii şi obligaţii faţă de rege şi de dregătorii săi, şi-au menţinut şansa
oficializării statutului lor de stăpâni prin înnobilare 8 .
Secolul al XIV-lea va determina însă profunde mutaţii la nivelul
raporturilor social-juridice de stăpânire asupra pământului, mutaţii care s-au
datorat înlocuirii dinastiei arpadiene cu cea angevină, în fond, o schimbare
de viziune asupra guvernării regatului maghiar, ce substituia pluralismului
etnico-religios şi particularismelor regionale o politică de centralizare, de
uniformizare şi omogenizare a structurilor instituţionale şi sociale ale
regatului, la care a fost asociat efortul de catolicizare a supuşilor ortodocşi.
Măsurile adoptate de cei doi regi angevini, în special de către Ludovic I
6
Diploma lui Andrei II din 1222 a introdus sistemul de danii pe veci (perpetuitas) în locul
celor obişnuite (donationes), desfiinţând deosebirea dintre beneficii şi bunurile
patrimoniale şi creând o egalitate juridică între nobilimea beneficiară şi cea patrimonială.
!\pud Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 1971, p. 277.
"L·rhan Papacostea, Românii în secolul XIII. Între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti,
1993, p. 54.
I.A.Pop, op. cit., p. 49.
26
( 1342-1382), au preconizat introducerea rigorilor occidentale în normele de
drept ale regatului maghiar, redefinind statutul nobil, pe care îl condiţio
nează de existenţa actului de donaţie regală pentru pământul stăpânit. În
fapt, prin diplomele din 9 decembrie 1351 şi 6 noiembrie 1365, Ludovic I a
inteţionat o acţiune de omogenizare pe orizontală a structurilor sociale şi
juridice la nivelul întregului regat, cu referire mai ales la acele ţinuturi aflate
la marginea regatului, asupra cărora regalitatea angevină pare să manifeste
un tot mai mare interes, îndeosebi în ceea ce priveşte Transilvania şi
Banatul, fapt deloc întâmplător de vreme ce tocmai în această perioadă
regele a iniţiat o cruciadă balcanică proprie, care situa în centrul atenţiei sale
efortul de a readuce sub ascultare cele două ţări româneşti răzvrătite în anii
anteriori 9 . În cazul Banatului cărăşan şi al districtelor sale, măsurile regale
sunt şi mai clar restrictive în ceea ce îi priveşte pe stăpânii tradiţionali de
pământuri, diploma din 1366 prevăzând atributele necesare calităţii de
nobil, anume actul scris de donaţie şi aderarea la catolicism.
În noul context social-politic cnezimea română bănăţeană, recunos-
cută până în acel moment în mod tacit de către puterea centrală ca elită a
comunităţii româneşti generatoare, se vede constrânsă la a-şi reconsidera
opţiunile în vederea prezervării unui statut social-juridic privilegiat, aşa cum
l-a moştenit din secolele anterioare. Momentul 1366 are, în ceea ce priveşte
feudalitatea românească a Banatului, o dublă semnificaţie: pe de o parte, el a
marcat începutul procesului de disoluţie a cnezimii în formele sale tradiţio
nale, străvechi de manifestare social-juridică, politică şi confesională, pro-
ces care a durat totuşi mai bine de jumătate de secol datorită inconsecveţei
cu care, din motive obiective de politică internă sau externă, regalitatea
maghiară a fost în măsură să aplice în spiritul legii propriile sale măsuri 10 .
9
Histoire de la Hongrie des origines a nos jours, Budapesta, 1974, p. 100; vezi şi I.A. Pop,
Structures erhnique et confessionnelles dans la Hongrie et la Transylvanie au Moyen-
Age (XI' - XIV siecle), în Colloquia, I, nr. 2, iulie-decembrie 1994, p. 15.
10
I. Drăgan, Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în Nobilimea română din
Transilvania, p. 112-113. Autorul apreciază că, în Banat, supravieţuirea cnezilor pose-
sori liberi până la mijlocul secolului al XV-iea s-a datorat împrejurărilor specifice unui
teritoriu de graniţă, ultima menţiune a cnezilor bănăţeni ca element distinct al feudalităţii
române fiind diploma privilegială din 29 august 1457 acordată tuturor cnezilor, nobililor
şi celorlalţi români din cele opt districte bănăţene drept recompensă pentru apărarea
graniţei dunărene.
27
Pe de altăparte, debutează acum procesul de afirmare a nobilimii române
bănăţene în corcondanţă cu rigorile normelor de drept occidental practicate
de cei doi Angevini, ea fiind o rezultantă a acţiunii de oficializare a calităţii
de feudali a multor cnezi români prin recunoaşterea pe baza actului scris în
vechile lor stăpâniri strămoşeşti, desigur în urma prestării de credincioase
slujbe militare în favoarea regalităţii şi, parţial, ca urmare a adoptării unei
noi opţiuni confesionale.
Pentru a rezuma, din punct de vedere social-juridic evoluţia cnezimii
române bănăţene până în secolul al XIV-iea pare să nu fi suferit ingerinţe
majore la nivelul structurilor de fond ale dreptului de stăpânire în zona
Banatului colinar şi de munte, acolo unde regalitatea nu a făcut donaţii
semnificative în favoarea laicilor, bisericii sau "oaspeţilor", spre deosebire
de zona joasă de câmpie (comitatele Timiş, Cenad) unde uzurpările
succesive în defavoarea cnezilor i-a transformat pe aceştia în simpli villici,
supuşi ai noilor stăpâni 11 • Cnezii Banatului cărăşan au reprezentat de facto
elita românească din această zonă, posedând în baza vechiului drept
românesc cnezate sau părţi de cnezate, fapt ce a obligat-o să intre în relaţii
cu oficialitatea regatului, singura care era în măsură să recunoască aceste
forme specifice de stăpânire funciară, încadrate domeniului regal, în
schimbul unor servicii corespunzătoare faţă de suveran şi faţă de dregătorii
săi instituiţi în zonă.
Diploma din 1366 a modificat în mod radical datele problemei de
vreme ce, prin intermediul ei, regalitatea refuza în mod direct să accepte în
rândul stăpânilor feudali acele elemente care nu beneficiau de actul scris de
donaţie şi nu aparţineau confesiunii catolice. Statutul acestor cnezi, acceptat
până în acel moment în mod tacit de vechea dinastie, cu toate privilegiile şi
obligaţiile ce au decurs din el, este acum pus în discuţie, :fără a se oferi prea
multe opţiuni pentru soluţionarea situaţiei. Cnezii posedă pământ şi supuşi,
îşi exercită atribuţiile judiciare şi fiscale faţă de aceştia, prestează credin-
cioase slujbe militare regalităţii, dar sunt lipsiţi de actul de donaţie şi nu
sunt catolici (în caz contrar, condiţionarea stăpânirii asupra pământului de
apartenenţa la acest rit nu ar fi avut sens). În fond, aceste inabilităţi de a
stăpâni pământul definite la mijlocul secolului al XIV-iea nu fac decât să
confirme, dacă mai era nevoie, ceea ce cnezimea românească a reprezentat
11
Maria Holban, Mărturii asupra rolului cnezilor de pe marile domenii din Banat în a
douajumatate a secolului XIV, în Studii şi materiale de istorie medie, 1957, II, p. 412.
28
la nivelul Transilvaniei şi a Banatului: o clasă feudală românească, ante-
rioară cuceririi maghiare şi nu o creaţie a suveranului care, sub impactul
instituţiilor statului maghiar, a trebuit să găsească (în zonele care au permis
menţinerea mai îndelungată a străvechilor autonomii) modalităţi de adaptare
la modelul dominant al nobilimii regatului. Astfel, în a doua jumătate a
veacului al XIV-lea se poate spune că s-a decis soarta nobilimii române din
Banat, precum şi din alte zone ale Transilvaniei cu care acesta a prezentat
similitudini, îndeosebi datorită politicii lui Ludovic I, ale cărui decrete şi
persecuţii au dat lovitura de graţie afirmării politice a românităţii ardelene şi
bănăţene 12 . Din acest moment, documentele încep să reflecte o diferenţiere
sensibilă la nivelul cnezimii române bănăţene, regăsită, de altfel, şi în
monografiile dedicate de Radu Popa ţării Maramureşului şi ţării Haţe
gului 13 ; sunt atestaţi cnezi care obţin confirmarea scrisă cu drept nobiliar,
fiind practic asimilaţi cu nobilii, precum şi cnezii stăpânindu-şi satele sau
părţile de sate în baza documentelor regale cu drept cnezial. De asemenea,
se poate presupune că s-au păstrat o vreme şi cnezi care au continuat să-şi
stăpânească pământurile fără a beneficia de actul scris, a căror evoluţie nu a
putut fi în timp decât regresivă. Dinu C. Arion îi defineşte ca fiind cnezi
nobili, cnezi ai cetăţilor şi cnezi comuni 14 , interpretare parţial infirmată de
către Radu Popa şi Ioan Aurel Pop 15 , ambii considerând că o asemenea
clasificare reprezintă mai degrabă faze succesive ale transformărilor pe care
le-a cunoscut cnezimea, faze care la un moment dat au putut chiar coexista.
În virtutea intenţiei noastre declarate de a reconstitui profilul nobilimii
române bănăţene începând cu secolul al XIV-lea, ne vom limita în cele ce
urmează la analiza situaţiei acelor cnezi care, începând cu mijlocul acestui
secol, reuşesc să pătrundă în ierarhia feudală a regatului prin oficializarea
statutului lor nobiliar. Este vorba, în fapt, de reprezentanţii câtorva familii
române devenite nobile la sfărşitul secolului al XIV-iea şi începutul
secolului al XV-lea, a căror ascensiune social-politică şi militară este relativ
bine reflectată documentar pentru această perioadă. Întrebarea care con-
12
Ş. Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca,
1988, p. 93.
13
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-iea, Bucureşti, 1970, p. 180; Idem, la
începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.
14
Dinu C. Arion, Cnejii români. Contribuţii la studiul lor, Bucureşti, 1938, p. 86.
15
I.A. Pop, Elita românească din Transilvania „. , p. 48.
29
fruntă istoriografia românească actuală se leagă de adevărata semnificaţie a
evoluţiei elitelor româneşti de la statutul de cnezi la cel de cnezi nobili şi
apoi de nobili, cât şi de măsura în care folosirea expresiei de "înnobilare"
este adecvată în cazul cnezilor români.
Aşa cum bine se relevă în unele studii de specialitate publicate în
ultimele două decenii, este absolut necesară o analiză obiectivă a modului în
care feudalitatea românească bănăţeană a evoluat după momentul 1366.
Noţiunea de "înnobilare" presupunea, prin definiţie, ridicarea unui individ la
statutul de nobil dintr-unul inferior prin actul de danie regală, ceea ce făcea
din acesta o creaţie a suveranului, faţă de care avea o serie de obligaţii
specifice, mai ales în planul slujbelor militare 16 • Din punctul de vedere al
dreptului românesc însă, nobleţea decurgea automat din existenţa posesiunii
funciare - cnezatul, stăpânit în conformitate cu dreptul cnezial (more
Keneziatus ), stăpânire ale cărei caracteristici sunt puse în evidenţă de nume-
roasele acte de confirmare acordate cu titlul de nouă danie (novae
donationis titulo ), specificându-se totodată şi dreptul de stăpânire ab
antiquo 17 • Până în epoca principatului, asemenea înnobilări ale unor români,
săvârşite în baza dreptului feudal occidental, nu sunt semnalate în Banatul
cărăşan, toate documentele acordate cnezilor şi voievozilor români începând
cu a doua jumătate a secolului al XIV-iea fiind acte de noi danii prin care
aceştia au fost confirmaţi în stăpânirile lor ereditare, deţinute până în acel
moment după dreptul cnezial, fără act scris. De altfel, aceeaşi situaţie este
specifică şi celorlalte zone ale Transilvaniei care au generat o nobilime
românească, aceasta fiind una din caracteristicile majore ale evoluţiei
elitelor româneşti în secolele XIV-XV.
Interesante sunt discuţiile purtate în istoriografia românească pe
marginea titlului de "nouă danie", prezent în toate actele care confirmă,
începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-iea, dreptul de stăpânire al
multor cnezi români asupra pământurilor lor strămoşeşti. Iniţial, pornind de
la studiul lui Ioan Bogdan 18 asupra cnezilor români, noua donaţie (nova
donatio) a fost privită ca o "a doua" donaţie acordată cnezilor nobili după ce
ei au fost recunoscuţi în cnezatul lor printr-o donaţie iniţială sau o "primă"
16
Robert Fosier, La societe medievale, Paris, 1991, p. 315.
17
Dan Gr. Pleşia, La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et evolution, în Revue
Roumaine d'Histoire, 3, 1987, p. 197.
18
Ioan Bogdan, Despre cnejii români, în Scrieri alese, Bucureşti, 1968, p. 184.
30
donaţie. În fapt, existenţa acestei "prime" donaţii acordate cnezimii române,
ce încerca să-şi adapteze statutul social-juridic la noile norme de drept
impuse în regat în secolul al XIV-lea, nu poate fi dovedită documentar şi,
potrivit cercetărilor întreprinse în ultimele decenii, nu poate fi susţinută nici
ca ipoteză de lucru. În urmă cu 15 ani a fost formulată pentru prima dată
ideea potrivit căreia, datorită faptului că în anumite regiuni ale regatului
ungar, unde s-au păstrat domeniile cetăţilor regale, stăpânirea funciară
specifică românească a fost foarte răspândită, autoritatea de stat a elaborat
un formular de cancelarie adecvat acestor realităţi, în care titlul de nouă
danie era atribuit cnezilor, apoi cnezilor nobili pentru a le confirma sau
reconfirma aceste stăpâniri strămoşeşti 19 • Recent au fost aduse completări
acestei interpretări, Pâl Engel demonstrând că este vorba, în realitate, de un
titlu de danie introdus de Ludovic I prin care dreptul de stăpânire şi de
moştenire a bunurilor cuprinse în dania cu acest nume reveneau numai
beneficiarilor cuprinşi în act şi urmaşilor lor legitimi, omisiunea din act
însemnând excluderea pe veci de la stăpânire, cei excluşi putând fi astfel
expuşi ignobilării dacă nu aveau alte posesiuni legale 20 . Pentru Banat,
considerăm că un exemplu concludent este oferit de evoluţia la sfărşitul
secolului al XIV-iea a familiei Mâtnic de Ohaba-Mâtnic, aflată în plin
proces de recunoaştere oficială a nobilităţii sale. Două acte sunt revelatoare:
primul, din 1387, este un document regal acordat de Sigismund de
Luxemburg lui Bogdan Românul (Olahus) de Mâtnic şi fiilor săi Ştefan,
Dionisie, Ladislau, Nicolae şi Ladislau (Juniori), prin care aceştia au fost
confirmaţi în stăpânirea cnezatului Măru 21 • Al doilea, un document emis de
Capitlul din Alba Iulia şi datat în 1391, transcrie în formă autentică diploma
regală din 1387, cu precizarea că beneficiarii erau de data aceasta Bogdan
de Mâtnic şi fiii săi Nicolae, Ştefan, Ladislau, alt Ladislau, Petru şi Ioan 22 .
Se poate observa cu uşurinţă faptul că numele descendenţilor lui Bogdan
Românul nu sunt întru totul aceleaşi; pe temeiul celor susţinute mai înainte,
19
Adrian Andrei Rusu, Un fonnular al cancelariei regale din epoca lui Iancu de
Hunedoara pentru nobilii români din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XX,
1983, p. 158.
20
I. Drăgan, op. cit., nota 17, p. 117.
21
Eudoxiu Hurmuzaki, Documellfe privitoare la istoria românilor, 1/2, Bucureşti, 1887, p.
300, nr. 239.
22
Ibidem, p. 340, nr. 280.
31
opinăm că includerea lui Petru şi Ioan în actul capitular a avut scopul de a-i
cuprinde în sistemul stăpânirii familiale ce le asigura pe viitor statutul
social-juridic privilegiat.
Un alt exemplu, opus celui dintâi, îl întâlnim la sfărşitul secolului al
XV-iea în cadrul familiei Gârlişte de Rudăria. În 1484 nobilului Iacob de
Gârlişte i se confirmă de către Matia Corvin, cu titlul de nouă danie, opt
moşii în districtul Almăj în a căror stăpânire netulburată ... s-au aflat din
vechime înaintaşii săi 23 . Interesant este faptul că un secol mai târziu, în
cadrul unui mare proces de stăpânire ce s-a desfăşurat între anii 1566-
156924, este prezentat raportul unui "scrib" din Arad care aminteşte că
printre beneficiarii noii danii din 1484 s-au numărat, alături de Iacob de
Gârlişte, şi fraţii săi Kyryak Mihail şi Ştefan, două personaje care lipsesc
însă din actul regal. Cum cei doi fraţi nu mai apar ulterior cu drepturi asupra
acestor moşii, se poate deduce că omiterea lor a atras după sine şi
excluderea din sistemul stăpânirii familiale.
Cele două exemple prezentate pot oferi, în opinia noastră, argumente
concludente în sprijinul aserţiunilor anterioare legate de interpretarea
corectă a titlului de "noua donaţie" - probabil o formă specifică de "înnobi-
lare" practicată de către regalitatea maghiară în raporturile sale cu cnezimea
română, posesoarea tradiţională a pământurilor în baza vechiului ius Kene-
ziale în spaţiul bănăţean, haţegan, maramureşan sau în Ţara Făgăraşului.
Pe lângă semnele de întrebare, parţial rezolvate, legate de analizele
asupra formulei de "nouă danie", interogaţii ridică şi modul în care "înnobi-
larea" cnezirnii române, parcurgerea traiectoriei de la statutul de cnezi la cel
de nobili a fost realizată de facto. În această privinţă documentele nu sunt
foarte sugestive. Dan Grigore Pleşia aprecia în studiul său consacrat nobi-
limii române din Transilvania, publicat în urmă cu un deceniu, că înnobila-
rea cnezilor români a fost legată şi condiţionată de stăpânirea anterioară
asupra unui pământ, în realitate nu individul fiind înnobilat, ci pământul,
astfel încât pierderea lui putea atrage după sine şi pierderea calităţii de
nobil 25 . Ceea ce nu se relevă însă cu claritate din analiza documentelor se
leagă de modul în care s-a desfăşurat în realitate procesul transformării
23
Ibidem, 1112, p. 283, nr. 265.
24
Pesty Frigyes, A Szăreny bansag es Szăreny vamzegye tărtenete, III, Budapesta, 1878, p.
72-75.
25
Dan Gr. Pleşia, op. cit., p. 209.
32
cnezilor în cnezi nobili; a fost vorba de o confirmare globală a cnezului
român asupra tuturor stăpânirilor sale strămoşeşti sau o abordare graduală
prin emiterea mai multor acte de nouă danie pentru fiecare moşie în parte?
Recunoaşterea oficială s-a făcut individual, de fiecare membru al familiei
sau a fost extinsă asupra tuturor reprezentanţilor unei familii cneziale?
Din studiul realizat asupra principalelor familii nobile bănăţene
concluzii definitive este greu de formulat datorită faptului că, pentru multe
din acestea, momentul trecerii de la statutul de cnezi la cel de cnezi nobili şi
apoi de nobili nu este surprins documentar, doar sugerat în acte ulterioare.
Doar două familii - Deş de Temeşel şi Mâtnic de Ohaba Mâtnic oferă câteva
explicaţii posibile. În cazul primei familii, membrii acesteia, toţi cnezi
români din districtul Mehadia, primesc în anul 1387 dreptul cnezial de stă
pânire asupra satului regal Valea ( Patak), grevat de anumite obligaţii speci-
fice statutuh i cnezial 26 • Trei ani mai târziu, în 1390, aceiaşi membri ai
familiei lui I .eş de Temeşel sunt reconfirmaţi în calitate de cnezi nobili în
posesiunile ·Jr Crivina şi Valea, documentul fiind emis de către rege la
solicitarea c.1ezilor nobili de Temeşel în urma pierderii documentelor de stă
pânire în 1385, ca o consecinţă a incursiunii lui Dan I în Banat27 . Se poate
observa astfel că, pe fondul unor grave conflicte politice interne ce au carac-
terizat începutul domniei lui Sigismund de Luxemburg, cnezii de Temeşel
au obţinut recunoaşterea statutului oficial de cnezi nobili asupra a două din
stăpânirile lor strămoşeşti, de acum înainte ascensiunea lor socială fiind
asigurată.
Evoluţiafamiliei Mâtnic de Ohaba oferă o variantă interesantă a
modului în care cnezii români au fost cuprinşi în ierarhia feudală oficială a
regatului la sfărşitul secolului al XIV-iea şi începutul secolului al XV-iea. În
1352, Juga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic, apar în calitate de cnezi
întemeietori de sate, asupra cărora au obţinut dreptul regal de stăpânire.
Începând cu anul 13 71 şi până în 1412 asistăm la o serie de confirmări
succesive ale membrilor familiei în vechile lor stăpâniri cneziale, semni-
ficativ fiind faptul că nu a fost vorba de o reconfirmare globală asupra
întregului patrimoniu funciar strămoşesc, ci de un proces gradual, ale cărui
principale momente s-au concretizat în actele cu valoare de noi danii din
26
Hurmuzaki, op. cit„ 1/2, p. 300, nr. 240.
27
Ibidem, p. 331, nr. 270; Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara 1998,
p. 303.
33
1387, 1394, 1404, 1411 şi 1412. Acceptând ideea lui Dan Gr. Pleşia, potrivit
căreia nu indivizii erau înnobilaţi, ci pământul, putem aprecia că exemplul
familiei Mâtnic este concludent în acest sens.
Pe baza acestor două exemple opinăm pentru o tratare secvenţială a
procesului înnobilării cnezimii române bănăţene, ce a depins de câţiva
factori dintre care hotărâtori au fost existenţa unor stăpâniri anterioare,
asupra cărora s-a emis actul de nouă danie şi prestarea de credincioase
slujbe militare în favoarea regalităţii. Se poate presupune că nu a fost vorba
de o oficializare globală a întregului patrimoniu funciar printr-un singur act
de nouă danie atribuit unei familii cneziale, ci de mai multe asemenea acte
acordate asupra principalelor posesiuni strămoşeşti, beneficiarii urmând să
le stăpânească în condivizionalitate, în calitate de cnezi nobili.
Rămâne neclară situaţia confesională a acestor cnezi recunoscuţi
oficial în stăpânirile lor, de vreme ce confirmarea prin formula noilor danii
nu face nici o precizare în acest sens, cu toate restricţiile impuse în 1366 şi
reluate mai târziu de regele Sigismund de Luxemburg prin diploma din
1428. Conţinutul actelor de nouă donaţie face referire la dreptul străvechi de
stăpânire al cnezilor, la meritele lor militare, dar nu şi la religia benefi-
ciarilor. În cadrul lucrării de faţă problema confesională ocupă un loc
aparte; în contextul acestui capitol ţinem să evidenţiem imposibilitatea de
explica în mod concret, pe baze documentare, fenomenul catolicizării unor
cnezi nobili români. Presupunând că principiile diplomei din 1366 au fost
aplicate întocmai încă de la sfârşitul secolului al XIV-iea (fapt destul de
improbabil), nu putem să nu ne întrebăm în ce fel şi-au dovedit cnezii
înnobilaţi apartenenţa lor confesională, sau dacă acest lucru le-a fost
solicitat de către forurile adeveritoare. Nu există nici un document care să
afirme că un anume cnez român a fost confirmat cu drept nobiliar în stăpâ
nirile sale pentru că era catolic. În consecinţă, considerăm că întrebarea ridi-
cată asupra condiţionării efective a înnobilarii cnezilor români de aparte-
nenţa lor la ritul catolic rămâne în continuare deschisă.
Ca urmare, a modificat această formă de înnobilare statutul cnezilor
recunoscuţi în mod oficial în stăpânirile lor? Considerăm că un răspuns
posibil la această întrebare presupune raportarea la cele două planuri sociale
în care feudalitatea românească s-a dezvoltat: comunitatea etnică originară
şi noul cadru integrator dat de instituţiile oficiale ale statului. În ceea ce
priveşte raporturile cu comunitatea românească din rândurile căreia a
rezultat, documentele nu reflectă modificări de substanţă. Este adevărat că
34
nu există informaţia scrisă edificatoare pentru secolele anterioare, însă este
greu de crezut că recunoaşterea de iure, prin act scris, a unei situaţii
preexistente de facto a remodelat relaţiile dintre membrii comunităţii
obşteşti şi elitele lor sociale, relaţii închegate pe parcursul a câtorva secole
de evoluţie comună. S-a afirmat, de altfel, că aceste acte de nouă danie n-au
determinat şi nici reglementat relaţiile social-patrimoniale din interiorul
obştii săteşti, ci au marcat cel mult una din etapele îndelungatului proces de
contopire cu nobilimea regatului a unei părţi a cnezilor români din Tran-
silvania28. Raportându-ne la ceea ce documentele referitoare la cnezimea
bănăţeana relevă, este de remarcat faptul că multe dintre ele menţionează
dreptul titularilor unei noi danii regale de a beneficia şi pe mai departe de
veniturile, foloasele şi dările obţinute din partea supuşilor, la care se adaugă
şi păstrarea dreptului de jurisdicţie faţă de aceştia. Nu lipsită de importanţă
este şi continuarea prestării aceloraşi servicii militare alături de oamenii lor,
de altfel unul din atributele fundamentale ale cnezimii române înnobilate,
constituită în timp ca o "nobilime a meritului". În consecinţă, considerăm
că, în protida noilor rigori judiciare adoptate de monarhia maghiară,
apartenenţa cnezilor recunoscuţi în stăpânirile lor ancestrale şi asimilaţi cu
nobilii în actele lor de proprietate la comunitatea românească bănăţeană nu
poate fi pusă la îndoială, cel puţin nu pentru secolele XIV-XV, indiferent
dacă între timp unii dintre ei s-au reorientat în plan confesional înspre
catolicism. În cazul tuturor familiilor nobile române reprezentative pentru
Banatul acelor vremuri, membrii lor apar ca exponenţi ai obştii româneşti
bănăţene, în cadrul căreia îşi exercită atribuţiile social-juridice, fiscale,
administrative ori militare, păstrând, în parte, vechile aspecte tradiţionale
ale statutului lor, adaptate însă noilor cadre instituţionale impuse de regalita-
tea maghiară 29 . De-abia din secolul al XVI-lea se întrevăd mutaţii de
substanţă, datorate unor multiple cauze de natură socială, politico-militară
sau confesională, dintre care am aminti: strămutarea unor familii nobile
române bănăţene în alte comitate ale Transilvaniei (familia Deş de Temeşel
şi o parte a familiei Măcicaş); conflictele pentru tronul Ungariei ce au deter-
minat o serie de polarizări politice şi la nivelul elitelor româneşti ale Bana-
tului; transformarea unei mari părţi a Ungariei şi apoi a Banatului timişan în
28
R. Popa, Ţara Haţegului ... , p. 176.
29
Ligia Boldea, Situaţia social-economică şi juridică a nobilimii române din Banat (sec.
XIV-XVI), în Banatica, 12, II, 1993, p. 21.
35
paşalâcuri (1541 şi 1552); scurta dominaţie habsburgică asupra Banatului de
Caransebeş şi Lugoj (1551-1556) şi integrarea lui ulterioară în principatul
transilvan intrat sub suzeranitate otomană; pătrunderea Reformei şi în
mediile româneşti catolicizate anterior (exemplul Caransebeşului fiind
concludent) 30 • Toate aceste evenimente au putut, în opinia noastră, să
determine perturbarea evoluţiei fireşti a elitelor româneşti bănăţene în
cadrele sale tradiţionale, creând premisele îndepărtării lor faţă de prototipul
iniţiat în secolele XIV-XV al unei mici nobilimi a regatului de sorginte
românească.
A doua axă de referinţă ce trebuie luată în considerare este dată de
natura raporturilor dintre cnezime şi puterea centrală după momentul 1366.
Este unanim recunoscut faptul că Banatul cărăşan a reprezentat una din
zonele limitrofe ale regatului maghiar care a permis timp mai îndelungat
conservarea unei feudalităţi de tradiţie românească, în formele sale
cvasioriginare. În întreaga epocă arpadiană principalul atribut al nobilităţii -
stăpânirea asupra pământului şi a supuşilor - a fost recunoscut în mod tacit
deţinătorilor săi - cnezii români bănăţeni, în baza străvechiului drept româ-
nesc. Impunerea noilor rânduieli juridice de natură occidentală, ce au condi-
ţionat nobilitatea de actul de donaţie regală şi de apartenenţa la catolicism, a
declanşat şi în Banat (la fel ca în Haţeg, Făgăraş sau Maramureş) procesul
complex ce a dus la stratificarea cnezimii române şi la apariţia cnezilor
nobili, denumiţi ulterior, pe parcursul veacului al XV-iea, şi nobili români
(nobiles Valachi), deşi ei nu au reuşit să constituie o stare în nume etnic, o
naţiune politică. Ce s-a modificat atunci în raporturile care legau cnezimea
română de puterea centrală? În opinia noastră, din această perspectivă
transformările survenite în plan social-juridic după 1366 sunt mult mai
semnificative decât cele petrecute între cnezimea înnobilată şi comunitatea
românească. Noua abordare a statutului de nobilitate adoptată de dinastia
Angevinilor i-a expus deposedărilor pe vechii stăpânitori de pământuri ce
s-au menţinut cu succes în cnezatele lor în cadrul districtelor bănăţene,
specificul geografic al zonei şi numeroasele probleme cu vecinătatea româ-
nească şi sud-dunăreană împiedicând semnificative imixtiuni străine în sis-
30
A.A. Rusu, Aspects de la Reforme parmi les nobles du Haţeg aux XVFen" siecles, în
Colloquia, I, nr. 2, iulie-decembrie, 1994, p. 61-64.
36
ternul tradiţional de stăpânire a pământului 31 . A fost firească deci preocupa-
rea cnezilor bănăţeni de a obţine recunoaşterea în stăpânirile lor strămoşeşti
prin diplomă regală, ceea ce le-ar fi permis să-şi păstreze statutul privilegiat,
în caz contrar pământurile lor putând face obiectul unor danii regale pe
seama altor feudali laici sau ecleziastici. Din punctul de vedere al puterii
centrale, acordarea de noi danii pe seama multor cnezi români a însemnat
acceptarea statutului lor de feudali şi asimilarea lor în timp cu nobilimea
regatului, proces ce s-a derulat pe tot parcursul veacului al XV-lea.
Cnezii nerecunoscuţi în stăpânirile lor au decăzut cu timpul din punct
de vedere social-politic, privilegiile lor s-au erodat, ajungând fie supuşi pe
marile domenii feudale laice sau ecleziastice (în cadrul cărora şi-au păstrat o
oarecare preeminenţă, fiind atestaţi în calitate de villici - primari ai satelor),
fie supuşi ai domeniilor cetăţilor regale unde se bucurau încă de anumite
libertăţi 32 . O situaţie interesantă a fost cea a cnezilor dependenţi pe moşiile
nobililor români, ei înşişi de origine cnezială, asupra raporturilor dintre
aceste două categorii sociale (distincte în timp) urmând să ne oprim mai pe
larg în capitolul um1ător. Oricum, o delimitare tranşantă între cnezii
înnobilaţi şi cei care nu au reuşit acest lucru este improprie, păreri potrivit
cărora cnezii nobili s-au pierdut în masa nobilimii maghiare în timp ce
cnezii comuni au fost reduşi la condiţia de iobagi 33 fiind tot mai mult
amendate de cercetările actuale asupra problematicii în cauză. În fapt, într-o
31
Semnificative sunt practicile puternicei familii Himfy sau cunoscutul proces purtat
pentru moşia Voya, la care s-ar putea adăuga multe alte pricini de moşii ivite între nobilii
străini pătrunşi în comitatele bănăţene şi cnezii români; vezi M. Holban, Deposedări şi
judecăţi în Banat pe vremea Angevinilor şi ilustrarea lor cu procesul Voya ( 1361 -
1378), în Studii şi materiale de istorie medie, V, 1962, p.109-124.
32
I. Drăgan, op. cit„ p. I 26. Autorul dă exemplul târziu al unor cnezi români de pe dome-
niul cetăţii Hunedoara, cărora Matia Corvin le confirmă la I 2 aprilie 1482 privilegii
străvechi (antiqua libertas), fiind scutiţi de orice contribuţie faţă de cetate, cu excepţia
slujbei la cetate cu un cal, la nevoie.
33
Părere susţinută de Kemcny Jozsef şi combătută de Maria Holban în excelentul studiu
Variations historique sur le probleme des cnezes de Transylvanie, în Revue Roumaine
d'Histoire, 5, I 965, p. 901-924. Din păcate, ideea pierderii etnicităţii cnezilor nobili
români a fost susţinută şi de Ioan Bogdan într-unul din studiile de referinţă, de altfel,
asupra cnezimii române, autorul enunţând afirmaţia care, din nefericire, a proliferat o
bună bucată de vreme în istoriografia românească: Devenind nobili, cnezii încetează a
mai fi români ...
37
primă fază, diferenţa dintre cnezul recunoscut oficial în posesiunile sale şi
înnobilat pentru merite deosebite şi cnezul nerecunoscut oficial nu a putut fi
prea mare, deoarece ambii porneau de la aceleaşi realităţi tradiţionale - de
posesori ai pământului în baza vechiului drept românesc. Documentele
atestă chiar, la sfârşitul secolului al XIV-iea şi începutul secolului al XV-
lea, menţinerea în cadrul districtelor bănăţene a unor moşii stăpânite în
devălmăşie de membrii unor familii nobile împreună cu cnezii acelor sate,
raporturile de egalitate fiind compromise pe parcursul veacului al XV-iea
datorită tendinţelor tot mai manifeste ale nobililor români de a se folosi de
ascendentul social-politic obţinut din partea puterii centrale pentru a tranşa
dreptul de stăpânire în favoarea lor34 .
În fapt, interese comune au îndrumat regalitatea şi această feudalitate
bănăţeană în găsirea unor modalităţi de colaborare: regalitatea a avut nevoie
de oameni siguri şi interesaţi în apărarea graniţelor sudice ale regatului (or,
aceştia nu puteau fi decât cnezii şi nobilii români bănăţeni care, în virtutea
tradiţiei lor militare, au asigurat contingente permanente şi eficace regilor
maghiari în expediţiile lor), în timp ce aceste elite româneşti au avut nevoie
de o regalitate puternică, în măsură să le recunoască şi susţină stăpânirile şi
privilegiile. În virtutea acestui fapt, în 1403, cnezii şi nobilii români din
Banat au sprijinit regalitatea ameninţată de revolta magnaţilor maghiari,
aducând un aport substanţial la înăbuşirea ei 35 . De acum înainte procesul
afirmării nobilimii române, datorită, în special, meritelor sale militare
remarcate şi valorificate de către puterea centrală pe tot parcursul secolului
al XV-iea, s-a desfăşurat ascendent, fiind îndreptăţiţi să vedem în acest rol
militar un alt factor important ce a conferit elitelor sociale bănăţene
integrarea în feudalitatea regatului. Era, de altfel, privilegiul clar şi obligaţia
feudalului de a presta servicii militare şi de a dobândi recompense în
conformitate cu valoarea acestora. Din această perspectivă, faptul că aceşti
nobili români ai Banatului medieval au reprezentat o adevărată feudalitate
34
Asemenea exemple se regăsesc în evoluţia familiilor nobile române Deş de Temesel şi
Mâtnic de Ohaba-Mâtnic, vezi L. Boldea, Probleme ale studiului genealogic al
familiilor nobile române bănăţene, în Banatica, 14, 1996, p. 53-92.
35
Şt. Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de
Hunedoara, în Studii şi cercetări de istorie, VIII, 1957, nr. 1-4, p. 67; Konrad Gtindisch,
Cnezii români din Transilvania şi politica de centralizare a regelui Sigismund de
Luxemburg, în Stefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 236.
38
locală apare ca un adevăr incontestabil. Aceşti cnezi, asimilaţi cu nobilii în
formulele actelor ce constituie titlurile lor de proprietate, nu apar în
majoritatea cazurilor ca mici proprietari rurali, ci ca proprietari ai mai
multor sate, situaţia economică permiţându-le să facă faţă îndatoririlor ce au
decurs din statutul lor privilegiat.
De fapt, materializarea statutului social-juridic al nobilimii din Banat
s-a produs la mijlocul secolului al XV-iea prin cunoscuta diplomă acordată
de regele Ladislau V Postumul (1453-1457) în 29 august 1457 tuturor
nobililor, cnezilor şi celorlalţi ramam (universorum nobilium et
Keneziorum ac ceterorum walachorum) din cele opt districte privilegiate
bănăţene (Almăj, Bârzava, Caraş, Comiat, Ilidia, Lugoj, Mehadia şi Sebeş),
cărora le-a reconfirmat privilegiile, libertăţile şi drepturile în aceleaşi
condiţii în care au fost acordate de către regii anteriori (... quibusque eadem
emanata et per predecessores nostros Reges Hungariae ipsis concessa
sunt... )36 . Această diplomă, unică în felul ei pentru comunitatea medievală
românească cuprinsă în graniţele regatului ungar, aduce dovada irefutabilă a
existenţei unei nobilimi române, asemănătoare cu nobilii adevăraţi ai ţării,
care activează la nivelul districtelor bănăţene, căreia regalitatea nu îi
"acordă" ci îi "recunoaşte" vechile libertăţi, prerogative şi drepturi datorită
faptelor de credinţă şi merituoaselor slujbe, mai ales militare. Forma
privilegiului, ca mijloc prin care regalitatea a căutat să-şi solidarizeze acele
forţe pe care le putea cointeresa în politica de centralizare şi întărire a
puterii suveranului, a fost destul de răspândită în epocă, fiind binecunoscute
libertăţile acordate saşilor şi secuilor37 . Din nefericire, datorită faptului că
românii nu mai constituiau o "naţiune" (natio) în secolul al XV-iea, ei nu
vor obţine niciodată o recunoaştere globală a vechilor libertăţi după modelul
celor săseşti sau secuieşti, diploma din 1457 fiind, din acest punct de
vedere, o excepţie prin care regele a renunţat l't o parte importantă a
prerogativelor sale în momentul în care s-a angajat să nu doneze străinilor
moşii în districtele româneşti fără consimţământul nobililor şi cnezilor de
acolo şi nici să nu desfacă sau să separe vreunul din cele opt districte şi să
nu doneze ceva din ele cuiva. De asemenea, diploma îi scutea pe nobilii şi
36
Arhivele Statului Cluj-Napoca, Documente medievale, arhiva familiei Macskasi de
Tincova, XL; Gh. Ciulei, Autonomia juridică a românilor din Banat în Evul Mediu, în
Banatica, 5, 1979, p. 286.
37
I.A. Pop, Privilegiile obţinute de români în epoca domniei lui Matia Corvin, în Revista
istorică, 2, 1991, nr.11-12, p. 670.
39
cnezii români de plata vămilor, la fel ca şi pe ceilalţi nobili adevăraţi ai
regatului, acordându-le dreptul de a fi judecaţi de comiţii lor, cu
posibilitatea de a face apel la curtea regală sau chiar la rege, în timp ce
executarea acestor sentinţe urma a fi îndeplinită de către juzii nobililor
acestor români (iudices nobilium eorundem Valachorum) 38 . Existenţa
acestei diplome (reînnoită în anii 1538, 1551 şi 1609), dincolo de limitele
sale, dovedeşte perenitatea în acest spaţiu istorico-geografic a unor structuri
autonome, apreciate şi recunoscute ca atare de către puterea centrală.
11.3. Stăpânirea asupra supuşilor
Un alt element care vine să întărească statutul social-juridic al

nobililor români bănăţeni este legat de stăpânirea asupra supuşilor iobagi
care le lucrau pământul şi care, în mod necesar, conform uzanţelor feudale,
erau obligaţi cu dări faţă de stăpânii lor, deşi acest lucru este foarte puţin
relevat documentar. Prezenţa iobagilor aflaţi pe moşiile cnezilor şi nobililor
bănăţeni este sumar şi episodic reflectată în documentaţia vremii, prea puţin
preocupată de lumea oamenilor de rând, lipsiţi de drepturi sau de bunuri
funciare. Această realitate nu oferă posibilitatea reconstituirii aspectelor
complexe ale relaţiilor dintre elitele româneşti bănăţene şi supuşii lor.
Informaţii concrete despre existenţa acestor iobagi apar în momentul în care
ei intersectează într-un fel sau altul interesele feudalilor locali. În conse-
cinţă, sunt semnalate îndeosebi cazurile de răpiri de iobagi de către feudalii
locali, tentativele de strămutare forţată de pe un domeniu pe altul sau
violenţele pe care unii nobili le-au comis împreună cu iobagii lor. Extrem de
interesante sunt şi cele câteva cazuri în care anumiţi iobagi apar ca părţi în
cadrul unor procese alături de nobili români, moment care aruncă o lumină
nouă asupra raporturilor reale dintre stăpânii şi supuşii Banatului medieval.
Reflectarea documentară a acestor realităti considerăm că a fost
potenţată de actele care, la sfărşitul secolului al XIII-iea (în 1298)39 şi la
38
Idem, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în
secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 135; Ion Băltariu, Vechile instituţii juridice din
Transilvania. Contribuţii la istoria dreptului român, Aiud, 1934, p. 85-89; Iuliu Vuia,
Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Timişoara, 1929, p. 8.
39
Hurmuzaki, op. cit., 1/1, p. 539.
40
mijlocul secolului al XIV-iea (în 1351)40 , au acordat dreptul de liberă
strămutare oricărui ţăran liber sau dependent după plata dării de pământ
(terragium) şi îndeplinirea celorlalte obligaţii. Rărirea mâinii de lucru în
urma deselor războaie şi a epidemiilor au dus tot mai des la încălcarea
acestor hotărâri, ceea ce a provocat conflicte între nobili, care au căutat să
atragă în mod violent sau prin persuasiune şi ademenire pe iobagii de pe
moşiile altor nobili. Sunt cunoscute cazuri în care aducerea unui iobag pe o
moşie a echivalat cu organizarea unor adevărate expediţii în care feudalul îşi
angaja cnezii şi iobagii săi, şi care s-au soldat de obicei cu grave acte de
violenţă • În fond, se poate considera că acordarea acestui drept de stră
41
mutare a iobagilor a reprezentat, pe la mijlocul secolului al XIV-iea, mai

mult dreptul feudalilor puternici de a atrage pe iobagii altora pe propriile lor
moşii 42 . Pentru Banat, semnificativ este cazul familiei nobiliare Himfy, unul
din puţinele implanturi străine în lumea stăpânilor români de pământuri
care, la adăpostul serviciilor aduse regalităţii în diferite situaţii critice, a
obţinut un adevărat regim de favoare, cauză a numeroase conflice. În acest
sens s-a păstrat un document din anul 1405 prin care Pippo de Ozora,
comitele de Timişoara, a interzis castelanilor din Caraş să-i mai reclame pe
iobagii care au fugit de pe domeniile cetăţilor regale din acea zonă şi s-au
aşezat pe moşiile nobilului Ştefan, fiul lui Petru Himfy de Remetea43 . Sunt
binecunoscute, de asemenea, tentativele de uzurpare a drepturilor de
stăpânire practicate de familia Himfy pe seama unor cnezi români care îşi
aveau pământurile în imediata vecinătate a domeniului familial. Asemenea
acte abuzive au atras riposta acestora, emblematic fiind procesul Voya
desfăşurat între 1363 şi 1378, care a dat în cele din urmă câştig de cauză
influentei familii Himfy. O altă modalitate de a riposta împotriva puternicei
familii pare a fi fost şi aceea de a atenta la bunurile acesteia, documentele
semnalând câteva cazuri în care cnezii români recurg la sechestrarea şi
strămutarea forţată a unor iobagi de pe pământurile familiei nobile din
Remetea. Astfel, în 1344, cnezul Dobrotă îl prinde pe Mihail, iobagul lui
40
Documenta Romaniae Historica, C, Transilvania, X, Bucureşti, 1977, p. 91-96.
41
M. Hol ban, Mărturii asupra rolului cnezilor ... , p. 417.
42
Costin Feneşan, Noi infonnaţii privind iobăgimea din Banat în secolul XIV, în Ştefan
Meteş la 85 de ani, Cluj Napoca, 1977, p. 226.
43
Hurmuzaki, op. cit., 1/2, p. 441, nr. 364.
41
Benedict Himfy, şi-l duce legat în satul său Bodugazunfalva 44 . În 1418, un
alt cnez român, Bratu Kenesius de Egreus sechestrează un alt iobag al
nobilului Ştefan de Remetea pentru a-l duce pe moşia sa45 . Documentele nu
relatează însă nimic în legătură cu reacţia stăpânilor de drept ai acestor
iobagi, rămânând necunoscut faptul dacă ei au reuşit să-şi recapete supuşii
sau au adoptat măsuri punitive împotriva făptuitorilor.
Alte câteva documente de la sfârşitul secolului al XIV-iea şi începutul
secolului al XV-iea relevă anumite neînţelegeri între nobilii bănăţeni pe
marginea dreptului de stăpânire asupra unor iobagi, fără a se da însă
amănunte în legătură cu natura conflictului în cauză. Se ştie că în 1387, în
urma ordinului regal, Capitlul din Arad s-a implicat în cercetarea pricinii
dintre nobilii Ladislau Paşca, Ştefan, fiul lui Petru de Remetea şi Balgar,
fiul lui Andrei Chep din Gherteniş pentru actele de violenţă săvârşite
împreună cu iobagii lor . În 1409, Pippo de Ozora a fost cel care a încheiat,
46
în calitatea sa de comite de Timişoara, actul de împăcare dintre vicecomitele

de Caraş, Iacob Chep de Gherteniş şi nobilul Dumitru, fiul lui Ladislau Dan,
act încheiat în urma neînţelegerilor privitoare la stăpânirea asupra unor
iobagi şi la plata unor daune rezultate, după câte se poate presupune, din
conflictul în cauză47 •
Anul 1437 a însemnat momentul uneia din cele mai violente mişcări
sociale ale evului mediu transilvan, ale cărei urmări au fost puternic
resimţite la nivelul întregii societăţi a voievodatului, atât în plan social, cât
şi naţional. Sunt prea puţin cunoscute ecourile răscoalei în spaţiul bănăţean;
în mod curios însă, documentele semnalează acum o recrudescenţă a
violenţelor îndreptate împotriva aceleiaşi familii nobiliare Himfy, care ar fi
putut fi generate de gravele tensiuni sociale ce se consumau în inima
Transilvaniei. Din acest an datează plângerea nobilului Frank, fiul lui Himfy
de Remetea, adresată vicecomitelui de Caraş prin care nobilul în cauză îşi
manifesta teama că Petru, cnezul din Goruia, împreună cu iobagii săi ar
intenţiona să-l prade sub pretextul că nişte animale aparţinând nobilului ar fi
provocat daune pe moşiile lor48 . În acelaşi an un alt cnez român, Ladislau
44
Pesty Frigyes, Krasso varmegye tortenete. Okleveltar, III, Budapesta, 1882, p. 14.
45
Ibidem, p. 287.
46
Hurmuzaki, op. cit., p. 308, nr. 247.
H Ibidem, p. 465, nr. 384.
48
Pesty Frigyes, Krasso ... , III, p. 355.
42
din Priboi, l-a strămutat cu forţa pe moşia sa pe Micula, iobagul lui Nicolae.
fiul lui Himfy4 9 , şi tot acum Ioan Cragul a depus mărturie în faţa vice-
comitelui de Caraş cum că juzii şi juraţii din Şemlacul Mare au strămutat în
mod forţat pe moşia lor un iobag al aceleiaşi familii nobile 50 . În mod excep-
ţional, ultimul document conţine şi câteva informaţii asupra stării materiale
a acestui iobag, ale cărui bunuri cuprindeau 50 de oi, 2 vaci cu viţei şi 12
porci, realitate ce ne determină să ne interogăm asupra situaţiei reale a
iobăgimii, prea puţin cunoscută până acum.
Unul din documentele cele mai interesante legate de raporturile
existente între nobilii români şi supuşii lor iobagi mărturiseşte despre
desfăşurarea, în 1448, a unui proces mai puţin obişnuit, purtat între patru
nobili români, toţi membri ai familiei Măcicaş, şi un iobag. Discrepanţa
evidentă dintre statutul social-juridic al părţilor împricinate aruncă o nouă
lumină asupra relaţiilor complexe care s-au stabilit în epocă în interiorul
comunităţii româneşti. Procesul s-a desfăşurat în faţa adunării nobililor
districtului Sebeş, întrunită în scaun de judecată la 8 august 1448, cu
participarea lui Mihail de Ciorna, banul Severinului şi a avut drept cauză o
neînţelegere în legătură cu dreptul de stăpânire asupra "muntelui" Selye pe
care îl reclamau atât nobilii de Măcicaş cât şi Negrită, iobagul nobilului
George de Racoviţă 51 • Cu toată diferenţa de stare social-juridică, adunarea a
urmat procedura tradiţională, fiind aleşi opt nobili ca juraţi asesori, a căror
mărturie a dat în cele din urmă câştig de cauză nobililor de Măcicaş. Este
dificil de emis consideraţii asupra justeţei unei asemenea decizii ce hotăra
într-o cauză evident neechilibrată. Rămâne însă semnul de întrebare asupra
motivaţiei pe care iobagul şi-a întemeiat pretenţiile sale de stăpânire asupra
posesiunii în cauză, fiind greu de crezut că el nu a avut nici un temei atunci
când şi-a susţinut drepturile în faţa adunării nobililor din comitat. De
asemenea, este evident faptul că nobilii de Măcicaş nu au avut un act scris
de stăpânire, altfel nu ar fi fost nevoie de mărturia celor opt nobili,
prezentarea documentului fiind suficientă. În ce mod au ajuns însă cele două
părţi să-şi dispute posesiunea respectivă este greu de precizat, cu atât mai
mult cu cât statutul de iobag ar fi trebuit să implice şi inabilitatea de a deţine
stăpâniri funciare, ceea ce, de altfel, adunarea a şi decis.
49
Hurmuzaki. op. cit., p. 629. nr. 527.
50
Ibidem, p. 629, nr. 526.
51
Ibidem, p. 748, nr. 619; I.A. Pop, op. cit., p. 133.
43
La mijlocul secolului al XV-lea vechiul drept de liberă strămutare a
iobagilor acordat în secolele anterioare este încălcat cu consecvenţă de mulţi
stăpâni de pământ, cu intenţia de a nu pierde forţa de muncă iobăgească,
tentată dintotdeauna de libertatea orăşeanului. Dimpotrivă, pentru aşezările
urbane, o problemă vitală o reprezenta creşterea numărului populaţiei
productive, aspect pe care au încercat să-l reglementeze statutele lui
Sigismund de Luxemburg şi decretul din Pesta dat în 1458 de Matia Corvin.
În acest sens, important a fost documentul din 29 ianuarie 1458 acordat pe
seama târgurilor Caran şi Sebeş de către rege, care dispune ca iobagii
nobililor din districtul Sebeş şi din alte districte şi comitate din Ungaria să
fie liberi să se stabilească în cele două târguri după plata terragium-ului şi a
celorlalte obligaţii datorate către stăpânul feudal 52 .
La sfârşitul secolului al XV-iea, în 1489, este relevată o altă situaţie
potenţial surprinzătoare pentru definirea naturii legăturilor dintre nobili şi
iobagii lor. După câte mărturiseşte un document, în urmă cu 20 de ani
nobilul Mihail de Măcicaş şi mama sa au zălogit o cingătoare femeiască
unui iobag al nobilului George Găman de Bizerea pentru suma de 7 florini
aur. Iobagul murind, stăpânul său şi posesorul de drept al cingătoarei
încearcă să reglementeze situaţia, chemându-i pe cei doi nobili de Măcicaş
în faţa vicebanilor de Severin pentru a răscumpara obiectul sau pentru a-l
reda acestora în schimbul unei sume stabilite prin înţelegere. Neprezentarea
părţii reclamante în nici unul din cele trei scaune de judecată întrunite îl va
determina pe nobilul de Bizerea să se declare posesorul de drept al
cingătoarei, adunarea certificând acest lucru 53 • Dincolo de banalitatea
obiectului în cauză, este de remarcat faptul că un reprezentant al feudalităţii
locale nu a ezitat să solicite ajutorul financiar din partea unui iobag (deşi
suma în discuţie nu a fost considarabilă), iar acesta a fost în măsură să i-l
acorde şi, după cum se poate constata, a murit fără a-şi mai recupera suma
împrumutată.
Prezenţaiobagilor nobililor români se face simţită sporadic şi în
secolul al XVI-lea, un document din 1548 amintindu-i pe câţiva iobagi din
Var în calitate de martori în procesul iniţiat împotriva lui Gheorghe Vaida54 ,
52
C. Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului până la mijlocul secolului XVI, în
Banatica, 2, 1973, p. 158.
53
I.A. Pop, op. cit., p. 138.
54
Pesty Frigyes, A Szăreny bansag ... , III, p. 371.
44
printre aceştia fiind nominalizaţi iobagii nobililor Francisc de Mâtnic
(Nicolae Peschina, Matei Laţcu), Martin Pribek de Racoviţă (Emeric
Laţcovici, Mihail Maciovici şi Stan Poqketha) şi Ladislau Pribek de
Racoviţă (Ivan Dragomir).
11.4. Dreptul de judecată.
Un alt aspect definitoriu, ce a decurs din statutul privilegiat al

nobililor români, a fost acela al jurisdicţiei asupra supuşilor lor, drept
derivat din mai vechiul ius Keneziale - dreptul de judecată al cnezilor
români deţinut în baza tradiţiei lor de stăpâni de pământuri. Din punct de
vedere documentar sunt extrem de puţine actele păstrate care ilustrează
atribuţiile şi modul de funcţionare al acestei jurisdicţii specifice cnezimii şi
nobilimii române. Autonomia relativă a ţinutului bănăţean a permis
perpetuarea în timp a unor forme ale dreptului românesc ce au supravieţuit
grefării normelor de drept occidental impuse de regalitatea maghiară. Putem
afirma că nobilimea românească a Banatului medieval, în calitate de elită
socială de origine cnezială, a preluat şi prezervat cele două aspecte originare
inseparabile: stăpânirea asupra pământului şi jurisdicţia rezultată din ea. Pe
parcursul secolelor XIV-XVI formele sub care apare desemnat vechiul drept
juridic românesc în documentele vremii variază: iuxta legem olahorum, iure
volachiae, juxta ritum volachiae, juxta antiquam et aprobatem legem
districtwn volachicalium universorum sau chiar formula extrem de
55
interesantă ritus seu ius Volachiae (aplicarea dreptului Ţării Româneşti) ,
mai puţin relevante fiind elementele sale componente. Cauzele obiective ale
unei asemenea realităţi ţin în principal de caracterul oral al acestei jurisdicţii
străvechi româneşti, care nu a făcut subiectul unor consemnări scrise.
Singurele formulări întâlnite în documente sunt extrem de generale -
"libertăţi" (libertates), "drepturi" (iures) sau "obiceiuri" (consuetudines,
mores) - fapt care a dus la concluzia că această terminologie a avut
semnificaţia sa clară asupra contemporanilor, greu de desluşit însă astăzi.
Pornind de la recunoaşterea statutului de feudali, acceptat pentru
început în mod tacit de regalitatea arpadiană în cazul cnezilor români şi
55
Gh. Ciulei, Procese civile judecate după "jus valachicum" în Banat, în Banatica, 6,
1981, p. 225.
45
recunoscut mai apoi oficial de către Angevini cnezilor şi, ulterior, nobililor
români, se poate afirma că, pe lângă atribuţiile judiciare moştenite din legea
nescrisă, cutumiară, a obştilor româneşti anterioare cuceririi maghiare,
feudalilor români le-au fost recunoscute şi acele atribute derivate din
normele de drept occidental, instituite la nivel statal şi reglementate de către
regalitate în mod succesiv în anii 1222, 1342 şi 1365, potrivit cărora nobilii
şi moştenitorii şi urmaşii lor, precum şi oricare dintre dânşii să aibă
deplină putere de a judeca pe oamenii, iobagii şi slujitorii lor fără moşie în
toate pricinile şi capetele de pricini, afară doar de hoţii, tâlhării la drumul
mare şi crime56 . Pentru Banat, un singur document din 135257 cuprinde
consemnarea explicită a jurisdicţiei cneziale extinsă asupra supuşilor lui
Ioan şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic, pentru toate cauzele minore,
exceptate fiind litigiile de furt, tâlhărie şi incendiere, ce ţineau de autoritatea
suveranului şi dregătorilor săi instituiţi în diversele zone ale regatului.
Referiri ulterioare asupra modalităţilor în care cnezii şi nobilii români şi-au
exercitat efectiv atribuţiile judecătoreşti asupra supuşilor de pe pământurile
lor nu există. În ceea ce priveşte jurisdicţia la care au fost supuşi feudalii
români bănăţeni în cazul săvârşirii unor delicte, se ştie că ei se judecau în
faţa scaunelor de judecată districtuale sau cornitatense, prezidate de
dregătorii locali (castelani, comiţi, bani ai Severinului) şi în mod
excepţional, de voievodul Transilvaniei (în 1402 şi 1445) sau de însuşi
regele Ungariei (în 1428)58 . În fapt, diploma privilegială din 1457 subliniază
cu claritate faptul că asupra cnezilor şi nobililor români nu poate judeca
nimeni decât comitele lor ales şi, în cazul în care ei nu ar fi fost mulţumiţi
cu judecata acestuia, puteau apela la judele ţării sau chiar la rege.
Dacă jurisdicţia individuală de care s-au bucurat cnezii şi nobilii
români este prea puţin reliefată documentar, nu acelaşi lucru se poate spune
în legătură cu instanţele de judecată ce au funcţionat la nivelul districtelor
bănăţene, în a căror alcătuire prezenţa elementelor conducătoare ridicate din
rândul populaţiei româneşti este bine evidenţiată. Aceste adunări obşteşti ale
românilor au fost, după cum apreciază istoriografia consacrată problemei,
poate cea mai importantă instituţie autohtonă, constituită în foruri de
56
Apud A. Andea, op. cit., p. 77.
57
Hurmuzaki, op.cit., p. 28, nr. 21; Şt. Pascu, Voievodatul ... , IV, 1989, p. 144-145.
58
I.A. Pop, op. cit., p. 68-72; Istoria dreptului românesc, I, Bucureşti, 1980, p. 388.
46
judecată ce se bazau pe vechiul drept românesc 59 . În cadrul acestora
feudalitatea românească, cnezială iniţial, nobiliară ulterior, şi-a apărat
autonomia teritorială împotriva imixtiunii forurilor exterioare, protejând în
primul rând stăpânirea asupra celui mai valoros bun din evul mediu -
pământul. Studiile întreprinse asupra adunărilor cneziale şi nobiliare româ-
neşti subliniază originea acestora, plasată în perioada anterioară cuceririi
maghiare, având probabil atribuţii mult mai largi decât cele judiciare, care s-
au restrâns doar în momentul când peste aceste instituţii româneşti s-au
suprapus cadrele juridice ale regatului, modelate după cele ale Occidentului
european 60 . Caracterul românesc al acestor universitas nobilium et
keneziorum este reflectat, mai presus de orice îndoială, de întreaga
informaţie de care beneficiem, iar rolul pe care nobilii români bănăţeni l-au
jucat în componenţa lor este subliniat de cele aproximativ 90 de acte care
certifică activitatea acestor instanţe de judecată pe parcursul secolelor XIV-
XVI la nivelul Banatului cărăşan 61 • De altfel, desfăşurarea în timp a acestor
adunări, începând cu anul 1363, de când datează prima informaţie păstrată 62 ,
sugerează (dacă urmărim componenta socială) evoluţia feudalităţii române
de la statutul de cnezi, la cel de cnezi nobili şi apoi de nobili. Conform
documentelor, primele adunări bănăţene din a doua jumătate a veacului al
XIV-iea au fost fie exclusiv cneziale, fie dominate de cnezi, atunci când pe
lângă aceştia sunt amintiţi şi "oameni de altă stare"; de la sfărşitul secolului
al XIV-iea şi începutul celui următor ele devin mixte, cneziale şi nobiliare,
59
I.A. Pop, op. cit.; Gh.I. Brătianu, Adunări de stări în Europa şi în Ţările Române în evul
mediu, Bucureşti, 1996; Vladimir Hanga, Les institutions du droit coutumier roumain,
Bucureşti, 1988.
60
Viorel Achim, O instituţie românească în Banatul medieval: adunările obşteşti din
districte, în Revista de istorie, 1988, 41, nr. 2, p. 192; Idem, Consideraţii asupra
componenţei adunărilor obşteşti ale districtului Caransebeş în secolul XV, în Banatica,
IX, 1987; Idem, Consideraţii asupra adunărilor judiciare reunite ale districtelor
medievale din Banat, în Revista istorică, 3, 1992, nr. 9-10, p. 917-927.
61
În lucrarea sa dedicată instituţiilor medievale româneşti, I.A. Pop a identificat pentru
Banat opt asemenea adunări în secolul al XIV-iea, 35 în secolul al XV-iea şi nu mai
puţin de 45 în secolul al XVI-iea. Nu excludea posibilitatea existenţei unui număr mai
mare în cazul în care este posibil ca unele documente edificatoare să se fi pierdut sau
distrus.
62
Documenta Romaniae Historica, C, XII, p. 137-144, nr. 163.
47
cu o preponderenţă tot mai mare a nobililor români, pentru ca din a doua
jumătate a secolului al XV-lea ele să fie exclusiv nobiliare.
În ceea ce priveşte distribuţia teritorială, se poate presupune că fiecare
din cele opt districte privilegiate şi-a avut scaunul său de judecată, ce a
funcţionat atât la nivel districtual cât şi interdistrictual, pe parcursul celor
trei secole fiind semnalate în repetate rânduri întrunirea cnezilor şi nobililor
din două, trei sau patru districte învecinate. Cele mai spectaculoase, fără
îndoială, au fost adunările din anii 145263 şi 1457 64 , ce au reunit elitele
sociale din şapte, respectiv opt districte ale Banatului de deal şi munte.
Formula aceasta a participării la adunări a cnezilor şi nobililor din mai multe
districte poate să fi fost dictată în unele cazuri de necesităţile practice ale
proceselor judecate, dar în alte situaţii este posibil ca ea să fi reprezentat
mai degrabă ecoul unei unităţi iniţiale, administrative şi politice, pe care au
avut-o aceste regiuni înainte de pătrunderea în zonă a autorităţii regale 65 . În
timp, se conturează poziţia centrală a scaunului de judecată al districtului
Sebeş, ce a funcţionat la Caransebeş, cel mai important centru urban al
Banatului medieval, de unde putem deduce posibilitatea ascendenţei
acestuia asupra celorlalte districte bănăţene, opinie întărită şi de conţinutul
documentului din 1452 care consemnează întrunirea adunării generale ad
opidum Sebes vocatum sedem scilicet judiciariam principalem septem
sedium nobilium wolachicalium pentru a adeveri dreptul de stăpânire al
nobililor Mihail de Ciorna şi Nicolae de Bizerea asupra castrului Dranko.
Interesant este şi faptul că, din a doua jumătate a veacului al XV-iea, în
Caransebeş şi Lugoj s-au afirmat instituţii proprii, adevărate adunări
orăşeneşti formate din juzi, juraţi şi membri ai sfatului, aproape toţi nobili.
În ceea ce priveşte organizarea internă a acestor adunări, precum şi
modul de desfăşurare al judecăţilor, documentele dau, în general, puţine
detalii. Acestea sunt prezentate sub formula unei consultări a populaţiei
româneşti de către dregătorii regali, cu rol de a depune mărturie în favoarea
uneia sau alteia din părţile aflate în litigiu, decizia finală aparţinând, formal,
reprezentanţilor regalităţii 66 . Multe din hotărârile acestor adunări s-au
obiectivat în documente cu valoare probatorie, întărite cu sigiliul districtului
63
Hurmuzaki, op.cit., 11/2, p. l l-13, nr. 8; I. Băltariu, Vechile instituţii juridice „„ p. l l 9.
M Hurmuzaki, op.cit, p. 92-93, nr. 80.
5
<• I.A.Pop, op.cit„ p. 70.
66
V. Achim, O instituţie românească „. , p. 193.
48
(se ştie că districtul Caran a avut sigiliu propriu, probabil şi Sebeşul) sau, în
lipsa acestuia, cu sigiliile nobililor participanţi la aceste scaune de
judecată , fapt ce atestă gradul destul de larg al autonomiei acestor instituţii
67
româneşti, fiind îndeobşte cunoscut faptul că emiterea unor asemenea acte

revenea în epocă aproape în exclusivitate bisericii catolice prin canceleriile
Capitlurilor ce au funcţionat în diverse zone (în cazul districtelor bănăţene
este evidenţiată activitatea Capitlurilor din Cenad şi Arad). De asemenea,
aceste adunări districtuale româneşti au avut posibilitatea de a corecta şi
completa actele regale prin care erau conferite proprietăţi în cuprinsul lor,
fapt ilustrat de un interesant conflict desfăşurat între anii 1440 şi 1447, care
i-a avut ca protagonişti pe membrii familiei nobile de Măcicaş. În urma
distrugerii actelor de proprietate familiale în timpul campaniei otomane din
1438, familia a solicitat şi a obţinut în 1440 noi acte de proprietate, care însă
par să fi avut un viciu de procedură legat de distribuirea corectă a părţilor
din moşiile părinteşti diferitelor ramuri ce s-au desprins în timp din
trunchiul genealogic. În 1446, nobilii de Măcicaş solicită adunării nobililor
din districtul Caransebeş să clarifice situaţia, însă noul document de
reconfirmare emis în 1447 de autoritatea capitulară a omis, întâmplător sau
nu, o ramură a familiei de la dreptul de a deţine o treime din posesiunile
funciare ale familiei, ceea ce putea echivala cu excluderea acesteia pe veci
de la stăpânire. În urma protestului membrilor acestei ramuri a familiei
Măcicaş, o nouă adunare a nobililor districtului Caransebeş adevereşte prin
mărturia mai multor nobili justeţea cauzei solicitanţilor, documentul emis cu
această ocazie de adunare şi întărit cu peceţile a şase nobili români
restabilind vechile raporturi de stăpânire existente în cadrul acestei familii.
Pentru a concluziona, este evident faptul că remarcabila persistenţă în
timp a acestor instituţii medievale româneşti, cu toate limitările sau
influenţele impuse în noul cadru integrator, a oferit comunităţii româneşti a
Banatului, în special elitelor sale, posibilitatea de a se manifesta în sensul
conservării şi perpetuării unor forme proprii de autonomie juridică, fiscală şi
militară. Nobilimea românească bănăţeană apare, în lumina informaţiilor
numeroase şi variate, ca o clasă socială tenace şi activă, interesată atât de
consolidarea propriilor stăpâniri şi interese, cât şi de apărarea intereselor
celor opt districte privilegiate, din această perspectivă legătura organică
67
I.A. Pop, Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii din Transilvania
în secolele XIV-XV, în Revista de istorie, 34, 1981, nr.11, p. 2109.
49
dintre elită şi comunitatea oamenilor de rând (privită în mod obiectiv,
potrivit realităţilor şi mentalităţilor acelei epoci) fiind mai mult decât
sugestivă. Îi regăsim astfel pe aceşti nobili ca o componentă fundamentală a
adunărilor districtuale şi orăşeneşti, manifestându-se în diferite ipostaze: în
multe cazuri, graţie funcţiilor deţinute în plan local, ei conduc aceste
adunări; ei apar apoi în calitate de martori, arbitri, oameni ai regelui sau
jurători (ştiut fiind faptul că în cadrul celor mai multe procese, procedura
juridică avea ca mod principal de dovadă jurământul) 68 , exprimându-se fie
individual, fie prin mărturia comună a întregii adunări; în cazul în care era
semnalată lipsa sigiliului districtului, nobilii întăreau actele emise cu
propriile lor sigilii. În sfârşit, pricinile pe care aceşti nobili le-au judecat au
fost dominate în mod categoric de multiplele probleme ridicate de stăpâ
nirea asupra pământului: punerea în posesie, retragerea dreptului de
stăpânire în caz de infidelitate, încheierea de fraternităţi adoptive, ieşirea din
indiviziune, respingerea imixtiunilor străine în sistemul local de stăpânire a
pământului, moşteniri, zălogiri, moştenirea fetelor, vânzări-cumpărări,
schimburi, hotărniciri, o întreagă cazuistică aparţinând jurisdicţiei minore.
Pe lângă aceste litigii civile şi penale ale districtelor şi oraşelor româneşti,
adunările districtuale par a fi avut, în baza tradiţiei, şi atribuţii fiscale
(contractau împrumuturi în numele districtului), economice (controlau
spălarea aurului din râuri) sau politico-militare (se solidarizează cu judele
suprem al Caransebeşului - nobilul Ladislau de Racoviţă - în apărarea
oraşului faţă de violenţele comitelui de Timiş, Petru Petrovici/9 . Se poate
aprecia în consecinţă că, prin intermediul acestor adunări, nobilimea română
bănăţeană a realizat la nivelul Banatului medieval acea conducere
românească refuzată la nivelul Transilvaniei, prin excluderea timpurie a
românilor din rândul stărilor, al "naţiunilor" politice. Fără a exagera în mod
inutil aportul elitelor bănăţene, este cert că activitatea lor la nivelul
districtelor privilegiate a făcut din Banat o Valachia Cisalpina, iar din
Caransebeş "o reşedinţă a nobililor".
68
Comei Sătmărean, Un litigiu din anul 1390 şi instituţia jurătorilor tocmelnici, în
Banatica, 8, 1985, p. 207-208. Autorul delimitează trei categorii de jurători: a) jurători
tocmelnici, care aveau rol de arbitri, mijlocind împăcarea dintre părţi; b) jurătorii adeve-
ritori, care susţineau jurământul împricinaţilor; c) jurătorii hotarnici, care soluţionau
litigiile asupra dreptului de stăpânire asupra pământului.
69
I.A. Pop, Instituţii medievale româneşti ... , p. 16 l.
50
Această încercare de introspecţieîn peisajul atât de variat al elitelor
sociale bănăţene, deşi eliptică de unele elemente componente, relevă un fapt
incontestabil: încadrarea acestei nobilimi româneşti de origine cnezială în
structurile instituţionale ale statului maghiar, prin formele sale de organizare
şi manifestare, prin statutul lor de stăpâni de pământuri şi oameni, prin
comportamentul neîndoios identic cu cel al oricărui feudal. Fireasca
specificitate românească nu face decât să confere o notă de originalitate
acestor suprastructuri sociale, ce au păstrat multe din atributele lor
strămoşeşti pe parcursul veacurilor XIV-XVI în Banatul medieval.
51
CAPITOLUL III
STĂPÂNIREA ASUPRA PĂMÂNTULUI -

REALITATE DE FAPT ŞI DE DREPT
111.1. Cadrul general.
O privire de ansamblu asupra lumii feudale bănăţene ne relevă un

peisaj amplu şi variat al organizării social-economice, din care se desprind
acele elite sociale româneşti, în fapt o feudalitate locală ce se voia integrată
şi recunoscută în cadrul instituţiilor oficiale ale statului maghiar. Reconsti-
tuirea profilului acestei nobilimi este facilitată în anumite aspecte (stăpâni
rea asupra pământului, statutul social-juridic, rolul militar) de o bogată
argumentaţie documentară, lipsind însă cercetările sistematice de arheologie
medievală ce ar putea oferi o perspectivă mai largă asupra vieţii lor econo-
mice, materiale. Din acest punct de vedere considerăm că nu este nepotrivită
raportarea vieţii cotidiene a nobilimii române din Banat la cea a structurilor
omonime din alte regiuni ale regatului ce au permis menţinerea şi dezvol-
tarea unei feudalităţi româneşti de origine cnezială, adaptată în timp norme-
lor şi rigorilor unui stat medieval aflat sub pecetea ordinii feudale de tip
central-apusean.
Viaţa cotidiană a acestei feudalităţi s-a desfăşurat în aria geografică a
Banatului de deal şi de munte, în cadrul districtelor bănăţene, forme de
organizare politico-administrativă specific româneşti, ce continuau o
anumită autonomie tradiţională, peste care s-a suprapus, cu inconsecvenţă
însă, structura comitatensă impusă de noile cadre integratoare maghiare. Un
rol aparte l-a jucat, mai ales în plan politico-militar, Banatul de Severin,
care a grupat în limite nu întotdeauna certe părţi din ţinuturile de astăzi ale
Caraşului şi Mehedinţiului. Existenţa sa a debutat în secolul al Xiii-lea
52
(potrivit Mariei Holban, în jurul anului 1260, din necesitatea de a apăra
graniţa dunăreană de atacurile dinspre sud ale bulgarilor) , devenind pe
1
parcursul secolelor XIV-XV un factor de dispută între regalitatea maghiară

şi domnitorii Ţării Româneşti, fapt ce a avut un semnificativ impact asupra
cnezilor şi a nobililor români bănăţeni, ale căror atitudini au oscilat adeseori
între fidelitatea faţă de suveran, din partea căruia aşteptau recunoaşterea
oficială a statutului lor social-juridic, şi solidaritatea de neam cu românii de
dincolo de Carpaţi.
Din punct de vedere geografic, districtele româneşti bănăţene, din
rândul cărora s-au distins cele opt districte privilegiate - cadru predilect de
perpetuare şi prosperare a unei feudalităţi locale româneşti - au ocupat o
suprafaţă considerabilă, ce a cuprins zona montană în întregime (aproxi-
mativ 65% din întinderea ţinutului), cea deluroasă în mare parte, spaţiul
depresionar (cca 16%) şi o mică zonă de câmpie (mai puţin de 7%f Fără
îndoială că nivelul relativ înalt al reliefului precum şi spaţiul extrem de
redus al câmpiei a împiedicat dezvoltarea unui habitat numeros dar, în ace-
laşi timp, a ferit cnezatele şi voievodatele româneşti de pătrunderea masivă
a alogenilor în zonă şi de proliferarea marilor domenii funciare laice şi
ecleziastice. S-au creat astfel condiţiile dezvoltării formelor tradiţionale
româneşti de stăpânire asupra pământului şi ale afirmării unei elite româ-
neşti de sorginte cnezială, zonele depresionare constituind cachul potrivit în
acest sens. Situate pe cursul râurilor Timiş, Bistra, Cerna şi Nera, depresiu-
nile Caransebeş, Mehadica (legate între ele prin Poarta Orientală) şi Almăj
au creat în timp un ambient natural pe care s-a pliat întreaga existenţă şi
activitate economică, social-politică, militară şi de civilizaţie a nobilimii
române bănăţene, care-şi avea răspândite în aceste regiuni patrimoniile sale
funciare.
1
Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare În secolele XI/I-XIV, Bucureşti,
1981, p. 85; Alexandru Horvath, Consideraţii istorice şi juridice privitoare la Banatul
de Severin şi funcţia de ban al Caransebeşului şi Lugojului, în Studii şi cercetări de
etnografie-istorie, III, Caransebeş, 1979, p. 298; Ion I. Nistor, Ţara Severinului şi
Banatului timişan, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria III,
tom 27, mem. 8, Bucureşti, 1945.
2
Octavian Răuţ, Toponimie şi istorie bănăţeană, în Studii de limbă, literatură şi folclor,
Reşiţa, 1978, 4, p. 258; Dumitru Ţeicu, Banatul montan În evul mediu, Timişoara, 1998,
p. 12.
53
Informaţiile
asupra vieţii economice desfăşurate în Banatul medieval
sunt relativ puţine, analogiile cu zone care au evoluat în mod asemănător
fiind adeseori singurele puncte de referinţă. Se poate presupune că econo-
mia acestor ţinuturi a fost una tipică orânduirii feudale, în cadrul căreia
comunitatea domenială sau rurală era capabilă să îşi acopere prin munca
valorificatoare a pământului toate necesităţile, schimbul fiind redus la acele
produse ce nu puteau fi obţinute în zonă. Ocupaţiile principale au fost cele
obişnuite în epocă, începând cu agricultura ca ramură economică de bază,
căreia i se adăugau meşteşugurile, mineritul şi un anumit comerţ de tranzit,
favorizat de plasarea Banatului într-un punct de răscruce al drumurilor
comerciale care au legat regatul Ungariei şi voievodatul Transilvaniei de
Ţara Românească şi de spaţiul Balcanic.
Ar fi greu de reconstituit mediul în care a trăit această feudalitate
locală, dată fiind lipsa documentelor revelatoare sau a mărturiilor arheolo-
gice la fel de spectaculoase ca în cazul Haţegului sau Maramureşului. Pozi-
ţia geografică a Banatului, expusă în permanenţă atacurilor asupra graniţei
sudice a regatului, a permis prea puţin păstrarea acelor vestigii materiale
care să mărturisească asupra trăsăturilor definitorii ale vieţii cotidiene a
elitelor sociale româneşti. Ne putem imagina, prin analogie, că aceşti nobili
şi-au avut, de pildă, reşedinţele lor mai mult sau mai puţin prospere în
principaleie aşezări ale districtelor de baştină, detaşându-se în mod special
Caransebeşu!. binecunoscut în epocă în calitatea sa de "târg al românilor" şi
de "reşedinţă a nobililor". În realitate, faptul că acest oraş a ajuns cu timpul
să fie locuit de o nobilime însemnată (magna nobilitas) 3 s-a datorat rolului
pe care l-a jucat în acea vreme, acela de centru economic, politic şi religios
al comunităţii româneşti a Banatului colinar şi de munte. Din această pers-
pectivă, considerăm firesc faptul că multe familii nobile bănăţene au căutat
să deţină proprietăţi în incinta sa, afirmaţia fiind susţinută de o serie de
documente care certifică prezenţa tuturor familiilor însemnate ale Banatului
cu stăpâniri în cadrul oraşului, obţinute fie ca danii regale, fie prin cumpă
rare. Astfel, în 1429, membrii familiei Bizerea obţin din partea regelui
Sigismund de Luxemburg o curte în Caransebeş, drept recompensă pentru
serviciile credincioase ale lui Lado, Nicolae şi Iacob de Bizerea în bătălia de
la Golubăţ4. O casă în Caransebeş a deţinut şi familia lui Iacob de Gârlişte,
3
Călători străini despre Ţările Române, II, Bucureşti, 1970, p. 557.
4
Hurrnuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, 1/2, Bucureşti, 1887, p. 561, nr.
468.
54
viceban de Jajca, ulterior ban al Severinului, asupra căreia Matia Corvin îi
acordă, în 1487, scutirea de toate dările şi serviciile orăşeneşti ce au decurs
din această stăpânire 5 . La sfârşitul secolului al XV-iea, în 1493, soţii
Ladislau şi Elena Fiat au cumpărat şi ei o curte (cu casă şi acareturi) în piaţa
oraşului 6 , pentru ca, un secol mai târziu, familia Fiat de Armeniş să deţină
numeroase proprietăţi în Caransebeş, obţinute atât prin tranzacţii comer-
ciale, cât şi în urma unor danii din partea puterii centrale 7 . Proprietăţi a avut
şi familia nobililor Măcicaş de Tincova, fapt cunoscut dintr-o informaţie
mai puţin fericită pentru familie: în 1531, lui Petru de Tincova, castelan de
Lugoj, i s-a confiscat curtea şi casa nobiliară (domumque et Curiam Nobi-
litarum), deoarece l-a ucis pe nobilul Gaşpar Bezerey8. Este de presupus, de
asemenea, faptul că au avut reşedinţe în Caransebeş şi nobilii de Racoviţă,
cu atât mai mult cu cât membri ai acestei familii au ocupat în secolul al
XVI-iea funcţiile de castelan de Caransebeş şi jude suprem al oraşului.
Atribuţiile politico-administrative şi militare pe care le-au deţinut la
nivelul Banatului mulţi dintre nobilii români îndreptăţesc presupunerea că,
cel puţin temporar, ei şi-au avut reşedinţele şi în cetăţile şi castrele care au
împânzit în epocă provincia. S-a afirmat, pe baza cercetărilor de arheologie
medievală, că pentru nobilimea laică cetatea a dobândit în evul mediu un
dublu scop: acela de loc de refugiu, dar şi de centru economic al dome-
niului9. Putem doar emite ipoteza că şi pentru Banat cetăţile au reprezentat,
prin turnurile-locuinţă, reşedinţe ale unor nobili pământeni. Din perspectivă
documentară se ştie, de pildă, că în anul 1451 a fost luată în discuţie în
cadrul unei mari adunări a nobililor din şapte districte bănăţene, stăpânirea
asupra castrului Dranko, donat încă din 1439 de către regele Albert nobililor
Mihail de Ciorna, ban al Severinului şi Nicolae de Bizerea, fapt confirmat
de către adunare în 1452 10 . În prima jumătate a secolului al XVI-iea, în
5
Ibidem, 11/2, p. 300, nr. 269.
6
Ibidem, p. 334, nr. 299.
7
Dragoş Lucian Ţigău, Familia Fiat de Armeniş în secolele XV-XVII, în Banatica, 14,
1996, p. 47.
8
Hunnuzaki, op. cit., 11/4, p. 13, nr. 11.
9
Adrian Andrei Rusu, Geneza domeniilor cetăţilor din Transilvania, în Anuarul Institu-
tului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XXII, 1980, p. 74; vezi şi Dumitru Ţeicu,
Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 80.
10
Hunnuzaki, op. cit., II/2, p.3,11-14, nr. 2 şi 8; Ştefan Matei, Fortificaţiile de pe teritoriul
Banatului în lumina izvoarelor scrise, în Banatica, 5, 1979, p. 259.
55
1534, este pomenită stăpânirea comună a nobililor Petru, Ladislau şi Martin
de Racoviţă, alături de nobilul George Vrabie, asupra cetăţii Bocşa
(Bokcha), părţile convenind să nu se excludă reciproc din această
înţelegere 11 .
111.2. Stăpânire cnezială - stăpânire nobiliară.
Odată pătrunşi în rândurile elitelor sociale ale regatului, descendenţii

cnezilor şi voievozilor bănăţeni s-au comportat asemenea nobilimii din
societatea medievală, desfăşurând un mod de viaţă aproape identic cu
aceasta. Ca stăpâni de pământ şi de oameni, pe de-o parte, iar pe de altă
parte ca supuşi ai regelui şi ai demnitarilor acestuia, nobilii români bănăţeni
au uzat în primul rând de dreptul regatului şi de documentul scris, s-au
încadrat pe deplin canoanelor anarhiei feudale şi ale moralei nobiliare.
Desigur că principalul scop al tuturor acţiunilor a fost pământul, deoarece
stăpânirea lui ca cel mai important mijloc de producţie a conferit
deţinătorilor un statut social-juridic superior în evul mediu. A fost uşor de
observat că, în cazul Banatului, cea mai mare parte a informaţiei documen-
tare legată de feudalitatea românească a avut ca subiect predilect stăpânirea
asupra pământului, cu toate formele sale de manifestare şi problemele
ridicate pe parcursul veacurilor. Proprietatea funciară apare ca o realitate
incontestabilă, ca o parte integrantă a existenţei materiale a nobilimii
române bănăţene, fiind atributul fundamental care i-a conferit statutul privi-
legiat în cadrul oficializat al structurilor regatului. Raporturile dintre forma
de proprietate specific românească - cnezatul, şi deţinătorii acesteia, recu-
noscuţi ca atare în actele oficiale, constituie cel mai spectaculos aspect al
istoriei elitei româneşti bănăţene, majoritatea documentelor revelând, într-
un fel sau altul, realităţile complexe generate de dreptul de stăpânire
funciară.
Toate cercetările
actuale dedicate acestui segment important al socie-
tăţii româneşti medievale acceptă definirea cnezatului ca formă tradiţională,
străveche de stăpânire asupra pământului, aparţinând iniţial cnezimii
române apoi, în continuarea evoluţiei lor istorice, cnezilor nobili şi nobililor
români. Ioan Drăgan apreciază că, proprietatea cnezială sau cnezatul
11
Hurmuzaki, op.cit., II/4, p. 63, nr. 27.
56
(kenezatus) constituie elementul fundamental de legătura dintre cnez şi
nobi/ 12 , opinie la care subscriem în urma parcurgerii numeroaselor docu-
mente ce se referă la problemele ridicate în Banat de stăpânirea asupra
pământului. De altfel, acceptând ideea originii cneziale a nobilimii române
transilvănene şi bănăţene, aserţiunea sus-menţionată se impune de la sine.
Este esenţial să subliniem realitatea că primele acte oficiale acordate
cnezimii române au fost confirmări în vechile lor stăpâniri strămoşeşti,
deţinute ab antiquo cu drept cnezial (more keneziatus), fiind în consecinţă
vorba despre o stăpânire ereditară, specific românească şi nu de una dona-
tivă, condiţionată şi viageră, de factura beneficiului acordat de rege unui
viitor nobil, prin care acesta era ridicat de la un statut social-juridic inferior
la cel de feudal. Noile danii conferite de către puterea centrală cnezilor
români nu fac altceva decât să recunoască o realitate preexistentă, consti-
tuită în secolele anterioare în cadrul comunităţii obştilor libere româneşti,
incluse ulterior regimului proprietăţii instituit de noile cadre integratoare.
Conţinutul acestor documente mai specifică, de asemenea, şi motivaţiile
confirmării (slujbele credincioase, faptele de credinţă), dreptul veşnic şi
nestrămutat de stăpânire (iure perpetuo et irrevocabiliter), precum şi acele
libertăţi, drepturi, imunităţi şi obiceiuri de care au avut parte toţi cnezii
întăriţi în stăpânirile lor.
Pentru Banatul medieval, prima informaţie documentară referitoare la
stăpânirile funciare ale unor români datează din secolul XIII, deşi este vorba
mai degrabă de o ştire ce ne parvine indirect, printr-un document de secol
XIV. Din 5 octombrie 1350 datează actul prin care voievodul român Ioan
(sau Lupcin), fiul lui Iuga, a fost repus în drepturile sale ereditare asupra
câtorva posesiuni din districtul Sebeş. Importanţa reală a acestui document a
constat în faptul că repunerea în stăpânire s-a făcut pe baza unui privilegiu
accordat predecesorilor voievodului de către regele Bela IV ( 1235-1270),
cândva între anii 1235-1257, după care aceste posesiuni au fost uzurpate
prin forţă 13 • Documentul din 1350, chiar dacă nu întruneşte tiparele clasice
ale titlului de nouă danie, vine să confirme câteva realităţi: existenţa în
12
Ioan Drăgan, Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în Nobilimea românească
din Transilvania (Az erdely roman nemesseg), Satu Mare, 1997, p. 114.
13
Ştefan Olteanu, Un document inedit privind istoria Banatului în secolele X/li-XIV, în
Studii şi cercetări de istorie, XVII, nr. 5, 1964, p.1144; Maria Holban, În jurul
publicării unor docwnente inedite, în Studii. Revistă de istorie, XIX, nr. 4, 1966, p. 780.
57
secolul al XIII-iea a unei posesiuni ereditare aparţinând unui român,
recunoscută printr-o diplomă regală, precum şi legăturile care s-au stabilit
între puterea centrală şi elementele feudale autohtone, reprezentate de
antecesorii voievodului Ioan (cnezi sau voievozi ei înşişi).
O situaţie aparte o constituie stăpânirea cnezială bazată pe întemeierea
de sate, surprinsă în două ipostaze la mijlocul secolului al XIV-lea, care i-a
implicat pe membrii a două din familiile nobile reprezentative ale spaţiului
bănăţean - familiile Măcicaş şi Mâtnic (despre care se poate afirma cu destul
de multă certitudine că au provenit din acelaşi trunchi genealogic). În jurul
anului 1350 cnezul Struza Românul ( Olahus) a populat sub nume de cnezat
două posesiuni regale aflate la întretăierea celor două râuri Mâtnic din
districtul Caransebeş, asupra cărora fiii şi nepoţii lui vor obţine în 1370
confirmarea regală cu titlul de nouă danie 14 • În aceeaşi vreme, în 1352,
cnezii Iuga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic, au solicitat şi obţinut din
partea comitelui de Caraş dreptul de a stăpâni şi popula teritoriul pustiu al
Văii Mâtnicului in qua libertate habent liberas villas quenesii in provincia
Seebus, beneficiind în acelaşi timp şi de dreptul de judecată rezultat din
stăpânirea asupra pământului în privinţa tuturor pricinilor minore ce se vor
ivi între locuitorii acestor aşezări 15 • Documentele în cauză sunt revelatoare
pentru modul în care stăpânirea cnezială nu numai că a fost recunoscută,
deci acceptată ca formă de proprietate de către autoritatea centrală, dar a şi
proliferat prin fenomenul roirii, ceea ce dovedeşte atât viabilitatea cât şi
vitalitatea structurilor patrimoniale specifice Banatului de deal şi de munte.
Privită în ansamblu, informaţia documentară sugerează următoarea
evoluţie: în faza iniţială a atestării lor, odată cu jumătatea secolului al XIV-
lea, cnezii sunt confirmaţi prin titlurile de noi danii în stăpânirile lor
strămoşeşti, asupra cărora îşi exercită tradiţionalul şi străvechiul drept
cnezial. Începând cu veacul al XV-lea, statutul lor de nobilitate începe să fie
formulat cu mai multă concizie, cnezilor nobili fiindu-le întărite drepturile
asupra moşiilor părinteşti, pe care le deţin în continuare ca posesiuni
cneziale. A fost, spre exemplu, cazul membrilor familiei Mâtnic, nobiles
viri, confirmaţi în anul I 404 în posesiunea regală Vozeşti pe care o deţineau
din vechime ca stăpânire cnezială 16 • De-abia de la mijlocul secolului al
14
Hurmuzaki, op.cit., 1/2, p. 167, nr. 130.
15
Ibidem, p. 28, nr.21.
16
Ibidem, p. 436, nr. 360.
58
XV-iea termenul de cnez a fost înlocuit definitiv cu cel de nobil, stăpânirile
funciare dobândind atributul de proprietăţi nobiliare româneşti, aspect
surprins în formulele noilor acte de danie. Edificatoare sunt cazurile
nobililor de Ciorna sau al lui Laţcu de Delineşti, reconfirmaţi în anul 1439
în posesia moşiilor părinteşti din districtul Mehadia, respectiv Sebeş, cu
dreptul de a le stăpâni fn aceleaşi condiţii fn care-şi stăpâneau moşiile şi
ceilalţi nobili români din acele părţi ale regatului {sub quibusque ceteri eis
fideles wolachy nobiles parcium illarum possessiones) 17 . Mai poate fi
adăugat şi exemplul nobililor de Wran din districtul Ilidia, reconfirmaţi în
1464 de către Matia Corvin în aceleaşi condiţii 18 . Se conturează astfel
proprietatea nobiliară românească, continuatoare a celei cneziale, prea puţin
abordată sau analizată până în prezent. Din confruntarea mai multor
documente referitoare la acest tip de stăpânire asupra pământului existent în
regiunile mărginaşe ale regatului, dominate de prezenţa comunităţilor
româneşti, cercetările actuale au extras câteva din elementele definitorii ale
stăpânirii nobiliare româneşti: caracterul ereditar, caracterul nobiliar de
facto, grevarea ei de către unele obligaţii specifice, derivate din stăpânirea
cnezială ce a precedat-o şi neapartenenţa la domeniul unei cetăţi regale sau
la cel al vreunei funcţii oficiale 19 • În acest mod, pe parcursul a mai bine de
un secol de istorie asistăm la procesul asimilării juridice şi sociale a
cnezimii bănăţene cu nobilimea regatului, timp în care însă specificul
stăpânirii asupra pământului, ca amprentă a originii sale cneziale, se
modifică prea puţin. Familiile nobile române bănăţene au continuat să-şi
exercite stăpânirea ereditară asupra ansamblului patrimonial, consolidat deja
la mijlocul secolului al XV-iea, uzând de aceleaşi drepturi şi îndeplinind
aceleaşi obligaţii ce au decurs din vechiul drept de posesiune cnezială. Este
ceea ce a definit particularitatea acestei forme de stăpânire funciară,
nobiliară în esenţă prin statutul privilegiat al deţinătorilor săi, dar diferită de
a nobilimii beneficiare prin modul de atribuire.
Demn de remarcat este faptul că în timp, pe lângă aceste stăpâniri
ereditare, ce au obţinut garanţia actului scris, nobilii români bănăţeni au
beneficiat şi de danii regale propriu-zise, primite ca urmare a prestării de
17
Ibidem, p. 649, nr. 55 l; Costin Feneşan, Familia românească Bizerea şi moşiile ei de pe
Valea Pogănişului ( 1433-1447), în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 267.
18
Hurmuzaki, op.cit, II/2, p. 156, nr. 136.
19
I. Drăgan, op.cit., p. 118-120.
59
servicii militare deosebite, stăpâniri circumscrise dreptului nobiliar deplin.
Acest fenomen este observabil îndeosebi din a doua jumătate a veacului al
XV-lea şi poate fi explicat prin evoluţia aparte a feudalităţii bănăţene în
raporturile sale cu puterea centrală. Într-o primă fază, specifică stărşitului de
secol XIV şi începutului de secol XV, regalitatea s-a mulţumit să
răsplătească credincioasele slujbe militare ale cnezilor români prin
confirmarea scrisă asupra stăpânirilor lor strămoşeşti, fapt ce a dus la
formarea patrimoniilor funciare ale diferitelor familii nobile bănăţene.
Odată cu constituirea acestora încep să fie semnalate actele de donaţie
propiu-zisă, ce vin să completeze ansamblul stăpânirilor funciare ale
nobililor români. Regalitatea a realizat aceste donaţii în primul rând ca
urmare a unor prestaţii deosebite, îndeosebi în plan militar, de obicei
stăpânirile donate fiind în afara districtelor de baştină, ele provenind fie din
confiscări pe seama altor nobili, fie din pământurile rămase fără posesori.
De o asemenea donaţie regală au beneficiat, de pildă, în 1463 Ştefan, Mihail
şi Gheorghe de Mâtnic egregii viri, cărora Matia Corvin le-a dăruit moşia
Beregsăul Mare (Nemthy) din comitatul Timiş datorită participării lor
meritorii la campaniile militare din Banat şi Bosnia20 • În anul următor,
nobilii români Petru Deş de Temeşel şi Nicolae de Balwtha sunt atestaţi în
stăpânirea districtului Fârdea (Therd) din acelaşi comitat Timiş, alcătuit din
16 comune româneşti 21 . La cumpăna secolelor XV-XVI doi nobili români,
fraţii Ladislau şi Ludovic Fiat de Armeniş, primesc ca danie din partea
regelui Vladislav II moşiile Poreca de Sus, Poreca de Jos şi Simonolţ din
districtul Caransebeş, moşii care au fost confiscate în anul 1500 nobililor
Mihail şi Nicolae Cucaviţa de Poreca deoarece aceştia din urmă au părăsit
"adevărata" credinţă, trecând la "secta schismatică a românilor" • În 1519
22
alţi doi membri ai familiei Fiat, Ioan şi Francisc Fiat, fiii celor înainte
pomeniţi, împreună cu Ladislau de Racoviţă şi cei patru fii ai săi au primit
ca danie pentru serviciile aduse în luptele cu otomanii pădurea Lozna de
lângă Caransebeş 23 . Tot ca danie regală a fost atribuită moşia Ezeriş din
districtul Lugoj nobililor Petru de Tincova, castelan de Lugoj şi Dimitrie
2
°Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Timişoara, 1981, p. 37.
21
Hurrnuzaki, op.cit, p. 161, nr. 140.
22
Pesty Frigyes, Krasso vimnegye tărtenete. Okleveltar, III, Budapesta, 1883, p. 114; D.L.
Ţigău, op. cit., p. 29.
23
Hurrnuzaki, op.cit, 11/3, p. 309, nr. 226.
60
Luca, jude al oraşului, în 153424 . Deosebit de interesant este faptul că, la
începutul veacului al XVI-lea, familia Deş de Temeşel şi o parte a familiei
Măcicaş şi-au părăsit locurile de baştină, stabilindu-se în câteva comitate ale
Transilvaniei, faptul fiind posibil doar în urma dobândirii unor danii
însemnate din partea regalităţii, singurul motiv suficient de întemeiat pentru
ca ei să ia decizia extrem de importantă de a-şi părăsi stăpânirile
strămoşeşti, deţinute de generaţii. Se ştie că familia Deş de Temeşel s-a
stabilit în comitatul Cluj, la lclod, devenind familia Deş (Dezsi) de Iclod 25 ,
în timp ce ramuri ale familiei Măcicaş s-au strămutat în comitatele
Hunedoara şi Dăbâca, unde îi întâlnim sub numele de Măcicăşeştii de Baica
şi de Rapolt, respectiv Măcicăşeştii de Sânmartin 26 . Aceste deplasări,
insuficient reflectate documentar, menţin încă unele semne de întrebare
asupra modalităţilor de atribuire a noilor proprietăţi, care nu mai păstrează
nimic din specificul stăpânirii cneziale româneşti.
Este îndeobşte cunoscut faptul că imixtiunile străine în cadrul siste-
mului de stăpânire comitatens sau districtual au fost greu acceptate de
comunitatea autohtonă a stăpânilor de pământuri, Banatul cărăşan oferind
asemenea exemple în care obştea nobiliară locală s-a opus, uneori cu vehe-
menţă, înstrăinării unor districte sau posesiuni către solicitanţi proveniţi din
afara provinciei, ajungându-se chiar la scaunul de judecată regal, în fiecare
caz drepturile autohtonilor fiind în cele din urmă respectate. Nu acelaşi
lucru se poate spune însă despre districtele româneşti din Banatul timişan,
incluse în comitatul Timiş, care devin frecvent obiect de danie sau zălogire
pe seama unor nobili români bănăţeni ce şi-au constituit domeniile familiale
în spaţiul mai protejat al Banatului de deal şi de munte, fie pe seama unor
demnitari ai regalităţii, străini faţă de spaţiul de locuire românesc. Bunăoară,
în 1427, districtele Fârdea, Bujor, Mănăştur şi Sudea din comitatul Timiş au
fost zălogite de către Sigismund de Luxemburg lui Ioan de Gara şi soţiei
sale, Hedwiga 27 • În 1439, un alt district timişan, Icuş (Ikws) împreună cu
24
Ibidem, 11/4, p. 63, nr. 37.
25
Csânki Dezso, Magyarorszag tărtenelmi făldrajza a Hunyadiak Koraban, l, Budapesta,
1894; vezi şi I. Drăgan, op. cit., p. 126.
26
Nagy Ivan, Magyarorszag csatadai czimerekkel es nemzedekrendi tabtakkal, VII,
Budapesta, 1860, p. 216-218.
27
Apud Avram Andea, Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (I 718), Reşiţa,
1996, p. 36.
61
târgul Margina au fost zălogite pentru 4.000 de florini lui Iancu de
Hunedoara şi fratelui său Ioan deoarece, în calitate de bani ai Severinului,
cei doi s-au obligat ca timp de trei luni să apere cetăţile Severin, Gureni,
Orşova, Mehadia şi Pech şi să ţină în zonă 200 de călăreţi . Tot ei şi-au
28
completat stăpânirile bănăţene, obţinând în 1440 districtul Bujor cu toate

satele şi cnezatele sale 29 , iar în anii 1453-1454 districtele Sudea, Jupan,
Fârdea şi Mănăştur30 . Nu poate fi trecut cu vederea faptul că Iancu de
Hunedoara, în efortul său de a-şi realiza o bază materială şi socială proprie
în vederea susţinerii luptei antiotomane, reuşeşte - graţie demnităţilor
deţinute la nivelul regatului - să obţină stăpâniri şi în cadrul districtelor
privilegiate cărăşene, mult mai ferite până atunci de imixtiunile străine. Este
binecunoscut cazul districtului Comiat, zălogit în 1435 31 de către Sigismund
de Luxemburg fraţilor Iancu şi Ioan de Hunedoara pentru suma de 1.500
florini, zălogire reînnoită în anul 143 7 în schimbul a 1.250 florini, sumă
egală cu solda pe trei luni a soldaţilor lor32 . Semnificativă a fost însă reacţia
locuitorilor care, în frunte cu cnezii şi nobilii districtului, au depus eforturi
pentru a împiedica transformarea acestuia în posesiune ereditară a
Corvineştilor, aşa cum se întâmplase cu districtele din Banatul timişan,
pomenite anterior. Într-o prima fază se pare că fruntaşii români din acest
district au reuşit să-i returneze lui Iancu de Hunedoara (din veniturile lor)
suma de bani plătită în schimbul districtului, fără a obţine pe moment
reîncorporarea lui în rândul celorlalte şapte districte privilegiate. De-abia la
un an de la moartea acestuia, survenită în mod tragic în vara lui 1456 după
strălucita victorie de la Belgrad, feudalii bănăţeni reacţionează din nou în
cadrul unei adunări districtuale care îl desemnează pe nobilul Vasa de
Gamza în calitate de susţinător al intereselor comunităţii în faţa regelui
Ladislau V Postumul. Prin celebra diplomă din 29 august 1457 33 care
întărea libertăţile, prerogativele şi drepturile celor opt districte privilegiate
28
Hurmuzaki, op.cit., I/2, p. 657-658, nr. 562.
29
Ibidem, p. 666, nr. 564.
30
Ibidem, 11/2, p. 26, nr. 29; Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti
bănăţene, Timişoara, 1929, p. 43.
31
Hurmuzaki, op.cit„ I/2, p. 597-598.
32
Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţii la geografia istorică a Banatului în evul
mediu, în Analele Banatului. Serie Nouă (Arheologie-Istorie), II, 1993, p. 250.
33
Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti)
în secolele XIV-XV/, Cluj-Napoca, 1991, p. 135.
62
bănăţene, regele a aprobat şi cererea nobililor şi a cnezilor din districtul
Comiat, remarcabila solidaritate dintre comunitatea românească şi elitele
sale având în cele din urmă câştig de cauză. A fost, în fapt, o recunoaştere a
importanţei social-economice şi militare a comunităţii româneşti bănăţene
care, prin fruntaşii săi, a câştigat încă din perioada anterioară dreptul de a-şi
conserva şi perpetua formele de organizare tradiţional româneşti.
Discutabilă este maniera în care puterea centrală a înţeles să respecte
aceste privilegii, reînnoite totuşi în secolele următoare de regii Ungariei şi
de principii Transilvaniei. Bunăoară, în 1464, Matia Corvin încalcă auto-
nomia districtului Lugoj, donând cetatea Jdioara şi oppidum-ul Lugoj
(împreună cu satele aparţinătoare) lui Ioan Pongracz, voievodul Transilva-
niei34, a cărui familie pare a-şi consolida stăpânirile în zonă, de vreme ce, în
1487, stingându-se familia nobilă Dobrotă, moşiile acesteia au fost donate
fiului voievodului Pongracz 35 . În pofida unor asemenea ingerinţe, atunci
când în plin secol al XVI-iea, în 1561 36 , "regele" Ioan Sigismund a
intenţionat să uzeze de dreptul său mai mult ipotetic de dominium eminens,
confiscând 24 de moşii ale nobilului Ioan de Bizerea (decedat fără urmaşi)
pentru a le dărui cancelarului său, Mihail Csaki şi fratelui acestuia, s-a reali-
zat o nouă solidarizare a comunităţii nobililor bănăţeni, care va bloca
intenţiile de uzurpare ale puterii centrale, afirmând răspicat în cadrul
adunării nobililor din districtul Caransebeş că nobilimea de aici avea privi-
legii puternice (habere ipsam universitatem nobilium efficacia privilegia),
care nu permiteau înstrăinarea teritoriilor unor persoane din afara spaţiului
bănăţean.
O altă problemă cu care s-au confruntat nobilii români bănăţeni în
calitatea lor de stăpâni de pământuri a fost aceea de a evita pierderea
acestora, ce putea avea ca efect ignobilarea lor. În general, o asemenea
situaţie a fost motivată legal fie prin dreptul de retragere al suveranului, fie
printr-o hotărâre judecătorească bazată pe absenţa dovezilor sau printr-o
confiscare în urma delictelor de înaltă trădare, infidelitate sau omucidere.
Adeseori însă, deposedarea a avut un caracter ilegal, efectuându-se prin
arbitrariul regelui sau al unui potentat al vremii, fie pe baza unor false
denunţuri. Sugestive sunt câteva exemple: deposedări ale stăpânilor de
34
I. Vuia, op. cit., p.30.
35
Ibidem.
36
1.A. Pop, op.cit., p. 155.
63
pământuri români s-au înregistrat încă din a doua jumătate a secolului al
XIV-iea, ele repercutându-se asupra unor cnezi bănăţeni despre care nu se
ştie dacă au ajuns sau nu să beneficieze de actul scris de confirmare.
Motivaţia deposedărilor a fost însă alta, alimentată după cât se pare de
conflictul militar ce i-a opus în acea vreme pe Ludovic I al Ungariei şi pe
Vladislav Vlaicu al Ţării Româneşti, conflict ce a determinat o oarecare
polarizare la nivelul cnezimii bănăţene, ce a atras după sine mai multe
acuzaţii de infidelitate, urmate de retractul regal asupra stăpânirilor cneziale.
Un caz a fost acela al cnezilor Ioan, Ladislau şi Petru, fiii lui Nexe (Neacşu)
din Nexefalva, cărora regele le-a confiscat, în 1369, 17 posesiuni deţinute în
apropierea Lugojului, după care i-a alungat din ţară 37 . Cum însă
deposedarea s-a dovedit a se fi realizat prin inducerea în eroare a regelui, cei
trei fraţi au obţinut în cele din urmă iertarea acestuia şi, odată cu ea,
posesiunile în decursul anului 13 72. Tot sub acuzaţia de infidelitate i-a fost
confiscată în 1376 moşia Bolvaşniţa din districtul Mehadia lui Vladislav
(sau Ladislau), fiul lui Laheci care, părăsind calea credinţei a fugit in
părţile Ţării Româneşti spre batjocura maiestăţii noastre şi s-a alăturat
duşmanului nostru, după cum acuză actul regal de retragere a dreptului de
stăpânire 38 . De data aceasta, însă, vinovăţia fiind dovedită, retractul a rămas
definitiv, moşia confiscată fiind donată altor cinci cnezi români drept
recunoştinţă faţă de faptele de credinţă şi slujbele lor aduse în expediţiile
militare împotriva Serbiei şi Bulgariei, dar mai ales la redobândirea
Banatului de Severin.
Un alt caz binecunoscut cercetării istorice a fost cel al nobilului român
Lado de Bizerea, căruia i s-au confiscat în 1429 moşiile din districtul Sebeş
sub acuzaţia de infidelitate faţă de rege, formulată după câte se pare de
nepotul său, Nicolae de Bizerea, cel care, în 1433, a fost dăruit de către
Sigismund de Luxemburg cu moşiile confiscate de la unchiul său, care între
timp s-a refugiat în Ţara Românească, la curtea lui Dan II 39 • Problema a fost
37
Ortvay Tivadar, Pesty Frigyes, Temesvcirmegye es Temesvcir vciros tărtenete, I,
Bratislava, 1896, p. 108; Ioan Haţegan, Rezistenţa cnezilor bănăţeni faţă de politica de
feudalizare în secolul XIV, în Banatica, VIII, 1981, p. 220.
38
C. Feneşan, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului XIV, în Banatica, V,
1979, p. 266; l.D. Suciu, Unitatea poporului român, Timişoara, 1980, p. 15.
39
Pesty Frigyes, A Szăreny bcinscig es Szăreny vcinnegye tărtenete, III, Budapesta, 1878, p.
495.
64
reluată câţiva ani mai târziu de către fiul său Ladislau, acesta reuşind să
dovedească în 1439 cu ajutorul adunării nobililor români din districtul Sebeş
că acuzaţia adusă tatălui său a fost neîntemeiată, fapt care i-a facilitat
redobândirea moşiilor părinteşti 40 . Un alt document din 1447 conţine şi
motivaţia pentru care mai mulţi nobili români au depus mărturie în faţa
capitlului din Arad în favoarea lui Ladislau de Bizerea: pentru ca acesta să
nu fie ignobilat din lipsă de moşii (nolentes ipsum Ladislaum filium Lado
penitus ignobilitari) 41 • Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu posesiunile nobi-
lului Nicolae Nocea, confiscate în 1534 de către Ioan Zapolya sub aceeaşi
acuzare de infidelitate şi donate mai apoi, fără drept de apel, condivizio-
nalului său, Francisc Fiat de Armeniş 42 .
Infracţiunea de omor a fost un alt argument care a determinat regali-
tatea să retragă dreptul de stăpânire, deşi în epocă practica "răscumpărării
sângelui" a devenit tot mai răspândită. Într-o asemenea situaţie s-a aflat
nobilul Ludovic Fiat de Armeniş care, după crima comisă în 1494 asupra
nobilului Petru Kain (Căianu?), a obţinut cu greu iertarea regelui, fiind
nevoit să-şi zălogească toate moşiile pentru a-şi răscumpăra viaţa. A fost
ferit de decăderea din nobilitate prin intervenţia fratelui său, Ladislau Fiat
care, în 1501, a răscumpărat moşiile înstrăinate, redând fratelui său doar
jumătate, restul fiind păstrat pentru copiii săi .
43
Demnă de menţionat este şi împrejurarea în care regalitatea a recurs la

confiscări pe temeiuri confesionale, Banatul cunoscând un singur exemplu
de acest fel, la care ne-am referit şi în paginile anterioare. A fost vorba de
confiscarea în 1500 a moşiilor nobililor români Cucaviţa de Poreca, acuzaţi
de faptul că au revenit la credinţa "schismatică" românească, renunţând la
"adevărata credinţă".
Absenţa documentelor doveditoare a putut alimenta şi alte situaţii în
care unii stăpâni de pământuri au decăzut sau au fost în pericolul de a
decade din drepturile lor. În fond, aceasta a fost problema cu care s-au
confruntat toţi cnezii ce nu au reuşit, din varii motive, să obţină din partea
puterii centrale actul scris ce oficializa orice posesiune funciară. Ei au putut
să se menţină o vreme în stăpânirile lor, însă - în momentul în care ele au
40
Hurmuzaki, op.cit., 1/2, p. 638, 646, 652, nr. 539, 549, 553.
41
C. Feneşan, Familia românească Bizerea ... , p. 273.
42
Pesty Frigyes, op.cit., p. 431.
43
65
fost disputate cu nobili care beneficiau de documentul regal de confirmare -,
litigiul a fost tranşat întotdeauna în favoarea celor din urmă. Sunt întâlnite şi
cazuri în care unii nobili au deţinut moşii atât pe baza actului scris, cât şi în
virtutea tradiţiei cneziale, dar fără confirmarea regală, ultimele fiind în
consecinţă expuse deposedării. Oferim spre exemplu cazul nobilului Ioan
Feneş de Feneşul de Sus care, în 1508, a pierdut o serie de posesiuni din
districtul Mehadia pe care ar fi trebuit să le moştenească de la tatăl său, dar
asupra cărora nu a avut acte, moşiile revenind nobililor Ladislau Fiat şi
Nicolae Nocea care au putut să-şi dovedească drepturile pe baza unui act de
danie datând din anul 142844 •
Dar documentele adeveritoare au putut fi pierdute ori distruse, din
acest punct de vedere desele incursiuni otomane ce au avut loc asupra
Banatului au atras după ele de multe ori asemenea situaţii dificile pentru
stăpânii români de pământuri, rămaşi în imposibilitatea de a-şi dovedi
nobilitatea. Nu este de mirare ca aceştia au căutat cu asiduitate să obţină
reconfirmarea regală şi noi acte de proprietate, care să le asigure perpetuarea
drepturilor de stăpânire. A fost cazul familiei Deş de Temeşel, ale cărei
documente s-au pierdut în anul 1385 în timpul pătrunderii în districtul
Mehadia a domnitorului Ţării Româneşti, Dan I; membrii săi au obţinut
reconfirmarea regală din partea lui Sigismund de Luxemburg în 1390, în
urma unor slujbe militare deosebite care au avut ca scop eliberarea reginei
Maria din mâinile nobilimii rebele 45 • În aceeaşi situaţie s-a aflat, jumătate de
secol mai târziu, şi familia nobililor de Măcicaş, care şi-a pierdut averile şi
actele de proprietate în timpul incursiunii otomane ce a lovit din greu
populaţia românească din Banat în decursul anului 1438. Ca urmare, la 6
august 1440, Nicolae, fiul lui Dionisie de Măcicaş s-a prezentat în faţa
regelui, în adunarea magnaţilor şi prelaţilor regatului, solicitând în numele
său şi al rudelor sale noi acte privilegiale în schimbul celor pierdute.
Deoarece nobilul de Măcicaş a putut face dovada spuselor sale, Vladislav I
reconfirmă familia în stăpânirea moşiilor sale din districtul Caransebeş, cu
titlul regal de posesiuni perpetue, subliniindu-se faptul că familia a prestat
credincioase slujbe şi în vremea regilor Sigismund de Luxemburg şi Albert
de Austria 46 .
44
1. Drăgan, op.cit., p. 119.
45
Hurmuzaki, op.cit, U2, p.391, nr.270.
46
Ibidem, p. 671, nr. 570.
66
111.3. Stăpânirea în indiviziune.
Una din modalităţile principale de stăpânire asupra pământului, ce a

caracterizat cnezimea şi nobilimea română bănăţeană a fost condiviziona-
litatea (stăpânirea în devălmăşie), formă moştenită în baza vechilor tradiţii
cneziale. Toate documentele referitoare la cnezii şi nobilii români din Banat
mărturisesc asupra acestui aspect definitoriu pentru proprietatea nobiliară
românească de origine cnezială. Datele fumizate de principalele familii
nobile române bănăţene sunt suficiente pentru a contura câteva din particu-
larităţile acestui tip de stăpânire asupra pământului. În primul rând, în cazul
comunităţii familiale de stăpânire, toţi membrii acesteia de parte bărbătească
au avut acces egal la posesiunile strămoşeşti, fapt relevat prin actele de nouă
danie ce-i conţin de regulă pe toţi beneficiarii dreptului de stăpânire îm-
preună cu descendenţii lor legali. Cu cât numărul acestora a fost mai mare,
cu atât s-a ajuns în timp la o mai accentuată fărâmiţare a moşiilor părinteşti,
astfel încât patrimonii funciare apreciate într-o primă fază ca fiind conside-
rabile, au devenit treptat insuficiente pentru întreţinerea unui număr tot mai
mare de moştenitori. Pentru a evidenţia situaţiile specifice principalelor
familii nobile bănăţene, precum şi diferenţele notabile ale modului de
distribuire a stăpânirilor funciare între membrii acestora, inserăm următorul
tabel ce cuprinde, în linii mari, o imagine a raportului stabilit în interiorul
fiecărei familii între stăpânirile sale şi descendenţii care le dispută pe o
perioadă de aproximativ 200 de ani, din a doua jumătate a secolului al
XIV-iea şi până în secolul al XVI-iea. Menţionăm faptul că aceste cifre nu
pot fi decât orientative, ele fiind determinate de o informaţie documentară
adeseori inconsecventă, inegală şi imprecisă. De asemenea, am luat în calcul
doar urmaşii pe linie masculină, acceptaţi în mod tradiţional şi unilateral la
moştenire, prezenţa femeilor în cadrul sistemului de stăpânire fiind mai
degrabă nesemnificativă, doar două sau trei familii acceptând, la un moment
dat şi pentru scurt timp, transferarea dreptului de moştenire asupra fetelor.
67
Numărul
Familia nobilă Numărul Numărul Numărul membrilor pe
total de
română de moşii generaţiilor fiecare generaţie
membri
1 Bizerea 36 6 25 Gen. 1-1; gen. 11-1; gen. III-4;
de Caransebeş gen. IV-6; gen.V-8; gen.Vl-5
2 Deş de Temeşcl 20 5 17 Gen. 1-1; gen. 11-5; gen. III-7;
gen. IV-3; gen. V-1.
3 Fiat de Anneniş 40 6 20 Gen. 1-1; gen. 11-5; gen. III-3;
gen.IV-2; gen. V-4; gen. VI-5
4 Gârlişte 22 6 17 Gen. 1-2; gen. 11-4; gen. III-3
de Rudăria gen. IV-4; gen V-2; gen Vl-3
5 Măcicaş 33 5 40 Gen. 1-1 ;gen. 11-4; gen. III-10
de Tincova gen. IV-22; gen.V-3.
6 Mâtnic 20 7 60 Gen. 1-1 ;gen. Il-3;gen. IIl-15;
de Ohaba Mâtnic gen. IV-1 l;gen. V-15; gen VI-
5; gen VIl-10.
7 Racoviţă 15 7 15 Gen. 1-1; gen. 11-4; gen. III-I;
de Caransebeş gen. IV-I; gen.V-4; gen Vi-l;
gen.VII-3.
După
cum se poate observa, familiile cu cea mai pronunţată fărâmiţare
a moşiilor datorită numărului foarte mare al descendeţilor au fost cele ale
nobililor de Măcicaş şi de Mâtnic, evoluţia lor ulterioară sugerând modul în
care acest fenomen a impietat asupra ansamblului patrimonial. Se poate
constata cum, în timp, familia Mâtnic, după o afirmare pregnantă la sfârşitul
secolului al XIV-iea şi în prima jumătate a secolului al XV-iea, a cunoscut
un oarecare regres spre sfârşitul aceluiaşi secol şi în veacul următor,
prezenţa sa făcându-se mult mai puţin simţită la nivelul comunităţii
districtului Caransebeş. În cazul familiei Măcicaş se remarcă mai multe
atitudini în legătură cu rezolvarea problemelor funciare. Într-o primă fază, la
începutul secolului al XV-iea, sporind numărul urmaşilor cnezului Struza,
aceştia se decid, având şi acordul regal, să hotărnicească în anul 1411 47
câteva din principalele stăpâniri, cu siguranţă pentru o mai bună distribuire
a părţilor de moşii între diferitele ramuri ale familiei. Un proces asemănător
a avut Joc la mijlocul secolului al XV-lea, în 1447 48 , când una din ramurile
47
Ibidem, p. 478 şi 479, nr. 397 şi 398.
48
Ibidem, p. 744-745, nr. 66; Victor Motogna, Trecutul românilor din Banat în epoca lui
Ioan Hunyadi (1437-1457), în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, 1944,
mai-august, p. 568.
68
familiei a reuşit să obţină din partea regelui reconfimlarea asupra unei
treimi din posesiunile strămoşeşti ca parte constituită distinct faţă de
stăpânirile în devălmăşie ale rudelor lor. Un exemplu aparte este cel al
nobilului Iacob de Măcicaş care, la mijlocul veacului al XV-lea, şi-a
constituit, pentru el şi urmaşii săi, un patrimoniu individual, separat de cel al
familiei, prin cumpărări şi zălogiri de moşii sau prin încheierea unor
fraternităţi adoptive în afara nucleului familial. O altă soluţie pare a fi fost
adoptată la începutul secolului al XVI-lea de familia lui Petru Tarnok de
Măcicaş, precum şi de alte ramuri ale Măcicăşeştilor (documentele sunt
extrem de neclare în legătură cu acest aspect), care părăsesc ţinutul natal
stabilindu-se în comitatele Hunedoara şi Dăbâca, unde presupunem că au
obţinut o serie de moşii prin danii regale. Astfel, patrimoniul familial a fost
degrevat de presiunea a prea mulţi moştenitori, el fiind redistribuit între
membrii familiei rămaşi pe loc, cunoscuţi şi sub numele de Măcicăşeştii de
Tincova.
În cazul celorlalte familii nobile bănăţene, mult mai puţin numeroase
decât cele pomenite anterior, stăpânirea în indiviziune nu a creat mari
probleme, poate cu excepţia cazurilor în care unii membri mai proeminenţi
ai familiei, prin bunăstarea lor sau prin funcţiile deţinute, au încercat să
fructifice aceste avantaje în favoarea lor, profitând de situaţiile delicate în
care s-au aflat rudele şi condivizionalii lor. Reprezentative în acest sens sunt
următoarele exemple: Nicolae de Bizerea, care a beneficiat la un moment
dat de pe urma dizgraţiei în care a căzut unchiul său Lado de Bizerea sau de
lipsa unicului moştenitor al familiei Racoviţă (aflat în captivitate otomană
timp de 20 de ani), pentru a se înstăpâni, temporar, asupra moşiilor acestora.
Sau, George Găman de Bizerea, cel care, la sfârşitul secolului al XV-lea,
uzând de dreptul său de protimisis justificat de repetatele înţelegeri surve-
nite între înaintaşii săi privitor la stăpânirea în indiviziune a moşiilor părin
teşti, răscumpără, ia ca zălog ori preia împrumuturile contractate de rudele
sale cu scopul de a concentra sub controlul său o parte cât mai mare a patri-
moniului familial. Nu lipsit de interes este şi cazul lui Ladislau Fiat de
Armeniş, care a profitat de situaţia dificilă în care a ajuns fratele său Ludo-
vic (acuzat de omor şi constrâns să-şi zălogească părţile sale din stăpânirile
strămoşeşti pentru a-şi salva viaţa), răscumpărând moşiile înstrăinate, după
care returnează fratelui său doar jumătate din acestea, restul păstrând pentru
sine şi pentru copiii săi. Probabil că exemplele au fost mai numeroase şi mai
variate; cele menţionate mai sus ne prezintă o tipologie aparte a nobilului
69
interesat în permanenţă de consolidarea şi extinderea stăpânirilor sale
funciare, uzând de toate mijloacele legale, uneori comiţând şi abuzuri,
pentru a-şi atinge scopurile.
Oarecum aparte este cazul familiei nobile Gârlişte de Rudăria, ce
oferă o altă variantă a distribuirii moşiilor în cadrul nucleului familial. Din
ceea ce transpare în plan documentar, la sfârşitul veacului al XV-lea şi la
începutul celui următor, fiecare din cele două ramuri ale familiei şi-a
dezvoltat propriul său patrimoniu, cazurile de stăpânire în indiviziune fiind
extrem de puţin atestate. De-abia o dată cu stingerea neamului pe linie
masculină în cadrul uneia dintre cele două ramuri, moşiile acesteia rămase
în stăpânirea fiicelor, acceptate la moştenire, au fost solicitate de cealaltă
ramură ce beneficia de prezenţa mai multor moştenitori pe linie masculină ,
ele fiind obţinute în urma unui lung şi complicat proces de moştenire, ce a
dus în final la reunirea tuturor stăpânirilor strămoşeşti în cadrul unui singur
nucleu familial. La sfârşitul secolului al XVI-iea însă, câştigătorii procesului
din 1566-1569 au cerut ieşirea din indiviziune, astfel constituindu-se din
nou patrimonii individuale în cadrul ~celeiaşi familii.
O altă trăsătură specifică stăpânirii în indiviziune este dată de faptul
că ea s-a manifestat nu numai în cadrul unui nucleu familial, ci şi între
persoane cu statut social-juridic diferit sau între familii diferite. Primul caz
este, de altf~I. definitoriu pentru raporturile care s-au stabilit începând cu
secolul al XV-iea între cnezii şi nobilii români bănăţeni. Pentru început,
modificarea statutului cnezilor nobili, recunoscuţi prin actul regal scris în
stăpânirile lor, nu se poate să fi produs o mutaţie semnificativă în interiorul
relaţiilor de stăpânire în devălmăşie stabilite prin tradiţie cu ceilalţi cnezi
încă din perioada când cnezimea română, în ansamblul ei, a constituit
feudalitatea locală a ţinuturilor bănăţene. Ca urmare, cnezii şi cnezii nobili
au continuat o vreme să-şi stăpânească în comun moşiile la nivelul
diferitelor comunităţi rurale, fără perturbări de substanţă. Odată cu secolul al
XV-iea situaţia se modifică, deoarece treptatul ascendent pe care cnezii
nobili l-au obţinut în faţa cnezilor ce nu au reuşit ascensiunea în ierarhia
feudală oficială, i-a determinat pe cei dintâi să încerce a-l materializa în
favoarea lor, or, din acest punct de vedere, acceptarea stăpânirii în
devălmăşie împreună cu aceşti cnezi, care mai păstrează o vreme unul din
principalele atribute ale oricărui feudal - stăpânirea asupra pământului - a
fost doar primul pas pe calea substituirii propriei lor stăpâniri asupra celei
cneziale. Soluţia condivizionalităţii a fost acceptată în anumite circumstanţe
70
şi de unii cnezi m schimbul protecţiei, însoţite de sume compensatorii,
oferite de către nobilii români care, în cele din urmă, au căutat să tranşeze,
cu sprijinul legislaţiei în vigoare, problema stăpânirii în favoarea lor. În
acest mod au reuşit. de pildă, nobilii Deş de Temeşel să obţină în 140249
dreptul de stăpânire asupra moşiilor Iablaniţa şi Za.lyn din districtul
Mehadia, în detrimentul cnezilor din Kiralymezeje. Mult mai concludent
este exemplul familiei Mâtnic care, în prima jumătate a secolului al XV-lea,
a obţinut pe această cale moşiile Vozeşti (Lybanfalva) în 140450 , Var
(Mezpataka) în 14ll 51 şi părţi din moşiile Prisaca (Gyepew) în 141252 ,
Oloşag şi Dragomireşti în 1439 din partea unor cnezi în schimbul multelor
53
şi nepreţuitelor ajutoare şi servicii aduse acestora de către nobilii din

Ohaba-Mâtnic.
Nu lipsită de relevanţă este şi stăpânirea condivizională practicată
între două familii nobile. Ea putea fi atât rezultatul unei străvechi înrudiri,
ale cărei legături s-au diluat pe parcursul timpului, cât şi a procedeului
tradiţional al înfrăţirii pe moşie care producea prin excelenţă efecte patri-
moniale. Pentru prima variantă, edificator este exemplul familiilor Măcicaş
şi Mâtnic, provenite după cât se pare din acelaşi trunchi genealogic,
reminiscenţe ale stăpânirii lor comune semnalându-se la mijlocul secolului
al XV-lea, în 1452 54 , când cele două familii şi-au disputat moşia Dobregoste
de Jos, atribuită în cele din urmă, pe baza consultării actelor de proprietate,
familiei Măcicaş. În ceea ce priveste înfrăţirea pe moşie (adoptiva frater-
nitas), ea a avut îndeobşte ca scop moştenirea reciprocă între contractanţi, a
căror învoială trebuia întărită de autorităţile superioare ale statului. Conform
acesteia, în cazul morţii uneia dintre părţi fără a lăsa moştenitori legitimi,
moşiile respective urmau să revină, în baza acelui ius fraternalis, celui sau
celor rămaşi în viaţă dintre contractanţi sau urmaşilor acestora. Asemenea
înfrăţiri pe moşie au fost încheiate în 1458 55 între nobilii Nicolae de Bizerea
şi Iacob de Racoviţă, în 1467 56 între Lado de Armeniş şi fraţii Ladislau
49
50
Hurmuzaki, op.cit, p. 519, nr. 360.
51
Ibidem, p. 473 şi 474, nr. 292 şi 293.
52
Ibidem, p. 482, nr. 400.
53
Pesty Frigyes, Krasso „. , III, p. 367-369.
54
Hurmuzaki, op.cit, 11/2, p. 14, nr. I O.
55
C. Feneşan, Documente medievale „. , p. 40, nr. 2.
56
71
Zayk, Ştefan şi Sandrin de Mâtnic ori în 1468 57 între fraţii Ladislau şi
Ludovic Fiat de Armeniş şi Iacob de Măcicaş. Urmările lor au variat,
constituind tot atâtea modalităţi de rezolvare a unor situaţii similare; astfel,
înfrăţirea din 1467 dintre nobilul de Armeniş şi nobilii de Mâtnic nu a avut
nici un fel de urmări, ambele familii continuându-şi existenţa fără a fi
ameninţate de stingerea neamului. Fraternitatea contractată în 1468 s-a
concretizat practic în 148058 când, la moartea fără urmaşi a lui Emeric de
Măcicaş, fiul lui Iacob de Măcicaş, moşiile acestuia au revenit rudelor şi
condivizionalilor săi, respectiv lui Iacob şi Ioan de Măcicaş (tatăl şi fratele
său) şi fraţilor Fiat de Armeniş. Mult mai interesantă s-a dovedit a fi în timp
înfrăţirea încheiată în 1458 între nobilul de Bizerea şi cel de Racoviţă; din
documente ulterioare aflăm şi motivul unei asemenea înţelegeri: Ladislau de
Racoviţă, fiul şi unicul moştenitor al lui Iacob de Racoviţă, a fost luat
ostatic de către otomani, existând în consecinţă pericolul ca, în cazul în care
el nu s-ar fi întors, averea familială să rămână fără moştenitori legitimi. Se
ştie că, bazându-se pe o asemenea posibilitate, Nicolae de Bizerea a ocupat
după moartea lui Iacob de Racoviţă moşiile incluse în actul de înfrăţire şi,
atunci când în 1485 59 , după 20 de ani de captivitate, Ladislau de Racoviţă a
revenit în ţinuturile natale şi şi-a reclamat drepturile, nobilul Bizerea a
refuzat să i le cedeze, fiind nevoie de intervenţia regelui care, sesizat de
stăpânul în drept al moşiilor şi după mărturia mai multor nobili bănăţeni,
ordonă ca stăpânirile să fie redate familiei Racoviţă.
Desigur că particularităţile stăpânirii în devălmăşie pot fi mai
numeroase sau mai nuanţate. Am recurs la prezentarea acelor aspecte ce
crează o imagine generală asupra fenomenului în cauză, atât de răspândit în
lumea stăpânilor de pământuri ai Banatului medieval. În fapt, practicarea
stăpânirii în indiviziune a stimulat perpetuarea dreptului de precumpărare şi
răscumpărare, cunoscut în epocă şi sub numele de protimisis, drept care s-a
manifestat în toate comunităţile cu structură de obşte în care grupul familial,
de vecinătate şi alte forme de solidaritate s-au păstrat multă vreme vii. A
fost o regulă recunoscută în cadrul unor grupuri de persoane cu privire la
anumite bunuri, îndeosebi funciare, faţă de ai căror stăpâni privilegiaţii la
precumpărare şi răscumpărare se găseau într-un raport de solidaritate:
57
Ibidem,p.183,nr.164.
58
Pesty Frigyes, A Szoreny „„ III, p. 88-9 l.
59
72
rudenie, devălmăşie, vecinătate de sat sau de stăpânire 60 . A fost, de ase-
menea, o formă de protejare a proprietăţii feudale în faţa tentativelor de
înstrăinare a acesteia în afara comunităţii familiale sau condivizionare, faţă
de care beneficiarii dreptului de protimisis au reacţionat de regulă atunci
când înstrăinătorul nu a respectat principiile acestui drept şi nu a anunţat
intenţia de a vinde sau zălogi partea sa de stăpânire. Dacă o asemenea
tranzacţie ilegală avea totuşi loc, privilegiaţii nesocotiţi îşi puteau exercita
dreptul de răscumpărare (sau retractul) la preţul real al bunurilor înstrăinate
în termenul de un an şi o zi. Dintr-un document datat în anul l 503 61 aflăm
care a fost procedura obişnuită, urmată în cazurile în care deţinătorul unor
moşii dorea să le înstrăineze temporar sau definitiv: în acest an, banii
Severinului adeveresc faptul că nobilul român Gavrea, fiul lui Bogdan de
Călugăreni a făcut cunoscut vecinilor şi megieşilor săi în trei scaune de
judecată, după cum cerea obiceiul Ţării Româneşti (iuxta ritum Volaclzie) că
doreşte să zălogească patru moşii din districtul Comiat deoarece avea nevoie
de o anumită sumă de bani. În acest mod, nobilul în cauză şi-a îndemnat
vecinii şi fraţii copărtaşi să uzeze de dreptul de întâietate şi să ia ca zălog
moşiile respective. Alte documente iau în discuţie cazurile în care asemenea
zălogiri sau vânzări de moşii au nesocotit dreptul de protimisis al rudelor
sau fraţilor devălmaşi. Unor asemenea tendinţe li s-a împotrivit în anii 1491
şi 149262 nobilul George Găman de Bizerea, care a protestat în adunarea
districtului Caransebeş împotriva intenţiilor rudelor sale Nicolae de Bizerea
şi Ioan de Bizerea de a vinde sau zălogi părţile lor din posesiunile străvechi
familiale unor străini, deoarece acestea i s-ar fi cuvenit lui în calitate de rudă
copărtaşă.
Dupăcâte se poate observa, stăpânirea asupra pământului, atât de
disputată în epocă datorită imensului rol pe care l-a jucat în definirea
statutului privilegiat al posesorilor săi, a fost protejată printr-un amplu
sistem de legi, reguli şi cutume care au urmărit în principal conservarea ei în
timp cât mai îndelungat în posesia deţinătorilor de drept şi a urmaşilor lor
legitimi. Din această perspectivă, extrem de important a fost şi dreptul de
moştenire, cu nenumăratele probleme pe care le-a presupus.
60
Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-iea, Bucureşti, 1980, p.199; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, III, Cluj-
Napoca, 1986, p. 28-29.
61
I.A. Pop, op.cit., p. 147.
62
Hurmuzaki, op.cit, p.322 şi 332, nr. 277 şi 297.
73
111.4. Dreptul de moştenire.
În principal, regulile străvechi privind moştenirea au constltmt un

sistem juridic adaptat scopurilor şi intereselor esenţiale ale societăţii
feudale: păstrarea nealterată a patrimoniilor funciare în mâna urmaşilor
nobililor decedaţi, precum şi rămânerea la dispoziţia stăpânului de pământ a
averilor. Dreptul de moştenire a cuprins, ca regulă generală, filiaţia pe linie
masculină, esenţială pentru conservarea fondului funciar moştenit în fami-
liile nobiliare. Generalizarea în materie succesorală a principiului masculini-
tăţii a fost determinată în primul rând de considerente militare, prestarea
serviciului militar fiind unul din atributele fundamentale ce au definit
statutul nobiliar al unui individ; or, din acest punct de vedere, motivaţia prin
care femeile au fost excluse de la dreptul de moştenire a fost formulată
astfel: femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot ostăşi cu armele şi lupta cu
duşmanii (mulieras autem et puelle armis militare, cum hostibusque
decertare non solent, neque possunt) 63 . Acestui argument i se mai adăugau
şi considerente de ordin economic, interesul general fiind acela ca unităţile
domeniale să producă şi să fie capabile să-şi onoreze obligaţiile faţă de
autorităţile statale. De asemenea, promovând acest principiu succesoral,
stăpânirile nobililor au fost ocrotite faţă de o fărâmiţare excesivă, cu atât
mai mult cu cât, spre deosebire de dreptul feudal occidental, feudalii români
nu au cunoscut primogenitura, ceea ce însemna că toţi moştenitorii
masculini se bucurau de drepturi egale64 . Regula generală de moştenire
stabilea ca la moartea unui nobil moşiile acestuia să treacă în stăpânirea
descendenţilor săi direcţi pe linie masculină, iar în lipsa acestora, ascen-
denţilor (ce au format a doua clasă succesorală) sau rudelor colaterale până
la gradul patru. Se ştie, de exemplu, că în 1428 65 , în urma morţii violente a
nobililor Roman şi Mihail de Măcicaş în bătălia de la Golubăţ, moşiile lor
au fost împărţite din ordinul regelui ascendenţilor şi rudelor colaterale,
deoarece nici unul dintre ei nu a avut moştenitori direcţi. Tot în cadrul
aceleiaşi familii, în 1480, moartea fără urmaşi a nobilului Emeric de
Măcicaş a făcut ca moşiile lui să revină tatălui şi fratelui său, precum şi unor
63
Apud Şt. Pascu, op.cit., III, p. 19.
64
I.A. Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut,
evoluţie), în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 51.
65
Hurmuzaki, op.cit, 1/2 p. 556, nr. 465.
74
condivizionali rezultaţi în urma unei înfrăţiri pe moşie încheiată cu mai bine
de tm deceniu în urmă, succesiune girată de către puterea centrală.
Rămânând însă la regula succesorală de bază, cu tot caracterul
restrictiv, ea nu a neglijat întru totul dreptul fetelor la moştenire, cunoscut în
epocă sub numele de quarta puellaris. Conform acestei norme fetele,
excluse de la moştenirea bunurilor imobiliare, aveau dreptul la 114 din
valoarea moştenirii, în bani nu în natură, fiind înzestrate de către părinţi sau,
după moartea acestora, de către fraţi. Interesant este faptul că adeseori,
încălcând regula de moştenire, zestrea le era conferită în părţi de moşie,
probabil sub formă de zălog, până când adevăraţii moştenitori ai pământului
ar fi putut să le plătească întreaga sumă de bani. De pildă, în 149966 , nobilii
români Nicolae şi Ioan Albu, împreună cu Ioan Dogan de Zorlenţ, s-au
împăcat cu nobila doamnă Dorotea, soţia lui George Găman de Bizerea ca
să-i plătească după dreptul consuetudinar românesc zestrea şi cheltuielile de
nuntă ce i se cuveneau din averea părintelui ei, deoarece moşiile acestuia,
conform dreptului de stingere a neamului, urmau să treacă în posesia lor ca
înfrăţiţi pe moşie cu tatăl Doroteei. Cum însă cei trei nobili nu au putut plăti
imediat suma de 20 de florini aur cuvenită, ei au zălogit părţile de moşie
aceleiaşi doamne Dorotea până vor avea banii. Un an mai târziu, în 1500 ,
67
Cristina, fiica nobilului Nicolae de Bizerea (de fapt unicul său copil) şi soţul
ei, Ioan Thevrek s-au judecat cu ruda lor George Găman de Bizerea pentru
zestrea ce i s-a cuvenit din moşiile răposatului ei tată. Deoarece fraţii săi
muriseră, iar moşiile nu puteau să îi revină, ele trecând în stăpânirea lui
George Găman ca rudă colaterală, acesta din urmă îi dă în schimbul lor
suma de 60 florini de aur. Se întâlnesc şi cazuri în care zestrea soţiei, inclusă
în bunurile soţului, ajunge să fie solicitată după moartea acestuia din urmă
de către văduvă de la cei care au moştenit în mod legal averea răposatului.
Un asemenea caz este semanalat în 148268 , când familia nobilă Beşanu de
Belinţ zălogeşte văduvei Fides 33 de moşii iobăgeşti până i se va putea plăti
zestrea care i se cuvenea din moşiile decedatului său bărbat. Un proces pe
aceeaşi temă s-a judecat în 149269 între nobilul George Găman de Bizerea şi
nobila doamnă Elena, văduva lui Nicolae de Bizerea pentru partea ce i se
cuvenea din averea părinţilor ei, constituită ca zestre şi inclusă anterior în
66
Ibidem,11/2, p. 419, nr. 365.
67
Ibidem, p. 454, nr. 380.
68
Ibidem, p. 274, nr. 245.
69
Ibidem, p.333, nr.298.
75
averea răposatului ei soţ. Cei şase nobili români aleşi ca arbitri au hotărât în
final ca George Găman să plătească văduvei suma de 35 florini aur, probabil
contravaloarea zestrei primite la căsătorie.
Am definit în rândurile de mai sus elementele principale care au
constituit normele succesorale obişnuite, întemeiate pe principiul masculini-
tăţii, la care s-a adăugat şi dreptul specific de moştenire al fetelor. În
realitate, documentele vremii nu fumizează prea multe informaţii în legătură
cu situaţiile obişnuite, în care regula de bază a dreptului de moştenire a
funcţionat normal. Nu aşa stau lucrurile cu nenumăratele excepţii de la
regulă ce au intervenit pe parcursul timpului din motive obiective ori
subiective. S-au creat astfel cazuri-problemă, care au necesitat de multe ori
intervenţia autorităţilor judecătoreşti, ele devenind în consecinţă publice,
deci reflectate ca atare în planul informaţiei documentare. Trebuie subliniat
faptul că majoritatea acestor excepţii de la regulă au pornit de la situaţia de
nedorit pentru orice stăpân ereditar de pământ, aceea de stingere a neamului
pe linie masculină (defectum seminis). Cum asemenea situaţii s-au putut
crea cu uşurinţă (fie nobilul nu a avut băieţi, fie aceştia au murit înainte de
vreme sau au fost în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de moştenire),
nobilii proprietari au fost nevoiţi să găsească soluţii pentru a evita
înstrăinarea sau irosirea averii lor imobiliare. În baza legislaţiei în vigoare,
dezvoltată tocmai pentru a preîntâmpina asemenea situaţii, opţiunile
acestora au variat. Una din soluţiile folosite cel mai adesea a fost aceea a
înfrăţirii pe moşie, asupra căreia am insistat în paginile anterioare. Mai
adăugăm doar că aceste fraternităţi adoptive, indiferent de natura lor, s-au
încheiat cu încuvinţarea de înfrăţire a suveranului, care recunoaşte astfel
dreptul de succesiune reciprocă între părţile contractante. De regulă, în
aceste înţelegeri au fost incluse cu preponderenţă bunurile imobiliare,
existând însă şi cazuri în care înfrăţirile s-au făcut şi cu privire la bunuri
mişcătoare. De exemplu, în l 538 70 , Ioan Zapolya a luat cunoştinţă de faptul
că nobilii Ioan Giuriţă (Gywryczka) de Caransebeş şi Laurenţiu Palatici
(Palathycz) de Ilidia s-au constituit reciproc în calitate de moştenitori asupra
bunurilor lor, de remarcat fiind faptul că în averea nobilului din Caransebeş,
pe lângă pământuri au fost trecute şi aurării, argintării, pietre preţioase şi
bani (aurea, argintea, gemmata sericea, pecunie).
70
Ibidem, 11/4, p. 169, nr. 47.
76
Mai rar întâlnită a fost adopţia, ca modalitate de întregire a filiaţiei,
posibilă mai ales în cazurile rare de lipsă de moştenitori. O situaţie aparte s-
a creat în 1465 71 , când nobilul George Viţa şi soţia sa Elena, l-au înfiat pe
Nicolae Himfy de Remetea, de fapt pe propriul lor ginere, donându-i a patra
parte din drepturile de moşie ce se cuveneau bărbaţilor, cu precizarea că
nobilul Viţa mai avea în acel moment încă trei fii, fapt ce ridică semne de
întrebare asupra necesităţii unei asemenea adopţii. Este posibil ca nobilul
Himfy să îşi fi pierdut într-o împrejurare neclară pământurile, documentul
făcând, de altfel, referire la faptul că anumite ţinuturi din comitatul Timiş
erau în acea vreme ocupate de otomani. În acest caz, actul din 1465 ar putea
fi explicat ca o încercare de a evita ignobilarea nobilului rămas fără moşii.
O altă practică uzitată, privită tot ca excepţie de la regulă, a fost
acceptarea la moştenire a descendenţilor de ambele sexe, semnalată mai ales
în cazul familiilor mai puţin numeroase, care au cuprins un număr mic de
moştenitori. Interesantă în acest sens ni se pare precizarea făcută în actul de
înfrăţire pe moşie încheiat în 1458 între familiile Bizerea şi Racoviţă, care
subliniază deosebirile de practică a transmiterii dreptului de stăpânire în
cadrul celor două familii: în timp ce Bizereştii au acceptat şi dreptul de
moştenire al fetelor, în familia Racoviţă moştenirea urma să se transmită
exclusiv pe linie masculină. Un exemplu care merită toată atenţia este
fumizat de familia nobililor Gârlişte de Rudăria. La moartea unuia din
membri de seamă ai familiei, nobilul Nicolae de Gârlişte, fără urmaşi pe
linie masculină, pentru a pune capăt neînţelegerilor şi violenţelor iscate între
rudele sale, au fost aleşi în 154472 opt nobili "fraţi şi prieteni" care,
împreună cu reprezentantul protonotarului Transilvaniei, au împărţit moşiile
şi alte bunuri imobiliare în mod egal între toţi fraţii şi toate surorile (inter
omnes peredictos frates et predictas sorores, equaliter dividantur). În fapt,
au beneficiat de moştenire văduva sa, Eufrosina cu cele două fiice, Sara şi
Ana, constituite într-un grup de interese, şi sora lui, Dorotea împreună cu
toţi urmaşii acesteia (fii, fiice, gineri) rezultaţi din două căsătorii, ce au
format un al doilea grup de interese. Oricum, problema succesorală
dezbătută în 1544 a fost rezolvată temporar, creând aparenţa că în familia
Gârlişte moştenirea pe linie feminină a fost acceptată şi practicată. Douăzeci
de ani mai târziu chestiunea a fost reactualizată prin intervenţia
71
Pesty Frigyes, A Szăreny „., III, p. 77-79.
72
Hurmuzaki, op.cit., p. 368, nr. 217; I.A. Pop, Instituţii româneşti „. , p. 152.
77
moştenitorilor pe linie masculină, membri ai ramurii colaterale a familiei
(vezi Evoluţia familiei Gârlişte de Rudăria, anexa 2) care, în urma unui
amplu proces judecat între anii 1566-156973 în cadrul căruia au fost prezen-
tate vechile acte de proprietate ale familiei datând de la începutul secolului
al XV-iea, au reuşit să transfere cea mai mare parte a patrimoniului familial
de la acea ramură afectată de stingerea neamului către o alta, mult mai bine
reprezentată din acest punct de vedere.
În sfârşit, din 1555 74 datează un alt caz din care se poate deduce par-
ticiparea egală la moştenire atât a băieţilor cât şi a fetelor. La începutul
acestui an, castelanii de Caransebeş au ţinut scaun de judecată pentru împăr
ţirea unor moşii din districtul Almăj între urmaşii mai multor nobili români,
făcându-se precizarea că a fost vorba despre moştenitori de ambele sexe.
În realitate, practica curentă utilizată în legislaţia succesorală a găsit
modalitatea de participare de iure şi a fetelor la moştenirea părintească
imobiliară prin procedura juridică numită praefectio, prin care dreptul de
moştenire era transferat asupra fiicelor, preschimbate din punct de vedere
juridic în bărbaţi pentru a avea acces egal, legiuit, la averea părinţilor. O
asemenea procedură s-a realizat întotdeauna cu acordul regelui, la
solicitarea prealabilă venită din partea unui nobil. Exemplul clasic îl găsim
în evoluţia familiei Fiat de Armeniş: dintr-un document datat în anul 1534
aflăm că nobilul Ladislau Fiat de Armeniş a solicitat regelui Vladislav II
dreptul de a transmite posesiunile sale moştenitorilor de ambele sexe, drept
care i-a fost acordat probabil în perioada 1501-1508. Motivaţia acestei
cereri pare extrem de bine gândită: tocmai în această perioadă Ladislau Fiat
şi-a sporit partea sa din patrimoniul familial răscumpărând moşiile zălogite
de fratele său, Ludovic Fiat şi păstrând pentru sine şi copii săi (un fiu şi trei
fiice) jumătate din aceste posesiuni, după care, precaut, a solicitat regelui
dreptul de succesiune pentru ambele sexe. Gestul său s-a dovedit a fi salutar
căci, în anii care au urmat, unicul său fiu, Ioan Fiat a murit lăsând în urmă
doar o fată - Caterina, care a obţinut şi ea, în 1525 75 , din partea regelui
Ludovic II dreptul de succesiune bărbătească asupra moşiilor tatălui ei. De
partea cealaltă a familiei exista însă un moştenitor - Francisc Fiat, fiul lui
Ludovic Fiat care, după moartea vărului său Ioan Fiat, a rămas practic
73
Pesty Frigyes, op.cit., p. 153
74
I.A. Pop, op.cit., p. 153.
75
Hurmuzaki, op.cit„ Il/3, p. 508, nr. 356.
78
unicul moştenitor direct pe linie masculină asupra întregului patrimoniu
funciar familial. Între el şi urmaşele în drept ale lui Ladislau Fiat s-a
declanşat un interesant proces de succesiune, derulat între anii 1531 şi
1535 76 , decizia finală adoptată de Ioan Zapolya pe baza mărturiei a 25 de
nobili din Caransebeş dând câştig de cauză fiicelor şi nepoatei lui Ladislau
Fiat, care şi-au putut dovedi cu acte îndreptăţirea cauzei lor.
Constatăm astfel, după parcurgerea acestor câteva documente
edificatoare pentru modul în care dreptul de moştenire a funcţionat în
cazurile de defectum seminis survenite în interiorul familiilor nobile române
bănăţene, că preocuparea de căpătâi a acestora a fost aceea de a asigura prin
orice mijloace legale păstrarea cât mai intactă a bunurilor imobiliare,
garanţie a nobilităţii şi prosperităţii familiei. În cazul în care nici una din
soluţiile prezentate anterior nu a operat, bunurile nobililor decedaţi fără
urmaşi au revenit regelui în calitate de proprietar suprem (dominium
eminens) al pământului ţării, care uza de dreptul său de retract succesoral.
Astfel, în 147977 , Matia Corvin a donat lui Francisc de Harazty (egregius),
ban al Severinului, toate moşiile şi averile nobilului român George Sugar
(Swgar) din Banat, deoarece acesta din urmă a decedat fără moştenitori
legali. În acelaşi timp însă, documentele confirmă faptul că atunci când
suveranul a încercat să doneze asemenea moşii rămase fără moştenitori
direcţi unor personaje străine de spaţiul celor opt districte privilegiate,
comunitatea nobililor i s-a împotrivit cu succes, emblematic fiind procesul
de succesiune din anii 1561-1563 dintre nobilimea bănăţeană şi "regele"
Ioan Sigismund, asupra căruia am stăruit în paginile anterioare.
111.5. Tranzacţii funciare.
O privire generală asupra ansamblului stăpânirilor funciare aparţinând

nobilimii române bănăţene lasă să se întrevadă o problematică mult mai
complexă, ce nu poate fi limitată doar la simpla stăpânire asupra pământului
şi la modalităţile de transmitere a acesteia de la o generaţie la alta. Odată
pătrunşi în rândul nobilimii, descendenţii cnezilor şi ai voievozilor români
se comportă asemenea tuturor stăpânilor ereditari de pământ, disputându-şi
76
77
79
stăpânirile, vânzând, cumpărând, zălogind sau închiriind, cu alte cuvinte
tranzacţionându-şi posesiunile atunci când interese, mai ales de ordin
material, o cereau. Din păcate, documentele surprind prea puţin asemenea
aspecte strict economice, ele fiind mereu subordonate sau circumscrise
informaţiilor cu caracter social-juridic sau militar. Asupra gradului de
răspândire a unor asemenea activităţi nu trebuie să insistăm; ele au făcut
parte din existenţa cotidiană a stăpânilor de pământuri ai Banatului medieval
(şi de pretutindeni), prea puţin aflată în atenţia cancelariei regale,
voievodale sau a celor capitulare. Obiectul principal al acestor tranzacţii a
fost, fără îndoială, pământul (moşii, părţi de moşii), lui alăturându-i-se şi
alte bunuri imobiliare: case, vii, fânaţuri sau mori. Mult mai dificilă de
apreciat este valoarea acestor bunuri, raportarea ei la nivelul de bunăstare al
familiilor nobile din Banat, după cum sunt greu de realizat comparaţii pe
această temă cu alte zone ale regatului ce au cunoscut evoluţii asemănătoare
cu cea a Banatului de deal şi de munte, atâta vreme cât puncte de referinţă
nu există, iar informaţiile documentare sunt mai mult incidentale. Bunăoară,
se ştie că în 1392 78 două moşii din districtul Mehadia au fost cumpărate de
nobilii Deş de Temeşel la preţul de 200 florini, 100 boi şi 300 oi de la
Cristofor, fiul lui Andrei de Kyzen. În 1447 79 , Mihail de Ciorna, banul
Severinului a cumpărat o vie pe dealul Brosasmal de lângă Recaş (zonă
recunoscută pentru podgoriile sale) cu 32 florini aur de la soţii Ioan şi
Ecaterina Magyar de Recaş. La sfărşitul secolului al XV-iea, în 1493,
preotul Matei din Arad, împreună cu mama sa şi cu fratele său Nicolae
Pâclişar au vândut, datorită unei nevoi a lor, o curte din Caransebeş (cu casă
şi acareturi) soţilor Ladislau şi Elena Fiat pentru suma de 200 florini aur.
Dintr-un act de ieşire din indiviziune încheiat în 1518 80 între Ladislau de
Racoviţă şi familia Silvaş aflăm că o proprietate cu o curte din Caransebeş a
fost vândută pentru 30 florini, în timp ce 4 pământuri de arătură şi două
locuri de depozitat fânul au valorat 14 florini. Un fânaţ a fost vândut în anul
1537 81 de văduva Ilona şi de fiul ei Ladislau Kys fraţilor Petru şi Ladislau de
Racoviţă pentru 12 florini aur. După cum este uşor de observat, nu se pot
face generalizări pe marginea acestor informaţii; ar trebui luaţi în
78
Ibidem, 112, p. 343, nr. 283; C. Feneşan, Districtul românesc Mehadia ... , p. 269.
79
C. Feneşan, Documente medievale ... , p. 38, nr. 5.
80
I. A. Pop, op. cit„ p. 156.
81
80
considerare o serie de factori - cantitatea şi calitatea pământului, suprafaţa
tranzacţionată, valoarea pe piaţă într-o anumită perioadă - elemente care nu
apar câtuşi de puţin în informaţia documentară. Ele merită însă reţinute în
speranţa unor viitoare cercetări pe această temă, în măsura în care
documentaţia referitoare la istoria economică a ţinuturilor transilvane ş1
bănăţene o va permite.
Pe lângă vânzările şi cumpărările de moşii, numeroase au fost şi
zălogirile, practicate din dorinţa de a acoperi anumite nevoi materiale fără a
se ajunge la o înstrăinare totală şi permanentă a bunurilor zălogite. Dacă
motivaţia principală ce a stat la baza acestor tranzacţii a fost în mod evident
nevoia de bani, utilizarea acestora s-a dovedit însă diversă: pentru a acoperi
anumite goluri financiare, pentru a răscumpăra persoane aflate în
captivitatea otomană, pentru a aplana unele neînţelegeri între familii
înrudite, pentru a răsplăti merite militare sau pentru a plăti unele datorii. lată
şi câteva exemple: la sfârşitul veacului al XV-iea nobilul George Găman de
Bizerea s-a împotrivit de nenumărate ori tendinţelor rudei şi condivizio-
nalului său, Ioan de Bizerea, de a-şi zălogi părţile sale din averea familială
unor străini. Din documente reiese faptul că acest Ioan de Bizerea, neavând
moştenitori, s-a dovedit a fi mai puţin interesat de conservarea acestui
patrimoniu, preferând să-şi zălogească moşiile în schimbul unor sume de
bani, probabil mai corespunzătoare necesităţilor sale. Astfel, numai în
1499 82 , el şi-a zălogit toate părţile de moşii din două districte rudei sale,
George Găman, pentru suma de 250 florini aur.
Pentru a-şi răscumpăra o fiică din captivitatea otomană, văduva lui
Zaharia de Măcicaş a zălogit părţi din moşiile rămase de la răposatul ei soţ
lui Mihail de Mâtnic pentru suma de 20 florini aur. Tot pentru a plăti o
asemenea răscumpărare, mama ncbilului Ladislau de Racoviţă a zălogit,
pentru 160 florini aur, trei moşii familiei lui Jacob Marga, cu care se va
judeca în 150483 nobilul de Racoviţă, încercând să răscumpere acele
stăpâniri patrimoniale de la nobilul George Marga. Situaţia s-a complicat,
deoarece acesta din urmă i-a cerut în schimbul moşiilor zălogite suma de
400 florini aur, pretextând vremurile grele. Cauza a fost expusă în faţa
banilor de Severin care au hotărât următoarele: după ce Ladislau de
Racoviţă va plăti cei 160 florini, cei doi nobili urmau să stăpânească moşiile
82
Ibidem, p. 369, nr. 329.
83
Ibidem. 11/2, p. 524, nr. 422.
81
împreună până când, fie George Marga va putea dovedi că i se cuvin cei 400
florini, fie pretenţiile sale se vor dovedi nefondate, el fiind obligat să redea
pământurile posesorului în drept.
Zălogirea de moşii a fost şi o modalitate prin care regele a răsplătit
unele servicii credincioase ale supuşilor săi. Astfel, în 1443 84 regele
Vladislav I a recunoscut că nobilii români Mihail de Ciorna şi Blasiu, fiul
lui Stoian de Ciorna, împreună cu Muşina şi Alexandru de Densuş şi cu
Nicolae de Bizerea au apărat singuri în decurs de mai mulţi ani, cu familiile
lor, castrele Severin, Orşova, Pech, Sviniţa, Sebeş şi Mehadia, cheltuind în
acest scop suma de 5000 florini aur. Pentru a-i despăgubi, regele le-a zălogit
două moşii în comitatul Timiş, Recaş şi Zegelzaza, ai căror proprietari nu au
avut urmaşi pe linie masculină.
Desigur că exemplele unor asemenea tranzacţii funciare ar putea fi
mult mai numeroase, limitele fiind impuse în mod obiectiv de cantitatea şi
calitatea informaţiei care a ajuns până la noi. Indiferent însă de împrejurările
sau scopurile ce au motivat aceste acţiuni, ele s-au desfăşurat întotdeauna în
conformitate cu dreptul de protimisis, altfel rudele şi fraţii copărtaşi putând
bloca vânzările sau zălogirile iniţiate de unii nobili.
111.6. Conflicte de stăpânire.
Stăpânirea
asupra pământului a prilejuit în întreaga societate feudală
multiple şi complexe conflicte ce au dat adeseori naştere la îndelungate
procese, reflectate ca atare în documentaţia vremii. Nobilii români bănăţeni
nu au făcut excepţie de la această regulă generală ce a guvernat lumea
stăpânilor de pământuri în evul mediu. Cum scopul oricărui feudal a fost
acela de a-şi conserva, consolida şi spori patrimoniul funciar, fricţiunile
provocate de intersectarea unor interese opuse nu au întârziat să apară.
Pentru Banat, grăitoare sunt nenumăratele procese de stăpânire ce au avut
loc în perioada secolelor XV-XVI, actele încheiate cu aceste prilejuri
constituind una din cele mai bogate documentaţii referitoare la elitele
sociale româneşti ale ţinutului şi la raporturile lor la principalul mijloc de
producţie - pământul. Cauzele unor asemenea conflicte au fost multiple:
uzurpări de pământuri, disputarea unor moşii cu o apartenenţă insuficient
4
' Ibidem, III, p. 685, nr. 759.
82
clarificată în actele de proprietate, separarea bunurilor patrimoniale în
cadrul unor familii puternic ramificate, accesul la o sursă permanentă de
apă, hotărniciri litigioase, împărţirea bunurilor succesorale, dreptul de
moştenire al fetelor, zălogiri care au ocolit dreptul de protimisis, rămăşiţe
ale unor străvechi stăpâniri devălmaşe ce au necesitat ieşirea din indiviziune
etc. De regulă, toate aceste conflicte şi-au găsit soluţionarea în faţa
adunărilor nobililor şi cnezilor din districtele bănăţene, conduse uneori de
dregătorii locali ca reprezentanţi ai puterii centrale, în anumite cazuri
ajungându-se până în faţa scaunului voievodal sau chiar regal, în adunarea
prelaţilor şi magnaţilor ţării, întotdeauna însă mărturia comunităţii nobililor
bănăţeni având un rol important în acordarea hotărârilor.
Din perspectiva părţilor aflate în litigiu exemplele sunt variate: cele
mai numeroase conflicte semnalate documentar i-au avut ca protagonişti pe
nobilii români bănăţeni, capitolul referitor la evoluţia familiilor nobile
române cuprinzând multe cazuri edificatoare, astfel încât nu mai insistăm
asupra lor. Interesante sunt şi acele conflicte de stăpânire în care părţile
implicate au avut un statut social-juridic diferit. Sunt amintite astfel
conflicte între nobili şi cnezi (al căror statut s-a diferenţiat de cel nobiliar în
secolul al XV-iea), între nobili şi orăşeni şi chiar între nobili şi iobagi, cu
precizarea că indiferent de poziţia pe care împricinaţii au deţinut-o în cadrul
comunităţii, procedura judiciară a urmat, în general, principiile vechii legi
româneşti, adaptate în anumite împrejurări normelor de drept consuetudinar
ce funcţionau la nivelul instituţiilor oficiale ale statului. Oferim spre
exemplificare câteva asemenea cazuri: raporturile dintre nobilii şi cnezii
români au devenit delicate din momentul în care primii au fost recunoscuţi
oficial, prin act scris, în stăpânirile lor, în timp ce cnezii au continuat o
vreme să-şi stăpânească pământurile în baza vechiului more keneziatus, fără
a beneficia însă de confirmarea regală. Atunci când interesele funciare ale
unor nobili s-au intersectat cu cele ale cnezilor, ascendentul pe care cei
dintâi şi l-au creat la sfărşitul secolului al XIV-lea le-a dat întotdeauna
câştig de cauză în cadrul conflictelor de stăpânire care s-au declanşat.
Bunăoară, în 1428 85 , însuşi regele Sigismund de Luxemburg a prezidat
adunarea nobililor şi cnezilor români din districtul Mehadia în faţa căreia s-
a judecat procesul dintre nobilii români din familia Deş de Temeşel şi cnezii
din satul Kiralymezei pentru dreptul de stăpânire asupra moşiilor lablaniţa şi
85
Ibidem, p. 553, nr. 464.
83
Zalyn din districtul Mehadia. Rădăcinile procesului coboară însă mult în
timp, probabil la sfărşitul secolului al XIV-iea, când nobilii de Temeşel şi
cnezii din Kiralymezei au stăpânit în indiviziune aceste moşii. În 1402, într-
a primă înfăţişare, se pare că s-a ajuns la o ieşire din indiviziune, voievodul
Transilvaniei, Nicolae Csaky hotărând ca nobilii Deş de Temeşel să păstreze
moşiile lablaniţa şi Zalyn în timp ce cnezilor le-a revenit satul de baştină,
Kiralymezei. Acelaşi verdict l-a dat în 1425, în cadrul unui alt proces pe
aceeaşi temă, şi comitele de Timiş, Pippo de Ozora, deşi cnezii români i-au
acuzat pe nobilii de Temeşel că i-ar fi izgonit cu forţa de pe domeniile
Iablaniţa şi Zalyn. Judecând pe baza documentelor şi a hotărârilor din anii
precedenţi, regele a respins din nou în 1428 plângerea cnezilor, ordonându-
le în final "tăcere veşnică". De reţinut ar fi şi procesul din 1503 86 în cadrul
căruia s-a judecat nobilul Nicolae de Măcicaş cu Ladislau şi Ioan, locuitori
ai Caransebeşului, orăşenii fiind acuzaţi că au năvălit pe o posesiune a
nobilului de Măcicaş unde au capturat animale şi au comis distrugeri.
Deoarece la proces atmosfera a degenerat în violenţe, părţile scoţând săbiile,
s-a fixat un nou soroc, hotărârea finală urmând să fie luată înaintea regelui.
Fără îndoială însă că cel mai surprinzător proces a fost acela din
1448 87 în care s-au confruntat patru nobili români din familia de Măcicaş cu
iobagul Negrită al nobilului George de Racoviţă. Cauza litigiului a decurs
din pretenţiile de stăpânire ridicate de ambele părţi asupra muntelui Selye,
pretenţii uşor de înţeles pentru nişte nobili, dar greu explicabile atunci când
a fost vorba de un iobag despre care nu se poate presupune că ar fi deţinut
vreodată acte de stăpânire asupra unei posesiuni. Să fi fost vorba despre un
fost cnez, decăzut din drepturile sale? Greu de spus. În orice caz, procesul s-
a derulat conform procedurilor şi, pe baza mărturiei a opt nobili români,
posesiunea a fost adjudecată nobililor de Măcicaş.
Istoria Banatului medieval, ilustrată în documente de cancelarie, a
cunoscut şi procese desfăşurate între nobilimea română şi comunităţile
urbane ale ţinutului, semnificative pentru faptul că în cadrul lor s-au
confruntat două grupuri de interese, ambele plasate în sfera atenţiei puterii
centrale din raţiuni diferite. Pe de-o parte, feudalitatea românească bănă
ţeană, bine individualizată, faţă de care puterea centrală s-a arătat bine-
voitoare cu scopul de a o cointeresa atât în campaniile militare susţinute în
86
Ibidem, 11/2, p. 51 I, nr. 410; I.A. Pop, op.cit., p. 147.
87
84
diferite părţi ale regatului (cu precădere în cele îndreptate împotriva
pericolului otoman), cât şi în politica sa centralizatoare, ca o contrapondere
faţă de sporirea excesivă a influenţei marilor magnaţi ai regatului. De
cealaltă parte, influentele comunităţi urbane (Caransebeş, Lugoj) faţă de
care regalitatea maghiară a manifestat o atenţie constantă, concretizată în
seria de privilegii 88 acordate de-a lungul secolelor XV-XVI, privilegii ce s-
au circumscris unei politici centralizatoare, interesată tot mai mult de
potenţialul economic, politic şi militar al oraşelor din regat. Dintre aceste
conflicte, fără îndoială că cel mai îndelungat şi mai complicat i-a opus pe
nobilii de Mâtnic comunităţii urbane a Caransebeşului, motivul fiind
fumizat de pretenţiile ambelor părţi asupra unor pământuri şi păduri situate
la hotarele ce delimitau stăpânirile Mâtnicenilor de vatra de locuire a
Caransebeşului, la care se adăuga accesul familiei Mâtnic la o sursă
permanentă de apă, necesară valorificării potenţialului său funciar. Litigiul,
semnalat încă din 1371, va dura până în 1424, ecouri ale sale făcându-se
simţite şi în a doua jumătate a veacului al XV-iea, în 1464. În ceea ce
priveşte sentinţele regale, ele au oscilat pe parcursul mai multor procese
desfăşurate în anii 1371, 1376, 1391-1392, 1412 şi 1419 (vezi Evoluţia
familiei Mâtnic de Ohaba-Mâtnic), pentru a da în cele din urmă câştig de
cauză nobililor de Mâtnic 89 . Între anii 1419 şi 1424 conflictul a dobândit o
nouă motivaţie legată de dreptul de folosinţă asupra pădurilor din
împrejurimi, acum implicându-se şi nobilii de Măcicaş, ambele familii
împiedicându-i pe locuitorii din Caransebeş să exploateze lemnul pădurilor
ce le aparţineau. Ca urmare, regele i-a ordonat lui Pippo de Ozora, comitele
de Timiş, să supravegheze respectarea privilegiilor mai vechi ale cetăţenilor
şi iobagilor regali din aşezare referitoare la folosirea pădurilor din
împrejurimi, cu excepţia a trei păduri aflate în stăpânirea celor două familii
nobile90 .
88
Banatica, II, 1973, p. 157-163; Idem, Despre privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului
în a doua jumătate a secolului XVI, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,
Cluj-Napoca, 20, 1977, p. 303-311; Radu Popa, Caransebeş şi districtul său românesc
în secolele XIV-XVI, în Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, 40, 1989, nr. 4,
p. 353-370.
89
Pesty Frigyes, Krasso ... , III, p. 289.
90
Hurmuzaki, op.cit., p. 530, nr. 440.
85
Din 1505 91 datează procesul dintre nobilul Ladislau de Racoviţă şi
locuitorii din Caransebeş, care îl acuză că ar fi deţinut pe nedrept o suprafaţă
de teren în incinta oraşului, unde şi-a construit o residentiam specialem. Un
caz interesant este şi cel din 1521, când judele şi juraţii din Caransebeş s-au
judecat cu nobilul Nicolae Gârlişte (care în acel moment ocupa funcţia de
ban al Severinului) în faţa regelui Ungariei pentru pagubele pe care acesta
le-a provocat oraşului. Natura acestor pagube nu ne este cunoscută; se pare
însă că vinovăţia nobilului a fost dovedită, deoarece în 1537 Ioan Zapolya
ordonă Capitlului din Arad să ceară mamei şi văduvei nobilului de Gârlişte
(decedat probabil în cursul acelui an) plata despăgubirii în bani la care a fost
condamnat răposatul şi pe care acesta probabil că a tot amânat să o ducă la
îndeplinire92 . Cu un an în urmă, în 153693 , nobilul Andrei de Bizerea s-a
judecat şi el cu locuitorii Lugojului pentru stăpânirea asupra satului
Găvoşdia din împrejurimi.
Se poate constata faptul că nu întotdeauna documentele indică şi
deznodământul unor asemenea litigii. Importanţa relevării conţinutului lor
ţine mai degrabă de imaginea de ansamblu pe care dorim să o creăm asupra
existenţei şi evoluţiei elitelor sociale române bănăţene, aceea a unui
segment activ, dinamic al societăţii Banatului medieval, care îşi dispută cu
asiduitate stăpânirile funciare, în buna tradiţie a anarhiei feudale. Comple-
xitatea ca:l,11isticii ce a determinat toate aceste conflicte indică, fără putinţă
de tăgadă, profilul unei feudalităţi bine individualizate, cu particularităţi
inerente tradiţiilor sale şi spaţiului de locuire, dar în acelaşi timp şi cu
trăsături generale, pe care le regăsim în întreaga lume a stăpânilor feudali de
pământuri.
III. 7. Obligaţii specifice.
În general, în societatea feudală românească, ca şi în alte societăţi de

acelaşi tip, predominarea economiei naturale a făcut ca producţia să fie
destinată consumului stăpânilor feudali şi producătorilor direcţi. Odată cu
91
Ibidem, 11/2, p. 542, nr. 435.
92
Ligia Boldea, Probleme ale studiului genealogic al familiilor nobile române bănăţene, în
Banatica, 14, 1996, p. 81-82.
93
86
consolidarea proprietăţii feudale au apărut în mod firesc pentru deţinătorii ei
şi obligaţii exclusiv personale, aşa cum au fost obligaţiile de fidelitate faţă
de rege, serviciile militare, contribuţiile fiscale ordinare plătite camerei
regale sau contribuţiile fiscale extraordinare, ce cuprindeau impozite cu
caracter militar ori obligaţia de a-l încartirui pe rege 94 . Ca stăpâni de
pământuri, nobilii români au fost cuprinşi şi ei în cadrul acestui sistem de
obligaţii feudale, cu o prevalare clară a obligaţiilor militare care, în nenu-
mărate rânduri, le-au adus scutirea de unele din îndatoririle lor economice.
Este dificil de reconstituit astăzi ansamblul complex al obligaţiilor specifice
care au grevat stăpânirile feudalilor români bănăţeni, informaţiile referitoare
la acest aspect fiind mai degrabă incidentale, fără să se fi păstrat acele
norme precise care să reglementeze sarcinile lor economice, deşi probabil că
în epoca respectivă ele erau binecunoscute. O primă precizare ce se impune
este legată de originea acestor obligaţii, fiind îndreptăţite opiniile care
consideră proprietatea românească drept o continuatoare a celei cneziale,
fapt ce a presupus şi menţinerea obligaţiilor de aceeaşi natură. În fond,
stăpânirile cnezilor şi apoi ale nobililor români, constituite în secolele
anterioare în cadrul comunităţii româneşti şi recunoscute în mare parte în
mod oficial începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-iea, nu au avut
caracterul unor beneficii, atribuite în mod condiţionat de către suveran,
asupra lor grevând însă obligaţii specifice faţă de cetatea de care s-au
desprins, ce pot fi grupate în trei mari categorii: dări, slujbe şi rânduieli sau
învoieli 95 • Formularea acestor obligaţii în diferitele documente acordate
cnezilor şi nobililor români este de cele mai multe ori vagă prin gradul său
de generalitate, vorbindu-se despre respectarea acelor rânduieli, prevederi,
dări, învoieli, îndatorinţe precum şi slujbe ori obligaţii ale slujbelor „. prin
care au obişnuit să-şi ţină şi să-şi stăpânească moşiile şi bunurile lor „.
nobilii români (potrivit textului unui document din 1439 acordat nobilului
Laţcu de Delineşti) 96 . Într-un singur act din 1387 acordat de banul
Severinului cnezului Petru, fiul lui Dees, şi fraţilor săi Cristofor, Mihail şi
Hălmeag se face precizarea explicită asupra obligaţiilor ce au decurs din
actul de danie, care erau valabile pentru toţi cnezii liberi, stăpâni ai satelor
94
Istoria dreptului românesc, l, Bucureşti, 1980, p. 238.
95
I. Drăgan, op.cit., p. 120.
96
Hurmuzaki, op.cit., 1/2, p. 649, nr. 551; C. Feneşan,_Familia românească Bizerea „. , p.
267.
87
lor. A fost vorba de plata censului în valoare de 3 groşi de sesie la fiecare
sărbătoare de Sf. Mihail, precum şi de quinquagesima oilor plătită în fiecare
an de Sf. Gheorghe castelanilor cetăţii Mehadia97 . Alături de cens şi de
cincizecimea oilor, cnezii români au fumizat şi o serie de daruri (munera)
specifice, constând în lână, caş, miere, cergi şi alte produse obţinute pe
moşiile proprii, uneori documentele amintind şi daturi din animale al căror
vânat era interzis de lege pentru supus. În acest sens stă mărturie o scrisoare
de dinainte de 1400 care vorbeşte de un şoim promis de nobilul Ioan de
Măcicaş probabil banului de Severin98 .
Importanţa deţinută de slujbele militare în ansamblul obligaţiilor
feudale a făcut ca, în anumite cazuri, regalitatea să răsplătească servicii
deosebite prin scutirea unor nobili de o parte din dările cu care aceştia au
fost obligaţi faţă de banul Severinului. De o asemenea scutire acordată de
Sigismund de Luxemburg s-au bucurat nobilii de Măcicaş în urma
sacrificiului a doi dintre membrii familiei (Roman şi Mihail), căzuţi în 1428
sub zidurile cetăţii Golubăţ, cu condiţia de a da totuşi banilor de Severin un
viţel îngrăşat de Rusalii, trei porci, trei colaci şi o friptură de Crăciun şi 12
99
ouă şi trei colaci de Paşti . Peste ani s-ar părea că banii au dorit să revină la
plata integrală a obligaţiilor, nobilii de Măcicaş fiind nevoiţi să se adreseze
autorităţii centrale pentru a obţine reconfirmarea drepturilor câştigate cu
două decenii în urmă. În 1453-1454 s-au desfăşurat o serie de acţiuni iniţiate
de banii Severinului cu scopul de a-i determina pe nobilii de Măcicaş să-şi
onoreze în totalitate obligaţiile. Însă hotărârea lui Iancu de Hunedoara din
1453 100 , dublată de cea a adunării nobililor districtului Sebeş din 1454 101 , în
faţa căreia nobilii de Măcicaş au declarat că ei au plătit birul şi au dat
darurile anuale cu care erau obligaţi, însă cu scutirea pe care le-a acordat-o
regele, au dat în cele din urmă dreptate feudalilor români. Scutiri de dări şi
de vămi sunt prevăzute şi în diploma privilegială din 1457, de care nobilii şi
97
Hurmuzaki, op.cit., p.300, nr. 240; A. Andea, op.cit., p. 142; I.A. Pop, Datul oilor în
Ţara Haţegului în veacul al XV-iea şi la începutul veacului XVI, în Sargetia, XVI-XVII,
1982-1983, p. 287; Zenovie Pâclişanu, Quinquagesima Valachorum, în Cultura
creştină, IX, 1920, nr. 3, p. 86-95.
98
David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul XVI, I, Bucureşti, p. 102.
99
I.A. Pop, Instituţii medievale ... , p. 134.
100
101
V. Motogna, Trecutul românilor din Banat ... , p. 567.
88
cnezii români bănăţeni urmau să se bucure la fel ca şi ceilalţi nobili
adevăraţi ai ţării. Şi tot cu acordul regal, obţinut în 1487 din partea lui
Matia Corvin, nobilul român Iacob de Gârlişte a fost scutit de toate dările şi
serviciile orăşeneşti ce au decurs din stăpânirea unei case din Caransebeş 102 .
O problemă interesantă a ridicat şi plata dijmei episcopale. Se ştie că
până în secolul al XIV-iea, românii ortodocşi nu au plătit dijme, acestea
fiind percepute de biserica catolică doar de la credincioşii ei. Pe măsură ce
prozelitismul catolic, reactivat odată cu secolele XIII-XIV, a dus la
convertirea treptată a unor români, ei au intrat sub incidenţa acestei dări
ecleziastice. O scrisoare a papei Ioan XXII, trimisă în 1328 episcopilor,
abaţilor şi egumenilor catolici din Ungaria, ordonă acestora să strângă
paşnic dijmele datorate de cumanii, românii şi slavii trecuţi la catolicism,
deoarece ei nu fuseseră până atunci obişnuiţi cu o asemenea dare. De-abia
din a doua jumătate a secolului al XIV-iea, din nevoia de a susţine politica
ofensivă a Angevinilor şi a urmaşului acestora, plata acestei dijme se va
extinde şi asupra românilor locuitori pe marile domenii ecleziastice, măsură
reactualizată în 1468 de Matia Corvin, care scrie tuturor schismaticilor din
părţile ardelene, locuitori in terris christianorum (aşezări locuite înainte de
o populaţie catolică, în care s-au aşezat şi românii) să plătească capitlurilor
dijmele obişnuite 103 • Pentru Banat, informaţiile sunt extrem de puţine; este
binecunoscută asiduitatea cu care prozelitismul catolic s-a insinuat în zonă
mai ales prin misionarii franciscani, acest lucru ducând la o serie de
convertiri a căror amploare rămâne încă greu de presupus. Cu siguranţă că
acei români, în special nobili, care din motive obiective sau din interese
subiective au trecut la catolicism, au consimţit să se subordoneze
obligaţiilor ce au decurs din noul lor statut confesional, deşi mărturii asupra
acestui aspect nu există. Din a doua jumătate a secolului al XV-iea
regalitatea maghiară, care a renunţat treptat la veleităţile sale de putere
apostolică, se dovedeşte în câteva rânduri îngăduitoare faţă de "schismaticii"
de la fruntariile sudice ale regatului; bunăoară, în 1476, Matia Corvin a
intervenit pe lângă papă pentru a opri jignirile aduse de către călugării
102
103
Zenovie Pâclişanu, Dişmele românilor din Ardeal şi Ungaria înaillfe de 1700, în
Cultura creştină, Blaj, V, 1915, nr. 15, p. 456.
89
minoriţi ortodocşilor din Banat că ar fi rău botezaţi . Câţiva ani mai târziu,
104
în 1481, în urma aşezării masive a sârbilor în anumite regiuni din vestul

Banatului, acelaşi Matia Corvin a dispus ca sârbii şi ceilalţi schismatici să
nu fie datori a plăti dijme 105 , hotărâre reluată în decretul emis de Vladislav
II în 1495 în care se preciza clar că în părţile de margine ale ţării, unde
trăiau după ritul lor sârbi, ruteni, români şi alţi schismatici ce nu au plătit
până acum nici o dijmă, aceasta să se strângă numai de la credincioşi, nu şi
de la schismatici 106 . În pofida acestei hotărâri, în anul 1500 episcopul de
Cenad a solicitat nobililor români şi locuitorilor Caransebeşului să plătească
dijma, fapt pentru care aceştia din urmă s-au înfăţişat înaintea regelui prin
reprezentanţii lor, Ştefan Stoica, jude şi voievod de Caransebeş şi Ladislau
Floca, jude de Caransebeş, pentru a arăta că aflându-se la graniţe, în gura
turcului, regele le-a conferit privilegiul ca în contul dijmei să nu dea decât o
taxă în bani (4 denari pe an), nu însă dijma din produse, fapt recunoscut de
rege care, în hotărârea sa, susţine cauza nobililor şi orăşenilor, scutindu-i de
„ · 107
1 dIJme1 .
pata
Din datele oferite cu destul de multă parcimonie de informaţia docu-
mentară se poate deduce faptul că acea legătură care a făcut din proprietatea
nobiliară românească o continuatoare a celei cneziale, a determinat, în bună
măsură, transferarea obligaţiilor specifice datorate de cnezii români asupra
stăpânirilor deţinute de cnezii înnobilaţi, actul de nouă danie nemodificând
această stare de fapt. Formularea obligaţiilor care au grevat asupra posesiu-
nilor nobililor români prezintă un mare grad de generalitate, amintindu-se
de rânduieli, învoieli, dări, slujbe, doar puţine documente specificând natura
acestora. Din puţinele date concrete pe care le deţinem se poate concluziona
că în ansamblul obligaţiilor specifice datorate de feudalii locali au fost
incluse censul, quinquagesima, felurite <laturi şi, mai ales, slujbele militare
(asupra cărora ne vom opri în capitolul următor), toate acestea fiind prestate
către banii Severinului sau castelanii cetăţilor regale, ca principali dregători
104
I. Drăgan, Românii din Transilvania în lupta antiotomană din a doua jumătate a
veacului al XV-iea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca,
XXVII, 1985-1986, p. 72.
105
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556,
Cernăuţi, 1929, p. 49.
106
D. Prodan, op.cit„ p. 57.
107
Hurmuzaki, op.cit„ 11/2, p. 449, nr. 377.
90
regali în zonă. Adeseori, servicii militare deosebite au convins regalitatea să
confere unor nobili români scutirea parţială faţă de aceste obligaţii. Încă
discutabilă rămâne măsura în care puterea centrală a acordat acestor mici
feudali concesiunea asupra dreptului de a percepe dări, de vreme ce docu-
mentaţia referitoare la spaţiul bănăţean nu conţine asemenea informaţii.
Această privire de ansamblu asupra lumii stăpânilor de pământuri
bănăţeni a intenţionat să surprindă atât trăsăturile generale, cât şi particu-
larităţile inerente ce au caracterizat clasa nobilimii române a Banatului
medieval în secolele XIV-XVI. Pentru elita socială bănăţeană, proprietatea
funciară, continuatoare a străvechilor stăpâniri cneziale, a constituit temeiul
existenţei sale, de aici şi preocupările permanente de a proteja aceste
stăpâniri faţă de orice încercări de imixtiune străină, uzurpare sau înstrăi
nare, beneficiind de normele juridice în vigoare şi bazându-se pe rolul
militar exercitat în calitate de apărătoare a unei provincii de graniţă, greu
încercată de atacurile externe pe parcursul veacurilor. Ca orice feudali,
cnezii şi nobilii români bănăţeni au uzat de dreptul lor de stăpânire, întărit
odată cu secolul al XV-lea de documentul scris, pentru a dispune de aceste
posesiuni ereditare pe care le lasă moştenire, le vând sau cumpără, le
zălogesc sau închiriază, toate aceste acţiuni subordonându-se cutumelor şi
legislaţiei în vigoare. Parcurgerea acestui aspect definitoriu pentru elita
socială românească a Banatului de deal şi de munte completează imaginea
unei feudalităţi locale active, bine ancorată în tradiţiile şi realităţile zonei
care, deşi nu poate fi identificată cu clasa marilor proprietari de pământuri ai
regatului maghiar, a jucat un rol esenţial în fruntea comunităţii româneşti
bănăţene care a generat-o.
91
CAPITOLUL IV
ROLUL MILITAR AL ELITELOR ROMÂNEŞTI

ALE BANATULUI MEDIEVAL
(SEC. XIV - MIJLOCUL SEC. XVI)
Încercarea de a defini trăsăturile caractenstlce ale elitelor nobile

române bănăţene în evul mediu duce, fără îndoială, la abordarea unuia din
aspectele cele mai importante ce ţin de statutul privilegiat recunoscut de
puterea centrală cnezilor nobili români. Alături de stăpânirea asupra pămân
tului, prestarea de credincioase slujbe militare către regalitate a constituit
unul din atributele fundamentale, specifice oricărui feudal, într-o societate
dominată de aşa-numita structură pe stări sau ordine, cuprinzându-i pe
oratores (slujitorii bisericii), bellatores (nobilimea laică) şi laboratores (cei
care muncesc pentru întreţinerea celorlalte două ordine). Chiar dacă această
împărţire a membrilor societăţii nu se reflectă cu destulă acurateţe şi în
răsăritul european, găsim totuşi suficiente similitudini pentru a reţine
respectiva formă tripartită de ierarhizare socială, ce poate justifica prezenţa
sau absenţa privilegiilor ce definesc fiecare categorie socială în parte. Pentru
nobilimea română a Banatului de deal şi de munte aportul militar, susţinut
în mai toate confruntările pe care regalitatea maghiară le-a purtat la Dunăre
şi în spaţiul balcanic, transpare din majoritatea documentelor care încep să
prolifereze odată cu a doua jumătate a veacului al XIV-iea. Din conţinutul
acestora, prestarea serviciului militar faţă de regalitate se conturează ca una
din motivaţiile principale ce au determinat puterea centrală să recunoască
statutul privilegiat al cnezimii române, permiţându-i ascensiunea în cadrul
ierarhiei oficializate a statului. În ceea ce priveşte această feudalitate locală,
dezavantajată de apartenenţa sa etnică şi confesională ce a împiedicat-o să
se constituie în timp ca "stare" privilegiată, ea a găsit calea de a-şi prezerva
92
drepturile şi libertăţile prin exercitarea unor servicii militare ce nu au putut
fi ignorate de către autorităţile statale, ea constituindu-se în timp ca o
adevărată "nobilime a meritului". A fost, în consecinţă, vocaţia firească a
acestei elite a comunităţii româneşti bănăţene, aflată într-o zonă în care s-au
intersectat de-a lungul veacurilor mai multe sfere de influenţă, fapt ce a
necesitat închegarea unui sistem de apărare eficient şi permanent.
IV .1. Antecedente istorice.
Desigur că integrarea Banatului în fruntariile regatului maghiar a

circumscris această regiune structurilor militare şi politicii promovate de
noul cadru integrator, ceea ce nu înseamnă că societatea românească
anterioară cuceririi maghiare nu a avut formele sale proprii de organizare
militară. Izvoarele istorice' atestă existenţa cnezatelor şi voievodatelor
româneşti de secol IX-XI în spaţiul cuprins între Mureş, Dunăre şi Tisa,
formaţiuni politice în cadrul cărora procesul de cristalizare a relaţiilor
feudale întemeiate pe stăpânirea asupra pământului era în plină evoluţie la
începutul mileniului II după Hristos. Confruntările regalităţii maghiare, pe
cale de a se extinde spre est şi sud-est, cu potentaţii acestor ţinuturi (cunos-
cute fiind numele lui Glad şi Ahtum), dincolo de semnele de întrebare care
mai persistă asupra datării evenimentelor sau a originii acestor conducători 2 ,
relevă existenţa în regiune a unor forme concrete de organizare militară, în
cadrul cărora rolul conducător al cnezilor şi voievozilor, ca fruntaşi ai
obştilor libere româneşti, s-a impus de la sine. Documentele mai pomenesc,
destul de vag, şi despre existenţa unor centre fortificate la Horom, Keve
(Cuvin), Ursoua (Orşova) sau Morisena, construite de către populaţia
autohtonă pe linia Dunării, respectiv a Mureşului, dintr-o evidentă nece-
1
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, I. Faptele ungurilor de notarul anonim al
regelui Bela, Bucureşti, 1934; Legenda Sancti Gerhardi episcopi, în Scriptores Rerum
Hungaricarum, II, Budapesta.
2
Eugen Gltick, Contribuţii cu privire la istoria părţilor arădene în epoca ducatului lui
Ahtum, în Ziridava, VI, 1976, p. 89-116; Alexandru Madgearu, Contribuţii privind
datarea conflictului dintre ducele Ahtum şi regele Ştefan I al Ungariei, în Banatica, 12,
1993, p. 5-12.
91
sitate de apărare, cu specificarea că ele au fost ridicate în acea epocă
exclusiv din pământ şi lemn 3 . Cunoscute sunt şi relaţiile "ducelui" Ahtum cu
Imperiul Bizantin, relaţii bazate pe o comunitate de interese economice şi
politice, dublate de apartenenţa la aceeaşi arie spirituală şi confesională4 ,
precum şi interesul pe care regalitatea maghiară a început să-l acorde zonei,
atrasă fiind de bogăţia ţinutului, cât şi de importantul drum al sării
transilvănene pe Mureş şi Tisa, în final, controlul asupra acestuia ducând la
conflictul dintre regele Ştefan I şi ducele Ahtum şi la îndepărtarea acestuia
din urmă. Încorporarea Banatului în cadrul regatului maghiar s-a realizat
gradual, fapt ce se relevă din cronologia organizării comitatense, primele
constituite fiind cele două comitate din zona Timişului şi Mureşului
(comitatul Timiş în 1177, comitatul Cenad în 1197), urmate de organizarea,
în 1200, a comitatului Caraş în regiunea colinară şi montană, cu baza pe
Dunăre. De acum înainte, noile structuri instituţionale, politice şi militare se
vor insinua treptat în spaţiul istorico-geografic bănăţean, statutul de
provincie de graniţă presupunând o prevalare a preocupărilor de natură
militară în legătură cu organizarea acestei regiuni.
De fapt, secolul al XIII-iea a adus cu sine mutaţii însemnate în
ansamblul realităţilor politico-militare din întreg sud-estul european, care
devine scena uneia din cele mai mari încleştări politice şi de civilizaţie ale
istoriei universale. După lente acumulări care i-au conferit un anumit grad
de wperioritate, lumea apuseană şi-a orientat hotărât tendinţele expansio-
niste spre estul continentului, spre vastele teritorii dominate fie de Bizanţ şi
de popoarele formate în aria sa de civilizaţie, fie de populaţiile nomade
venite din stepele asiatice sau din ţinuturile nord-pontice 5 . Regatul Ungariei
s-a dovedit un instrument militar absolut necesar acestui tip de expansio-
nism teritorial, dublat de unul spiritual, al prozelitismului catolic patronat de
papalitate din dorinţa de restaurare a unităţii lumii creştine prin convertirea
"schismaticilor" şi creştinarea popoarelor încă păgâne. Aflat de acum
3
Ştefan Matei, Fortificaţiile de pe teritoriul Banatului în lumina izvoarelor scrise, în
Banatica, 5, 1979, p. 255-256.
4
Vasile Munteanu, Banatul şi Bizanţul în secolele XI-XII, în Mitropolia Banatului, 26,
1976, nr. 1-4, p. 223-236.
5
Şerban Papacostea, Românii în secolul al Xiii-lea. Între cruciată şi imperiul mongol,
Bucureşti, 1993, p. 7.
94
înainte, prin poziţia
sa geografică, la graniţa sudică a regatului, în avangarda
tendinţelor expansioniste maghiare îndreptate înspre lumea ortodoxă de
dincolo de Carpaţi şi în conflict cu ţaratul Asăneştilor, Banatul a necesitat o
organizare administrativă şi militară adecvată exercitării unei duble partituri
- ofensive şi defensive în acelaşi timp. Cuprinderea lui în sistemul comita-
telor regale a însemnat impunerea unei stăpâniri instituţionalizate şi terito-
rializate, care s-a bazat iniţial pe cetăţile preexistente, la care s-au adăugat
mai apoi cele nou înfiinţate de regalitate, deşi până la invazia mongolilor
documentele nu lasă să se înţeleagă că în Banat s-ar fi ridicat cetăţi de
piatră. De-abia dintr-un document emis în 1254 de cancelaria regală în
legatură cu aşezarea Cavalerilor Ioaniţi la Dunăre în urmă cu un deceniu,
reiese intenţia regelui de a ridica în regiune castre fortificate, ce nu au
existat până atunci 6 .
IV .2. Crearea Banatului de Severin.
Semnificativă
pentru istoria ţinutului a fost crearea Banatului de
Severin, problemă atât de controversată în istoriografia română. Constituirea
lui s-a produs într-o perioadă de mari tensiuni politice în întreaga zonă,
cauzate atât de raporturile încordate dintre Ungaria catolică şi ţaratul
Asăneştilor, polarizator al unei solidarităţi general ortodoxe constituită şi
din românii nord-dunăreni, cât şi de ultima mare invazie venită dinspre
stepele asiatice, care a lovit în 1241 şi aria de locuire a românilor. Nevoia
închegării, într-o zonă atât de instabilă, a unei structuri administrative şi
militare bine consolidate s-a impus de la sine pe parcursul secolului al XIII-
lea. Diploma Cavalerilor ioaniţi vorbeşte despre existenţa, în 1230, a Ţării
Severinului, în timp ce din 1233 datează prima atestare documentară a unui
ban de Severin în persoana lui Luca sau lula. Cu toate acestea, se apreciază
că de abia din 1260 se poate vorbi cu adevărat despre această instituţie
administrativ-militară, de vreme ce, în deceniile anterioare, regalitatea
maghiară a fost nevoită să recurgă la ajutorul Cavalerilor Ioaniţi (în 1247)
sau al baronilor regatului (în 1260) pentru apărarea graniţelor de sud ale
statului maghiar, fapt ce sugerează inexistenţa în regiune a unei asemenea
Şt. Matei, op.cit., p. 257.

6
95
forme de organizare sau a unui alt post militar de apărare 7 . Ineficienţa celor
două variante defensive a determinat în final constituirea Banatului de
Severin, ca instituţie regală destinată apărării frontierelor şi plasată sub
ordinea unui înalt demnitar - banul Severinului care, odată cu evoluţia
regatului maghiar şi sporirea ameninţărilor ce planau asupra liniei dunărene,
şi-a extins autoritatea şi asupra regiunilor centrale ale Banatului. Acest fapt
a avut implicaţii majore asupra comunităţii româneşti, cooptată în efortul de
apărare, rolul principal revenind elitelor sale sociale, cnezilor şi voievozilor,
ulterior nobililor români, în secolele XV-XVI mulţi dintre ei ajungând să
deţină importanta funcţie. De altfel, din această perioadă datează şi prima
ştire referitoare la aportul românilor bănăţeni în campaniile militare purtate
de regalitatea maghiară, contribuţie însemnată de vreme ce puterea centrală
a răsplătit-o prin acordarea de stăpâniri funciare. Astfel, în 1256, regele Bela
IV al Ungariei ( 1235-1270) conferă posesiunea Wrych din Banat lui Iacob
Gerlize (probabil Gârlişte), fiul lui lacobi bani pentru serviciile sale militare
aduse regalităţii în luptele împotriva tătarilor de pe râul Sajo (Sayw) şi în
războiul cu ducele Lodomeriei 8 . În contextul celor afirmate anterior, intere-
santă ni se pare menţinerea calităţii de "ban", atribuită tatălui celui dăruit de
rege. Considerăm că informaţia trebuie tratată cu prudenţă din următoarele
motive: în primul rând, în document nu se face precizarea că ar fi fost vorba
de un ban al Severinului. În al doilea rând, acceptând o asemenea ipoteză, ea
ar intra în contradicţie cu faptul că în acea perioadă însăşi existenţa Bana-
tului de Severin a fost incertă. În consecinţă, opinăm că în contextul poli-
tico-istoric dat, personajele în cauză au făcut parte din comunitatea româ-
nească bănăţeană, direct implicată în apărarea ţinuturilor de baştină. În ceea
ce priveşte calitatea de ban semnalată, ne îndoim că ea a reflectat în acel
moment funcţia de ban al Severinului în adevărata accepţiune a cuvântului,
7
Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti,
1981, p. 88; Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944, p. 5; Alexandru Horvath,
Consideraţii istorice şi juridice privitoare la Banatul de Severin şi funcţia de ban al
Caransebeşului şi Lugojului, în Studii şi cercetări de etnografie-istorie. Caransebeş, III,
1979, p. 299.
8
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I, Bucureşti, 1887, p.
278, nr. 205; Petru Gherghina, Expansiunea maghiară în Banat până la lupta de la
Mohacs, Reşiţa, 1934, p. 33.
96
fiind mai degrabă vorba de atribuţiile fiscale, judecătoreşti sau militare ale
unui fruntaş al comunităţii româneşti bănăţene 9 .
Crearea Banatului de Severin nu ar fi fost însă suficientă pentru
susţinerea sistemului de apărare în întreaga zonă; indispensabile se vor
dovedi cetăţile ce au împânzit Banatul într-o adevărată reţea de fortificaţii.
Piloni principali ai sistemului medieval militar, cetăţile au fost înzestrate cu
garnizoane sub comanda unor castelani sau căpitani subordonaţi direct
regelui sau unor comandanţi numiţi de către acesta, constituind în acelaşi
timp elemente de echilibru politic, militar dar şi social în regiune. Atestate
începând cu secolul al XIII-iea, numărul lor va spori pe parcursul secolelor
XIV -XV, un aport substanţial la ridicarea, întreţinerea sau deservirea lor
militară aducându-şi-l cnezii români bănăţeni, o forţă reală în zonă atât prin
numărul lor, cât şi datorită bazei sociale pe care o reprezentau. S-au impus
în primul rând puternicele cetăţi de la Severin şi Timişoara, doi poli
însemnaţi ai sistemului defensiv al Banatului medieval, cărora li s-au
alăturat în zona de deal şi de munte cetăţile de pe linia Dunării (Orşova,
Cuvin, Horom, Pojejena, Sf. Ladislau, Peci, Dranko, Sviniţa, Ogradena,
Gureni), de pe cursul inferior şi mijlociu al Timişului (Caransebeş, Lugoj,
Jdioara, Turnu Ruieni) sau din zona centrală a Banatului (Mehadia,
Caraşova, Ilidia, Bârzava, Cuieşti, Bocşa) 10 •
Alături de aceste elemente materiale şi instituţionale specifice unei
provincii de graniţă, a cărei istorie a fost mereu tulburată de grave conflicte
militare ce au pustiit nu o dată ţinutul, deosebit de important a fost şi
factorul uman ce a susţinut în permanenţă, potrivit tradiţiei, întregul sistem
de apărare. Este greu de precizat astăzi în ce au constat, în mod concret,
obligaţiile militare ale cnezilor şi voievozilor români fată de regalitatea
maghiară înainte de secolul al XIV-iea, informaţiile documentare lipsind
aproape cu desăvârşire. Există exemplul acelui Iacob Gerlize, dăruit de rege
cu o moşie pentru serviciile sale militare; se poate deduce, de asemenea,
faptul că - pe baza statutului lor de stăpâni de pământuri, recunoscut în mod
tacit de regalitatea arpadiană -, cnezii bănăţeni au prestat faţă de aceasta
9
Ligia Boldea, Probleme ale studiului genealogic al familiilor nobile române bănăţene, în
Banatica, 14, 1996, p. 80.
10
Ioan Haţegan, Pavel Chinezu, Timişoara, 1994, p. 125; Avram Andea, Banatul cnezial
până la înstăpânirea habsburgică ( 1718), Reşiţa, 1996, p. 122-125.
97
credincioase slujbe militare, întrunind astfel două calităţi esenţiale ale gru-
pului nobiliar în lumea medievală - stăpânirea asupra pământului şi serviciul
milirar 11 . Existau pentru secolul al Xiii-lea reglementări precise în legătură
cu participarea nobilimii regatului la campaniile militare susţinute de
puterea centrală. Potrivit diplomelor emise de Andrei II ( 1222, 1231) şi
Andrei III (129 I) nobilimea regatului a fost datoare să participe doar la
campaniile militare desfăşurate în interiorul graniţelor ţării, pentru apărarea
acestora de tulburările interne sau de atacurile externe, nu şi la războaiele
purtate în afara regatului, spre deosebire de comiţii, stipendiarii, iobagii
cetăţilor şi cei ce trebuiau să meargă prin datoria slujbei şi cei cărora /e-
am dat Întinse moşii 12 . Cu greu se poate deduce categoria în care cnezii şi
voievozii români pot fi incluşi potrivit acestor cadre normativ-juridice. Este
cert faptul că ei nu s-au încadrat în acea vreme în nobilimea regatului,
constituită pe baza sistemului donativ, deşi stăpânirile lor funciare, deţinute
în baza vechiului drept românesc cnezial, au fost recunoscute de regalitate,
fapt ce le-a conferit un statut privilegiat în raport cu oamenii de rând, lipsiţi
de dreptul de stăpânire. Pornind de la acest drept s-au constituit şi obligaţiile
lor militare faţă de puterea centrală, care însă nu s-au bucurat de scutirile
acordate prin diplome regale nobilimii. Unii autori apropie statutul cnezimii
române de cel al iobagilor de cetate 13 , respectiv oameni liberi şi slujitori
militari ai cetăţilor, însă documentele nu fac niciodată referire Ia ei în
această calitate. Prin faptul că au posedat stăpâniri funciare şi supuşi şi au
prestat servicii militare, ei s-au încadrat rigorilor clasei feudale. Lipsa recu-
noaşterii scrise asupra posesiunilor funciare precum şi apartenenţa la cre-
dinţa "schismatică" au devenit, odată cu secolul al Xiii-lea, reale impedi-
mente în ascensiunea lor socială, de vreme ce ei vor fi tot mai mult priviţi ca
iniusti possessores, deci mai vulnerabili în faţa deposedărilor. Totuşi, atâta
11
Ioan Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut,
evoluţie), în Nobilimea românească din Transilvania (Az erdelyi roman nemesseg), Satu
Mare, 1997, p. 43.
12
Apud A. Andea, op. cit., p. 132.
13
Ibidem, p. 133. În schimb, în secolul trecut Kemeny Joszef a negat identificarea cnezilor
cu iobagii de cetate, considerându-i simpli castrenses, dependeţi inferiori faţă de castrele
regale, afectaţi lucrărilor de construcţie şi întreţinere a acestora, fără a beneficia însă de
privilegiile iobagilor de cetate, vezi M.Holban, Variation historique sur le probleme des
cnezes de Transylvanie, în Revue Roumaine d'Histoire, 5, 1965, p. 903.
98
vreme cât puterea centrală nu a condiţionat dreptul de stăpânire de actul
scris sau de apartenenţa la catolicism a deţinătorilor (deşi ofensiva prozeli-
tismului catolic a dobândit o nouă amploare odată cu secolul XIII şi cu ini-
ţiativele papei Inocenţiu III), fruntaşii românilor din toate teritoriile regatu-
lui maghiar, unde s-au păstrat puternice comunităţi româneşti, au păstrat
şansa de a fi echivalaţi cu elita nobiliară a statului, semnificativă fiind parti-
ciparea lor la prima întrunire cunoscută a stărilor Transilvaniei, convocată în
1291 de regele Andrei III (1290-1301), alături de nobili, saşi şi secui 14 .
IV .3. Perioada angevină.
Secolul al XIV-lea a adus modificări de substanţă la nivelul regatului

ca urmare a schimbului de dinastie ce a avut loc în anul 1308. Venirea
Angevinilor pe tronul Ungariei a marcat inaugurarea unei întregi mişcări de
reformă în plan social, politic, militar şi confesional, cu urmări vizibile
asupra comunităţii româneşti în general şi a elitelor sale sociale în mod
particular. Asupra modificărilor petrecute în plan social-juridic şi confe-
sional ne-am referit în celelalte capitole ale lucrării. Din punct de vedere
politic şi militar, faptul că noua dinastie s-a dovedit a fi, înainte de toate, o
dinastie militară, ce va purta lupte continue, ofensive pentru cucerirea de noi
teritorii, nu a putut să nu afecteze structurile militare ale regatului, îndeosebi
regiunile mărginaşe, chemate să susţină eforturile militare ale puterii
centrale. Banatul a beneficiat de o atenţie deosebită căci, după ce politica
externă a regatului a oscilat în prima jumătate a secolului între Adriatica şi
Balcani, ea s-a canalizat în a doua jumătate a veacului înspre sud-estul euro-
pean, unde se vor desfăşura acţiuni politico-militare împotriva Ţării Româ-
neşti şi a Bulgariei dar, lucru inedit, de unde încet dar sigur va înainta spre
linia Dunării o nouă ameninţare, venită din partea unei puteri străine de
spaţiul european şi creştin - Imperiul Otoman. Pe fundalul acţiunilor
militare întreprinse de Ludovic I ( 1342-1382) împotriva Bulgariei şi a stării
de tensiune întreţinute de domnitorii Ţării Româneşti, rolul militar al
14
Erszegi Geza, A roman nemesek az erdelyi tartomanyi gyiilesen a 13 szazad vegen? ( Egy
forrashely ertelmezesehez), în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare,
1997, p. 69.
99
cnezimii române devine din ce în ce mai evident, fiind totodată modalitatc;1
prin care mulţi dintre ei au reuşit să-şi păstreze drepturile şi libertăţile ce au
decurs din calitatea lor de stăpâni asupra pământului, deschizându-şi calea
spre înnobilare (mai precis spre recunoaşterea oficială, de iure, a statutului
lor de feudali deţinut de facto). Din două documente redactate în a doua
jumătate a secolului al XIV-iea putem deduce care au fost, în parte, obliga-
ţiile militare ale cnezilor români bănăţeni. Este vorba de cunoscuta plângere
adresată în 1369 de obştea cnezilor şi a altor români din districtul Sebeş
banului Himfy 15 , precum şi de actul de nouă danie conferit în 1390 cnezilor
nobili din familia Deş de Temeşel de către Sigismund de Luxemburg 16 •
Primul document, de o factură mai puţin obişnuită, a fost conceput ca
o petiţie adresată de universitas kenezyorum et aliorum Olahorum de
districtu Sebes banului Benedict Himfy, petiţie care a cumulat o serie de
nemulţumiri provocate de prestarea unor obligaţii ce au devenit excesive în
timpul campaniei conduse de Ludovic I împotriva ţaratului bulgar de la
Vidin al lui Straţimir şi apoi a conflictului cu Vladislav Vlaicu, domnul
Ţării Româneşti, evenimente care s-au desfăşurat între anii 1365-1369. Din
perspectiva cnezilor români, toate aceste acţiuni militare au solicitat un
mare efort uman, material şi financiar, concretizat astfel: în 1365, în
decursul atacului asupra Vidinului, cnezii bănăţeni şi oamenii lor l-au însoţit
pe rege în luptă după care, odată cu crearea Banatului Bulgariei, au intrat
împreună cu voievodul Transilvaniei în Vidin după obiceiul celor ce slujesc
în oaste. În anul următor, comunitatea românească a Caransebeşului, în
frunte cu cnezii săi, a dat în două rânduri găzduire împăratului bizantin Ioan
V Paleologul, regelui Ludovic I şi voievodului Dionisie al Transilvaniei,
pentru care au cheltuit 264 florini cei din oraş şi 150 florini cei din districtul
Sebeş 17 . Din acel moment ei au ieşit la oaste cel puţin de două ori pe an,
redeschiderea conflictului dintre regalitatea maghiară şi Vladislav Vlaicu în
15
Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relaţiile între Ţările Romăne, l, Bucureşti,
1977,p.96-98, nr. 55.
16
Hurmuzaki, op.cit., U2, p. 331, nr. 270.
17
l.D. Suciu, Călătoria împăratului bizantin Ioan V Paleologu[ prin Banat, în Mitropolia
Banatului, 26, 1976, nr. 1-4, p. 237-240; Francisc Pall, Encore wz fois sur le voyage
diplomatique de Jean V Paleologue en 1365-1366, în Revue des etudes sud-est
europeennes, IX, 1971, nr. 3, p. 535-540.
100
1368 sporind şi mai mult sarcinile ce au solicitat capacităţile economice şi
militare ale bănăţenilor. În primul rând, regele a obligat 60 de cnezi români
să dea 300 de oameni care să termine lucrările de fortificaţie a cetăţii
Orşova, important punct de sprijin pe Dunăre. Tot legat de acest conflict, în
acelaşi document din 1369, cnezii bănăţeni au arătat că din momentul
începerii conflictului, am păstrat mereu cel puţin 200 de oameni în munţi şi
ziua şi noaptea până la venirea iernii. Pe deasupra, noi cu 500 de oameni
strânşi dintre cei mai buni, am rămas acolo în Mehadia, până la Întoar-
cerea domnului nostru regele, şi am dat pentru cheltuielile oastei .... Situa-
ţia cnezimii bănăţene a fost agravată şi de pustiirile şi distrugerile provocate
de oastea regală la trecerea prin aceste ţinuturi, încât au ars până în temelii
şi cu desăvârşire toate grădinile şi curţile şi alte clădiri În care nu se aflau
locuinţe pentru oameni „., acţiuni mai puţin justificate faţa de bunurile unor
oameni pe care s-a bazat în bună măsură sistemul de apărare al graniţei
dunărene. În mare, acestea au fost justificările pe deplin motivate ale petiţiei
cnezimii bănăţene, care a solicitat pe baza contribuţiilor sale militare şi
fiscale, să fie scutită de darea de 300 florini cerută de rege, cu siguranţă
pentru a avea putinţa de a se reface după pierderile suferite în toţi aceşti ani.
Documentul din 1390, pe lângă faptul că a reprezentat o reconfirmare
regală a familiei Deş de Temeşel în vechile sale stăpâniri, ocazie cu care
membrii acesteia sunt atestaţi pentru prima dată în calitate i:ie cnezi nobili
(nobiles kenesii), cuprinde şi menţionarea explicită a obligaţiilor militare ce
au decurs din acest gest regal, specificându-se că ridicând noi sau urmaşii
noştri regi ai Ungariei oaste.„aceştia (cnezii nobili de Temeşel - n.n.) şi
urmaşii acestora din numitele moşii să fie obligaţi să se ducă la pomenita
oaste cu o lance după obiceiul celorlalţi cnezi nobili ai menţionatelor părţi
(„. exercitum cum una lancea consuetudine ceterorum nobilium keneziorum
dictarum terrarum proficisci teneantur). Participarea cnezilor nobili şi a
nobililor români cu o lance în timpul campaniilor militare va fi atestată şi în
alte documente ulterioare. Discutabilă rămâne însă interpretarea noţiunii de
"lance", prea puţin explicată în documentaţia vremii. Cercetări recente
identifică această noţiune cu o unitate militară de luptă ce deservea, de
regulă, un călăreţ greu înarmat, cu Iace şi flamură, însoţit de o suită formată
din câteva persoane (probabil arcaşi, alţi câţiva călăreţi şi un paj) 18 .
18
1.A. Pop, op.cit., p. 51.
101
Din analiza celor două documente luate în discuţie se pot trage câteva
concluzii referitoare la ansamblul obligaţiilor militare ce au caracterizat
cnezimea română în acea epocă. Astfel, se poate constata faptul că, la fel ca
şi nobilii, cnezii români luptau călare, fiind obligaţi să participe la oaste cu o
suită întreţinută din veniturile moşiilor lor. Spre deosebire de nobili, cnezii
şi cnezii nobili au avut obligaţia de a-l însoţi pe rege şi în campaniile
desfăşurate în afara graniţelor statului, în perioadele de conflict ieşind la
oaste chiar de mai multe ori pe an. Pe lângă aceasta, ei au fost obligaţi să
asigure paza cetăţilor de district sau a hotarelor, să dea oameni pentru
construcţia, repararea sau întreţinerea cetăţilor, să întreţină oastea ridicată în
district, să ofere găzduire pe cheltuială proprie regelui, voievodului şi altor
înalţi oaspeţi sau demnitari ai ţării, plus diverse subsidii materiale solicitate
în funcţie de nevoile militare ale momentului. Toate aceste îndatoriri îşi
sporesc semnificaţia în cazul Banatului, aşezarea sa geografică la fruntariile
sudice ale regatului, atât de ameninţate în întreaga perioadă a secolelor XIV-
XVI, conferind cnezilor şi nobililor români bănăţeni o responsabilitate
crescută, pe care aceştia şi-au onorat-o pe deplin, mărturie stând nenumă
ratele acte de recunoaştere a meritelor militare ce au devenit temei al
acceptării statutului lor nobiliar.
Cu timpul, modificările intervenite în organizarea militară a regatului
precum şi noile orientări de politică externă au determinat o serie de ajustări
ale reglemer.tărilor ce vizau sarcinile ostăşeşti ale elitelor sociale, cu
implicaţii directe şi asupra cnezilor nobili şi a nobililor români bănăţeni.
Importante au fost măsurile adoptate de Sigismund de Luxemburg, a cărui
politică orientală de mare anvergură a ambiţionat să extindă graniţele
regatului, fapt ce a necesitat, în primul rând, sporirea oastei sub raport
numeric prin recrutarea iobagilor, cel puţin pe perioada marilor conflicte cu
otomanii. În baza acestor intenţii, la sfărşitul secolului al XIV-lea, în 1397,
s-a hotărât ca fiecare stăpân de moşie să pregătească de fiecare 20 de iobagi
câte un arcaş şi să-l ia cu sine la oaste 19 , iar nobilii ce stăpâneau o moşie în
indiviziune cu alţii să presteze personal serviciul militar. Eşecul politicii
sale orientale ofensive, marcat de gravele înfrângeri suferite pe linia Dunării
în 1428 şi 1432 l-au determinat pe rege să introducă în 1433 un nou
regulament militar, pe baza căruia serviciul militar devine obligatoriu atât
19
A. Andea, op.cit., p. 136.
102
pentru nobilime, cât şi pentru ţărănime. Fiind situate într-o zonă de graniţă,
comitatele bănăţene au fost obligate să întreţină efective militare sporite,
regula generală fiind ca ele să dea un călăreţ la 24 de familii iobăgeşti.
Totalul trupelor ridicate din această provincie (cu participarea banderiilor
regale, comitatense, ale episcopului de Cenad, ale nobilimii române bănă
ţene) urma să se ridice la aproape 5000 de călăreţi şi un număr neprecizat de
pedestraşi 20 .
Deosebitele virtuţi militare probate de cnezimea şi nobilimea română
bănăţeană pe parcursul timpului, cu deosebire în epoca lui Iancu de
Hunedoara şi-au găsit materializarea binemeritată în diploma privilegială
din 1457, prin care regalitatea a recunoscut şi elogiat sarcinile de excepţie
ale acestor elite bănăţene aduse în paza şi apărarea vadurilor Dunării
împotriva numeroaselor atacuri ale turcilor; pentru faptele de credinţă,
slujbele credincioase şi vrednice de răsplată ale tuturor acestor nobili,
cnezi şi ale celorlalţi români le-au fost reînnoite privilegiile cu scopul ca
această comunitate românească, în frunte cu nobilii şi cnezii săi, să poată
continua mai bine slujbele noastre şi ale regatului nostru în apărarea
vadurilor Dunării21 . Conţinutul documentului nu lasă nici o îndoială în
legătură cu importanţa pe care puterea centrală a acordat-o celor opt
districte privilegiate ale Banatului şi potenţialului lor militar, cu atât mai
mult cu cât recunoaşterea acestor merite venea după unul din cele mai
dramatice momente ale luptei antiotomane - Belgrad, 1456, al cărui artizan
(fiu al unui cnez nobil român haţegan) şi-a bazat în bună măsură strategia
frontului românesc antiotoman şi pe aportul elitelor române transilvănene şi
bănăţene şi a comunităţilor din rândul cărora s-au ridicat.
Deceniile următoare vor modifica din nou maniera în care nobilimea
română din regat urma să-şi exercite serviciile militare. Faptuls-a datorat
atât reorientării politicii externe a regatului spre graniţa de nord, cât şi
extinderii mercenariatului. Noul regulament militar elaborat în 1463 va
reflecta acest lucru, de acum înainte nobilii români fiind încadraţi individual
în unităţile teritoriale ale comitatelor, în timp ce iobagii urmau să fie
20
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, 1971, Cluj-Napoca, p. 258; I. Haţegan,
op.cit., p. 37.
21
Hurmuzaki, op.cit., 11/2, 92-93, nr. 80; George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni,
Lugoj, 1904, p. 190.
103
încadraţi banderiilor nobiliare . Acest lucru va avea importanţa sa particu-
22
lară asupra evoluţiei ulterioare a feudalităţii române bănăţene, marcând o

perioadă în care afirmarea personală a unor nobili bănăţeni va fi mult mai
bine reliefată.
În realitate, rolul militar al nobilimii române, afirmarea globală sau
individuală a acestor fruntaşi ai comunităţii medievale bănăţene nu poate fi
scoasă din contextul evoluţiei generale a regatului maghiar, ca putere
politică ce a exercitat în acea vreme un rol semnificativ în centrul Europei.
Desigur că obligaţiile militare, indiferent de natura lor sau de modul în care
ele s-au modificat pe parcursul timpului, au decurs din principala calitate a
acestor feudali bănăţeni - stăpânirea asupra pămâtului. Din secolul al XIV-
lea, noile norme juridice aplicate la nivelul regatului, ce au condiţionat
nobilitatea de actul regal scris şi de apartenanţa la ritul catolic, au conferit
acestor sarcini o nouă semnificaţie. Feudali prin tradiţie şi nu ca o creaţie a
suveranului, cnezii români bănăţeni au reuşit în bună parte să surmonteze
cele două inabilităţi de a fi recunoscuţi ca feudali ai regatului - lipsa actului
scris şi apartenenţa la ortodoxism, folosind calea credincioaselor slujbe
prestate regalităţii ca o modalitate de a obţine din partea puterii centrale a
dreptului de a se integra în mod oficial feudalităţii statului. Este interesant
modul în care regalitatea a înţeles să răsplătească aceste contribuţii militare,
putându-se observa sensibilele diferenţe ce au survenit pe măsura derulării
timpului şi a istoriei. Anterior secolului al XIV-iea putem doar bănui că
autoritatea centrală a răsplătit serviciile militare ale cnezilor şi voievozilor
bănăţeni prin acordarea sau recunoaşterea dreptului de stăpânire asupra unor
moşii. Lucrurile devin mai explicite odată cu urcarea Angevinilor pe tronul
Ungariei, noile reforme introduse în plan social-juridic, politico-militar şi
confesional determinând stimularea activităţii de cancelarie, ceea ce a dus la
proliferarea informaţiei scrise edificatoare asupra aspectului care ne
interesează. Se poate observa cum, pe parcursul veacului al XIV-iea şi la
începutul celui următor, principala modalitate prin care regalitatea a
răsplătit credincioasele slujbe militare ale cnezilor români a fost acordarea
titlurilor de nouă danie, în fapt, recunoaşterea oficială, prin act scris, a
22
Ioan Drăgan, Românii din Transilvania în lupta antiotomană din a doua jumătate a
secolului XV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XXVII,
1985-1986, p. 71.
104
stăpânirilor străvechi deţinute până atunci în baza vechiului more
keneziatus. Putem vorbi, în consecinţă, de o perioadă aparte, în care a avut
loc "înnobilarea" unei părţi a cnezimii bănăţene, cu precizarea că în aceste
decenii afirmarea individuală a unor cnezi nobili este mai puţin întâlnită,
predominând aspectul colectiv, dominat de grupurile familiale care îşi
consolidează în aceşti ani patrimoniile funciare.
Perioada marilor campanii antiotomane, coordonate din deceniul al 5-
lea al secolului al XV-iea de către Iancu de Hunedoara, a marcat o
schimbare sensibilă în atitudinea puterii centrale faţă de aceşti cnezi nobili.
Desigur că reconfirmările în stăpânirile proprii au continuat şi în aceşti ani
însă, tot mai adeseori, apar nominalizările individuale, mulţi cnezi nobili
dobândind acum atributele de bărbaţi aleşi (egregii viri), familiari
(jamiliares), cavaleri (milites) sau curteni (aulae nostrae milites). De
asemenea, potrivit principiului de a numi oameni credincioşi în diferite
dregătorii, Iancu de Hunedoara a început să atribuie asemenea funcţii şi
fruntaşilor români bănăţeni, îndeosebi la nivelul districtelor de baştină.
Procesul va lua amploare sub urmaşul său, în vremea căruia obligaţia
nobililor români de a participa individual la oaste a determinat o mai
accentuată personalizare a slujbelor militare şi a recompenselor obţinute,
semnificativ fiind faptul că, de acum înainte, majoritatea dregătorilor locali
(bani, vicebani, castelani) au fost numiţi din rândurile nobilimii române
bănăţene, semn al recunoaşterii definitive a statutului lor social-juridic
privilegiat. Odată cu a doua jumătate a secolului al XV-iea încep să se
înmulţească şi daniile făcute de regalitate pe seama nobililor bănăţeni, ce se
vor adăuga patrimoniilor lor funciare deja constituite. Toate aceste realităţi
s-au perpetuat şi în prima parte a veacului al XVI-iea, cu atât mai mult cu
cât perioada, extrem de tulburată de noile conflicte cu otomanii, precum şi
de gravele frământări interne în plan social-politic, a solicitat din plin
capacităţile militare ale Banatului şi ale apărătorilor lui.
În paginile ce urmează încercăm să conturăm câteva din realizările
militare ale cnezilor şi nobililor români bănăţeni reflectate în plan
documentar, pe fundalul principalelor evenimente ce au marcat istoria
politică şi militară a Banatului de deal şi de munte ca parte componentă a
regatului maghiar. Începând cu secolul al XIV-iea, noua dinastie a
Angevinilor, de tradiţie occidentală, a promovat constant lupta ofensivă
pentru cucerirea de noi teritorii, una din priorităţile acestei politici fiind
restabilirea suzeranităţii asupra teritoriilor extracarpatice, intrate acum în
105
ultima etapa a închegării lor statale 23 . Desigur că imediata vecinătate a
Banatului faţă de Ţara Romănească, considerată de Nicolae Iorga ca fiind
prima libertate românească, a determinat implicarea directă a românilor
bănăţeni în conflictele care se desfăşurau în zonă, cu atât mai mult cu cât
Banatul Severinului a devenit un adevărat măr al discordiei, disputat acerb
între regii Ungariei şi primii domnitori ai Ţării Româneşti. Din perspectiva
acestui conflict, capacităţile de luptă ale românilor din Banat au atras în
primul rând atenţia puterii centrale, cnezimea bănăţeană devenind astfel un
important element ofensiv şi defensiv în acelaşi timp, fiind obligată să-l
însoţească pe rege în campaniile sale. S-a spus, de altfel, că sub Angevini,
românii liberi au devenit nişte preţioşi auxiliari, având a intra prin forma
vasalităţii într-o ordine de solidaritate politică şi militară ca În acel
Apus„. 24 . Documentele atestă, de pildă, prezenţa acestora în expediţia lui
Carol Robert de Anjou (1308-1342) împotriva lui Basarab I din anul 1330,
unul din fruntaşii bănăţeni, comitele Donth, fiind acela care l-ar fi îndemnat
pe rege (zadarnic însă) să încheie pacea propusă de domnitorul muntean 25 •
Mult mai multe implicaţii asupra cnezimii române va avea domnia lui
Ludovic I de Anjou (1342-1382), a cărui atitudine faţă de elita românească a
Banatului a fost uneori contradictorie, aşa după cum şi poziţia cnezilor
bănăţeni s-a dovedit a fi oscilantă. În fapt, situaţia acestora din urmă a fost
decisă în urma confruntării celor două coordonate principale ce au
caracterizat domnia celui de-al doilea angevin: pe de-o parte cea socială,
restrictivă şi nivelatoare, concretizată în diplomele din 1351 şi 1366, care a
expus cnezimea română, lipsită de actul scris şi ortodoxă, deposedării şi
decăderii din statutul de nobilitate; pe de-altă parte, cea politico-militară, a
expansionismului îndreptat spre ţinuturile sud-carpatice şi sud-dunărene, în
cadrul căreia Banatul şi apărătorii săi tradiţionali au jucat un rol de prim
rang, cu atât mai mult cu cât libertatea dobândită de românii de peste munţi
risca să devină o alternativă periculoasă pentru unitatea, şi aşa eclectică, a
statului maghiar. În opinia noastră, în aceste decenii de aprige tulburări
interne şi externe s-a decis evoluţia ulterioară a feudalităţii române locale,
23
Şt. Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988, p. 88.
24
Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 33.
25
G. Popa-Lisseanu, op. cit., XI; Cronica pictată de la Viena, Bucureşti, 1937, p. 109;
106
deşi opţiunea finală a acesteia a fost precedată de o adaptare anevoioasă la
noile norme juridice impuse de regalitatea maghiară. Cel mai delicat
moment s-a dovedit a fi conflictul prelungit dintre anii 1365 şi 1377 ce l-a
opus pe Ludovic I domnitorului Ţării Româneşti, Vladislav Vlaicu ( 1364-
13 77) şi ţaratului bulgar de la Vidin, când poziţia cnezimii bănăţene în
raport cu acest conflict s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Pe de-o parte, din
plângerea cnezilor formulată în 1369 reiese angajarea totală a acesteia în
efortul militar al regalităţii, începând cu anul 1365 şi cu primul atac asupra
ţaratului bulgar; pe de altă parte, în 1366, diploma restrictivă a lovit puternic
tocmai în acest segment social care trudea în acea vreme la apărarea
frontierelor sudice ale regatului. O asemenea politică nu a putut să nu
stârnească confuzie şi să atragă atitudini diferite din partea cnezilor
bănăţeni. Documentele vorbesc despre mari tulburări sociale în 1366 la
nivelul Transilvaniei şi al Banatului, caracterizate ca acţiuni de împotrivire
faţă de politica de aservire a cnezilor români şi a supuşilor lor faţă de
nobilimea maghiară, prin deposedare şi nesocotirea drepturilor străvechi 26 .
Din câte se poate deduce, majoritatea cnezilor bănăţeni a continuat totuşi să
şi manifeste fidelitatea faţă de rege, de la care puteau spera să obţină
recunoaşterea statutului lor privilegiat. Un exemplu concludent este cel al
cnezilor de Măcicaş, urmaşi ai lui Struza Românul ( Olahus), care reuşesc să
dobândească, în 1370 , confirmarea prin titlul de nouă danie asupra a două
27
stăpâniri regale, deţinute anterior şi de tatăl lor, drept răsplată pentru

fidelitatea şi serviciile aduse regalităţii, moment care a marcat începutul
ascensiunii familiei Măcicaş în ierarhia socială. Pe de-altă parte, aceeaşi
perioadă a cunoscut o serie de proscripţii şi confiscări împotriva unor cnezi
bănăţeni 28 , acuzaţi de infidelitate faţă de puterea centrală, despre care se
poate bănui că, încurajaţi de biruinţele domnului muntean, l-au sprijinit
trecând de partea lui atunci când a fost atacat de regele maghiar ori şi-au
găsit refugiul dincolo de munţi. Edificator a fost cazul lui Ladislau, fiul lui
Laheci, căruia regele i-a confiscat în 1376 posesiunea Bălaşnica din
26
M. Holban, op.cit., p. 286.
27
Hurmuzaki, op.cit., 112, p. 669, nr. 567.
28
M. Hol ban, Deposedări şi judecăţi în Banat pe vremea Angevinilor (1361-1378 ), în
Studii şi materiale de istorie medie, V, 1962, p. 57-58.
107
districtul Mehadia deoarece părăsind calea credinţei a fugit în părţile Ţării
Româneşti ... şi s-a alăturat duşmanului nostru, moşia fiind dăruită altor
cinci cnezi români care s-au distins prin faptele lor de credinţă în expediţiile
militare împotriva Serbiei şi Bulgariei, dar mai ales pentru dobândirea
Banatului de Severin 29 .
După cum se poate constata, poziţia regalităţii faţă de cnezimea
bănăţeană e contradictorie stârnind ostilitate în cazul unor reprezentanţi ai
acestei feudalităţi locale. Refugiul dincolo de munţi nu a putut fi o soluţie
viabilă pentru păstrarea drepturilor şi libertăţilor moştenite de aceşti cnezi
de la antecesorii lor. În consecinţă, singura cale de urmat a fost aceea de a
câştiga recunoştinţa puterii centrale faţă de contribuţia lor militară la
graniţă, recunoştinţă care se putea materializa prin acordarea documentelor
adeveritoare, de întărire în stăpânirile lor strămoşeşti. Moartea lui Ludovic I,
survenită la 11 septembrie 1382, a declanşat în Ungaria şi Polonia un lung
şir de lupte sintetizate într-o perioadă de anarhie cauzată de tendinţe
centrifuge, ce s-au manifestat acum cu putere. Perioada de interregnum ce a
marcat anii 1382-1387 a produs o nouă polarizare în rândurile cnezimii
române bănăţene, care se manifestă acum diferit faţă de pretendenţii la
tronul regal. Binecunoscută este răscoala unor cnezi bănăţeni din anii 1385-
1386 împotriva autorităţilor statului, ei alăturându-se partidei nobiliare
antidinastice condusă de nobilii Horvath şi Garai, care luptau împotriva lui
Sigismund de Luxemburg. A fost, de exemplu, cazul cnezilor Ladislau şi
Mihail, fiii lui Dan şi al lui Ladislau Zanc, ce au condus cetele răsculaţilor
din comitatul Timiş şi împotriva cărora a fost trimis banul de Macsva,
Nicolae de Gara 30 • Tot acum, profitând de situaţia tulbure şi de sprijinul
unor români bănăţeni dornici de a-şi recâştiga autonomia, domnitorul Ţării
Româneşti, Dan I (1383-1386) intervine şi el cu o armată puternică în
Banat, atacând cetatea Mehadia, după care înaintează viguros spre centrul
ţinutului, îndreptându-se către Haţeg. De partea lui Sigismund de
Luxemburg, pretendentul în drept la tron (în baza căsătoriei sale cu regina
Maria, fiica fostului rege Ludovic I) s-au situat alţi cnezi bănăţeni, printre ei
29
Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului XIV, în Banatica,
V, 1979, p. 266; I. Haţegan, Rezistenţa cnezilor bănăţeni faţă de politica de feudalizare
în secolul XIV, în Banatica, VIII, 1981, p. 220.
Şt. Pascu, op.cit., IV, p. 433; I.O. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice
30
bănăţene, Timişoara, 1980, p. 17.
108
numărându-se cu siguranţă cei din familiile Deş de Temeşel şi Mâtnic. De
altfel, un document din 1387 31 atestă faptul că cei patru fii ai lui Deş (Dees)
de Temeşel, cnezi ai districtului cetăţii regale Mehadia, şi-au adus
contribuţia la eliberarea reginei Maria din mâinile nobililor răsculaţi, fapt
pentru care ei au fost dăruiţi cu dreptul de posesiune asupra satului regal
Valea (Patak). Trei ani mai târziu, în 139032 , aceloraşi membri ai familiei de
Temeşel, recunoscuţi acum în calitate de cnezi nobili, le-au fost întărite
drepturile asupra unor stăpâniri strămoşeşti, primind noi acte de confirmare
în locul celor distruse în timpul campaniei lui Dan I în Banat. În ceea ce
priveşte familia Mâtnic, din această perioadă datează majoritatea actelor de
nouă danie care au consfinţit statutul nobiliar al membrilor săi, ceea ce
sugerează sprijinul pe care ea l-a acordat viitorului rege.
IV.4. Politica orientală a regelui-împărat.
La urcarea pe tronul Ungariei a lui Sigismund de Luxemburg (1387-

143 7) situaţia regatului nu se prezenta sub auspicii favorabile, luptelor
interne adăugându-li-se o situaţie externă neliniştitoare. Polonia urmărea să
realizeze o izolare politică a Ungariei, tentativelor ei raliindu-se şi Moldova
lui Petru I şi Ţara Românească în frunte cu Mircea cel Bătrân, ambii
domnitori încheind tratatele de alianţă cu Vladislav Iagello îndreptate împo-
triva tendinţelor expansioniste ale feudalităţii maghiare. În sud-vest, Croaţia
şi Dalmaţia au reprezentat două focare permanente de răzvrătire. Amenin-
ţarea cea mai serioasă va veni însă dinspre sudul balcanic, acolo de unde,
începând cu anul 1354, o nouă putere - cea otomană - îşi va desfăşura treptat
politica expansionistă, care ambiţiona să atingă linia Dunării şi apoi să caute
o cale de acces spre centrul Europei. Din acest moment, zona bănăţeană va
deveni spaţiul în care se va produce impactul direct între politica orientală
ofensivă a regelui Sigismund de Luxemburg şi expansionismul otoman 33 ,
31
Pesty Frigyes, A Szoreny bansag es Szoreny vannegye tortenete, III, Budapesta, 1878, p.
11.
32
Ibidem.
33
Malyusz E„ Die Zentralisationsbestrebungen Konig Sigismundus von Ungam, Buda-
pesta, 1960 (extras din Studia Historiae Acad. Scient. Hungaricae, 50).
109
fapt ce va solicita din nou capacităţile militare ale românilor bănăţeni care,
din acest moment, vor opta definitiv pentru sprijinirea regalităţii în politica
sa de centralizare şi de întărire a puterii centrale, precum şi în campaniile
sale antiotomane. Contingente importante de români bănăţeni au luat parte,
sub conducerea banului Nicolae de Gara, la bătălia de la Kossovopolje
(1389) 34 şi, mai apoi, la prima cruciadă antiotomană iniţiată de puterile
creştine în 1396 la Nicopole, bătălie în urma căreia, de pildă, cnezii nobili
bănăţeni din familia Danciu de Macedonia au fost răsplătiţi cu două moşii în
Banat pentru serviciile lor militare35 . Tot datorită participării la conflictul cu
sultanul Baiazid, familia nobililor de Mâtnic a primit în 1406 o nouă
reconfirmare în stăpânirile sale strămoşeşti 36 .
În plan intern, domnia lui Sigismund de Luxemburg s-a resimţit, la
cumpăna secolelor XIV-XV, de pe urma ascensiunii fără precedent a "ligilor
nobiliare", oştile regelui încă din perioada interregnum-ului. Pentru a le
neutraliza, regele a încercat să-şi asigure concursul unor largi forţe sociale,
atenţia sa îndreptându-se înspre nobilimea mică şi mijlocie, orăşenime,
greavii saşi, primipilii secui şi, nu în ultimul rând, spre acea feudalitate
românească care, în zone ca Banatul, Haţegul, Maramureşul sau Făgăraşul,
lupta pentru a-şi asigura recunoaşterea şi perpetuarea statutului privilegiat.
Înfrângerea de la Nicopole a înăsprit din nou relaţiile cu marea nobilime,
grava criză culminând cu revolta baronilor din 1403, când Sigismund a
reuşit cu greu să înfrângă răzvrătirea elementelor centrifuge din regat. În
timpul acestor evenimente cnezii şi cnezii nobili bănăţeni şi-au dovedit din
nou loialitatea faţă de rege, jucând un rol important în înfrângerea
răzvrătirii, mai ales în combaterea voievozilor rebeli ai Transilvaniei,
Nicolae Csâki şi Nicolae Marczaly, ale căror principale posesiuni se aflau în
Banat3 7 . Este certă contribuţia nobililor de Mâtnic, răsplătiţi de rege în 1404
34
Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1983, p.
230.
35
36
Ibidem, p. 448, nr. 370.
Konrad G. Gtindisch, Cnezii români din Transilvania şi politica de centralizare a regelui
37
Sigismund de Luxemburg, în Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 235;

Idem, Siebenbiirgen und der Aufruhr von 1403 gegen Sigismund von Luxemburg, în
Revue Roumaine d'Histoire, XV, 1976, nr. 3, p. 409.
110
prin reconfirmarea lor în posesiunea regală Vozeşti, pe care o stăpâniseră
până în acel moment cu drept cnezial 38 . Se poate aprecia deci că prima parte
a domniei lui Sigismund de Luxemburg a oferit, prin implicaţiile sale
politice şi militare, cadrul propice afirmării cnezimii române bănăţene,
semnificativ fiind faptul că în această perioadă o mare parte a acestei
categorii sociale a făcut tranziţia de la statutul de cnezi la cel de cnezi nobili
pe baza titlurilor de nouă danie cu care puterea centrală a răsplătit aportul
militar al acestor elite, considerate încă din acea vreme cele mai bune
elemente de luptă şi rezistenţă la graniţă 39 .
Una din figurile marcante ale istoriei militare a Banatului primei
jumătăţi a secolului al XV-iea a fost aceea a celebrului condotier italian
Filippo Scalari, descendent al unei familii nobile sărăcite din împrejurimile
Florenţei, ce va desfăşura o carieră strălucită la curtea regelui Sigismund de
Luxemburg. Curajului şi spiritului său întreprinzător se datorează în bună
parte salvarea regelui în 1403, drept pentru care acesta îi conferă în 1404
funcţia de comite de Timiş, încredinţându-i totodată şi hotarul dunărean.
Din acest moment el va conduce timp de două decenii contingentele
bănăţene în mai toate marile conflicte ale regatului 40 . Primele contacte ale
lui Pippo Spano cu ţinutul bănăţean au avut ca scop cunoaştearea ţinutului şi
a potenţialului său militar în vederea realizării unui sistem defensiv, capabil
să asigure regiunea în faţa incursiunilor otomane. La venirea lui în Banat,
acesta se prezenta deja ca o regiune cu mari disponibilităţi umane şi
materiale, asigurate de marea masă a cnezilor nobili români, care dovediseră
deja calităţi remarcabile pe câmpurile de luptă. Apoi, centura de cetăţi care
înconjura şi împânzea regiunea oferea posibilităţi de refugiu dar şi de
ripostă în faţa duşmanului. Într-un document din 1406, în care Sigismund de
Luxemburg elogia meritele comitelui, se afirmă că Pippo Spano a primit nu
numai funcţia de comite al Timişului, ci şi al celorlalte comitate din Banat,
deoarece acestea, pustiite şi devastate de repetatele incursiuni otomane, au
fost readuse de el la vechea lor stare de înflorire, iar centura de cetăţi de pe
38
39
Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941, p. 9.
40
I. Haţegan, Filippo Scalari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene, Timişoara,
1997.
111
Dunăre întărită simţitor41 • De fapt, comitele a fost un adevărat reformator al
tacticii de luptă şi al sistemului de apărare a regatului, prin introducerea
noilor precepte tactice ale Renaşterii italiene. Acest lucru a facilitat atât
ridicarea, în 1419, potrivit noilor concepţii de construcţie, a cetăţii de la
Gureni, cât şi reconstruirea cetăţii Severin în 1424, avariată probabil în
decursul celor două mari incursiuni otomane în Banat din anii 1416 şi 1418.
De altfel, contingentele bănăţene conduse de condotierul italian vor
participa cu succes la campaniile lui Sigismund de Luxemburg în conflictele
cu Veneţia ( 1411 şi 1418), în războiul purtat în Bosnia (între 1405-1408 şi
1414), precum şi în luptele cu otomanii de sub cetatea Severinului (1919-
1920) sau de pe teritoriul Ţării Româneşti, când au venit în ajutorul domni-
torului Dan II alături de care au constituit un front comun de luptă împotriva
pericolului otoman. De asemenea, ele au trebuit să facă faţă unor devasta-
toare incursiuni otomane ce au lovit din greu Banatul între anii 1416-1418,
provocând pierderi şi distrugeri, remediate mai apoi cu concursul aceloraşi
cnezi şi al oamenilor lor. Se afirmă că în această perioadă extrem de
frământată, comitele a deţinut în zonă forţe permanente alcătuite din 1200
de călăreţi, la care se adăugau alţi 250 de călăreţi daţi de castelanii de
Orşova, Sebeş, Jdioara şi Severin, precum şi trupele cnezilor şi nobililor
români din districtele bănăţene 42 • Documentele au păstrat numele câtorva
dintre fruntaşii români distinşi în timpul acestor războaie: în 1406,
Sigismund de Luxemburg a confirmat familia lui Dionisie, fiul lui Ciucă în
posesiunea Mihălenţ din districtul Comiat ca recompensă pentru serviciile
militare aduse în mai multe expediţii, cu deosebire în războiul din Bosnia .
43
În 1413 este confirmată participarea cnezului nobil Petru Deş de Temeşel la

campaniile veneţiene din anii anteriori, el fiind dăruit de către comite cu
41
Victor Motogna, Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-iea. Epoca lui
Sigismund de Luxemburg (1395-1438), în Revista Institutului Social Banat-Crişana,
XIII, 1944, mai-august, p. 451.
42
I. Haţegan, Pippo Spano şi lupta antiotomană în Banat în primele decenii ale secolului
al XV-iea, în Studii şi comunicări de etnografie-istorie, Caransebeş, II, 1977, p. 396;
Idem, Banatul şi începutul luptei antiotomane (1389-1426). Rolul lui Filippo Scalari, în
Revista de istorie, 31, 1978, nr. 6, p. 1038.
43
112
posesiunea regală Orbagy din districtul Mehadia44 . În urma meritelor
militare dovedite în luptele cu turcii de la Severin a fost remarcat şi nobilul
Bogdan de Mâtnic 45 , şi tot în 1420 familia cnezilor de Măgoia din districtul
Comiat a fost confirmată în stăpânirea a trei cnezate drept recompensă
pentru credincioasele slujbe militare prestate cu această ocazie46 •
După moartea lui Filippo Scolari, frontiera sudică a regatului a rămas
descoperită, nici Ungaria, nici Ţara Românească nefiind capabile să opună
forţe notabile ofensivei otomane. Expediţia din 1428 şi înfrângerea
catastrofală a armatei regale sub zidurile cetăţii Golubăţ au dezechilibrat
complet sistemul de apărare bănăţean. Sub zidurile Golubăţului şi-au
câştigat recunoştinţa regelui un număr însemnat de cnezi nobili români
bănăţeni, printre care s-au numărat Nicolae de Bizerea, Iacob de Bizerea,
Lado de Bizerea şi fiii săi, precum şi Mihail şi Blasiu de Ciorna, însă a căzut
şi un mare număr de victime, cunoscute fiind numele lui Roman şi Mihail
de Măcicaş. Pentru jertfa lor, regele va răsplăti în acelaşi an întreaga familie
a nobililor de Măcicaş, reconfirmându-le printr-o nouă danie dreptul de
47
stăpânire asupra moşiilor părinteşti . Tot în acest an nobilii din familia Deş
de Temeşel au fost întăriţi în stăpânirile lor Iablaniţa şi Zalyn în semn de
mulţumire pentru credincioasele slujbe militare 48 , pentru ca în anul următor
( 1429) regele să dăruiască familiei nobile de Bizerea o curte în Caransebeş
pe ace 1eaş1. cons1"d erente49 .
De fapt, aceste eşecuri au marcat sfărşitul politicii orientale ofensive a
regelui Sigismund şi trecerea la o strictă defensivă pe Dunăre, ceea ce va
avea urmări negative asupra Banatului, slăbit în urma atâtor lupte şi supus
acum unei presiuni asidue şi directe din partea Porţii. În acest context,
Sigismund a recurs la o soluţie de ultim moment, solicitând Ordinului
Cavalerilor Teutoni să îşi asume misiunea de apărare a graniţei sudice a
regatului prin preluarea fortificaţiilor dunărene între Belgrad şi Severin. În
realitate, se pare că regele a reluat un plan mai vechi al său, conturat imediat
44
I. Haţegan, Filippo Scalari ... , p. 151.
45
N. Iorga, Istoria Românilor, IV, Bucureşti, 1936, p. 10.
46
Hurmuzaki, op.cit., p. 51 l, nr. 422.
47
Pesty Frigyes, Krasso varmegye tărtenete. Okleveltar, III, Budapesta, 1882, p. 74.
48
Idem,_A Szăreny ... , III, P. 330.
49
Hurmuzaki, op.cit., p. 56 l, nr. 468.
113
după înfrângerea de la Nicopole, însă scăderea puterii Imperiului Otoman
după zdrobirea turcilor la Ankara în 1402 şi conflictul Teutonilor cu regatul
Poloniei au temporizat punerea sa în aplicare. Venirea Teutonilor în Banat
s-a produs, după toate probabilităţile, în ultima parte a anului 1429 50 , făcând
deplasarea marele maestru al ordinului, Nicolae de Radwitz, însoţit de alţi
opt membri ai ordinului şi un număr neprecizat de slujitori personali,
meseriaşi, pescari şi navigatori 51 . Proiectată ca un element salvator pentru
situaţia gravă în care se găsea regatul ungar, deplasarea Teutonilor în Banat
şi-a dovedit aproape instantaneu deficienţele. Dacă românii bănăţeni în
frunte cu nobilii şi cnezii lor au reprezentat până atunci unităţi de sine
stătătoare, subordonate militar şi economic doar banului de Severin sau
comitelui de Timiş, prezenţa Teutonilor a însemnat, în fapt, supunerea lor
militară completă, cu o sensibilă reducere a aportului militar prin
transformarea lor în forţe auxiliare, folosite la construcţia şi reparaţia
cetăţilor, precum şi în aprovizionare. Pentru consolidarea liniei Dunării,
Teutonii au întocmit în 1430 o listă cu materialele şi forţele umane necesare,
al cărui total s-a ridicat la o cifră irealizabilă, însumând 314.822 florini 52 .
Pentru noi, utilitatea ei constă în faptul că ne dă posibilitatea de a aprecia cu
aproximaţie potenţialul uman de care beneficia la acea oră sistemul de cetăţi
dunărene, esenţial fiind faptul că în cazul cetăţilor de district Mehadia,
Almăj şi Ilidia forţele militare au cuprins un număr mare de cnezi împreună
cu ţăranii lor53 . În mod firesc, aproape instantaneu, au intervenit conflicte
între nobilii şi cnezii români bănăţeni, care până atunci s-au bucurat de o
fiscalitate relativ favorabilă, având autonomie administrativă şi judecăto
rească, şi noul ban al Severinului, respectiv marele maestru Nicolae de
Radwitz, cauzate de nesupunerea primilor faţă de încercare de imixtiune a
Teutonilor asupra autorităţilor juridice şi a impunerii de noi dări. Se pare că
revolta nobilului Lado de Bizerea, în urma căreia acesta se refugiază
50
I. Haţegan, Cavalerii teutoni în Banatul Severinului ( 1429-1435), în Tibiscus, V, 1978, p.
192.
51
E. Gli.ick, Date noi cu privire la prezenţa cavalerilor teutoni la frontiera Banatului
( 1429-1437), în Revista istorică, III, 1992, nr. 78, p. 788.
52
Ibidem, p. 789.
53
I. Haţegan, op.cit., p. 193. Potrivit documentului, în cetatea Mehadia existau 224 cnezi şi
1112 ţărani, în Ilidia 126 cnezi iar în Almăj 293 cnezi şi 504 ţărani.
114
împreună cu fiii săi în Ţara Românească, la curtea lui Dan II, s-a datorat atât
obligaţiilor cnezilor români de a presta servicii pentru apărarea şi între-
ţinerea cetăţii Deva , cât şi refuzului de a recunoaşte autoritatea lui Nicolae
54
de Radwitz. De altfel, în 1430, nobilii şi cnezii români din districtul Almăj

au refuzat jurisdicţia banului de Severin, cerând ca procesul intervenit între
Dionisie de Almăj şi Emeric de Remetea să fie judecat de însuşi regele
Sigismund 55 . Incursiunea otomană din anul 1432, cea mai dificilă pentru
teutoni, a consfinţit, de altfel, încheierea misiunii lor la Dunăre, deşi părerea
unor autori cum că ea ar fi fost cauzată şi de pasivitatea cnezilor bănăţeni nu
este susţinută documentar. Se pare că plecarea lor a avut cauze mai
profunde, printre care şi distrugerea sistemului de alianţă dunărean creat de
Pippo Spano şi Dan II, prin soluţia defensivă adoptată de Sigismund
ajungându-se în 1432 la realizarea unei alianţe otomano-muntene 56 . Astfel,
presat de husiţi în Boemia, de veneţieni în Bosnia şi Croaţia şi de otomani în
sud-est, regele a încercat să reformeze organizarea militară a Ungariei prin
legea militară din 1433, ce avea să acorde comitatelor bănăţene şi
apărătorilor lor un rol sporit.
IV.5. Epoca Corvineştilor.
În condiţiile în care la moartea regelui Sigismund ţara s-a aflat

descoperită în faţa pericolului otoman, iar în interior era zguduită de marea
răscoală populară ce urmărea răsturnarea stărilor sociale, asupra Banatului
şi a locuitorilor săi precum şi a Haţegului a căzut sarcina de a face faţă
noilor avansuri otomane. Din această cauză, conjugarea fericită între
prestigioasa personalitate a lui Iancu de Hunedoara şi solidaritatea nobililor
şi cnezilor români bănăţeni şi haţegani a salvat, în bună măsură, în deceniile
5-6, fruntariile sudice de la cotropire. Epoca Corvineştilor marchează faza
54
Şt. Pascu, Răscoalele ţărăneşti în Transilvania medievală, Cluj-Napoca, 1947, p. 80.
55
56
I. Haţegan, Banatul şi turcii otomani ( 1400-1438), în Analele Banatului. Serie nouă.
Arheologie-istorie, II, 1993, p. 271; Erich Joachim, Kănig Sigismund und der deutsche
Ritterorden in Ungarn 1429-1432, în Mitteilungen des lnstituts far ăsterreichische
Geschichtsforschung, XXXII, 1912, Innsbruk.
115
culminantă a impresionantelor acţiuni antiotomane desfăşurate la Dunăre. În
marea sa operă antiotomană, bazată pe ideea frontului comun românesc.
Iancu de Hunedoara a grupat în jurul său tot ceea ce avea mai viguros
mişcarea militară din Ungaria estică, conferind elitelor româneşti un rol de
prim ordin 57 . Rând pe rând el a ocupat cele mai înalte demnităţi în regat,
menite a-i asigura nu numai întâietate militară, dar şi o mereu sporită
preponderenţă politică. În paralel, Iancu şi-a consolidat patrimoniul funciar
prin achiziţionarea sau zălogirea unor întinse moşii sau chiar districte în
Banat, Hunedoara sau Zarand, care vor constitui o importantă bază
materială, capabilă să susţină la un moment dat o parte a efortului militar
antiotoman. Nu lipsită de importanţă este implicarea sa directă în realităţile
Banatului, unde a deţinut funcţiile de ban al Severinului ( 1438) şi comite de
Timiş ( 1441 ), pe lângă întinsele sale stăpâniri funciare în care au fost
incluse şase districte timişene (Icuş, Bujor, Sudea, Jupan, Fârdea şi
Mănăştur), precum şi unul din districtele privilegiate cărăşene - Comiatul.
Cu siguranţă că prezenţa şi interesele sale în zonă au avut ca efect o bună
cunoaştere a potenţialului şi capacităţilor de atac şi de apărare, contribuind
la stabilirea unor relaţii trainice cu elitele sociale româneşti bănăţene, ce vor
deveni parte integrantă a eşafodajului politic şi militar folosit în războaiele
sale cu Imperiul Otoman. Este şi motivul pentru care perioada lui Iancu de
Hunedoara a creat pentru nobilimea şi cnezimea bănăţeană noi posibilităţi
de afirmare, concretizate într-o serie de reconfirmări, danii sau funcţii
conferite acelora care s-au distins în nenumăratele bătălii purtate în aceşti
ani. Bunăoară, anul 1440 a cunoscut în plan militar o nouă invazie otomană
în Banat, pe fondul tulburărilor provocate în Ungaria de moartea regelui
Albert; forţe otomane au atacat cetatea Mehadia, prădând şi zonele din
preajmă înainte de a se retrage. Aceste evenimente prilejuiesc din nou
afirmarea unor nobili români bănăţeni, printre ei numărându-se Ladislau şi
Deş, fiii lui Petru de Temeşel, faţă de care noul rege, Vladislav I (1440-
1444) îşi va exprima recunoştinţa reconfirmându-i în stăpânirea unor moşii
din districtul Mehadia 58 . Tot acum au fost reconfirmate în stăpânirile
57
V. Papacostea, op.cit., p. 232; Mihail P. Dan, Armata şi arta militară a lui Iancu de
Hunedoara, în Studii şi cercetări de istorie, Cluj, 1957, nr. 1-4, p. 69-118.
58
C. Feneşan, Documente medievale bănăţene, Timişoara, 1981, p. 31
116
59
strămoşeşti şi familiile nobile Măcicaş şi Mâtnic 60 , a căror participare la
efortul militar consumat în zonă a devenit tradiţie. Răsplătiţi au fost şi unii
cnezi români bănăţeni, caz din ce în ce mai rar întâlnit, documentele
menţionând donaţia regală efectuată în 1440 pe scama unor cnezi din
districtul Ilidia ce s-au distins în luptele din preajma Belgradului 61 , sau cea
din 144262 care i-a avut ca beneficiari pe cnezii români (Walachorum
Kenesiorum) din Berzasca, districtul Lugoj. O importantă danie regală a fost
atribuită în martie 1443 nobililor români Nicolae de Bizerea, Mihail de
Ciorna, Blasiu de Ciorna, Muşina şi Alexandru de Densuş pentru meritul de
a fi apărat singuri, doar cu familiile lor, în decursul mai multor ani castrele
Severin, Orşova, Peci, Sviniţa, Sebeş şi Mehadia, ocazie cu care au cheltuit
suma de 5000 florini aur. Considerând această sumă ca un împrumut, regele
le-a zălogit două moşii (Recaş şi Zegehaza) din comitatul Timiş, rămase
fără stăpâni de drept63 . De remarcat însă faptul că interesele acestor nobili
provenind din zone diferite (Nicolae de Bizerea din districtul Caransebeş,
familia Ciorna din districtul Mehadia iar familia Densuş din Haţeg) s-au
intersectat datorită unor scopuri militare comune, ajungând să stăpânească
împreună (caz extrem de rar întâlnit) posesiuni într-o zonă diferită de cea de
baştină.
Documentele semnalează şi prezenţa nobililor bănăţeni ia celebra
"campanie lungă" (1443-1444) a lui Iancu de Hunedoara la sud de Dunăre,
ce a pus în grea cumpănă stăpânirea otomană în aceste regiuni. O figură
deosebită a făcut nobilul Nicolae de Bizerea, despre care se spune că a
participat alături de Iancu de Hunedoara la întreaga campanie, unde s-a
remarcat prin curajul şi dârzenia cu care şi-a condus oamenii în luptă.
Pentru toate credincioasele slujbe aduse cu acest prilej, regele îl confirmă în
59
Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Timişoara, 1929, p.
17.
6
°C. Feneşan, op.cit., p. 33.
61
Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968, p. 69; I. Haţegan, Cnezii români
în lupta antiotomană. Cnezi bănăţeni şi hunedoreni în luptele lui Iancu de Hunedoara.
Atestări documentare (1439-1453), în Sargetia, XIV, 1979, p. 225-232.
62
63
Ibidem, p. 685, nr. 579; V. Motogna, Trecutul românilor din Banat în epoca lui Iancu de
Hunedoara ( 1437-1457), în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, 1944, mai-
august, p. 552.
117
1444 în stăpânirea mai multor moşii din districtul Caransebeş, documentul
pomenindu-l în calitate de egregius şi făcându-i totodată un portret extrem
de elogios, rar întâlnit în informaţia scrisi'i a vremii: el s-a distins în
conflictele şi expediţiile pe care Măria Sa, sus amintitul Ioan Voevodul
nostru le-a avut cu perfizii turci păgâni ... În calitate de căpitan peste nişte
cete de luptători de-ai sus numitului voievod, prin Întreaga Serbie şi
Bulgarie, până la hotarele părţilor Rumeliei ... s-a aruncat între cei dintâi
În mijlocul duşmanilor, săvârşind multe fapte de oştean viteaz şi s-a făcut
plăcut şi iubit Maiestăţii noastre . Nu este de mirare faptul că, bucurându-
64
se de aprecierea voievodului Transilvaniei, devenit după moartea lui

Vladislav I guvernator al Ungariei, Nicolae de Bizerea a fost numit în anul
1448 în calitate de castelan al cetăţii Branului 65 . La aceeaşi memorabilă
campanie din anul 1443 au participat şi fraţii Ladislau şi Deş de Temeşel, un
an mai târziu ei pierzându-şi viaţa în timpul celei de-a doua cruciade
antiotomane, finalizată cu înfrângerea dezastruoasă a creştinilor la Vama, în
Bulgaria. Pentru a răsplăti aceste fapte de vitejie, Iancu de Hunedoara,
potrivit bunei sale tradiţii de susţinere şi încurajare a feudalităţii româneşti,
a reconfirmat în 1447 întreaga familie Deş de Temeşel în stăpânirile sale
strămoşeşti din consideraţie faţă de cei doi fraţi care s-au străduit În
mijlocul conflictului să-şi dovedească statornicia şi credinţa cu Înalte
virtuţi, prii? vărsarea sângelui propriu şi pierderea multor slujitori66 • Dintr-
un document mai târziu aflăm că la Vama au luptat şi doi membri ai familiei
Mâtnic, Dionisie de Mâtnic şi fiul său Lado, ultimul dintre aceştia rămânând
pe câmpul de luptă, fapt pentru care, chiar dacă cu oarecare întârziere,
regele Matia Corvin a donat în 1471 pădurea Lozna fraţilor celui căzut la
datorie, respectiv nobililor Ladislau 'Zayk, Ştefan şi Sandrin de Mâtnic67 •
Seria donaţiilor şi a reconfirmărilor a continuat şi la începutul
deceniului şase, deşi în interior regatul era divizat de anarhia marilor
feudali, ce s-a declanşat după moartea lui Vladislav I la Vama în 1444.
Căderea Constantinopolului în 1453 a canalizat atacurile otomane spre
cetăţile de la gurile Dunării, dar mai ales spre Belgrad, cetate considerată în
64
I. Haţegan, Pavel Chinezu ... , p. 46.
65
66
67
Ibidem, Il/2, p. 207, nr.189.
118
acea vreme ca fiind o adevarată "poartă a creştinătăţii". În vederea capaci-
tării unor largi forţe menite să răzbească impetuoasa înaintare otomană,
Iancu de Hunedoara a recurs în bună parte la veniturile de pe domeniile sale
(după cum am văzut, unele dintre ele aflate în ţinuturile bănăţene), preluate
sub forma serviciilor militare, compensând în acelaşi timp şi contravaloarea
soldei ce trebuia plătită soldaţilor68 . În celebra bătălie de I.a Belgrad se pare
că Banatul a participat alături de Hunedoara cu aproximativ 1O.OOO de
ostaşi 69 .
Pentru Banat, importanţa participării elementelor sale la campaniile
lui Iancu de Hunedoara, dar mai ales la cea din 1456, s-a materializat prin
diploma privilegială acordată de Ladislau V Postumul (1453-1457) în 1457,
ce reînnoia vechile prerogative, libertăţi şi drepturi câştigate anterior de
nobilii, cnezii şi ceilalţi români din cele opt districte privilegiate ale Bana-
tului de deal şi de munte. Prin acest document, unic în felul său, puterea
centrală a recunoscut în mod direct aportul constant şi eficient pe care
elitele româneşti, alături de comunitatea de acelaşi neam a Banatului medie-
val, l-au adus în apărarea frontierelor sudice ale regatului, într-o solidaritate
remarcabilă capacitată de nenumărate momente de grea cumpănă ivite pe
parcursul ultimelor decenii. Regalitatea a răsplătit, pe de-o parte credin-
cioase slujbe trecute, pe de altă parte a încurajat asemenea atitudini şi pentru
viitor, interzicând comiţilor şi vicecomiţilor ca la executarea unor sentinţe
sau amenzi să ia calul de luptă, armele şi şoimii nobililor români 70 , elemente
indispensabile oricărui războinic medieval.
După 1456, deşi regii Ungariei nu au mai desfăşurat o politică
antiotomană de anvergură, fiind mânaţi mai mult de ambiţiile lor personale
ori înfrânaţi de amestecul tot mai insistent al marii nobilimi în conducerea
statului, Banatul, expus continuu pustiitoarelor incursiuni otomane, îşi va
menţine însemnătatea sa militară. Domnia lui Matia Corvin (1458-1490) a
cunoscut unele modificări de planuri, semnificative pentru evoluţia elitei
sociale româneşti a regatului. Astfel, în politica sa internă, regele a acţionat
68
Histoire de la Hongrie des origines a nosjours, Budapesta, 1974, p. 121.
69
Hunedoara, în Studii şi cercetări de istorie, VII, 1957, nr. 1-4, p. 59.
70
V. Motogna, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în evul mediu, în Revista
Institutului Social Banat-Crişana, XI, 1943, iulie-august, p. 6.
119
în vederea întăririi puterii centrale prin cointeresarea acelor forţe pe care le
putea opune marilor baroni, forţe provenite mai ales din rândurile micii
nobilimi comitatense. În plan extern, Matia Corvin a abandonat treptat
politica ofensivă faţă de otomani, deplasând acţiunile militare înspre graniţa
de nord. Aceste schimbări au afectat în mod implicit şi destinul feudalităţii
locale bănăţene din mai multe puncte de vedere; se poate afirma că, din
acest moment, echivocul ce a planat o vreme asupra justei interpretări a
statutului ei social-juridic se spulberă, documentele reflectând o mică
nobilime română activă şi tenace, bine ancorată în realităţile specifice ariei
sale de locuire, cu stăpâniri precis delimitate, adevărate patrimonii funciare
recunoscute de puterea centrală, ce se transmit din generaţie în generaţie. De
asemenea, ele relevă o feudalitate locală apreciată de către regalitate şi
cooptată în politica de susţinere a unei domnii autoritate prin forma
specifică a privilegiului 71 , o "nobilime a meritului" care, prin funcţiile pe
care începe să le deţină în plan local, se va implica cu atât mai mult în
dezvoltarea şi protejarea comunităţii Banatului cărăşan. S-a afirmat că,
potrivit statisticilor (de altfel incomplete), după 1465, an în care se pare că
Matia Corvin a renunţat definitiv la acţiuni antiotomane de mare amploare,
numărul documentelor de reconfirmare acordate nobililor bănăţeni a
scăzut 72 , fapt ce are însă o altă motivaţie decât diminuarea importanţei mili-
tare a Banatului, deci şi a rolului deţinut de apărătorii săi tradiţionali. În
opinia noastră, asemenea acte de nouă danie îşi pierd, în parte, semnificaţia,
majoritatea familiilor nobile bănăţene posedând deja din deceniile anterioare
aceste elemente indispensabile susţinerii statutului lor nobiliar. Începe să
prolifereze acum numărul nobililor români care au obţinut o serie de funcţii
în plan local, fenomen determinat în principal de două cauze: pe de o parte,
atribuirea de funcţii micii nobilimi la nivelul districtelor şi al comitatelor a
fost o nouă modalitate prin care puterea centrală a răsplătit credincioasele
slujbe aduse de aceste elite sociale româneşti; pe de altă parte, reorientarea
politicii externe a regatului spre graniţele sale nordice a făcut ca ţinuturile
71
I. A. Pop, Privilegiile obţinute de români în epoca domniei lui Maria Corvin, în Revista
istorică, 2, 1991, nr. 11-12, nr. 11-12, p. 668; Elekes Lajos, Essai de centralisation de
l'Etat hongrois dans la second moitie du XV-e siecle, Budapesta, 1960, p. 157.
72
I. Drăgan, op.cit., p. 71; Idem, Aspecte ale relaţiilor dintre români şi puterea centrală în
timpul lui Mat ia Corvinul ( 1458-1490), în Revista istorică, 3, 1992, nr. 9-1 O, p. 910.
120
din sud, printre care şi Banatul, să înceteze a mai constitui o prioritate în
viziunea autorităţilor statului, care încep să se implice din ce în ce mai puţin
în administrarea lor, aceasta fiind transferată asupra elementelor locale
capabile să şi-o asume. Or, din acest punct de vedere, nobilimea română
bănăţeană s-a dovedit pe deplin pregătită să preia o asemenea
responsabilitate: ea reprezenta elita socială locală, avea deja o bază
materială suficientă pentru a-i susţine poziţiile şi se bucura în cadrul
districtelor privilegiate de o semnificativă autonomie, pe deplin ilustrată de
diploma din 1457 sau de faptul că, la sfărşitul secolului, în 1498, Caran-
sebeşul - centrul economic, politic şi confesional al zonei, a dobândit
privilegii identice cu cele ale oraşului Buda73 . Cu alte cuvinte, din a doua
jumătate a secolului al XV-iea, Banatul celor opt districte privilegiate a
revenit într-o măsură mult mai mare românilor, implicaţi în toate structurile
sale administrative, judecătoreşti şi militare. Nu susţinem părerile care
acuză această feudalitate bănăţeană de a-şi fi pierdut prin înnobilare
specificul său etnic, pe fondul unui proces de catolicizare, ce pare că a
proliferat îndeosebi după Conciliul de la Ferrara -Florenţa din anii 1438-
1439. În opinia noastră, indiferent de opţiunile lor confesionale, aceşti nobili
au continuat, cel puţin încă o vreme, să fie o parte componentă a societăţii
feudale româneşti integrată statului maghiar, păstrând încă anumite
elemente ale străvechii lor origini cneziale.
În ceea ce priveşte evoluţia nobilimii bănăţene, în aceste decenii,
alături de familiile deja consacrate (Deş de Temeşel, Bizerea, Măcicaş,
Mâtnic ), se impun noi familii nobile române, cu o evoluţie modestă până în
acea vreme, ele distingându-se cu prilejul seriei de lupte desfăşurate în anii
1459, 1463-1465, 1468, 1474, 1479 şi 1481-1482. Astfel, în urma campa-
niei din Banat condusă de voievodul Transilvaniei şi a celor din Bosnia
conduse de rege, acţiuni ce au avut loc între 1463-1465, în 1464 au fost
reconfirmaţi în stăpânirile lor nobilii Ioan, Gheorghe, Mihail şi alt Gheorghe
de Wran, actul de nouă danie din 1464 făcând precizarea ca aceşti nobili să
şi stăpânească moşiile din districtul Ilidia în aceleaşi condiţii în care îşi
stăpâneau moşiile lor şi ceilalţi nobili români din district . Tot în acelaşi an
74
73
Banatica, II, 1973, p. 158.
74
121
şi în aceleaşi condiţii au fost întăriţi în posesiunile lor din districtul Lugoj şi
nobilii Iacob de Măcicaş şi Toma, fiul lui Roman de Perlo 75 • În legătură cu
nobilul Iacob de Măcicaş, dintr-o poruncă regală dată de Matia Corvin la 8
aprilie 1465 reiese aprecierea de care s-a bucurat acest reprezentant al
nobilimii române bănăţene datorită ... slujbelor credincioase ... aduse de
dânsul cu întreaga statornicie a credinţei în locuri şi vremi deosebite, mai
întâi sfintei coroane a acestui regat al nostru al Ungariei, iar apoi
maiestăţii noastre... , fapte pentru care el şi alţi membri ai familiei Măcicaş
au fost întăriţi în stăpânirile lor strămoşeşti în care s-au menţinut din
vechime76 . Asemenea reconfirmări au primit şi nobilii Ladislau şi Ludovic
Fiat de Armeniş în 1468 77 şi 148978 , precum şi Iacob de Gârlişte în 148479 ,
completând astfel panoplia elitelor sociale bănăţene ce şi-au adus
contribuţia la apărarea şi prosperitatea ţinutului natal. Importante sunt şi
demnităţile pe care aceşti nobili le dobândesc la nivelul Banatului de deal şi
de munte, prin care ei vor pătrunde în aparatul de stat, dintr-un raport al
ambasadorului veneţian Sebastiano Baduario reieşind şi motivaţia pentru
care feudalii bănăţeni s-au bucurat de trecere în faţa celor doi Corvineşti:
românii sunt lăudaţi mai presus decât toţi pentru meritele contra turcilor.
Ei fac parte din neamul regelui şi au luptat întotdeauna alături de părintele
său şi maiestatea sa • La sfărşitul acestui capitol am inserat în anexă un
80
tabel care cuprinde principalele demnităţi, precum şi atributele nobilităţii

deţinute de o serie de nobili români bănăţeni pe parcursul secolului al XV-
lea şi până la jumătatea secolului al XVI-iea, cu precizarea că am optat în
mod deliberat pentru o desfăşurare cronologizată, şi nu una tematizată, din
dorinţa de a reliefa, înainte de orice, continuitatea remarcabilă a evoluţiei
acestui segment social, atât de implicat în istoria economică, politică şi
militară a Banatului. Mai adăugăm că acest tabel rămâne deschis
completărilor, conţinutul său fiind desigur dependent de o informaţie
documentară incompletă din motive obiective.
75
Ibidem, p. 158, nr. 128.
76
C. Feneşan, Documente medievale ... , p. 44.
77
78
Ibidem, p. 312, nr. 276.
C. Feneşan, op. cit., p. 46.
79
80
Apud I. Drăgan, Românii din Transilvania ... , p. 76.
122
De sfărşitul secolului al XV-iea este legat şi numele lui Pavel
Chinezul, personaj de legendă pentru ţinuturile bănăţene, de unde se pare că
era de origine 81 . Numit comite de Timiş şi comandant suprem al armatei
regale, Pavel Chinezul va manifesta un interes deosebit faţă de întărirea
capacităţii de apărare a Banatului, căruia îi redă vigoarea de altădată,
reînviind tradiţiile marilor campanii antiotomane. Principala sa preocupare a
constat în cunoaşterea potenţialului real al regiunii şi întărirea cetăţilor de
graniţă, cât şi în instruirea forţelor militare disponibile, un rol de prim rang
revenind nobililor români în virtutea tradiţiilor moştenite de la antecesorii
lor. Alături de el, românii bănăţeni din comitatele Caraş, Timiş, Torontal şi
Cenad au desăvârşit în 1479 victoria armatei regale la Câmpul Pâinii,
comitele de Timiş fiind considerat pe bună dreptate drept artizan al acestei
reuşite 82 .
IV.6. Incertitudinile primei jumătăţi a secolului al XVI-iea.
Moartea regelui Matia Corvin a făcut ca tronul Ungariei să fie de

acum înainte obiectul unor continue lupte dinastice, prelungite şi în prima
jumătate a secolului următor, conflicte care au adus ţara în pragul unui
adevărat război civil. Potenţialul militar al ţării a scăzut simţitor în urma
modificărilor însemnate ce au avut loc în cadrul oastei regale: forţele armate
urmau să fie alcătuite din banderiile regale şi ale înalţilor demnitari, în timp
ce ridicarea la oaste a marii nobilimi se făcea doar în cazuri extreme. Urmări
negative a avut şi creşterea numărului mercenarilor, concomitent cu înde-
părtarea maselor din cadrul armatei. De fapt, din 1514, războiul ţărănesc a
eliminat complet ţărănimea din componenţa oastei regale, fapt ce va avea
grave repercursiuni asupra viitoarelor confruntări cu otomanii. În aceste
condiţii, deşi Banatul şi-a păstrat primatul în susţinerea graniţelor sudice ale
regatului, eficacitatea acţiunilor militare întreprinse a scăzut mult din
81
I. Haţegan, Une probleme controverse : ['origine de Pavel Chinezu, în Revue Roumaine
d'Histoire, 1985, nr. 4, p. 349.
82
Idem, Pavel Chinezu, p. 145; Vezi şi Idem, Bătălia de pe Câmpul Pâinii (13 octombrie
1479 ), în Apulum, XVI, 1978, p. 271; Idem, Pavel Chinezu - un conducator al luptei
antiotomane, în Revista de istorie, XXXII, 1979, nr. 10, p. 1900.
121
intensitate. Românii bănăţeni vor primi în aceşti ani noi privilegii în virtutea
meritelor lor militare, un exemplu concludent fiind cel al comunităţii
româneşti a districtului Sebeş, ai cărui locuitori au fost scutiţi de către
Vladislav II (1490-1516) în 1494 de a plăti orice fel de vămi în oricare parte
a regatului, având în vedere că acest district a fost ars şi prădat complet în
multe incursiuni otomane 83 • Dintre familiile nobile al cărui rol se afirmă cu
pregnanţă în prima jumătate a veacului al XVI-lea, cele mai des pomenite
nume sunt cele ale familiilor Fiat de Armeniş, Gârlişte, Racoviţă şi al
ramurii Găman a familiei Bizerea, membrii lor fiind acum răsplătiţi atât prin
reconfirmări în stăpânirile strămoşeşti, cât şi prin danii sau funcţii la nivel
local. Violenţa conflictelor cu otomanii a continuat să facă victime în rândul
nobililor bănăţeni, un asemenea caz fiind cel al lui Gheorghe de Gârlişte,
căzut în campania militară din 1518 . Un an mai târziu, în 1519, Ludovic II
84
dăruia pădurea Lozna din districtul Caransebeş nobililor Ioan Fiat, Francisc
Fiat şi Ladislau de Racoviţă drept recompensă pentru serviciile militare
prestate de aceştia în luptele de la frontiera dunăreană a regatului împotriva
aceluiaşi inamic 85 .
Domniile labile ale lui Vladislav II ( 1490-1516) şi Ludovic II ( 1516-
1526) au destabilizat în şi mai mare măsură apărarea liniei Dunării, în
primul rând prin faptul că ea nu a mai putut fi susţinută financiar. În 1524,
regele Ludovic II se plângea la Roma că e silit să cheltuie sume enorme de
bani pentru apărarea cetăţilor Timişoara şi Severin, în timp ce multe
fortăreţe din Ungaria au fost pierdute, nu din neglijenţă, ci din lipsă de
mijloace financiare 86 . De fapt, înfrângerile succesive ale regatului maghiar
suferite de Belgrad (1521) şi Mohacs (1526) au pecetluit în cele din urmă
soarta Ungariei. După 1526, în contextul gravei anarhii ce a scindat clasa
politică conducătoare, nobilii români din Banat au şovăit şi ei între
Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, după cum partizanii acestora ajun-
geau la putere. Se ştie despre nobilii din Caransebeş şi cei din Lugoj că au
fost susţinătorii lui Ioan Zapolya, acesta reuşind să ridice, în jurul anului
1534, aproape 4000 de ostaşi din Transilvania şi ţinutul Caransebeşului, în
83
84
Ibidem, 11/3, p. 293, nr. 217.
85
Ibidem, p. 309, nr. 226.
86
Ibidem, p. 47 l, nr. 328.
124
timp ce Valentin T6r6k a recrutat pentru aceeaşi cauză 1000 de călăreţi din
districtele Caransebeş şi Lugoj. În acelaşi timp, nobilul Petru de Racoviţă
s-a manifestat ca partizan al lui Ferdinand de Habsburg, căruia i s-a raportat
de către apropiaţii săi că acest jude sebeşan îl va servi cu plăcere 87 . Tot lui
Ferdinand îi declară supunere şi fidelitate nobilimea din comitatele Bihor,
Timiş, Zarand, Arad şi Solnoc, întrunită în 1542 într-o adunare la Oradea88 .
În aceste condiţii, o apărare unitară, organizată a Banatului a fost practic
imposibil de realizat. Cu toată rezistenţa îndârjită a cetăţilor bănăţene în faţa
puternicei ofensive otomane dezlănţuită în anul 1551, la 26 august 1552
cetatea Timişoara a fost predată de către Ştefan Losonczy otomanilor,
căderea ei însemnând şi prăbuşirea Banatului timişan, transformat în paşalâc
la zece ani după ce o mare parte a Ungariei a avut aceeaşi soartă. În mod
surprinzător, Caransebeşul şi Lugojul (înnoblilat în 1551 de regina Isabela,
care conferă tuturor nobililor români şi locuitorilor oraşului dreptul de a
purta ca însemn militar figura unui lup) 89 nu au fost ocupate, otomanii
mulţumindu-se să le ceară doar un tribut. În fapt, părţile de est şi sud-est ale
Banatului, constituite acum într-o singură unitate administrativă, cea a
Banatului de Caransebeş şi Lugoj, au fost înglobate principatului Transilva-
niei, intrat şi el sub suzeranitate otomană din 1541, această situaţie
păstrându-se până în 1658, când Acaţiu Barcsai a predat ţinuturile bănăţene
turcilor, ele fiind integrate paşalâcului de la Oradea90 .
Concluzionând, introspecţia noastră în cadrul realităţilor militare ale
lumii bănăţene a dorit să reliefeze deosebita valoare pe care acest teritoriu
de graniţă a avut-o în cadrul regatului maghiar, teritoriu reprezentat printr-o
feudalitate locală bine conturată, ce şi-a câştigat în aceste secole, prin
meritele sale deosebite, o situaţie economică şi politică privilegiată. Fără
îndoială că aceste atribuţii militare au facilitat în mare măsură ascensiunea
cnezimii bănăţene pe primele trepte ale ierarhiei feudale oficiale, fiind
temeiul predilect al donaţiilor şi reconfirmărilor acordate de puterea
87
Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, II, Caransebeş, 1900-1902, p. 7-9.
88
89
Ibidem, p. 547, nr. 34 l.
9
° Cristina Feneşan-Bulgaru, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului
Lugojului şi Caransebeşului, în Banatica, IV, 1977, p. 224.
125
centrală. Într-o perioadă de intense frământări interne şi violente conflicte
militare ce au lovit nu o dată ţinutul bănăţean, cnezii şi nobilii români au
găsit mereu resursele necesare pentru a se împotrivi, de multe ori cu succes,
presiunilor sociale exercitate din interior cât şi atacurilor venite de la sud de
Dunăre, reuşind să-şi păstreze şi consolideze statutul privilegiat şi stăpâ
nirile strămoşeşti. Din rândul lor s-au ridicat elemente valoroase, ce şi-au
câştigat pe câmpurile de luptă titlurile de recunoştinţă regală, materializată
într-o primă fază prin recunoaşterea oficială a drepturilor lor de stăpânire
asupra moşiilor părinteşti, completată ulterior (odată cu a doua jumătate a
secolului al XV-iea) de danii şi funcţii conferite la nivelul celor opt districte
privilegiate. Semnificativul efort material şi uman depus de elita socială
bănăţeană alături de comunitatea românească din zonă a încadrat Banatul în
largul front românesc antiotoman, alături de celelalte teritorii preponderent
româneşti ale Transilvaniei, nu de puţine ori colaborarea militară extin-
zându-se şi peste Carpaţi, către celelalte două ţări române.
Anexă
Funcţii deţinute la nivelul Banatului
Anul
Nr. atestării
Funcţia deţinută Numele deţinătorilor acestor funcţii
crt. documen-
tare
I. Ban de Severin
l. 1447-1451 Mihail de Ciorna
2. 1453 Mihail de Ciorna şi Petru Danciu
3. 1467 Ştefan de Mâtnic şi Mihail de Mâtnic
4. 1483-1489 Andrei de Socol
5. 1495-1502 Iacob de Gârlişte şi Petru Tâmok de Măcicaş
6. 1503 Iacob de Gârlişte şi Bamaba Bela
7. 1503-1508 Iacob de Gârlişte
8. 1520-1521 Nicolae de Gârlişte
II. Viceban de Severin
9. 1478 Iacob de Marga şi Rayn voievod
IO. 1484 Mihail Lazăr şi Dragul
11. 1489-1492 Mihail Lază şi Blasiu de Plugoviţa
12. 1515 George Marga şi Iacob de Măcicaş
126
III. Castelani de :
a) Caransebeş
13. 1404 Stoian de Ciorna, Ladislau şi Fărcaş de Mâtnic
14. 1529-1531 Nicolae Găman de Bizerea
15. 1531 Ioan Floca şi Nicolae Găman
16. 1535-1537 Francisc Fiat de Armcniş
17. 1537-1539 Martin de Racoviţă
18. 1543 Andrei Găman de Bizerea şi Ladislau Racoviţă
19. 1546-1555 Gabriel de Gărlişte
20. 1552 Francisc de Măcicaş
21. 1557-1561 Ioan Fiat de Armeniş
b) Jdioara
22. 1470-1478 Iacob de Măcicaş
23. 1478-1485 Ştefan de Mâtnic şi Ioan More
24. 1510 Dan de Săcele
c)Lugoj
25. 1529-1534 Petru de Tincova
d) Severin
26. 1467 Iacob de Marga şi Sandrin Şişman
Funcţii deţinute în afara Banatului:
Nr. Anul atestării Funcţia deţinută Numele deţinătorului
I. 1448 castelan de Bran Nicolae de Bizerea

2. 1463-1465 comite de Timiş Petru de Socol
3. 1479 comite de Maramureş Petru Deş de Temeşel
4. 1487 viceban de Jajca Iacob de Gârlişte
5. 1488 căpitan de Segna Petru Tâmok de Măcicaş
6. 1494 ban de Belgrad Nicolae de Măcicaş
Note: Funcţii deţinute la nivelul Banatului: 1. Pesty Frigyes, A Szoreny ... , I, p.

281; Hurmuzaki, 11/2, p.l, nr. l; 2. Ibidem, p. 39, nr. 27; 3. Ibidem, p. 176, nr. 155; 4. I.
Haţegan, Pavel Chinezu. p. 168; 5. Pesty, op.cit., p. 288; 6. Hurmuzaki, op. cit., p. 510, nr.
407; 7. Pesty, op.cit., p. 284-292; 8. Hurmuzaki, 11/3, p. 377, nr. 268; 9. Ibidem, 11/2, p.
248, nr. 223; 10. Ibidem, p. 282, nr. 253; 11. Ibidem, p. 311 şi 333, nr. 275 şi 298; 12.
Ibidem, 11/3, p. 237, nr. 186; 13. Pesty, op.cit., III, p. 33, 14. lbidem, p. 93; 15. C. Feneşan,
Documente ... , p. 52; 16. Hurmuzaki, II/4, p. 78 şi 114, nr. 40 şi 60; 17. Ibidem, p. 116 şi
194, nr. 60 şi I 08; 18. Ibidem, p. 358, nr. 209; 19. I.A. Pop, Instituţii medievale ... , p. 153;
20. P. Dragalina, Din istoria Banatului ... , p. 23; 21. Hurmuzaki„ 11/5, p. 469 şi 491, nr.
204 şi 218; 22. Ibidem, 11/2, p. 197, nr. 181; 23. I. Drăgan, Românii din Transilvania ... , p.
127
74; 24. Hurmuzaki, Il/3, p. 2, nr. 3; 25. I. Vuia, Districtus ... , p. 29: 26. I. Drăgan,
op.cit. ,p. 74.
Funcţii deţinute în afara Banatului: 1. I. Haţegan,_P.Chinezu, p. 46; 2. I. Haţegan,
op.cit., p. 168: 3. I. Drăgan, Românii din Transilvania ... , p. 75; 4. Hurmuzaki, 11/2, p. 300,
nr. 269; 5.1. Haţegan, op.cit., p. 131; 6. Ibidem, p. 216.
Au purtat titlul de egregius următorii nobili români bănăţeni
Anul
Nr. Numele deţinătorului
atestării
I. 1422 Stanciu, fiul lui Barbu şi Drăgan, fiul lui Manciu, români din Comiat
2. 1444 Nicolae de Bizerea
3. 1463 Ştefan, Mihail şi Gheorghe de Mâtnic
4. 1467 Ştefan de Mâtnic
5. 1484 Iacob de Gârlişte
6. 1521 Nicolae de Gârlişte
7. 1522 Iacob de Racoviţă şi Nicolae de Gârlişte
8. 1535 Ioan More
Note: 1. Hurmuzaki, 1/2, p. 519, nr. 430; 2. Ibidem, p. 71 O, nr. 591; 3. C. Feneşan,
Documente ... , p. 43; 4. Hurmuzaki, 11/2, p. 176, nr. 155; 5. C. Feneşan, op. cit., p. 46; 6.
Hurmuzaki, 11/3, p. 377, nr. 268: 7. Ibidem, p. 407, nr. 288: 8. Ibidem, 11/4, p. 78, nr. 40.
128
CAPITOLUL V
ÎNNOBILARE ŞI CONFESIUNE
ÎN LUMEA FEUDALĂ ROMÂNEASCĂ
DIN BANAT
Desprinsă din rândul cnezimii române bănăţene în urma procesului de

înnobilare, favorizat de contextul social-politic al secolelor XIV-XV,
nobilimea română din Banat s-a încadrat, prin formele sale de manifestare,
în tiparele feudalismului general impuse de regalitatea maghiară. Procesul
de înnobilare al acestor cnezi, atât cât ni se relevă din informaţiile docu-
mentare, face trimitere şi la una din dimensiunile spirituale a acestor feudali
locali şi anume, apartenenţa lor confesională la unul din cele două culte
creştine ale vremii: catolicismul sau ortodoxismul. În fapt, problema confe-
sională, raportată la existenţa cnezilor nobili bănăţeni ca feudali recunoscuţi
ai regatului, a fost de la bun început îngreunată de lipsa unor dovezi certe,
atât documentare cât şi materiale. Acest fapt a făcut ca, adesea, opiniile în
legătură cu această chestiune să fie realmente opuse, afirmându-se fie
trecerea la catolicism a tuturor cnezilor înnobilaţi, concomitent cu pierderea
etniei române, fie un ortodoxism cert al acestora, ceea ce nu este deloc
evident, dat fiind contextul social-politic şi confesional în care se situa
Banatul medieval.
În plan istoriografic, problema nobilimii române din Banat a fost
deseori cuprinsă tangenţial în lucrările referitoare la istoria generală a
Banatului ori în studii ce vizau anumite aspecte ale realităţilor cnezimii
române bănăţene, fără a i se afecta o exclusivă atenţie. În mod nejustificat,
problema confesională a făcut obiectul doar a puţine cercetări, deşi clarifi-
129
carea raportului confesiune-etnie-stăpânire asupra pământului s-ar fi impus
cu necesitate. Lucrările lui Ştefan Lupşa 1, Zenovie Pâclişanu 2 , l.D. Suciu 3
tratează mai mult modalităţile în care a funcţionat propaganda catolică în
rândul populaţiei române din Banat decât implicaţiile ei reale, de fond.
Problema în sine îşi are, fără îndoială, însemnătatea ei, deoarece ea
devine, la un moment dat, unul din elementele determinante de care putea
depinde înnobilarea unui cnez român. Întrebarea care se impune, în directă
dependenţă faţă de calitatea lor de supuşi ai regalităţii maghiare, este dacă
apartenenţa confesională a fost într-adevăr una din condiţiile sine qua non
ale înnobilării cnezilor români sau a avut o importanţă colaterală.
Contextul general în care se situa Banatul medieval dezvoltă o serie de
dimensiuni care, în mod direct sau indirect, au influenţat atât situaţia, cât şi
atitudinea feudalităţii locale bănăţene care, în mod implicit, a trebuit să se
adapteze în decursul secolelor XIV-XVI la o mulţime de schimbări
spectaculoase de planuri, ce au modificat mult străvechile tradiţii româneşti.
Am considerat că o succintă analiză a realităţilor social-juridice, politice şi
confesionale ale zonei respective ar fi necesară demersului nostru istoric, cu
atât mai mult cu cât informaţiile documentare şi materiale sunt deseori
inegale sau chiar insuficiente. În acest mod, capitolul de faţă ambiţionează
să expună un anumit punct de vedere asupra unei probleme controversate -
confesionalitatea feudalităţii locale bănăţene - punct de vedere care s-a
conturat atât pe baza unor analogii cu realităţi asemănătoare Banatului, cât
şi pornind de la date ce ni se par pertinente şi verificabile documentar.
V.1. Determinări politice.
Sub aspect social-juridic, secolul al XIV-iea reprezintă o schimbare

structurală de abordare a sistemului proprietăţii funciare în întreg regatul
1
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul I 556, Cernăuţi,
1829, p. 103.
2
~enovie Pîclişanu, Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de
"1500, în Cultura creştină, IX, 1920, nr. 1-2, p. 4-34.
3
1.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 317.
130
maghiar, cu implicaţii evidente şi asupra lumii bănăţene, ce şi-a conturat
încă din secolele anterioare o feudalitate locală specifică. Tulburările ce au
avut loc la începutul secolului în jurul tronului Ungariei, datorită stingerii
dinastiei arpadiene şi înlocuirii ei cu cea angevină, au fost cu mult mai mult
decât un simplu schimb dinastic. A fost o schimbare de concepţie asupra
modului de guvernare a regatului. Vechea dinastie arpadiană, creată în
spaţiul central european după aşezarea maghiarilor în Panonia, s-a adaptat
realităţilor întâlnite, deşi a îmbrăcat caracterul unui stat catolic cu structuri
feudale de tip occidental. Regii arpadieni au respectat, în general, religia
populaţiei româneşti şi organizarea sa socială, bazată pe dreptul cutumiar
(acel ius valachicum), astfel că fundamentul proprietăţii funciare avea un
caracter alodial. Se ştie că, în timpul acestei dinastii, formele vechi
româneşti, găsite de maghiari la venirea lor în Transilvania, s-au perpetuat,
fiind încadrate în regimul general al dreptului feudal introdus de Ştefan I şi
susţinut de succesorii săi. El consta în recunoaşterea tacită, de facto, a
situaţiei existente şi nu dintr-o asimilare completă în cadrul posesiunii
nobiliare maghiare, ce decurgea dintr-o donaţie iniţială regală. Astfel,
proprietatea alodială românească, devenită posesiune dependentă de coroana
regală, deşi grevată de anumite obligaţii, îşi păstrează caracterul ereditar,
posesorii ei putând-o transmite, moşteni, ipoteca sau vinde 4 .
Noua dinastie, eminamente occidentală, va bulversa această ordine de
lucruri deoarece, adeptă a principiilor celor mai pure ale dreptului feudal, era
decisă a le impune riguros în cadrul general românesc, în încercarea sa de
afirmare a autorităţii regale. Or, fundamentul acestui drept era noţiunea de
dominium eminens, în virtutea căruia întreg pământul aparţinea suveranului,
ce putea dispune de el după bunul său plac. Din acest moment, proprietatea
alodială, deţinută de cnezii români bănăţeni după dreptul nescris al
cnezatelor, este înlocuită în mod ferm şi definitiv cu proprietatea
concesionată, apanaj al dreptului feudal tipic, proprietate bazată pe docu-
mentul scris acordat de rege 5 • Impactul unei asemenea transformări de
Dan Gr. Pleşia, La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure el evolution, în Revue

4

5
Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-X/V, Bucureşti,
1981, p. 237.
131
substanţă s-a resimţit din plin asupra lumii feudale româneşti deoarece,
pentru prima dată în evoluţia lor istorică, acestor feudali le era contestat
dreptul asupra stăpânirilor străvechi de către o autoritate străină de tradiţiile
şi legile nescrise ale acestor pământuri. În mod firesc, atitudinea acestora
trebuia să se modifice în mod radical, ei fiind practic obligaţi să caute să
obţină recunoaşterea regală prin act scris a stăpânirilor lor funciare.
Pe de altă parte, dinastia angevină a fost puternic sprijinită de
papalitate, care ambiţiona să facă din regatul Ungariei un vârf de lance al
prozelitismului catolic, îndreptat nu atât împotriva Islamului, care abia
începea să se contureze în secolul al XIV-iea ca putere politică în sud-estul
Europei, ci împotriva lumii ortodoxe, "schismatice" în accepţiunea
occidentală, care refuza de secole să se lase atrasă în sfera de influenţă a
Romei. Conflictul, agravat în secolul al XIV-iea, între spaţiul românesc (în
căutarea entităţii sale statale) şi regalitatea maghiară cu veleităţi expansio-
niste la sud şi est de Carpaţi, se va răsfrânge în mod direct asupra teritoriilor
româneşti înglobate în regat, în special asupra elitelor formate din cnezii şi
voievozii români. De aceea, în logica noii stăpâniri, asemenea elite,
nemaghiare şi necatolice, atrase cu siguranţă de exemplul de răzvrătire al
elitelor româneşti de dincolo de munţi, nu puteau constitui decât o
ameninţare a procesului de centralizare intenţionat de regii angevini şi al
celui de catolicizare a "schismaticilor" urmărit de papalitate.
Urmarea s-a constituit în cele două diplome emise de regele Ludovic I
(1342-1382) în 1351 şi 1366, Ludovic I fiind, fără îndoială, campionul
prozelitismului catolic şi al normelor de drept feudal occidental în această
parte a Europei. Dacă prima diplomă delimita societate regatului în două
categorii sociale - nobili şi iobagi, cea din 1366 venea să conteste feuda-
lităţii române totul: stăpânirea asupra pământului, confesiunea şi, în ultimă
instanţă, însăşi etnia. Măsurile să
asigure, în această parte a
trebuiau
regatului, o nouă situaţie legală, condiţionând stăpânirea asupra pământului
şi nobilitatea de fidelitatea faţă de rege din punct de vedere politic şi
confesional 6 . Maria Holban opina că, prin aplicarea acestor măsuri în Banat,
6
Ioan Aurel Pop, Confesiune şi "naţiune" medievală: solidarităţi româneşti în secolele
XIV-XVI, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie, Cluj-Napoca, 1987-1988,
XXVIII, p. 182.
132
în comitatele Caraş şi Cuvin, de către comitele de Timiş, Benedict Himfy,
regele pornea o cruciadă proprie în Banat şi Bulgaria, ca o contrapondere
dar şi ameninţare la adresa domnului Ţării Româneşti, Vladislav Vlaicu,
7
Banatul devenind astfel centrul ofensivei catolice în Banat •
O logică simplă ne îndreptăţeşte să credem că asemenea măsuri nu-şi
aveau justificarea dacă în spaţiul bănăţean, ca de altfel şi în alte zone ale
Transilvaniei (Haţeg, Maramureş, Făgăraş), nu ar fi existat un mare număr
de stăpâni de pământuri nemaghiari şi necatolici, ce nu concordau cu noua
viziune asupra sistemului proprietăţii funciare, aplicată de regalitatea
maghiară. Desigur că documentele nu lasă să se întrevadă întotdeauna care
este religia posesorului, ceea ce limitează posibilitatea de a cuprinde
profunzimea fenomenului declanşat de diploma din 1366. Reînnoirea ei în
1428 de către Sigismund de Luxemburg, dincolo de contextul total diferit în
care s-a produs, ridică noi semne de întrebare asupra eficacităţii acestor
măsuri. Realitatea este că, exceptând documentul din 1500, prin care
nobililor români Mihail şi Nicolae Poreca le sunt confiscate moşiile
deoarece ei reveniseră la credinţa ortodoxă, document asupra căruia urmează
să revenim, alte documente referitoare la Banatul medieval care să
semnaleze denunţarea unor români de a fi stăpâni de pământuri şi ortodocşi
în acelaşi timp, ori măsuri concrete împotriva lor, sunt practic inexistente.
Putem deduce astfel, fie că feudalii români bănăţeni au trecut în totalitate la
catolicism, ceea ce este discutabil, fie că efectele practice ale diplomelor au
fost limitate. De aceea, subscriem părerilor potrivit cărora relaţia
confesiune-etnie trebuie redimensionată, renunţându-se la o delimitare
categorică între ortodocşi-români, nobili-maghiari 8 .
Dacă noile realităţi social-juridice ale secolelor XIV-XV au creat
dificultăţi feudalităţii locale bănăţene, contextul politic al acestor secole
avea să le ofere şansa de a-şi apăra identitatea, prin contribuţia militară
deosebită pe care şi-au adus-o în multele campanii ale regatului ungar, atât
în războaiele orientale, cât şi în cele occidentale. Evoluţia istorică a Banatu-
7
Maria Roiban, op.cit„ p. 169.
8
Adrian Andrei Rusu, Un formular al cancelariei regale din epoca lui Iancu de Hunedoara
pelltru nobilii români din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XX, 1983, p. 166.
133
lui medieval s-a înscris în importantele mutaţii politice care s-au petrecut
într-o succesiune spectaculoasă în secolele XIV-XVI şi au afectat întreaga
societate românească a vremii.
După ce Bizanţul ortodox, care a influenţat puternic zona Balcanilor şi
a Dunării de Jos, a început să decadă odată cu secolele XII-XIII, două noi
realităţi politice au asaltat acest spaţiu istoric: pe de-o parte, avansul
Occidentului catolic, impulsionat de ambiţiile unioniste ale papei şi
reprezentat de regalitatea maghiară, pe de altă parte, penetrarea în Europa
sud-estică a lumii islamice, orientală şi musulmană, care va schimba în mod
decisiv raportul de forţe în zonă. Societatea românească, constituită în
entităţi statale, a trebuit să înfrunte aceste noi centre de putere, faţă de care
se deosebea atât etnic cât şi confesional. De aceea, implicaţiile ce au decurs
din alcătuirea noilor alianţe au fost decisive pentru evoluţia Ţărilor Române.
Desigur că alianţa lumii creştine împotriva Imperiului Otoman apărea ca cea
mai firească rezolvare a stăvilirii pătrunderii otomane în Europa. Însă
această creştinătate, dezbinată între catolici şi ortodocşi, conflictuală la un
moment dat, va fi incapabilă să se manifeste coerent în faţa pericolului
otoman. Solidarizarea sa în cadrul unor cruciade antiotomane insuficient
pregătite v;:i eşua repetat (în 1396 şi 1444), iar încercările de unificare
religioasă (1.J 66, 1439) s-au dovedit sterile, din moment ce papalitatea nu
urmărea decât să-şi extindă hegemonia asupra creştinătăţii orientale,
profitând din plin de situaţia dramatică în care a ajuns Imperiul Bizantin în
secolele XIV-XV. Dimensiunea tragică a adevăratelor relaţii dintre cele
două componente ale aceleiaşi religii creştine a fost mărturisită, chiar cu un
an înaintea prăbuşirii definitive a Bizanţului (1453), de către marele

demnitar Luca Nottaras, care avea să spună: Mai bine să vedem dominând
în oraş turbanul turcilor decât mitra papală 9 .
A doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al
XVI-lea va frânge echilibrul de forţe în zonă, consacrând, pentru o lungă
perioadă de timp, dominaţia otomană.
Din perspectiva Ţărilor Române, abilitatea cu care ele şi-au alcătuit un
sistem propriu de alianţe deosebit de mobil, le-a permis să-şi păstreze cu
9
Apud Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, p. 267
134
succes libertatea ş1 mtegritatea. La scară redusă şi păstrând, desigur,
proporţiile, lumea feudală românească bănăţeană va profita de acest context
istoric şi politic, valorificând poziţia de graniţă a Banatului. Astfel, cnezii şi
nobilii bănăţeni, prin credincioase slujbe militare, şi-au salvat în bună parte
ceea ce le fusese contestat în baza noii legislaţii feudale - calitatea de
stăpâni de pământuri. Este edificator în acest sens faptul că secolul al XV-
lea reprezintă tocmai perioada de maximă afirmare a acestor feudali locali,
realitate evidenţiată de numărul mare de documente de confirmare a lor ca
stăpâni de pământuri. Dacă această confirmare s-a legat sau nu de
apartenenţa lor religioasă, faptul poate fi dedus doar urmărind contextul
confesional al epocii, mai ales că Banatul a reprezentat o interesantă zonă de
interferenţă a celor două culte: ortodox şi catolic.
V.2. Condiţionări confesionale. Schismatici sau eretici?
Dupămarea schismă din 1054, cele două ramuri ale bisericii creştine
au evoluat diferit, ajungând chiar pe poziţii antagonice. În timp ce
catolicismul, înzestrat cu un dinamism interior remarcabil, a dezvoltat în
apus o solidaritate umană al cărui element catalizator a fost papalitatea, în
răsăritul Europei, între civilizaţia bizantină şi restul popoarelor ortodoxe se
naşte un antagonism, ideea imperială devenind element de dezagregare în
loc să fie unul de unitate 10 • Energiile acestei lumi, în loc să se unească într-o
singură direcţie, s-au combătut, epuizându-se în luptele sterile. Secolul al
XIV-iea şi începutul secolului al XV-iea vor marca punctul culminant şi
deznodământul acestei sciziuni cronice în rândul religiei creştine, căderea
Bizanţului şi a Peninsulei Balcanice sub autoritate otomană datorându-se, în
bună măsură, totalei lipse de unitate a unei lumi apusene şi balcanice,

preocupate de vechile rivalităţi sau dominate de interese care le făceau să
adopte faţă de turci o atitudine surprinzătoare pentru nişte creştini 11 .
10
Răzvan Teodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale
româneşti, Bucureşti, 1974, p. 113.
11
Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice,
Bucureşti, 1992, p. 86.
135
Transilvania şi Banatul vor suferi din plin impactul acestor rivalităţi,
deoarece zone tradiţional româneşti şi ortodoxe vor deveni, după cucerirea
maghiară, subiecte ale ofensivei catolice, dar şi puncte de plecare ale proze-
litismului catolic la nord şi sud de Dunăre, în spaţiul balcanic.

Deşi extrem de puţine, mărturiile asupra unei vieţi ortodoxe în Banat
încă înainte de pătrunderea maghiară există. Legenda Sf. Gerhard vorbeşte

despre Ahtum, voievodul dintre Mureş şi Dunăre care, botezat după
credinţa grecească în cetatea Vidinului, ... ridică în zisa cetate a Mureşului
o mănăstire întru slava .fericitului Ioan Botezătorul, punând acolo un stareţ
şi călugări greci, după rânduiala şi obiceiul acelora 12 • Apartenenţa la
ortodoxie a acestei mănăstiri de început de secol XI este mai presus de orice
îndoială, ea constituind - cu mare probabilitate - un important centru religios
al românilor bănăţeni. Oarecum disputată este etnia acelor călugări, unii
istorici luând ad litteram informaţia Sf. Gerhard potrivit căreia ei ar fi fost
greci aduşi din Bizanţ 13 , alţi autori îndrăznind o interpretare proprie a
problemei şi avansând opinia originii lor române, interpretare care porneşte
de la ideea că, prin termenul de "greci" în documentele medievale înţelegem
mai mult credinţa decât neamul 14 . Nu ne propunem să aprofundăm
problema deoarece ea are o importanţă redusă în contextul lucrării de faţă,
preferând să ne mărginim la a folosi informaţia doar pentru conturarea
fondului tradiţional ortodox al Banatului medieval.
Importantă, pentru acelaşi început de secol XI, este şi semnalarea, în
1019, a castrului episcopal de Dibiscos, interpretat de istorici ca Tibiscos,
castru aparţinând Arhiepiscopiei de Ohrida, ce avea sub jurisdicţie tot
nordul Dunării, însumând 31 de eparhii 15 • Identificarea pe teren a acestui
castru a generat noi controverse, el fiind plasat de unii istorici (Gy6ni M.,
12
I.O. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, I,
Timişoara, 1980, p. 45.
13
I.O. Suciu, op. cit., p. 37.
14
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, l, Bucureşti, 1991, p. 222.
15
Milan Şesan, Din trecutul nostru, în Mitropolia Ardealului, XVII. nr. l l-12, p. 887;
Victor Fizeşan, Românii bănăţeni şi strămoşeasca lor credinţă văzuţi prin interpretarea
izvoarelor narative referitoare la istoria secolului XI, în Mitropolia Banatului, 1980, 30,
nr. 13, p. 743; Constantin Rudneanu, Probleme istorico-religioase în Banat, în
Mitropolia Banatului, 1980, 30, nr. l-3, p. 78.
136
Morâvcsik G., R. Teodorescu) pe locul anticului Tibiscum (Jupa-Caran-
sebeş), iar de către alţii pe locul Timişoarei de astăzi 16 • Indiferent de care
parte este adevărul, existenţa unui centru episcopal ortodox în Banat, la
începutul secolului al Xi-lea, nu face decât să întărească cuprinderea acestei
zone în aria creştinismului oriental.
Lipsa unor alte documente semnificative pentru acest secol se
datorează, probabil, contextului istoric confuz, determinat de penetraţia
maghiară în Transilvania şi Banat, cu toate modificările de rigoare. De fapt,
această zonă reintră în sfera atenţiei documentelor vremii odată cu
declanşarea ofensivei catolice împotriva "schismaticilor", ce debutează
practic cu secolul al XIII-iea, pentru a atinge apogeul în cel următor şi în
prima jumătate a secolului al XV-lea. Comparând însă aceste perioade,
putem distinge o interesantă diferenţiere a mijloacelor de acţiune. În secolul
al XIII-iea, majoritatea acţiunilor prozelite au fost iniţiate şi susţinute de
papalitate, prin apeluri adresate regilor arpadieni ai Ungariei de a lua măsuri
pentru ca ciuma ereziei, a schismei şi păgâniei să fie smulsă din rădăcini
din această ţară 17 • Desigur că ocuparea Constantinopolului, în 1204, de
către latini a încurajat imixtiunea directă a papei în eforturile de convertire a
ortodocşilor răsăriteni, convertire care echivala cu extinderea sferelor sale
de influenţă în sud-estul Europei. De altfel, s-a afirmat tot mai des în
istoriografie că anul 1204 a fost anul uneia din cele mai importante cesiuni
ale istoriei politice şi spirituale ale Europei 18 • Aceste iniţiative papale au
fost însă mai mult acţiuni de la distanţă, fiind cunoscut faptul că regalitatea
arpadiană a fost caracterizată de o anumită toleranţă faţă de deferitele
confesiuni ale regatului, chiar dacă politica religioasă asimilatoare, aplicată
în perioada de trecere de la domnia lui Andrei II la cea a lui Bela IV, avea să
devină unul din factorii profundelor convulsiuni care au subminat regatul la
sfârşitul secolului al Xiii-lea.
Tot în această perioadă papalitatea tinde să amalgameze schisma cu
erezia, deţinătorii "schismatici" de pământuri devenind iniusti possessores
16
Apud M. Păcurariu, op. cit., p. 223.
17
Documente privind istoria României, C. Transilvania, veac XI-XIII, II, p. 461.
18
Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988, p. 112.
137
19
expuşi deposedării • Chiar dacă în secolul al XIII-lea măsura nu se con-
cretizează în Transilvania şi Banat, atitudinea ultimilor arpadieni (Ladislau
Cumanul, bunăoară, s-a sustras aplicării programului papal, fiind chiar
suspectat că a aderat la biserica răsăriteană) 20 a determinat papalitatea să
promoveze o nouă dinastie, căreia i-a încredinţat misiunea de a duce la
îndeplinire programul ei. Slabele rezultate ale prozelitismului catolic în
secolul al XIII-iea au dat posibilitatea românilor ca, la sfârşitul acestui secol,
să se manifeste ca "stare" recunoscută a regatului, dovadă fiind participarea
lor la prima congregaţie generală a ţării din 1291 21 • De altfel, Ştefan Lupşa
considera că sub Ladislau Cumanul (1272-1290) schismaticii au progresat
. . [22
şz mai mu .
O cu totul altă atitudine va adopta noua dinastie angevină, de origine
italiană, ale cărei interese expansioniste în sud-estul Europei se vor împleti
cu cele de cucerire ecleziastică şi spirituală a zonei manifestate de papalitate.
Şi modalităţile de acţiune vor fi altele, mult mai directe, deci mai eficiente,
astfel încât vom asista, pe parcursul secolului al XIV-iea şi la începutul
secolului al XV-lea, la o amplă desfăşurare a factorilor de presiune: politică
- regatul Ungariei, militară - ordinele cavalereşti şi ecleziastică -
misionarismul monahal catolic. Acest prozelitism brutal şi concertat,
manifestat prin diplome prohibitive, colonizări forţate sau printr-o intensă
activitate de convertire, a început să dea roade, încă de la sfârşitul secolului
al XIV-iea semnalându-se în Banat primele aderări confesionale la
catolicism ale unor cnezi sau nobili români.
Incidenţa pericolului otoman, a cărui ascensiune a fost subestimată
atât ·de regalitatea maghiară cât şi de Occident, dar care a adus în pragul
destrămarii comunitatea creştină răsăriteană, a determinat, la sfârşitul seco-
lului al XIV-iea şi începutul celui următor, o remodelare a atitudinii creşti
nilor către o necesară solidaritate antimusulmană. Însă cruciadele târzii din
19
Idem, Românii în secolul al XIII-iea. Între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti, 1993,
p. 54.
20
Ibidem, p. 134.
21
I.A. Pop, lllstituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în
secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 51.
22
Şt. Lupşa, op. cit„ p. 58.
138
1396 şi 1444, desfăşurate pe fondul unor ultime şi controversate tratative de
unire confesională, vor eşua lamentabil, conducând la prăbuşirea, în 1453, a
ceea ce a mai rămas din Bizanţul de odinioară, un mic stat latin, necre-
dincios marilor sale origini23 , după cum avea să afirme Nicolae Iorga. O
interesantă părere asupra cauzelor acestor eşecuri avea să exprime bizanti-
nologul Steven Runciman, care spunea: Papa promitea ceea ce nu mai
putea ţine; nimeni nu mai pleca În cruciadă urmând voinţa papei. Singura
excepţie În răsărit fu a regelui Ungariei şi aliaţilor săi, care avea interese
- 24 .
persana Ie de aparat
În acest context s-a afirmat că, deşi ecouri ale prozelitismului ofensiv
şi neconciliant romano-catolic s-au mai făcut simţite în a doua jumătate a
secolului al XV-lea, declarativ sau concret, efectul asupra românilor
ortodocşi a fost moderat 25 . De altfel, regalitatea maghiară nu a mai avut
forţa necesară de a continua politica de expansiune orientală, părăsită încă
de Sigismund de Luxemburg (1387-1437), iar Matia Corvin (1458-1490) nu
s-a dovedit un adept al prozelitismului catolic, de vreme ce el va cere papei,
în 1476, să interzică minorităţilor din Banat de a-i jigni pe ortodocşi cum că
ar fi rău botezaţi, o dispoziţie unică în felul său 26 .
V.3. Prozelitismul catolic în Banatul montan.
Revenind la situaţia Banatului, primul act pe care ne putem sprijini în

demersul propus şi de care se leagă, în bună parte, posibilitatea trecerii la
catolicism a unor cnezi nobili români, este diploma emisă de Ludovic I în
vara anului 1366 din Lipova. Împrejurările emiterii sale sunt complexe: pe
de-o parte, în acelaşi an au avut loc noi tratative de unire confesională,
însuşi împăratul Bizanţului, Ioan V Paleologul, călătorind la Buda pentru a
23
Nicolae Iorga, lnterpenetration de l'Occident et de l'Orient, în Etudes Byzantines, li, p.
136.
24
Apud Dan Zamfirescu, op. cit., p. 91.
25
Adrian Andrei Russu, Viaţa religioasă a Haţegului în secolele XV-XVI, în Mitropolia
Banatului, an 38, septembrie-octombrie, 1988, nr. 5, p. 36.
26
Ioan Drăgan, Românii din Transilvania în lupta antiotomană din a doua jumătate a
secolului XV, Cluj-Napoca, XXVII, 1985-1986, p. 72.
139
cere sprijinul Apusului împotriva otomanilor, chiar cu preţul abdicării în
faţa pretenţiilor Romei 27 . Din acest punct de vedere, asprimea hotărârilor
diplomei nu se justifică, ţinând cont şi de faptul că împăratul a fost găzduit
în drumul său de comunitatea cnezilor români caransebeşeni, comunitate
majoritar românească şi ortodoxă. Pe de altă parte, diploma a fost acordată
în momentul în care Ludovic I a iniţiat o cruciadă balcanică proprie, care
situa în centrul atenţiei sale efortul de a readuce sub ascultare cele două ţări
româneşti, răzvrătite în anii anteriori 28 . Probabil că teama ca românii din
regat să nu urmeze exemplul celor de dincolo de Carpaţi a constituit
adevăratul motiv al durităţii respectivului document, alături de dorinţa de a
atrage nobilimea, biserica, oraşele şi saşii în jurul politicii sale expansio-
niste. De altfel, un alt document, datat din acelaşi an, semnalează o acţiune
energică împotriva ortodocşilor din Bulgaria: Marcus Viterbin, magistrul
călugărilor minoriţi, raportează că din Bosnia au fost trimişi opt călugări în
Bulgaria care, în decurs de 50 de zile, au botezat în religia catolică peste
200.000 de oameni 29 . Este posibil ca cifra să fie mult exagerată; rămâne însă
dovada unor acţiuni concertate în Banat şi Bulgaria, pe fondul gravelor
conflicte militare dintre regatul Ungariei, bulgari şi domnii Ţărilor Române.
Concret, diploma a încercat să impună hotărârea extrem de gravă ca,
în regat, nimeni să nu poată deţine pământ dacă nu este nobil şi catolic 30 .
Interesant este faptul că, vizate de efectele diplomei au fost doar districtele
bănăţene Caraş şi Cuvin, de unde toţi preoţii schismatici trebuiau să fie
prinşi şi duşi împreună cu familiile lor înaintea comitelui Benedict Himfy,
27
I.O. Suciu, Călătoria împăratului bizantin Ioan V Paleologu[ prin Banat, în Mitropolia
Banatului, an 26, 1976, nr. 1-4, p. 237-240.
28
I.A.Pop, Structures ethniques et confessio1111elles dans la Hongrie et la Transilvanie au
Moyen-Age (Xf-XIV' siecles), în Colloquia, voi. I, nr. 2, iulie-decembrie, 1994, p. 15.
Autorul apreciază că politica confesională a lui Ludovic I a avut o puternică componentă
etnică şi lingvistică, de vreme ce convertirea la catolicism urmărea fortificarea regatului
în interior şi exterior, prin ruperea unităţii etnico-lingvistice şi confesionale între români,
sârbi şi bulgari.
29
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1887-, 1/2, p.
132,nr.91.
Jo Zenovie Pîclişanu, op. cit., p. 21-22.
140
care urma să decidă conform ordinelor regale. Cele de mai sus ne îndrep-
tăţesc să credem fie că, în cele două districte, comunitatea ortodoxă era
foarte bine consolidată de existenţa unui număr mare de preoţi ortodocşi, fie
că, potrivit opiniei lui I.D. Suciu sau Viorel Achim, diploma viza doar
preoţii slavi ortodocşi veniţi la nord de Dunăre, nu şi preoţii români 31 • În
faţa acestor două alternative am opta pentru prima dintre ele, deşi nu există
destule argumente pentru a respinge în totalitate cea de-a doua ipoteză,
poate doar dacă am lua în considerare faptul că aşezări masive ale populaţiei
slave în Banat au avut loc abia un secol mai târziu, în timpul domniei lui
Matia Corvin 32 • Propriu-zis, prin această diplomă, asupra căreia Viorel
Achim îşi exprimă rezerve în legătură cu existenţa ei reală, dat fiind faptul
că ea nu s-a păstrat în forma originală, existând doar menţiunea din diploma
lui Sigismund de Luxemburg din 1428, confesionalitatea a devenit un factor
constituţional prin care românii ortodocşi au fost gradual eliminaţi din
structurile oficiale, obţinând un statut inferior din punct de vedere politic,
perpetuat de-a lungul secolelor33 .
Încercăm însă să urmărim rezultatele concrete cunoscute nouă
obţinute de regalitate în urma elaborării acestui document. Se pare că acum,
pentru prima dată, stăpânirile strămoşeşti ale cnezilor români bănăţeni au
fost contestate de o autoritate ce încerca să se suprapună realităţilor tradi-
ţionale româneşti. Formula de iniusti possessores, elaborată de papa
Inocenţiu III în secolul al XIII-lea, prin care deţinătorii "schismatici" de
pământ erau expuşi deposedării, avea să fie pusă în practică de regele
Ludovic I un secol mai târziu. Astfel, apartenenţa la ritul ortodox şi
menţinerea acestei confesiuni devenea, în aria de putere a catolicismului, o
inaptitudine pentru stăpânirea pământului şi a privilegiilor care decurgeau
din ea. De acum înainte, stăpânirea asupra pământului a devenit sinonimă cu
nobilitatea conferită printr-un act regal scris şi chiar cu catolicizarea. Numai
că, în timp ce este cert că majoritatea cnezilor români bănăţeni au reuşit să
31
I.D. Suciu, op. cit„ p. 54; Vezi şi Viorel Achim, Lafeodalite roumaine du rouyaume de
Hongrie entre orthodoxie et catholicism. Le cas du Banat, în Colloquia, l, nr. 2, iulie-
decembrie, 1994, Cluj-Napoca, p. 21.
32
Silviu Dragomir, Le Banat roumaine, Sibiu, 1944, p. 20.
33
V. Achim, op. cit., p. 22.
141
obţină oficializarea stăpânirilor lor, precum şi înnobilarea pe baza unor
credincioase slujbe militare prestate regalităţii, nu este deloc sigur că ei şi
au modificat statutul confesional în această perioadă. Cazurile sigure de
trecere la catolicism a cnezilor nobili bănăţeni sunt mai numeroase începând
cu mijlocul secolului al XV-iea şi nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură
acest proces a fost influenţat de efectele Conciliului de la Ferrara-Florenţa
din 1438-1439, ce hotăra unirea celor două biserici.
Dacă diploma din 1366 a avut sau nu efecte imediate şi de proporţii
asupra feudalităţii locale bănăţene, rămâne încă o problemă discutabilă.
Indiscutabil este faptul că, după 1366, papalitatea şi-a înteţit acţiunile
prozelite în zonă, folosindu-se de aportul călugărilor franciscani, ordin
monahal întemeiat în 1209 de Francisc de Assisi în regiunea Umbria din
ltalia34 . Documentele sunt relevante în această privinţă: în 13 72, papa
Grigore IX îngăduie acestor franciscani să întemeieze alte nouă centre de
propagandă religioasă în părţile Bosniei, Serbiei, Banatului şi Ţării
Româneşti, după ce regele Ungariei acceptase în prealabil, în 1369, aceste
acţiuni 35 • Un an mai târziu, în 1373, acţiunile papale se concentrează din
nou asupra acestei zone, vicarul călugarilor franciscani din Bosnia,
Barthelemy d'Auvergne, primind învoirea de a întemeia şase noi biserici în
Banat, Ţara Românească şi la sud de Dunăre. În document se face preci-
zarea semnificativă potrivit căreia, deşi în oraşele şi satele din aceste regiuni
sunt parohi şi cârmuitori ai bisericilor, "orânduiţi după obicei", totuşi ei nu
se îngrijesc să propovăduiască şi să convertească pe valahii schismatici...
De aceea franciscanii pot ridica noi biserici în cetăţile şi oraşele de la
hotarele Ungariei, lângă Caransebeş şi Ţara Românească ... , în orice
eparhie catolică ori schismatică ... 36 . Aceste acte vin să confirme caracterul
organizat în care s-a încercat convertirea "schismaticilor" români, prin
implantarea în teritoriile lor a unor centre de iradiere a "adevăratei credinţe".
34
Espansione de/ Francescanessimo tra Decidente e Oriente ne/ secolo XI/I, în Acti def VI
congregua internationale Assisi 12-14 oct. 1978, Assisi, 1979, p. 84.
35
Hurmuzaki, op. cit., p. 193-194, nr. 142.
36
I.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., I, p. 78, nr. 29; Istoria României (redactată de
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu
Teodor), Bucureşti, 1998, p. 163; Ioan Aurel Pop, Un privilegiu regal solemn de la 1366
şi implicaţiile sale, în Mediaevalia Transilvanica, l, nr. 1-2, 1997, p. 81.
142
Importanţa rolului jucat de franciscani în opera de convertire a "schisma-
ticilor" este relevată şi de un document emis în anul 1418, prin care papa
Martin V îngăduie franciscanilor aflaţi la fruntariile sudice şi sud-estice ale
regatului ungar să cârmuiască asupra ortodocşilor trecuţi la catolicism37 . În
ceea ce priveşte cazurile de convertire la catolicism, ele sunt puţin atestate
documentar, comparativ cu secolul următor, ceea ce ne determină să credem
că ele au fost mai rare la sfărşitul secolului al XIV-iea. Din 1373 datează
două documente emise de papa Grigore IX, prin care acesta acordă câtorva
familii nobile române din eparhia Cenadului şi din Timişoara dreptul de a
avea un părinte duhovnicesc propriu. Este vorba de nobilul român Pavel
Laţcu şi soţia sa Elisabeta 38 , precum şi de voievodul român Ştefan şi soţia sa
Ana39 .
Pentru zona Caraşului, un act datat în 1380 îl pomeneşte pe nobilul
român Iacob de Gârlişte din Caransebeş, căruia abatele Leonard al mănăs
tirii Batha din Banat îi concede iertarea păcatelor şi absolvirea de orice
sentinţă de excomunicare, deoarece a contribuit cu bani la expediţia
creştinilor împotriva turcilor .
40
Chiar dacă din documente nu putem deduce momentul trecerii lor la

catolicism şi nici dacă acest fapt s-a legat de înnobilarea lor, importantă ni
se pare precizarea etniei lor române, precum şi a poziţiei lor sociale deo-
sebite, de nobili şi voievozi, fără îndoială fruntaşi ai comunităţilor româneşti
din zonă. Apare astfel confirmat faptul că aderarea la o altă confesiune a
cnezilor şi nobililor români nu a atras după sine şi pierderea etniei, în sensul
unei rupturi definitive faţă de comunitatea care i-a generat, cel puţin nu la
finele secolului al XIV-iea.
Ofensiva catolică promovată de regele angevin nu a rămas fără
răspuns din partea structurilor sociale româneşti. Împotriva noilor persecuţii
economice şi religioase s-au declanşat o serie de mişcări ce au angrenat,
alături de ţărănime, cnezimea română bănăţeană, direct interesată în
37
1.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit, p. 82, nr. 37.
38
Ibidem, p. 78, nr.27.
39
Ibidem, p. 78. nr. 28.
40
143
menţinerea prerogativelor sale economice şi social-juridice. Demn de
remarcat este şi amestecul domnilor munteni în realităţile Banatului (pe
fondul gravului conflict dintre Ludovic I şi Vladislav Vlaicu), aceştia din
urmă acordând sprijin şi adăpost cnezilor români bănăţeni refugiaţi din faţa
prigoanei regalităţii ungare. Astfel, încă în 1366, au loc mari frământări
sociale în Transilvania şi Banat, pe care Maria Holban le-a interpretat ca
fiind acţiuni de împotrivire faţă de politica de aservire către nobilimea
maghiară a cnezilor români şi a supuşilor lor, prin deposedare şi
nesocotirea drepturilor străvech141 • În Banat sunt cunoscute chiar numele
unora dintre conducătorii mişcării: cnezii Ioan, Ladislau şi Petru, fiii lui
Neacşu din Nexefalva cărora, sub acuzaţia de infidelitate faţă de rege, le
sunt confiscate 17 posesiuni cneziale deţinute în preajma Lugojului, după
care se presupune că ei s-au retras peste munţi la Vladislav Vlaicu • Este
42
drept că, în 13 72, regele a revenit asupra hotărârii (este posibil ca acuzaţia
de infidelitate să se fi dovedit falsă) şi îi va repune în drepturi, redându-le
moşiile pe care şi le însuşise, probabil în mod abuziv, comitele de Timiş,
Benedict Himfy 43 .
Se poate ca tot din pricina prigoanei politice şi confesionale să se fi
refugiat în Ţara Românească şi Ladislau, fiul lui Laheci căruia, în iunie
1376, regele îi confiscă posesiunea Bălaşnica din districtul Mehadia .
44
Moşia a fost donată altor nobili români, Şurian, Bogdan, Dimitrie, Toma şi
Vlasiu, fiii lui Baie, în schimbul faptelor de vitejie dovedite în expediţiile
militare împotriva Serbiei şi a Bulgariei, dar mai ales la redobândirea
oraşului şi a Ţării Severinului. Observăm atitudini diferite ale nobililor
români bănăţeni faţă de regalitate, ceea ce a determinat, desigur, şi măsuri

diferite ale acesteia. În documentele amintite, apartenenţa confesională pare
a nu juca nici un rol, importantă fiind doar credinţa faţă de autoritatea
regală, manifestară prin prestarea slujbelor militare. Pe de altă parte, ni se
41
Maria Holban, op. cit, p. 286.
42
Ioan Haţegan, Rezistenţa cnezilor bănăţeni faţă de politica de feudalizare în secolul XIV,
în Banatica, VIII, 1981, p. 220.
43
Maria Holban, op. cit, p. 205.
44
l.D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Timişoara, 1980, p.
16.
144
relevă din nou în Banat o lume feudală românească bine consolidată şi
recunoscută ca atare, din moment ce documentul din 1376 ţine să precizeze
că aceşti nobili să stăpânească moşia cu aceeaşi libertate şi obicei cu care
sunt obişnuiţi să-şi păstreze moşiile ceilalţi nobili români din acelaşi
district 45 •
Având în vedere aceste exemple, putem accepta ipoteza conform
căreia aceste cazuri nu au fost singulare, în sensul că este foarte posibil ca
unii cnezi şi nobili bănăţeni să nu se fi conformat regulilor generale ale
regatului, găsindu-şi adăpost peste munţi. Credem însă că iminenţa perico-
lului otoman şi necesitatea de a şi-i apropia pe bănăţeni ca potenţiali
apărători ai graniţelor sudice ale regatului, l-au determinat pe Ludovic I să
nu aplice cu consecvenţă hotărârile diplomei restrictive din 1366.
Domnia lui Sigismund de Luxemburg considerăm că nu a adus
modificări esenţiale în cadrul realităţilor confesionale existente în Banat în
primele trei decenii ale secolului al XV-iea, chiar dacă, la îndemnul
minoriţilor, el va emite diploma din 1428, ce reînnoia hotărârile diplomei
din 1366, dar într-un mod mult mai categoric. Contextul în care a fost
elaborat acest document şi motivele care l-au determinat pe rege la un
asemenea gest, precum şi scopurile urm~rite dau n~ştere la o întreagă
polemică. Pe de-o parte, în prima fază a domniei sale, Sigismund s-a arătat
chiar tolerant faţă de românii ortodocşi permiţând, în 1391, ridicarea mănăs
tirii ortodoxe Peri din Maramureş la rangul de stavropighie sau acordând
călugărilor de la mănăstirile Vodiţa şi Tismana liberă trecere cu mărfurile
lor, precum şi confirmarea stăpânirii asupra satelor şi vămii de la Bistriţa, cu
dreptul de a-şi păstra credinţa.
Pe de altă parte, în politica sa orientală, regele a acordat un însemnat
rol românilor bănăţeni, în primul rând cnezilor şi nobililor, direct interesaţi
în apărarea graniţelor sudice ale regatului în faţa deselor incursiuni
otomane. Aceşti feudali locali îşi vor dovedi fidelitatea faţă de rege atât cu
prilejul revoltei magnaţilor maghiari din 1403, cât şi în multele campanii
purtate de Sigismund atât la Dunăre, cât şi în Bosnia, Dalmaţia ori Italia.
45
Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului XIV, în Banatica,
1979, V, p. 267.
145
Numeroase documente de reconfirmare a posesiunilor cneziale şi nobiliare
româneşti acordate feudalilor bănăţeni stau mărturie în favoarea afirmaţiei
de mai sus. Chiar în anul 1428 unii cnezi şi nobili români bănăţeni s-au
acoperit de glorie în bătălia de lângă cetatea Golubăţ, primind recunoştinţa
regală. Atunci, de ce nevoia reînnoirii diplomei din 1366?
Motivaţia franciscanilor, cei care au insistat pe lângă rege pentru
această măsură, apare destul de limpede din conţinutul actului. Pe lângă
faptul că ei primeau anumite privilegii (scutirea de plata vămilor şi a dărilor,
dreptul de folosinţă a pământurilor şi pădurilor din cetăţile Cheri, Sebeş,
Haţeg, Orşova), ei semnalează regelui un lucru binecunoscut multora şi
anume faptul că, în aceste zone, unii oameni stricaţi, născuţi şi botezaţi ... în
credinţa catolică, netemându-se de Dumnezeu... au trecut la credinţa
schismaticilor şi s-au împărtăşit împreună cu aceia din ea ... 46 . Putem
înţelege astfel că, dincolo de duritatea ei, diploma din 1366 nu a avut afecte
practice pe măsură, de vreme ce, în anii care au urmat, chiar unii credincioşi
catolici şi-au părăsit credinţa, adoptând-o pe cea "schismatică". De
asemenea, este interesant faptul că regele pare a fi ignorat o asemenea
măsură, înainte ca ea să-i fie adusă la cunoştinţă de către franciscani, ce au
solicitat şi mărturiile nobililor şi cnezilor din acele ţinuturi. Bănuim că cei

care au încredinţat de adevărul celor hotărâte de Ludovic I nu puteau fi
decât catolici, căci nu ni-i putem închipui pe nobilii români ortodocşi
depunând mărturie împotriva intereselor lor.
Dincolo de conţinutul restrictiv al diplomei (care interzicea deţinerea
de pământuri de către cei care nu erau nobili şi catolici, precum şi căsătoriile
cu "schismaticii" ori botezul copiilor de către preoţii ortodocşi), caracterul
său local, restrâns la districtele Caraş, Mehadia sau la ţinutul Haţegului,
indica o altă cauzalitate, mai puţin ecleziastică şi mai degrabă politică şi
militară. Încă din 1428, Sigismund a plănuit aşezarea în sudul Banatului, la
Dunăre, a Cavalerilor Teutoni, ordin monahal militar, întemeiat în 1190 de
cavalerii germani din regiunea Balticii. Încercarea sa de a se dispensa de
ajutorul românilor bănăţeni, prin colonizarea, în 1429, a acestor teutoni
46
1.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 90, nr. 39.
146
conduşi de marele maestru Nicolae de Radwitz, s-a soldat cu un eşec
lamentabil în 1432, ce a redat linia Dunării apărătorilor ei români 47 . De
altfel, cnezii şi nobilii români bănăţeni s-au opus în nenumărate rânduri
acestor intruşi care încercau să le uzurpeze autoritatea tradiţională în zonă.
De la răzvrătiri individuale (cum este cea a lui Lado de Bizerea, care trece
munţii, refugiindu-se la curtea lui Dan II) , până la atitudini colective
48
(precum refuzul comunităţii nobililor şi cnezilor din Almăj de a recunoaşte,

în 1430, autoritatea judecătorească a lui Nicolae de Radwitz, solicitând,
după vechile drepturi, judecata regească) 49 , nobilii şi cnezii români bănăţeni
au respins acest paleativ militar care nu respecta nimic din specificul şi
tradiţiile acelor locuri şi oameni.
Singurele acţiuni prozelite catolice din perioada imediat următoare
diplomei par a fi scrisoarea papei Eugen IV din 1433, adresată minoriţilor
din Banat, prin care se indicau în mod direct anumite localităţi (Cuvin,
Orşova, Cheri, Sebeş, Cuieşti) unde ei urmau să-şi intensifice activitatea,
ridicând biserici, acordând indulgenţe şi întemeind mănăstiri 50 . În anul
următor, 1434, este semnalată la Cenad activitatea inchizitorului Iacob de
Marchia, însă misiunea sa probabil că a fost îndreptată mai degrabă
împotriva ereticilor "husiţi" 51 şi mai puţin împotriva românilor ortodocşi.
Nici unul dintre urmaşii lui Sigismund de Luxemburg nu a avut
ambiţia de a se face apostolul catolicismului între popoarele necatolice ale
regatului, primejdia otomană fiind prea mare pentru ca ei să rişte securitatea
ţării unor probleme de dogmă. Se pare însă că ecoul Conciliului de la
Florenţa, ce a hotărât, în 6 iulie 1439, unirea celor două biserici, a avut
efecte practice mult mai puternice, deşi sinodul a fost în cele din urmă
respins, deoarece biserica greacă nu a acceptat primatul papei şi nici cele
patru puncte dogmatice ca obligatorii, aşa cum pretindeau latinii. Oricum,
după acest an, catolicismul cunoaşte un însemnat ascendent, ce se manifestă
47
Eugen GIUck, Date noi cu privire la prezenţa cavalerilor teutoni la frontiera Banatului
( 1429-1437), în Revista istorică, III, 1992, nr. 7-8, p. 789.
48
49
I.A. Pop, instituţii medievale româneşti ... , p. 129.
50
51
l.D.Suciu, op. cit., p. 61.
147
prm înmulţirea dovezilor de catolicizare a unor nobili români bănăţeni.
Efectele unirii de ia Florenţa considerăm că nu trebuiesc supradimensionate,
deoarece avem convingerea că ea s-a manifestat acolo unde interesele
feudalilor români o cereau, fără a însemna că aceştia şi-au pierdut în acest
fel etnia. Din documente nu reiese întotdeauna religia beneficiarului daniei
regale, însă faptul că menţiunile de "nobili români" sau "cnezi nobili
români" sunt numeroase în legătură cu stăpânii de pământ bănăţeni, ne
determină să credem că, indiferent de opţiunea lor confesională, aceşti
feudali locali şi-au păstrat identitatea etnică, precum şi legăturile cu
comunitatea în fruntea căreia se aflau.
Cu toate acestea, momentul 1439 se pare că a avut semnificaţii mult
mai profunde în planul opţiunilor religioase ale feudalilor români bănăţeni şi
transilvăneni, Adrian A. Rusu opinând că ce nu au realizat măsurile dure
din secolul al XIV-Zea, s-a împlinit prin liberă opţiune în secolul următor52 .
Cert este că, de acum înainte, apartenenţa nobililor români bănăţeni la
catolicism a devenit din ce în ce mai probabilă, atât surse documentare, cât
şi ansamblul onomasticii familiale sugerând o asemenea realitate. Persistă
însă semnul de întrebare asupra gradului real de implicare a acestor elemente
sociale faţă de noua ofertă spirituală. Este greu de presupus că subtilităţile
dogmatice dezbătute între teologii celor două confesiuni au reverberat la
adevărata lor dimensiune în rândurile masei de credincioşi, mai ales în
aceste regiuni mărginaşe ale ariei de cuprindere a catolicismului. Formele
exterioare ale credinţei - ritul, mai ales - par a nu fi fost afectate de hotărârile
de la Florenţa; în consecinţă, sunt îndreptăţite îndoielile legate de fidelitatea
şi convingerea cu care nobilii români bănăţeni au adoptat noua confesiune,
fie în mod formal, fie motivaţi de un oarecare oportunism social-politic.
Viorel Achim avansează chiar un punct de vedere provocator, acela al
existenţei, în epoca Corvineştilor, în Banat dar şi în alte zone, a unei
feudalităţi româneşti catolice de rit grec 53 , devansând cu câteva secole, dar
în forme mult mai modeste, unirea confesională realizată la începutul
secolului al XVIII-lea. Ideea determină cu siguranţă polemici, cu atât mai
52
Adrian A. Rusu, Nobilimea românească şi biserica în secolul XV (exemplul haţegan), în
Nobilimea românească din Transilvania (Az erdetyi roman nemesseg), Satu Mare, 1997,
p. 23; Idem, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 34.
53
148
mult cu cât, în lipsa unui cadru instituţionalizat care să susţină o asemenea
"unire" religioasă, este greu de presupus că ea ar fi putut avea loc. Cu toate
acestea, existenţa unui anumit echivoc, a unor anumite ambiguităţi în
formele de manifestare ale feudalilor români bănăţeni induc părerea că acest
fenomen religios specific epocii, regiunii şi structurilor sociale în cauză nu a
dezvoltat reacţii uniforme, liniare într-o perioadă de numai câteva decenii.
Există posibilitatea reală ca mulţi nobili bănăţeni ce au acceptat în mod
oficial catolicismul din varii motive, să păstreze în cadrul intim al familiei o
bună parte din formele tradiţionale ale credinţei lor strămoşeşti, ce au
continuat să persiste o bună bucată de vreme. Din acest punct de vedere,
interpretarea lor ca "heterodocşi", formulă avansată de Adrian A. Rusu,
poate reflecta mai fidel o realitate specifică secolului al XV-iea, secolele
următoare înclinând balanţa în sensul unei îndepărtări mult mai bine
conturate a acestor nobili faţă de biserica strămoşească, ce a atras după sine,
în timp, şi alterarea substratului lor etnic.
Notabilă, în sensul efortului de catolicizare a românilor bănăţeni, a
fost activitatea depusă de călugărul minorit Ioan de Capistrano, înverşunat
luptător al crucii împotriva semilunii. Catolic fervent, îl regăsim în toamna
anului 1455 în părţile bănăţene, la Lugoj şi Caransebeş, unde se pare că a
fost solicitat, deoarece existau mulţi schismatici. Nimic mai concludent
pentru persistenţa elementului ortodox în aceste districte, în ciuda
vicisitudinilor la care Caransebeşul a fost supus de către regalitate sau de
biserica catolică. De altfel, Capistrano va scrie papei Calixt III în 1456 că,
înaintea venirii sale în părţile de jos ale Ungariei, aproape toţi erau
schismatici şi necredincioşi 54 , în timp ce un alt predicator minorit, călugărul
Mihai Szekely avea să declare în acelaşi an că oamenii se tem şi decât să se
convertească, mai bine ar intra în foc... decât să primească botezul
catolic55 •
Activitatea misionară a lui Ioan de Capistrano s-a intersectat, în anul
1456, cu cea a vlădicăi Ioan de Caffa, cel care este posibil să fi condus
rezistenţa ortodoxă faţă de convertirile realizate de Capistrano. Tulburările
produse de acest vlădică nu au trecut neobservate, de vreme ce însuşi Iancu
54
1.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 97, nr. 49.
55
Ibidem, p. 96, nr. 48.
149
de Hunedoara va lua atitudine faţă de el, cerând prinderea lui şi expulzarea
preoţilor ortodocşi hirotonisiţi de vlădică. Franciscanii au recunoscut că
acţiunile de convertire se desfăşurau dificil, deoarece pseudopreoţii lor îi
dăscăleau într-una cu rătăcirile lor, iar aceştia, la rândul lor, luau învă
ţătură de la prea răul şi vicleanul vlădică Ioan de Calfa , pseudoepiscop cu
autoritate supremă în popor56 . În fapt, asemenea tulburări religioase nu
puteau decât să agraveze situaţia în zonă, într-un moment în care marea
confruntare dintre creştm1 şi musulmanii victorioşi în 1453 la
Constantinopol nu mai putea fi evitată. Acestor tulburări li se va pune capăt
prin capturarea lui Ioan de Caffa, căpetenie a schismaticilor şi ereziarh între
necredincioşii valahi... şi convertirea sa la "adevărata credinţă", după cum
avea să mărturisească Ioan de Capistrano într-o scrisoare adresată cardi-
57
nalului de Fermo •
Efectele acţiunilor lui Capistrano pot fi deduse cu destulă dificultate.
Unii autori au afirmat că propaganda catolică avansată de acesta a avut ca
rezultat convertirea a mii de ortodocşi, însă complexitatea perioadei şi lipsa
unor documente edificatoare pun sub semnul întrebării o asemenea afir-
maţie. În Banat, printre primii săi aderenţi sunt cunoscuţi soţii Iacob şi Ana
de Măcica5 care, în 1455, au devenit membri externi ai ordinului minorit, în
semn de nmlţumire pentru ajutoarele acordate ordinului 58 . Pentru a
consolida ope1a începută de Capistrano (care moare răpus de ciumă în
1456), papa Calixtus III îl trimite în Transilvania pe episcopul unit de rit
grecesc Macarie, fost călugăr al mănăstirii Sf. Ciprian din Constantinopol,
mizând probabil pe ideea că prezenţa unui prelat care aderase la unire ar fi
determinat o mai mare receptivitate a populaţiei ortodoxe faţă de catolicism.
Activitatea acestui Macarie nu a dat rezultatele scontate deoarece, după cum
mărturisesc documentele vremii, el a fost respins atât de ortodocşi cât şi de
59
catolici .
Pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XV-iea, documentele
semnalează nu numai noi nobili români ce vor îmbrăţişa ritul catolic, ci şi
56
Apud M. Păcurariu, op. cit., p. 294.
57
Şt. Lupşa, op. cit., p. l OI.
58
59
Şt. Lupşa, op. cit., p. 84.
150
demnitari ai bisericii romano-catolice, ridicaţi din rândul aceloraşi nobili
bănăţeni. Faptul ni se pare interesant de semnalat, deoarece domnia lui
Matia Corvin a fost, în general, caracterizată ca fiind mai puţin drastică în
ceea ce priveşte propaganda catolică. În contextul rolului românilor în lupta
antiotomană şi ca bază socială a politicii de centralizare, în 1468 regele
obligă la plata dijmei numai pe românii ortodocşi aflaţi în teritoriile
comunităţilor catolice 60 pentru ca, în 1476, în timpul campaniei soldate cu
ocuparea cetăţii Sabaţ, să-l determine pe papa să interzică minoriţilor din
Banat de a-i jigni pe ortodocşi sau a-i persecuta. Tot Matia Corvin este cel
care permite stabilirea la nordul Dunării a unui număr de sârbi ortodocşi,
refugiaţi în faţa înăspririi dominaţiei otomane la sud de Dunăre. Mai mult
decât atât, regele le acordă acestora, în 1481, atât libertatea religioasă cât şi
scutirea de dijme 61 . Nu vedem de ce ar fi îngrădit aceste drepturi celorlalţi
ortodocşi, respectiv românilor bănăţeni, cu atât mai mult cu cât feudalilor
sârbi le era îngăduit a ridica lăcaşuri de cult proprii.
V .4. Opţiuni spirituale.
Urmărind destinul unor familii nobile bănăţene, putem opera unele

distincţii impuse de evoluţia lor socială, deşi absenţa unor dovezi absolut
certe de apartenenţă religioasă îndeamnă să presupunem anumite
manifestări ambigue ale acestora. Unele familii este cert că au trecut la
catolicism, fapt confirmat şi documentar. Pe lângă familiile de Măcicaş sau
Gârlişte, amintite anterior, se ştie că, în 1444, nobilul român Nicolae de
Bizerea, credincios al voievodului Transilvaniei (catlwlice fidei et cristiane
religionis emulis infestissimis... ) este răsplătit de Vladislav I cu noi danii ca
apărător al credinţei catolice împotriva prigoanei otomane62 . În 1490,
călugarul minorit Grigore de Silisio îi primeşte în ordinul Sf. Francisc pe
nobilul român Ioan de Mâtnic şi pe soţia sa Dorotea, drept recompensă
60
Z. Pîclişanu, op. cit., p. 33.
61
Şt. Lupşa, op. cit., p. 49.
62
Hunnuzaki, op. cit., 1/2, p. 710. nr. 591.
151
pentru actele de caritate făcute de aceştia ordinului 63 , iar în 1497, în acelaşi
ordin este primită familia fostului ban al Severinului din 1467, Mihail de
Mâtnic, respectiv fiica acestuia, Dorotea împreună cu fiii ei, Nicolae şi
Petru 64 . De asemenea, catolică este în această perioadă şi familia Fiat de
Armeniş, principala beneficiară a moşiilor confiscate în 1500 familiei nobile
de Poreca pentru revenirea la credinţa "schismatică" românească.
Ca demnitari ai bisericii romano-catolice documentele îi amintesc pe
nobilii Balint de Macedonia şi Nicolae de Mâtnic, primul în calitate de
arhidiacon de Timiş şi canonic al episcopiei Cenad, al doilea ca şi canonic al
episcopiei de Alba Iulia în anul 139465 . Un document din 1454 atestă
numele unor canonici ai capitlului din Arad ce fac parte din familiile nobile
române bănăţene, este vorba despre Ştefan de Măcicaş, Ladislau Basarab,
Grigore de Bizerea şi Matei Pâclişar de Caransebeş 66 . În legătura cu familia
nobilă Pâclişar se ştie, de asemenea, că un membru al ei, Nicolae, fiul lui
Gheorghe Pâclişar, a urmat în 1494 cursurile facultăţii de arte liberale ale
Universităţii Iagellone din Cracovia, fapt imposibil de realizat în cazul în
67
care el nu ar fi fost catolic •
Interesant este însă că întâlnim, la sfărşitul secolului al XV-iea şi
situaţii opuse, în care unii nobili români se reîntorc la credinţa ortodoxă, cu
riscul de a-şi pierde moşiile. Este greu de spus dacă aceştia au îmbrăţişat
anterior într-adevăr ritul catolic ori au simulat acest lucru. Nu putem să ne
explicăm, de exemplu, revenirea nobililor români Mihail şi Nicolae de
Poreca din districtul Mehadiei la vechea credinţă ortodoxă, acceptând, în
1500, să le fie confiscate pe acest temei moşiile, ce vor fi donate de regele
Vladislav II unei alte familii nobile române, Fiat de Armeniş, care la acea
dată era neîndoielnic catolică 68 . S-ar putea ca această renunţare să se
datoreze nemulţumirilor provocate de pretenţiile băneşti exagerate ale
63
Ibidem, 11/2, p.317, nr. 282.
64
Ibidem, p. 383, nr. 341.
65
Ibidem, p. 334, nr. 229; Viorel Achim, Catolicismul la românii din Banat în Evul Mediu,
în Revista istorică, Serie Nouă, VII, nr. l-2, 1996, p. 48.
66
Hurmuzaki, op. cit., p. 330.
67
Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Timişoara, 198 l, p. 9.
68
Pesty Frigyes, Krasso vannegye tortenete, III, Budapesta, 1883, p. 114.
152
episcopului de Cenad, care solicită în 1500 plata dijmei şi românilor din
Banat, ce fuseseră scutiţi anterior, în 1495, de această dare. Însă atunci cum
se explică renunţarea la catolicism, în 154 7, a fiului lui Mihail Poreca,
Bogdan, căruia la rândul său regina Isabela îi confiscă toate moşiile,
dăruindu-le apoi descendenţilor aceleiaşi familii nobile Fiat de Armeniş? 69
S-ar putea să fie doar o reactualizare a documentului din 1500, cu efecte
asupra descendenţilor acelor familii. Oricum, aceste două documente sunt
singurele care atestă deposedarea unor nobili români bănăţeni datorită
apartenenţei lor confesionale. Este cert că atitudinile diferite ale nobililor
români din Banat ne dau prea puţin posibilitatea de a stabili o linie unitară
pe care aceştia ar fi urmat-o în evoluţia lor social-confesională. Optăm totuşi
pentru o încadrare consecventă a lor în cadrul comunităţilor româneşti,
indiferent de apartenenţa lor faţă de un cult sau altul.
Din punct de vedere material, elementele pe care ne-am putea sprijini
demersul nostru sunt mai mult ipotetice deoarece, pe de-o parte, cercetări
sistematice în acest sens nu s-au desfăşurat 70 , iar pe de altă parte, spre
deosebire de alte zone cu care Banatul prezintă însemnate similitudini
(Haţeg, Maramureş), desele invazii otomane din secolele XV-XVI au
distrus în repetate rânduri multe din vestigiile istorice bănăţene. Un
binecunoscut document, datând de la începutul secolului al XIV-iea, este
vorba despre lista de dijme papale strânse în cursul anilor 1333-1335 în
Banat, reflectă totuşi o realitate de necontestat: marea discrepanţă dintre
numărul de aşezări semnalate în cele trei comitate bănăţene {Timiş, Caraş,
Cuvin) şi cel al parohiilor catolice. Făcând comparaţie cu alte dioceze cato-
lice stabilite în mijlocul românilor, se observă aceleaşi fenomene: extraor-
dinara întindere a arhiepiscopiilor, marea distanţă între diversele parohii şi
numărul mic de enoriaşi, pe fondul unor comunităţi majoritar române şi
ortodoxe 71 .
O cercetare mai serioasă s-a făcut la Căvăran, unde documentele
atestau existenţa unui lăcaş de cult databil încă din secolul al Xiii-lea.
69
70
Dumitru Ţeicu, Necropole medievale româneşti din Banat în lumina cercetărilor
arheologice, în Mitropolia Banatului, 1982, 32, nr. 4-6, p. 264-277.
71
Silviu Dragomir, op. cit., p. 14.
153
Vestigiile bisericii-cetate de la Căvăran lasă să se întrevadă o construcţie în
stil gotic, înălţată probabil în secolul al Xiii-lea de către ioaniţi sau
benedictini. Ceea ce ne interesează este informaţia potrivit căreia în secolul
al XV-iea, slăbită sau stricată din motive necunoscute, a trebuit reparată,
adăugându-i-se două noi contraforturi şi patru bastioane, câte două pe laturi.
Ioachim Miloia, cel care a efectuat aceste cercetări, a avansat, legat de
aceste transformări, o ipoteză îndrăzneaţă: această modificare spre o
construcţie de tip central, prin ridicarea unei bolte sprijinite de patru piloni
masivi, ar trăda transformarea acestei biserici, catolice la origini, într-una
ortodoxă 72 . Dacă ar fi aşa, acest lucru nu ar face decât să confirme
persistenţa credinţei ortodoxe în rândul feudalităţii locale bănăţene, singura
capabilă să realizeze asemenea modificări.
Sub semnul întrebării stă şi ritul bisericilor de la Ilidia şi Valea,
presupuse a fi ortodoxe pornind de la câteva amănunte. În cazul bisericii de
la Ilidia, care pare a fi fost şi ea fortificată, într-unul din mormintele de secol
XIV s-a găsit o monedă datând din anul 1330, fiind îndeobşte cunoscut
faptul că doar ortodocşii puneau monede în morminte73 . În ceea ce priveşte
biserica aflată pe domeniul cnezilor de Valea, atestată în anul 13 77, faptul
că ea nu apare în registrul dijmelor episcopale îndreptăţeşte afirmaţia că ar fi
fost tot o biserică ortodoxă .
74
Cercetări arheologice recente, efectuate în perimetrul oraşului Caran-

sebeş, au scos la iveală elemente noi referitoare la biserica medievală din
acest vechi oraş bănăţean, unul din centrele politice, economice şi spirituale
ale Banatului medieval. Cel mai vechi strat de construcţie indică o biserică
în stil romanic, cu trecere la stilul gotic, databilă la sfârşitul secolului al
XIII-iea, ridicată, după opinia cercetătorului Petru Bona, de meşteri aduşi
din Transilvania, dar şi de meşteri locali. Deşi profilul arhitectonic indică
acest monument ca fiind catolic, anumite vestigii conduc spre ipoteza că el a
fost folosit mai puţin de franciscanii veniţi aici în a doua jumătate a
72
Ioachim Miloia, Biserica medievală de la Căvăran, în Analele Banatului, III, Timişoara,
1930, ianuarie-martie, p. 50.
73
I.O. Suciu, op. cit., p. 66; Ştefan Matei, Ilie Uzum, Date noi asupra bisericii şi
fortificaţiei de la Ilidia, în Acta Musei Napocensis, 9, 1972, p. 555-564.
74
Ibidem.
154
secolului al XIV-iea şi mai mult de comunitatea românească ortodoxă.
Astfel, toate înhumările făcute în cripte şi necropolă s-au circumscris ritului
ortodox (cu monede în mână), nici un mormânt nerelevând ritul de
înmormântare catolic sau al călugărilor franciscani. Apoi, inventarul
mormintelor prezintă un bogat material arheologic: podoabe de aur, argint,
argint aurit, împodobite cu frumoase pietre şi lucrate în filigran, toate aceste
podoabe înscriindu-se ariei de creaţie balcanico-bizantină 75 • Fără îndoială că
ele nu puteau aparţine dacât familiilor feudale române, numeroase în această
"reşedinţă a nobililor", cum caracteriza Antonio Possevino Caransebeşul
sfârşitului de secol XVI. Deşi interpretările pe marginea acestui monument

arhitectonic sunt încă pasibile de completări, nu putem să nu subliniem
importanţa deosebită a unor asemenea cercetări, care vin să completeze cu
date concrete teoriile elaborate de istorici pe baze strict documentare.
În cazul mănăstirilor, situaţia este mult mai puţin relevantă, infor-
maţiile documentare sau arheologice fiind lapidare. l.D. Suciu a formulat, ca
şi criteriu de identificare a ritului unor mănăstiri bănăţene din secolele XI-
XIII, data întemeierii lor. Cum la toate marile mănăstiri de rit latin se
cunoaşte data întemeierii lor, istoricul concluziona că restul mănăstirilor, în
cazul cărora nu s-a putut stabili anul înfiinţării, nu puteau fi decât ortodoxe,
deşi ulterior, mai ales după 1241, ele au fost preluate de către călugării
romano-catolici. Criteriul şi argumentele destul de relative ne determină să
privim această ipoteză cu destulă prudenţă, atâta vreme cât ea nu poate fi
susţinută nici documentar, nici arheologic. Iar în ceea ce priveşte mănăstirile
ridicate în secolul al XV-iea (Săraca, Srediştea Mică, Vărădia, Voiloviţa,
Ogradena Veche, Mrăcunea, Baziaş) 76 , nu s-a reuşit până acum să se
stabilească cu certitudine dacă ele au fost ridicate de feudalii români sau de
cei sârbi, aşezaţi în Banat cu permisiunea lui Matia Corvin, de la care au
primit dreptul de a-şi întemeia lăcaşuri de cult.
75
Petru Bona, Biserica medievală din Caransebeş, Caransebeş, 1993, p. 98-100.
76
Mircea Păcurariu, Mănăstirile bisericii ortodoxe române din Transilvania şi Banat, în
Biserica Ortodoxă Română, 1975, 93, nr. 1-2, p. 210; Ioan B. Mureşianu, Mănăstiri din
Banat, Timişoara, 1976, p. 175.
155
În aceste condiţii, concluzii categorice considerăm că este hazardat să
oferim. Bazându-ne aproape în exclusivitate pe informaţia documentară,
înclinăm în final să credem că ofensiva catolică, ale carei efecte s-au făcut
simţite în Banatul secolelor XIV-XV, nu a declanşat un proces linear,
constant de catolicizare în masă a populaţiei româneşti ortodoxe77 . Au

existat perioade în care presiunea catolică a fost mai insistentă deoarece era
susţinută de activitatea unor ordine puternice şi tenace, după cum ea a
scăzut din intensitate în alţi ani, datorită necesităţii creării unui front comun
antiotoman care să depăşească limitele dogmatice. În acest context
nobilimea română bănăţeană s-a comportat conform intereselor ei de a-şi
apăra statutul social-juridic, câştigat prin numeroase şi însemnate servicii
militare. Fără îndoială că o mare parte a acestor feudali locali, supuşi

vexaţiilor unei prigoane ce le afecta în primul rând stăpânirea asupra
pământului, de care depindea statutul lor de nobilitate, s-au văzut nevoiţi să
recurgă la noi opţiuni confesionale, fără ca acest lucru să modifice în prea
mare măsură raporturile lor cu comunitatea românească, în mijlocul căreia
vor continua să trăiască. Sunt relativ puţine cazurile în care catolicizarea a
dus implicit şi la pierderea etniei, acest lucru fiind semnalat mai ales odată
cu secolele XVI-XVII, când familii ca Măcicaş, Fiat, Iasika ajung să facă
parte din marea nobilime a Ungariei. Considerăm însă că marea parte a
nobilimii române bănăţene, catolică ori ortodoxă, nu va depăşi statutul său
de mică nobilime locală, continuând să joace acelaşi rol economic, social-
juridic şi politic în perimetrul aceloraşi realităţi tradiţionale ale Banatului,
până când, în 1658, ocuparea acestuia de către otomani va modifica în bună
parte structurile sociale vechi româneşti.
77
A.A. Rusu, Aspects de la Reforme parmis Ies nobles du Haţeg aux XV/-eme et XVl/-eme
siecles, în Colloquia, voi. I, nr. 2, iulie-decembrie, 1994, Cluj-Napoca, p. 64.
156
CAPITOLUL VI
PROBLEME ALE STUDIULUI GENEALOGIC

AL FAMILIILOR NOBILE BĂNĂTENE
'
VI.I. Scurtă caracterizare generală a familiilor nobile

române bănăţene.
Istoriografia românească a acordat în ultima vreme o atenţie sporită

stratificării sociale a lumii feudale transilvănene, accentuând asupra unor
mai nuanţate aprecieri în ceea ce priveşte structura clasei dominante. A fost
reliefată în acest fel o lume feudală românească, a stăpânilor de pământuri şi
supuşi care, chiar dacă nu a jucat rolul unei nobilimi cu putere decizională la
nivelul regatului maghiar, a avut fără îndoială însemnătatea sa social-
economică, politică şi militară în zonele care au permis conservarea unei
feudalităţi tradiţionale româneşti de sorginte cnezială (Banat, Haţeg, Mara-
mureş, Zarand). Problema în sine prezintă o importanţă indiscutabilă deoa-
rece, multă vreme, această capacitate a comunităţii româneşti transilvănene,
intrată sub dominaţia regalităţii maghiare, de a genera o suprastructură
feudală proprie a fost pusă la îndoială, pe de o parte datorită complexităţii
situaţiilor create de penetraţia maghiară în spaţiul transilvan, pe de altă parte
dintr-o oarecare indiferenţă cu care cercetarea istorică a tratat problema într-
o anumită perioadă de timp.
Restrângându-ne la cazul particular al Banatului medieval, nu dorim
să supradimensionăm profilul unei feudalităţi locale care, cu mici excepţii,
nu a depăşit în decursul istoriei primele trepte ale ierarhiei feudale. Însă nu
putem trece cu vederea faptul că informaţia documentară a secolelor XIV -
XVI se dovedeşte suficient de generoasă în a contura existenţa unei nobilimi
române bănăţene de origine cnezială, extrem de energică şi activă în spaţiul
istorico-geografic al Banatului, o nobilime a meritului din rândul căreia s-au
157
impus mai multe familii - adevărate "dinastii", după cum avea să le
caracterizeze Victor Pa pacostea 1•
Termenul nu este exagerat, deoarece putem constata în cazul acestor
familii nobile bănăţene o remarcabilă continuitate pe parcursul a mai bine
de două secole, fără modificări de substanţă în ceea ce priveşte statutul lor
social-juridic sau sistemul posesiunilor funciare ce le aparţineau.
În plan istoriografic, literatura de specialitate nu se dovedeşte prea
bogată în ceea ce priveşte abordarea genealogică a familiilor nobile române
bănăţene. Ne-am bazat lucrarea de faţă în principal pe corpusul de Docu-
mente privitoare la istoria românilor datorat lui Eudoxiu Hurmuzaki 2 , pre-
cum şi pe excelenta culegere de Documente medievale bănăţene a lui Costin
Feneşan 3 , completate cu informaţii documentare obţinute din lucrările lui
Pesty Frigyes 4 ori din colecţia de Documente privind istoria României, C,
secţiunea Transilvania 5• Am consultat, de asemenea, ampla lucrare dedicată
familiilor nobile române a lui Ioan Cavaler de Puşcariu 6 , în paginiile căreia
am regăsit prezentarea succintă, cronologică (până la finele secolului al XV-
lea) a principalelor documente referitoare la evoluţia celor mai importante
familii nobile bănăţene, structurate pe fiecare familie în parte, fără însă ca
autorul să procedeze la analizarea ori interpretarea acestora.
Singurele monografii consacrate unor familii nobile române bănăţene
îi au ca autori pe Traian Popa7 şi pe Dragoş-Lucian Ţigău 8 ; prima a fost
publicată în anul 1944 şi are ca subiect familia nobililor de Mâtnic, în timp
ce a doua a văzut lumina tiparului în 1996, fiind dedicată familiei Fiat din
1
Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1983, p.
230.
2
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1887.
3
Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Timişoara, 1981, p. 217.
4
Pesty Frigyes, Krasso varmegye tărtenete.Okleveltar, III, Budapesta, 1883; Idem, A
Szăreny bcinsag es Szăreny varmegye tărtenete, II-III, Budapesta, 1877 - 1878.
5
Documente privind istoria României, C, seria Transilvania, veac XIV, I, Bucureşti, 1951 -
1953.
6
Ioan Cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, Sibiu, 1892,
p. 416.
7
Traian Popa, Familia Mutnic, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, mai-
august, 1944, p. 526 - 538.
8
Dragoş-Lucian Ţigău, Familia Fiat de Armeniş în secolele XV-XVII, în Banatica, 14,
1996, p. 21-51.
158
Armeniş. Diferenţa de mai bine de 50 de ani ce desparte cele două lucrări
sugerează şi maniera diferită de abordare şi tratare a subiectelor propuse.
Articolul lui Traian Popa, deşi suficient documentat, este tributar unei
modalităţi mai vechi de analizare a problemei cnezilor şi nobililor români,
în care primează prezentarea factică în detrimentul aprofundării fenomenu-
lui. Lucrarea lui Dragoş-Lucian Ţigău este realizată ca un model tipic de
abordare genealogică, bine documentată, de o manieră mult mai modernă,
insistând asupra principalelor aspecte (genealogice, de patrimoniu funciar,
merite politico-militare, confesionale) ale evoluţiei unei familii nobile
române din Banatul medieval. Acestor lucrări mai ample li se pot adăuga
unele consideraţii asupra istoriei familiilor Bizerea şi Măcicaş, publicate în
deceniul al 9-lea de către Costin Feneşan 9 şi de autoare 10, precum şi impre-
sionanta frescă asupra fenomenului elitelor sociale româneşti din Transil-
vania sfârşitului de secol XV, realizată pe o extrem de vastă bază docu-
mentară de Ioan Drăgan 11 . Informaţii preţioase am obţinut din lucrarea lui
Ioan Aurel Pop dedicată Instituţiilor medievale româneşti din secolele XIV-
XVI 12 , în cadrul căreia este cuprinsă activitatea adunărilor nobiliare şi cne-
ziale româneşti în a căror componenţă au intrat în nenumărate rânduri
membri ai familiilor nobile bănăţene, după cum sunt analizate multe din
procesele în care nobilii români au fost implicaţi.
Desigur că acestor informaţii cu caracter preponderent documentar li
se adaugă numeroasele studii de specialitate referitoare la istoria Banatului
medieval care includ, în mod constant şi eficace, exemplele oferite de evo-
luţia social-economică, politică, militară şi confesională a acestor familii,
însă doar ca argumentaţie documentară necesară dezvoltării diferitelor
problematici dedicate acestui spaţiu istoric.
Parcurgerea informaţiei istoriografice de care am beneficiat ne-a
determinat să delimităm 7 familii nobile române bănăţene care au cunoscut
o deosebită ascensiune ce poate fi în mare reconstituită pentru o perioadă de
9
Costin Feneşan, Familia românească Bizerea şi moşiile ei de pe Valea Pogănişului
(1433-1447), în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 267279.
10
Ligia Boldea, Câteva consideraţii privitoare la familia nobilă de Măcicaş (sec. XIV-
XVI), în Sargetia, 20, 1986-1987, p. 171-177.
11
Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania (1440-1514), Bucureşti, 2000.
12
Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare
(boiereşti) în secolele XIV-XV/, Cluj-Napoca, 1991, p. 255.
159
aproximativ 150-200 de ani. Este vorba de familiile Bizerea de Caransebeş,
Deş de Temeşel, Fiat de Armeniş, Gârlişte de Rudăria, Măcicaş de Tincova,
Mâtnic de Ohaba-Mâtnic şi Racoviţă de Caransebeş. În mod firesc, pe lângă
aceste familii, emblematice pentru Banatul medieval, documentele semna-
lează, de asemenea, existenţa altor familii nobile bănăţene însă importanţa
acestora a fost mai degrabă modestă, ele fiind atestate sporadic, fără a exista
posibilitatea reconstituirii unei evoluţii istorice coerente.
În planul dispunerii teritoriale se impune de la început precizarea că
această lume feudală specific românească şi-a putut conserva formele sale
de organizare social-economică şi politică doar în zona Banatului de deal şi
munte, mai precis în cadrul districtelor privilegiate româneşti cărăşene, unde
imixtiunea maghiară a fost mai redusă şi datorită faptului că structura aparte
a reliefului nu a permis organizarea şi proliferarea marilor domenii feudale.
Principalele zone în care s-au concentrat majoritatea posesiunilor familiilor
nobile bănăţene au fost depresiunile intramontane, situate pe cursul Timi-
şului superior, Bistrei, Cernei şi Nerei, este vorba de depresiunile Caran-
sebeş-Mehadica şi Almăj. Este interesant faptul că doar trei din cele opt
districte privilegiate bănăţene au "găzduit" principalele posesiuni funciare
ale celor şapte familii nobile bănăţene, acestea fiind districtele Caransebeş,
Mehadia şi Almăj. Chiar şi în cadrul acestor districte, repartizarea în
teritoriu a familiilor nobile este dispusă inegal, cea mai mare concentrare
cunoscând-o districtul Caransebeş, localizat geografic pe cursurile Bistrei şi
Timişului superior, în depresiunea Caransebeş-Mehadica, având o suprafaţă
aproximativă de 3000 kmp . În acest spaţiu istorico-geografic şi-au disputat
13
posesiunile cinci dintre cele şapte familii române de vază ale Banatului -
este vorba de familiile Bizerea (cu posesiunile sale de pe Valea Bistrei şi a
Pogănişului), Fiat de Armeniş (în sudul districtului, pe cursul superior al
Timişului), Măcicaş şi Mâtnic (în nordul şi vestul districtului, la ieşirea
Timişului din depresiunea Caransebeş-Mehadica) şi Racoviţă (în partea
centrală a districtului, în imediata apropiere a Caransebeşului).
Celorlalte două familii rămase le regăsim stăpânirile în districtele
Mehadia şi Almăj după cum urmează: în districtul Mehadiei, situat în pre-
13
Marius Bizerea, C-tin Rudneanu, Consideraţiuni istorico-geografice asupra districtului
autonom al Caransebeşului în evul mediu, în Studii de istorie a Banatului, Timişoara,
1969, p. 10.
160
lungirea depresiunii Caransebeş-Mehadica până aproape de cursul Dunării 14
s-au aflat posesiunile familiei Deş de Temeşel, iar în districtul Almăjului,
localizat în depresiunea cu acelaşi nume pe cursul Nerei 15 , s-a constituit
patrimoniul funciar al familiei Gârlişte din Rudăria.
În decursul timpului, tendinţele fireşti şi evidente ale unor familii
nobile bănăţene de a-şi extinde stăpânirile funciare au făcut ca adesea să le
întâlnim în posesiunea unor pământuri aflate în afara districtelor de obârşie.
Astfel, familii ca Măcicaş, Fiat ori Gârlişte sunt atestate ca beneficiind de
unele moşii din districtul Mehadiei, după cum familiile Bizerea şi Deş de
Temeşel sunt dăruite de regalitatea maghiară cu posesiuni în comitatul
Timiş, ca recompensă pentru remarcabilele servicii militare prestate în
luptele cu otomanii.
Marea densitate a familiilor nobile dezvoltate în perimetrul districtului
Caransebeş a generat nu puţine conflicte de proprietate însă, adesea,
stăpânirea în condivizionalitate a fost soluţia aleasă pentru a asigura o
continuitate a stăpânirii în cadrul aceleiaşi familii sau a unor familii înrudite
(cum este cazul familiilor Mâtnic şi Măcicaş, care se presupune că provin
din acelaşi trunchi genealogic) 16 . Frecvente sunt şi înfrăţirile pe moşie între
două familii distincte, cu scopul de a asigura succesiunea în cadrul stăpânirii
posesiunilor înfrăţite în cazul stingerii neamului uneia dintre părţile con-
tractante. Putem oferi exemplul înfrăţirii pe moşie încheiate între familiile
Bizerea şi Racoviţă în 1458 17 sau pe cel al familiilor Mâtnic şi Fiat de
Armeniş care încheie un act asemănător în 146?1 8 •
O problemă esenţială a rolului pe care această feudalitate locală l-a
jucat în cadrul comunităţii româneşti bănăţene o constituie ascendenţa sa
cnezială, datând din perioada premergătoare pătrunderii maghiare în Tran-
silvania şi Banat. De fapt, actualmente nu ne putem explica existenţa
nobilimii române din Banat (dar şi din Maramureş ori Haţeg), aşa cum apare
ea în documente începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-iea, dacă
nu acceptăm ideea anterioarei sale existenţe cneziale, ce presupunea, con-
form mărturiilor documentare, atât calitatea de posesor de pământ şi
14
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989, p. 50.
15
M. Bizerea, C-tin Rudneanu, op.cit., p. 9.
16
T. Popa, op. cit., p. 527.
C. Feneşan, Documente medievale„., p. 38.
17
18
Hurmuzaki, op. cit., 11/2, p.176. nr. 155.
161
oameni, cât şi
dreptul de jurisdicţie asupra statelor cneziale. A ne imagina că
pătrunderea maghiară a nivelat toate structurile sociale româneşti, aşezând
deasupra lor o suprastructură nouă nu justifică ascensiunea nobilimii
române bănăţene. Din acest punct de vedere, evoluţia neîntreruptă a unei
părţi a cnezimii române din Banat pe calea înnobilării este neîndoielnică.
Stratificarea cnezimii române din Banat, desprinderea din cadrul ei a
unei categorii destul de numeroase de cnezi nobili a urmat, în general, un
proces obiectiv în raport cu structurile social-politice şi economice feudale
generale. În primul rând, noul său statut de proprietari pleno iure„. perpetuo
et irrevocabiliter caracteriza categoria cnezilor nobili spre deosebire de cea
a cnezilor comuni, nerecunoscuţi oficial de regalitate în stă~ânirile lor, înca-
drând-o din punct de vedere juridic în rândul nobilimii 1 . Chiar dacă, la
început, diferenţa dintre cnezul recunoscut oficial în posesiunile sale şi
înnobilat pentru merite deosebite şi cnezul nerecunoscut oficial nu putea fi
prea mare, deoarece ambii porneau de la aceleaşi realităţi tradiţionale româ-
neşti, cu timpul, statutul lor social-juridic diferă în mod vizibil. În timp ce
prima categorie a urcat treptele ierarhiei feudale pentru a face parte din
nobilimea mică şi mijlocie (mai rar din marea nobilime) a regatului, cei din
a doua categorie vor continua să rămână în starea lor de ignobiles pentru a
decade cu timpul, unii dintre ei chiar în rândul iobagilor în urma procesului
de uzurpare a pământurilor cneziale de către regalitate sau de către marea
nobilime.
Revenind la exemplele oferite de principalele familii nobile române
bănăţene, din documentele păstrate putem constata trei cazuri distincte:
familii în cadrul cărora filiaţia cnez - cnez nobil este fără echivoc reflectată
documentar, familii în cazul cărora putem face doar legături documentare
ipotetice între cele două momente şi familii în cazul cărora situaţia ante-
rioară, de cnezi, nu este surprinsă de informaţia documentară, bănuim că
datorită pierderii documentelor pe parcursul veacurilor.
În prima categorie sunt incluse familiile Deş de Temeşel şi Mâtnic de
Ohaba-Mâtnic, în cazul lor trecerea de la statutul de cnezi la cel de cnezi
nobili fiind relevantă. De altfel, familia Deş de Temeşel ne oferă situaţia
clasică în care o familie cnezială este recunoscută oficial de către regalitate
în posesiunile sale pe care le-a stăpânit şi le stăpâneşte în baza vechiului
drept cnezial românesc (în 1387), pentru ca mai apoi, ea să fie întărită în
Şt. Pascu, op. cit., I, p. 205.

19
162
aceleaşi stăpâniri în calitate de familie nobilă (în 1390) 20 . În cazul familiei
Mâtnic, aceasta apare pentru prima dată documentar la mijlocul secolului al
XIV-iea, în 1352, ca familie cnezială, populând un teritoriu pustiu având
acordul regalităţii, pentru ca în 1376 ea să fie semnalată ca familie nobilă cu
prilejul unui conflict cu locuitorii oraşului Caransebeş .
21
Alte familii nobile ne dau doar posibilitatea unei ipotetice reconstituiri

documentare a ascendenţei lor cneziale datorită irelevanţei documentelor.
De exemplu, familia Gârlişte de Rudăria prezintă un interesant caz de
evoluţie în decursul secolelor XIII-XV. În 1256 un Iacob Gerlize din Banat
(în legătură cu care putem doar presupune că a aparţinut familiei în cauză,
fără a avea deplina certitudine) este dăruit de regele Bela IV cu o moşie
pentru meritele sale militare, aceasta fiind cea mai timpurie informaţie
documentară din întreaga evoluţie istorică a cnezimii şi nobilimii române
bănăţene. O altă atestare a unui membru al familiei datează abia de la
sfărşitul secolului al XIV-iea, din 1380, când un alt Iacob de Gârlişte este
pomenit ca având deja statutul de nobil. Desfăşurarea coerentă a infor-
maţiilor documentare o întâlnim abia de la sfârşitul secolului al XV-iea (din
1484), când nobilii de Gârlişte sunt reconfirmaţi de rege în posesiunile lor,
despre care se spune că le-au stăpânit şi strămoşii lor în vechime 22 . În cazul
familiei Măcicaş din Tincova, istoricii presupun că descendenţii cnezului
Struza (sau Sturza), atestaţi în anul 1370 ca primind două posesiuni la
izvoarele râului Mâtnic, sunt aceiaşi cu nobilii de Măcicaş prezenţi începând
cu anul 1411 în genealogia familiei 23 .
Ultimele trei familii nobile bănăţene apar documentar direct ca familii
nobile, după cum urmează: familia Bizerea în 1429 24 , familia Racoviţă în
1448 25 şi familia Fiat de Armeniş în 145226 . Faptul în sine nu are relevanţă
deoarece, în cazul tuturor acestor familii, documentele vorbesc de stăpâniri
anterioare, strămoşeşti, care nu puteau fi decât cneziale iniţial. Dacă
momentul înnobilării lor nu este surprins documentar, acest fapt se dato-
20
Hurmuzaki, op.cit., 112, p. 300 şi 331, nr. 204 şi 270.
21
Ibidem, p. 28, nr. 21; p. 235, nr. 162.
22
Ibidem, I, p. 278, nr. 205; p. 271, nr. 209; 11/2, p. 283, nr. 254.
23
Ibidem, 112, p. 167, nr. 130; p. 478, nr. 397.
24
Ibidem, p. 561, nr. 468.
25
Ibidem, p. 748, nr. 619.
26
Ibidem, 11/2, p. 11, nr. 9.
163
rează, după câte presupunem, pierderii actelor de posesiune, reconfirmarea
lor ulterioară de către regalitate consemnând statutul lor social-juridic din
acel moment istoric.
Practic, procesul înnobilării unei mari părţi a cnezimii române bănă
ţene a fost determinat de contextul social-politic al anului 1366, an în care
regalitatea maghiară a adoptat o nouă atitudine, mult mai restrictivă, faţă de
posesorii tradiţionali de pământuri, în încercarea de a nivela structurile
sociale existente conform normelor feudale clasice occidentale, încercare
conjugată cu accentuarea ofensivei catolicismului asupra ortodoxismului.
Materializarea acestor tendinţe s-a realizat prin diploma regală emisă de
Ludovic I ( 1342-1382), care a interzis stăpânirea de pământuri pentru cei
care nu erau nobili recunoscuţi prin diplome oficiale şi catolici 27 •
Situaţia externă din ce în ce mai critică, cauzată de avansul pericolului
otoman, a făcut ca aceste măsuri să nu poată fi aplicate în litera şi spiritul
acestei legi, bazându-ne afirmaţia pe realitatea că această mică feudalitate
locală, ce trăia la graniţa sudică a regatului, trebuia cooptată în lupta pentru
apărarea acestor fruntarii, tot mai des atacate de puterea otomană. De acum,
interese comune vor îndruma regalitatea şi această feudalitate bănăţeană în
găsirea unor căi de mijloc în relaţiile dintre ele: puterea centrală avea nevoie
de oameni siguri şi interesaţi în apărarea graniţelor sudice ale regatului, iar
această nobilime, de tradiţie cnezială, avea nevoie de o regalitate puternică,
în măsură să o susţină şi să îi confere noi privilegii şi posesiuni 28 . Perioada
în care numărul înnobilărilor cnezimii române bănăţene a cunoscut o evo-
luţie fără precedent a fost epoca lui Iancu de Hunedoara, cel care şi-a bazat
o mare parte a acţiunilor sale militare antiotomane pe fidelitatea şi compe-
tenţa contingentelor militare române bănăţene, conduse de nobilii şi cnezii
români 29 , fiecare familie nobilă bănăţeană aducându-şi aportul său în
susţinerea eforturilor puterii centrale în lungul şir de campanii îndreptate
împotriva expansiunii otomane.
27
Maria Holban, Deposedări şi judecăţi în Banat pe vremea angevinilor (1361-1378), în
Studii şi materiale de istorie medie, V, 1962, p. 57; Vezi şi I.A. Pop, op. cit„ p. 21.
28
Ioan Haţegan, Cnezii români în lupta antiotomană. Cnezii bănăţeni şi hunedoreni în
luptele lui Iancu de Hunedoara. Atestări documentare 1439-1453), în Sargetia, 1979
(XIV), p. 229.
29
Hunedoara, în Studii şi cercetări de istorie, 1957, VII, nr.1-4, p. 54.
164
Procesul înnobilării s-a realizat, în fapt, fie prin donaţii iniţiale de noi
posesiuni cu titlu nobiliar, fie prin reconfirmarea în vechile stăpâniri strămo
şeşti pe baza unor noi donaţii. Astfel, proprietatea alodială românească,
devenită posesiune dependentă faţă de coroana regală, dobândeşte în timp
caracterul unui uzufruct tacit consimţit cu titlu ereditar însă grevat de anu-
mite obligaţii specifice lumii feudale. În virtutea acestui uzufruct, familiile
nobile bănăţene îşi exercită libertatea de a dispune de stăpânirile lor, pe care
le puteau transmite, moşteni, ipoteca sau vinde, ultimele două acţiuni fiind
subordonate totuşi dreptului de preemţiune 30 . A vând exemplul concret al
celor şapte familii nobile bănăţene, putem remarca faptul că aceşti cnezi
asimilaţi cu nobilii în formulele actelor ce constituie titlurile lor de proprie-
tate nu apar, în majoritatea cazurilor, ca mici proprietari rurali, ci ca proprie-
tari ai mai multor sate, uneori patrimoniul lor funciar fiind impresionant.
Comparându-le, se poate constata că cele mai prospere familii nobile bănă
ţene au fost familiile Fiat de Armeniş cu 40 de posesiuni, familia Bizerea cu
36 de posesiuni şi familia Măcicaş cu 33 de posesiuni. Celelalte familii au
stăpânit un număr mai modest de posesiuni: familia Gârlişte - 22 moşii,
familia Deş de Temeşel - 20 moşii, familia Mâtnic - 20 moşii iar familia
Racoviţă - 15 moşii. Desigur, cifrele sunt aproximative, ele depinzând în
exclusivitate de consistenţa informaţiei documentare care cu siguranţă că
prezintă o serie de lacune. Un fapt care vine să întărească ideea de stabilitate
şi perenitate a acestor nobili în stăpânirile lor ancestrak îl constituie
prezenţa în documentele de sfârşit de secol XVI şi început de secol XVII a
aceloraşi posesiuni cu care membrii unor familii au fost atestaţi în urmă cu
150-200 de ani. Oferim spre edificare un singur exemplu, restul fiind incluse
în tratarea individuală a fiecărei familii. Un document din anul 158031 în
care apar membri ai familiei Găman de Bizerea disputându-şi stăpânirile
comune din districtul Caransebeşului, reflectă faptul că aceste posesiuni
corespund întru totul acelora în stăpânirea cărora familia a fost atestată la
începutul secolului al XV-iea: Calova (1433), Bizere (1433), Piese (1448),
Ramna (1447), Vârciorova (1433), Glimboca (1433), Mal (1433), Ohabiţa
(1433), Mihălenţ (1433) şi Zlatinik (1433).
30
Dan Gr. Pleşia, La noblesse roumaine de Transili'anie. Structure et evolution, în Revue
31
C. Feneşan, op.cit., p. 60, nr. 16.
165
Abordarea genealogică a destinului acestor familii este tributară în
mod nemijlocit informaţiei documentare de care dispunem. Aceasta este
extrem de inegală atât în ceea ce priveşte reflectarea tuturor perioadelor
istorice în care feudalitatea română bănăţeană s-a format şi a evoluat, cât şi
referitor la diferitele problematici conţinute de documente. Dintre cele
aproximativ 300 de documente consultate, majoritatea covârşitoare se referă
la procese de drept public, legate de stăpânirea asupra pământului. Faptul în
sine decurge firesc din calitatea lor de stăpâni de pământ şi oameni căci, la
fel ca şi familiile nobile din Haţeg sau Maramureş, nobilii români bănăţeni
s-au adaptat repede noilor realităţi aflate sub pecetea ordinii feudale de tip
central-european. Ei vor stăpâni pământul uzând de dreptul regal şi de
documentul scris, îşi vor disputa posesiunile atât cu rudele, cât şi cu vecinii
sau cu încercările de imixtiune străină, încadrându-se pe deplin canoanelor
anarhiei feudale şi ale moralei nobiliare 32 • Cu siguranţă că principalul scop
al tuturor acţiunilor a fost pământul, deoarece stăpânirea lui ca cel mai
important mijloc de producţie le conferea o situaţie socială superioară în
evul mediu. Dan Gr. Pleşia caracteriza chiar înnobilarea ca fiind legată şi
condiţionată de stăpânirea unui pământ, în sensul că nu individul era
înnobilat, ci pământul, înstrăinarea lui ducând inevitabil la pierderea calităţii
de nobi1 33 . Din ceea ce ne indică documentele, este evident că a existat o
preocuparl? permanentă a nobililor români bănăţeni de a-şi conserva
posesiunile :::trămoşeşti, întâlnind cazuri în care membrii unor familii au
depus eforturi deosebite de a-şi păstra dreptul de stăpânire asupra pămân
tului pentru a nu fi ignobilaţi. Este cazul lui Ladislau de Bizerea care, în
1438, solicită şi obţine de la rege moşiile părinteşti confiscate tatălui său
pentru o prezumtivă infidelitate 34 , precum şi a lui Ladislau Fiat de Armeniş
care răscumpără în anul 1501 35 moşiile înstrăinate de fratele său Ludovic,
pentru ca mai apoi să-i recedeze jumătate din acestea, probabil pe aceleaşi
considerente.
32
Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop, Familia nobiliară românească Arca din Ţara
Haţegului (sfârşitul sec. XV - începutul sec.XVI), în Acta Musei Napocensis, XXI, 1984,
p. 221.
33
Dan Gr. Pleşia, op.cit., p. 209.
34
C. Feneşan, Familia românească Bizerea.„, p.271.
35
166
Cele şaptefamilii nobile bănăţene prezintă tipologii oarecum diferite
în modalităţile de manifestare şi afirmare în raport cu stăpânirea asupra
pământului. De pildă, familiile Mâtnic şi Măcicaş, extrem de numeroase pe
parcursul secolului al XV-iea, cu o multitudine de ramificaţii ale trunchiului
genealogic, se prezintă de obicei în grup în cadrul proceselor de stăpânire,
ca o consecinţă probabilă a extremei fărâmiţări a moşiilor patrimoniale între
membrii aceleiaşi familii, care le stăpâneau în condivizionalitate. Alte
familii, cum sunt bunăoară familiile Deş de Temeşel, Gârlişte de Rudăria ori
Racoviţă de Caransebeş, prezintă un arbore genealogic mult mai sumar,
raportat direct proporţional la numărul moşiilor deţinute, membrii acestor
familii apărând mai degrabă individual în documente decât în grupuri com-
pacte. Indiferent de lacunele documentare, este clar faptul că ele au fost
mult mai puţin numeroase decât celelalte reprezentante ale feudalităţii
locale a Banatului.
Familiile Bizerea de Caransebeş şi Fiat de Armeniş oferă un alt studiu
de caz; deşi numeroase, cu timpul se poate observa o polarizare a puterii şi
influenţei în cadrul nucleului familial în jurul unor membri care se bucurau
de apreciarea generală a familiei, dar şi de recunoaşterea meritelor lor de
către puterea centrală sau de către demnitarii locali. Asemenea personaje
(un Nicolae de Bizerea la mijlocul secolului al XV-iea, un George Găman
de Bizerea la începutul secolului al XVI-lea sau un Ladislau Fiat de
Armeniş, atestat în aceiaşi perioadă ca şi George Găman) devin principalii
apărători ai intereselor familiale, concentrând în mâinile lor şi ale descen-
denţilor lor principalele stăpâniri patrimoniale. Adeseori este adevărat că ei
au profitat de orice situaţie mai dificilă a unor rude pentru a le răscumpăra
dreptul de stăpânire în favoarea lor.
Reconstituirea genealogică a traiectoriei istorice a acestor familii
române nobile aparţinând Banatului medieval, începând cu a doua jumătate
a secolului al XIV-lea (de când datează primele atestări documentare) şi
până la mijlocul secolului al XVI-lea, ridică deseori probleme legate de
inconsecvenţa documentelor. Unele dintre acestea sunt extrem de generoase
în a preciza detaliat, pe lângă numele principalilor beneficiari, întreg şirul
descendenţilor şi al condivizionalilor în stăpânirea anumitor moşii, însă
numărul lor nu este foarte mare. Alte documente dovedesc neclarităţi în
ceea ce priveşte raporturile de rudenie, fapt care ne-a determinat să plasăm
anumite filiaţii sub semnul ipoteticului. De multe ori lipsesc verigi docu-
mentare importante care ar putea face legătura cu o ramură familială sau
167
alta. Derutant este şi faptul că în cadrul aceleiaşi familii apar nume similare
la mai mulţi membri colaterali şi, în cazul în care ascendenţa paternă nu este
clar delimitată, reconstituirea exactă a arborelui genealogic este dificilă.
O altă limită a încercărilor de reconstituire genealogică a profilului
diferitelor familii nobile bănăţene este generată de absenţa, în mare măsură,
a descendentelor pe linie feminină, fapt de altfel explicabil în contextul
social-juridic medieval. Este ştiut faptul că, în conformitate cu tradiţiile
succesorale proprii clasei feudale, fetele erau excluse de la moştenirea bunu-
rilor imobile, având doar dreptul la un sfert din valoarea moştenirii, în bani
nu în natură, drept de moştenire cunoscut în epocă sub numele de quarta
puellaris 36 . Se asigura astfel perpetuarea privilegiului masculinităţii, care a
urmărit rămânerea moştenirii în stăpânirea descendenţilor pe linie bărbă
tească ai nobilului decedat, descendenţi capabili să presteze regalităţii cre-
dincioase slujbe, îndeosebi militare. Cu toate aceste delimitări succesorale
restrictive, în cadrul familiilor Fiat de Armeniş şi Bizerea de Caransebeş, la
sfârşitul secolului al XV-iea şi începutul secolului al XVI-iea, succesiunea
pe linie feminină este acceptată, ba chiar solicitată regelui de către unii
nobili din cadrul acestor familii, regele fiind singurul care putea să transfere
dreptul de succesiune masculină asupra fetelor 37 . Se ştie astfel că în cadrul
unei înfrăţiri pe moşie ce a avut loc în anul 1458 între reprezentanţi ai
familiilor Bizerea şi Racoviţă, în cazul primei familii documentul atestă
dreptul de succesiune acordat atât fiilor cât şi fiicelor, în timp ce în cazul
familiei Racoviţă moştenirea a fost permisă numai pe linie masculină 38 . De
asemenea, există şi exemplul descendentelor familiei Fiat de Armeniş care,
la începutul secolului al XVI-iea, reuşesc să-şi impună dreptul de stăpânire
asupra moşiilor părinteşti în condiţiile în care nu au existat moştenitori
direcţi pe linie masculină. De fapt, această reuşită s-a fundamentat pe un
document regal emis în primii ani ai secolului al XVI-iea, prin care
Vladislav II acorda, la cererea nobilului Ladislau Fiat de Armeniş, dreptul
de a transmite posesiunile sale moştenitorilor de ambele sexe 39 .
36
Istoria dreptului românesc, I, Bucureşti, 1980, p. 530.
Şt. Pascu, Voievodatul.... III, p. 38.
37
38
C. Feneşan, Documente medievale„ .• p. 38.
39
Hurmuzaki, op.cit., II/4, p. 56, nr. 33; Vezi şi I.A. Pop, op.cit., p. 149.
168
Prezenţadescendentelor acestor familii nobile permite, atunci când
este constatată documentar, stabilirea existenţei unor relaţii de rudenie între
principalele familii bănăţene, un exemplu concludent fiind cel al familiei
Fiat de Armeniş care, la începutul secolului al XVI-lea, a contractat căsă
torii cu reprezentante ale familiilor Racoviţă şi Gârlişte. De fapt, urmărind
în mare evoluţia acestor familii după jumătatea secolului al XVI-lea, consta-
tăm faptul că ele sfârşesc prin a se înrudi unele cu altele, realitate explica-
bilă de altfel deoarece, în condiţiile în care ele reprezentau principala feuda-
litate în acea zonă, căsătoriile s-au realizat în primul rând între parteneri
egali ca rang şi poziţie socială.
Revenind la oferta documentară de care am beneficiat, un număr
relativ mare de documente prezintă reprezentanţii acestor familii ca partici-
pând constant în cadrul forurilor de judecată locale (adunările generale ale
nobililor şi cnezilor români), ce au funcţionat în Banat cu o remarcabilă
frecvenţă pe parcursul secolelor XIV-XVI. Conduse fie de reprezentanţii
locali ai administraţiei statale (bani, vicebani, comiţi, castelani), fie de
însuşi regele Ungariei sau voievodul Transilvaniei, aceste instanţe judecă
toreşti au fost chemate să judece în probleme extrem de complexe, de la
adeverirea dreptului de proprietate ereditară a unui nobil român, la confis-
cări împotriva unor nobili sau cnezi români învinuiţi de infidelitate, precum
şi revizuirea unor procese de trădare sau reclamarea unor cazuri de omor.
Fapt important, hotărârile acestor adunări s-au materializat în documente cu
valoare probatorie, îndeosebi datorită faptului că, încă din secolul al XV-lea,
Caransebeşul (locul predilect de întâlnire al acestor scaune de judecată) a
fost înzestrat cu sigiliu propriu40 , însă sunt dese cazurile în care nobilii
români chemaţi să participe în cadrul acestor instanţe au contribuit la întă
rirea unor hotărâri judecătoreşti prin utilizarea sigiliilor proprii, însemne ale
statutului lor social-juridic nobiliar.
De altfel, ascensiunea şi consolidarea poziţiilor acestor feudali locali
s-a concretizat începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, membri
ai diferitelor familii nobile bănăţene fiind desemnaţi să ocupe dregătorii de
frunte la nivelul districtelor bănăţene. În listele care conţin numele banilor
de Severin întocmite de Pesty Frigyes şi Ioan Cavaler de Puşcariu întâlnim
40
I.A. Pop, op.cit., p.150; Viorel Achim, O instituţie românească în Banatul medieval:
adunările obşteşti din districte, în Revista de istorie. 1988, 41, nr. 2, p. 191-203.
169
numele lui: Ştefan şi Mihail de Mâtnic (1467), Petru "Tarnok" de Măcicaş
şi Iacob de Gârlişte (1495-1502), Iacob de Gârlişte (1502-1508) sau Nicolae
de Gârlişte (1520-1521) 41 . De asemenea, în funcţia de castelan de
Caransebeş sunt pomeniţi Nicolae Găman (1529-1531), Martin de Racoviţă
şi Francisc Fiat de Armeniş (1531-1540), Ladislau de Bizerea împreună cu
Andrei de Bizerea (1543), Gabriel Gârlişte (1546-1548) şi Francisc de
Măcicaş (1552) 42 . Semnificativ este faptul că unii nobili români bănăţeni au
dobândit, graţie deosebitelor servicii militare aduse regalităţii, dregătorii în
afara spaţiului bănăţean, cunoscut fiind exemplul lui Nicolae de Bizerea,
atestat în 1448 ca şi castelan de Bran 43 ori al lui Petru Deş de Temeşel care,
în 1479, a exercitat funcţia de comite de Maramureş alături de localnicii
Simion Bizău şi Ladislau Mare .
44
Cele mai puţine documente se referă la confesiunea acestor familii

nobile bănăţene, astfel încât este dificil să încercăm o clasificare categorică a
familiilor care au trecut la catolicism sau a celor care şi-au păstrat credinţa
ortodoxă. Este cert faptul că prozelitismul catolic în rândul comunităţilor
româneşti transilvane şi bănăţene, cu principalele sale momente de vârf (anii
1366, 1428 şi 1439) a modificat într-o oarecare măsură structura confesio-
nală a lumii feudale bănăţene, constrânsă să se adapteze cerinţelor care
impuneau religia catolică oricărui posesor de pământuri. Din câteva docu-
mente ştim că membri ai familiilor nobile Bizerea, Fiat, Gârlişte, Măcicaş şi
Mâtnic au îmbrăţişat la un moment dat ritul catolic, însă nu putem şti dacă
acest fapt s-a datorat unor convingeri spirituale sau unei constrângeri de
ordin social-politic. Doar în cazul familiilor Deş de Temeşel şi Racoviţă nu
posedăm nici un document care să ateste o asemenea apartenenţă religioasă,
însă documentele nu lasă să se întrevadă întotdeauna care a fost religia
beneficiari lor. Considerăm însă că relaţia confesionalitate-etnie trebuie
redimensionată, astfel încât să nu se creeze impresia că, prin trecerea la
41
Pesty Frigyes, A Szoreny bansag„., II, p. 284-292; Ioan Cavaler de Puşcariu, op.cit., p.
12.
42
Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului de Severin, partea II, Caransebeş, 1900-1902, p.
28.
43
I. Haţegan, Pavel Chinezu, Timişoara, 1994, p. 46.
44
Ioan Drăgan, Românii din Transilvania în lupta antiotomană din a doua jumătate a sec.
XV, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie, Cluj-Napoca, XXVII, 1985-1986, p.
75.
170
catolicism, aceşti nobili s-au rupt definitiv de masa comunităţii româneşti.
De fapt, putem bănui că mulţi nobili români au adoptat noul rit doar din
nevoia de a-şi păstra neatinse posesiunile strămoşeşti, ceea ce ne determină
să ne întrebăm cu câtă fidelitate şi convingere spirituală au practicat ei
efectiv noua confesiune. Oricum, ortodocşi sau catolici, aceşti nobili -
grupaţi în câteva mari familii - nu înceteză să fie români, fapt atestat clar de
45
informaţia documentară a vremii •
În lucrarea de faţă ne-am propus să abordăm exemplul principalelor
familii nobile române bănăţene care s-au bucurat de mai puţină atenţie din
partea istoriografiei, ceea ce nu înseamnă însă că ele au jucat un rol mai
puţin important în spaţiul bănăţean. De altfel, privite în ansamblul lor,
familiile nobile bănăţene îşi au o identitate proprie, constituită pe baza unor
prevalenţe ale domeniilor de afirmare. Astfel, în timp ce familii ca Bizerea,
Deş de Temeşel, Măcicaş sau Mâtnic par a se impune în primul rând prin
meritele lor militare, familiile Gârlişte şi Racoviţă îşi marchează însemnă
tatea ocupând mai ales funcţii la nivelul Banatului cărăşan. Cât despre
familia Fiat de Armeniş, ea constituie modelul unei familii dominate de
ambiţia sporirii permanente a patrimoniului funciar, uneori chiar în detri-
mentul altor familii nobile. De altfel, cu cele aproape 40 de moşii stăpânite,
familia Fiat a fost cea mai prosperă familie nobilă bănăţeană, în cursul
secolelor următoare (XVII-XVIII) pătrunzând în rândurile marii nobilimi
transilvănene.
Înainte de a trece la prezentarea detaliată a evoluţiei familiilor nobile
române bănăţene se mai impune o singură observaţie; urmărind în general
afirmarea acestor nobili români pe parcursul secolelor, remarcăm o intere-
santă situaţie cronologică: unele familii nobile şi-au început ascensiunea
încă de la sfârşitul secolului al XIV-iea (familiile Măcicaş, Mâtnic, Deş de
Temeşel), având deci o evoluţie "timpurie", în timp ce alte familii (Gârlişte,
Racoviţă, Fiat) s-au afirmat mai târziu, începând cu a doua jumătate a
secolului al XV-iea, pentru a atinge apogeul evoluţiei lor în secolul al XVI-
lea. Desigur, această delimitare a rezultat din ceea ce documentele lasă să
transpară în plan cronologic. Opinăm însă că, indiferent de momentul primei
atestări documentare, evoluţia tuturor acestor familii a urmat o traiectorie
45
Adrian A. Rusu, Viaţa religioasă a Haţegului în secolele XV-XVI. Câteva consideraţii, în
Mitropolia Banatului, septembrie-octombrie, 1988, nr. 5, p. 36.
171
comună, de la stadiul de familii cneziale româneşti la cel de familii înno-
bilate de către regalitatea maghiară prin recunoaşterea oficială a statutului
lor de feudali locali.
VI.2. Evoluţia familiei Bizerea de Caransebeş.
În galeria familiilor nobile române bănăţene, Bizereştii se numara

printre numele cele mai sonore ale acestei feudalităţi locale. Originară din
districtul Caransebeş, familia a împrumutat numele de la una din princi-
palele sale stăpâniri - localitatea Bizere, aflată în imediata apropiere a
Caransebeşului. Cu un patrimoniu funciar semnificativ, de aproximativ 36
de moşii, familia de Bizerea s-a numărat printre cele mai înstărite familii
nobile bănăţene. În marea lor majoritate, posesiunile Bizereştilor s-au
concentrat pe valea Bistrei şi a Pogănişului, la est şi sud-est de Caransebeş,
deşi familia a mai stăpânit la un moment dat şi moşii în comitatul Timiş sau
în districtul Bârzava (vezi Anexa 1).
Spre deosebire de familiile nobile Deş de Temeşel, Măcicaş sau
Mâtnic, familia Bizerea apare în plan documentar direct ca familie nobilă în
anul 1429, fără a putea astăzi reconstitui întreaga ei ascensiune în ierarhia
feudală bănăţeană. În cazul familiilor sus amintite, documentele păstrate
permit reliefarea originii lor cneziale, cât şi a procesului de trecere de la
statutul de cnezi recunoscuţi în mod tacit de autoritatea regală ca stăpâni de
pământuri la cea de cnezi înnobilaţi, recunoscuţi oficial prin diplomă regală.
În mod cert, familia Bizerea îşi are rădăcinile în secolele anterioare urmând,
în linii mari, aceeaşi cale ca şi alte familii cneziale bănăţene, recunoscute cu
timpul ca familii nobile. Faptul că ea apare la începutul secolului al XV-iea
ca familie nobilă, având posesiuni bine determinate pe care şi le dispută sau
asupra cărora este întărită prin noi donaţii, ne îndreptăţeşte să susţinem o
asemenea afirmaţie. De altfel, impresia creată este aceea a unei revelări
documentare relativ târzii, dar care surprinde ascensiunea acestei familii în
plină desfăşurare.
Debutul documentar al Bizereştilor este, de altfel, extrem de con-
vingător, membri ai acestei familii dobândind în anul 1429 o curte în oraşul
Caransebeş din partea regelui Sigismund de Luxemburg drept recompensă
172
pentru serviciile credincioase ale lui Lado, Nicolae şi Iacob de Bizerea, cu
deosebire în luptele de sub cetatea Golubăţ46 • Beneficiarii acestei danii se
presupune a fi veri după tată, conform tabelului genealogic alcătuit de Ioan
Cavaler de Puşcariu , la care subscriem cu unele rezerve. Destul de confuz
47
este gradul de rudenie dintre Lado de Bizerea şi Nicolae de Bizerea, două

personaje influente în epocă, ale căror poziţii divergente la un moment dat
au generat o serie de procese semnificative pentru reliefarea naturii relaţiilor
de stăpânire a pământului între membrii aceleiaşi familii. Pe de-o parte
Lado, fiul lui Ladislau, fiul lui Pete, recompesat în 1429 de către rege pentru
serviciile sale militare deosebite pentru ca, probabil câteva luni mai târziu,
el să se refugieze în Ţara Românească şi, sub acuzaţia de infidelitate, acelaşi
rege să-i confişte moşiile pentru a le dărui rudei sale, Nicolae de Bizerea,
militar al curţii regale şi familiar al lui Iancu de Hunedoara, personaj de
mare influenţă în cadrul districtului Caransebeş şi al Banatului în general.
Documentul din 1429 nu este suficient de concludent dacă Lado şi Nicolae
sunt fraţi (aşa după cum apare la Ştefan Pascu 48 , Costin Feneşan 49 sau Petru
Bona 50 ) sau Lado este unchiul dinspre tată al lui Nicolae (aşa cum sugerează
Ioan Cavaler de Puşcariu). Am opta însă pentru a doua variantă din raţiuni
de ordin cronologic: acel Lado şi presupuşii săi fraţi Ladislau (posibil
Laheci), Ioan şi Petru Viteazul nu mai apar după 1429 decât atunci când se
defineşte ascendenţa paternă a urmaşilor lor, fapt care ne determină să
credem că nu mai erau în viaţă. În acelaşi timp, Nicolae de Bizerea continuă
să apară documentar până în jurul anului 1475, la fel ca şi Ladislau, fiul lui
Lado, Petru, fiul lui Petru Viteazul sau un alt Ladislau, fiul lui Ioan de
Bizerea, aceşti nobili fiind probabil veri primari după tată.
De fapt, cauza lui Lado de Bizerea a fost preluată, după 1429, de fiul
său Ladislau, care va deschide seria proceselor de succesiune asupra
moşiilor confiscate tatălui său pentru presupusa infidelitate, în cadrul cărora
îl va avea ca principal oponent pe Nicolae de Bizerea, cel care beneficiase
de pe urma dizgraţiei în care a căzut Lado de Bizerea. Contextul în care s-au
46
Hurmuzaki, op. cit., 1/2, p. 561, nr. 468; Dragoş-Lucian Ţigău, Familia Bizerea-Găman
în secolele XV-XVII, în Banatica, 1512, 1999, p. 57.
47
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit., p. 28.
48
Ştefan Pascu, Rolul cnezilor ... , p. 54.
49
Costin Feneşan, Familia românească Bizerea ... , p. 270.
50
Petru Bona, Biserica medievală din Caransebeş, Caransebeş, 1933, p. 38.
173
desfăşurat aceste evenimente readuce în discuţie situaţia anilor 1429-1432,
ani în care s-a desfăşurat experimentul teuton, impus bănăţenilor de către
puterea centrală. Astăzi este binecunoscut faptul că acest implant militar
artificial în sistemul de apărare al Banatului a eşuat lamentabil şi datorită
rezistenţei aproape totale a comunităţii cnezilor şi nobililor români bănăţeni
care refuză să recunoască autoritatea lui Nicolae de Radwitz, marele
maestru al Ordinului cavalerilor teutoni 51 . Semnificativ este refuzul în bloc
al cnezilor nobili din districtul Almăj de a accepta autoritatea judecătorească
a lui Nicolae de Radwitz într-o problemă de deposedare funciară intervenită
în anul 1430, ei apelând direct la autoritatea regală, după cum aveau drep-
tul52. Aceste evenimente este foarte probabil că au influenţat destinul lui
Lado de Bizerea, deoarece se ştie că el a fost declarat infidel faţă de rega-
litate datorită faptului că s-a refugiat în această perioadă în Ţara Româ-
nească, la curtea lui Dan II. Această acţiune a nobilului bănăţean, deloc
singulară în contextul acelor vremuri, pare a fi fost cauzată de insubordo-
narea sa faţă de autoritatea Cavalerilor Teutoni 53 . Dacă Nicolae de Bizerea,
cel care a beneficiat de pe urma acestei "dezertări" a fost implicat în aceste
evenimente sau nu, este dificil de precizat. Pesty Frigyes afirmă că el ar fi
54
formulat acuzarea împotriva lui Lado de Bizerea . Oricum, în 1433, regele
Sigismund de Luxemburg îi dăruieşte acestui militar al curţii regale şi lui
Laţcu (vărul său după tată) moşiile confiscate de la Lado de Bizerea, proba-
bil posesiuni strămoşeşti ale Bizereştilor: Bizere, Calova, Vârciorova,
'Zabadfalu, Rompina, Mal, Slatina, Glimboca (Novakfalva), Mihălenţ,
Valea, Lăţcani, Dănileşti, Apadia şi Ohâbiţa din districtul Sebeş 55 . Nu ştim
dacă Lado a avut posibilitatea de a se apăra faţă de această gravă învinuire.
Faptul că interesele familiei sale au fost preluate, câţiva ani mai târziu, de
către fiul său Ladislau sugerează probabilul său deces survenit imediat după
anul 1433.
51
Ioan Haţegan, Cavalerii teutoni în Banatul Severinului (1429 - 1435), în Tibiscus,
V, 1978, p. 193; Eugen Gliick, Date noi cu privire la prezenţa cavalerilor teutoni
la frontiera Banatului ( 1429-1437), în Revista istorică, III ( 1992), nr. 7-8, p. 790-79 l.
52
Ioan Aurel Pop, op. cit., p.129.
53
C. Feneşan, op. cit., p.270.
54
Pesty Frigyes, op. cit., p. 495.
55
174
În 1439 cazul "Lado de Bizerea" este redeschis de fiul acestuia,
Ladislau de Bizerea, care solicită regelui Albert al Ungariei să-i restituie
posesiunile confiscate tatălui său, deoarece acuzaţia de infidelitate formulată
împotriva acestuia a fost neîntemeiată 56 . Mai mult chiar, probabil sigur de
justeţea cererii sale, el a supus cazul spre adeverire comunităţii nobililor şi
cnezilor români din districtul Sebeş care, în 1439, se pronunţă în favoarea
repunerii în drepturi a urmaşului lui Lado de Bizerea57 .
În acelaşi an, conform uzanţelor de rigoare, comiţii de Timişoara
Emeric şi Ioan de Marczali şi Ladislau Hagimas de Beregsău, îl introduc pe
Ladislau, fiul lui Lado de Bizerea în posesiunea moşiilor confiscate tatălui
său, de faţă fiind nobilii şi nenobilii districtului Sebeş 58 : Nu este cunoscută
atitudinea lui Nicolae de Bizerea; se ştie doar că el a lipsit la o primă
întrunire a adunării nobililor şi cnezilor districtului, care a avut loc la 12
martie 1439, fiind necesară convocarea unui nou scaun de judecată peste
două săptămâni, la 26 martie 143959 . Dacă s-a împotrivit sau nu, acest lucru
ne rămâne necunoscut. Bănuim însă că atitudinea sa potrivnică, şi dacă ea a
existat, a fost nesemnificativă.
De altfel, în 1447, după ce Iancu de Hunedoara îl reconfirmă pe
Ladislau de Bizerea în posesiunile sale60 , membrii familiei Bizerea, probabil
toţi veri după tată, îşi vor reglementa neînţelegerile legate de stăpânirea în
condivizionalitate a moşiilor strămoşeşti. În faţa Capitlului din Arad mai
mulţi nobili români bănăţeni depun mărturie în favoarea lui Ladislau de
Bizerea, motivaţia fiind extrem de interesantă - pentru ca acesta să nu fie
ignobilat din lipsă de moşii 61 . Documentul din 1447 ne relevă însă şi o
anumită polarizare a intereselor în cadrul familiei Bizerea, existentă la
mijlocul secolului al XV-iea: de partea lui Ladislau apare Petru, fiul lui
56
Ibidem, p. 638, nr. 539.
57
Ibidem, p. 646, nr. 549; Victor Motogna, Banatul românesc în prima jumătate a veacului
al XV-iea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg (1395-1438), în Revista Institutului
Social Banat-Crişana, XIII, mai-august 1944, p. 467.
58
59
I.A. Pop, op. cit., p. 731, nr. 607.
60
61
175
Petru Viteazul de Bizerea, pentru ca de cealaltă parte să se situeze Nicolae,
fiul lui Ladislau Laheci şi un alt Ladislau, fiul lui Ioan de dicta Bizerea62 .
În anul următor, conflictul dintre Ladislau şi Nicolae de Bizerea,
deschis în urmă cu 15 ani, se va încheia, cele două părţi împăcându-se în
numele lor şi al rudelor lor în ceea ce priveşte împărţirea posesiunilor stră
moşeşti pe care părinţii lor le-au stăpânit în condivizionalitate cu siguranţă
încă din secolul anterior. Un ultim ecou al acestui conflict s-a manifestat în
anul 1475, când Capitlul din Cenad autentifică împăcarea dintre cei doi
nobili pomeniţi anterior în privinţa moşiilor Calova, Ramna de Sus, Ramna
de Jos, Glimboca, Slatina, Ohabiţa, Apadia, Bolvaşniţa, Mihălenţ, Lăţcani,
Piese, Henzerova, Warthalowa, Kethmyhelencz şi Sachyal (posibil Săcele).
Acum, cele două părţi apar împreună cu moştenitorii lor: Nicolae de Bizerea
cu fiii Gaşpar, George, Ioan şi Petru, iar Ladislau de Bizerea cu fiii George
şi Ladislau 63 , moştenitori care vor prelua responsabilităţile familiei la
sfârşitul secolului al XV-iea şi începutul celui următor.
În 1439 se distinge un Iacob, fiul lui Laţcu de Delineşti, despre care se
crede că a făcut parte din familia Bizereştilor64 . O dovadă în sprijinul acestei
afirmaţii o constituie faptul că moşiile în care el a fost întărit în chip de nouă
danie de către regele Albert - Delineşti, Szabadfalu, Apadia, Kysfalu,
Lăţcani, Striges şi jumătate din posesiunile Ilova de Jos şi Ilova de Sus -
65
fac parte din patrimoniul funciar al familiei Bizerea. Presupunem că el a fost

fiul lui acelui Laţcu de Bizerea care a primit în 1433, împreună cu Nicolae
de Bizerea, moşiile confiscate lui Lado de Bizerea.
Revenind la Nicolae de Bizerea, la mijlocul secolului al XV-iea
personalitatea sa se conturează drept una din cele mai marcante identităţi ale
lumii feudale bănăţene. Serviciile sale credincioase faţă de regalitatea
maghiară şi mai ales faţă de Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi
ulterior guvernator al Ungariei, au fost răsplătite în mod generos prin acor-
darea titlurilor de aulae regiae milites , egregius sau familiaris, cât şi prin
dăruirea de noi posesiuni, ce vin să se adauge stăpânirilor, numeroase deja,
ale Bizereştilor. Astfel, în 1433, Nicolae de Bizerea împreună cu nobilii
62
Hurrnuzaki, op. cit., p. 733, nr. 608.
63
Ibidem, 11/2, p. 231, nr. 209.
C. Feneşan, op. cit., p. 271; P. Bona, op. cit., p. 39.
64
65
176
români Mihail de Ciorna, Blasiu a lui Stoian de Ciorna şi Muşina a lui
Alexandru de Densuş primesc de la regele Vladislav I posesiunile Recaş şi
Zegehaza din comitatul Timiş, pentru meritul de a fi apărat singuri, doar cu
familiile lor, în decursul mai multor ani, castrele Severin, Orşova, Peech,
Zinecze, Caransebeş şi Mehadia, ocazie cu care au cheltuit suma de 5000 de
florini aur66 . Considerând această sumă ca un "împrumut" folosit pentru
apărarea regatului împotriva turcilor, regele le zălogeşte cele două moşii din
Timiş, rămase probabil fără posesori. Este interesant de remarcat faptul că
aceşti nobili, provenind din zone diferite (familiile Bizerea şi Ciorna din
Banat, iar familia Densuş din Haţeg) şi având propriile lor stăpâniri
îndepărtate unele de altele (familia Bizerea în districtul Caransebeş, familia
Ciorna în districtul Mehadia, iar femilia Densuş în Haţeg), se interferează
datorită unor scopuri militare comune, ajungând să stăpânească împreună
posesiuni într-o zonă diferită de cea de baştină.
Campania cea lungă din anii 1443-1444 îi oferă lui Nicolae de
Bizerea noi posibilităţi de afirmare. Participând la această campanie în
fruntea oamenilor săi, aşa cum a făcut-o şi în anii anteriori, el va fi răsplătit
de regele Vladislav I prin confirmarea dreptului de posesiune asupra
moşiilor Kusklya, Zăvoi, Valea şi Zylfa din districtul Caransebeş, pentru a
le stăpâni în aceleaşi condiţii şi îndeplinind aceleaşi servicii ca şi ceilalţi
nobili români bănăţeni. De altfel, cu această ocazie regele a făcut o caracte-
rizare elogioasă nobilului de Bizerea: El s-a distins în conflictele şi expe-
diţiile pe care Măria Sa, susnumitul Ioan Voevodul nostru le-a avut cu
perfizii turci păgâni, cei mai blestemaţi duşmani ai credinţei catolice şi ai
religiei creştine în părţile transilvane şi transalpine, unde a repurtat asupra
lor un glorios triumf În sfârşit, cu deosebire în cursul expediţiei celei noi în
care noi în persoană ne-am străduit, înaintând cu zar, în calitate de căpitan
peste nişte cete de luptători de-ai susnumitului voievod, prin întreaga Serbie
şi Bulgarie, până la hotarele părţilor Rumeliei, în toate ciocnirile pe care
le-am avut la înaintare şi la retragere, s-a aruncat între cei dintâi, în
mijlocul duşmanilor, săvârşind multe fapte de oştean viteaz şi s-a făcut
plăcut şi iubit Maiestăţii noastre 67 • Documentul vorbeşte în termeni elogioşi
66
Hunnuzaki, op. cit., 1/2, p. 685, nr. 579; I. Hategan, Pavel Chinezu .. , p. 43.
67
Hurmuzaki, op. cit., p. 710, nr. 591; I. Drăgan, Cnezii şi nobilii români pe vremea
Corvineştilor, în Nobilimea românească din Transilvania (Az erdetyi roman nemesseg),
177
despre acest nobil român, caracterizat ca fiind unul dintre familiarii voie-
vodului Transilvaniei (familiaris fidelis nostri Magnifici Johannis Waywode
nostri Transilvanensis). De asemenea, se mai precizează că aceste posesiuni
sunt conferite atât lui Nicolae de Bizerea, cât şi unor condivizionali, de
presupus că persoane care l-au însoţit în campaniile militare: Ladislau, fiul
lui Ioan de Bizerea (probabil vărul său), Dionisie, fiul lui Matei, Filip, fiul
lui Ladislau, Ladislau, fiul lui Dionisie de Valea şi Ioan, fiul lui Ioan de
Zylfa, după câte se poate constata, localnici ai moşiilor dobândite.
Aprecierea de care s-a bucurat acest nobil român în faţa lui Iancu de
Hunedoara se va materializa şi în anii următori, perioadă în care acesta din
urmă începe să-şi impună oamenii săi în posturi importante, acordând o
deosebită atenţie elementelor româneşti, pe al căror sprijin se bazează şi care
se văd acum propulsate în noi funcţii. În 1448 Nicolae de Bizerea este
amintit în calitate de castelan al cetăţii Bran 68 alături de alţi nobili români
pentru ca, doi ani mai târziu, în 1450, acelaşi Iancu de Hunedoara să-l
confirme în posesiunea curiei din Caransebeş, pe care regele Sigismund de
Luxemburg a dăruit-o cândva lui Lado de Bizerea69 •
În anii 1451-1452 este luată în discuţie stăpânirea asupra castrului
Dranko, reclamată de membrii familiilor Ciorna şi Bizerea. Acest castru,
identificat astăzi cu ruinele aflate în apropiere de localitatea Drencova70 , se
pare că a fost donat încă din 1439 de către regele Albert familiilor respec-
tive, însă actele de proprietate s-au pierdut în timpul invaziilor turceşti
(realitate frecvent întâlnită în lumea feudală românească bănăţeană). De
aceea, la cererea lui Mihail de Ciorna, ban al Severinului (în numele său, al
fratelui său Blasiu şi al fiului său Nicolae) şi al lui Nicolae de Bizerea, Iancu
de Hunedoara ordonă în 1451 adunării generale a celor şapte districte
româneşti să cerceteze veridicitatea celor susţinute de solicitanţi, după
Satu Mare, 1997, p. 118; Victor Motogna, Trecutul românilor din Banat În epoca lui
Ioan Hunyadi (1437-1457), în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, mai-
august 1944,p.555.
68
I. Haţegan, op. cit„ p. 46; Adrian-Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din
vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 216.
69
Hurrnuzaki, op. cit„ p. 763, nr. 617.
70
Ştefan Matei, Fortificaţiile de pe teritoriul Banatului În lumina izvoarelor scrise, în
Banatica, 1979, 5, p. 259.
l78
uzanţele vremii 71 . Aceasta, întrunită în februarie 1452 la Caransebeş, se
constituie în scaun de judecată al nobililor din cele şapte districte care a
certificat faptul că acest castru a fost într-adevăr donat numiţilor nobili de
Ciorna (trei părţi) şi lui Nicolae de Bizerea (o parte) 72 . Printre numele
nobililor participanţi la această adunare generală a districtelor bănăţene
întâlnim şi pe cele ale unor alte cunoscute familii nobile din Banat: Blasiu
de Gârlişte, Dionisie şi Ioan de Mâtnic sau Fiat de Armeniş.
În 1458, în faţa Capitlului din Arad s-a încheiat o înfrăţire pe moşie
între Nicolae de Bizerea şi Iacob de Racoviţă, menită să protejeze probabil
posesiunile lor de unele înstrăinări în afara familiilor în cauză 73 . Înţelegerea
s-a făcut de către Nicolae de Bizerea în numele său, al fiului său Nicolae şi
al tuturor rudelor sale pe linie masculină şi feminină, iar din partea familiei
Racoviţă de către Iacob, fiul lui Iacob de Racoviţă, în numele său şi al
rudelor sale de sânge pe linie bărbătească. Interesantă ni se pare această
deosebire de practică a transmiterii dreptului de posesiune în cadrul celor
două familii; în timp ce Bizereştii au acceptat şi dreptul de moştenire al
fetelor (fapt reliefat de documente ulterioare), familia Racoviţă preciza clar
că moştenirea se transmite doar pe linie masculină. În discuţie au fost puse
moşiile: Bizere, Alsofalw, Calova de Sus şi Calova de Jos, Alsoachowa,
Piese, Ramna, Mal, Glimboca şi Valea (ale familiei Bizerea) şi Racoviţa,
cele două Zobadfalw, Sthowarcha, Slatina, Var, Horzfalwa, Alsokezyn şi
Felsokezyn (ale familiei Racoviţă). Documentul mai preciza că cele două
familii urmau să le poată folosi şi să se bucure de ele cu deplină putere
ambele părţi din tată în fiu, din moştenitor în moştenitor, cu drept de veci... ,
iar în cazul în care una din părţi ar rămâne fără moştenitori de drept ori
aleşi, posesiunile să revină celeilalte părţi.
Probabil în virtutea acestei prevederi Nicolae de Bizerea va ocupa
puţin mai târziu posesiunile Racoviţeştilor, în contextul în care Ladislau,
fiul lui Iacob de Racoviţă (cel înfrăţit pe moşie cu nobilul de Bizerea) este
luat de copil prizonier de către otomani şi dus în captivitate 74 • Putem presu-
pune că acest Ladislau a fost unicul moştenitor al lui Iacob de Racoviţă
71
72
Ibidem, p. 11-14, nr. 8.
73
C. Feneşan, Documente medievale .. „ p. 38.
74
I. Haţegan, op. cit. p. 171.
179
(care probabil că decedase între timp), de vreme ce, profitând de incapaci-
tatea sa de a-şi administra bunurile, Nicolae de Bizerea s-a văzut îndreptăţit
să ia în stăpânirea sa acele moşii. Cert este că în 1485, revenit din captivi-
tate, Ladislau de Racoviţă îşi reclamă drepturile însă a fost refuzat de
Nicolae de Bizerea (pe care îl bănuim a fi fiul celebrului Nicolae de Bizerea,
deoarece este greu de presupus că acesta din urmă ar mai fi fost în viaţă în
acel an). În situaţia creată, nobilul de Racoviţă s-a adresat regelui Matia
Corvin care ordonă comitelui de Timişoara, Pavel Chinezu şi banilor de
Severin să convoace pe vecinii şi megieşii celor două părţi, precum şi
adunarea nobililor districtului Caransebeş în scaun de judecată pentru a
cerceta dacă Nicolae de Bizerea a ocupat pe nedrept moşiile lui Ladislau de
Racoviţă (este vorba de moşiile Racoviţa, Ohaba, Iaz, Var, Zkrocz-Scoarţa,
Kzyn-Axin şi Herzesthe) • În urma mărturiei scaunului de judecată în
75
favoarea pârâtului, regele decide excluderea din stăpânire a familiei Bizerea

şi redarea tuturor drepturilor de posesiune către Ladislau de Racoviţă 76 •
Sfârşitul secolului al XV-iea aduce cu sine afimarea unui alt membru
al familiei Bizerea - George Găman de Bizerea - fondator după câte se pare
al ramurii Găman din cadrul familiei respective, el preluând în secolul al
XVI-iea principalele atribuţii familiale, precum şi controlul asupra pose-
siunilor strămoşeşti ale Bizereştilor. Personaj tenace şi bine situat în lumea
feudală locală, acest Geoge Găman de Bizerea va lupta cu îndârjire la sfâr-
şitul secolului al XV-iea împotriva tuturor tendinţelor de înstrăinare a pose-
siunilor patrimoniale manifestate de rudele sale, aflate probabil în impas
financiar. Ascendenţa sa în cadrul familiei nu este foarte bine conturată; un
document din 1478 îl pomeneşte ca fiu al lui Ladislau Găman de Bizerea,
fără a face şi alte precizări. Astfel, acest Ladislau Găman ar putea fi fiul lui
Lado de Bizerea, atestat documentar în 1429, dar şi fiul lui Ioan de Bizerea,
conform documentului din 1447. Din confruntarea documentelor, înclinăm
să credem că acest George Găman a fost un continuator al ramurii
genealogice a lui Lado de Bizerea, prin fiul acestuia, Ladislau de Bizerea,
care am văzut că a redobândit pentru familia sa bunurile confiscate lui Lado
în 1433. Oricum, el a reprezentat veriga ce a legat generaţia veche a
Bizereştilor de ramura nouă, Găman-Bizerea.
75
76
Hurmuzaki, op.cit., p. 186, nr.257.
180
Prima apariţie în plan documentar a acestui nobil s-a produs în anul
1478 , an în care vicebanii Severinului, Iacob de Marga şi Rayn Voievodul
77
dovedesc faptul că, ţinând adunare cu nobilii din Caransebeş în urmă cu

şapte luni (octombrie 1477), în faţa adunării, George, fiul lui Ladislau
Găman de Bizerea a fost acuzat de nobilul Kopaz de Vad cum că ar fi dat
foc unei mori a pârâtului aflată pe valea Bistrei. Deoarece pârâtul a negat
orice vină, s-a recurs la legea veche şi recunoscută a tuturor districtelor
româneşti (iuxta antiquam et aprobatam legem districtum Volahicalium
universorum), conform căreia celui acuzat i se cerea să depună jurământ
alături de alte 12 persoane care să certifice că acesta nu se face vinovat de
incendiere. Nu cunoaştem decizia finală a adunării, important este însă fap-
tul că acest document vine să certifice încă o dată existenţa unei adunări
româneşti care judecă după legea românească, făcând apel la proba cu
jurători adeveritori 78 .
Şirul proceselor în care a fost implicat George Găman de Bizerea este
însă doar la început. În 1484 îl regăsim judecându-se cu văduva lui Ladislau
Lăţug în faţa vicebanilor Caransebeşului, Lazăr de Almăj şi Dragul, precum
şi a lui Andrei Waralyay, jude nobiliar, pentru dreptul feudal asupra ioba-
gului Petru Duşa79 . Anul 1489 consemnează o pricină oarecum diferită faţă
de veşnicele probleme legate de stăpânirea funciară, completând tabloul rea-
lităţilor complexe ce caracterizau feudalitatea română bănăti:ană. Acelaşi
George Găman de Bizerea îl chema în faţa vicebanilor de Severin pe nobilul
Mihail de Măcicaş şi pe mama acestuia, care zălogise în urmă cu 20 de ani o
cingătoare femeiască unui iobag al familiei Bizerea pentru suma de 7 florini
de aur, iobag care între timp decedase, astfel încât cingătoarea a revenit de
drept stăpânului său feudal 80 . Acesta, de teama de a nu o pierde în acele vre-
muri nesigure, încearcă să obţină răscumpararea ei de către familia nobilă de
Măcicaş, însă cei solicitaţi nu se prezintă, deşi au fost organizate trei scaune
de judecată. În cel de-al treilea, George Găman declară iar adunarea cer-
tifică prin document, că de acum înainte el va refuza să o mai înapoieze 81 .
77
Ibidem, p. 248, nr. 223.
78
79
Hurmuzaki, op. cit., p.282, nr. 253.
80
Ibidem, p.3 l l, nr. 275.
81
181
În ultimii ani ai secolului al XV-lea se observă că unii membri ai
familiei Bizerea încep să aibă probleme financiare, astfel încât sunt dispuşi
să-şi înstrăineze moşiile prin zălogire sau chiar vânzare în afara familiei.
Împotriva acestor tendinţe care puneau în pericol integritatea patrimoniului
funciar al Bizereştilor a luat atitudine acelaşi George Găman care, preva-
lându-se de dreptul de preemţiune, încearcă să recupereze moşiile înstrăi
nate, având fără îndoială o situaţie materială mult mai bună. Astfel, în 1491,
atunci când regele Vladislav II ordonă Capitlului din Arad să-l introducă pe
nobilul Ambrosie Literali de Merenye în posesiunea unor moşii din dis-
trictul Caransebeş pe care i le zălogise nobilul Nicolae de Bizerea (docu-
mentul vorbeşte de aproximativ 32 de moşii) 82 , Capitlul îl informează pe
rege că nobilul George Wak, pe alt nume Găman de Bizerea, stăpânind
aceste moşii în condivizionalitate, a plătit întreaga sumă pentru care au fost
zălogite aceste moşii, răscumpărându-le 83 .
În acelaşi an, un alt membru al familiei, Ioan de Bizerea, fiul lui
Ladislau de Bizerea, intenţionează şi el să înstrăineze moşiile stăpânite în
districtul Caransebeş, zălogindu-le lui Francisc, diacul de Czykowasarhel,
fapt care provoacă nemulţumirea condivizionalilor săi, care protestează
înaintea Capitlului din Cenad prin persoana nobilului Andrei Pleşca de
Comiat84 . De aceea, în 1492, vicebanii Severinului adeveresc protestul lui
George Găman de Bizerea în numele său şi al fiilor săi Ioan, Nicolae şi
Andrei, form•1lat împotriva lui Ioan de Bizerea, deoarece o parte din moşiile
pe care acesta din urmă intenţiona să le zălogească (Bizere, Calova, Plese,
Vârciorova, Ramna, Glimboca, Mal, Slatina, Mihălenţ, Apadia, Lăţcani,
Henzerova şi Zeche/) i se cuveneau condivizionalului său (probabil unchi
după tată) în baza dreptului de stingere a neamului 85 (de unde deducem că
acest Ioan de Bizerea nu avea urmaşi şi nici perspectiva de a-i avea în
viitor).
În 1491 sau 1492 se pare că ramura familiei descendentă a celebrului
Nicolae de Bizerea este pe cale să se stingă prin moartea fiului său Nicolae
(pomenit în 1458). Astfel s-ar putea explica eforturile vărului său, George
82
83
Ibidem, p. 322, nr. 287.
84
Ibidem, p. 323, nr. 288.
85
Pesty Frigyes, op. cit., p. l 06.
182
Găman de Bizerea (după cum este pomenit în 1493) de a recupera în folosul
său şi al ramurii descendente din Ladislau de Bizerea (vărul cunoscutului
Nicolae de Bizerea) posesiunile acestuia, care sunt pe punctul de a fi înstrăi
nate. Asistăm, în anii care urmează, la acţiuni complexe ale unui nobil
român care, uzând de dreptul său de protimisis, justificat de repetatele
înţelegeri survenite între înaintaşii săi privitor la stăpânirea în indiviziune a
moşiilor strămoşeşti, răscumpără, ia ca zălog ori preia asupra sa împru-
muturile contractate de rudele sale doar pentru a păstra intact patrimoniul
funciar.
Potrivit documentelor, între 1492 şi 1500, George Găman de Bizerea a
încercat să reglementeze o seamă de probleme intervenite ca urmare a
intersectării intereselor sale cu cele ale rudelor sale. În consecinţă, în ziua de
12 ianuarie 1492, în faţa adunării districtului Caransebeş, nobila doamnă
Elena, văduva lui Nicolae de Bizerea, zălogeşte lui George Găman şi fiilor
săi Ioan, Nicolae şi Andrei, jumătate din moşia Mal în schimbul sumei de 30
florini de aur, pe care George Găman a împrumutat-o cândva răposatului 86 .
În aceeaşi zi, cele două părţi rezolvă şi problema cuantumului de avere ce i
se cuvenea doamnei Elena din partea părinţilor săi şi care, în timpul vieţii
soţului său probabil fusese cumulată averii acestuia. Potrivit tradiţiei, sunt
aleşi 6 nobili ca arbitri, ei hotărând ca George Găman să plătească suma de
35 florini de aur drept compensaţie pentru bunurile care i-au revenit odată
cu cele ale vărului său, răposatul Nicolae de Bizerea87 .
De asemenea, George Găman a avut grijă să plătească şi datoriile
rămase de pe urma vărului său, pe care le preia asupra sa: în 1493 88 plăteşte
14 florini de aur nobililor Mihai Lazăr, Ladislau Pobora de Zăvoi, preotului
Oprişa din Glimboca şi văduvei lui Radoslav de Ciuta, pentru ca în 149489
să achite suma de 31 de florini de aur pe care vărul său o împrumutase de la
nobilul Petru Wulkasyn de Izvoarele Caraşului.
Ultimele litigii între nobilul român George Găman şi rudele sale
feminine din partea răposatului Nicolae de Bizerea se consumă în anul
1500. La I octombrie 150090 , banii Severinului, Iacob de Gârlişte şi Petru
86
87
/bidem,_p. 333, nr. 289.
88
Ibidem, p. 335, nr. 360.
89
1. A. Pop, op. cit., p. 141.
90
183
Vistier de Măcicaş adeveresc faptul că nobila doamnă Elena, văduva lui
Nicolae de Bizerea şi fiica sa, Cristina l-au chemat în judecată pe George
Găman deoarece acesta ar fi reţinut cu forţa câteva puşti luate din "castelul"
(castelum) decedatului său bărbat. Procesul s-a desfăşurat într-un mod
interesant, făcându-se apel la dreptul consuetudinar al Ţării Româneşti (iure
Walachie requirente) conform căruia pricina urma să fie tranşată prin
jurământul cu valoare de decizie acordat uneia din părţi. S-a ajuns la această
situaţie deoarece George Găman a susţinut că el a cumpărat puştile de la
doamna Elena, aceasta nerecunoscând decât vânzarea a două puşti.
Neputând aduce nici unul nici altul vreo probă în sprijinul afirmaţiilor sale,
s-a recurs la depunerea jurământului; nobila doamnă Elena refuză să jure, în
schimb George Găman o face, aşa încât probabil că a avut câştig de cauză,
documentul neprecizând acest lucru 91 •
O săptămână mai târziu, la 8 octombrie 1500, Cristina, fiica răposa
tului Nicolae de Bizerea şi soţia lui Ioan Torok (Turcu probabil) solicită în
faţa aceloraşi bani ai Severinului să-i fie acordată zestrea şi darurile de
nuntă cuvenite din averea tatălui său care revenise, în urma decesului
fraţilor săi, rudelor condivizionale, respectiv familiei lui George Găman de
Bizerea. Înţelegem astfel mai bine cauzele care au determinat acest transfer
al dreptului de posesiune de la ramura familiei provenită din vestitul
Nicolae de Bizerea, la cea provenită din vărul său, Ladislau de Bizerea,
datorită stingerii neamului pe linie masculină (defectum seminis)92 • De
altfel, George Găman şi rudele sale recunosc justeţea cererii, consimţind să-i
plătească Cristinei 60 de florini de aur în schimbul moşiilor care nu puteau
să-i revină.
De altfel, o problemă asemănătoare a confruntat familia lui George
Găman cu un an în urmă (1499) când, în faţa banilor de Severin, soţia
acestuia, nobila doamnă Dorotea, a fost despăgubită pentru zestrea şi
cheltuielile de nuntă care i se cuveneau din averea tatălui său, nobilul Filip
Halgas de Zorlenţ, decedat fără urmaşi pe linie masculină, condivizionalii
acestuia (nobilii Nicolae şi Ioan Albu şi Ioan Dogan de Zorlenţ) consimţind
91
I.A.Pop, op. cit., p. 142.
92
Pesty Frigyes, op. cit., p. 122-123. este vorba de moşiile Bizerea, Calova, Piese,
Vârciorova de Sus, Vârciorova de Mijloc, Vârciorova de Jos, Ramna, Glimboca, Mal,
Slagna, Mihălenţ, Bolvaşniţa, Henzerowa, Apadia, Lăţcani, Zachel (din districtul
Caransebeş), Tâmova, Bratova şi Micolţ (din districtul Bârzava).
184
să-i plătească 20 de florini de aur. Însă, pentru că nu dispuneau pe moment
de suma necesară, au zălogit acele părţi de moşii Doroteei până când vor
avea banii 93 . Odată rezolvată problema succesiunii asupra moşiilor rudelor
sale colaterale din familia lui Nicolae de Bizerea, George Găman se vede
nevoit să normalizeze raporturile de stăpânire în propria sa familie, astfel
încât, în anul 1495, se împacă în faţa Capitlului din Arad cu nobilul Ioan de
Bizerea (pe care îl bănuim a fi fiul fratelui său) pentru toate controversele pe
care le-au avut între ei în legătură cu stăpânirea asupra moşiilor familiale
din districtele Caransebeş şi Bârzava94 . De altfel, în acelaşi an, Ioan de
Bizerea va zălogi toate părţile sale de moşii din cele două districte lui
George Găman de Bizerea, soţiei sale Dorotea şi copiilor Ioan, Nicolae,
Andrei şi Caterina ~entru suma de 250 de florini de aur, sumă semnificativă
pentru acea epocă 5 • Tot împreună, în 1499, nobilii George Găman de
Bizerea şi Ioan de Bizerea se judecă cu foştii bani ai Severinului deoarece o
parte din stăpânirile lor asupra unei păduri din hotarele comunei Glimboca
erau afectate de aceştia. Tribunalul nobililor din districtul Caransebeş
hotărăşte rehotărnicirea acestei păduri, măsură pusă în practică de faţă cu
doi arbitri: Gheorghe de Ulpar (judele nobililor) şi Neagotă de Măgura 96 •
La începutul secolului al XVI-iea familia Bizerea, prin persoana lui
George Găman, îşi va completa stăpânirile, profitând probabil de situaţia
materială mai delicată a unor familii nobile bănăţene. De exemplu, el va
profita de nevoia de bani a nobilului român Gabre, fiul lui Bogdan de
Călugăreni care, în 1503, îşi face cunoscută intenţia de a zălogi moşiile sale
Călugăreni, Măgoieşti, Răchiţi şi Strâmtura din districtul Comiat în trei
scaune de judecată97 , moşii care, în 1505, intră în posesia lui George Găman
de Bizerea, probabil în schimbul unei cuvenite sume de bani98
De asemenea, în 1504, nobilul român Petru Deş de Temeşel concede
nobilului George Găman şi fiului său Nicolae, dreptul de folosinţă asupra
celor 16 sate româneşti din districtul Fârdea (Therd) aparţinând comitatului
93
94
Ibidem, p. 368, nr. 328.
95
Ibidem, p. 369, nr. 329.
96
Ibidem, p. 418, nr. 364; I.A. Pop, op. cit., p. 141.
97
98
185
99
Timiş , în stăpânirea cărora regele Malia Corvin i-a confirmat în 1464 pe
strămoşii nobililor de Temeşel pentru meritele lor militare deosebite 100 •
Deceniile următoare cunosc mult mai puţine atestări ale acestei
familii, probabil datorită faptului că, odată consolidate posesiunile familiei,
acestea nu vor mai face obiectul unor tranzacţii de amploare, după cum nu
se mai ivesc nici complicate probleme de succesiune. Doar în 1515 nobilul
Ioan de Bizerea a zălogit din nou o treime din moşiile sale Bolvaşniţa şi
Henzerowa din districtul Caransebeşului lui Matei Lazăr, judele
Caransebeşului 101 , reluând astfel o tendinţă mai veche a sa, manifestată şi în
anii 1492 şi 1495. Din documente reiese faptul că acest nobil, neavând
moştenitori, s-a dovedit a fi mai puţin interesat de prezervarea patrimoniului
funciar al familiei, preferând să-şi zălogească uneori moşiile în schimbul
unor sume de bani, probabil mai corespunzătoare necesităţilor sale.
De altfel, moartea sa, produsă pe la mijlocul secolului al XVI-lea, a
prilejuit un interesant proces de succesiune între nobilimea bănăţeană şi
puterea centrală, reprezentată de "regele" Ioan Sigismund, a cărui autoritate
s-a dovedit mai mult formală în epocă. În 1561, Ioan Sigismund încearcă să
uzeze de ipoteticul său drept de dominium eminens confiscând cele 24 de
moşii ale nobilului decedat Ioan de Bizerea datorită lipsei de moştenitori,
pentru a le dărui cancelarului său, Mihail Csaki şi fratelui acestuia 102 •
Această încercare de imixtiune străină în sistemul proprietăţii funciare a
lumii feudale bănăţene a stârnit ostilitatea şi reacţia firească a comunităţii
nobililor români bănăţeni, care se solidarizează, blocând intenţiile de
uzurpare ale drepturilor ancestrale, manifestate de puterea centrală. De
altfel, pentru a face acea donaţie, Ioan Sigismund nu a putut ocoli adunarea
nobililor locali care, în acelaşi an, i se opune prin mijlocirea a 8 nobili,
dintre care este de semnalat numele membrilor familiei Găman (Petru,
Ladislau, Gheorghe şi Francisc), cei mai îndreptăţiţi să preia succesiunea
răposatului nobil, ca rude apropiate şi condivizionali. În consecinţă,
adunarea nobililor a respins actul de punere în stăpânire, bazându-se pe
faptul că, încă din secolele anterioare, nobilimea bănăţeană avea privilegii
99
Ibidem, p. 523, nr. 421.
100
Ibidem, p. 161, nr. 140.
101
Ibidem, 11/3, p. 231, nr. 181.
102
186
puternice (habere ipsam universitatem nobilium efficacia privilegia) care nu
permiteau înstrăinarea teritoriilor unor persoane din afara lumii bănăţene.
Ca urmare, în 1563, Ioan Sigismund declară actul de donaţie nul şi, în
conformitate cu dreptul de succesiune, trece aceste moşii în stăpânirea
nobililor Petru Găman şi al fraţilor săi Francisc, Gheorghe şi Ladislau.
Ultimele litigii în care au fost implicaţi membri ai familiei până la
mijlocul secolului al XVI-iea sunt cele din anii 1536 şi 1547. În 1536,
Mihail Somlyay, banul Caransebeşului judecă procesul nobililor Nicolae de
Gârlişte şi Andrei de Bizerea cu locuitorii oraşului Lugoj în ceea ce priveşte
dreptul de posesiune asupra Găvoşdiei, drept pe care şi-l disputau ambele
103
părţi • Iar în 1547 nobilii Ladislau Găman şi Ştefan Luncaviţă de Calova
sunt graţiaţi de "regina" Isabela pentru vina de a fi fost complici la uciderea
unui ţăran român numit Frătuţ din Obreja, aparţinând nobilului Andrei de
Calova din Caransebeş 104 •
Concluzionând, familia Bizerea (şi ramura sa Găman) a reprezentat un
remarcabil exemplu al unei feudalităţi locale, recunoscută şi apreciată de
către regalitatea maghiară. Evoluţia sa, constant ascendentă începând cu
secolul al XVI-iea, a fost justificată de permanentele slujbe credincioase
prestate faţă de regalitate, în special în plan militar. Ele au fost răsplătite cu
donaţii şi reconfirmări de stăpâniri, cele aproximativ 36 de posesiuni acu-
mulate pe parcursul a două secole de istorie atestată documentar dovedind
situaţia materială remarcabilă a acestei familii nobile române bănăţene. De
asemenea, fidelitatea familiei Bizerea a fost răsplătită şi prin atribuirea de
titluri şi funcţii în cadrul Banatului secolelor XV-XVI. Astfel, unul din
primii membri atestaţi ai familiei, Petru, purta titlul de "Viteaz" (în 1429);
cunoscutul Nicolae de Bizerea, care a făcut cariera cea mai prodigioasă în
cadrul feudalităţii locale româneşti, a deţinut titlurile de "bărbat ales",
"curtean" sau "familiar", devenind în 1448 castelan al cetăţii Bran. În
secolul al XVI-iea, descendenţi ai familiei deţin funcţia de castelani de
Caransebeş: este vorba de Nicolae Găman (în 1531) 105 şi Andrei Găman (în
1543) 106 , ambii fiind probabil fiii lui George Găman de Bizerea.
103
104
Ibidem, p. 398, nr. 240.
105
106
Ibidem, p. 385 şi 361, nr. 209 şi 21 l.
187
Cât despre confesiunea acestei familii, lucrurile sunt mult mai puţin
relevante. Singurele date certe se referă la apartenenţa la catolicism a lui
Nicolae de Bizerea, documentul din anul 1444 prezentându-l drept catholice
fideli et cristiane religionis emulis infestissimis... , fără a putea determina
momentul ori cauzele adoptării noii confesiuni. De asemenea, Ştefan Lupşa
atestă existenţa unui Grigore de Bizerea care, la sfârşitul secolului al
XV-iea, devine canonic al Capitlului din Arad ' 07 • Oricum, atâta vreme cât
documentele rămân lapidare în această privinţă nu putem lansa decât
ipoteze. Deosebita ascensiune a familiei poate trăda apartenenţa sa la
catolicism începând cu mijlocul secolului al XV-iea, însă acest fapt
considerăm că nu este determinant pentru profilul istoric al Bizereştilor.
Important credem că este faptul că ei nu au încetat niciodată să fie
caracterizaţi ca fiind nobili români, trăind în mijlocul comunităţii române
bănăţene, exercitându-şi atribuţiile social-juridice potrivit vechilor tradiţii
româneşti, conducând unităţile militare bănăţene în campaniile militare ale
regatului ori reprezentându-le interesele atunci când ele ameninţau să fie
încălcate de elemente străine de lumea feudală a Banatului.
107
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1566,
Cernăuţi, 1929, p. 87.
188
Anexa 1
Ansamblul stăpânirilor funciare ale Bizereştilor a cuprins pe parcursul secolelor
XV-XVI următoarele posesiuni:
Anul
atestării Posesiuni Modul de obţinere şi de stăpânire
docum.
1433 Bizerea, Calova, Vârciorova, - moşii confiscate de Sigismund de Luxemburg
'Z.abadfalu, Rompina, Mal, Slatina, lui Lado de Bizerea sub acuzaţia de trădare şi
Glimboca (Novakfalva), Mihălenţ, donate apoi lui Nicolae de Bizerea; în 1439
Weelgh, Lăţcani, Dănileşti, Apadia şi aceste moşii îi revin lui Ladislau de Bizerea,
Ohabiţa din districtul Sebeş fiul lui Lado de Bizerea ca urmare a faptului că
nevinovatia lui Lado a fost dovedită
1443 Recaş şi 'Z.agehaza din comitatul Timiş - danie regală acordată de Vladislav I mai multor
nobili români din Banat şi Haţeg, printre care s-
a numărat şi Nicolae de Bizerea
1444 Kusklya, Zăvoi, Valea şi Zylfa din - noua danie acordată de Vladislav I lui Nicolae
districtul Caransebeş de Bizerea şi vărului său Ladislau, fiul lui Ioan
de Bizerea, alături de alţi condivizionali,
probabili cnezi de Valea şi Zylfa
1447 Priscian şi Besna din districtul - danie conferită de Iancu de Hunedoara lui
Caransebeş Nicolae de Bizerea
1447-1448 Ramna, Piese, Alsofalwa - posesiuni amintite în cadrul patrimoniului
familial, stăpânit în indiviziune de Nicolae, fiul
lui Ladislau Laheci, Ladislau, fiul lui Ioan, alt
Ladislau, fiul lui Lado şi Petru, fiul lui Petru
Viteazul (veri după tată)
1451 Castrul Dranko - Nicolae de Bizerea, Mihail şi Blasiu de Ciorna
sunt reconfirmaţi în această stăpânire datând de
pe vremea regelui Albert, din 1439;
1458 - Bizerea, Alsofalw, Calova de Jos, - înfrăţire pe moşie încheiată între Nicolae de
Calova de Sus, Alsoachowa, Piese, Bizerea şi Iacob de Racoviţă
Ramna, Mal, Glimboca şi Valea - - profitând de prizonieratul lui Ladislau Pribek,
moşii din partea familiei Bizerea fiul lui Iacob de Racoviţă, la otomani, Nicolae
- Racoviţă, cele două Zobadfalw, de Bizerea ocupă în mod abuziv părţile de
Stavarcea, Slatina, Var, Horefalva, moşie ale acestuia
Axinul de Jos şi Axinul de Sus - moşii - în 1485, prin hotărâre regală, moşiile familiei
din partea familiei Racoviţă Racoviţă sunt redate lui Ladislau de Racoviţă,
reîntors din captivitate otomană
1475 Bolvaşniţa, Henzerova, Warthalowa şi - alte moşii incluse în patrimoniul familial,
Sachyal din districtul Caransebeş amintite cu ocazia unei noi înţelegeri asupra
stăpânirilor părinteşti încheiată între Nicolae de
Bizerea şi Ladislau de Bizerea
1495 Târnova, Bratova, Smycolcz din - moşii amintite în cadrul patrimoniului familial
districtul Bârzava cu ocazia implicării dintre George Găman de
Bizerea şi Ioan, fiul lui Ladislau de Bizerea;
1566 Obreia din districtul Caransebeş - mosie răscumpărată de Francisc Găman
189
Anexa 2
Propunere de tabel genealogic al familiei Bizerea de Caransebeş
(sec.XV - mijlocul sec.XVI)
Generaţii
PETE
1429
II LADISLAU I
1411
I
III
LADO LADISLAU (LAHECI?) II IOAN I PETRU VITEAZUL I
n n
(1429-1438) 1429 1411 1429
IV
LADISLAU III NICOLAE I LADISLAU IV LAŢCU IACOB I PETRU II
(1438-1478) (1429-1475) 1444 1439 1429 (1447-1448)
V I
LADISLAU V GEORGE IOAN li PETRU III GAŞPAR GEORGE II NICOLAE li JACOB II
1475 "WAK" I GĂMAN 1475 1475 1475 1475 (1458-1491+) 1439
(1475-1505) =Elena
= Dorotea
VI
IOAN III CATERINA IOAN IV NICOLAE li ANDREI LADISLAIJ VI CRISTINA
(1492-1515) 1495 (1492-1495). (1492-1495) (1492-1495) 1491 1500
=Francisc T6r0k
190
VI.3. Evoluţia familiei Deş de Temeşel.
Spre deosebire de familia nobililor români de Bizerea, familia Deş de

Temeşel apare semnalată documentar încă de la sfârşitul secolului al
XIV-iea ca şi familie cnezială pentru ca, la scurtă vreme, membrii ei să
obţină titlul de cnezi nobili. Asistăm astfel la situaţia clasică, de transfor-
mare a cnezilor români în nobili recunoscuţi în mod oficial de către regali-
tatea maghiară, prin reconfirmarea lor în posesiunile strămoşeşti pe baza
unor credincioase slujbe, mai ales de natură militară. De altfel, toate docu-
mentele ce se referă la această familie pe parcursul întregului secol XV
denotă un destin dominat de atribuţiile militare exercitate de diferiţii membri
ai familiei, care ajung să ocupe un loc privilegiat în cadrul lumii feudale
bănăţene a acestui secol. S-a afirmat faptul că această familie nobilă
românească a devenit atât de cunoscută pentru faptele sale de arme şi
pentru serviciile credincioase în alte domenii, deoarece îşi trimite fiecare
• A l
generaţie m serviciu rega
' 'zl08
.
Pe de altă parte, urmărind evoluţia sa cronologică în comparaţie cu
alte familii nobile bănăţene, putem constata că ea este mai redusă în timp,
ultimele documente care o atestă datând din primii ani ai secolului al
XVI-iea, perioadă în care alte familii cunoşteau, dimpotrivă, deplina lor
afirmare (ex.: familiile Fiat de Armeniş, Gârlişte de Rudăria sau Racoviţă de
Caransebeş).
Originară
din districtul Mehadia, familia nobilă Deş de Temeşel şi-a
avut posesiunile în depresiunea Caransebeş-Mehadica, de-a lungul culoa-
rului Timiş-Cerna şi al câtorva afluenţi ai acestora. Numele acestei familii
pare a fi fost compus în timp din apelativul Deş (sau Dees) aparţinând
primului descendent atestat documentar în 1387, la care s-a adăugat, ca şi în
cazul celorlalte familii, denumirea uneia din aşezările de baştină ale familiei,
în cazul acesta aşezarea Temeşel (Temeshel, Themeselew) astăzi dispărută,
localizată cu aproximaţie în apropiere de Mehadia . În decursul secolului
109
al XV-iea nobilii de Temeşel au stăpânit în jur de 20 de moşii, multe dintre

acestea fiindu-le acum reconfirmate de către puterea centrală, fapt care
108
Ioan Haţegan, op. cit., p. 132.
109
Costin Feneşan, op. cit„ p. 33.
191
atestă existenţa unei stăpâniri anterioare care este doar recunoscută în mod
oficial în secolul al XV-iea (vezi Anexa 1).
Istoria reflectată documentar a acestei familii debutează în anul 1387,
an în care Ştefan Losonczy, ban al Severinului şi comite de Timiş, conferă
cnezului Petru, fiul lui Dees din districtul cetăţii regale Mehadia (Petri fily
Dees Kenezy districtuum Castri regalis Michald), precum şi fraţilor săi
Hălmeag, Cristofor şi Mihail dreptul de posesiune asupra satului regal Valea
(villam regalem Patak), pentru a-l stăpâni cu aceleaşi drepturi şi în aceleaşi
condiţii cu care au stăpânit şi alţi cnezi satele lor 1JO. Donaţia s-a dovedit a fi
o recompensă din partea lui Sigismund de Luxemburg pentru slujbele
credincioase prestate de către aceşti cnezi români în cursul evenimentelor
care au avut ca scop eliberarea reginei Maria din mâinile răsculaţilor. Sunt
semnalate însă şi prevederi care condiţionau actul de danie de plata unor
anumite obligaţii, specifice statutului cnezial românesc al acelei epoci,
obligaţii constând în plata a trei groşi de fiecare sesie a moşiei Valea,
achitată de sărbătoarea Sf. Mihail şi a quinquagesimei oilor plătită de
sărbătoarea Sf. Gheorghe 111 •
Dacă în 1387 familia lui Deş de Temeşel a fost pomenită în calitate de
familie cnezială, în 1390 membrii săi, aceiaşi ca şi în 1387, sunt atestaţi deja
ca şi cnezi nobili, fiind reconfirmaţi de către regele Sigismund de
Luxemburg în posesiunile lor Crivina şi Valea de sub "muntele" Padiş .
112
Reconfirmarea s-a făcut la solicitarea cnezilor nobili de Temeşel deoarece

documentele lor de posesiune s-au pierdut în timpul pătrunderii lui Dan I,
voievodul Ţării Româneşti, în Banat în cursul anului 1385. Pentru a
certifica pierderea documentului original, regele a făcut apel, conform
tradiţiei, la mărturiile nobililor şi oamenilor de altă stare din comitatele
Sebeş, Lugoj şi Mehadia (nobilibus et alterius status hominibus comitatum
Sebus, Lugas et Myhald) 113 în cadrul unei adunări generale de adeverire
convocată şi condusă de banul Severinului, Ioan Kaplai. Demn de semnalat
este şi faptul că documentul conţine, pe lângă această reconfirmare, şi o
110
Hurmuzaki, op. cit„ U2, p. 300, nr. 240.
111
Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului al XIV-iea, în
Banatica, 5, 1979, p. 268; Ştefan Pascu, op. cit„ p. 47.
112
Hurmuzaki, op. cit., p. 331, nr. 270; Avram Andea, Banatul cnezial până la înstăpânirea
habsburgică (1718), Reşiţa, 1996, p. 142.
113
Pesty Frigyes, op. cit„ p. 11; Ioan Aurel Pop, op. cit„ p. 122.
192
condiţionare pe care Costin Feneşan o atribuie tocmai împrejurărilor speci-
fice în care actele de posesiune ale familiei au fost înstrăinate. Este vorba de
înscrierea în document a obligaţiei membrilor familiei de a participa la
expediţiile militare regale împotriva părţilor de răsărit cu o lance de oşteni
după obiceiul celorlalţi cnezi ai ziselor pământuri 114 .
Suntem, de altfel, într-o perioadă extrem de frământată, marcată de
frecventele campanii militare ale regelui Sigismund de Luxemburg care
desfăşura la începutul domniei sale o politică extrem de ofensivă, îndreptată
împotriva expansiunii otomane ce ameninţa linia Dunării, politică ce a
depins în bună măsură de capacitatea de apărare a Banatului. Or, aceasta a
fost asigurată de contingentele române bănăţene conduse de cnezii şi nobilii
români, familia Deş de Temeşel fiind doar una dintre familiile nobile
bănăţene care au contribuit material şi uman la aceste campanii militare
antiotomane.
În anul 1392, aceiaşi descendenţi ai lui Deş de Temeşel achiziţionează
noi posesiuni, cumpărând de la Cristofor, fiul lui Andrei de Kyzen moşiile
Hydech şi Temesin din districtul Mehadia, la preţul de 200 de florini, 100 de
boi şi 300 de oi 115 • Tranzacţia este interesantă deoarece ilustrează fără
echivoc atât prosperitatea acestei familii, cât şi interesul ei de a-şi extinde
patrimoniul funciar uzând de mijloacele specifice oricărui feudal. De altfel,
situaţia lor materială înfloritoare, precum şi autoritatea pe care o exercitau în
zonă se reflectă în modul în care Mihail, fiul lui Deş, a intervenit în 1394 pe
lângă voievodul Transilvaniei, Frank de Szecseny, în favoarea donării
moşiei Nucşoara din districtul Haţeg pe seama familiei cneziale Cândea de
Râu de Mori, această intervenţie fiind justificată de strânsele legături care
trebuie că au existat între cele două familii, nefiind exclusă nici posibilitatea
unei relaţii de rudenie 116 . Oricum, nu este singurul caz în care familii
române cneziale sau nobile din Banat şi Haţeg se dovedesc a avea interese
comune, un alt exemplu prezentându-l în cadrul familiei Bizerea.
Un document din 1412 atestă faptul că un Petru, fiul lui Dees, alături
de alţi cnezi din Prisaca (Gyepew), cedează jumătate din posesiunea lor
ereditară, deţinută în baza dreptului cnezial, lui Fărcaş, fiul nobilului
114
115
116
C. Feneşan, op. cit„ p. 270.
193
Bogdan de Mâtnic, pentru multele şi nepreţuitele ajutoare pe care sus nu-
mitul le-a făcut acestor cnezi 117 • Identificarea lui Petru, fiul lui Dees ca
membru al familiei Temeşel este relativă, datorită neclarităţii documentului
în cauză; Hurmuzaki pare convins de acest lucru, în timp ce Ioan Cavaler de
Puşcariu nu reţine informaţia în cadrul atestării cronologice a familiei
Temeşel 118 . Nici Traian Popa, în monografia dedicată familiei Mâtnic, nu
este mai concludent, nedând nici un detaliu despre acei cnezi de Prisaca 119 •
Am reţinut informaţia pe considerentul că apelativul Dees este extrem de rar
întâlnit între membrii familiilor române bănăţene, am putea spune că nu 1-
am întâlnit decât în componenţa familiei Temeşel (ceea ce nu exclude
folosirea sa şi de către alte familii). De altfel, un Petru, fiul Dees de Temeşel
am putut constata că a fost atestat documentar încă la sfârşitul secolului al
XIV-lea, deci cu două decenii în urmă. Este adevărat că posesiunea Prisaca
se află în districtul Caransebeş, în timp ce familia Temeşel îşi avea
stăpânirile în districtul Mehadia; nu este imposibil ca acest Petru, în anumite
circumstanţe care ne scapă, să fi devenit condivizional al cnezilor din
Prisaca. Oricum, în 1443 120 , atunci când problemele legate de stăpânirea
acestei moşii revin între cnezii de Prisaca (de fapt, între descendenţii lor) şi
familia Mâtnic, nici un urmaş al acestui Petru, fiul lui Dees nu este atestat.
Anul 1428 aduce cu sine exemplul unei adunări tradiţionale distric-
tuale a tuturor nobililor, cnezilor şi altor stări din districtul Mehadia,
adunare pricinuită de neînţelegerile dintre cnezii români de Kyralmezeye
(Ştefan, fiul lui Radoslav, Rayo şi Dobre) şi cnezii nobili de Temeşel (Deş şi
Ladislau, fiii lui Petru, Mihail şi Petru, fiii lui Halya - Ilie?, Andrei şi
Ladislau, fiii lui Hălmeag) pentru stăpânirea asupra moşiilor Iablaniţa si
'Zalyn din districtul Mehadia 121 • Faptul că însuşi regele Sigismund de
Luxemburg, rămas în Banat după înfrângerea de la Golubăţ pentru a
reorganiza rezistenţa dunăreană antiotomană, a condus această adunare
generală ne poate sugera influenţa pe care familia nobilă română de Temeşel
o exercita în acea zonă, precum şi trecerea de care se bucura în faţa
regalităţii. Nu ar fi exclus ca reprezentanţi ai acestei familii să se fi distins
117
Hurmuzaki, op. cit., p. 482, nr. 400; Traian Popa, op. cit., p. 534.
118
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit, p. 136.
119
Traian Popa,_op. cit., 535.
12
v Hurmuzaki, op. cit„ p. 693, nr. 583.
121
Ibidem, p. 553, nr. 464.
194
din nou militar cu prilejul acestei bătălii, aşa cum au făcut-o, de altfel, şi alţi
nobili români din familiile Măcicaş şi Bizerea. Procesul pune în discuţie o
divergenţă mai veche, intervenită în urma cu 25 de ani, în anul 1402 122 , între
înaintaşii părţilor în cauză asupra stăpânirii moşiilor lablaniţa, Zalyn şi
Kyralmezeye. Adunarea nobililor din districtele Sebeş şi Mehadia întrunită
cu acestă ocazie hotăra ca Dragomir şi Blasiu să stăpânească moşia
Kyralmezeye, iar cnezii nobili de Temeşel moşiile lablaniţa şi Zalyn,
hotărâre reconfirmată în 1425 de către Pippo Spano. Cele două docu-
123
mente (cel din 1402 şi cel din 1425) vor constitui baza juridică a deciziei
regale din 1428, prin care regele reconfirmă descendenţilor familiei lui Deş
de Temeşel stăpânirea asupra cnezatelor lablaniţa şi Zalyn 124 •
Cele trei momente cronologice (1402, 1425 şi 1428) par a fi etapele
unui proces derulat la sfârşitul secolului al XIV-iea şi în prima jumătate a
secolului al XV-iea, proces care a afectat structurile sociale ale comunităţii
româneşti bănăţene (şi nu numai) la nivelul elitelor sale, marcând delimi-
tarea tot mai clară între cnezii români, nerecunoscuţi în mod oficial în
stăpânirile lor, şi cnezii nobili, înzestraţi cu actele recunoaşterii lor în
calitate de feudali ai regatului maghiar. Dacă, într-o primă fază, diferenţa
social-economică şi politico-militară dintre cnezii şi cnezii nobili a fost
neglijabilă, evoluţia structurilor sociale ale regatului potrivit noii legislaţii
angevine a determinat diferenţierea tot mai bine conturată între cele două
categorii sociale din punctul de vedere al statutului lor social-juridic.
Treptatul ascendent pe care cnezii nobili îl vor obţine în faţa cnezilor care
nu au reuşit ascensiunea în ierarhia feudală oficială i-a determinat pe cei
dintâi să încerce a-l materializa în favoarea lor or, din acest punct de vedere,
acceptarea stăpânirii în devălmăşie împreună cu aceşti cnezi, care mai
păstrează o vreme unul din principalele atribute ale oricărui feudal -
stăpânirea asupra pământului -, a fost doar primul pas pe calea substituirii
propriei lor stăpâniri asupra celei cneziale. Soluţia stăpânirii în indiviziune a
fost acceptată de unii cnezi în schimbul protecţiei oferite lor de către cnezii
nobili care, în unele cazuri, au căutat în timp să tranşeze, cu sprijinul
122
Pesty Frigyes, op. cit., III, p. 229.
123
Ibidem, p. 230.
124
1.A. Pop, op. cit„ p. 128-129; Viorel Achim, op. cit„ p. 195.
195
legislaţiei în vigoare, problema stăpânirii în favoarea lor 125 . O asemenea
situaţie considerăm că s-a creat la începutul secolului al XV-iea între nobilii
Deş de Temeşel şi cnezii de Kiralymezeye. Protestelor cneziale faţă de ceea
ce ei considerau a fi fost izgonirea lor de pe moşiile Iablaniţa şi Zalyn,
comisă în 1402 de către nobilii de Temeşel, puterea centrală le răspunde în
1428 în mod tranşant, aproape brutal, ordonându-le "tăcere veşnică" 126 •
Acest fenomen trebuie interpretat la adevărata sa dimensiune, circumscrisă
normelor politico-juridice şi mentalităţilor acelei apoci. Pentru orice stăpân
de pământuri recunoaşterea sa oficială şi posibilitatea consolidării şi a
extinderii patrimoniului său funciar reprezenta principalul scop căruia i se
adaptau modalităţi diferite de realizare. De altfel, exemplul oferit de familia
Deş de Temeşel nu este singular în perimetrul Banatului, cazuri similare
întâlnindu-se şi în evoluţia familiilor nobililor de Mâtnic sau Măcicaş, în
timp ce în alte zone ce au dezvoltat elite sociale româneşti revelatoare sunt
exemplele oferite de familiile Ciula, Arca sau Cândea de Râu de Mori (în
Haţeg) ori ale Dragfieştilor maramureşeni 127 •
Zăbovind încă asupra acestui moment semnalăm prezenţa unui
personaj a cărui apartenenţă la familia nobilă de Temeşel este mai degrabă
ipotetică, însă ar putea avea însemnătatea sa în completarea arborelui genea-
logic al familiei. Este vorba de acel Halya (după cum apare în document, Ilie
- după cum apreciază Ioan Aurel Pop), ai cărui urmaşi, Mihail şi Petru, se
numără printre beneficiarii reconfirmării regale. Alternativele nu sunt decât
două: fie este un membru al familiei (fiu al lui Deş de Temeşel sau rudă
colaterală a acestuia), fie este doar un condivizional al familiei. Faptul că el
este prezentat la mijlocul enumerării membrilor familiei de Temeşel, cât şi
absenţa din documentele prezentate a unor condivizionali din afara familiei
ne determină să-l privim ca pe un membru al acesteia, deşi raporturile de
rudenie rămân discutabile.
125
Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Tra11silva11ia - o problemă controversată î11
istoriografia română; Idem, C11ezii şi nobilii români ... , p. 9 şi 114.
126
127
I. Drăgan, Un model de ascensiu11e socială în Transilvania voievodală: Ciula11ii, în
Arhiva Genealogică, I (VI), 1994, 1-2, Iaşi, p. 40; Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop,
op. cit., p. 220; A. A. Rusu, C11ezii româ11i din Tra11Silvania în epoca lui Iancu de
Hunedoara - Cîndeştii din Rîu de Mori, în Revista de istorie, 1984, 37, nr. 6, p. 564;
Radu Popa, Ţara Maramureşului î11 veacul al XIV-iea, Bucureşti, 1970, p. 187.
196
Membri ai familiei Deş de Temeşel participă, în 1436, la introducerea
în posesiunile Cerna, Topleţ, Iordaszicza, Poprathna şi Kiralmezeye din
districtul Mehadia a familiei Ciorna, remarcându-se cu acest prilej Dees al
lui Petru şi Petru al lui Mihail de Temeşel 128 •
Anul 1440 a cunoscut în plan militar o nouă invazie otomană în Banat,
pe fondul tulburărilor provocate în Ungaria de moartea regelui Albert. Forţe
otomane atacă Mehadia, prădând şi zonele din preajmă înainte de a se
retrage 129 . Aceste evenimente prilejuiesc din nou afirmarea unor nobili
români bănăţeni, printre ei numărându-se Ladislau şi Deş, fiii lui Petru de
Temeşel. Noul rege al Ungariei, Vladislav I, îşi va exprima recunoştinţa faţă
de aceştia poruncind Capitlului din Cenad să-i confirme în posesiunile în
care se află ei în chip îndreptăţit, respectiv Luncaviţa Mare şi Luncaviţa
Mică, Topolchan şi Keozepkriwa din districtul Mehadiei, pentru credinţă şi
slujbe credincioase faţă de coroana regală 130 . La punerea în posesie ce a
avut loc în octombrie 1440, în calitate de om al regelui a participat şi
Ladislau, fiul voievodului de Mehadia, informaţia fiind edificatoare pentru
perpetuarea în spaţiul Banatului a unor vechi forme de organizare
românească.
Faptul că ascensiunea social-politică a acestei familii s-a datorat în
bună măsură virtuţilor sale militare este pe deplin confirmat şi de conţinutul
unui document din anul 1447 131 . Aceiaşi Deş şi Ladislau, fiii lui Petru de
Temeşel s-au distins în "campania cea lungă" (1443-1444 ), r:1ai ales în bătă
liile purtate de Iancu de Hunedoara la Filipopol şi Varna, unde sus numiţii
fraţi s-au străduit în mijlocul conflictului să-şi dovedească statornicia şi
credinţa cu înalte virtuţi, prin vărsarea sângelui propriu şi pierderea multor
slujitori 132 • Pentru a răsplăti aceste fapte de vitejie, Iancu de Hunedoara,
potrivit bunei sale tradiţii de susţinere şi încurajare a feudalităţii locale
româneşti, le-a dăruit cu titlul de nouă donaţie moşiile Temeşel, Teregova,
Wrbachon, Alsohideg, Criva, Valea, Cruşovăţ, Iablaniţa, Zalyn, Luncaviţa
128
129
1. Haţegan, op. cit., p. 42.
°
13
C. Feneşan, Documente medievale... , p. 31; Iuliu Vuia, Districtus Walachorum.
Cercurile româneşti bănăţene, Timişoara, 1929, p. 31.
131
Hurmuzaki, op. cit., p. 742, nr.615.
132
Victor Motogna, op. cit., p. 557.
197
Mare, Toplicean, Gedefalva, Cuieşd şi Barthafalwa din districtul Mehadia,
cu siguranţă posesiuni strămoşeşti ale familiei.
Poziţia deosebită pe care au ocupat-o aceşti nobili români de Temeşel
în cadrul structurilor feudale ale Banatului a făcut ca prezenţa lor să fie
semnalată în marile adunări generale cneziale şi nobiliare ale districtelor
bănăţene de la mijlocul secolului al XV-iea, ca reprezentanţi ai districtului
Mehadia. Astfel, în 1452, Mihail Deş de Temeşel s-a numărat printre
reprezentanţii familiilor nobiliare de seamă ale Banatului care au compus
scaunul de judecată al celor şapte districte române bănăţene, reunit la
Caransebeş pentru a cerceta dreptul de stăpânire al nobililor români Mihail
de Ciorna şi Nicolae de Bizerea asupra castrului Dranko 133 .
Dar mult mai important a fost faptul că acestui Mihail Deş de Temeşel
şi lui Ştefan de Buziaş li s-a încredinţat răspunderea de a fi reprezentanţii
feudalităţii române bănăţene solidarizată într-o adunare generală a nobililor
şi cnezilor români a celor opt districte privilegiate din Banat, ei fiind
desemnaţi să susţină vechile libertăţi, prerogative şi drepturi ale acestor
districte în faţa regelui Ladislau V. La 29 august 1457, cauza susţinută de
aceşti nobili români bănăţeni va fi concretizată în faimoasa diplomă privi-
legială prin care regalitatea recunoaşte vechile libertăţi româneşti încălcate
şi se angajează să le respecte 134 • A fost, în fapt, o recunoaştere a importanţei
social-eco;iomice şi militare a comunităţii româneşti bănăţene care, prin
fruntaşii săi, a câştigat încă din perioada anterioară dreptul de a-şi conserva
şi perpetua fo;mele de organizare tradiţional româneşti. Un alt membru al
familiei care s-a afirmat în a doua jumătate a secolului al XV-lea a fost
Petru Deş de Temeşel, probabil tot datorită serviciilor militare prestate de
data aceasta faţă de regele Matia Corvin. Acesta îi va confirma în 1464 pe
nobilii români Petru Deş de Temeşel şi Nicolae de Balwtha (Baluta,
Băluţa?) în posesiunea districtului Fârdea (Therd) din cornitatul Timiş,
posesiune alcătuită din 16 comune româneşti 135 • Se ştie doar că peste 40 de
133
Hurmuzaki, op. cit., Il/2, p. 11, nr. 8.
134
Gheorghe Vinulescu, Privilegiile românilor din cele 8 districte bănăţene, în Fraţilor Al.
şi I. Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, p. 871-873; I. Vuia,
op. cit., p. 8.
135
Hurmuzaki, op. cit., p. 161, nr. 140. Este vorba de satele Therd, Charamida, Zolth,
Prodanesth, Thorfalva, Gladna, altă Gladna, Bănia, lgazfalva, Româneşti, Hewgest,
Begyesth, Mothnic, Pwr, Felsewpwr şi Drăgşeneşti; Ioan Drăgan, "Aleşii" nobilimii
române din perioada 1440-1514, în Mediaevalia Transilvanica, l, nr 1-2, 1997, p. 96.
198
am, m 1504, dreptul de folosinţă asupra acestui district a fost cedat (din
motive necunoscute) de nobilii Petru Deş de Temeşel (nu se poate preciza
cu certitudine că este vorba de acelaşi personaj) şi de Francisc fiul lui Ioan
Deş de Temeşel, către nobilul George Găman de Bizerea • Revenind la
136
personajul atestat în 1464, acelaşi nobil român va ocupa, în 1479, funcţia de

comite al Maramureşului alături de localnicii Simion Bizău şi Ladislau
Mare, continuând astfel tradiţia inaugurată de Iancu de Hunedoara, aceea de
folosire a nobililor români pentru exercitarea unor funcţii de încredere în
zonele în care comunităţile româneşti s-au păstrat la fel de putemice 137 .
S-a mai păstrat informaţia potrivit căreia, în aceeaşi perioadă de sfârşit
de secol XV s-a afirmat un Petru Dees "literatul", absolvent al unei univer-
sităţi (occidentale probabi1) 138 , personaj care considerăm că este puţin
probabil să corespundă cu cel prezentat anterior, datorită preocupărilor şi a
modurilor de afimare diferite. Pe de altă parte, cazul unui nobil român bănă
ţean care a studiat într-o universitate occidentală nu este singular; este
cunoscut, de asemenea, exemplul nobilului român Nicolae, fiul lui
Gheorghe Pâclişar din Caransebeş care, în 1494, a urmat cursurile facultăţii
de arte liberale a Universităţii Iagellone din Cracovia 139 .
Ştirile referitoare la evoluţia acestei familii în spaţiul bănăţean
încetează la începutul veacului al XVI-iea, perioadă în care se ştie ca ea s-a
mutat în comitatul Cluj, la lclod, devenind în timp familia Dej (Dezsi) de
Iclod. Potrivit documentelor, se ştie că Petru Deş şi fratele său Ioan,
amândoi menţionaţi şi cu porecla de Olahus au dobândit pe la 1470
posesiunea lclod şi alte posesiuni în comitatele Dăbâca şi Cluj, confiscate
anterior de către rege lui Martin de Iclod 140 . De altfel, în aceeaşi perioadă
istorică, un parcurs asemănător a cunoscut şi evoluţia câtorva ramuri ale
familiei nobile Măcicaş de Tincova, una dintre acestea stabilindu-se în
136
137
I. Drăgan, Românii din Transilvania ... , p. 75.
138
1. Haţegan, op. cit., p. 132.
139
C. Feneşan, op. cit., p. 50; Marius Bizerea, Atestări documentare despre continuitatea
existenţei unor familii româneşti pe teritoriul Banatului, din sec. Xll-XV până în
prezent, în Mehedinţi - istorie şi cultură, voi.I, Drobeta Turnu Severin, 1978, p. 35.
140
I. Drăgan, "Aleşii" nobilimii ... , p. 96; Apud Csânki Dezso, Magyarorszag tărtenelmi
făldrajza a Hunyadiak Koraban, l, Budapesta, 1894.
199
comitatul Dăbâca, la Sânmartin, unde pune bazele unui alt nucleu familial.
De această deplasare a familiei Deş de Temeşel au profitat alte familii
nobile bănăţene care cunosc deplina lor afirmare social-economică şi
politico-militară la acest început de secol XVI. Am putut constata că, în
1504, nobilii de Temeşel au renunţat la dreptul de stăpânire asupra unor
moşii din comitatul Timiş în favoarea familiei Bizerea; alte posesiuni ale
familiei vor fi regăsite de acum încolo ca făcând parte din patrimoniul
familial al nobililor Fiat de Armeniş sau Gârlişte de Rudăria.
Oricare ar fi fost însă destinul acestei familii de acum încolo, rămâne
consemnat rolul deosebit pe care ea l-a jucat pe scena politică şi militară a
sfârşitului de secol XIV şi a secolului al XV-iea, când membrii săi au făcut
dovada unor virtuţi militare deosebite, răsplătite cu generozitate de către
regalitate. Nu putem aprecia dacă această familie a îmbrăţişat cu timpul ritul
catolic sau nu, informaţii documentare care să ateste acest lucru nefiindu-ne
cunoscute. Esenţial este faptul că ei au fost mereu caracterizaţi ca nobili
români, reprezentanţi ai comunităţii româneşti a districtului Mehadia.
200
Anexa 1
În ansamblu, patrimoniul său funciar a avut următoarea componentă:
Anul
Posesiuni familiale Modul de obtinere şi stăpânire
atestării
1387 Valea (Patak) - districtul Mehadia - danie regalăasupra acestui sat regal,
conferităfiilor lui Deş de Temeşel, Petru,
Hălmeag, Cristofor şi Mihail, cu aceleaşi
drepturi şi în aceleaşi conditii în care au
stăpânit şi alti cnezi satele lor
1390 Crivina şi Valea din districtul Mehadia - reconfirmare regală a daniei anterioare,
beneficiarii (aceiaşi membri ai familiei
Temeşel) fiind atestati acum ca şi cnezi
nobili
1392 Hidegh, Temeşel (Temesin) din districtul - moşii cumpărate de cei patru fra\i, nobili de
Mehadia Temeşel, de la Cristofor, fiul lui Andrei de
Kyzen pentru 200 de florini, 100 boi şi 300
oi
1402 Iablani\a, Zoly11 din districtul Mehadia - moşii obţinute în urma procesului cu cnezii
din Kiralymezeye
I440 Luncavita Mare, Luncavita Mică, Tapolchan - nouă danie confirmată de regele Vladislav I
şi Criva de Mijloc din districtul Mehadia către Ladislau şi Deş, fiii lui Petru de
Temeşel
1447 Temeşel, Teregova, Wrbachon, Alsohydeg, - nouă danie confirmată de către Iancu de
Criva, Valea, Cruşovăţ, lablaniţa, Zolyn, Hunedoara către aceiaşi Ladislau şi Deş de
Lunca vita Mare, Thoplichaan, Gedefalva, Temeşel, care stăpânesc în indiviziune cu
Cuieşti, Brathafa/wa din districtul Mehadia mai mulţi cnezi din Luncaviţa, Brathafalva
sau Cuieşti
1464 - districtul Fârdea (Therd) din comitatul - nouă confirmare regală din partea lui Matia
Timiş, cuprinzând 16 sate româneşti: Corvin către nobilii Petru Deş de Temeşel şi
Fârdea, Charamida, Zo/th, Prodanesth, Nicolae de Baluta (Balwtha); în 1504,
Thorfalva, Gladna, altă Glad na, Bănia, nobilul Petru Deş de Temeşel şi Francisc,
lgaifalva, Româneşti, Hewgest, Begyesth, fiul lui Ioan Deş de Temeşel cedează
Mothnic, Pwr, Felsewpwr şi Drăgşeneşti nobilului George Bizerea dreptul de
folosintă asupra stăpânirilor sale din
comitalul Timiş
201
Anexa 2
Propunere de tabel genealogic al familiei Deş de Temeşel ( sec. XV ) :
Generaţii
I. DEES I (DEŞ) DE TEMEŞEL

(1387 - 1394)
I I-------------1
II
HĂLMEAG PETRU l CRISTOFOR MIHAIL HAL YA (ILIE?)
(1387-1402) (1387-1402) (1387-1402) (1387-1402) 1428
Illn n
ANDREI LADISLAU I
(1425-1428) (1425-1428)
DEŞ II
(1428-1444+)
LADISLAU II
(1428-1444+)
PETRU II
1436
~
PETRU III
1428
MIHAIL II
(1425-1428)
IV
PETRU IV DEŞ MIHAIL III DEŞ JOANDEŞ
(1464-1510+) (1452- I 457) (1470-1493+)
EMERIC FRANCISC
(1504-1508) 1504
202
VI.4. Evoluţia familiei Gârlişte de Rudăria.
Familia Gârlişte de Rudăria constituie un exemplu aparte în cadrul

feudalităţii locale bănăţene din mai multe considerente. În primul rând,
există o anumită discrepanţă între modul în care evoluţia ei este reflectată
documentar şi reala ei influenţă în epocă. Din această perspectivă, izvoarele
documentare sunt destul de sărace, majoritatea lor datând de la sfârşitul
secolului al XV-iea şi din secolul al XVI-iea, fapt ce ar putea sugera că
aceasta a fost perioada de constituire şi afirmare a familiei. Câteva docu-
mente, mult anterioare în timp, ne determină să considerăm că ascensiunea
ei în ierarhia feudală locală a debutat cu mult timp în urmă, parcurgând
acelaşi proces evolutiv urmat de celelalte familii nobile bănăţene. De altfel,
atunci când şirul documentelor devine coerent, membrii acestei familii apar
ca nobili recunoscuţi în drepturile lor şi, fapt cu mult mai important, lor le
sunt încredinţate cele mai importante funcţii locale - cele de bani şi vicebani
ai Severinului, precum şi cea de castelani de Caransebeş şi Lugoj. Este,
într-un fel, un paradox: pe de o parte, informaţia documentară destul de
sumară, pe de altă parte, indiscutabila lor autoritate în plan local, reflectată
prin atribuţiile oficiale pe care membrii acestei familii le-au deţinut.
O explicaţie posibilă pentru această discreţie a documentelor consi-
derăm că este legată de distribuirea principalelor ei stăpâniri în perimetrul
Banatului. În fapt, acestea s-au aflat în districtul Almăjului, în depresiunea
cu acelaşi nume, într-o zonă mai puţin populată în acea epocă 141 , unde
familia Gârlişte nu a avut de înfruntat rivalitatea altor familii nobile
bănăţene, aşa cum s-a întâmplat în cazul districtului Caransebeş, în cadrul
căruia posesiunile foarte apropiate ale familiilor Bizerea, Măcicaş, Mâtnic,
Fiat ori Racoviţă au generat numeroase dispute, amplu reflectate docu-
mentar. Putem constata faptul că, atunci când documentele referitoare la
nobilii de Gârlişte se înmulţesc, ele reflectă fie calitatea lor de bani ai Seve-
rinului, fie extinderea stăpânirilor familiale în districtul vecin al Mehadiei
sau chiar în oraşul Caransebeş.
Pe de altă parte, este posibil - de asemenea - ca documentaţia secolelor
XIV - XV să se fi distrus sau pierdut parţial în perioada incursiunilor
141
Ştefan Pascu, Voievodatul ... , IV, p.50; Marius Bizerea, Constantin Rudneanu, op. cit„
p. 9.
203
otomane sau în secolele ulterioare, nepăstrându-se decât cele care ilustrează
perioada de maximă afirmare a familiei. Lipsesc, astfel, documentele de
confirmare a familiei în vechile sale stăpâniri funciare, acte care ar putea
reliefa procesul de trecere de la stadiul de cnezi români la cel de cnezi nobili
şi apoi de nobili recunoscuţi în mod oficial de către regalitatea maghiară.
Ştim însă că asemenea documente au existat, ele fiind chiar prezente în
cadrul unui proces ce s-a judecat între anii 1566-1569 în faţa tribunalului
"regelui" Ioan Sigismund, asupra acestei problematici urmând să revenim pe
parcursul capitolului. De altfel, nu avem nici un motiv să ne îndoim că
evoluţia acestei familii nu a fost similară cu a celorlalte familii nobile
bănăţene, chiar dacă momentul constituirii posesiunilor sale, al întăririi lor
cu drept cnezial şi apoi nobiliar nu ne este cunoscut documentar, în schimb
ne este sugerat de evoluţia ulterioară a familiei.
Originară din Ţara Almăjului, familia Gârlişte, a cărei denumire derivă
de la numele aşezării Gârlişte, identificată de către Costin Feneşan cu
localitatea Rudăria (astăzi Eftimie Murgu) 142 , a stăpânit pe parcursul timpu-
lui aproximativ 22 de moşii, iniţial în districtul de origine - Almăj, la care
ulterior s-au adăugat unele posesiuni în districtul Mehadia (vezi Anexa 1).
Reconstituirea arborelui genealogic al acestei familii este relativ dificil
de realizat, cel puţin pentru sfârşitul secolului al XIV-iea şi secolul al XV-
iea, datorită inegalităţii informaţiei documentare dar, mai ales datorită lipsei
documentelor de punere în posesie, confirmare ori înfrăţire pe moşie, acte
care, de obicei, furnizează amănunte privitoare la descendenţii familiei şi la
diferitele grade de rudenie. În comparaţie cu alte nuclee familiale
(Mâtnicenii, Măcicăşeştii, Bizereştii), Gârliştenii au dezvoltat un arbore
genealogic relativ modest, incert pentru primele trei generaţii semnalate
documentar, mai complet pentru genaraţiile IV-VI, în cadrul cărora prezenţa
feminină este mai bine conturată, fără îndoială datorită numărului mic de
urmaşi pe linie masculină. Din acest motiv se pare că descendentele familiei
au încercat să obţină drept de moştenire în cadrul patrimoniului familial,
fapt ce a generat, în a doua jumătate a secolului al XVI-iea, mari procese de
stăpânire între ramura masculină şi cea feminină a familiei.
142
204
Potrivit documentelor, prima informaţie certă asupra unui membru al
familiei datează de la sfârşitul secolului al XIV-iea, din 1380 143 , fiind vorba
de un Iacob de Gârlişte (Garlyscha) asupra căruia nu se fac nici un fel de
consideraţii de ordin genealogic. Cam în aceeaşi perioadă trebuie că a trăit
şi Sebastian de Gârlişte, pomenit în 1410 ca tată al lui Ştefan de Gârlişte,
144
nobil român confirmat în stăpânirile sale de către Pippo de Ozora, comite de

Timişoara. Ce fel de legături de rudenie au existat între Iacob şi Sebastian
de Gârlişte este imposibil de precizat atâta vreme cât documentele nu conţin
nici un indiciu în acest sens.
În prima jumătate a secolului al XV-iea sunt menţionaţi patru repre-
zentanţi ai familiei Gârlişte, între care raporturile de rudenie sunt, de aseme-
nea, incerte. Se ştiu ceva mai multe amănunte despre Ştefan de Gârlişte,
care pare să fie în această perioadă principalul beneficiar al confirmărilor
regale, fiind pomenit în acestă postură în 1410 şi apoi între 1440-1444 145 •
alături de fratele său Ladislau. Putem emite ipoteza că el a fost întemeietorul
principalei ramuri a familiei, avându-l ca presupus fiu pe viitorul ban al
Severinului, Iacob de Gârlişte.
Pe lângă aceşti Ştefan şi Ladislau de Gârlişte, documentele îi mai
amintesc pe Nicolae de Gârlişte în 1431 146 şi pe Blasiu de Gârlişte în
1452 147 , acesta din urmă în calitate de membru al scaunului de judecată al
celor şapte districte bănăţene.
De la sfârşitul secolului al XV-lea documentele devin mai clare în
ceea ce priveşte apartenenţa diferitelor personaje menţionate la trunchiul
genealogic. Astfel, una din principalele ramuri ale familiei a descins din
Iacob de Gârlişte, ban al Severinului şi personaj central în epocă, atestat
între 1484 şi 1508 (despre el se poate presupune că a fost fiul lui Ştefan de
Gârlişte, amintit anterior). În 1484 148 , într-un raport al unui scrib către rege,
Iacob apare alături de doi fraţi, Kyryak (Chiriac?) Mihail şi Ştefan pentru ca,
mai apoi, în actul regal, cei doi fraţi ai săi să nu mai fie cuprinşi. Totuşi, în
143
Hurmuzaki, op. cit., 112, p. 271, nr. 209.
144
145
Ibidem, p. 74.
146
Kemeny Joseph, Repertorium Nobilitatis Transilvaniae, V, p. 85.
147
Hunnuzaki, op. cit., II/2, p. 11-14, nr. 8.
148
Costin Feneşan, op. cit., p. 46, nr. 9.
205
reconfirmarea regală din 1488 149 , Ştefan de Gârlişte reapare în calitate de
frate al lui Iacob de Gârlişte. Cei doi Gârlişteni (Iacob şi Ştefan) par a fi fost
întemeietorii principalelor ramuri ale familiei, ce vor evolua în paralel pe
parcursul secolului al XVI-lea. La început, ascendentul patrimonial i-a
aparţinut banului Iacob şi urmaşilor săi, însă faptul că în familia sa a
intervenit fenomenul de defectum seminis a făcut ca centrul de greutate al
stăpânirilor familiale să se mute spre cealaltă ramură a familiei, descinsă,
după câte presupunem, din Ştefan de Gârlişte, fratele banului de Severin şi
posibil tată al lui Gabriel de Gârlişte, alt personaj binecunoscut în epocă.
Această filiaţie este deocamdată incertă, Gabriel putând fi şi fiul lui Iacob
de Gârlişte, deşi nici un document nu atestă acest lucru. Dimpotrivă, chiar
dacă nu i se aminteşte ascendenţa paternă, el pare să fi fost mai degrabă
rudă colaterală a familiei lui Iacob de Gârlişte decât membru direct al
acesteia, variantă pe care o propunem în lucrarea de faţă.
Revenind la Iacob de Gârlişte, se ştie că a fost căsătorit cu
Margareta (1537) 150, din documentele disparate rezultând că, împreună,
cei doi au avut cinci copii: trei fii, Nicolae, Gheorghe, Emeric, şi două
fiice, Doroteea şi Caterina. Nicolae pare a fi fost principalul său
moştenitor (deţinând până şi aceeaşi funcţie ca tatăl său), atestat între
1518 şi 1544. Căsătorit cu Eufrosina Tarnok de Măcicaş (fiica altui ban al
Severinului, Petru Tarnok de Măcicaş), au avut împreună două fiice: Sara,
căsătorită la rândul ei cu Nicolae Ombozi (1544) 151 şi Ana, căsătorită cu
Ladislau Dienessy (1569) 152 •
Despre ceilalţi doi fii ai lui Iacob de Gârlişte se ştiu puţine lucruri:
Gheorghe a participat în 1518 153 la una din campaniile regale antiotomane
de unde se pare că nu s-a mai întors; cât despre Emeric, acesta este pomenit
o singură dată, în 1532 154 , deţinând importante funcţii militare. Nici unul
dintre cei doi fii nu a avut urmaşi direcţi.
Au avut descendenţi fiicele lui Iacob de Gârlişte care, intrând prin
căsătorie în alte nuclee familiale, treptat au fost excluse de la moştenirea
149
150
151
Ibidem, p. 368, nr. 217.
152
153
154
Pesty Frigyes, op. cit., p.332 şi 398.
206
părintească, nu fără a se opune însă. Astfel, Doroteea a contractat două
căsătorii din care a avut nu mai puţin de şase copii; din prima căsătorie cu
Petru Pobora i-a avut pe Ladislau Pobora şi pe Marta, căsătorită cu Ladislau
Pribek de Racoviţă. Din a doua căsătorie, încheiată cu Francisc Fiat de
Armeniş, i-a avut pe Ioan, Gaşpar, Baltazar şi Magdalena, ultima căsătorită
cu Mihail Lazăr (1544). Cât despre Caterina, se ştie că a fost căsătorită cu
Nicolae Marsinay cu care l-a avut pe Francisc Marsinay (1566) 155 .
Mult mai bine reprezentată din punctul de vedere al moştenitorilor pe
linie masculină este ramura descinsă din Gabriel de Gârliştc, posibil nepot
de frate al banului Iacob de Gârlişte. Atestat între 1528 şi 1555, el a avut doi
fii, Petru şi Gheorghe şi o fiică Elisabeta (căsătorită cu Vaida Bona - 1575).
Despre Ghorghe se ştie că a fost căsătorit cu Caterina Fiat (1579) 156 cu care
i-a avut pe Nicoale (căsătorit cu Ana Peica) şi pe Ioan (1588); cât despre
Petru, acesta a avut un singur fiu, pe Ştefan (1588) 157 . Împreună, aceşti fii şi
nepoţi ai lui Gabriel de Gârlişte vor stăpâni, începând cu a doua jumătate a
secolului al XVI-iea şi pe parcursul secolului al XVII-iea (până în 1658)
principalele stăpâniri funciare ale familiei.
Prima informaţie documentară asupra acestei familii, potrivit tabelului
cronologic întocmit de Ioan Cavaler de Puşcariu 158 , este un act din anul
1256 prin care regele Bela IV al Ungariei conferă posesiunea Wrych lui
Iacob Gerlize (Gârlişte?), fiul lui /acobi bani din Banat pentru serviciile sale
militare aduse regalităţii în luptele împotriva tătarilor şi în războiul cu
ducele Lodomeriei 159 • Documentul conţine prima informaţie de acest gen
din istoria familiilor nobile bănăţene deşi, într-un document datat în 1350
(prin care voievodul român bănăţean Ioan sau Lupcin, fiul lui luga, este
repus în drepturile sale strămoşeşti ) rezultă că în secolul al Xiii-lea, în
vremea regelui Bela IV, şi alţi cnezi bănăţeni au beneficiat de asemenea
155
Ibidem, p. 73.
156
Ibidem, p. 38.
157
Ibidem, p. 367 şi 76.
158
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit„ p. 131; Petru Gherghina, Expansiunea maghiară în
Banat până la lupta de la Mohacs (I 526), Reşita. 1934, p. 33.
159
Hurmuzaki,_op. cit„ I, p. 178, nr. 205.
207
donaţii sau recunoaşteri regale în posesiunile lor ereditare 160 • Nu se poate
afirma cu certitudine apartenenţa acestui personaj, atestat la mijlocul
secolului al Xiii-lea, la familia nobilă de Gârlişte; înclinăm să credem totuşi
că da, deoarece familiile nobile române bănăţene sunt bine individualizate,
practic nu întâlnim cazuri în care ele ar putea fi confundate cu alte nuclee
familiale. Putem totuşi constata că o asemenea informaţie timpurie are o
valoare excepţională pentru susţinerea originii cneziale a nobilimii române
bănăţene şi a continuităţii sale în spaţiul Banatului medieval. De altfel,
documentul datează dintr-o perioadă extrem de tensionată, provocată de
marea invazie tătaro-mongolă din anii 1241-1242, ce a influenţat conside-
rabil cadrul geopolitic al spaţiului carpato-dunărean, astfel că rostul militar
al românilor din voievodatul Transilvaniei în luptele susţinute de regat în
diverse direcţii în care era angajată politica sa externă apare tot mai des
menţionat în sursele epocii 161 •
În ceea ce priveşte calitatea de ban atribuită lui Iacob (tatăl celui
dăruit de rege), considerăm că trebuie manifestată o anumită prudenţă în
ceea ce priveşte interpretarea acestei informaţii. În primul rând, documentul
nu face precizarea că ar putea fi vorba de un ban al Severinului. Acceptând
totuşi această ipoteză, este de remarcat faptul că existenţa acestui "ban" ar
data dint-o perioadă când însăşi existenţa Banatului de Severin ca formă de
organizare politică, militară sau administrativă este incertă 162 . Considerăm
că, în contextul politico-istoric dat, personajele pomenite în actul regal au
făcut parte din cnezimea română bănăţeană, care se face deja remarcată de
către regalitate prin slujbele sale militare. Calitatea de ban semnalată ne
îndoim că reflectă, în acel moment istoric, funcţia de ban al Severinului în
160
Maria Holban, În jurul publicării unor documente inedite, în Studii. Revistă de istorie,
XIX, 1966, nr. 4, p. 781; Ştefan Olteanu, Un document inedit privind istoria Banatului
în secolele Xlll-XIV, în Studii. Revistăde istorie, XVII, nr, 5, 1964, p. 1144.
161
Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-iea. Între cruciată şi imperiul mongol,
Bucureşti, 1993, p. 137; Ioan Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele
XIII-XIV (origine, statut, evoluţie), în Nobilimea românească din Transilvania (Az
erdelyi roman nemesseg), Satu Mare, 1997, p. 43.
Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti,
162
1981, p. 85; Alexandru Horvath, Consideraţii istorice şi juridice privitoare la Banatul

de Severin şi fancţia de ban al Caransebeşului şi Lugojului, în Studii şi cercetări de
etnografie-istorie, Caransebeş, III, 1979, p. 298-299.
208
adevărata accepţiune a cuvântului. Credem că este mai degrabă vorba despre
un fruntaş al comunităţii române bănăţene, care exercita probabil atribuţii
fiscale, judecătoreşti sau militare în cadrul acelei comunităţi.
Următoarea informaţie asupra acestei familii intervine abia după o
perioadă îndelungată de timp, datând din anul 1380, an în care abatele
Leonard al Mânăstirii Batha din Banat îi concede nobilului Iacob de Gârlişte
(Garalyscha) iertarea tuturor păcatelor şi absolvirea de orice sentinţă de
excomunicare pentru faptul că a contribuit cu bani la expediţiile creştinilor
împotriva otomanilor 163 . Documentul ne permite următoarele constatări: în
primul rând, la sfârşitul secolului al XIV-iea, familia Gârlişte era deja
familie nobilă, deşi momentul înnobilării ne rămâne necunoscut, după cum
nu se precizează acum nici stăpânirile în care familia trebuie că a fost
întărită cu titlu nobiliar. În al doilea rând, acest membru al familiei a
aparţinut fără îndoială ritului catolic, deşi momentul convertirii sale rămâne
sub semnul întrebării. Putem formula totuşi ca ipoteză perioada ce a urmat
elaborării diplomei din 1366 prin care regele Ludovic I a încercat să impună
în regat o nouă condiţionare asupra sistemului de stăpânire a pământului,
excluzându-i din cadrul acestuia pe cei care nu erau nobili, recunoscuţi
oficial prin act regal, şi catolici 164 • În sfârşit, documentul reflectă şi modul
în care nobilii români bănăţeni au înţeles să se implice în campaniile
militare creştine îndreptate împotriva expansiunii otomane, pe lângă parti-
ciparea directă, militară, ei recurgând şi la contribuţiile băneşti, posibile
datorită faptului că această nobilime s-a bucurat totuşi de o bună situaţie
materială.
Pentru prima jumătate a secolului al XV-iea documentele adeveritoare
asupra istoriei acestei familii lipsesc din varii motive, informaţii asupra
acestei perioade parvenind în mod indirect datorită unui mare proces de
stăpânire care a avut loc un secol şi ceva mai târziu, între 1566-1569, în
cadrul căruia părţile implicate, reprezentând principalele ramuri ale familiei,
au prezentat o serie de vechi documente printre care şi două datând tocmai
din perioada la care dorim să ne referim.
163
Hurmuzaki, op. cit., U2, p. 271, nr. 209.
164
Zenovie Pîclişanu, Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de
1500, în Cultura Creştină, IX, 1920, nr.1-2, p. 21-22.
209
Primul act datează din anul 1410, an în care comitele de Timişoara,
Pippo de Ozora, îi conferă lui Ştefan de Gârlişte, fiul lui Sebastian, moşia cu
acelaşi nume (Gârlişte) din districtul Almăj, cu titlul de nouă danie, făcându
se cu acestă ocazie precizarea că nobilul de Gârlişte şi strămoşii săi au
stăpânit-o din cele mai vechi timpuri 165 • După cum se poate constata, a fost
vorba de o confirmare în vechea stăpânire de origine cnezială, etapă
parcursă de toate celelalte familii nobile bănăţene la sfârşitul secolului al
XIV-iea şi începutul secolului al XV-iea.
Al doilea document poate stârni confuzii datorită ambiguităţii
prezentării sale în cadrul procesului amintit anterior. În fapt, a fost vorba de
o nouă danie regală acordată de regele Vladislav asupra moşiilor Mehadica,
Cebniac şi Pârvova (Perho), ai cărei beneficiari au fost Ştefan şi Ladislau de
Gârlişte împreună cu o familie de cnezi din Mehadica (Ladislau, Ioan şi
Mihail, fiii lui Nicolae, Petru şi Ladislau, fiii lui Novac de Mehadica şi Rada
Ioan) 166 . Confuzia provine din faptul că în documentaţia procesului din
1566-1569 nu se precizează nici anul noii danii, nici despre care dintre cei
doi regi ai Ungariei purtând numele de Vladislav este vorba. Atât Kemeny
J6zsef cât şi Pesty Frigyes 167 opinează că a fost vorba de Vladislav I, Pesty
adăugând că pe vremea acestuia au trăit Ştefan şi La.dislau de Gârlişte care,
pentru faptele lor de vitejie înfăptuite alături de familia Mehadica, au primit
această nouă danie. În consecinţă, cum nu avem motive pentru a respinge
interpretarea celor doi istorici, putem lua în considerare faptul că perioada în
care s-a făcut această danie a fost cuprinsă între 1440 şi 1444, anii de
domnie a lui Vladislav I.
Tot din această primă jumătate a veacului al XV-iea datează alte două
informaţii sumare asupra Gârliştenilor, una din 1431, care îl pomeneşte pe
un oarecare Nicolae de Gârlişte 168 , şi alta din 1452 în care apare numele
unui Blasiu de Gârlişte în calitate de nobil adeveritor, component al scaunu-
lui principal de judecată al celor şapte districte române bănăţene întrunit la
Caransebeş pentru a întări dreptul de stăpânire al nobililor Mihail de Ciorna
şi Nicolae de Bizerea asupra castrului Dranko 169 . În acest context, Blasiu de
165
1 6
~ Ibidem.
167
1bidem, p. 366.
168
Kemeny J., op. cit., V, p. 85.
169
Ioan Aurel Pup, Instituţii medievale româneşti ... , p. 71.
210
Gârlişte a reprezentat districtul Almăj alături de Ioan de Silişte şi Ioan, fiul
lui Dragomir.
De-abia de la sfârşitul secolului al XV-iea documentele revelatoare
asupra destinului acestei familii devin mai numeroase, deci mai conclu-
dente. Din conţinutul lor se poate deduce faptul că această perioadă a marcat
deplina afirmare social-politică şi militară a acestei familii, ea manifes-
tându-se ca una din familiile cele mai influente ale Banatului cărăşan.
Mărturie a acestei realităţi stă faptul că unii dintre membrii săi ajung să
ocupe importante funcţii locale: astfel, Iacob de Gârlişte este atestat mai
întâi în calitate de viceban şi apoi de ban de Jajce în 1485-1487 170, pentru ca
între anii 1495-1508 să exercite funcţia de ban al Severinului. Fiul său,
Nicolae, a deţinut la rândul său funcţia de ban al Severinului între 1520-
1521, în timp ce Gabriel de Gârlişte a fost viceban al Severinului în 1540 171
172
ş1. apoi. caste Ian d e C aranse b eş .
Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, familia îşi consolidează
patrimoniul funciar, primind noi danii regale sau extinzându-şi posesiunile
în districtele vecine. În 1484 regele Matia Corvin îi conferă nobilului Iacob
de Gârlişte, cu titlul de nouă donaţie, moşiile Gârlişte, Prilipeţ, Eşelniţa,
(Jasalnycha), Rudăria, Rustnic (Prostnyk), Hernyek, Marsyna şi Sălişte din
districtul Almăj, în a căror stăpânire netulburată ... s-au aflat din vechime
înaintaşii săi ... 173 . Este interesant de remarcat faptul că în raportul unui
"scrib" din Arad prezentat în cadrul procesului din 1566-1569, alături de
Iacob de Gârlişte apar menţionaţi ca beneficiari şi fraţii acestuia, Kyryak
(Chiriac?) Mihail şi Ştefan de Gârlişte, personaje care lipsesc din actul
regal. Nemenţionarea celor doi fraţi în documentul propriu-zis de nouă
donaţie a echivalat practic cu excluderea lor din dreptul de stăpânire asupra
moşiilor în cauză, care i-au revenit doar lui Iacob de Gârlişte şi urmaşilor
săi. Despre Kyryak Mihail nu există altă informaţie, în timp ce Ştefan
reapare alături de fratele său Iacob peste patru ani, în 1488, însă în
stăpânirea altor posesiuni. De fapt, considerăm că una din caracteristicile
sistemului de stăpânire asupra pământului în cadrul familiei Gârlişte este
170
Ioan Haţegan, op. cit„ p. 131.
171
Pesty Frigyes, op. cit„ I, p. 252; Patriciu Dragalina, op. cit„ p. 28-29.
172
173
Ibidem, 11/2, p. 283, nr. 254.
211
dată tocmai de puternica individualizare a moşiilor, fiecare ramură a
familiei constituindu-şi propriul patrimoniu funciar, cazurile de stăpânire în
indiviziune _(atât de răspândite în cadrul altor familii nobile bănăţene:
Mâtnicenii, Măcicăşeştii) fiind extrem de puţin atestate documentar. De-
abia odată cu stingerea neamului pe linie masculină în rândurile urmaşilor
banului Iacob de Gârlişte, moşiile acestei ramuri familiale vor fi solicitate şi
obţinute definitiv în 1569 de către descendenţii lui Gabriel de Gârlişte, după
câte se pare nepotul de frate al banului Iacob.
Revenind la persoana lui Iacob de Gârlişte, pe lângă reconfirmarea din
1484, el va primi, doi ani mai târziu, în 1486, alte trei posesiuni în districtul
174
Almăj, este vorba de Rapolt, Pleşiva şi Vălişoara , moşii în stăpânirea
cărora este atestat, în 1488, alături de nobilul Iacob de Gârlişte şi fratele său,
Ştefan 175 •
Recunoştinţa regală nu se va opri aici deoarece, în 1487, apreciind
serviciile deosebite aduse regalităţii cu diferite ocazii, nobilul român Iacob
de Gârlişte, viceban de Jajce, este scutit de toate dările şi serviciile
orăşeneşti ce decurgeau din stăpânirea acestuia asupra unei case din
Caransebeş 176 • Este interesant de observat faptul că, deşi prin ci palele sale
posesiuni se aflau în districtul Almăjului, se pare că reşedinţa familiei a fost
stabilită în Caransebeş, realitate mai puţin reliefată în cazul celorlalte familii
nobile bănăţene. De altfel, un document din 1518 ce atestă o ieşire din
indiviziune practicată între nobilii de Racoviţă şi cei de Silvaş asupra
stăpânirilor lor din perimetrul Caransebeşului, aminteşte de existenţa unei
mori pe râul Sebeş, moară care a aparţinut lui Nicolae şi Gheorghe de
Gârlişte (fiii banului Iacob de Gârlişte) şi care avea rolul de a delimita
hotarele posesiunilor în cauză 177 .
La începutul secolului al XVI-iea banul Iacob de Gârlişte îşi va spori
patrimoniul familial cumpărând câteva sate de la văduva lui Nicolae
Horvath, doamna Ursula. Aceasta din urmă a realizat în 1503 un schimb de
bunuri funciare cu Gheorghe Marga, care îi cedează moşiile Copaci, Zlatna,
Zlopataka şi Vălişoara. Prevalându-se de dreptul ei de stăpânire, obţinut în
174
Ibidem, p. 296, nr. 265.
175
176
Hunnuzaki, op. cit., p. 300, nr. 269.
177
Ibidem, 11/3, p. 292, nr. 216.
212
circumstanţe necunoscute nouă, doamna Ursula a vândut moşiile Copaci,
Zlatna şi Vălişoara nobilului de Gârlişte, păstrând pentru sine doar satul
Zlopataka 178 •
Deşi se ştie că Iacob de Gârliştea a exercitat funcţia de ban al Seve-
rinului până în 1508, alte amănunte legate de existenţa sa nu ne sunt
cunoscute. După această dată se afirmă însă urmaşii acestuia, este vorba
despre cei trei fii ai săi: Gheorghe, Emeric şi Nicolae şi de nepotul său
prezumtiv, Gabriel de Gârlişte.
În legătură cu Gheorghe sau George de Gârlişte se ştie doar că în 1518
regele Ludovic II al Ungariei înştiinţează arhiepiscopia Strigoniului, pe
palatinul Ungariei şi pe banii de Severin asupra hotărârii sale de a amâna
toate procesele nobililor români Mihail Deş (Dees) de Comereva şi
Gheorghe de Gârlişte, deoarece aceştia urmau să plece la război împotriva
otomanilor . Este binecunoscută atât amploarea cât şi eşecul campaniilor
179
militare antiotomane din anii următori. Faptul că nobilul român Gheorghe de

Gârlişte nu mai apare pomenit documentar după acest an ar putea fi un
indiciu că el nu s-a mai întors din aceste războaie.
În ceea ce-l priveşte pe Emeric de Gârlişte, existenţa sa este foarte
discret amintită documentar. Pesty Frigyes îl pomeneşte o singură dată, în
1532 180 , ca fiu al banului Iacob de Gârlişte, adăugând că în acest an Emeric
ar fi fost comandantul cetăţilor Severin, Orşova, Peci şi Mehadia, importante
puncte de apărare pe linia Dunării • Este greu de înţeles de ce prezenţa sa
181
nu s-a făcut mai bine simţită în cadrul documentelor familiale, de vreme ce

el a fost remarcat de puterea centrală datorită calităţilor sale militare. Faptul
că nici el, nici Gheorghe de Gârlişte nu sunt menţionaţi în 1544 printre
moştenitorii fratelui lor, Nicolae, ne determină să afirmăm că ei au decedat
înainte de acel an.
Nicolae de Gârlişte, cel de-al treilea fiu al banului Iacob, a fost în
schimb o personalitate mult mai bine conturată în documentele epocii.
Pentru meritele sale şi poate, din consideraţie pentru fidelitatea cu care tatăl
său a slujit atâţia ani puterea centrală şi comunitatea locală, Nicolae de
178
179
180
Pesty Frigyes, op. cit., p. 332 şi 398.
181
213
Gârlişte a fost înzestrat cu aceeaşi funcţie între anii 1520-1521, însă
comportamentul său precum şi procesele în care a fost angrenat lasă să se
întrevadă posibilitatea comiterii unor abuzmi în funcţie. Pentru a argumenta
această afirmaţie amintim procesul care s-a judecat în anul 1521 (an în care
sus numitul a ocupat încă funcţia de ban al Severinului) în faţa regelui
Ungariei, în cadrul căreia judele şi juraţii din Caransebeş îl acuză pe nobilul
Nicolae de Gârlişte (egregius) de pagube provocate oraşului 182 . Natura
acestor pagube nu ne este cunoscută; putem constata însă că vinovăţia sa
pare că a fost dovedită deoarece, în 1537, Ioan Zapolya ordonă Capitlului
din Arad să ceară mamei (Margareta) şi văduvei (Eufrosina) lui Nicolae de
Gârlişte plata despăgubirii în bani la care a fost condamnat răposatul 183 şi pe
care acesta probabil că tot a amânat să o ducă la îndeplinire.
Alte litigii în care a fost implicat Nicolae de Gârlişte s-au judecat în
anii 1522 şi 1536 în faţa noilor bani ai Severinului, Ioan Wythez de Kallo şi,
respectiv, Mihail de Somlyay. În primul caz a fost vorba despre un conflict
între nobilii Iacob de Racoviţă şi Nicolae de Gârlişte, ambii purtând titlul de
egregius, conflict pe marginea unor posesiuni ocupate probabil abuziv de
nobilul gârliştean 184 ; în al doilea caz este prezentat litigiul între acelaşi nobil
de Gârlişte alături de nobilul Andrei de Bizerea, pe de-o parte, şi locuitorii
oraşului Lugoj, pe de altă parte, pentru stăpânirea asupra satului
Găvoşdiam. De altfel, în 1537, nobila doamnă Margareta, văduva lui Iacob
de Gârlişte ~i mama lui Nicolae, restituie în faţa adunării nobililor din
Caransebeş o parte din moşiile sale Petyzam şi Besna fiilor lui Ladislau de
Racoviţă 186 , probabil tot o acţiune reparatorie pe care nu a întreprins-o
anterior fiul său.
Interesant este şi modul în care averea acestui nobil s-a divizat după
moartea sa. Neavând urmaşi pe linie masculină, faptul a generat numeroase
neînţelegeri şi violenţe între rudele sale, divizate în două grupe de interese:
de o parte sora sa Dorotea şi descendenţii săi din cele două căsătorii, de
cealaltă parte văduva sa, Eufrosina (recăsătorită cu Andrei Barchay) şi
fiicele lor Sara şi Ana. Cele două părţi au ales ca arbitri opt nobili fraţi şi
182
183
Ibidem, 11/4, p. 119, nr. 63.
184
Ibidem, 11/3, p. 407, nr. 88.
185
Ibidem, 11/4, p. 99, nr. 48.
186
Ibidem, p. 114, nr. 58; Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 152.
214
prieteni care decid în cele din urmă ca toate bunurile rămase să fie împărţite
între toţi moştenitorii săi. Astfel, posesiunile Zlatna şi Copaci din districtul
Mehadia au revenit Doroteei şi copiilor săi: Ladislau Pobora şi Marta (soţia
lui Ladislau Pribek de Racoviţă) rezultaţi din prima căsătorie cu Petru
Pobora, precum şi lui Ioan, Gaşpar, Baltazar şi Magdalena (soţia lui Mihail
Lazăr), rezultaţi din cea de-a doua căsătorie cu nobilul Francisc Fiat de
Armeniş. Moşia Teregova din districtul Mehadia a revenit văduvei lui
Nicolae de Gârlişte. Eufrosina şi fiicei sale Ana. Cât despre moşia
Bolvaşniţa din districtul Sebeş, acesta a fost împărţită în cinci părţi egale,
câte o parte revenind Doroteei, Eufrosinei şi celor două fiice ale acesteia,
Ana şi Sara, în timp ce 1/5 i-a revenit lui Ladislau Pribek de Racoviţă 187 •
Acesta din urmă a primit temporar şi satul Priscian pentru a-l administra
până când Ana, fiica nobilului decedat, se va mărita 188 •
Este curioasă absenţa din rândurile moştenitorilor a Caterinei, altă
soră a nobilului decedat, căsătorită cu nobilul Nicolae Marssinay, ştiut fiind
faptul că fiul ei, Francisc Marssinay, se va implica mai târziu în marele
proces de stăpânire ce a divizat din nou familia Gârlişte în deceniul al
şaptelea al secolului al XVI-iea.
Revenind la partajul de bunuri din 1544, informaţii ulterioare atestă
faptul că Nicolae de Gârlişte a murit lăsând o serie de datorii în urma sa, pe
care moştenitorii săi s-au străduit să le achite. Drept pentru care ei au vândut
moşiile Copaci şi Zlatna 189 şi au închiriat pe doi ani moara construită de
nobilul Mihail Lazăr (ginerele Doroteei Gârlişte) 190 • Oricum, problema
succesorală dezbătută în 1544 a fost rezolvată doar temporar, creând
aparenţa că în cadrul familiei nobililor de Gârlişte moştenirea pe linie
feminină a fost acceptată şi practicată. Douăzeci de ani mai târziu, ches-
tiunea este reactualizată prin intervenţia moştenitorilor pe linie masculină ai
Gârliştenilor, fii şi nepoţi ai nobilului Gabriel de Gârlişte, rudă apropiată a
foştilor bani de Severin, Iacob şi Nicolae de Gârlişte.
Înainte de a intra în amănuntele procesului din 1566-1569 este nece-
sară prezentarea acestui Gabriel de Gârlişte, ai cărui urmaşi vor constitui în
187
Ibidem, p. 368, nr. 217.
188
Pesty Frigyes, op. cit., p. 445 şi 455.
189
Ibidem, p. 493.
190
Ibidem, p. 27.
215
următoarele decenii principala ramură a familiei nobile Gârlişte de Rudăria.
Lipsa ascendenţei sale pe linie paternă face destul de dificilă plasarea sa în
cadrul arborelui genealogic al familiei. Din documente reiese doar înrudirea
sa foarte apropiată cu familia banului Iacob de Gârlişte. Acest fapt ne-a
determinat să îl considerăm ca fiind posibilul fiu al nobilului Ştefan de
Gârlişte, atestat în 1488 în calitate de frate al lui Iacob de Gârlişte.
Personalitatea lui Gabriel de Gârlişte s-a manifestat într-o perioadă extrem
de tulbure, cauzată atât de gravele înfrângeri suferite de regatul maghiar în
faţa otomanilor, cât şi de luptele pentru tronul Ungariei între Ioan Zapolya şi
Ferdinand de Habsburg, acestea din urmă determinând o polarizare a
forţelor politice şi militare atât la nivelul central cât şi în plan zonal, elitele
româneşti bănăţene optând şi ele în favoarea unuia sau a altuia dintre aceşti
doi poli ai puterii. Bunăoară, se ştie că un nobil Petru de Racoviţă s-a
numărat în această perioadă printre partizanii bănăţeni ai lui Ferdinand de
Habsburg; în acelaşi timp, din conţinutul unui document al anului 1528 se
poate presupune că Gabriel de Gârlişte şi-a manifestat fidelitatea faţă de
rivalul celui sus-pomenit, Ioan Zapolya fiind cel care îi conferă cu titlul de
nouă danie moşiile Mehadica, Cebniac, Beletin, Moznic, Pârvova şi
Wzredek din districtul Mehadia drept răsplată pentru faptele sale deosebite
săvârşite în Transilvania • Treptat, interesele sale se vor deplasa spre
191
districtul Caransebeş şi mai ales înspre centrul acestuia, oraşul Caransebeş,

în 1536 regăsindu-l într-un proces de stăpânire alături de nobilii din familia
Peica şi Bocoşniţa pentru mai multe moşii situate în acest district 192 . La
mijlocul secolului al XVI-iea el şi-a exercitat influenţa asupra comunităţii
româneşti a Caransebeşului, caracterizat de către Antonio Possevino ca o
reşedinţă a nobililor şi de către cronicarul maghiar Ştefan Szamoskozi drept
un târg al românilor 193 , comunitate în cadrul căreia el va deţine mai mulţi
ani la rând, între 1546 şi 1555, funcţia de castelan al acestui oraş 194 •
Din documente ulterioare reiese faptul că, în a doua jumătate a
veacului al XVI-iea, principalele stăpâniri ale Gârliştenilor au trecut din
posesiunea descendenţilor lui Iacob de Gârlişte în cea a urmaşilor lui
191
Hurmuzaki, op. cit., 11/3, p. 269. nr. 377.
192
Ibidem, 11/4, p. 101, nr. 50. A fost vorba de moşiile Ciudanoviţa, Gârlişte, Caraşova,
Kethezwthezka, Budineţ, Izvor, Jitin, Maronyth şi Jawsorowyth.
193
Apud Costin Feneşan, op. cit., p. 9.
194
Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 153.
216
Gabriel de Gârlişte. Deosebit de semnificativ pentru ilustrarea acestei
tranziţii a unor părţi importante din patrimoniul familial de la o ramură
afectată de stingerea neamului pe linie masculină către o altă ramură, mult
mai bine reprezentată din acest punct de vedere, este procesul care s-a
judecat în faţa tribunalului "regelui" Ioan Sigismund între anii 1566-1569 195 •
A fost vorba de o acţiune judiciară de mare amploare, care a implicat mai
multe părţi interesate în redistribuirea principalelor moşii ale familiei, părţi
care au recurs la diverse proceduri juridice uzitate în acea epocă: ieşirea la
faţa locului, scoaterea sabiei în semn de împotrivire, prezentarea în instanţa
de judecată a actelor doveditoare.
Procesul a debutat în 1566 cu o primă fază în care părţile implicate au
reprezentat aşa-numita "ramură feminină" a familiei Gârlişte, constituită din
nepoţii şi nepoatele lui Nicolae, Dorotea şi Caterina Gârlişte (toţi copii ai
fostului ban al Severinului, Iacob de Gârlişte). De o parte s-au situat Ana
Fiat (nepoata Doroteei Gârlişte din partea fiului ei Baltazar Fiat) şi Francisc
Marssinay (nepotul Caterinei Gârlişte din partea fiului său, Francisc), de
cealaltă parte aflându-se Gheorghe Ombozi, nepotul lui Nicolae Gârlişte din
partea fiicei acestuia, Sara. Părţile constituite au solicitat împărţirea în părţi
egale a stăpânirilor părinteşti, ce cuprindeau atât moşii din districtul
Mehadia (Copaci, Zlatna, Vălişoara, Mehadica, Cebniac, Pârvova), cât şi
moşii din districtul Almăj (Gârlişte, Prilipeţ). Iniţial, Ioan Sigismund a
îngăduit această împărţire a bunurilor patrimoniale, ordonând banilor de
Caransebeş şi Lugoj să treacă la realizarea ei. Din relatarea castelanului de
Caransebeş, Vaida Bona, şi a judelui Martin Bratovan a rezultat că partajul
s-a efectuat fără greutate la Copaci, Vălişoara şi Zlatna (moşii obţinute prin
cumpărare în 1503), în schimb, în momentul împărţirii celorlalte posesiuni
care au aparţinut familiei din secolele anterioare, Gheorghe Ombozi s-a
opus prin metoda obişnuită a scoaterii sabiei. Ca urmare, procesul ajunge
din nou în faţa scaunului "regal" de judecată, Ioan Sigismund cerându-i lui
Gheorghe Ombozi să prezinte actele care să îi dovedească drepturile sale
sporite asupra acelor posesiuni. Se poate presupune că, în această fază,
Gheorghe Ombozi a încercat să se prevaleze de faptul că era singurul nepot
al lui Nicolae de Gârlişte, principalul moştenitor al fostului ban Iacob, deşi
apartenenţa sa la familia Gârliştenilor s-a realizat pe linie maternă şi nu
195
Pesty Frigyes, op. cit., p. 72-75.
217
paternă. Oricum, cel solicitat a tergiversat prezentarea documentelor,
chemându-i şi pe ceilalţi în faţa instanţei de judecată. Pe moment nu s-a luat
o hotărâre decisivă însă aceste controverse pe marginea stăpânirii asupra
patrimoniului familial au atras, în 1568, intervenţia "ramurii masculine" a
familiei, reprezentată de Gheorghe şi Petru de Gârlişte, fiii lui Gabriel de
Gârlişte, fapt ce a conferit procesului o nouă amploare.
În 1569 a urmat un moment semnificativ, în care părţile au prezentat
în faţa scaunului de judecată actele doveditoare pentru cauza lor. Astfel,
Petru şi Gheorghe Gârlişte au înaintat actul de noua danie acordat de Pippo
Ozora lui Ştefan de Gârlişte în 1410, actul de nouă danie emis de Vladislav
I în perioada 1440-1444, ai cărui beneficiari au fost Ştefan şi Ladislau de
Gârlişte, precum şi actele de noi danii acordate de Malia Corvin în 1484 şi
196
1488 către Iacob de Gârlişte şi Ştefan de Gârlişte .
De cealaltă parte, Gheorghe Ombozi a prezentat raportul unui scrib al
Capitlului din Arad rezultat în urma ordinului dat de "regina" Isabela
(probabil între anii 1540-1544) prin care aceasta acorda fiicelor lui Nicolae
de Gârlişte, Sara şi Ana, dreptul regal de moştenire asupra stăpânirilor
părinteşti, precum şi documentul prin care se atesta faptul că, în 1503,
văduva Ursula Horvath i-a vândut lui Iacob de Gârlişte trei sate (Copaci,
Zlatna şi Vălişoara), cu dreptul de a le lăsa moştenire urmaşilor.
După cum se poate constata, în instanţă au fost prezentate două
categorii de documente: pe de-o parte, ramura masculină a prezentat vechile
acte de proprietate ale familiei, acordate pe parcursul secolului anterior de
către puterea centrală, documente care atestau vechimea şi continuitatea
familiei Gârlişte în stăpânirile ei de origine cnezială. Pe de altă parte,
ramura feminină a contrapus acte de dată recentă care, teoretic, nu puteau să
aibă un ascendent asupra vechilor documente de stăpânire. Totuşi, nu era
lipsit de importanţă faptul că ele reprezentau atât dovezi ale transferării
dreptului de moştenire asupra fiicelor lui Nicolae de Gârlişte, cât şi ale
obţinerii unor moşii prin cumpărare, acestea nefăcând, practic, parte din
străvechiul patrimoniu familial.
196
Documentele prezentate în instanţă s-au referit la următoarele moşii: Gârlişte (în 1410);
Mehadica, Cebniac şi Pârvova (în 1440-1444); Gârlişte Eşelniţa, Rudăria, Rustnic,
Prilipeţ, Hemeg, Marginea, Sălişte (în 1484); Rapolt, Pleşiva şi Vălişoara (în 1488).
218
În urma prezentării tuturor documentelor în faţa scaunului de judecată,
la 10 decembrie 1569 s-a dat hotărârea finală care cuprindea următoarele:
toate bunurile obţinute prin vânzare-cumpărare urmau să fie judecate mai
târziu. În ceea ce priveşte dreptul de stăpânire asupra principalelor posesiuni
strămoşeşti, acesta a fost acordat lui Petru şi Gheorghe de Gârlişte şi
urmaşilor lor, cu condiţia de a plăti o pătrime, cuvenită ramurii feminine,
respectiv tradiţionala quarta puellaris, care urma să le revina Anei Fiat, lui
Francisc Marssinay şi lui Gheorghe Ombozi, ultimul dintre aceştia obţinând
dreptul exclusiv asupra unei pătrimi din moşia Teregova pentru el şi urmaşii
săi.
Hotărârea finală rezultată în urma procesului din anii 1566-1569 în
care au fost implicaţi aproape toţi membrii familiei a marcat tranşarea
definitivă a problemelor legate de dreptul de stăpânire şi moştenire în
interiorul nucleului familial. Cu toate că, la mijlocul secolului al XVI-lea, în
1544, se părea că urmaşele banului Iacob de Gârlişte au obţinut din partea
"reginei" Isabela preschimbarea dreptului de moştenire în favoarea lor,
douăzeci de ani mai târziu, prin hotărârile adoptate în 1569, este clar că a
triumfat principiul clasic de moştenire conform căruia descendenţii pe linie
masculină păstrează întâietate asupra ansamblului stăpânirilor funciare
familiale în timp ce urmaşele, intrate prin căsătorie în alte nuclee familiale,
trebuie să se mulţumească doar cu obişnuita quarta puellaris .
Delimitarea clară a raporturilor dintre cele două ramuri ale familiei nu
a însemnat şi sfârşitul problemelor legate de distribuirea şi exercitarea
dreptului de stăpânire în cadrul acesteia. La scurtă vreme au apărut
disensiuni chiar în rândurile principalei ramuri moştenitoare care a câştigat
procesul din 1566-1569. Astfel, în 1575, Elisabeta Gârlişte, soţia lui Vaida
Bona şi sora nobililor Petru şi Gheorghe de Gârlişte, se consideră
îndreptăţită să solicite de la aceştia din urmă o parte din moşiile Teregova,
Bocoşniţa, Pleşiva, Mehadica, Pârvova, Cebniac din districtul Mehadia şi
Prilipeţ şi Rudăria din districtul Almăj. Nu este clar dacă ea a cerut obişnuita
pătrime care i s-ar fi cuvenit ca zestre sau a căutat să obţină drepturi egale de
stăpânire alături de fraţii săi. În orice caz, pârâţii au făcut recurs în faţa
principelui Transivaniei, Ştefan Bâthory, care hotărăşte în 1576 să nu se mai
facă nici o împărţire a stăpânirilor familiale •
197
197
219
În anii următori sunt semnalate noi neînţelegeri între urmaşii lui Petru
şi ai lui Gheorghe de Gârlişte, cei care au rămas să stăpânească în indivi-
ziune patrimoniul familial. În 1588 se pare că nobilul Gheorghe de Gârlişte
împreună cu fiii săi, Ioan şi Nicolae, au încercat să cumpere fără
participarea lui Ştefan de Gârlişte (fiul lui Petru) părţile din stăpânirile de la
Prilipeţ, Rudăria şi Mehadica, aflate în posesia familiei Ombozi în urma
procesului din 1566-1569. Prevalându-se de dreptul său de protimisis,
Ştefan de Gârlişte s-a opus ca acestă tranzacţie să se facă în absenţa lui 198 •
Probabil pentru a se evita pe viitor asemenea controverse, în 1598
Ştefan de Gârlişte şi verii săi după tată, Ioan şi Nicolae de Gârlişte, au
solicitat principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory, ieşirea din indivi-
ziune. Drept urmare, acesta a ordonat nobililor, castelanului de Caransebeş,
comiţilor şi juzilor să realizeze separarea moşiilor ce aparţineau nobilului
Ştefan de Gârlişte (fiul lui Petru, fiul răposatului Gabriel de Gârlişte) de cele
care se aflau în stăpânirea nobililor Ioan şi Nicolae de Gârlişte (fiii lui
Gheorghe, fiul răposatului Gabriel de Gârlişte) 199 , în discuţie aflându-se
posesiunile Prilipeţ, Rudăria, Cebniac, Pârvova, Cruşovăţ, Mehadica,
Teregova, Pleşiva şi Bolvaşniţa din districtele Mehadia şi Almăj, după cum
se poate constata, stăpâniri stăvechi ale familiei, atestate documentar de
aproape două secole ca fiind în stăpânirea nobililor de Gârlişte. Dar,
documentul din 1598 are şi o semnificaţie aparte, unică în felul său: el
conţine una din primele însemnări în limba română de pe teritoriul
Banatului păstrată până în prezent, însemnare datorată unuia dintre
beneficiari - este vorba de Ştefan de Gârlişte - care a ţinut să-şi scrie numele
pe verso folosind caracterele chirilice (r P b n V1 lll. E lll. E <l> A N ), gest
semnificativ pentru conştiinţa apartenenţei sale etnice româneşti 200 .
Am prelungit prezentarea istoriei acestei familii până la sfârşitul
veacului al XVI-iea datorită continuităţii problemelor legate de stăpânirea
asupra patrimoniului funciar ce au ilustrat o pagină semnificativă a raportu-
rilor de proprietate din cadrul familiilor nobile române bănăţene. Deşi infor-
maţia documentară dedicată acestei familii este departe de a fi satisfăcă
toare, ea lipsind în mare parte pentru o perioadă de aproape două secole
198
Ibidem, p. 367.
199
Costin Feneşan, op. cit., p. 102-104, nr. 39.
200
Ibidem, p. 10.
220
(secolele XIV-XV), evoluţia ulterioară a Gârliştenilor trădează ascendenţa
lor timpurie, în cadrul familiilor cneziale româneşti din rândurile cărora s-a
desprins prin înnobilare pe baza serviciilor credincioase aduse regalităţii.
Poziţia sa deosebită deţinută în plan local pe tot parcursul secolului al XVI-
lea denotă profilul unei familii nobile române bine ancorată în realităţile
Banatului care, dincolo de aparenţe, continuă să reprezinte comunitatea
românească ce a generat-o. Deşi, din câte lasă să se întrevadă documentele,
se pare că unii membri ai familiei au adoptat ritul catolic încă de la sfârşitul
secolului al XIV-iea, probabil ca o consecinţă a momentului 1366, iar
onomastica practicată în cadrul familiei sugerează aceeaşi apartenenţă
religioasă, considerăm că familia nobililor Gârlişte de Rudăria şi-a păstrat
specificul etnic în întreaga perioadă medievală, edificator fiind acel exemplu
de conştiinţă românească exprimat în documentul de la sfârşitul veacului al
XVI-iea.
221
Anexa I
Stăpâniri funciare ale familiei Gârlişte (sec. XV.-mijlocul sec- XVI)
Anul
Posesiuni Modul de obţinere şi stăpânire
atestării
1410 Gârlişte (districtul Almăj) nouă danie conferită lui Ştefan de Gârlişte, fiul
-
lui Sebastian, de către Pippo de Ozora, comitele
de Timişoara
1440-1444 Mehadica, Cebniac, Pârvova - - danie sau nouă danie (?) conferită de regele
districtul Mehadia Vladislav I către Ştefan şi Ladislau de Gârlişte,
care urmau să le stăpânească în devălmăşie cu
familia Mehadica
1484 Gârlişte, Eşelni\a, Rudăria, Rustnic, - nouă danie acordată de regele Matia Corvin lui
Prilipe\, Hemeag, Marginea, Sălişte - Iacob de Gârlişte
districtul Almăj
1486 Rapolt, Pleşiva, Vălişoara - districtul - nouă danie regală acordată de Matia Corvin către
Almăj Iacob de Gârlişte; în 1488, o nouă reconfirmare în
aceleaşi posesiuni îl aminteşte şi pe Ştefan de
Gârliste alături de fratele său, Iacob
1503 Copaci, Zlatna, Vălişoara - districtul - moşii cumpărate de Jacob de Gârlişte de la Ursula
Mehadia Horvath
1528 Mehadica, Cebniac, Wzredek, - nouă danie acordată de Ioan Zapolya către
Pârvova, Beletin, Moznic - districtul Gabriel de Gârlişte
Mehadia
1544 Bolvaşniţa - districtul Caransebeş; - sunt împărţite conform testamentului lui Nicolae
Zlatna, Copaci, Pleşiva, Teregova - de Gârlişte între rudele sale
districtul Mehadia
222
Anexa 2
Propunere de tabel genealogic al familiei Gârlişte de Rudăria (sec.XV-XVI)
Generaţii
IACOB - - - - - - - - - - - · SEBASTIAN
Garalycha 1410
l~O I
II
NICOLAE ••• - . ? •••••••. ŞTEFAN I LADISLAU • • • • • ? • - ••••. BLASIU
(1410-1444) (1440-1444) 1452
I
I
III
Kyryak (Chiriac) IACOB STEFANII
Mihail (1484-1508) 1484
I
1484 = MlllJlarcla
I 1537
I
I
I
I
I
I
IV
EMERIC DOROTEA NICOLAE I CATERINA GHEORGHE I GABRIEL
1532 1544 (1518-1544+) 1518+ (1528-1555)
I =Eufrosina Tamok
de Macicas
=Nicolae
Marssinay
=Pclru Pobora =2Francisc Fiat
V
LADISLAU MARTA IOAN GASPAR BALTAZAR MAGDALENA SARA ANA FRANCISC I PETRU GHEORGHE II ELISABETA
POBORA 1544 1544 1544 1544 1544 1544 1544 MARSSINAY (1559-1598) (1559-1598) ms
I 544 =Ladislau =Mihail =Nicolae =Ladislau =Calerina =Vaida
I
l'ribek
Racoviia
Laz!r Ombozi Dicncssy
I Fiat Bona
VI ANA FIAT GHEORGHE FRANCISC II STEFAN III NICOLAE II IOAN

(I 566-1569) OMBOZI MARSSINAY (1588-1598) (1588-1604) (1588-1599)
(1566-1569) ( 1566-1569) =Ana Pcica
223
VI.5. Evoluţia familiei Fiat de Armeniş.
Istoria acestei familii pe parcursul secolelor XV-XVI reflectă un alt

model evolutiv în cadrul comunitătii locale bănăţene, nobilii Fiat de
Armeniş numărându-se printre reprezentanţii de seamă ai feudalităţii
Banatul~i medieval, fapt confirmat pe deplin de informaţia documentară a
vremii. In secolul trecut, reputatul genealog român Ioan Cavaler de Puşcariu
a inclus această familie în ampla sa lucrare asupra familiilor nobile române,
adăugând în final precizarea că, în timp, familia baronilor Fiat s-a numărat
printre familiile de frunte ale magnaţilor maghiari„. 201 , fa~t confirmat şi de
Kemeny J6zsef în repertoriul dedicat nobilimii maghiare 2 2 . Indiferent însă
de traiectoria pe care destinul acestei familii a urmat-o pe parcursul
secolelor, semnificativ pentru demersul nostru este faptul că originea ei
poate fi recunoscută şi plasată în perimetrul lumii feudale româneşti
bănăţene, a cărei componentă intrinsecă familia Fiat de Armeniş s-a dovedit
a fi, cel puţin în perioada secolelor XV-XVI, opinie regăsită şi în recentul
studiu al lui Dragoş Lucian Ţigău consacrat aceluiaşi subiect 203 .
A
Inceputurile sale nu sunt suficient reflectate documentar, în schimb

evoluţia sa ulterioară ilustrează un model de reuşită identificat şi în cazul
altor familii nobile române bănăţene, haţegane sau maramureşene care au
valorificat contextul favorabil al secolului al XV-iea, când elementul româ-
nesc devenise indispensabil puterii centrale în lupta antiotomană. Istorio-
grafia românească actuală acceptă ideea, tot mai conturată în ultima vreme,
că a existat un segment al nobilimii regatului, numit românesc (nobiles
Valachi), suficient de numeros în anumite zone ale Transilvaniei şi Banatu-
lui, care a jucat rolul său inconfundabil la nivelul local al comunităţilor
româneşti, fără a constitui însă în timp o stare distinctă 204 , realitate explica-
bilă prin fapt că, pentru aceşti cnezi români dăruiţi cu drept nobiliar,
realizarea socială a însemnat nu numai treptata lor asimilare cu una şi
aceeaşi nobilime a regatului, ci şi pierderea pentru români a unei feudalităţi
201
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit., p. 140.
202
Kemeny J6zsef, op. cit, p. 155.
Dragoş-Lucian Ţigău, Familia Fiat„., p. 21-51.
203
204
Ioan Drăgan, Un model de ascensiune„., p. 45; Ioan Aurel Pop, Elita românească„.,
p. 53.
224
proprii, ataşată fără echivoc comunitătii etnice şi valorilor credinţei
ortodoxe205 •
Dacă în cazul unor familii bănăţene ca cele de Mâtnic, Măcicaş sau
Deş de Temeşel ascensiunea în ierarhia feudală locală poate fi sesizată
documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-iea, evoluţia fami-
liei Fiat de Armeniş devine coerentă şi reconstituibilă de-abia din epoca lui
Matia Corvin, deşi informaţii anterioare, sporadice şi lipsite de substanţă, ne
întăresc convingerea că această situaţie este doar conjuncturală, rădăcinile
acestei familii regăsindu-se în aceeaşi lume cnezială românească bănăţeană,
a cărei ascensiune social-politică şi militară în cadrul regatului maghiar s-a
declanşat cu un secol în urmă, pe fundalul importantelor mutaţii iniţiate de
cel de-al doilea angevin, ea făcând fără îndoială parte din acea feudalitate
străveche a ţării, pe care noua stăpânire, incapabilă să o elimine complet, s-a
străduit să o asimileze juridic cu nobilimea de drept a regatului. Oricum,
este cert faptul că în a doua jumătate a secolului al XV-iea şi în întreg
secolul XVI această familie a exercitat o mare influenţă asupra comunităţii
districtului Caransebeş, unde erau localizate majoritatea stăpânirilor sale.
Conform realităţii ce se poate deduce din informaţia documentară pe
care o posedăm, familia Fiat de Armeniş s-a numărat în această perioadă
printre cele mai prospere familii nobile bănăţene, însumând nu mai puţin de
40 de moşii sau părţi de moşii în districtele Caransebeş şi Mehadia, acumu-
larea de proprietăţi funciare constituind o prioritate majoră a membrilor
acestei familii. Stăpânirile strămoşeşti ale familiei s-au concentrat de-a
lungul cursului superior al râului Timiş, în depresiunea Caransebeş-Meha
dica, cu aproximaţie între Caransebeş şi Poarta Orientală. Dintre acestea,
aşezarea Armeniş pare a reprezenta nucleul impresionantului patrimoniu
familial. denumirea sa transformându-se în timp în patronimic 206 . Utilizând
documentele care ne-au stat la dispoziţie, o inventariere a acestui patrimoniu
funciar, parţială şi perfectibilă desigur, reflectă următoarea realitate
prezentată în Anexa 1.
Primele atestări documentare ale acestei familii datează de la începutul
secolului al XV-iea, fiind vorba doar de sumare nominalizări ale unor
membri ai familiei ce au participat în calitate de comitanei la diferite puneri
205
Avram Andea, op. cit., p. 76.
206
Pesty Frigyes, op. cit, p. 429.
225
sau reconfirmări în posesiune a altor nobili români bănăţeni. Sunt amintiţi
astfel Ioan al lui Bogdan de Armeniş (Eormenyes) în 1428207 , Andrei de
Armeniş în 1430 , Nicolae de Armeniş în 1440209 şi mai ales de Fiat de
208
Armeniş, pomenit în repetate rânduri în anii 1447 210 , 1454211 şi 1456212 • În

realitate, apartenenţa acestora la nucleul familial nu poate fi stabilită cu
certitudine deoarece lipseşte orice referire concretă în acest sens. Poate fi
emisă cel mult ca ipoteză de lucru atâta vreme cât Armenişul a constituit
principala stăpânire patrimonială a familiei. De asemenea, este dificil să
intuim gradul de rudenie dintre cei sus-amintiţi atâta vreme cât nu benefi-
ciem de nici o informaţie documentară corespunzătoare. Cu toate acestea,
privind în perspectivă aceste prime informaţii, susţinem ideea plasării lor în
cadrul nucleului familial, chiar dacă integrarea în arborele genealogic al
familiei este imposibil de realizat.
O menţiune aparte se impune a se opera în cazul ultimului dintre cei
pomeniţi, este vorba de Fiat de Armeniş, în legătură cu care avem
certitudinea situării sale în interiorul familiei. Ne bazăm raţionamentul pe o
serie de documente ulterioare în care apar doi membri importanţi ai acestei
familii, Ladislau şi Ludovic, iniţial pomeniţi ca nobili de Armeniş (în 1468)
pentru ca mai apoi să fie desemnaţi ca nobili Fiat de Armeniş (după 1480),
până când apelativul Fiat tinde să devină numele generic al familiei. Pesty
Frigyes afirma că menţionarea în 1447 a lui Fiat de Armeniş a fost prima
atestare a numelui în calitate de prenume pentru ca, mai apoi, urmaşii
acestuia ce purtau patronimicul de Armeniş să şi-l schimbe în Fiat după
numele aceluia care, fie a fost o personalitate, fie a pus bazele averii
familiei2 13 • Pe de altă parte, Dragoş-Lucian Ţigău deduce originea acestui
nume din termenul maghiar fiat, fiatal, adică tânăr, într-o primă fază un
atribut acordat probabil unei persoane cu scopul de a o diferenţia de o rudă
mai vârstnică ce purta acelaşi nume, transformat ulterior în nume propriu şi
207
208
209
210
Hurmuzaki, op. cit„ p. 744, nr. 616.
211
Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti ... , p. 134; Hurmuzaki, op. cit., IV2, p. 43,
nr. 34.
212
213
Pesty Frigye<;, op. cit„ p. 430.
226
adoptat de întreaga familie 214 • Putem merge chiar mai departe în a-l
considera pe acest Fiat de Armeniş ca fiind tatăl celor doi nobili (Ladislau şi
Ludovic) pentru care alăturarea prenumelui sau a poreclei tatălui lor
propriilor nume putea să aibă o reală semnificaţie.
O altă observaţie ce se impune din parcurgerea acestor prime docu-
mente este legată de statutul social-juridic ai primilor membri ai familiei
atestaţi între 1428 şi 1456. Toţi aceştia apar ca oameni de mărturie sau
oameni ai regelui în calitatea lor recunoscută de nobili români, semnificativ
fiind faptul că, în repetate rânduri, cu ocazia unor scaune de judecată ţinute
de comunitatea districtuală a nobililor români, actele întocmite au fost
întărite cu sigiliile mai multor nobili, printre care a figurat şi cel al sus-
amintitului Fiat de Armeniş. De asemenea, acesta din urmă a făcut parte din
scaunul principal de judecată al celor şapte districte româneşti bănăţene,
întrunite în 1452 la Caransebeş pentru a atesta dreptul de stăpânire al
nobililor Mihail de Ciorna şi Nicolae de Bizerea asupra castrului Dranko,
nobilul de Armeniş reprezentând districtul Sebeş alături de Andrei Dan de
Caransebeş şi de nobilii Dionisie şi Ioan de Mâtnic 215 . Este adevărat că în
cazul acestei familii momentul, condiţiile cât şi cauzele înnobilării ne scapă,
lipsind documentele revelatoare; cu toate acestea, considerăm că evoluţia
membrilor familiei Fiat de Armeniş nu a ieşit din tiparele general valabile
pentru întreaga feudalitate locală românească, tranziţia lor de la stadiul de
cnezi, la cel de cnezi nobili şi apoi de nobili desfăşurându-se, după toate
probabilităţile, la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor.
Statutul nobiliar al acestei familii nu s-ar fi justificat dacă, încă din
această perioadă, ea nu ar fi deţinut stăpâniri funciare, iniţial cneziale, în
care a fost întărită cu drept nobiliar, aşa cum documentele atestă că s-a
întâmplat în cazul altor familii nobile bănăţene. Este adevărat că, în cazul
familiei Fiat de Armeniş, actele iniţiale de punere în stăpânire s-au pierdut
ori au fost distruse; cu toate acestea, ştim că ele au existat, un document din
1508 consemnând această realitate. Pe fondul unui litigiu de stăpânire
asupra moşiilor Temeşelul de Sus, Strâmba de Sus şi Strâmba de Jos,
Grădiştea şi Cernica din districtul Mehadia, unul dintre membri familiei,
respectiv Ladislau Fiat de Armeniş, aduce în sprijinul cauzei sale un act
214
D.L. Ţigău, op. cit., p. 21.
215
I. A. Pop, op. cit., p. 71.
227
scris prin care s-a dovedit că posesiunile în cauză au fost donate familiei
sale încă din 1428 de către regele Sigismund de Luxemburg 216 , probabil
drept recompensă pentru serviciile militare prestate cu ocazia marii confrun-
tări cu otomanii de sub cetatea Golubăţ. Bănuim că acesta a fost motivul
daniei (sau al noii danii - documentul nu este clar în acestă privinţă) regale,
deoarece toate confirmările sau reconfirmările în stăpânire realizate în acel
an de către puterea centrală pe seama unor nobili români din familia
Bizerea, Deş de Temeşel sau Măcicaş au avut aceeaşi motivaţie de ordin
militar.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea se remarcă
preocuparea insistentă a doi dintre membri familiei de a-şi spori stăpânirile
funciare, folosind mijloace dintre cele mai diverse, de la înfrăţirea pe moşie
ori cumpărarea de pământuri şi până la achiziţionarea unor moşii confiscate
de regalitatea maghiară altor nobili români pe diferite temeiuri. Desigur că
toate aceste acţiuni au fost dublate în mod necesar de servicii credincioase
aduse puterii centrale or, din acest punct de vedere, din multe documente
rezultă faptul că nobilii Ladislau şi Ludovic Fiat de Armeniş şi-au dovedit în
repetate rânduri fidelitatea faţă de regele Matia Corvin, participând sub
conducerea comitelui de Timişoara, Pavel Chinezu, la şirul de campanii
antiotomane din a doua jumătate a veacului al XV-iea. Practic, din acest
moment începe ascensiunea spectaculoasă a acestei familii, atât în plan
social, cât şi în cel politico-militar, fapt confirmat de seria de documente,
destul de numeroase, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din prima
jumătate a secolului al XVI-iea.
Interesant este faptul că, într-o primă fază a afirmării lor, membrii
acestei familii apar cuprinşi într-o serie de înfrăţiri pe moşie alături de nobili
din familiile Măcicaş şi Mâtnic, ceea ce ar putea sugera o înrudire între
aceste trei familii nobile bănăţene. Despre familiile Măcicaş şi Mâtnic se
poate afirma cu destul de multă certitudine că au avut o origine comună,
plasată undeva la începutul secolului al XIV-lea, dacă nu chiar mai
devreme. Insistenţa cu care familia Fiat de Armeniş apare legată de intere-
sele şi posesiunile acestor familii ne determină să presupunem că fost vorba
de ceva mai mult decât o simplă stăpânire în indiviziune, familia Fiat repre-
zentând o altă ramură a aceluiaşi trunchi genealogic care, cu timpul, s-a
216
Hurmuzaki, op. cit., p. 581, nr. 462; I.A. Pop, op. cit., p. 148.
228
desprins ca o entitate de sine stătătoare. De altfel, într-o serie de documente
apare clar definită înrudirea dintre fraţii Fiat de Armeniş şi nobilul Iacob de
Măcicaş, cei trei fiind consemnaţi ca veri primari după tată.
Revenind la cele două documente propuse spre discuţie: în 1467
nobilii români Lado, fiul lui Mihail de Armeniş şi Ladislau 'Zayk de Mâtnic,
împreună cu fraţii săi Ştefan (banul Severinului) şi Sandrin, contractează o
fraternitate adoptivă (adoptiva fraternitatem) conform căreia, la moartea
unuia dintre ei fără urmaşi, moşiile acestuia urmau să treacă în stăpânirea
celeilalte părţi 217 • Au fost incluse în acestă înţelegere moşiile Gywrow,
Sadova, Măstăcani şi Secaş din partea familiei de Armeniş şi Malomfalw,
Osesthya, Zederyes, Măgura, Răduleţ şi Cemota ale familiei Mâtnic, toate
situate în districtul Caransebeş.
Un an mai târziu, în 1468, regele Matia Corvin îi conferă pe nobilii
Ladislau şi Ludovic de Armeniş şi pe Iacob de Măcicaş (vărul lor după tată)
în stăpânirea moşiilor Goleţ, Pădureni, Myra~a, Petroşniţa, Bocoşniţa,
Vălişoara şi Cemeţ din districtul Caransebeş 2 8, posesiuni străvechi ale
beneficiarilor, pe care aceştia le stăpâneau în devălmăşie.
Conţinutul celor două documente ne-a sugerat următoarele observaţii: din
perspectiva abordării genealogice, identificarea lui Lado (fiul lui Mihail de
Armeniş) prezent în documentul din 1467, cu Ladislau de Armeniş, pomenit
în 1468, s-a impus într-o fază iniţială. Totuşi, în urma analizării documen-
telor ulterioare, înclinăm să credem că este vorba de două pe1 soane diferite.
Această concluzie se întemeiază pe următoarele argumente: în primul rând,
în nici unul din actele anilor următori prenumele Lado nu figurează în locul
celui de Ladislau, deşi acesta din urmă apare în repetate rânduri la finele
secolului al XV-lea, fiind implicat în diverse acţiuni juridice sau tranzacţii
A
financiare. In al doilea rând, Lado şi Ladislau, în ciuda asemănării, sunt

două nume diferite, realitate ilustrată cel mai bine de documentele din
aceeaşi epocă ale familiei nobile Bizerea de Caransebeş 219 • În al treilea rând,
problema dobândeşte importanţă şi din perspectiva filiaţiei existente în
cadrul familiei: dacă acceptăm ideea că Lado din 1467 este aceeaşi persoană
cu Ladislau din 1468, atunci trebuie să-l considerăm pe Mihail de Armeniş
217
218
Ibidem, p. 183, nr. 164.
219
Apud D.L. Ţigău, op. cit„ p. 22; Vezi şi Ligia Boldea, Probleme ale studiu!ui genea-
logic al familiilor nobile române bănăţene, în Banatica, 14, 1996, p. 63.
229
ca fiind tatăl celor doi fraţi, Ladislau şi Ludovic de Armeniş, fapt necon-
firmat din punct de vedere documentar. Nu aceasta ne pare a fi problema,
foarte multe documente neprecizând ascendenţa patemă a beneficiarilor;
semnificativ apare faptul că, după 1480, cei doi fraţi Ladislau şi Ludovic
sunt atestaţi ca nobili Fiat de Armeniş, apoi doar ca nobili de Fiat, ceea ce
ne-a îndreptat atenţia spre o altă paternitate posibilă, cea a lui Fiat de
Armeniş, pomenit între 1447 şi 1456. În lipsa unor dovezi documentare
lipsite de echivoc, această filiaţie pare cea mai plauzibilă, drept pentru care
o susţinem în cadrul propunerii de tabel genealogic realizată în Anexa 2. De
altfel, exemplul nu este singular în perimetrul Banatului cărăşan, o
asemenea situaţie repetându-se şi în cazul familiei nobile române Deş de
Temeşel, unde apelativul Deş (Dees) aparţinând primului strămoş comun,
menţionat documentar în 1387, a fost adăugat la numele de familie de către
toţi urmaşii săi. În ceea ce priveşte legătura de rudenie dintre Fiat de
Armeniş şi Mihail de Armeniş, problema rămâne deschisă, putând fi
soluţionată doar în cazul apariţiei unor dovezi revelatoare.
Documentele din 1467 şi 1468 suscită însă şi o serie de observaţii pe
marginea modalităţilor de stăpânire a pământului practicate în cadrul acestei
familii. Se poate observa cu uşurinţă că, în ambele cazuri, a fost vorba de
aceeaşi problemă a stăpânirii în indiviziune, surprinsă însă în două ipostaze.
În 1467 ă. fost vorba de contractarea unei fraternităţi adoptive alături de
câţiva mem~ri ai familiei Mâtnic, pe când documentul regal din 1468 a
confirmat doc.r o stăpânire în devălmăşie deja existentă între nobilii de
Armeniş şi cei c.le Măcicaş. Interesant este atât faptul că avem de-a face cu
două familii nobile diferite ce stăpânesc moşii în indiviziune alături de
familia Fiat de Anneniş, cât şi deosebirea clară între cele două seturi de
moşii contractate.
La începutul secolului următor, toate aceste posesiuni puse în discuţie
prin cele două documente vor figura ca stăpâniri patrimoniale ale familiei
nobile din Armeniş, fără a se mai face referire la existenţa unor stăpâniri
devălmaşe. În ceea ce priveşte fraternitatea adoptivă încheiată în 1467 cu
câţiva nobili de Mâtnic, se ştie cu certitudine că ea nu a fost pusă niciodată
în aplicare, ambele familii păstrându-şi neatins ansamblul proprietăţilor
funciare.
În schimb, legăturile strânse pe care fraţii Fiat le-au avut cu familia lui
Iacob de Măcicaş, cu care se şi înrudeau de altfel, le-a permis celor doi
nobili să fructifice înfrăţirea pe moşie semnalată în 1468 în folosul lor.
Astfel, în 1480, la moartea nobilului român Emeric de Măcicaş fără urmaşi,
230
moşiile acestuia (Bolvaşniţa de Sus, Bolvaşniţa de Jos, Huszariczki, Karziki,
Szepmezeye, Criva, Iaz, Meszfalu, Cemeţ şi Kereg din districtul Caransebeş)
au revenit prin danie regală lui Iacob şi Ioan de Măcicaş (tatăl şi fratele
celui decedat), precum şi fraţilor Ladislau şi Ludovic Fiat de Armeniş, rude
şi condivizionali ai răposatului nobii2 20 • A fost o modalitate obişnuită,
circumscrisă canoanelor feudale, prin care nobilii Fiat au început să-şi
sporească patrimoniul funciar, uneori chiar pe seama altor familii bănăţene,
fapt ce le-a permis ca în deceniile următoare să acumuleze o avere
considerabilă.
Se poate afirma că, după 1480, familia Fiat de Armeniş a început să se
individualizeze în spaţiul cărăşan, implicându-se într-o tot mai mare măsură
în viaţa politico-militară a acestui perimetru istorico-geografic. Perioada a
fost, de altfel, prielnică unei noi afirmări a nobilimii române transilvănene,
în general, şi bănăţene, în particular, încurajată de regalitatea maghiară prin
regele Matia Corvin care, în încecarea sa de a întări puterea centrală, a atras
de partea sa acele forţe pe care le putea cointeresa în îndeplinirea acelor
scopuri, forma de atragere fiind privilegiul, cu toate variantele sale, o formă
bazată pe supunere şi ierarhie şi nu pe libertate şi egalitate • La aceasta
221
s-au adăugat şi amplele acţiuni antiotomane pornite din sudul regatului şi

conduse în mod iscusit de Pavel Chinezu, comitele de Timişoara, în cadrul
cărora nobilimea română bănăţeană se ştie că a jucat un rol important,
alături de nobilimea română haţegană (Ciulanii, Cândeştii de Râu,
Ungureştii de Nădăştia) ori maramureşană (Dragfieştii, Dolheştii) 222 . Printre
cei care s-au remarcat cu ocazia acestor campanii antiotomane ne este
semnalat şi Ladislau Fiat de Armeniş, fapt consemnat într-un document din
1489 prin care regele Matia Corvin îl confirma pe acesta şi pe fratele său
Ludovic, în stăpânirea moşiilor părinteşti Buchin, Poiana şi Poieniţa din
districtul Caransebeş în semn de recompensă pentru credincioasele servicii
militare aduse regalităţii 223 •
220
221
I.A. Pop, Privilegiile obţinute de români în epoca domniei lui Maria Corvin, în Revista
istorică, 2, 1991, nr. 11-12, p. 668.
222
I. Drăgan, Un căpitan românpefrontul antiotoman: Ladislau Ficior de Ciula (?-1492),
în Acta Musei Napocensis, XXII-XXIII, 1985-1986, p. 261; Ioan Haţegan, op. cit„ p.
130-133.
223
231
Faptul că cei doi fraţi Fiat de Armeniş s-au bucurat de aprecierea
regală se poate constata şi dintr-un document datat în anul 1500224 , docu-
ment care iese întrucâtva din tematica obişnuită, prezentând o situaţie
inedită, chiar unică în planul informaţiei documentare. În acest an, pe fondul
nemulţumirilor generate la nivelul Banatului cărăşan de pretenţiile băneşti
exagerate ale episcopului catolic de Cenad, care solicită nobililor şi locuito-
rilor oraşului Caransebeş să plătească dijme din toate produsele lor, este
semnalat un fapt fără precedent: printr-un ordin regal au fost confiscate
moşiile nobililor români Mihail şi Nicolae Cucaviţa de Poreca (respectiv,
Poreca de Sus, Poreca de Jos şi Simonolţ din districtul Mehadia), deoarece
aceştia au părăsit credinţa catolică trecând la secta schismatică a românilor
{secte scismatice Walachorum). Moşiile confiscate au fost donate de regele
Vladislav II nobililor Ladislau şi Ludovic Fiat de Armeniş, condivizionali ai
nobililor deposedaţi, din această danie putând concluziona că fraţii Fiat
aparţineau în plan confesional ritului catolic, pe care fie că l-au adoptat prin
opţiune proprie în deceniile anterioare, fie l-au moştenit de la înaintaşii
lor22s.
Cazul nu se încheie însă aici, fiind redeschis în mod surprinzător după
patru decenii, în 1543, de către nobilul român Bogdan de Poreca, descen-
dentul direct al nobililor deposedaţi în 1500, care se judecă acum cu urmaşii
celor doi fraţi Fiat (cu Ioan Fiat, nepotul lui Ludovic Fiat şi cu Ana Fiat
Bakoczi, fiica lui Ladislau Fiat) şi cu Francisc de Măcicaş în privinţa
aceloraşi moşii confiscate în 1500 tatălui său, Mihail de Poreca. Intenţia
nobilului reclamant bănuim că a fost aceea de a-şi recupera dreptul de
stăpânire asupra părţilor cuvenite din moşiile în cauză. De altfel, în apelul
adresat castelanilor de Caransebeş şi înaintat mai apoi spre decizie "reginei"
Isabela, Bogdan de Poreca a reamintit faptul că înaintaşii părţilor aflate în
litigiu au stăpânit aceste moşii în condivizionalitate, drept pentru care el se
simte îndreptăţit să solicite aplicarea vechii legi (Juxta Appellacionem suam
Antiquam consuetudinem) 226 . Nu putem să nu ne întrebăm ce anume l-a
determinat pe nobilul de Poreca să se simtă în măsură a solicita puterii
224
Pesty Frigyes, Krasso .. . , III, p. 114.
225
David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-iea, I, p. 57; l.D. Suciu,
Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 63.
226
232
centrale retrocedarea dreptului de stăpânire asupra moşiilor confiscate
familiei pentru un motiv de o gravitate certă, potrivit normelor de stăpânire
feudală aflate în vigoare la acea dată. Este posibil ca el să-şi fi reconsiderat
între timp opţiunea confesională, revenind în rândurile bisericii apostolice?
Sau, conştient de transformările pe care anul 1541 le-a provocat la nivelul
regatului maghiar şi al Transilvaniei, a sperat într-o posibilă anulare a
deciziei regale din 1500?
Situaţia se clarifică în 1547 când, printr-un nou document, "regina"
Isabela a întărit decizia de acum aproximativ 50 de ani, ordonând în acelaşi
timp şi confiscarea altor trei moşii aflate în stăpânirea nobililor Nicolae şi
Mihail de Poreca şi a lui Bogdan, fiul lui Mihail, pe acelaşi motiv al reve-
nirii la credinţa "schismatică" românească; nu întâmplător cele trei moşii
(Calova, Ostreţ şi Pherdyn din districtul Mehadia) au fost donate nepoţilor
lui Ladislau şi Ludovic Fiat (respectiv, lui Ladislau Bakocz şi Ioan Fiat),
precum şi condivizionalilor lor Francisc şi Ioan de Măcicaş 227 • Acest ultim
document confirmă cea de-a doua ipoteză formulată anterior pe marginea
atitudinii din 1543 a lui Bogdan de Poreca, fiind evident faptul că, din
motive totuşi dificil de precizat, nobilii români de Poreca au preferat să
revină la vechea credinţă românească cu riscul deposedării lor de stăpânirile
strămoşeşti. În egală măsură este de remarcat şi poziţia familiei Fiat de
Armeniş, principala beneficiară a dizgraţiei în care a căzut una din familiile
omonime bănăţene, poziţie care i-a permis să îşi consolideze situaţia în
cadrul districtului Caransebeş, fără îndoială datorită fidelităţii şi a "dreptei"
credinţe manifestate constant faţă de puterea centrală.
La începutul secolului al XVI-lea se poate constata ascendentul pe
care nobilul Ladislau Fiat de Armeniş şi l-a creat în raporturile cu fratele
său, Ludovic. Situaţia a fost determinată de un incident grav în care acesta
din urmă a fost implicat în ultimul deceniu al secolului al XV-lea.
Documentele afirmă că, în preajma anului 1494 (dar nu mai târziu), Ludovic
Fiat l-ar fi ucis pe nobilul Petru Kain (Căian?) pe motiv de adulter după
care, speriat de fapta sa, a pribegit timp de mai mulţi ani prin regat înainte
de a se prezenta în faţa regelui pentru a-i solicita iertarea. Odată obţinută
această iertare, el îndrăzneşte să se reîntoarcă în ţinuturile natale pentru a-şi
relua poziţia în cadrul comunităţii caransebeşene 228 • Din nefericire pentru el,
227
Ibidem, p. 399, nr. 241.
228
I. Haţegan, op. cit., p. 205.
233
fapta comisă l-a obligat să-şi înstrăineze moşiile la diferite persoane cu
scopul de a obţine suma necesară pentru a-şi răscumpăra viaţa conform
procedeului "răscumpărării sângelui" tot mai frecvent utilizat în epocă,
procedeu ce a înlocuit treptat soluţia mult mai brutală a "răzbunării
sângelui" 229 • În împrejurarea creată, Ladislau Fiat s-a simţit dator să
intervină, în principal din dorinţa de a împiedica înstrăinarea moşiilor
părinteşti în afara familiei. De altfel, se pare că el s-a bucurat de o situaţie
financiară prosperă, de vreme ce majoritatea acţiunilor sale, întreprinse în
acest început de veac, au avut ca finalitate sporirea averii imobile şi mobile
pentru sine şi urmaşii săi.
Se ştie astfel că, în 1493, Ladislau Fiat şi soţia sa, Elena, au cumpărat
o curte în Caransebeş (cu casă şi acareturi) în schimbul sumei de 200 florini
de aur de la văduva şi fiii nobilului Gheorghe Pâclişar din Caransebeş 230 .
Opt ani mai târziu, în 1501, el s-a străduit să răscumpere pentru el şi copiii
săi Ioan, Caterina, Elisabeta şi Ana, părţile din averea părintească deţinute
de fratele său Ludovic, şi zălogite de acesta în anii anteriori pentru a-şi
răscumpăra fapta comisă 231 • Cu siguranţă că a fost nevoie de un efort
financiar substanţial din partea lui Ladislau Fiat pentru a păstra laolaltă
patrimoniul funciar al familiei, de vreme ce au trebuit să fie răscumpărate
circa 26 de moşii din districtele Caransebeş şi Mehadia, după cum urmează:
Buchin, Poiana, Poieniţa, Petroşniţa, Vălişoara, Goleţ, Slatina, 'Zarazpatak,
Secaş, Valeamare, Nireş, Sadova de Sus, Sadova de Jos, Armenişul de Sus,
Armenişul de Jos, Gyuro, Feneşul de Sus, Feneşul de Jos, Gino, Criva,
Bolvaşniţa de Sus, Bolvaşniţa de Jos, Poreca de Sus, Poreca de Jos,
Simonolţ şi Huszarczky. Gestul lui Ladislau Fiat nu s-a oprit aici pentru că,
în acelaşi an, el a restituit fratelui său jumătate din moşiile răscumpărate,
probabil pentru a împiedica ignobilarea acestuia, fiind cunoscut îndeobşte
faptul că pierderea pământului ar fi putut atrage după sine şi pierderea
calităţii de nobii2 32 • Cealaltă parte a moşiilor răscumpărate a rezervat-o
pentru copiii săi, regele Vladislav II acceptând această soluţionare a cazului
şi ordonând în consecinţă Capitlului din Arad să-i introducă pe aceştia în
229
Ştefan Pascu, op. cit., p. 165.
230
231
Ibidem, p. 481, nr. 385.
232
Dan Gr. Pleşia, op. cit„ p. 209.
234
stăpânirea moşiilor cuvenite 233 . A fost o modalitate interesantă de rezolvare
a acestei situaţii dificile pentru familie, soluţionată în final prin utilizarea
dreptului de protimisis de către unul din membrii familiei, acest drept de
răscumpărare preferenţială permiţând menţinerea bunurilor funciare în
cadrul unuia din cercurile de solidaritate, reprezentat în cazul acesta de
rudele devălmaşe 234 . Mai mult decât atât, se pare că Ladislau Fiat nu numai
că a uzat de dreptul de preemţiune, constituindu-şi un ascendent important
în cadrul ansamblului stăpânirilor strămoşeşti, dar a şi solicitat şi obţinut din
partea regelui dreptul de succesiune masculină pentru fiicele sale, gest care
va constitui germenele unui viitor conflict succesoral între descendenţii pe
linie masculină şi feminină ai familiei Fiat de Armeniş.
Legat de acelaşi Ladislau Fiat de Armeniş, un document din anul 1504
atestă un fapt oarecum surprinzător prin lipsa unor precedente de această
natură. Respectivul nobil a fost acuzat de curtea regală că l-ar fi furat pe
micuţul Mihail Ciorna din "castelul" de la Recaş şi l-ar ţine închis la ei2 35 ,
motivul unei asemenea acţiuni nefiind relevat. Putem bănui, cel mult, că a
fost vorba de o reţinere forţată a copilului în vederea recuperării unei dato-
rii de la rudele acestuia. Oricum, urmările ce au decurs dintr-o asemenea
faptă rămân necunoscute.
Ultima atestare documentară a lui Ladislau Fiat datează din anul 1508,
moment în care el îşi dispută înaintea banilor de Severin anumite moşii din
districtul Mehadia (Temeşelul de Sus, Grădiştea, Strâmba de Sus, Strâmba
de Jos şi Cermenica) cu nobilul Ioan Feneş din Feneşul de Sus. Alături de
Ladislau Fiat a stat şi nobilul român Nicolae Nocea f..Nowcha) de Slatina,
condivizional şi rudă prin alianţă a familiei Fiat, cei doi nobili aducând în
sprijinul cauzei lor un act scris datând încă din 1428, prin care se dovedea
(după cum am subliniat şi în paginile anterioare) existenţa unei stăpâniri
străvechi asupra acestor posesiuni, întărită prin noua donaţie a regelui
Sigismund de Luxemburg, ceea ce nobilul Ioan Feneş nu a putut dovedi 236 .
În consecinţă, moşiile în cauză au continuat să facă parte din patrimoniul
funciar al familiei Fiat.
233
Hurmuzaki, op. cit., p. 482, nr. 486,
234
Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului
XV/II, Bucureşti, 1980, p. 200.
235
Pesty Frigyes, A Szoreny btinsag ... , III, p. 430.
236
235
Începând cu deceniul al treilea al veacului al XVI-lea interesele
familiei au fost preluate de urmaşii cunoscuţilor fraţi Fiat de Armeniş, dintre
care s-au remarcat Ioan, fiul lui Ladislau Fiat şi Francisc, fiul lui Ludovic
Fiat, cărora regele Ludovic II al Ungariei le dăruieşte în 1519 pădurea
Lozna în semn de recunoştinţă pentru serviciile militare aduse în luptele cu
otomanii pentru apărarea frontierelor regatului 237 . Alături de cei doi nobili
Fiat au mai beneficiat de această danie şi reprezentanţii unei alte familii
nobile române bănăţene, şi anume Ladislau de Racoviţă şi cei patru fii ai
săi, Iacob, Martin, Petru şi Ladislau, ştiut fiind faptul că, la acea dată, între
cele două familii nobile exista şi o alianţă matrimonială, fiica lui Ladislau
de Racoviţă, Magdalena, fiind căsătorită cu Ioan Fiat, fiul lui Ladislau Fiat
de Armeniş. Privit în ansamblul său, documentul din 1519 are importanţa
sa, dovedind faptul că daniile regale acordate nobililor români bănăţeni nu
s-au limitat doar la secolul al XV-lea, când au predominat reconfirmările
acordate cu precădere în vremea lui Sigismund de Luxemburg, Iancu de
Hunedoara sau Matia Corvin şi a marilor campanii antiotomane, ci ele au
continuat şi în prima jumătate a secolului următor, perioadă în care
dimensiunea pericolului otoman a luat o nouă amploare ce a necesitat un
efort sporit din partea forţelor militare care asigurau apărarea hotarelor
sudice ale regatului, în cadrul cărora elitele româneşti bănăţene şi-au avut
locul lor bine definit.
O problemă care va greva evoluţia ulterioară a acestei familii se leagă
de dreptul de moştenire practicat în cadrul sistemului de stăpânire funciară,
realitate care a generat o serie de procese interesante pentru studiul relaţiilor
de stăpânire asupra pământului la nivelul feudalităţii locale bănăţene. În
mod tradiţional, dreptul feudal practicat la nivelul regatului a conservat
privilegiul masculinităţii succesorale prin care s-a urmărit păstrarea moşte
nirii funciare în posesia descendenţilor nobililor decedaţi, ce puteau asigura
continuitatea valorificării sale şi a prestării serviciului militar pentru regali-
tate, împiedicând în acelaşi timp înstrăinarea pământului în afara familiei.
Fetele, excluse de la moştenirea bunurilor funciare, primeau obişnuita
quarta puellaris din valoarea moştenirii, de obicei în bani 238 . Totuşi în
237
Ibidem, 11/3, p. 309, nr. 226. Era vorba propriu-zis de o ghindărie (silva glandinosa
Lozna) în Rusca Montană, vezi D.L.Ţigău, op. cit., p. 30.
238
Istoria dreptului ... , p. 530.
236
anumite circumstanţe, s-a permis, la solicitarea unui nobil şi cu aprobarea
regelui, participarea în mod egal la succesiunea tuturor bunurilor părinteşti
atât a fiilor, cât şi a fiicelor. De exemplu, o asemenea soluţie succesorală a
fost acceptată în cadrul familiei nobililor români de Bizerea la mijlocul
secolului al XV-lea, în 1458 239 .
Revenind la familia Fiat de Armeniş, un document din 1534 atestă
faptul că nobilul Ladislau Fiat ar fi solicitat, la un moment dat, regelui
Vladislav II dreptul de a transmite posesiunile sale moştenitorilor de ambele
sexe, drept care i-a fost acordat cu cea mai mare probabilitate la începutul
secolului al XVI-lea, între anii 1501-1508. Ne întemeiem presupunerea pe
faptul că acum familia a parcurs acea perioadă destul de dificilă, în care
unul dintre fraţii Fiat - Ludovic - a fost nevoit să-şi înstrăineze moşiile
pentru a răscumpara crima comisă asupra unui alt nobil, moşii care au fost
în cele din urmă recuperate pentru familie de fratele său Ladislau, care avea
la acea dată un fiu, Ioan, şi trei fiice, Caterina, Elisabeta şi Ana. Pentru
aceştia, Ladislau a păstrat jumătate din moşiile lui Ludovic Fiat şi, precaut,
a cerut regelui dreptul de succesiune pentru ambele sexe. Această solicitare
s-a dovedit a fi binevenită în timp, deoarece Ioan Fiat, unicul fiu al lui
Ladislau, moare în perioada cuprinsă între anii 1520-1525, lăsând în urma
sa doar o fată, Caterina, rezultată din căsătoria cu Magdalena Racoviţă.
Astfel, cea mai mare parte a averii familiei Fiat, ce fusese concentrată în
mâinile lui Ladislau Fiat, a rămas celor trei fiice ale sale şi nepoatei din
partea fiului decedat, situaţie delicată căci, prin căsătoriile contractate de
aceste reprezentante ale familiei ele au intrat în alte nuclee familiale.
Despre Caterina, căsătorită cu Acaţiu Barchay, cât şi despre Elisabeta,
căsătorită cu Petru Dienessy, se ştiu puţine lucruri, documentele neconsem-
nând dacă ele au avut sau nu urmaşi 240 . În schimb Ana Fiat, căsătorită cu
Francisc Bakoczi, a avut un fiu, pe Ladislau Balwczi, motiv care presupu-
nem că a determinat-o în anii următori să se opună cu tenacitate tuturor
încercărilor vărului său, Francisc Fiat, de a prelua în totalitate controlul
asupra patrimoniului familial deşi, în mod normal, fiul său nu putea fi
considerat un descendent direct al familiei Fiat.
239
L. Boldea, op. cit., p. 67.
240
D.L. Ţigău, op. cit., p. 23.
237
De cealaltă parte a conflictului se va situa Francisc Fiat, fiul lui
Ludovic Fiat care, prin moartea vărului său, Ioan Fiat, a rămas, teoretic
vorbind, unicul moştenitor direct pe linie masculină asupra stăpânirilor
strămoşeşti ale familiei. Din păcate, el a preluat de la tatăl său o avere sen-
sibil diminuată în urma faptei comise la sfârşitul secolului trecut, existând
puţine şanse de a remedia această situaţie atâta vreme cât vărul său s-a aflat
în viaţă. Stingerea neamului pe linie masculină în familia unchiului său i-a
deschis noi perspective, pe care se va strădui să le valorifice în folosul său,
cu atât mai mult cu cât din a doua căsătorie, încheiată cu Dorotea Gârlişte, a
avut trei fii, Ioan, Gaşpar şi Baltazar şi o fiică, Magdalena241 , asigurându-şi
astfel succesiunea, fapt deosebit de important pentru orice nobil, stăpân de
pământuri. Singurul impediment era reprezentat de dreptul de moştenire
acordat la începutul secolului descendentelor lui Ladislau Fiat, de aici
decurgând, în deceniile 3-4 ale secolului al XVI-iea, controversele de
succesiune între ramura feminină şi cea masculină a familiei (o situaţie
izbitor de asemănătoare cu cea prin care a trecut şi familia nobilă Gârlişte de
Rudăria cam în aceeaşi perioadă).
Concret, documentele indică următoarea evoluţie a conflictului: în
1525 regele Ludovic II concede Caterinei (nobilis puelle), fiica lui Ioan Fiat
de Armeniş şi a Magdalenei Racoviţă, dreptul de succesiune masculină
asupra moşiilor tatălui ei, situate în districtele Caransebeş şi Mehadia (a fost
vorba de Buchin, Cemeţ, Goleţ, Petroşniţa, Bolvaşniţa) 242 • În 1527, însuşi
nobilul Francisc Fiat de Armeniş recunoaşte Anei Fiat (verişoara sa după
tată şi nu sora sa, cum greşit precizează documentul) dreptul de folosinţă pe
timpul vieţii asupra moşiilor fratelui ei decedat, Ioan Fiat, moşii care i-ar
reveni în baza dreptului de succesiune pe linie masculină •
243
Înţelegerea a durat doar câţiva ani căci, în 1530, conflictul se

redeschide, Ioan Zapolya ordonând comiţilor din Caransebeş să cerceteze şi
să decidă în procesul dintre nobilul Francisc Fiat şi nobila doamnă Ana Fiat,
soţia lui Francisc Bakoczi de Muncel (Muchel) • În anul următor, acelaşi
244
Francisc Fiat se înfăţişează înaintea castelanilor de Caransebeş, Ioan Floca
241
Hurmuzaki, op. cit„ 11/4, p. 369.
242
Ibidem, 11/3, p. 508, nr. 356.
243
Ibidem, p. 621, nr. 422.
244
Ibidem, p. 656, nr. 451.
238
şi Nicolae Găman şi a judelui nobililor, Dionisie Floca, pentru a protesta în
numele său şi al fiilor săi (Gaşpar şi Ioan) împotriva acordării de către
regele Ioan Zapolya a dreptului de succesiune pe linie feminină către
nobilele doamne Ana (fiica răposatului Ladislau Fiat) şi Caterina (fiica
răposatului Ioan Fiat) asupra moşiilor părinteşti deoarece el însuşi precum şi
predecesorii săi obişnuiesc şi au fost obişnuiţi să-şi ţină pe linie bărbă
tească iar nu pe cea feminină moşiile 245 •
Decizia finală va fi adoptată în anul 1534 când adunarea nobililor din
Caransebeş cercetează şi hotărăşte în cazul litigiului dintre nobilul Francisc
Fiat şi nobila doamnă Ana Fiat, care o reprezenta şi pe sora sa mai mare,
Caterina. În faţa celor 10 nobili care au constituit scaunul de judecată, Ana
Fiat a adus 25 de martori care au adeverit că dreptul de succesiune pe linie
feminină a fost acordat familiei încă de pe vremea regelui Vladislav II
(1490-1516) la cererea nobilului Ladislau Fiat. În consecinţă, adunarea
nobililor (congregasse totam nobilitatem atque unil'ersitatem nobilium
districtus Karansebes) dă câştig de cauză Anei Fiat, de vreme ce Francisc
Fiat nu a adus nici un argument pentru susţinerea cauzei sale 246 • Apelul
făcut de acesta din urmă către rege în 1535 nu a avut mai mult succes
deoarece, judecând cauza împreună cu baronii şi nobilii regatului, Ioan
Zapolya a menţinut decizia bazată pe hotărârea celor zece nobili români
bănăţeni, astfel încât fiicele lui Ladislau Fiat au rămas în stăpânirea
posesiunilor părinteşti 247 •
În decursul anilor buna înţelegere dintre surori, Caterina şi Ana Fiat, a
avut de suferit, anul 1548 regăsindu-le implicate într-un proces judecat de
comitele de Timişoara, Petru Petrovici, proces care a pus în discuţie
restituirea unor documente de stăpânire asupra moşiilor Poreca, Simonolţ şi
Calova, acte aflate în posesia Caterinei Fiat care, ca soră mai mare, ar fi
trebuit să le dea surorii sale atunci când se va mărita • Caterina Fiat se pare
248
245
C. Feneşan, op. cit., p. 52, Pesty Frigyes, op. cit., p. 430. Au intrat în discuţie urmă
toarele moşii: ambele Armeniş, Feneş,
Sadova, Ilova, Secaş, Slatina, ?.arazpatak,
Gwro,
Goleţ, Bocoşniţa, Cemeţ, Vălişoara, Petroşniţa,
Buchiu, Poiana, Poieniţa şi Măstăcani
din districtul Caransebeş şi Criva, Bolvaşniţa, Huzarczky, Macovişte, Poreca şi
Simonolţ din districtul Mehadia.
246
247
1.A.Pop, op. cit., p. 149.
248
239
că a neglijat în mod inteţionat acest lucru, astfel încât Ana Fiat a fost
nevoită să recurgă la acest proces în care a fost reprezentată de soţul ei,
Francisc Bakoczi şi de un alt nobil român, Francisc de Măcicaş.
În ceea ce-l priveşte pe nobilul Francisc Fiat, eşecul său în încercarea
de a prelua stăpânirea asupra întregii averi familiale l-a determinat să caute
noi modalităţi de a-şi spori posesiunile. Astfel, în 1534, el a beneficiat de
decăderea din stăpânire a nobilului Nicolae Nocea (Nowcha), căruia regele
Ioan Zapolya i-a confiscat, sub acuzarea de infidelitate, părţile de moşie din
satele Armeniş, Dalei, Sadova, Gyuro, Feneş, Slatina, 'Zarazpatak, Secaş,
Valeamare şi Măstăcani, pe care le-a stăpânit în condivizionalitate cu
familia Fiat de Armeniş 249 . Moşiile confiscate au fost donate apoi lui
Francisc Fiat, de remarcat fiind faptul că acesta era fostul ginere al nobilului
deposedat, <leoarce înainte de Dorotea Gârlişte, el a mai fost căsătorit cu
Ana Nocea, fiica lui Nicolae Nocea, ceea ce nu l-a împiedicat să profite de
dizgraţia celui din urmă. În 1535, Capitlul din Arad execută ordinul regal de
înstăpânire a nobilului Fiat în posesiunile confiscate în anul anterior , cu
250
toată opoziţia manifestată de văduva lui Nicolae Nocea, Caterina (se pare că
acesta murise în lunile scurse de la pierderea moşiilor) şi fiica sa Ana,
opoziţie destul de tenace de vreme ce, şi în 1537, Francisc Fiat este nevoit
să se împotrivească în faţa adunării nobililor din Caransebeş tentativelor
văduvei nobilului Nocea de a se reînstăpâni în moşiile răposatului ei soţ251 •
Ecouri ale conflictului de stăpânitre se fac simţite şi 30 de ani mai târziu
când, între anii 1566-1567, Ioan Fiat, fiul lui Francisc Fiat, se judecă cu
Nicolae Florea, fiul Anei Nocea (recăsătorită după divorţul de Francisc Fiat
cu nobilul Ioan Florea), pentru actele a cinci posesiuni comune, decizia
principelui Ioan Sigismund stabilind că actele moşiilor comune trebuiau
păstrate de cel mai vârstnic condivizionar252 , fără a se preciza cine era
acesta.
Ultimele atestări documentare ale lui Francisc Fiat datează din anii
1539 şi 1544. Documentul din 1539 atestă acuzaţia pe care nobilul de
Armeniş, în calitate de comite de Severin, a formulat-o la adresa altui nobil
249
Pesty Frigyes, op. cit., p. 431; Dan Gr. Pleşia, op. cit., p. 202.
250
251
Ibidem, p. 116, nr. 60.
252 D .L . Ţ'1gau, . p. 32 .
- op. cit.,
240
din Caransebeş, George Vaida, de a-i fi lezat onoarea, drept pentru care
acesta din urmă a fost citat de către judele curiei regale, Grigore Pesthyeny,
să se prezinte înaintea curiei militare regale pentru a răspunde la acuzaţie 253 .
Nu beneficiem însă de informaţia care să lămurească deznodământul unui
asemenea demers.
Documentul din 1544, deşi îl pomeneşte doar tangenţial pe Francisc
Fiat, are importanţa sa în lămurirea unor aspecte ce ţin de genealogia acestei
familii precum şi de legăturile de rudenie pe care le-a stabilit cu alte familii
nobile române bănăţene. A fost vorba în fapt de o execuţie testamentară
efectuată de opt nobili români, juraţi şi cetăţeni ai Caransebeşului, care
împart moşiile nobilului decedat Nicolae de Gârlişte (egregius) între
moştenitorii săi divizaţi în două grupe distincte ca interese: pe de-o parte
văduva sa, Eufrosina Tamok de Măcicaş şi fiicele sale (Sara şi Ana), pe de
altă parte sora sa, Dorotea Gârlişte şi urmaşii săi rezultaţi din două căsătorii.
În contextul de faţă, semnificativ este al doilea mariaj, încheiat cu nobilul
Francisc Fiat, din care au rezultat trei fii - Ioan, Gaşpar şi Baltazar şi o fiică
- Magdalena, căsătorită cu nobilul Mihail Lazăr254 . Putem concluziona astfel
că între cele două familii nobile bănăţene - Gârlişte şi Fiat - a existat o certă
alianţă matrimonială ce a presupus şi existenţa unor stăpâniri în indiviziune,
cum a fost de pildă cea asupra moşiilor Zlatna şi Copaci, atribuite prin
testament Doroteei Gârlişte şi urmaşilor ei, membri ai familiei Fiat de
Armeniş. Ar mai fi de remarcat faptul că principiul dreptului de succesiune
masculină acordat descendentelor unei familii nobile a funcţionat şi în cazul
familiei Gârlişte de Rudăria, de vreme ce se ştie că nobilul Nicolae de
Gârlişte a murit fără a lăsa urmaşi pe linie masculină.
Ascensiunea nobililor Fiat de Armeniş a continuat şi în deceniile
următoare prin descendenţii celor două ramuri ale familiei şi, odată cu ea,
vechile controverse de moştenire reapar în perioada 1576-1580 între
nepoatele Anei Fiat (fiica lui Ladislau Fiat) şi nepoţii lui Francisc Fiat (fiul
lui Ludovic Fiat). Se pare că în 1576, nepoţii lui Francisc Fiat din partea
fiului său, Ioan - a fost vorba de Ludovic, Ladislau, Francisc, Nicolae, Iacob,
rezultaţi din prima căsătorie a lui Ioan Fiat cu Magdalena Peica - au
primit de la principele Transilvaniei, Cristofor Băthory, în calitate de nouă
253
254
Ibidem, p. 368, nr. 217.
241
donaţie, părţi din stăpânirile Feneş, Armeniş, Sadova, Slatina şi Zarazpatak
care s-au aflat până acum în posesia nobilelor doamne Ana şi Caterina
Bakoczi, nepoatele Anei Fiat255 • Noua donaţie a fost întărită prin noi acte în
anii 1578 şi 1579 pentru ca, în 1580, atunci când fiii lui Ioan Fiat urmau să
fie puşi în drepturile recent dobândite, acestui act să i se împotrivească Ioan
Simion şi Gheorghe Gârlişte în numele soţiilor lor, Ana şi Caterina
Bakoczi 256 . În cele din urmă, principele Cristofor Bathory, probabil
consultând mai vechile documente ce asigurau dreptul de succesiune pe
linie feminină, dă încă o dată câştig de cauză moştenitoarelor familiei Fiat
care îşi pot păstra dreptul de stăpânire asupra moşiilor strămoşeşti 257 •
Ne oprim aici cu prezentarea evoluţiei istorice a familiei nobile Fiat de
Arrneniş, conform planului cronologic declarat al lucrării. Afirmată ceva
mai târziu în perimetrul istorico-geografic al Banatului medieval, familia
nobililor Fiat de Armeniş completează şi nuanţează tabloul elitelor locale
româneşti, propunând un nou model evolutiv, ce a îmbinat respectarea
vechilor tradiţii ale comunităţii româneşti din rândurile căreia s-a ridicat, cu
folosirea oportunităţilor create de contextul social-politic, militar şi confe-
sional al secolelor XV-XVI pentru a-şi spori patrimoniul funciar familial,
cât şi pentru a accede într-o serie de funcţii la nivelul districtului
Caransebeş. Din rândul membrilor săi, Francisc Fiat este atestat în calitate
de castelan de Caransebeş între 1535-1537 258 şi în 1540259 , pentru ca în
1539 să deţină funcţia de comite de Severin împreună cu nobilul Martin
Racoviţă 260 . Aceeaşi funcţie de castelan al Caransebeşului a ocupat-o şi fiul
său, Ioan Fiat, între anii 1557-1561 261 şi în 1566262 • La începutul veacului al
XVII-iea, în 1627, un Sigismund Fiat (nepot al lui Ioan Fiat din partea fiului
său, Ludovic) a exercitat funcţia de tricesimator suprem al Caransebeşului,
Lugojului şi Zăicaniului 263 , exemplu singular al unui nobil provenit dintr-o
255
256
lbidem.
257
Ibidem, p. 432.
258
Hunnuzaki, op. cit., p. 78, nr. 117; p. 114, nr. 61; p. 117, nr. 58.
259
D.L. Ţigău, op. cit., Anexa nr. 3, p. 49.
260
!bidem.
~ 61 Hunnuzaki, op. cit., 11/5, p. 469, nr. 204; p. 491, nr. 218.
;. D.L. Ţigău, op. cit., p. 49.
26
263
C. Feneşan, cp. cit., p. 153.
242
familie bănăţeană care a deţinut atribuţii fiscale de mare responsabilitate în
plan zonal, pentru care cu siguranţă că a avut pregătirea juridică şi
comercială corespunzătoare.
În plan confesional, conform informaţiei de care beneficiem, putem
afirma cu certitudine că membrii acestei familii au optat pentru ritul catolic,
fie la sfârşitul secolului al XIV-iea, ca urmare a mutaţiilor provocate la
nivelul regatului de diploma din 1366, fie în prima jumătate a secolului al
XV-iea, odată cu reluarea ofensivei catolice în zonă şi a momentului de
cotitură reprezentat de Conciliul de la Florenţa din 1439. Cu toate că nici un
document nu prevede explicit această apartenenţă religioasă (asemenea
documente fiind extrem de rare în arhiva documentară a Banatului medie-
val), ea poate fi susţinută atât de onomastica practicată în familie, cât şi de
donaţiile regale de care au beneficiat nobilii Fiat în urma deposedării unor
alţi nobili bănăţeni ce au revenit la credinţa "schismatică" românească. Ceea
ce realmente este important pentru destinul acestei familii rezultă mai ales
din modul în care ea s-a integrat şi a reprezentat comunitatea românească
bănăţeană. Din acest punct de vedere, pentru secolele XV-XVI nu distingem
o atitudine diferită a acestei familii raportând-o la celelalte nuclee familiale
bănăţene care, împreună, au format feudalitatea locală românească; nu
sesizăm o mutaţie decisivă în planul etnicitaţii sale, chiar dacă în plan
confesional ea pare să fi părăsit credinţa strămoşească într-un context social-
politic, militar şi religios suficiet de complex pentru a genera atitudini din
cele mai nuanţate la nivelul elitelor româneşti transilvane ori bănăţene.
Membrii acestei familii stăpânesc pământuri în baza aceloraşi drepturi de
posesiune valabile pentru toţi nobilii români (adeseori în indiviziune cu
membrii altor familii nobile române cărăşene), participă la scaunele de
judecată alături de cnezi şi nobili români, fac parte din adunările nobiliare
româneşti ale districtului Caransebeş, îşi exercită obligaţiile militare în
cadrul contingentelor româneşti bănăţene, fiind recompensaţi pentru credin-
cioasele slujbe cu danii sau noi danii regale şi ocupă funcţii importante la
nivelul comunităţii româneşti a Banatului cărăşan. Mutaţii mai profunde
apar odată cu veacul al XVII-iea pentru ca, după 1658, când Banatul de
Caransebeş şi Lugoj a fost cedat otomanilor, familia să se retragă în Tran-
silvania unde o vom regăsi în secolele următoare ca făcând parte din rându-
rile baronilor maghiari. Pentru perioada care constituie subiectul nostru de
interes opinăm pentru considerarea familiei nobile Fiat de Armeniş ca una
din rnprezentantele, deloc neglijabile, ale feudalităţii româneşti bănăţene.
243
Anexa I
Principalele stăpâniri funciare ale familiei Fiat de Armeniş
(mijlocul sec. XV-mijlocul sec. XVI)
Anul
atestării Posesiuni Modalităţi de obţinere şi stăpânire
docum.
1467 Gywrow, Secaş, Sadova, Măstăcani- - părţi ale unei fraternităţi adoptive încheiate între
districtul Caransebeş Lado, fiul lui Mihail de Armeniş şi fraţii Ladislau
Zo.yk, Ştefan şi Sandrin de Mâtnic
1468 Goleţ, Pădureni, Myraya, Petroşni\a, - reconfirmare regală acordată fraţilor Ladislau şi
Vălişoara, Bocoşniţa - districtul Ludovic Fiat şi lui Iacob de Măcicaş ce stăpânesc
Caransebeş aceste moşii în indiviziune
1480 Bolvaşni\a, Huszariczki, Karziki, - danii regale de care beneficiază, în urma morţii
Criva, laz, Mes7falu, Cernet şi Kereg lui Emeric de Măcicaş, fraţii Fiat, precum şi
- districtul Caransebeş Iacob şi Ioan de Măcicaş
1489 Buchin, Poiana şi Poieniţa - - reconfirmare regală a fraţilor Fiat pentru
districtul Caransebeş serviciile militare prestate
1500 Poreca de Sus, Poreca de Jos şi - danie regală acordată fraţilor Fiat după
Simono!\ - districtul Mehadia confiscarea acestor moşii de la familia Poreca pe
motive confesionale
1501 Buchin, Poiana, Poieniţa, Petroşniţa, - vechi stăpâniri familiale răscumpărate de
Vălişoara, Gole\, Slatina, Ladislau Fiat uzând de dreptul de protimisis, după
Zo.razpatak, Secaş, Valeamare, Nireş, ce ele au fost înstrăinate de fratele său Ludovic
Sadova, Arrneniş, Gywrow, Feneş, pentru a-şi răscumpăra viaţa
Gino, Criva, Bolvaşniţa, Poreca,
Simonolţ, Huszarczky - districtele
Caransebeş şi Mehadia
1508 Temeşel, Grădiştea, Strâmba şi - reconfirmarea acestor stăpâniri ca fiind în posesia
Cernica - districtul Mehadia familiei Fiat potrivit unui document din 1428
1519 pădurea Lozna de lângă Caransebeş - danie regală acordată familiilor Fiat de Armeniş
şi Racoviţă pentru a o stăpâni în
condivizionalitate
1531 Sărăzani, Ilova, Calova - apar acum alături de alte vechi stăpâniri într-o
dispută familială
1537 Daici. Gropile - alte moşii disputate între cele două ramuri ale
familiei
1544 Zlatna, Copaci - moşii din averea lui Nicolae de Gârlişte atribuite
după moartea acestuia surorii sale, Doroteea
Gârlişte şi urmaşilor ei din două căsătorii, a doua
încheiată cu Francisc Fiat
1547 Ostreţ, Veredin - districtul Mehadia - danii regale acordate familiei Fiat după ce au fost
confiscate de la familia Poreca pentru aceleaşi
motive confesionale
244
Anexa nr. 2
Propunere de tabel genealogic al familiei nobile Fiat de Armeniş (sec.XV-XVI) :
Generaţii:
BOGDAN
1428
li
I
IOAN ? - - . ANDREI - - ? - - . NICOLAE - - ? - - - 'FIAT DE ARMENIŞ - - - ? " - . MIHAI DE ARMENIŞ
1428 1430 1440 (1440·1456) 1467
I
III
LADISLAU FIAT I LUDOVICFIAT I LADO
( 1468-1508) (1468·1501) 1467
=Elena
1493
I
FRANCISC FIAT I
( 1519-1544)
I =2.
Dorotea Gârlisle
V
CATERINA LAD!SLAU IOANll GASPAR BALTAZAR MAGDALENA
(1525-1537) BAKOCZJ (1531·1569) (1531-1544) ( 1544-1562) 1544
1547 =Magdalena =Mihail
Peica LazAr
1597
VI
ANA CATERINA LUOOVICll LADISLAU li FRANCISC li JACOB NICOLAE ANA
1576 1576 1566 1574 1574 1574 1574 1567
=Ioan =Gheorghe
I
Simion Gârlişte
Sigismund
245
VI.6. Evoluţia familiei Măcicaş de Tincova.
La sfârşitul secolului al XVII-iea, pe fundalul tratativelor, adeseori

punctate de presiunea militară, dintre habsburgi şi elitele conducătoare ale
Transilvaniei în vederea transferării suzeranităţii habsburgice asupra princi-
patului, se produce cea de-a doua ocupaţie militară a Banatului de către
imperiali între anii 1688-1699. Aceasta a prilejuit revenirea în provincie a
unei părţi a nobilimii severinene, de origine românească, retrasă în comita-
lele vecine în urma cedării, în 1658, a Banatului de Caransebeş şi Lugoj
către otomani. Această revenire a fost bine motivată de intenţia de a obţine o
restitutio in integrum a situaţiei de dinainte de 1658, ceea ce presupunea atât
redobândirea vechilor stăpâniri funciare, cât şi exercitarea aceloraşi atribuţii
în organizarea politico-administrativă a ţinuturilor de baştină. Purtătorul de
cuvânt al acestor interese a fost Petru Macskasi de Tincova, el însuşi
membru al unei vechi familii nobile române bănăţene (maghiarizată pe
parcursul timpului), ales în 1689 în tradiţionala funcţie de vicecomite de
Severin de către obştea nobililor din comitat. Eludarea de către Leopold I a
acestei decizii în 1694 a determinat alcătuirea unui memoriu de protest,
înaintat împăratului de către acelaşi Petru Macskasi, printre ai cărui
semnatari regăsim numele altor descendenţi ai unor familii nobile bănăţene
ca Nicola.e Găman, Mihai Găman, Ioan Macskasi sau Ştefan Fiat de
Armeniş. Se111nificativ este faptul că memoriul, care conţinea argumente atât
de drept pubi.ic, cât şi cutumiar, a făcut apel la vechile documente
privilegiale din secolele XV-XVI, aflate în păstrarea aceluiaşi Petru
Macskasi 264 .
Personajul în cauză apare ca membru al unei însemnate familii nobile
transilvănene, integrată ca atare în lucrările de genealogie ale unor istorici
maghiari ce au abordat această problematică începând cu secolul al XIX-
lea265. Originile acestei familii coboară însă mult în timp, în acea lume
cnezială românească, surprinsă documentar încă din secolele XIII-XIV,
264
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit., p. 133; Costin Feneşan, Sti'ipâni şi supuşi în comitalul
Severin în timpul celei de-a doua ocupaţii habsburgice (1688-1699), în Banatica, 14,
1996, p. 149-151.
265
Kovary Lâszl6, Erdely nevezetesebb csaladai, Cluj, 1854, p.177; Nagy Ivan,
Magyarorszag csa/Qdai czimerekkel es nemzedekrendi tablakkal, VII, Budapesta, 1860,
p. 216-218; Kemeny J6zsef, op. cit., p. 3-6.
246
asupra căreia istoriografia românească s-a aplecat cu mai multă atenţie şi
spirit critic îndeosebi în ultimele două decenii, lipsind încă marile sinteze.
În panoplia familiilor nobile române ale Banatului medieval, Măcică
şeştii ocupă o poziţie distinctă, atât din punctul de vedere al rolului pe care
l-au jucat în cadrul comunităţii româneşti a provinciei pe parcursul secolelor
XIV-XVI, cât şi datorită evoluţiei lor remarcabile în timp, ei fiind printre
singurii reprezentanţi ai elitelor româneşti bănăţene ce au urcat în ierarhia
socială până pe treptele superioare (alături de familia Fiat de Armeni ş), însă
aceasta cu preţul alterării substratului lor etnic.
Revenind la punctul de plecare al desfăşurării documentare a istoriei
acestei familii, putem observa că atât istoriografia română, cât şi cea
maghiară plasează originea Măcicăşeştilor în cadrul cnezimii române a
Banatului cărăşan, numele lor derivând de la una din posesiunile familiale,
aşezare localizată pe cursul pârâului Mâtnic, la întretăierea văilor Timiş şi
Pogăniş, acolo unde, la mijlocul secolului al XIV-iea, cnezul Struza
(Sturza?) întemeiază şi populează două aşezări asupra cărora solicită dreptul
regal de stăpânire. Aşa cum rezultă şi din analiza întreprinsă asupra familiei
Mâtnic de Ohaba Mâtnic, posibilitatea ca cele două componente ale feuda-
lităţii locale bănăţene (Măcicăşeştii şi Mâtnicenii) să provină din acelaşi
trunchi genealogic este subliniată în majoritatea lucrărilor şi a articolelor de
specialitate care fac trimitere la această temă, evoluţia lor ulterioară, precum
şi desele litigii de proprietate în care s-au confruntat confirmând o asemenea
presupunere 266 .
Patrimoniul funciar al familiei Măcicaş, atât cât poate fi el reconstituit
astăzi pe baza documentaţiei disponibile, cuprinde un număr suficient de
mare de posesiuni pentru a o plasa alături de cele mai înstărite familii nobile
bănăţene, Bizerea de Caransebeş şi Fiat de Armeniş. Cele aproximativ 30 de
moşii au fost distribuite în trei districte bănăţene, Caransebeş, Mehadia şi
Lugoj, cu precizarea că majoritatea lor s-au concentrat în partea nordică a
districtului Caransebeş, pe Valea Timişului, în imediata apropiere a stăpâ
nirilor familiei nobililor de Mâtnic. În cazul multora dintre aceste posesiuni
documentele indică existenţa unei stăpâniri cneziale anterioare, realitate
comună tuturor familiilor nobile române bănăţene afirmate începând cu a
doua jumătate a veacului al XIV-iea. În consecinţă, primele documente
266
Traian Popa, op. cit., p.526.
247
revelatoare asupra sistemului de stăpânire familial nu sunt decât confirmări
şi reconfirmări în vechile posesiuni strămoşeşti, de-abia de la sfârşitul
secolului al XV-lea semnalându-se şi unele danii regale făcute pe seama
familiei. De remarcat faptul că, în cazul familiei Măcicaş, nu întâlnim alte
modalităţi de sporire a patrimoniului funciar (cumpărări sau zălogiri de
moşii) existente în exemplele oferite de alte familii nobile bănăţene.
La începutul secolului al XVI-lea din nucleul familial s-au desprins
mai multe ramuri care au părăsit ţinutul de baştină pentru a se aşeza în
comitatele Hunedoara şi Dăbâca, unde desigur că şi-au constituit un
ansamblu propriu de stăpâniri funciare, cu timpul aceşti Măcicăşeşti ajun-
gând să se numere printre stăpânii de pământuri din Transilvania267 . Aceste
deplasări, insuficient reflectate documentar, desigur că au produs unele
schimbări în cadrul stăpânirilor tradiţionale bănăţene ale familiei, rămase
din secolul al XVI-iea în posesia ramurii Măcicaş de Tincova. Cum au
dobândit celelalte ramuri ale familiei stăpâniri în comitatele transilvane este
greu de precizat; se poate să fi fost vorba de cumpărări de moşii sau de danii
regale în schimbul unor servicii deosebite asupra unor posesiuni rămase fără
stăpânitori. Problema este interesantă în sine, fiind cunoscut faptul că imix-
tiunile străine în cadrul sistemului de stăpânire comitatens sau districtual au
fost greu acceptate de comunitatea autohtonă a stăpânilor de pământuri,
Banatul cărăşan oferind destule exemple în care obştea locală s-a opus,
uneori cu vehemenţă, înstrăinării unor posesiuni către solicitanţii proveniţi
din afara proviriciei, ajungându-se chiar la scaunul de judecată regal, în
fiecare caz drepturile autohtonilor fiind în cele din urmă respectate.
În paginile ce urmează ne-am propus să urmărim evoluţia principalei
ramuri a familiei, cea a Măcicăşeştilor de Tincova, de la primele menţiuni
documentare şi până la mijlocul secolului al XVI-iea, perioadă în care
structura rcconstituibilă a patrimoniului funciar familial este cea ilustrată în
Anexa 1 a subcapitolului.
Statutul social-juridic al acestei familii nu lasă loc nici unui echivoc
în ceea ce priveşte încadrarea sa în rândurile feudalităţii locale bănăţene. În
comparaţie cu celelalte nuclee familiale, Măcicăşeştii oferă şi ei o variantă
proprie de afirmare în perimetrul istorico-politic al Banatului secolelor XIV-
XVI. Originea sa cnezială apare clar definită, la fel ca şi în cazul familiilor
267
Nagy I., op. cit., p. 217.
248
Deş de Temeşel sau Mâtnic însă, spre deosebire de acestea, procesul de
trecere de la statutul de cnezi la cel de cnezi nobili şi apoi de nobili români
nu este suficient reliefat documentar.
În fapt, prima menţiune documentară - datând din anul 1370 - vorbeşte
de urmaşii cnezului cărăşan Struza Românul, cnezi la rândul lor, afirmaţia
lui Victor Motogna potrivit căreia aceşti fideles Olahi ar fi primit noua
donaţie cu titlu nobiliar nefiind susţinută de informaţia documentară 268 • De-
abia în următorul act păstrat, datat în 1411, familia Măcicaş apare ca familie
nobilă reconfirmată de puterea centrală în stăpânirile sale strămoşeşti. Lipsa
actelor revelatoare asupra recunoaşterii oficiale a statutului nobiliar atribuit
membrilor familiei de Măcicaş, fenomen petrecut în perioada 1370-1411,
poate fi pusă pe seama distrugerii documentelor de proprietate în timpul
invaziei otomane din anul 1438, fiind cunoscut faptul că, în urma acestei
incursiuni, în 1440, familia a solicitat regelui Vladislav I noi acte de
confirmare în stăpânirile sale ancestrale. Pierderea, reparabilă pentru repre-
zentanţii acestei familii care găsesc în obştea nobililor români bănăţeni a
districtului Sebeş o martoră credibilă în susţinerea justeţei cauzei sale, se
dovedeşte ireparabilă pentru demersurile istorice care încearcă ilustrarea
factică a unui proces determinant pentru existenţa elitelor sociale ale
Banatului cărăşan. Cu toate acestea, având exemplele oferite de familiile
Deş de Temeşel şi Mâtnic, se poate afirma cu deplină certitudine că tocmai
în această perioada a evoluţiei lor istorice lipsită de avantajele izvoarelor
scrise, cnezii de Măcicaş au urcat primele trepte ale ierarhiei feudale a
regatului maghiar, obţinând confirmarea regală în formula noilor danii
asupra stăpânirilor strămoşeşti.
Condiţiile care au permis o asemenea afirmare socială pot fi deduse cu
uşurinţă din confruntarea situaţiei familiei cneziale de Măcicaş cu cea a
familiilor omonime bănăţene; mutaţiile social-politice care au avut loc în
cadrul regatului maghiar în a doua jumătate a secolului al XIV-iea au
determinat o reconsiderare a opţiunilor cnezimii române transilvănene,
constrânsă la a găsi noi modalităţi de acceptare şi recunoaştere a statutului
său social-juridic. Prestarea de credincioase slujbe militare către regalitate a
fost una din alternativele ce au permis cnezilor români să obţină, la sf'arşitul
secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, confirmarea regală în
268
Victor Motogna, Banatul românesc .. , p. 465.
249
vechile lor stăpâniri funciare. Pe de altă parte, diploma din 1366 atribuită
regelui Ludovic I (1342-1382) a condiţionat recunoaşterea statutului nobiliar
de apartenenţa beneficiarului la ritul catolic. În cazul familiei Măcicaş,
prima alternativă a constituit, fără îndoială, principala modalitate de a
accede în cadrul feudalităţii regatului, angajarea sa militară în multe din
campaniile susţinute de regii maghiari fiind pomenită în numeroase rânduri.
Cât despre apartenenţa sa confesională, documentele perioadei 13 70-1411
nu lasă să se întrevadă în nici un fel opţiunile religioase ale beneficiarilor,
aşa încât este greu de afirmat dacă unii membri ai familiei s-au catolicizat
sau nu pentru a se conforma hotărârilor diplomei din 1366. Aprecieri asupra
acestei laturi a evoluţiei nobililor de Măcicaş se pot face de-abia de la
jumătatea secolului XV încolo, când documentele sau onomastica familială
devin mai explicite.
Reconstituirea arborelui genealogic al familiei cnezului Struza a
ridicat, ca şi în cazul celorlalte familii, probleme legate de inconsecvenţa
conţinutului informaţiei documentare, uneori extrem de imprecisă în ceea ce
priveşte filiaţia paternă sau realele legături de rudenie între diferiţii membri
ai familiei. Privit în ansamblul său, acest arbore genealogic a cuprins un
număr relativ mare de descendenţi (aproximativ 50 de urmaşi ai cnezului
Struza ce şi-au disputat patrimoniul familial în decursul veacului al XV-lea)
fiind, după cel al familiei Mâtnic, cel mai consistent din acest punct de
vedere, el putând fi reconstituit cu destul de multă precizie până la a patra
generaţie de Măcicăşeşti. Lipsa aproape totală a descendentelor acestei
familii, cât şi a ascendenţei pe linie maternă a îngreunat plasarea unor perso-
naje în schema genealogică a familiei. Numărul mare de moştenitori pe linie
masculină a făcut, de altfel, inutilă prezenţa fetelor în cadrul actelor de
confirmare în stăpânire, deoarece este greu de presupus că trei generaţii de
urmaşi ai cnezului Struza nu au avut decât băieţi. Pe de altă parte, frecventa
repetare a unor prenume (de exemplu, cel de Mihail) în cadrul aceleiaşi
generaţii a creat confuzii în ceea ce priveste plasarea urmaşilor lor şi datorită
inexistenţei ascendenţei pe linie maternă, care ar fi putut fi edificatoare.
În mod paradoxal, începând cu cea de-a cincea generaţie, reconsti-
tuirea genealogică devine extrem de dificilă, imprecizia documentelor,
precum şi caracterul lapidar al acestora obligându-ne să plasăm majoritatea
legăturilor de rudenie sub semnul ipoteticului. Potrivit documentaţiei de
care dispunem, s-ar părea că doar o singură ramură a familiei a proliferat în
timp, cea descinsă din Ladislau, fiul lui Struza. Dacă ţinem seama că în
250
această perioadă (sfărşitul secolului al XV-iea - începutul secolului al XVI-
lea) o parte a acestei familii s-a stabilit în afara ţinutului de baştină, în
comitatele Hunedoara şi Dăbâca unde se pun bazele unor noi nuclee
familiale, putem justifica într-o oarecare măsura hiatusul informaţional
produs acum.
Legat de aceste mutaţii structurale produse în cadrul acestei familii,
aminteam în primele pagini faptul că numele acestei familii a derivat de la
toponimicul Măcicaş, corespunzător aşezării situate la izvoarele râului
Mâtnic, la nord de Caransebeş. Acestui patronimic, folosit pe tot parcursul
veacului al XV-iea, i s-au adăugat, la începutul secolului următor, noile
toponimice adoptate de diferitele ramuri ale familiei în funcţie de locali-
tatea-reşedinţă, delimitare care vine să clarifice identitatea fiecărei ramuri în
parte. Astfel, Măcicăşeştii rămaşi în vechile lor stăpâniri familiale din
districtul Caransebeş şi-au adăugat toponimicul de Tincova (altă aşezare
străveche a familiei), sub acest nume sau în varianta Tincovan ei conti-
nuându-şi existenţa pe parcursul secolelor XVI-XVII în mijlocul comunităţii
bănăţene, doar cedarea Banatului de Caransebeş şi Lugoj puterii otomane în
1658 determinându-i să-şi părăsească ţinuturile natale pentru a se refugia în
Transilvania. Ei revin însă în Banat împreună cu trupele imperiale în 1688
când, prin persoana lui Petru Macskâsi de Tincova, îşi vor reclama
stăpânirile şi drepturile pierdute cu 30 de ani în urmă.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi reprezentanţi ai familiei, îi regăsim în
secolul al XVI-iea în comitatul Hunedoara sub numele de Măcicaş de Rapolt
sau Măcicaş de Baica, precum şi în comitatul Dăbâca sub numele de
Măcicaş de Sânmartin 269 .
Multitudinea descendenţilor acestei familii pare a nu fi lăsat loc
individualizării unor personaje, atât cnezii cât şi nobilii de Măcicaş apărând
frecvent împreună în documentele care le reconfirmă drepturile de stăpânire
asupra moşiilor părinteşti. Doar în a doua parte a secolului al XV-lea se
manifestă mai activ un Iacob de Măcicaş, castelan de Jdioara între anii
1470-1478 270 , foarte preocupat de conservarea drepturilor sale de stăpânire,
iar la începutul secolului al XVI-lea un rol important în cadrul administraţiei
locale îl vor juca Petru Tamok de Măcicaş, ban al Severinului între 1495-
269
270
Pesty Frigyes, Krasso ... , III, p. 420, nr. 320.
251
1502271 şi în 1504272 , precum şi un alt Iacob de Măcicaş, viceban de Severin
în 1515 273 •
Înainte de a derula şirul informaţiei documentare de care dispunem,
considerăm utilă prezentarea componenţei arborelui genealogic al familiei,
în măsura în care claritatea documentelor o permite, pentru a putea explica
cele câteva probleme apărute în procesul alcătuirii sale. Istoricii plasează în
unanimitate începuturile acestei familii în persoana cnezului Struza care a
trăit, după câte bănuim, în primajumatate a secolului al XIV-iea. În 1370,
an în care fiii şi nepoţii săi sunt reconfirmaţi în stăpânirea a două posesiuni
întemeiate anterior de cnezul în cauză, este posibil ca Struza să fi fost mort,
documentul nemaifăcând referire directă la persoana sa. Potrivit documen-
telor din 1370274 şi 1411 275 el a avut patru fii care, la rândul lor, i-au dăruit
zece nepoţi; cei patru fii au fost: Roman I, Ladislau I, Dionisie I şi Ioan I,
toţi pomeniţi între 13 70 şi 1411, fără a se mai face şi alte menţiuni. Fiecare
dintre aceştia a avut între doi şi trei fii, după cum urmează: Roman i-a avut
pe Fărcaş I şi Costea I, atestaţi până în 1440276 ; Ladislau i-a avut pe Mihail I
şi Andrei I, pomeniţi de asemenea până în 1440; Dionisie i-a avut pe
Gruban I, Petru I şi Mihail II, toţi atestaţi o singură dată, în 13 70, după care
nu mai avem nici o ştire referitoare la aceşti Măcicăşeşti; şi, în fine, Ioan i-a
avut pe Dionisie II, Mihail III şi Zaharia I, primul atestat până către 1446277 ,
Mihail până în 14 31 278 , în timp ce Zaharia apare doar în documentul din
1370.
Un alt grup de documente, datând din anii 1428, 1431 si 1440279 îi
atestă pe membrii celei de-a patra generaţii de nobili de Măcicaş, generaţie
conturată destul de clar, cu o singură excepţie, cea a confuziei create de
existenţa a nu mai puţin de trei personaje cu numele de Mihail în cadrul
generaţiei anterioare, fapt ce a făcut incertă stabilirea unei filiaţii pe care o
271
Idem, A Szoreny btinsag ... , I, p. 288.
272
273
Ibidem, 11/3, p. 237, nr. 186.
274
Ibidem, 1/2, p. 167, nr. 130.
275
276
277
Pesty Frigyes, op. cit.„ III, p. 339.
278
279
Ibidem, p. 556, nr. 465; p. 557, nr. 466.
252
vom semnala la momentul potrivit. În afara acestei excepţii, se pot afima cu
certitudine următoarele descendenţe: Fărcaş a lui Roman a avut doi fii,
Nicolae I şi Mihail IV, ultimul dintre aceştia căzând vitejeşte în timpul
asediului asupra cetăţii Golubăţ din anul 1428. Costea a lui Roman i-a avut
pe Nicolae II, Petru II, Dumitru I, Stroia I, Ladislau II şi Roman II, acesta
din urmă căzut alături de vărul său, Mihail, în bătălia de la Golubăţ.
Fiii lui Ladislau a lui Struza au avut următorii moştenitori: Mihail l-a
avut cu certitudine pe Ioan II (atestat între 1411 şi 1440) şi probabil pe Iacob
I, amintit pentru prima dată abia în 1452 280 • Andrei i-a avut pe Şerban I,
Dumitru II şi Ladislau III, toţi prezenţi în documente până în jurul anului
1456281 .
Din partea lui Ioan a lui Struza au provenit: Nicolae ID, Ioan ID, Luca
I, Mihail V şi Ladislau IV, toţi fii ai lui Dionisie pomeniţi până către 1440.
Despre Zaharia nu posedăm nici o informaţie, ceea ce ne îndreptăţeşte să
credem că a murit de tânăr, fără urmaşi. Cât despre Mihail, în cazul lui
presupunem doar că i-a avut pe Ladislau V, Mihail VI şi Zaharia II, atestaţi
între 1411 si 1440, nesiguranţa provenind din faptul că cei trei urmaşi ar fi
putut să fie ai vărului său Mihail, fiul lui Ladislau a lui Struza, atâta vreme
cât ascendenţa patemă a celor doi Mihail nu este specificată în documentele
în cauză. Am optat pentru prima variantă mai mult deductiv deoarece, din
păcate, informaţia documentară este complet ineficientă. Singurul criteriu ce
a putut fi luat în calcul se referă la ordinea în care membrii celei de-a patra
generaţii sunt prezentaţi în documentele din 1428 şi 1431, întotdeauna fiii
lui Dionisie şi ai lui Mihail fiind semnalaţi unii după alţii, înaintea fiilor lui
Costea şi ai lui Fărcaş sau ai lui Andrei de Măcicaş. Desigur, criteriul este
fragil, chiar discutabil, însă poate fi considerat singurul operabil.
Generaţia a cincea a Măcicăşeştilor este mult mai greu de reconstituit
din informaţia documentară disponibilă. Se ştie cu certitudine că Iacob de
Măcicaş i-a avut ca urmaşi pe Emeric I, Ioan IV şi Ladislau VI, atestaţi în
1470282 , dintre care Emeric moare fără urmaşi în 1480 , părţile sale de
283
moşie revenind tatălui său, Iacob şi fratelui său, Ioan.
280
Ibidem, 11/2, p. 14, nr. 10.
281
282
Ibidem, p. 195, nr. 179.
283
Pesty Frigyes, A Szoreny bdnsag ... , III, p. 88-91.
253
Din informaţiile ulterioare, din păcate disparate şi lipsite de claritate,
nu s-a putut obţine o filiaţie coerentă a descendenţilor familiei în cauză
pentru sfârşitul de secol XV. Un singur document din 1465 284 conţine
numele a mai multor nobili de Măcicaş, rude şi condivizionali în acelaşi
timp, din care se poate extrage o posibilă descendenţă a lui Ladislau, fiul lui
Andrei de Măcicaş în persoana lui Petru, Dionisie, Iacob şi Mihail,
subliniind însă faptul că această filiaţie este incertă.
Istoria atestată documentar a acestei familii debutează în anul 1370, an
în care regele Ludovic I, dând curs cererii lui Roman şi Ladislau, fiii
cnezului Struza, le acordă acestora dreptul de stăpânire, cu titlul de nouă
donaţie, asupra celor două posesiuni regale situate la izvoarele râului
Mâtnic, stăpânite anterior şi de tatăl lor cu drept cneziaJ285 . Alături de
Roman şi Ladislau, printre beneficiari s-au numărat şi fiii fraţilor lor,
Dionisie şi Ioan, şi anume: Petru, Gruban şi Mihail, fiii lui Dionisie, precum
şi Mihail, Dionisie şi Zaharia, fiii lui Ioan. Cu toate că documentul din 1370
nu face referire directă la aceşti cnezi ca fiind membri ai familiei Măcicaş,
40 de ani mai târziu, în 1411, aceleaşi posesiuni sunt atestate în stăpânirea
nobililor de Măcicaş şi, încercâd o filiaţie pe verticală, urmaşii cnezului
Struza par a fi aceiaşi cu membri familiei nobile de Măcicaş, implicaţi într-
un proces de hotărnicie.
Numărul relativ mare de descendenţi ai cnezului Struza i-a determinat
pe aceştia ca la începutul veacului al XV-iea, în 1411, să solicite regelui
Sigismund de Luxemburg rehotărnicirea câtorva din moşiile lor părinteşti.
Astfel, la 18 iunie 1411, moşia Ciuta, aflată în stăpânirea familiei încă din
secolul trecut, este hotărnicită şi reconfirmată nobililor de Măcicaş şi
condivizionalilor lor din familia de Silvaş (Zylwas). Vor beneficia de
această reconfirmare Mihail, Ladislau şi Ştefan, fiii lui Ioan de Silvaş, iar
din partea familiei Măcicaş, Dionisie, fiul lui Ioan, Costea şi Fărcaş, fiii lui
Roman, Andrei şi Mihail, fiii lui Ladislau şi Ioan, fiul lui Mihail al lui
Ladislau de Măcicaş 286 • Interesant este faptul că, peste trei decenii, numărul
284
Costin Feneşan, op. cit., p. 44, nr. 8.
285
Hurmuzaki, op. cit., 112, p. 167, nr.130; Vezi şi Avram Andea,op. cit., p. 129; Ştefan
Pascu, Voievodatul..., III, p. 422.
286
254
posesorilor acestei moşii pare a se fi restrâns doar la urmaşii lui Ladislau de
Măcicaş căci, într-o adunare a nobililor din districtul Sebeş, ţinută la 7
aprilie 1440, nobilii prezenţi au emis un document prin care se adeverea că
moşiile Ciuta şi Zăzeşti (Zazest) au aparţinut din vechime nobililor de
Măcicaş, fiind nominalizaţi Ioan, Şerban şi Dumitru, alături de un condi-
vizional al lor, nobilul Ioan de Ciuta287 . Aparent, cei trei reprezentanţi ai
familiei par a fi fost fraţi, însă din alăturarea mai multor documente care îi
atestă împreună între 1448 şi 1454 (dar care nu îi amintesc în aceasta
calitate) considerăm că ei au fost mai degrabă veri după tată, Şerban şi
Dumitru fiind fiii lui Andrei, în timp ce Ioan a fost fiul lui Mihail (cu
menţiunea că Andrei şi Mihail au fost fiii lui Ladislau de Măcicaş).
Revenind la anul 1411, câteva luni mai târziu după hotărnicirea moşiei
Ciuta asistăm la o nouă procedură de hotărnicire care a avut ca obiect alte
patru stăpâniri strămoşeşti ale Măcicăşeştilor. Din ordinul regelui
Sigismund de Luxemburg, Capitlul din Arad reambulează moşiile Ruginos,
Topliţa, Leordiş şi Tincova din districtul Sebeş, aparţinând acum nepoţilor
cnezului Struza din partea fiilor săi Ioan, Ladislau şi Roman. Beneficiarii,
toţi veri buni după tată, au fost Dionisie II, Andrei I, Fărcaş I, Costea I şi
Ioan II, fiul lui Mihail I al lui Ladislau I de Măcicaş 288 . Spre deosebire de
documentul anterior din 1411 se poate observa dispariţia lui Mihail I, fratele
lu~ Andrei de Măcicaş, partea sa de moştenire revenind fiului său Ioan, ceea
ce ne îndreptăţeşte să credem că el a decedat în această perioadă.
De remarcat aceste hotărniciri succesive ce au avut loc în cadrul
stăpânirilor familiale, fiind cunoscut faptul că cele mai multe asemenea
proceduri erau provocate de încălcarea hotarelor unor aşezări sau posesiuni
particulare, precum şi de nevoia de refacere a unor hotare mai vechi sau ca
urmare a unor împărţeli între mai mulţi moştenitori ai unei familii 289 . Din
acest punct de vedere este de presupus că, la începutul secolului al XV-iea,
principalele stăpâniri ale familiei au fost preluate de nepoţii cnezului Struza,
de două ori mai numeroşi decât părinţii lor, fapt ce a necesitat probabil o
nouă redimensionare a părţilor de moşie ce reveneau fiecărei ramuri în
287
Hurmuzaki, op. cit., p. 669, nr. 567; Vezi şi Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale
româneşti .. ,
p. 13 l.
288
Hunnuzaki, op. cit., p. 479, nr. 398; Ştefan Pascu, Rolul cnezilor... , p. 52.
289
Istoria dreptului .. , p. 428.
255
parte, mai ales că, după câte sugerează documentele, ramura descinsă din
Dionisie, fiul lui Struza s-a stins între timp, nici un document nemaifăcând
referire la urmaşii acestuia. Desigur că principala formă de stăpânire ce i-a
legat pe ceilalţi urmaşi în viaţă ai cnezului Struza a fost indiviziunea dar, şi
în cazul acesteia, erau necesare unele delimitări teritoriale ce au făcut
obiectul hotărârilor din 1411.
O nouă problemă de hotărnicire, dar de altă natură, implică familia
nobilă de Măcicaş alături de cea a nobililor de Mâtnic într-un proces cu
locuitorii oppidum-ului Căran pe marginea dreptului de stăpânire asupra
unor păduri din imediata vecinătate a aşezării. Potrivit documentelor,
cetăţenii şi iobagii regali ai târgului Caran au adresat, în 1424, o plângere
regelui Sigismund de Luxemburg prin care îi acuzau pe nobilii de Măcicaş
şi de Mâtnic de a le fi încălcat drepturile de folosinţă a acestor păduri,
împiedicându-i să le exploateze în folosul lor290 • Drept urmare, fidel politicii
de protejare a comunităţilor urbane faţă de imixtiunile clasei feudale, regele
îi avertizează pe nobilii în cauză să îi lase pe caransebeşeni în stăpânirea
pădurilor cu pricina , după care ordonă comitelui de Timiş, Pippo de
291
Ozora, să îi apere pe cetăţenii şi iobagii din Caran de violenţele nepermise şi

de tulburările viitoare ce puteau veni din partea celor două familii nobile
bănăţene 292 , cărora le sunt recunoscute doar drepturile asupra pădurilor pe
care le-au stăpânit prin tradiţie şi reconfirmare regală; este vorba de pădurea
Radpatak, aparţinând familiei Măcicaş şi de pădurile Bothligete şi Zalbados
ale familiei Mâtnic. Hotărârile regelui Sigismund de Luxemburg par a nu fi
pus capăt diferendelor de vreme ce, în 1464, îi regăsim pe nobilii de
Măcicaş şi de Mâtnic din nou în controversă cu oraşul Caransebeş pentru
păduri, însă hotărârile regelui Matia Corvin concordă cu cele ale
predecesorului său regal, nobililor în cauză fiindu-le interzis să atenteze la
dreptul de stăpânire al orăşenilor asupra pădurilor disputate, ei putând folosi
doar pădurile ce le aparţineau din vechime 293 . Ecouri ale conflictelor se mai
fac simţite şi la începutul secolului al XVI-iea când, în 1531, Ioan Zapolya
reînnoieşte drepturile de folosinţă a pădurilor către cetăţenii Caran-
290
291
Hurmuzaki, op. cit., U2, p. 520, nr. 482.
292
Ibidem, p. 530, nr. 490; Costin Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului până în
secolul XVI, în Banatica, 1973, nr. 2, p. 158.
293
Pesty Frigyes, Krasso„., III, p. 413, nr. 316.
256
294
sebeşului . De remarcat faptul că, la fel ca şi în cazul familiei Mâtnic.
stăpânirea asupra pădurii Radpatak a fost comună tuturor membrilor fami-
liei Măcicaş, de vreme ce documentele nu fac nici o specificaţie individuală.
La sfârşitul deceniului trei al veacului al XV-lea destinul familiei este
marcat de tragedia provocată de moartea a doi dintre reprezentanţii săi,
Roman II, fiul lui Costea şi Mihail IV, fiul lui Fărcaş (veri buni după tată),
ambii căzuţi vitejeşte pe câmpul de luptă din apropierea cetăţii Golubăţ.
Motivaţia acestei campanii antiotomane din anii 1427-1428 susţinută de
regalitatea maghiară, precum şi eşecul politicii ofensive la sud de Dunăre a
regelui Sigismund de Luxemburg sunt bine cunoscute şi analizate în
literatura de specialitete. Participarea şi rolul jucat de contingentele cnezilor
şi ale nobililor români bănăţeni la acest efort militar s-a impus de la sine,
nenumărate documente din această perioadă subliniind aportul real al
elitelor bănăţene în susţinerea campaniilor antiotomane ce urmăreau, printre
altele, şi îndepărtarea pericolului reprezentat de imperiul semilunii asupra
graniţelor provinciei 295 . Din aceşti ani datează o serie de documente de
reconfirmare a familiilor nobile bănăţene în stăpânirile lor strămoşeşti, în
fapt o nouă recunoaştere din partea puterii centrale a statutului lor nobiliar,
printre familiile recompensate în acest mod numărându-se Bizereştii sau
familia Deş de Temeşel.
Cu atât mai mult a ţinut puterea centrală să recompenseze nu numai
participarea membrilor familiei Măcicaş la sângeroasa bătălie, cât şi
sacrificiul a doi dintre reprezentanţii săi. Ca urmare, la 19 octombrie 1428,
regele confirmă familia nobililor de Măcicaş în stăpânirea moşiilor Ruginos,
Leordiş şi Topliţa din districtul Sebeş, cu titlul de nouă donaţie, moşii care
apartinuseră lui Roman şi Mihail în baza unui act emis de Ludovic I (deci
dinainte de 1382) 296 , după care el ordonă Capitlului din Arad să îi introducă
pe nobilii de Măcicaş în aceste posesiuni, printre beneficiarii specificaţi
numărându-se tatăl decedatului Roman, fraţii săi şi ai lui Mihail, precum şi
mai mulţi veri proveniţi din celelalte ramuri ale familiei. Astfel, posesiunile
reveneau lui Nicolae, Ioan, Luca, Mihail şi Ladislau, fiii lui Dionisie II,
294
Hurmuzaki, op.cit., Il/4, p. 9, nr. 7.
295
Şt. Pascu, op. cit., p. 53; Victor Papacostea, op. cit, p. 230; Iuliu Vuia, op. cit., p. 17;
Marius Bizerea, C-tin Rudneanu, op. cit., p. 18; Ioan Haţegan, op. cit., p. 35.
296
257
alterius Ladislau, Mihail şi Zaharia, fiii lui Mihail III, lui Costea I, fiul lui
Roman I, lui Nicolae, Petru, Roman, Dumitru şi Stroia, fiii aceluiaşi Costea
I, lui Mihail şi Nicolae, fiii lui Fărcaş I, cât şi lui Şerban, Dumitru şi
Ladislau, fiii lui Andrei I de Măcicaş.
O altă confirmare a acestei noi danii este obţinută în 23 februarie 1431
de către aceiaşi membri ai familiei la cererea lui Nicolae II, fiul lui Costea
de Măcicaş, în numele său şi al rudelor sale, drept răsplată pentru vitejia lui
Roman jily dicti Kosta şi a lui Mihail fily praefati Farkas ... praenomina-
torum Fratrum eorundem fidelitatibus servitiorum meritis 297 •
Moartea celor doi nobili de Măcicaş nu a fost singura pierdere suferită
de această familie în timpul conflictelor regatului cu puterea otomană,
concretizate în seria de invazii care adeseori au devastat Banatui298 . Astfel,
în cursul anului 1438, invazia otomană ce a lovit Banatul în vremea regelui
Albert a provocat familiei serioase pierderi, ea fiind ruinată în timp ce
nevestele şi copiii au fost duşi în robie 299 • Cu acest prilej toate actele privi-
legiale au fost distruse sau pierdute, situaţie dificilă pentru membrii familiei
în cazul în care aceştia ar fi trebuit să îşi justifice stăpânirea asupra
propriilor moşii. Drept pentru care, la 6 august 1440, nobilul român Nicolae
III, fiul lui Dionisie de Măcicaş se prezintă în faţa regelui Vladislav I în
adunarea prelaţilor şi a magnaţilor regatului, solicitând în numele său şi al
rudelor sale noi acte privilegiale în schimbul celor vechi, pierdute cu doi ani
în urmă. Deoarece nobilul de Măcicaş a putut face dovada spuselor sale,
regele confirmă familia Măcicaş în posesia moşiilor sale Măcicaş, Spini,
Tincova, Perlo, Dobregoste, Ruginos, Topliţa, Leordiş, Ciuta, Zăzeşti,
Secaşul de Sus şi Secaşul de Jos, toate în districtul Caransebeş, cu titlul
regal de posesiuni perpetue 300 , subliniindu-se faptul că familia a prestat
credincioase slujbe şi în vremea regilor Sigismund de Luxemburg şi Albert
de Austria. Două luni mai târziu, la 19 octombrie 1440, în urma sesizării
regale, Capitlul din Arad îi introduce pe nobilii români de Măcicaş în
stăpânirile lor strămoşeşti, beneficiarii noii danii fiind, în linii mari, aceiaşi
strănepoţi ai cnezului Struza, şi anume: Nicolae, Luca, Ioan şi Ladislau, fiii
297
298
Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara şi vremea sa, Bucureşti, 1957, p. 19; Ilie Minea,
Vlad Dracul şi vremea sa, în Cercetări istorice, IVII, Iaşi, 1928, p. 99.
2 9
~ I. Vuia, op. cit., p. 17.
300
Hurmuzaki, ;,p. cit., p. 671, nr. 570.
258
lui Dionisie II, Mihail şi Nicolae, fiii lui Mihail III, Nicolae, Roman, Petru,
Dumitru şi Ladislau, fiii lui Costea I, alt Nicolae I, fiul lui Farcaş, precum şi
Şerban, Dumitru şi Ladislau, fiii lui Andrei I de Măcicaş. La punerea în
stăpânire au asistat în calitate de comitanei alţi nobili români, membri ai
unor binecunoscute familii nobile bănăţene: Valentin de Racoviţă (homo
regius), Dionisie de Mâtnic, Fiat de Armeniş sau Luca de Măcicaşul de
Sus301 _
Reconfirmarea din 1440 a alimentat o situaţie confuză în ceea ce
priveşte raportul corect între diferitele părţi ale moşiilor familiale stăpânite
în indiviziune. Este motivul pentru care, în 1446, acelaşi Nicolae, fiul lui
Dionisie de Măcicaş, solicită adunării nobililor din districtul Caransebeş
clarificarea situaţiei 302 . Noul document de reconfirmare emis în 1447 asupra
aceloraşi moşii menţionate şi în 1440 surprinde prin numărul extrem de
redus al beneficiarilor în comparaţie cu actul amintit anterior; sunt pomeniţi
doar Nicolae, Costea şi un alt Nicolae, după câte putem bănui ei reprezen-
tându-i pe descendenţii lui Dionisie II, Costea I şi Fărcaş I, adică urmaşii a
două din ramurile principale ale familiei, coborâte din Ioan I şi Roman I, fiii
cnezului Struza. Întâmplător sau nu, a fost omis din actul de reconfirmare
faptul că o treime din aceste proprietăţi amintite ar fi revenit altor membri
ai familiei, lui Şerban, Dumitru şi Ladislau, fiii lui Andrei I de Măcicaş, cei
ce formau a treia mare ramură a familiei descinsă din Ladislau I, fiul lui
Struza. Aceştia din urmă, bazându-se pe dreptul lor, vor cere corectarea
situaţiei de la adunarea nobililor din districtul Caransebeş deoarece, potrivit
noilor interpretări istoriografice, excluderea din actul de nouă danie echivala
cu excluderea pe veci de le stăpânire 303 . În consecinţă, în conformitate cu
una din prerogativele deţinute de adunările districtuale româneşti, aceea de a
corecta şi completa actele regale prin care erau conferite proprietăţile în
cuprinsul lor, adunarea nobililor români, întrunită la 30 martie 1447 la
Caransebeş, adevereşte faptul că nobilii Şerban, Dumitru şi Ladislau de
Măcicaş au stăpânit dintotdeauna o treime din moşiile părinteşti, în parte
constituită distinct faţă de stăpânirile în devălmăşie ale rudelor lor. Docu-
mentul a precizat clar că reclamanţii au dreptul la o treime din posesiuni, în
301
Ibidem, p. 673, nr. 571.
302
Pesty Frigyes, op. cit., p. 374; Victor Motogna, Trecutul românilor... , p. 545.
303
Apud Ioan Drăgan, Cnezii şi nobilii români .. , p. 117.
259
timp ce două treimi reveneau lui Nicolae, Costea şi un alt Nicolae, precum
şi urmaşilor Ior~ • De remarcat şi faptul că, în lipsa sigiliului adunării, actul
04
a fost întărit cu peceţile a şase nobili români din district, şi anume: Nicolae
de Bizerea, Dionisie de Mâtnic, Fiat de Armeniş, Luca de Măcicaş, Mihail
Bobul şi Andrei Stan305 . Nouă ani mai târziu, în 1456, o altă adunare a
nobililor şi cnezilor români din districtul Caransebeş adevereşte dreptul de
stăpânire al nobilului Şerban de Măcicaş şi al fraţilor săi asupra unei treimi
din principalele posesiuni ale familiei 306 .
Documentele în cauză au importanţa lor în ceea ce priveşte delimi-
tarea clară a intereselor de grup ale diferitelor ramuri ale familiei, coborâ-
toare din fiii cnezului Struza, Roman I, Ladislau I şi Ioan I, cu observaţia că
urmaşii lui Dionisie I (cel de-al patrulea fiu al lui Struza) nu sunt cuprinşi în
actele de reconfirmare din 1440 şi 1447, ceea ce ne întăreşte convingerea că
această ramură s-a stins Ia începutul secolului al XV-iea. De asemenea, din
perspectiva evoluţiei ulterioare, se pare că Măcicăşeştii proveniţi din
Ladislau, care în 144 7 şi 1456 au reuşit să îşi separe stăpânirile de cele ale
rudelor şi condivizionalilor lor, îşi vor crea un ascendent asupra patrimo-
niului familial, nefiind exclus ca ei să formeze în timp ramura nobililor
Măcicaş de Tincova, rămasă în ţinuturile natale până în anul 1658.
O altă problemă cu care familia se confruntă la mijlocul secolului al
XV-iea este definită de raporturile care existau încă din secolul trecut între
familiile Măcicaş şi Mâtnic. Provenite din acelaşi trunchi genealogic, cu
siguranţă că în momentul iniţial al individualizării lor cele două familii au
deţinut stăpâniri în devălmăşie. În a doua jumătate a secolului al XIV-iea
asistăm însă la o departajare clară a patrimoniilor lor funciare, ceea ce nu
exclude posibilitatea menţinerii unor rămăşiţe ale fostei lor stăpâniri
comune. Pornind de la această prezumţie, divergenţele cu care se confruntă
cele două familii în jurul anului 1450 par astfel explicabile.
În 1445, Ioan III, fiul lui Dionisie II de Măcicaş s-a prezentat în faţa
lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi comite de Timişoara
304
Hurmuzaki, op. cit., p. 744, nr. 616; T. Popa, Românii din Banatul medieval, în Revista
Institutului Social Banat-Crişana, XII, 1943, p. 115.
305
I.A. Pop, op. cit„ p. 132; Vezi şi Gheorghe Cotoşman, Privilegiile românilor în cadrul
districtelor valahe bănăţene, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, 1944,
ianuarie-aprilie, p. 378.
306
260
pentru a solicita, în numele său şi al fraţilor săi, dreptul de stăpânire asupra
cnezatului ereditar al posesiunii Prisaca din districtul Sebeş 307 . El aduce în
sprijinul cererii sale un document acordat familiei de către regele Vladislav
I, cândva între anii 1440-1444. Posesiunea în cauză era, în acel moment,
stăpânită de câţiva membri ai familiei Mâtnic şi de cnezii din Prisaca în
baza unei înţelegeri mai vechi, datând din anul 1412, reconfirmată în 1439
de regele Albert, înţelegere potrivit căreia cnezii români din Prisaca au
cedat nobililor de Mâtnic o bună parte a dreptului de stăpânire asupra moşiei
în schimbul serviciilor şi a protecţiei de care s-au bucurat din partea acestor
nobili. S-a observat cum, în timp, nobilii de Mâtnic au reuşit să îşi extindă
controlul asupra Prisăcii, ajungând să deţină două treimi din stăpânire în
1443 (vezi Evoluţia familiei Mâtnic de Ohaba Mâtnic). Nu sunt cunoscute
împrejurările în care Măcicăşeştii au obţinut dreptul de stăpânire asupra
moşiei, după cum nu sunt cunoscute nici motivele pentru care au fost
eludate drepturile adevăraţilor stăpânitori. Se ştie însă că, analizând docu-
mentele prezentate, Iancu de Hunedoara împreună cu nobilii şi cunoscătorii
dreptului au hotărât că cererea lui Ioan de Măcicaş era neîntemeiată,
negându-i orice drept de proprietate la Prisaca. De altfel, tot prin hotărârea
scaunului de judecată prezidat de voievod, au fost restrânse şi drepturile
asumate probabil în mod abuziv de către familia nobilă de Mfttnic, resta-
bilindu-se controlul cnezilor de Prisaca asupra a două treimi d~n cnezatul lor
ereditar. Momentul în cauză sugerează o etapă delicată a relaţiilor dintre
cnezii români ce nu au reuşit ascensiunea în ierarhia feudală oficială a
regatului şi nobilii români de origine cnezială, ultimii dintre aceştia căutând
să se substituie în actele oficiale vechilor stăpâni de cnezate, folosindu-se,
după cum era şi firesc, de privilegiile rezultate din recunoaşterea lor de către
puterea centrală ca feudali ai regatului.
O altă stăpânire ce a alimentat neînţelegerile dintre cele două familii
nobile române a fost cea asupra moşiei Dobregoste de Jos, disputa ajungând
până în faţa banilor de Severin, Mihail de Ciorna şi Petru Danciu, care
judecă acest proces în anul 1452308 • Din informaţia documentară se ştie că
nobilii de Mâtnic au fost confirmaţi în stăpânirea moşiei Dobregoste încă
din 1394 de către regele Sigismund de Luxemburg, ocazie cu care s-a făcut
307
Ibidem, 112, p. 721, nr. 597; Vezi şi I.A. Pop, op. cit., p. 13 l.
308
Ibidem, 11/2, p. 14, nr. 10.
261
precizarea că ei au deţinut această aşezare încă din vechime, cu drept
cnezial 309 . În ceea ce priveşte familia Măcicaş, documentul de confirmare
din 1440 prin care ea a fost întărită în toate stăpânirile sale cuprinde, printre
alte posesiuni, şi pe cea asupra moşiei Dobregoste. Cum însă acesta nu a fost
altceva decât o reînnoire a vechilor acte privilegiale pierdute în timpul
invaziei otomane din 1438, este imposibil de stabilit momentul în care
Măcicăşeştii au intrat în posesia acestei moşii. Putem presupune mai
degrabă că a fost vorba de o stăpânire iniţial comună care, pe măsură ce s-a
dezvoltat (vezi precizarea că a fost vorba de Dobregoste de Jos, ceea ce
indică existenţa unei alte aşezări Dobregoste de Sus), iar familiile s-au
individualizat şi ramificat, a fost împărţită între Măcicăşeşti şi Mâtniceni.
De aceea, considerăm că procesul din 1452, care a dat în cele din urmă
câştig de cauză nobililor de Măcicaş, reprezentaţi de Iacob I, Şerban I,
Dumitru II, (probabil veri după tată, fiind fiii lui Mihail şi ai lui Andrei), a
marcat punctul final al acestei dispute concretizată printr-o ieşire din
devălmăşie.
În 1448, aceiaşi descendenţi ai lui Ladislau I, respectiv Şerban I,
Dumitru II, Ladislau III şi Ioan II de Măcicaş sunt implicaţi într-un proces
mai deosebit, care îi opune lui Negrilă, iobagul nobilului George de
Racoviţă, cu care se judecă în privinţa dreptului de stăpânire asupra
"muntelui" Selye 310 . Deşi statutul social-juridic al celor două părţi s-a
dovedit a fi .1et deosebit, adunarea nobililor din districtul Sebeş, întrunită la
8 august 1448, a urmat procedura tradiţională de judecată solicitând mărturia
a opt nobili aleşi ca asesori juraţi pentru a decide asupra problemei în cauză.
Cei opt nobili au adeverit în cadrul procesului că nobilii de Măcicaş au
stăpânit din vechime acest "munte", în timp ce iobagul Negrilă şi fiul său n-
au avut nici o porţiune din această stăpânire. În consecinţă, cauza a fost
adjudecată în favoarea celor patru nobili de Măcicaş, actul adeveritor fiind
întărit cu sigiliile nobililor români Bogdan de Mâtnic, Mihail Bobul, Nicolae
Naţa şi Valentin de Măgura.
La mijlocul secolului al XV-iea se pare că familia de Măcicaş a
stăpânit posesiuni atât cu drept nobiliar, cât şi cu drept cnezial. Această
dublă formă de stăpânire asupra pământului s-a manifestat destul de
309
Ibidem, U2, p. 356, nr. 300.
310
Ibidem, p. 748, nr. 619; Viorel Achim, op. cit., p. 197.
262
frecvent în vremea Corvineştilor în toate acele regiuni în care s-au păstrat
domeniile cetăţilor regale compuse din sate româneşti cu structura socială şi
obligaţiile lor specifice. S-a constatat de către istoriografia românească
actuală că, datorită răspândirii acestei forme de stăpânire specific româ-
nească, autoritatea de stat a elaborat un nou formular de cancelarie adecvat
acestor realităţi, folosit mai ales în epoca lui Iancu de Hunedoara311 •
Revenind la exemplul oferit de familia Măcicaş, aceasta a obţinut din
partea regelui Sigismund de Luxemburg, drept răsplată pentru sacrificiul lui
Roman şi Mihail căzuţi în bătălia de la Golubăţ (deci în perioada 1428-
1437), scutirea de plata a o parte din obligaţiile cneziale datorate pentru
moşiile Măcicaşul de Jos şi Spinii de Jos, cu condiţia de a da banilor de
Severin un viţel îngrăşat de Rusalii, trei porci, trei colaci şi o friptură de
312
Crăciun şi 12 ouă şi trei colaci de Paşti . Menţinerea acestor obligaţii
cneziale în cazul unor nobili români poate fi motivată prin faptul că cele
două moşii menţionate, care nu au existat printre stăpânirile mai vechi ale
Măcicăşeştilor, au fost întemeiate relativ recent de unii membri ai familiei
(probabil chiar de către Iacob I, Şerban I, Ladislau III şi Dumitru II de
Măcicaş), potrivit vechii tradiţii cneziale, recunoaşterea şi întărirea regală
asupra noilor aşezări fiind circumscrisă astfel stăpânirii funciare cu caracter
cnezial 313 . Este posibil ca nobilii sus amintiţi, profitând de scutirea parţială
acordată de puterea centrală, să fi căutat să se sustragă onorării integrale a
obligaţiilor ce le reveneau, situaţie care a provocat reacţia banilor de
Severin, Mihail de Ciorna şi Petru Danciu. Bănuim că aceştia din urmă au
încercat să-i impună pe nobilii de Măcicaş la plata completă a obligaţiilor ce
au decurs din dreptul lor de stăpânire cnezială, împrejurare în care nobilii în
cauză s-au plâns direct puterii centrale. Numai astfel se explică hotărârea lui
Iancu de Hunedoara care, în 1453, ordonă celor doi bani ai Severinului să îi
scutească pe nobilii români Iacob, Şerban, Ladislau şi Iancu (lantsul -
personaj cu identitate incertă, aceasta fiind singura sa atestare documentară)
de Măcicaşul de Jos de plata unor dări din veniturile lor cneziale 314 •
311
I. Drăgan, op. cit„ p. 116; Adrian Andrei Rusu, Un formular al cancelariei regale din
epoca lui Iancu de Hunedoara pentru nobilii români din Transilvania, în Acta Musei
Napocensis, 20, 1983, p. 155-171.
312
I.A. Pop, op.cit~, p. 134; Idem, Privilegiile obţinute de român„., p. 667-677.
313
314
Hurmuzaki, op. cit., Il/2, p. 39, nr. 27; Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit., p. 57; A.
Andea, op. cit., p. 158.
263
Interesant este faptul că cei doi bani ai Severinului nu au fost
mulţumiţi de decizia forului superior de judecată, căutând alte mijloace prin
care să-i determine pe nobilii de Măcicaş să îşi onoreze în totalitate
obligaţiile. Ei au făcut astfel apel la adunarea nobililor din districtul Sebeş,
întrunită la 28 februarie 1454 la Caransebeş, în faţa căreia banii îi acuză pe
nobilii Iacob, Ladislau şi Dumitru de Măcicaş că nu au plătit birul şi
darurile anuale după datina cnezială. Acestei plângeri Iacob de Măcicaş i-a
răspuns, în numele său şi al fraţilor săi, că ei au plătit birul şi au dat darurile
cu care erau obligaţi pentru cele două posesiuni, însă cu scutirea pe care le-a
acordat-o regele Sigismund de Luxemburg. Adunarea, formată din şase
nobili români ai districtului, a adeverit că Sigismund, regele Ungariei, i-a
scutit pe nobilii Iacob, Ladislau şi Dumitru de Măcicaşul de Jos de plata
altor dări cneziale, cu excepţia celor menţionate anterior, drept recompensă
pentru sacrificiul lui Roman şi Mihail de Măcicaş în 1428 315 .
Este de presupus că toată aceasta neînţelegere a fost provocată parţial
de pierderea vechilor acte privilegiale ale familiei în 1438; între anii 1440-
1447 membrii familiei au reuşit să redobândească noi documente din partea
puterii centrale, însă acestea s-au limitat la a reconfirma familia în vechile
ei stăpâniri funciare, fără a face trimitere le unele scutiri de dări obţinute ca
urmare a credincioaselor servicii militare aduse regatului. Lipsa acestor
documente probabil că i-a motivat pe cei doi bani ai Severinului să încerce
restabilirea obligaţiilor integrale asupra nobililor de Măcicaş. Prestigiul de
care s-au bucurat aceştia în faţa guvernatorului Ungariei şi al scaunului
districtual, dar şi autoritatea deţinută de adunarea nobiliară românească a
districtului Sebeş a dus la menţinerea privilegiilor acestei familii nobile
române, dobândite în decursul a mai bine de jumătate de secol de evoluţie în
ierarhia socială a ţinutului cărăşan.
În anii care au urmat, participarea nobililor de Măcicaş la noile cam-
panii antiotomane iniţiate de Matia Corvin în prima parte a domniei sale,
participare la fel de meritorie ca şi în anii anteriori, a atras după sine noi
confirmări regale în stăpânirea unor moşii. Bunăoară, în 1464, în urma cam-
paniei din Banat condusă de voievodul Transilvaniei şi a celor din Bosnia
conduse de rege, nobilul Iacob de Măcicaş a fost confirmat de către acesta
din urmă, alături de Toma, fiul lui Roman de Perlo, în stăpânirea moşiilor
315
Hurmuzaki, op. cit., p. 43-45, nr. 34.
264
Perlo, Valea Sidimirului (Sidimirpatak), Drăgoteşti şi Tynko din districtul
Lugoj pentru serviciile lor militare 316 . Este prima menţiune legată de
existenţa unor posesiuni ale familiei în afara districtului de baştină, cu
precizarea că, după cât se pare, ele au aparţinut doar lui Iacob de Măcicaş,
nu şi altor membri ai familiei. Se poate presupune că nobilul în cauză a
contractat în mod individual o înfrăţire pe moşie alături de alţi nobili din
districtul Lugoj, întărită mai apoi prin confirmarea regală, graţie aportului
militar adus de nobilii contractanţi la efortul militar antiotoman.
În anul următor, la 8 aprilie 1465, regele Matia Corvin dă o poruncă în
care consemnează: ... luând aminte de slujbele credincioase ale credincio-
sului nostru Jacob de Măcicaş, aduse de dânsul cu întreaga statornicie a
credinţei în locuri şi vremuri deosebite, mai întâi sfintei coroane a acestui
regat al nostru al Ungariei, iar apoi maiestăţii noastre, ... am hărăzit sub
numele noii noastre danii moşiile Jupa, Spinii de Jos, Tincova, Perlo,
Dobregoste de Jos, Valea, Secaş şi Alkotesth ... din districtul Caransebeş, în
a căror stăpânire paşnică, mărturiseşte acelaşi Jacob, s-au menţinut din
vechime el şi Ioan, fratele său după tată, precum şi Dimitrie şi Petru, verii
săi după tată, şi Ladislau al aceluiaşi Dimitrie, precum şi Dionisie şi Iacob,
fraţi după tată ai aceluiaşi Petru, de asemenea Mihail, fiul răposatului
Ladislau de Măcicaş ... 317 . Din conţinutul documentului atrag atenţia atât
aprecierile la adresa principalului beneficiar, Iacob de Măcicaş, cât şi exis-
tenţa unor posesiuni neatestate până acum documentar ca fiind în stăpânirea
familiei (ca de exemplu Jupa, Valea, Alkotesth), deşi se poate deduce că ele
au făcut parte din patrimoniul familial strămoşesc, ceea ce dă posibilitatea
completării acestuia ca atare. Din păcate, prezenţa celorlalţi beneficiari ai
noii danii nu aduce clarificări în ceea ce priveşte întregirea arborelui
genealogic al familiei pentru generaţiile 4 şi 5, lipsa filiaţiei explicite pe
linie patemă stârnind mai degrabă confuzie. Nici partea finală a poruncii
regale nu este mai clară în acest sens, deşi ea conţine o delimitare riguroasă
a părţilor de stăpânire atribuite în mod grupat diferiţilor beneficiari, pentru a
se evita astfel neînţelegeri de tipul celor care au dus la litigiul de stăpânire
dintre anii 1440-1447. Astfel, moşiile au fost donate lui Jacob şi Ioan (..)
316
Pesty Frigyes, A Szăreny varmegyei hajdani oLah Keriiletek, Budapesta, 1876, p. 79;
Vezi şi I. Drăgan, Românii din Transilvani ... , p. 70.
317
C. Feneşan, Documente medievale... , p. 44-45, nr. 8.
265
lui Nicolae, fiul acestuia - o parte; lui Dimitrie şi Ladislau, fratele său - a
doua parte; şi lui Petru, Dionisie şi Jacob şi Mihail - a treia parte, părţi
egale şi drepte cum adaugă documentul. Faptul că textul este şters pe o
porţiune de aproximativ 6 cm în dreptul numelui de Nicolae împiedică orice
identificare reală a acestuia. În consecinţă, păstrând semnele de întrebare ce
se impun, considerăm că una din interpretările posibile (cel puţin până la
apariţia altor documente revelatoare) ale acestui fragment genealogic ar
putea fi schematizată astfel:
(ANDREI?)
(MIHAIL I) (COSTA?) (LADISLAU III ?)
X y--- z
IOAN IACOB DIMITRIE LADISLAU PETRU DIONISIE IACOB MIHAIL
După cum se poate observa, din deceniul şase al veacului al XV-lea

s-a impus personalitatea lui Iacob de Măcicaş, unul dintre puţinii repre-
zentanţi ai familiei care a reuşit să se individualizeze datorită meritelor,
recunoscute ca atare de către puterea centrală. Atestat documentar în
perioada 1452-1480, se presupune că a fost fiul lui Mihail I şi fratele lui
Ioan II de Măcicaş, deşi el apare în acelaşi timp ca fiind înrudit îndeaproape
cu familia Fiat de Armeniş, o serie de documente pomenindu-l în calitate de
văr după tată al fraţilor Ladislau şi Ludovic Fiat318 . Căsătorit cu Ana, au
avut împreună trei copii, pe Emeric, Ladislau şi Ioan, consemnaţi în anul
14 70, în legătură cu care sunt cunoscute foarte puţine lucruri; despre Emeric
se ştie doar că a murit în 1480 fără urmaşi, moşiile sale fiind împărţite între
rudele sale şi fraţii Fiat de Armeniş. Împreună cu soţia sa, Iacob de Măcicaş
a fost primit în anul 1455 în ordinul terţiar minorit de către cunoscutul
predicator franciscan Ioan de Capistrano, o dovadă incontestabilă a
318
Pesty Frigyes, Krasso ... , III, p. 420, nr. 320 (pentru documentele din 1470); Idem, A
Szoreny btinstig... , III. p. 24 (pentru documentele din 1480).
266
apartenenţei sale la ritul catolic (sugerat de altfel şi de onomastica practicată
319
în familie) • Participarea sa la campaniile antiotomane organizate de
regalitatea maghiară între 1463-1465 i-a adus, după cum am văzut, atât
elogiul regal, cât şi întărirea în stăpânirile strămoşeşti. Datorită credinţei
manifestate faţă de puterea centrală el este răsplătit cu funcţia de castelan al
cetăţii Jdioara, pe care o exercită în 14 70 alături de nobilii Ioan More şi
Vasa Gamza, iar între 1476-1478 singur320 • În această funcţie fiind, el a
condus, în 14 70, alături de ceilalţi doi castelani de Jdioara, adunarea
nobililor districtului Lugoj, constituită în scaun de judecată pentru a rezolva
litigiul care i-a opus pe fraţii Iacob Marga şi Sandrin Şişman, foşti castelani
de Severin în 1467 321 .
Acesta este, în linii mari, personajul care în deceniile şapte şi opt ale
secolului al XV-iea a continuat să acţioneze în direcţia consolidării şi
sporirii averii sale personale, tot mai independentă faţă de ansamblul
patrimonial funciar al Măcicăşeştilor. Îl regăsim, astfel, în 1468 confirmat
de către Matia Corvin, alături de nobilii Ladislau şi Ludovic Fiat de
Armeniş, în stăpânirea moşiilor lor părinteşti Goleţ, Pădureni, Myraya,
Petroşniţa, Bocoşniţa Vălişoara şi Cerneţ din districtul Caransebeş, ca
răsplată pentru serviciile lor militare 322 • Documentul reflectă, în primul
rând, legătura de rudenie dintre Iacob de Măcicaş şi fraţii Fiat, pomeniţi ca
veri buni după tată, fără a da însă alte detalii. În al doilea rând, atrage atenţia
faptul că moşiile cuprinse în documentul de confirmare au aparţinut în
totalitate ansamblului funciar al nobililor din Armeniş 323 , ceea ce sugerează
o mai veche stăpânire în devălmăşie existentă între cele două familii, mai
precis între familia Fiat de Armeniş şi cea a lui Iacob de Măcicaş, implicat
din nou în mod individual în acest tip de stăpânire.
În general, stăpânirea în indiviziune a fost un fenomen răspândit în
cadrul sistemului de proprietate existent în cazul familiilor nobile române
transilvane sau bănăţene, ea provenind fie dintr-o mai veche solidaritate
patrimonială determinată de existenţa unor legături originare de rudenie, fie
în urma încheierii unei adoptiva fratemitas ce avea ca scop moştenirea
319
320
Pesty Frigyes, A Szăreny varmegyei..„ p. 17.
321
Hurmuzaki, op. cit., p. 197, nr. 181; I. Vuia, op. cit., p. 29.
322
lbidem, p. 183, nr. 164; Dragoş-Lucian Ţigău, op. cit., p. 31.
323
D.L.Ţigău, op. cit., p. 32.
267
reciprocă între contractanţi în cazul lipsei de moştenitori direcţi, a căror
învoire trebuia întărită de autorităţile superioare ale statului feudal 324 • Mult
mai puţine sunt cazurile cunoscute în care, din motive de defectum seminis,
moşiile celui decedat au fost împărţite între rude şi condivizionali în baza
dreptului de preemţiune. Un asemenea exemplu este consemnat documentar
în anul 1480, an în care posesiunile nobilului Emeric de Măcicaş, mort fără
urmaşi (a fost vorba de moşiile Bolvaşniţa de Sus, Bolvaşniţa de Mijloc,
Bolvaşniţa de Jos, Huszarczki, Karziki, Szepmezeje, Criva, Iaz, Cserenyes şi
Kereg), au fost acordate ca danii regale lui Ladislau şi Ludovic Fiat şi lui
Iacob şi Ioan de Măcicaş, tatăl şi fratele său 325 , aceleaşi personaje care în
1468 au fost confirmate împreună în stăpânirile lor strămoşeşti. De altfel,
cele două familii vor mai fi semnalate stăpânind împreună moşii la mijlocul
secolului al XVI-iea, în 1547, într-o împrejurare asupra căreia vom stărui la
sfârşitul acestui subcapitol.
Revenind însă la persoana lui Iacob de Măcicaş şi la eforturile sale de
a-şi consolida averea personală în mod distinct faţă de ceilalţi membri ai
familiei, la începutul anului 1470 el este confirmat de rege, împreună cu fiii
săi Emeric, Ladislau şi Ioan, în stăpânirea moşiilor !gaza, Crivina şi
Miculeşti din districtul Caransebeş, moşii care nu apar în cadrul patrimoniul
funciar comun al familiei, deşi se făcea precizarea că Iacob de Măcicaş a
stăpânit aceste aşezări din vechime .
326
O asemenea distincţie între stăpânirea individuală şi cea devălmaşă

practicată în cadrul familiei a fost clar exprimată într-un alt document din
1470, în care Iacob de Măcicaş şi fiii săi Ioan şi Emeric apar ca stăpânind
în întregime moşia Dragotenfalwa şi doar parţial moşiile Ciuta, Perlo,
Dobregoste, Măcicaş, Spini, Tincova, Valea Mică, Zăzeşti, Ruginos,
Topliţa, Leordiş şi Secaş din districtul Caransebeş, posesiuni străvechi ale
Măcicăşeştilor, stăpânite în devălmăşie de diferitele ramuri ale familiei .
327
De altfel, Iacob de Măcicaş a fost interesat în egală măsură şi de con-

solidarea poziţiilor sale în cadrul ansamblului de moşii deţinute de familia
de provenienţă, profitând de unele situaţii mai dificile în care s-au aflat la un
324
Istoria dreptului ... , p. 530-531; Valentin Al. Georgescu, op. cit„ p. 199.
325
Pesty Frigyes, A Szăreny bdnstig .. „ III, p. 88-91.
326
327
268
moment dat rude de-ale sale. Astfel, în 1478, Angalit, văduva nobilului
Zaharia de Măcicaş (probabil Zaharia II, fiul lui Mihail III) a fost nevoită să
zălogească părţi din moşiile Măcicaş, Ciuta, Tincova, Perlo şi Spini
nobilului Mihail de Mâtnic, fost ban al Severinului, în schimbul sumei de
20 de florini de aur, sumă care îi era necesară pentru a-şi răscumpara o fiică
din captivitatea otomană 328 • Deşi se afirmă că cele două familii (Măcicaş şi
Mâtnic) au avut o origine comună, în perioada la care ne referim ele
evoluează ca entităţi de sine stătătoare, cu stăpâniri funciare bine delimitate,
astfel încât o asemenea zălogire echivala practic cu înstrăinarea acelor
posesiuni în afara familiei. Acesta considerăm că a fost motivul principal
pentru care nobilul Iacob de Macicaş a luat atitudine, răscumpărând moşiile
zălogite, după care restituie văduvei suma de 20 florini. Se poate presupune
însă că gestul său nu a fost complet dezinteresat căci, returnând suma
avansată de nobilul de Mâtnic văduvei lui Zaharia de Măcicaş, Iacob a
păstrat pentru sine şi urmaşii săi acele părţi de moşie răscumparate, pe care
le adaugă stăpânirilor care îi reveneau de drept din averea familiei. De
altfel, dacă răposatul Zaharia de Măcicaş a avut doar acea fiică, nu şi fii,
tranzacţia apare ca firească, deoarece în familia nobililor de Măcicaş nu este
cunoscut nici un caz în care dreptul de moştenire să fi fost acordat şi fetelor
prin consimţământ regal.
Un alt membru al familiei a cărui evoluţie s-a făcut remarcată la
cumpăna dintre secolele al XV-iea şi al XVI-iea a fost Petru Tarnok
(Vistier) de Măcicaş, atestat documentar între anii 1480 şi 1504. Din păcate,
aşezarea sa în cadrul schemei genealogice familiale nu este posibilă atâta
vreme cât nici un document nu aminteşte filiaţia sa pe linie paternă. Mult
mai cunoscute sunt însă faptele şi meritele sale care îl plasează printre
reprezentanţii de seamă ai elitelor locale bănăţene. De altfel, alăturarea
cognomenului de Tarnok (Vistier) numelui său de familie reflectă o anumită
contribuţie în domeniul fiscalităţii şi al administraţiei locale, ce vine să se
alăture meritelor sale militare incontestabile. În deceniul al nouălea, el şi-a
manifestat cu consecventă fidelitatea fată de Matia Corvin de la care
primeşte în 1480 o serie 'de posesiuni3 29 'pentru ca, în 1488, să fie numit
328
Idem, A Szăreny btinsag .. „ III, p. 48.
329
Csânki Dezso, op. cit„ p. 12.
269
căpitan de Segna, cetate pe malul Adriaticii 330 . Această credinţă statornică a
nobilului bănăţean faţă de familia Corvineştilor probabil că l-a determinat
pe Ioan Corvin, fiul natural al lui Matia Corvin, înlăturat de la succesiunea
tronului în 1490, să i se adreseze la 26 septembrie 1492, scriindu-i cu
amărăciune că puţini sunt cei care îşi amintesc de binefacerile regale ale
- . l uz. nostru .. .331 .
parznte
Cu toate acestea, reîntors în ţinuturile natale, el a manifestat aceeaşi
credinţă faţă de noua putere centrală care îi recunoaşte meritele acordându-i
mai mulţi ani la rând, între 1495 şi 1504, funcţia de ban al Severinului pe
care a exercitat-o alături de nobilul Iacob de Gârlişte 332 , alt nume de
referinţă al Banatului cărăşan. Un registru al trezoreriei regale datând de la
sfârşitul veacului al XV-iea oferă posibilitatea de a aprecia importanţa
economică (alături cea politică şi militară) a unei asemenea funcţii, care
asigura celor doi bani amintiţi anterior venituri semnificative, însumând
anual 4000 florini aur şi 2000 florini în sare (sume considerabile, dacă ţinem
cont că în aceeaşi perioadă voievodul Transilvaniei avea 9000 de florini aur
şi 3000 florini în sare, iar comitele de Timiş obţinea 7000 de florini aur şi
2000 florini în sare) 333 .
Evoluţia ulterioară a acestui nobil şi a familiei sale suscită unele
semne de întrebare. În lucrarea dedicată familiilor nobile maghiare 334 Nagy
Ivan insera în paginile consacrate nobililor de Macskâsi, un fragment de
arbore genealogic, plasat din punct de vedere cronologic la sfârşitul
secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea, care ar putea constitui un
răspuns la problema în cauză.
330
I. Haţegan, Banatul la 1478. Sinteza vieţii economice, politice şi militare a unui ţinut
într-un an de răscruce al istoriei sale, în Nobilimea românească din Transilvania (Az
erdelyi roman nemesseg), p. 171.
331
Apud I. Drăgan, Un căpitan român„., p. 264.
332
Pesty Frigyes, op. cit., I, p. 288; I. Drăgan, Românii din Transilvania ... , p. 74.
333
I. Haţegan, Pavel Chinezu ... , p. 216.
334
270
X
PETRU TARNOK JOB GAŞPAR MĂCICAŞ AGNES
I
=Elra DEBAIFA =Mihail
Măcicaş
IOAN EUFROSINA KATA MARGARETA SARA GHEORGHE

I
IOAN
I
ELENA
TARNOK =Nicolae =I.Andrei =Ştefan Vaida =Nicolae (1535-1556) 1535
1535 Gârlişte Balădfly Ombozi
2.Nicolae
K6mendi
FRANCISC PAUL
MĂCICAŞ DE RAPOLT
+ 1603
IOAN GHEORGHE ANA
I
FRANCISC
n
ANA CLARA
=Francisc
F!lldvări
Fragmentul cuprinde numele lui Petru Tarnok (analogia cu Petru

Tarnok de Măcicaş pare a se impune de la sine), ale fraţilor săi, precum şi
pe cele ale urmaşilor acestora până la a cincea generaţie, personaje care pot
fi identificate cu acei membri ai familiei Măcicaş care, la începutul secolului
al XVI-iea, s-au stabilit în comitatul Hunedoara, formând familiile Măcicaş
de Rapolt (urmaşii lui Petru Tarnok) şi Măcicaş de Baica (descendenţii lui
Gaşpar Măcicaş), Petru Tarnok de Măcicaş fiind aproape sigur unul dintre
aceştia. Nagy Ivan adaugă în continuare că o parte dintre aceştia s-au
deplasat în timp în comitalul Dăbâca, unde pun bazele familiei Măcicaş de
Sânmartin ale carei origini trebuie plasate pe acelaşi trunchi genealogic din
care au evoluat şi nobilii Măcicaş de Tincova .
Există posibilitatea ca aceşti nobili de Măcicaş să fi părăsit ţinutul
cărăşan datorită excesivei fărâmiţări a patrimoniului funciar între un număr
prea mare de descendenţi, în condiţiile în care au avut ocazia să obţină din
partea puterii centrale noi stăpâniri care să compenseze renunţarea la cele
strămoşeşti. Atâta vreme cât documentele nu sunt mai explicite în legătură
271
cu problema în cauză, ipoteza formulată considerăm că este cea mai
plauzibilă.
În legătură cu această ramură a familiei care nu a părăsit ţinutul natal,
informaţia documentară de la cumpăna secolelor XV-XVI devine mult mai
puţin coerentă şi consistentă, motiv pentru care raporturile de rudenie
stabilite între diferitele personaje semnalate acum în mod disparat sunt greu
de definit. Realitatea în sine este explicabilă deoarece, pentru secolul al
XVI-iea, avem de-a face doar cu procese individuale, de mică însemnătate,
care nu consemnează decât numele persoanei implicate, nu şi pe cele ale
ascendenţilor sau descendenţilor săi. Se poate afirma că este o deosebire
notabilă între informaţiile fumizate de documentele secolelor XIV-XV şi
cele ale secolului al XVI-iea; primele, în marea lor majoritate, au fost acte
de confirmare şi reconfirmare în stăpânirile părinteşti, noi danii care, în mod
obligatoriu, au cuprins numele tuturor beneficiarilor şi apartenenţa lor
familială, în timp ce documentele de secol XVI gravitează în jurul unor
problematici minore, prea puţin relevante pentru abordarea genealogică a
destinului acestei familii.
S-ar putea presupune că, în această perioadă, familia Măcicaş a intrat
într-un con de umbră, dacă ar fi să o comparăm cu ascensiunea mult mai
pregnantă a unor familii nobile bănăţene ca Fiat de Armeniş, Gârlişte de
Rudăria sau Racoviţă de Caransebeş. Discrepanţa este doar aparentă, de
vreme ce aceste ultime trei familii au realizat în plan social-politic ceea ce
Măcicăşeştii realizaseră deja aproape cu un secol în urmă. Faptul că membri
ai familiei (un Mihail de Măcicaş, Nicolae de Măcicaş sau Petru de Tincova)
continuau să fie prezenţi în viaţa economică, politică şi militară a
districtului, deţinând alte funcţii de referinţă la nivel local, ne determină să
considerăm această perioadă din istoria familiei ca reprezentând o
continuitate, ce-i drept mai puţin spectaculoasă, a unei existenţe distincte la
nivelul elitelor sociale româneşti bănăţene.
Bunăoară, la 26 martie 1489, nobilul Mihail de Măcicaş şi mama sa au
fost chemaţi în faţa scaunului de judecată al districtului Caransebeş, format
din vicebanii Severinului, Lazăr de Almăj şi Blasiu de Plugoviţa, de către
nobilul George Găman de Bizerea pentru rezolvarea unei probleme ce iese
din tiparele obişnuite ale unor adunări de judecată. Se pare că în urmă cu 20
de ani, mama lui Mihail de Măcicaş a zălogit o cingătoare femeiască unui
iobag al nobilului de Bizerea pentru suma de 7 florini de aur; cum între timp
iobagul a murit, George Găman, căruia cingătoarea i-a revenit de drept, ca
272
stăpân feudal al iobagului decedat, a căutat să reglementeze situaţia cu
nobilul de Măcicaş pentru a putea păstra acest obiect în proprietatea sa335 .
Cauza, adusă în faţa scaunului de judecată, este mai puţin obişnuită, de
vreme ce părţile implicate au un statut social-juridic atât de diferit. În fond,
pe marginea procesului în dispută se poate încerca o reconsiderare a
raporturilor care au existat între nobilii români şi iobagii lor, atâta timp cât
un reprezentant al feudalităţii locale nu a ezitat să solicite ajutorul financiar
din partea unui iobag (este adevărat că suma în discuţie nu a fost
considerabilă), iar acesta a fost în măsură să i-l acorde şi, după cum se poate
constata, a murit fără a-şi mai putea recupera suma împrumutată. Revenind
la acţiunea judecătorească din 1489, din câte lasă documentul să se
întrevadă, nobilii de Măcicaş nu s-au prezentat pentru a-şi susţine interesele,
deşi George Găman a solicitat trei scaune de judecată, în ultimul dintre
acestea nobilul de Bizerea arătându-se dispus să redea cingătoarea pentru o
sumă asupra căreia părţile urmau să cadă de comun acord. Cum cei
interesaţi nu s-au prezentat în nici una dintre ocazii, George Găman a
obţinut din partea adunării acordul de a lua în stăpânire deplină acel obiect.
În 1503, la 18 mai, un alt nobil de Măcicaş, Nicolae, atestat anterior în
1494 în calitate de ban al Belgradului 336 , s-a judecat cu Ladislau şi Ioan, doi
orăşeni din Caransebeş, acuzaţi ca au năvălit pe o posesiune a nobilului
unde au capturat animale şi au provocat distrugeri. În timpul judecăţii,
susţinută în faţa banului de Severin, Iacob de Gârlişte, a judelui nobiliar,
George de Wlpart şi a adunării nobililor districtului Caransebeş (universi
nobiles districtus de Caransebes), spiritele s-au încins, iar părţile s-au jignit
reciproc şi au scos săbiile. În consecinţă, la recomandare adunării nobiliare
şi în conformitate cu "obiceiul Ţării Româneşti" (iuxta ritum Volahie) s-a
fixat un nou soroc de judecată, hotărârea finală trebuind luată . înaintea
regelui 337 . Care a fost această hotărâre, documentele nu consemnează.
Din 1524 datează un alt proces în care au fost implicaţi nobilii Mihail
şi Ioan de Măcicaş. În ziua de 22 decembrie a acelui an, Toma, căpitanul
ţinutului Severin adevereşte că cei doi nobili de Măcicaş, pe de-o parte, şi
nobilul Ioan Bocoşniţa, pe de altă parte, şi-au ales de bună voie opt
335
Hurmuzaki, op. cit., 11/2, p. 311, nr. 275; I.A. Pop, op. cit., p. 138.
336
I. Haţegan, op. cit., p. 216.
337
273
judecători nobili pentru a judeca neînţelegerile dintre ei în privinţa moşiilor
părinteşti .338
Acelaşi nobil Ioan de Măcicaş se va judeca la 31 octombrie 1532 cu

fraţii Petru şi Ladislau de Racoviţă în faţa juzilor nobiliari Francisc Fiat,
Martin Racoviţă şi Ştefan Pobora pentru un pământ de arătură 339 .
Un personaj interesant, aparţinând cu certitudine familiei Măcicaş, a
fost Petru de Tincova, amintit de Iuliu Vuia în calitate de castelan al cetătii
Lugoj în anul 1529 340 , fapt ce atestă contribuţia în plan militar pe care ac~st
nobil a adus-o în cadrul sistemului de apărare a Banatului din acele
vremuri. Privită din această perspectivă, informaţia documentară din 1531
nedumereşte; în acest an, Ioan Zapolya îi confiscă lui Petru de Tincova
curtea şi casa nobiliară (domumque et Curiam Nobilitarum) din Caransebeş
pentru faptul ca l-a ucis, în împrejurări neprecizate, pe nobilul Gaşpar
Bezerey. Proprietăţile confiscate sunt dăruite mai apoi lui Benedict de
Budrin, Emeric Balassa de Giarmata şi lui Matei Kasffono 341 . Se pare că
aceasta a fost unica pedeapsă aplicată făptuitorului, căci, trei ani mai târziu,
în 1534, acelaşi Ioan Zapolya dăruieşte moşia Ezeriş din districtul Lugoj
nobilului Petru de Tincova (atestat din nou în calitate de castelan de Lugoj)
şi lui Dimitrie Luca Uude al Lugojului) împreună cu fiii săi, Martin şi
Ioan 342 . Este evident că pedeapsa a fos mult mai puţin gravă decât fapta
comisă, circumscrisă potrivit tradiţiei celor trei infracţiuni capitale, pedep-
site ca atare, deşi după obiceiul pământului, răzbunarea sângelui a fost
înlocuită tot mai mult cu răscumpărarea sângelui vărsat în valori materiale:
pământ, animale sau bani. De altfel, Tripartitul lui Werboczi, care înscria
pedeapsa capitală pentru omucidere imediat după cotropirea caselor, cu
precizarea că se aplica doar persoanelor laice de sex bărbătesc şi străinilor, a
stabilt preţul sângelui (homagium) pentru nobili şi orăşeni la 66 de florini •
343
Cazul nobilului Petru de Tincova nu a fost singular în perimetrul lumii

feudale româneşti bănăţene; la sfârşitul secolului al XV-iea, în jurul anului
1494, este semnalată fapta asemănătoare comisă de nobilul Ludovic Fiat de
338
Ibidem, 11/3, p. 477, nr. 332.
339
Ibidem, 11/4, p. 28, nr. 20.
34
r, I. Vuia, op. cit., p. 29.
341
Hurmuzaki, op. cit., 11/4, p. 13, nr. l l.
34
" Ibidem. p. 63, nr. 37.
Şt. Pascu, Voievodatul ... , IV, p. 164.
343
274
Armeniş, care a fost nevoit să îşi zălogească părţile sale din stăpânirea
părintească pentru a răscumpăra crima comisă şi numai după mulţi ani de ,.
pribegie prin regat obţine iertarea regelui, reîntorcându-se acasă. Va reuşi
să-şi recapete doar parţial moşiile datorită fratelui său, Ladislau Fiat de
Armeniş care, uzând de dreptul de protimisis, a răscumpărat moşiile
înstrăinate de nefericitul său frate, înapoindu-i acestuia doar jumătate din
ele, restul păstrând pentru sine şi pentru copiii săi. Comparând cele două
situaţii similare, este de remarcat faptul că, în cazul nobilului Petru de
Tincova, pedeapsa aplicată acestuia pare să fi avut efecte mai puţin grave
decât cea atribuită nobilului de Armeniş, ridicându-se astfel întrebarea dacă
nu cumva funcţia pe care el a deţinut-o la nivelul districtului Lugoj nu a
atenuat pedeapsa ce ar fi putut avea urmări mult mai serioase.
Către mijlocul secolului al XVI-iea un alt membru al familiei
Măcicaş, este vorba de Francisc de Măcicaş, zis şi Lăţug (Laczuk), a fost
implicat alături de câţiva membri ai familiei Fiat de Armeniş într-un proces
oarecum mai deosebit, dar de mare importanţă pentru conturarea profilului
feudalităţii locale bănăţene. La 25 mai 1543, castelanii de Caransebeş,
Ladislau de Racoviţă şi Andrei de Bizerea, supun spre decizie "reginei"
Isabela procesul dintre nobilul Bogdan de Poreca, pe de-o parte şi nobilii
Francisc de Măcicaş, Ioan Fiat şi Ana Fiat (soţia lui Francisc Bakocz) pe de
altă parte, în privinţa unor moşii situate în districtul Mehadia: Poreca de
Sus, Poreca de Jos şi Simonolţ, moşii pe care înaintaşii lor le-au stăpânit în
indiviziune344 .
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestei acţiuni judecătoreşti
este necesară o întoarcere în timp în anul 1500, an în care Vladislav II
confisca moşiile semnalate în 1543 nobililor români Mihail şi Nicolae
Cucaviţă de Poreca pentru a le dărui mai apoi fraţilor Ladislau şi Ludovic
Fiat. Motivul acestei deposedări atrage în primul rând atenţia: cei doi nobili
de Poreca au părăsit credinţa catolică pentru a reveni la "secta schismatică"
a românilor 345 . Privită din această perspectivă, acţiunea din 1543 a nobilului
Bogdan de Poreca (după câte se pare fiul lui Mihail de Poreca) a fost o
încercare de recuperare a stăpânirilor părinteşti pe fondul amplelor mutaţii
provocate de transformarea unei mari părţi a Ungariei în paşalâc şi de
344
345
Ibidem, 11/2, p. 448, nr. 376.
275
intrarea Transilvaniei sub suzeranitate otomană sub forma principatului
autonom, căruia i se va integra şi Banatul de Caransebeş şi Lugoj după 1552.
Considerăm că nobilul de Poreca a încercat să profite de această situaţie
tulbure pentru a obţine anularea actului de confiscare din 1500 deşi, dintr-un
document ulterior, se ştie că nici el nu a revenit le credinţa catolică.
În ceea ce priveşte părţile care s-au opus acţiunii înaintate de nobilul
de Poreca, regăsim în aceştia pe urmaşii celor doi fraţi Fiat de Armeniş, noii
posesori ai moşiilor confiscate; Ioan Fiat a fost nepotul lui Ludovic Fiat, în
timp ce Ana Fiat a fost fiica lui Ladislau Fiat care, după moartea fratelui ei,
Ioan (fără urmaşi pe linie masculină) a obţinut dreptul de moştenire asupra
stăpânirilor părinteşti şi, ca atare, a reprezentat interesele acestei ramuri a
familiei Fiat. Oarecum neclară este prezenţa lui Francisc de Măcicaş ca parte
a litigiului, de vreme ce documentul din 1500 nu aminteşte printre cei dăruiţi
de rege pe nici un membru al familiei în cauză. Ne amintim însă că, în anii
1468-1480, un Iacob de Măcicaş a fost consemnat împreună cu fiii săi ca
stăpânind în indiviziune alături de Ladislau şi Ludovic Fiat de Armeniş
(verii săi după tată) o serie de moşii în districtul Caransebeş. Pornind de la
această informaţie, considerăm că îl putem privi pe acest Francisc de
Măcicaş ca fiind urmaşul direct al lui Iacob de Măcicaş, probabil nepot din
partea unuia din fiii săi Ioan sau Ladislau, căci Emeric a murit în 1480 fără
urmaşt.
Deznodamântul acestui proces se produce în anul 1547 când "regina"

Isabela confirmă confiscarea moşiilor nobililor Nicolae, Mihail şi ale lui
Bogdan, fiul lui Mihail de Poreca pentru faptul că au părăsit "adevărata"
credinţă. Moşiile sunt apoi dăruite lui Francisc şi Ioan de Măcicaş (fraţi ? ,
tată şi fiu ?), precum şi lui Ioan Fiat şi Ladislau Bakocz (fiul Anei Fiat),
drept recompensă pentru serviciile militare aduse "regelui" Ioan
Sigismund346 . Nu mai trebuie subliniat faptul că nobilii beneficiari au
aparţinut cu siguranţă ritului catolic.
Ca un epilog al evenimentelor din 1543-1547, în 1548 Francisc de
Măcicaş, alături de Francisc Bakocz, soţul Anei Fiat, o vor reprezenta pe
aceasta în procesul cu sora sa, Caterina Fiat, pentru a recupera de la aceasta
anumite documente de stăpânire asupra moşiilor Poreca, Simonolţ şi Calova
346
Ibidem, 11/4, p. 399, nr. 241.
276
din districtul Mehadia, pe care Ana ar fi trebuit să le primească atunci când
s-a măritat 347 .
Ca şi în cazul celorlalte familii nobile române ale Banatului medieval
ce fac subiectul acestei lucrări, ne oprim la mijlocul secolului al XVI-iea cu
prezentarea evoluţiei istorice a acestei reprezentante emblematice a
feudalităţii locale - familia nobililor Măcicaş de Tincova, nu fără a face
menţiunea că prezenţa acestor nobili continuă să se facă simţită în cadrul
comunităţii româneşti bănăţene până la mijlocul secolului al XVII-iea (în
1658), când ocuparea Banatului de Caransebeş şi Lugoj de către otomani i-a
determinat să se refugieze în Transilvania. Profilul etnic şi confesional al
acestei familii impune anumite nuanţări, absolut necesare pentru a evita
crearea unor şabloane artificiale ce ar tinde să se impună, în mod nedife-
renţiat, asupra tuturor elitelor sociale româneşti ale acelor vremuri. Din
punct de vedere etnic, originea cnezială românească a acestei familii nobile
bănăţene este mai presus de orice îndoială, ea făcând parte, pe parcursul
secolelor XIV-XVI, din acea elită socială generată de comunitatea româ-
nească a Banatului cărăşan integrată canoanelor social-juridice şi politico-
militare ale regatului maghiar, dar păstrându-şi specificul de mică nobilime
românească. Alterarea etnicităţii sale considerăm că a început să se producă
odată cu secolul al XVI-iea şi cu stabilirea unor ramuri ale familiei în
Transilvania, ruptura decisivă faţă de mediul din care au provenit şi
transformarea lor în stăpâni de pământuri obţinute exclusiv prin danii regale
în alte comitate făcând treptat din Măcicăşeştii de Baica, Rapolt sau
Sânmartin părţi componente ale nobilimii maghiare transilvane. Această
mutaţie va marca cu timpul (însă mai lent) şi ramura Măcicăşeştilor de
Tincova, rămasă în perimetrul bănăţean până la mijlocul veacului al XVII-
lea, când presupunem că marile mutaţii ce au avut loc în plan zonal au
determinat modificarea decisivă a profilului etnic al acestei familii.
Un alt aspect care trebuie abordat este cel al apartenenţei lor confe-
sionale, problemă delicată şi greu de definit în condiţiile unei informaţii
foarte putin concludente. Se ştie, în general, că momentul în care, pentru
prima dată, feudalitatea românească bănăţeană a fost pusă în situaţia de a-şi
reconsidera opţiunea confesională a fost determinat de diploma emisa în
1366 de regele Ludovic I, cu referire directă la comitatele Caraş şi Cuvin.
347
Ibidem, p. 413, nr. 250.
277
Efectele acestei diplome sunt mult discutate în literatura de specialitate,
optându-se mai degrabă pentru o abordare circumspectă în ceea ce priveşte
trecerea la catolicism a unei mari părţi a cnezimii nobile române încă de la
sfărşitul secolului al XN-lea. În ceea ce priveşte familia Măcicaş, docu-
mentele nu reflectă în nici un fel o asemenea mutaţie confesională, după
cum nici onomastica familială nu sugerează acest lucru, cel puţin nu pentru
perioada de la cumpăna secolelor XIV-XV, fără a absolutiza însă o aseme-
nea concluzie. Momentul mult mai probabil al trecerii la catolicism a unora
dintre membri familiei considerăm că s-a produs la mijlocul veacului al
XV-lea, în circumstanţele create de Conciliul de la Ferrara-Florenţa din
1438-1439 şi, mai apoi, de activitatea în zona a celebrului predicator
franciscan Ioan de Capistro din anii 1455-1456, pe fundalul pregătirii unei
noi cruciade antiotomane. De altfel, din această perioadă datează singurele
documente care certifică apartenenţa certă a unor membri ai familiei la ritul
catolic, ei fiind Ştefan de Măcicaş (imposibil de plasat în cadrul arborelui
genealogic familial), pomenit în anul 1454 printre canonicii Capitlului din
Arad348 şi Iacob de Măcicaş care, împreună cu soţia sa Ana, au fost primiţi
în anul l 455 de către Ioan de Capistrano în ordinul terţiar minorit în semn
de mulţumire şi recompensă pentru ajutoarele date ordinului 349 . Probabil că
îmbrăţişarea religiei catolice s-a generalizat în cadrul familiei odată cu
secolul al XVI-iea, astfel explicându-se evoluţia sa ulterioară, precum şi
pătrunderea ti în rândurile nobilimii maghiare în secolele care vor urma.
Pentru perioada secolelor XIV-XVI Măcicăşeştii constituie un
exemplu grăitor al unei familii române de origine cnezială care, alături de
celelalte componente ale elitelor româneşti cărăşene, şi-a adus contribuţia sa
deloc neglijabilă la viaţa economică, social-politică şi militară a ţinuturilor
natale. Parte integrantă a acestei "nobilimi a meritului", familia Măcicaş şi-a
avut şi ea reprezentanţii săi în funcţiile specifice administraţiei locale,
reamintindu-i în acest sens pe: Iacob de Măcicaş, castelan al cetăţii Jdioara
între 1470-1478; Petru Tarnok de Măcicaş, căpitan de Segna în 1488 şi ban
al Severinului între 1495-1504: Nicolae de Măcicaş, ban al Belgradului în
1494; alt Jacob de Măcicaş, viceban de Severin în 1515 350 ; Petru de
348
Ştefan Lupşa, op. cit., p. 87.
349
Hurmuzaki, op. cit., Il/2, p. 57, nr. 46; I.D. Suciu, op. cit., p. 61.
350
278
Tincova, castelan de Lugoj între 1529-1534; Francisc de Măcicaş, castelan
de Caransebeş în 1552 351 ; sau un alt Nicolae de Măcicaş, viceban de
Caransebeş şi Lugoj între 1650-1653 • Pe lângă aceste demnităţi obţinute
352
ca o recunoaştere a meritelor şi a râvnei cu care s-au implicat în viaţa

comunităţii bănăţene din care au făcut parte, îi regăsim pe aceşti nobili de
Măcicaş de nenumaratele ori ca membri ai adunărilor nobiliare ale
districtelor Caransebeş şi Lugoj, ca nobili juraţi sau oameni ai regelui, toate
aceste aspecte completând tabloul unei familii nobile române active şi
devotate spaţiului istorico-geografic originar.
Anexa 1
Principalele stăpâniri funciare ale familiei Măcicaş (sec. XIV-XVI)
Anul
Posesiuni Modul de obţinere şi de stăpânire
obţinerii
1370 - două posesiuni nenominalizate, situate - nouă donaţie regală către fiii şi nepoţii
la izvoarele râului Mâtnic cnezului Struza
1411 Ciuta din districtul Sebeş - moşia este hotărnicită între familia Silvaş şi
nepoţii cnezului Struza, pomeniţi ca nobili de
Măcicaş
1411 Ruginos, Topliţa, Leordiş, Tincova din - moşii strămoşeşti, rehotărnicite de nepoţii
districtul Sebeş cnezului Struza (Dionisie, Andrei, Fărcaş,
Costa şi Ioan de Măcicaş)
1424 pădurea Radpatak din apropierea - reconfirmată de Sigismund de Luxemburg în
Caransebeşului stăpânirea familiei nobile de Măcicaş
1440 Zăzeşti din districtul Caransebeş - posesiune strămoşească stăpânită în
indiviziune de către Ioan, Şerban şi Dumitru
de Măcicaş, alături de Ioan de Ciuta
1440 Măcicaş, Spini, Tincova, Perlo, - reconfirmare regală a familiei nobile de
Dobregoste, Ruginos, Topliţa, Leordiş, Măcicaş asupra principalelor sale posesiuni,
Ciuta, Zăzeşti, Secaşul de Sus şi Secaşul deoarece actele de proprietate au fost distruse
de Jos din districtul Caransebeş în timpul invaziei din 1438
1448 "muntele" Selye - obţinut în urma procesului cu Negrită,
iobagul nobilului George de Racoviţă
probabil oe baza unor acte de stăpânire
1452 Dobregoste de Jos din districtul - obţinuta în urma procesului cu familia nobilă
Caransebeş de Mâtnic
1464 Valea Sidimirului, Drăgoteşti, Perlo şi - confirmare regală asupra acestor moşii
Tynko din districtul Lugoj strămoşeşti acordată lui Iacob de Măcicaş şi
lui Toma de Perlo
351
Patriciu Dragalina, op. cit., p. 23.
352
279
1465 Jupa, Alkotesth, Valea din districtul - reconfirmare regală în favoarea nobilului
Caransebeş Iacob de Măcicaş
1468 Gole\, Pădureni, Myraya, Petroşnita, - stăpânire în indiviziune între Iacob de
Cerne\, Bocoşni\a, Vălişoara din Măcicaş şi fraţii Ladislau şi Ludovic Fiat de
districtul Caransebeş Armeni ş
1470 /gaza, Crivina. Miculeşti din districtul - confirmare regală în stăpânirile strămoşeşti
Caransebeş ale familiei Măcicaş, acordată lui Iacob de
Măcicaş şi fiilor săi
Dragotenfalva - moşie aflată în stăpânirea exclusivă a lui

Iacob de Măcicaş şi a fiilor săi
părţi din moşiile Măcieaş, Ciuta, - sunt zălogite de văduva lui Zaharia de
1478 Tincova, Perlo, Spini Măcicaş către Mihail de Mâtnic şi apoi
răscumpărate de Iacob de Măcicas
1480 părtidin posesiunile Bolvaşnita de Sus, - aceste stăpâniri ale lui Emeric de Măcicaş,
Bolvaşnita de Jos, Huszarczki. Karziki, mort fără urmaşi, sunt donate lui Iacob şi Ioan
Szepmezeje, Criva, Iaz, Meszfalu, de Măcicaş şi fraţilor Ladislau şi Ludovic Fiat
Cerenyes, Kereg din districtul de Armeniş
Caransebes
1534 Ezeriş din districtul Lugoj - danie regală către nobilii Petru de Tincova şi
Dimitrie Luca
1534-1547 Poreca de Sus, Poreca de Jos, Simonolt, - danii regale căre nobilii Francisc ş Ioan de
Calova, Verendin Oztrez din districtul Măicaş, Ioan Fiat şi Ladislau Bakocz după ce
Mehadia au fost confiscate familiei Poreca
280
Anexa 2
Propunere de tabel genealogic al familiei Măcicaş de Tincova (sf. sec. XIV - sec. XV)
GcneraJii
I cnezul STRUZA
1370
u
ROMAN I l.ADISLAU I DIONISIE I IOAN I
(1370-1411) 1370-1411) (1370-1411) (1370-1411)
m ~
FĂRCAŞ I
(1411-1440)
COSTEA I
(1411-1440)
~~
MIHAIL I
1411-1440)
ANDREI I
(1411-1440)
GRUBAN I PETRU I
1370 1370
MIHAIL 11
1370
DIONISIE li
(1370-1446)
ZAHARIA I
(1370-1431)
MIHAU.W
(1370-1435)
IV
NICOL\E I MIHAIL IV IOAN U IACOB I ŞERllAN I DUMITRU li l.ADIS!.AU W NICOL\E III IOAN IU LUCA I MIHAIL V l.ADIS!.AU IV
(1428-1440) +1428 (1411·1440) (1451-1480) (1428-1456) (1428-1458) (1428-1456) I (1428-1440) 1428-1440) (1428-1440) (1428-1440) (1428-1440)
I
'-"'"'""~~~~~~~~~~~---, I
---------,
I
I
I
NICOLAE IT PETRU IT DUMITRU I LADIS!.AU IT STROIA I ROMAN li NICOLAE IV LADISLAU V ZAHARIA li MIBAIL VI
(1428-1447) (1428-1440) (1428-1440) 1440 (1428-1440) +1428 1440 (1411-1440) +1478 (1411-1440)
=Angalit
.--~~~.-~~~~-
I
------------------------· I
V
EMERIC I IOAN IV LADISLAU VI PETRU ID DIONISIE IU IACOB U MIHAU. VU
N (1470-148()f.) (1470-1480) 1470
00
.......
VI.7. Evoluţia familiei Mâtnic de Ohaba Mâtnic.
Fără îndoială că familia Mâtnic de Ohaba Mâtnic este una din

componentele nobilimii române bănăţene care a suscitat şi suscită o mare
atenţie din partea istoricilor, exemplul ei fiind frecvent utilizat în lucrările
de specialitate referitoare la istoria Banatului medieval, cu o încadrare
temporală în secolele XIV-XVI. Începând cu monografia dedicată acestei
familii, publicată în 1944 de Traian Popa353 şi până la cele mai recente studii
dedicate districtelor bănăţene 354 , instituţiilor feudale româneşti3 55 sau, cu
precădere districtului şi oraşului Caransebeş 356 , prezenţa cnezilor şi a
nobililor de Mâtnic se impune aproape de la sine din raţiuni diferite. În
primul rând, informaţia documentară este suficient de generoasă, în special
pentru sfârşitul secolului al XIV-lea şi întreg secolul al XV-lea, fapt ce
permite multiple consideraţii asupra unor aspecte semnificative din istoria
acestei familii pe care Victor Papacostea o aşează în rândul aşa-numitelor
"dinastii" bănăţene.
În al doilea rând, Mâtnicenii fumizează, alături de familiile Deş de
Temeşel şi Măcicaş, cazul clasic al unei familii cneziale româneşti recunos-
cută ca nobilă prin confirmarea şi reconfirmarea dată de actul scris asupra
posesiunilor sale strămoşeşti, proces care nu este ilustrat documentar în
cazul altor reprezentante ale elitelor sociale bănăţene. Acest aspect merită
nuanţat prin prisma unei interpretări recente, care pun sub semnul întrebării
oportunitatea folosirii expresiei de "înnobilare" pentru a ilustra tranziţia de
la statutul de cnez la cel de nobil român pe care mulţi cnezi bănăţeni,
haţegani sau maramureşeni au parcurs-o. Potrivit lui Ioan Drăgan, expresia
tinde să fie în realitate inadecvată pentru cnezii români, atâta vreme cât ei
nu au fost ridicaţi la statutul de nobili de la unul inferior, ci doar recunoscuţi
ca nobili ai regatului, ei deţinând în virtutea vechilor drepturi cneziale cele
două atribute fundamentale ale nobilităţii: stăpânirea asupra pământului şi a
353
Traian Popa, Familia Mutnic ... , p. 526-538.
354
Iuliu Vuia, op. cit.; Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 378-380; Patriciu Dragalina, op. cit.
355
Ioan Aurel Pop, Instituţiile medievale româneşti ....
356
Costin Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului ... , p. 157-163; Idem, Despre
privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului în a doua jumătate a secolului XVI în
Anuarul Institutului de istorie şi arheologie, 20, 1977, Cluj-Napoca, p. 303-311; Marius
Bizerea, C-tin Feneşan, op. cit., p. 7-21.
282
supuşilor, precum şi prestarea serviciului militar sub dregătorii regali 357 . O
privire de ansamblu asupra fenomenului nobilimii române transilvănene, în
general, şi al celei bănăţene, în particular, ne determină să ne apropiem acest
punct de vedere, cu atât mai mult cu cât avem convingerea că trecerea de la
situaţia de cnezi la cea de cnezi nobili şi apoi de nobili români nu a
însemnat decât o atestare de iure a unei realităţi ce exista de facto de mai
multe secole şi a fost acceptată ca atare de regalitatea arpadiană.
În sfârşit, conţinutul informaţiei privitoare la această familie oferă
posibilitatea abordării unor problematici specifice şi diverse ale lumii
feudale, din rândul cărora am aminti: popularea de pământuri pustii în baza
acordului regal scris, transformarea unor posesiuni cneziale în stăpâniri
deţinute cu drept nobiliar, înfrăţirea pe moşie, ieşirea din devălmăşie, pentru
a nu mai adăuga şi nenumăratele procese de stăpânire în cadrul cărora
procedurile juridice aplicate au fost din cele mai diverse (cercetări, învoieli
între părţi, probe cu martori, probe cu jurământ, probe cu acte scrise sau
ieşiri la faţa locului).
Originară din districtul Caransebeş, familia pare a fi împrumutat
numele de la cnezatul Mâtnicului, localizat în nord-vestul districtului, pe
valea râului cu acelaşi nume. Potrivit informaţiei documentare şi istorio-
grafice, Mâtnicenii apar ca fiind înrudiţi îndeaproape cu Măcicăşeştii,
ambele familii provenind din acelaşi trunchi genealogic, identificat la
mijlocul secolului al XIV-iea cu binecunoscutul cnez Struza (sau Sturza),
cel care, în baza dreptului străvechi al obştilor săteşti, întemeiază şi
populează cu locuitori două aşezări aflate la întretăierea văilor Timiş şi
Pogăniş, asupra cărora el dobândeşte dreptul regal de stăpânire 358 . Întreaga
evoluţie ulterioară a celor două familii sugerează o asemenea ascendenţă
comună, susţinută atât de marea apropiere între stăpânirile lor patrimoniale,
concentrate în nordul şi nord-vestul districtului Caransebeş, cât şi de dove-
zile incontestabile asupra stăpânirii în condivizionalitate care, nu rareori, a
declanşat o serie de litigii concretizate în documente cu valoare probatorie.
Principalele sale posesiuni, în număr de aproximativ 20 de moşii, au
fost răspândite în cea mai mare parte pe cursul Timişului, la ieşirea acestuia
din depresiunea Caransebeş, cât şi pe Valea Bistrei, în imediata apropiere a
357
Ioan Drăgan, Cnezii şi nobilii români .. „ p. I IO.
358
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit., p. 133; Nagy Ivan, op. cit., p. 216; Victor Motogna,
Banatul românesc ... , p. 465.
283
Caransebeşului. Urmărind arborele genealogic al familiei se poate remarca
cu uşurinţă faptul că acest patrimoniu funciar, mediu ca întindere dacă ar fi
să-l comparăm cu cel al familiilor Bizerea sau Fiat de Armeniş, a fost dispu-
tat în secolul al XV-iea între o multitudine de descendenţi pe linie masculină
ai familiei, documentele semnalând nu mai puţin de 57 de asemenea
moştenitori, realitate care lasă să se presupună o accentuată fărâmiţare a stă
pânirilor familiale, chiar în condiţiile în care modul tradiţional de stăpânire
a fost cel în indiviziune 359 • Este lesne de înţeles că, într-o asemenea situaţie,
descendentele pe linie feminină au fost excluse de la sine din cadrul
sistemului familial de moştenire, mulţumindu-se cu tradiţionala quarta
puellaris, de vreme ce pericolul de stingere a neamului pe linie masculină
pare a nu fi ameninţat această familie. De altfel, ele sunt puţin prezente în
ansamblul informaţiei documentare, neexistând nici un indiciu asupra unei
posibile cereri de transferare a dreptului de moştenire asupra fiicelor, aşa
cum există în cazul familiilor Bizerea, Gârlişte sau Fiat de Armeniş.
Potrivit documentelor de care am beneficiat, cea mai mare parte a
stăpânirilor acestei familii s-au constituit în secolele anterioare primelor
atestări documentare, diplomele regale ori actele emise de forurile locale
sau capitulare confirmând doar, în formula unor noi danii, o structură
funciară deja existentă, ce poate fi urmărită în tabelul integrat Anexei 1 a
subcapitolului. Desigur, ca şi în cazul altor familii nobile bănăţene, au
existat modalităţi diferite prin care patrimoniul funciar familial a fost sporit,
referindu-ne la zălogiri, cumpărări de pământuri sau chiar danii regale.
Înainte de a derula reconstituirea profilului acestei familii se impun
câteva observaţii suplimentare. Astfel, alcătuirea arborelui genealogic al
familiei a creat reale probleme datorită multitudinii de personaje ce au
populat nucleul familial. În mod paradoxal, această informaţie documentară,
abundentă prin prisma numărului foarte mare de descendenţi atestaţi, a
complicat tentativa de încadrare a lor în schema genealogică propusă. Faptul
se datorează mai ales impreciziei documentare în ceea ce priveşte
semnalarea constantă a ascendenţei paterne, mai ales în situaţiile în care
membri diferiţi ai acestei familii apar concomitent purtând acelaşi prenume.
Fără sublinierea filiaţiei pe linie paternă am fost constrânşi ca anumite
legături de rudenie să le punem sub semnul ipoteticului, rămânând ca în
359
Istoria dreptului .... , p. 503.
284
cazul apariţiei unor informaţii documentare sugestive, schema genealogică
pe care o propunem să poată fi îmbunătăţită.
De asemenea, semnalăm şi alte particularităţi ce deosebesc familia
nobililor de Mâtnic de familiile omonime bănăţene. Demn de remarcat este
impresionantul arbore genealogic care, deşi marcat de unele incertitudini, şi
deci perfectibil, reuneşte pe parcursul unui secol şi jumătate de istorie
(mijlocul secolului al XIV-lea-începutul secolului al XVI-iea) nu mai puţin
de 7 generaţii ce cuprind cel mai mare număr de membri întâlnit în cazul
familiilor nobile bănăţene - aproximativ 65 de asemenea descendenţi.
Această abundenţă de moştenitori a fost determinată, după cum se poate
observa cu uşurinţă, de faptul că ramura principală a familiei, descinsă din
Bogdan de Mâtnic (atestat la mijlocul secolului al XIV-iea ca întemeietor de
cnezat), s-a dezvoltat din cei şapte fii ai acestuia, aproape fiecare cu
descendenţii săi, însumaţi în apreciabila cifră de 50 urmaşi. Ne putem
imagina că acest arbore genealogic ar putea fi chiar mai ramificat dacă
documentele ar fi cuprins şi numele descendentelor acestei familii, care cu
siguranţă că au existat. Din acest punct de vedere, este demn de subliniat
faptul că prezenţa femeilor în informaţia documentară de care dispunem
este extrem de limitată, ceea ce nu înseamnă că numărul lor a fost neaparat
neglijabil. Ca şi în cazul familiei Măcicaş, punem această realitate pe seama
faptului că, existând atâţia moştenitori pe linie masculină, includerea fiicelor
în noile donaţii obţinute de o ramură sau alta a familiei a fost practic inutilă,
de vreme ce nu a existat pericolul de defectum seminis, cel puţin nu în ceea
ce priveşte primele cinci generaţii. Sugerăm însă o comparaţie între
generaţiile amintite şi ultimele două generaţii pe care le-am cuprins în
propunerea de schemă genealogică; se pot astfel observa primele prezenţe
feminine într-un context în care, întâmplător sau nu, numărul descendenţilor
pe linie masculină pare în scădere. Opinăm că o asemenea comparaţie poate
veni în sprijinul ipotezei formulate anterior, referitoare la discriminarea
fortuită ce s-a creat între cele două categorii de moştenitori ai familiei.
De altfel, numărul mare al acestora probabil că se datorează şi unor
căsătorii consecutive ale unui singur personaj, fapt destul de des întâlnit în
evoluţia familiilor nobile române 360 , exemplul concludent fiindu-ne furnizat
360
Oferim spre exemplificare un alt caz, preluat din lumea feudală românească haţegană.
Este vorba de familia Ciula şi de unul dintre membri săi marcanţi, Vlad de Ciula, care a
avut opt fii rezultaţi din două căsătorii, cu precizarea semnificativă că doi dintre aceştia,
fraţi doar după tată, au purtat acelaşi prenume de Ioan, distinşi pe parcurs ca Ioan
Oancea şi Ioan More; Vezi I. Drăgan, Un model de ascensiune ... , p. 47.
285
în mod indirect chiar de către unul din întemeietorii nucleului familial -
"comitele" Bogdan de Mâtnic. Din cele câteva documente în care apare
împreună cu fiii săi, ne-a atras atenţia următorul fapt: în două documente
(din 1387 şi 1391) apar ca fii ai acestuia doi Ladislau, cel de-al doilea fiind
atestat şi ca "Ladislau Junior":
BOGDAN
I
ŞTEFAN DIONISIE LADISLAU I NICOLAE LADISLAU II JUNIOR
BOGDAN
I
NICOLAE ŞTEFAN LADISLAU I LADISLAU II JUNIOR PETRU IOAN
Or, din experienţa acumulată, o asemenea repetare se producea, de

obicei, atunci când cei doi fii purtând acelaşi nume au rezultat din două
căsătorii ale tatălui. Probabil pentru a evita confuzia ce s-ar fi putut naşte în
momentul concretizării unei anumite forme de stăpânire în acte cu valoare
probatorie, unul dintre cei doi "Ladislau" va apare, începând cu anul 1394,
sub numele de Fărcaş, distincţie clar operată în documentul din 1406, care îi
prezintă pe cei doi fii ai lui Bogdan de Mâtnic astfel: Ladislaus dictus
Farkas ... et alter LadislausfUij Bogdan de Mutnuk:
BOGDAN
ŞTEFAN FĂRCAŞ NICOLAE

I LADISLAU IOAN
BOGDAN
I
LADISLAU alter ŞTEFAN DIONISIE NICOLAE IOAN
dictus Farcas LADISLAU
286
Situaţia se clarifică doar aparent, căci se ridica un nou semn de
întrebare legat de plasarea celor două personaje în cadrul arborelui
genealogic al familiei.
Este dificil de precizat care dintre cei doi Ladislau trebuie interpretat
ca fiind şi cel zis Fărcaş - Ladislau I sau Ladislau junior? Atâta vreme cât
nu există dovada clară a filiaţiei pe linie maternă (dacă într-adevăr tatăl lor,
Bogdan, a avut două soţii), o asemenea interpretare nu poate fi decât
ipotetică. Singurul criteriu operabil a fost succesiunea celor două personaje
în conţinutul documentelor dintre anii 1387-1406; astfel, prin alăturarea
celor câteva fragmente genealogice prezentate anterior, suntem de părere că
Ladislau I, atestat în 1387 şi 1391, a devenit în timp Fărcaş, fratele său
Ladislau II (zis şi cel tânăr) rămânând în continuare cu acelaşi apelativ.
Ar mai fi de remarcat faptul că, spre deosebire de Bizereşti, Gârlişteni
sau Racoviţeşti, dar la fel ca Măcicăşeştii, familia nobililor de Mâtnic apare
mai degrabă ca o comunitate de interese, prezentă prin grupuri de moşte
nitori în cadrul documentelor vremii, prea puţini fiind membrii indivi-
dualizaţi ai familiei, aceştia identificându-se eventual prin funcţiile deţinute
şi nu prin stăpânirea singulară asupra unor părţi din proprietatea strămo
şească sau prin constituirea unui patrimoniu propriu, distinct faţă de cel
familial. Din această cauză am optat pentru o prezentare tematizată a
aspectelor semnificative din evoluţia cnezilor şi a nobililor de Mâtnic,
urmând să punctăm pe parcursul derulării evenimentelor elemente ce ţin de
specificul genealogic al acestei familii.
Statutul social-juridic al Mâtnicenilor oferă o variantă interesantă prin
care cnezii români au fost cuprinşi în ierarhia feudală a regatului,
documentele referitoare la evoluţia acestei familii în a doua jumătate a
secolului al XIV-iea surprinzând în plină derulare procesul de tranziţie a
membrilor acesteia de la statutul de cnezi, la cel de cnezi nobili şi apoi de
nobili români. În 1352, Iuga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic apar în
calitate de cnezi întemeietori de sate asupra cărora au solicitat şi au obţinut
dreptul de stăpânire regală. Din 1371 şi până în 1411 asistăm la o serie de
confirmări succesive ale membrilor familiei în vechile lor stăpâniri cneziale,
demn de remarcat fiind faptul că nu a fost vorba de o reconfirmare globală
acordată de regalitate întregului ansamblu al patrimoniului funciar strămo
şeşc, ci de un proces gradual, ale cărui principale momente s-au concretizat
în actele cu valoare de noi danii din 1387, 1394, 1404, 1411 şi 1412.
287
Acceptând ideea avansată de Dan Gr. Pleşia, potrivit căreia nu indi-
v1z11 erau înnobilaţi, ci pământul 361 , putem aprecia că exemplul familiei
Mâtnic este concludent în acest sens, fiecare stăpânire cnezială a familiei
fiind astfel recunoscută în mod oficial de către puterea centrală în posesia
celor pomeniţi, începând cu 1375-1376, ca nobiles de Mutnik3 62 . Ioan
Cavaler de Puşcariu confirmă şi el statutul de nobil deţinut de unii membri
ai familiei încă din 1376363 , în timp ce Dinu C. Arian aprecia că în cursul a
trei generaţii (primele trei, potrivit arborelui genealogic propus) specificul de
cnez al familiei a dispărut, confundându-se cu noţiunea generală de nobil,
însăşi posesiunile lor poartă în unele acte apelativul lor cnezial, iar în
altele nu364 . În acest fel, proprietatea alodială, cnezială după dreptul nescris
al cnezilor, se transformă în proprietate concesionată după dreptul feudal
tipic, bazată pe documentul scris acordat de rege 365 .
Interesant este faptul că, în 1392, Bogdan de Mâtnic este pomenit în
calitate de cnez (Bogdanus Kenesius de Muthnuk), aceasta la aproape 20 de
ani de la primele atestări documentare ale statutului nobiliar atribuit mem-
brilor familiei. Este posibil ca această menţionare să fie o simplă remi-
niscenţă a vechiului statut cnezial deţinut de personajul în cauză până la
mijlocul secolului al XIV-iea. Pe de altă parte, poate fi vorba de coexistenţa
în cadrul acestei familii a celor două tipuri de stăpânire a pământului spe-
cifice nobililor români transilvăneni, analizate de Ioan Drăgan în contextul
ceva mai târziu al realităţilor social-politice ale domniei lui Matia Corvin 366 .
În condiţiile în care noile donaţii sau donaţiile nu se realizau întotdeauna
după statutul juridic al beneficiarului, ci după cel al moşiei donate, nobilii
români ajung să deţină concomitent atât stăpâniri cu drept nobiliar deplin
(rezultate din fostele cnezate obţinute cu acest drept sau din posesiunile
dobândite ca danii regale), cât şi stăpâniri exercitate după dreptul cnezial,
ambele fiind însă de esenţă nobiliară. Înclinăm, în consecinţă, să adoptăm
această interpretare legată de alternarea apelativului de cnez cu cel de nobil
în cazul lui Bogdan de Mâtnic.
361
362
Pesty Frigyes, Krasso„., III, p. 290.
363
Ioan Cavaler de Puşcariu, op. cit„ p. 134.
364
Dinu C. Arion, Cnezii români. Contribuţii la studiul lor, Bucureşti, 1938, p. 186.
365
Maria Holban, Deposedări şijudecăţ„., p. 57-58.
366
I. Drăgan, Cnezii şi nobilii români .„ , p. 115.
288
În ceea ce priveşte cauzele care au determinat recunoaşterea oficială a
statutului nobiliar al acestei familii în a doua jumătate a secolului al XIV-iea
putem face doar presupuneri, atâta vreme cât documentele nu fac decât să
sugereze acest lucru. În monografia sa dedicată Mâtnicenilor, Traian Popa
avansa opinia potrivit căreia înnobilarea familiei s-ar fi datorat în bună
măsură trecerii ei la catolicism, ca efect direct al diplomei regale din
1366367 , menţinând totuşi un semn de întrebare în dreptul aserţiunii. Din
punctul nostru de vedere, cauza poate fi discutabilă, istoriografia actuală
dedicată aspectelor confesionale ale nobilimii române din Transilvania şi
Banat reliefând caracterul limitat al efectelor acestei diplome, cel puţin
pentru sfârşitul secolului al XIV-iea. Se ştie cu certitudine că, într-adevăr,
unul dintre fiii lui Bogdan de Mâtnic, Nicolae, apare atestat în 1394 în
calitate de cleric al Capitlului din Alba lulia368 , fapt ce trădează apartenenţa
sa la catolicism. Alte dovezi clare asupra confesiunii nobililor de Mâtnic nu
mai apar decât la sfârşitul secolului al XV-iea, asupra acestui aspect urmând
să revenim în partea finală a subcapitolului.
Dacă trecerea la catolicism nu ne apare ca un motiv suficient conturat
al înnobilării familiei Mâtnic, nu putem trece cu vederea referirile
permanente pe care documentele le fac în legătură cu rolul militar şi
serviciile credincioase aduse de unii membri ai familiei regalităţii maghiare.
Fiecare document de confirmare este însoţit de precizări semnificative, astfel
încât exercitarea acestei obligaţii specifice feudale poate fi considerată ca
unul din temeiurile înnobilării familiei, fără a exclude însă şi alte motivaţii,
inclusiv posibila trecere a unor Mâtniceni de la ortodoxie la catolicism.
Oricum, o asemenea opţiune confesională nu a afectat etnicitatea familiei,
două documente (din 1387 şi 1394) amintindu-l în mod explicit pe Bogdan
de Mâtnic drept Bogdan Românul (Olahus) 369 •
Istoria atestată documentar a Mâtnicenilor debutează în anul 1352
deşi, în două studii dedicate publicării unui document inedit din anul 1350,
Ştefan Olteanu370 şi, mai apoi, Maria Holban , opinau că acel voievod Ioan
371
(iniţial Lupcin), fiul lui Iuga, repus în posesiunile sale ereditare primite
367
368
369
Hurmuzaki, op. cit., 1/2, p. 300, nr. 239; p. 356, nr. 300.
370
Şerban Olteanu, op. cit., p. 1144.
371
Maria Holban, În jurul publicării ... , p. 781.
289
de predecesorii sat m secolul al XIII-iea din partea regelui Bela IV al
Ungariei, ar fi făcut parte din familia de Mâtnic, fără a aduce argumente în
sprijinul acestei afirmaţii. Presupunând însă că informaţia în cauză este
întemeiată, ne aflăm în faţa unei situaţii de excepţie, ce atestă existenţa
stăpânirilor cneziale româneşti în Banat încă din secolele anterioare
confirmării lor oficiale, un caz asemănător fiind semnalat şi în cadrul
familiei Gârlişte de Rudăria.
Revenind la documentul din 1352 (fără îndoială cel mai timpuriu
document cert din istoria familiilor nobile române bănăţene), conţinutul lor
informează că, în luna noiembrie a aceluiaşi an, cnezii români Iuga şi
Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic (Mutnok), cer şi primesc acordul comitelui
de Caraş, magistrul Posa de Zer, de a stăpâni şi popula teritoriul pustiu al
Văii Mâtnicului (unam terram que iacet deserta) în libertatea în care cnezii
îşi stăpâneau satele libere în districtul Sebeş (in qua libertate habent liberas
villas quenesii in provincia Seebus) 372 . Noua posesiune urma să se bucure
de o anumită autonomie jurisdicţională, conformă cu vechea lege
românească ce funcţiona în cadrul stăpânirilor cneziale cu acceptul
regalitaţii. Era vorba de acea jurisdicţie cnezială care a derivat din
stăpânirea pământului, o stăpânire care încetează să mai fie alodială şi
patrimonială din momentul în care îşi face loc în comitate controlul puterii
regale, fapt ce conferă aşezărilor nou întemeiate caracterul unor stăpâniri
donative 373 . Documentul este foarte clar în această privinţă: aceşti cnezi
aveau dreptul de a judeca orice fel de pricini afară de trei, şi anume : crima,
furtul şi focul", pentru care trebuiau să facă apel la scaunul de judecată
districtual sau central. În consecinţă, în atribuţiile lor intră şi rezolvarea
acelor cauze ce ţineau de jurisdicţia minoră, încredinţată şi nobililor sau
oaspeţilor regali. Se presupune că pricinile care au făcut obiectul unei
asemenea jurisdicţii au fost: împărţirile de bunuri, vânzările şi zălogirile
acestora, despăgubiri pentru daune pricinuite pe nedrept, probleme de
372
373
Avram Andea, op. cit„ p. 59; Ştefan Pascu, op. cit„ III, p. 406. Autorul vorbeşte despre
beneficiile pe care opera de colonizare le atrăgea, atât asupra cnezilor întemeietori, cât şi
asupra celor ce participau la acţiunea de întemeiere, fiind vorba de anumite scutiri de
obligaţii feudale, după exemplul cnezilor din districtul Bârzava care, în 1415, au fost
scutiţi pe şapte ani de dări ca urmare a colonizării de noi sate.
290
374
chezăşie, mijlociri de înţelegeri între părţi sau cercetări şi oprelişti . Putem
considera, de asemenea, că această populare de cnezate, frecvent întâlnită în
Banat, Haţeg sau Maramureş, a fost opera unor cnezi dornici de a-şi mări
patrimoniul funciar, îndeosebi atunci când posesiunile lor individuale erau
ameninţate cu fărâmiţarea de existenţa mai multor descendeţi. Oricum,
aceste populări pe teritorii pustii au fost direct încurajate de regalitatea
maghiară, care le întărea prin act scris din raţiuni legate de necesitatea
dezvoltarii ţinuturilor stăpânite 375 .
În legătură cu cei doi beneficiari din 1352, evoluţia lor ulterioară
fumizează suficiente date care permit reconstituirea, în mare parte, a rolului
pe care aceştia l-au jucat în cadrul nucleului familial. Primul dintre cei doi
fii ai lui Ştefan de Mâtnic, Iuga, apare pomenit documentar între 1352 şi
1422, deşi ultimele atestări (din 1404 şi 1422) considerăm că au survenit
după moartea acestuia. A avut trei fii, Ştefan, Dionisie şi Nicolae, primii doi
amintiţi între 1404 şi 1422, în timp ce ultimul este consemnat doar în 1422.
Împreună cu aceştia el a stăpânit moşia Vozeşti, parte integrantă a
patrimoniului Mâtnicenilor, moşie de la care a derivat şi patronimicul
adoptat de această ramură a familiei.
Cel de-al doilea fiu, Bogdan, apare în timp ca fiind întemeietorul
ramurii principale a familiei Mâtnic, ai cărui descendenţi, extrem de
numeroşi pe parcursul secolului al XV-iea, şi-au disputat cea mai mare parte
a ansamblului stăpânilor familiale. Atestat documentar între anii 1352 şi
1404, când se ştie că era deja mort, Bogdan va figura în panoplia
genealogică a familiei purtând atât titlul de cnez (în 1352, 1387, 1391-
1392), cât şi pe cel de nobil, în 1404, ocazie cu care i se aminteşte şi
calitatea de comite (comites Bogdani de Muthnok), fără a se specifica însă
natura acestei funcţii. Am putea presupune că Bogdan a fost, la un moment
dat, comite de Caraş însă nu există, cel puţin deocamdată, nici un suport
material care să întărească o asemenea ipoteză.
Se ştie că el a avut numeroşi fii, rezultaţi probabil din două căsătorii
(după cum am arătat în paginile anterioare), documentele dintre anii 1376 şi
1422 cuprinzând un număr de şapte descendenţi pe linie masculină, nefiind
exclus să fi avut şi fiice, care însă nu au fost incluse în sistemul stăpânirii
374
A. Andea, op. cit., p. 106.
375
291
funciare. Cei şapte fii au fost Ştefan, Dionisie, Ladislau zis Fărcaş, Nicolae,
Ladislau cel Tânăr, Petru şi Ioan, dintre aceştia doar trei având la rândul lor
urmaşi, şi anume Ştefan, Fărcaş şi Ladislau, toţi trei cuprinşi în documente
între anii 1376 şi 1422. Nicolae, menţionat documentar între 1387 şi 1406
(când apare ca decedat), a fost cleric al Caplitului din Alba Iulia, calitate
care presupunem că l-a impiedicat să aibă o familie proprie. Cât despre
ceilalţi trei băieţi, Dionisie şi Petru sunt pomeniţi doar de două ori, în 1387
şi 1391, ceea ce ar putea însemna că ei au murit relativ tineri, în timp ce
Ioan, deşi prezent în întreaga perioada cuprinsă între 1391 şi 1422, nu pare
a fi jucat un rol semnificativ în cadrul familiei, probabil datorită faptului că
nu a avut urmaşi.
Un alt membru posibil al celei de-a doua generaţii de Mâtniceni ar
putea fi Oprişa (Oprisse) zis şi Woynuk (Voinic?), atestat între anii 1371 şi
1422, prezent în mod constant împreună cu fiii săi Radu, Neagu, Ladislau,
Dimitrie şi Mihail alături de Bogdan şi Iuga de Mâtnic şi de descendenţii
lor. Fără a avea deplina certitudine, avansăm ca ipoteză de lucru posibi-
litatea ca acest Oprişa să fi fost fratele sau cel puţin vărul lui Bogdan şi
Iuga, în caz contrar cuprinderea lui în cadrul familiei cneziale, ulterior
nobiliare de Mâtnic nefiind justificată.
Pre'lenţa familiei Mâtnic în ansamblul informaţiei documentare este
legată direct de nenumăratele procese de stăpânire în care diferiţii săi
membri au f0st implicaţi, de obicei în grup. Dintre aceste procese, fără
îndoială că cel mai îndelungat şi mai complicat i-a opus pe cnezii şi nobilii
de Mâtnic comunităţii urbane a Caransebeşului, motivul fiind dat de
pretenţiile ambelor părţi asupra unor pământuri şi păduri situate la hotarele
ce delimitau stăpânirile Mâtnicenilor de vatra de locuire a oraşului. Litigiul,
semnalat încă din 1371, va dura până în 1424, ecouri ale sale făcându-se
simţite şi în a doua jumătate a secolului al XV-iea, în 1464.
Imediata apropiere între pământurile familiei Mâtnic şi cele ale
Caransebeşului a făcut ca, nu o dată, anumite porţiuni să fie aprig disputate,
ajungându-se până la implicarea regalităţii sau la convocarea unor adunări
cneziale şi nobiliare ale mai multor districte pentru a hotărî în această
problemă controversată. În fapt, s-au confruntat două comunităţi de interese
diferite, ambele plasate în sfera de atenţie a puterii centrale din raţiuni
specifice. Pe de-o parte, influenta comunitate a Caransebeşului, cel mai
important centru al Banatului de deal şi munte al acelor vremuri, faţă de
care regalitatea maghiară a manifestat un interes constant, concretizat în
292
seria de privilegii acordate de-a lungul secolelor XV-XVI3 76 , privilegii ce s-
au circumscris unei politici centralizatoare care a evoluat în timp în ceea ce
priveşte însemnătatea pe care puterea centrală a atribuit-o comunităţilor
urbane din regat.
De cealaltă parte a conflictului se situează o familie cnezială bănă
ţeană, ce îşi câştigă tocmai în această perioadă statutul nobiliar prin
confirmarea oficială în stăpânirile strămoşeşti graţie credincioaselor servicii
militare prestate regalităţii. Ea se încadrează în acea feudalitate românească
a meritului, bine individualizată în zonele de margine ale regatului, faţă de
care puterea centrală s-a arătat binevoitoare cu scopul de a o cointeresa atât
în campaniile militare susţinute în diferite părţi ale regatului (cu precădere
în cele îndreptate împotriva pericolului otoman), cât şi în politica sa centra-
lizatoare, ca o contrapondere faţă de sporirea, excesivă uneori, a influenţei
marilor magnaţi ai regatului.
Cât despre motivaţia conflictului în cauză, documentele sunt destul de
clare în acest sens: în timp ce familia Mâtnic a încercat să îşi protejeze
posesiunile sale strămoşeşti, probabil încălcând uneori hotarele oppidum-
ului Caran, acesta din urmă începe să solicite noi terenuri cu scopul de a se
extinde şi dezvolta, ameninţând posesiunile reclamate de Mâtniceni ca
făcând parte din patrimoniul lor ancestral. Oricum, din derularea
evenimentelor, se pare că acestea au fost relative în ambele cazuri, de vreme
ce sentinţele au oscilat, dând câştig de cauză când unei părţi, când celeilalte .
. Conflictul se deschide în 1371, an în care iobagii regali români din
Caran se plâng regelui, acuzându-i pe Radu şi Neagu, fiii lui Oprişa şi pe
alţi membri ai familiei Mâtnic că ar fi ocupat în mod forţat unele păduri şi
pământuri care le aparţineau . Din informaţii ulterioare se ştie că au existat
377
două ordine regale, emise în 1371 şi 1376 de regina Elisabeta (văduva lui
Carol Robert) şi, respectiv, de regele Ludovic I, ordine pe baza cărora
funcţionarii Caranului au revizuit hotarele pământurilor folosite de iobagii
regali, după care ei interzic familiei Mâtnic să le exploateze378 • În realitate,
aceste hotărâri regale nu au fost suficiente pentru a aplana conflictul, reluat
în 1376 de pe aceleaşi poziţii. A fost nevoie de intervenţia banului de
Severin, Nicolae Trentul care, din ordinul regelui, se deplasează la faţa
376
C. Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului ... , p. 160.
377
Pesty Frigyes, A Szăreny bansag .. „ III, p. 290.
378
T. Popa, op. cit„ p. 527.
293
locului cu scopul de a revizui hotarele dintre stăpânirile Mâtnicenilor şi cele
ale Caranului pentru care se aflau în proces Ştefan, fiul lui Bogdan, Radu,
fiul lui Woynuk (probabil Oprişa) şi alţi membri nenominalizaţi ai familiei,
cu iobagii regali din Caran. Noua hotărnicire pare a fi determinat o oarecare
înţelegere între părţi, iobagii regali fiind de acord ca stăpânirile Mâtnice-
nilor să fie legate de cursul Timişului printr-un şanţ de aducţiune şi un drum
de acces, ambele necesare pentru întreţinerea unei mori 379 . Se poate deduce
astfel un alt motiv care i-a determinat pe reprezentanţii familiei să insiste în
a-şi conserva dreptul de stăpânire asupra terenurilor de pe Valea Timişului,
accesul la o sursă permanentă de apa fiind o problemă extrem de importantă
pentru dezvoltarea şi valorificarea disponibilităţilor funciare.
Din păcate, această bucată de pământ ce se întindea până unde râul
Mâtnic se varsă în Timiş continuă să suscite noi controverse între locuitorii
din Caran (populi et hospites) şi familia Mâtnic, reprezentată într-un nou
proces din anul 1391 de către Bogdan de Mâtnic şi fiul său Ştefan
(Bogdanus Kenesius de Muthnuk ac Stephanus filius eiusdem) 380 • Este
prilejul cu care, în urma convocării lansate de banul de Severin, Nicolae de
Pereny, se întruneşte la Cuvin, în ziua de 22 octombrie a anului 1391,
adunarea nobililor şi cnezilor din cele patru districte şi provincii, adică din
Sebeş, din Lugoj, din Caran şi Comiat (nobiles et Kenesius districtum et
provinciarum quator scilicet de Sebeş, de Lugas, ac de Karan et Komyath)
pentru a depune mărturie în această problemă. Pe temeiul acestei mărturii,
banul de Severin recunoaşte stăpânirea lui Bogdan şi a moştenitorilor săi,
conturându-se astfel rolul pe care un asemenea tip de adunare districtuală l-a
jucat în soluţionarea controverselor de natură funciară, deşi ea nu a avut, în
esenţă, un caracter judecătoresc. Totuşi, cnezii şi nobilii prezenţi au avut
rolul de martori, a căror poziţie exprimată în interesul unor reprezentanţi ai
propriei lor categorii sociale a devenit hotărâre recunoscută şi validată de
oficialitate şi apoi chiar de rege, ei putând fi priviţi şi în postura de
judecători, de vreme ce documentele dau impresia că, până la urmă, decizia
a fost colectivă 381 .
379
380
Ibidem, p. 340. nr. 281; Vezi şi Victor Motogna, Contribuţii la istoria românilor
bănăţeni în evul mediu, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XI, 1943, iulie-
august, p. 10; David Prodan, op. cit., p. 120.
381
294
Validarea sentinţei de către Sigismund de Luxemburg în 1392, pe baza
vechilor privilegii ale familiei Mâtnic reconfirmate în anii precedenţi 38.,2, nu
face decât să realimenteze nemulţumirile locuitorilor din Caran care, în
1412, sub pretextul necesităţii de noi terenuri pentru extinderea şi
dezvoltarea localităţii, solicită din nou pământurile aflate în dispută. De data
aceasta, motivul invocat pare a-l fi convins pe rege, care dispune atribuirea
acelor terenuri cu titlul de nouă danie comunităţii Caranului 383 . Faptul că
nobilii (de acum) de Mâtnic au refuzat să dea curs hotărârii regale (situţie
interesantă, aparent fără repercursiuni asupra lor), refuzând să cedeze
orăşenilor pământurile care considerau că le revin de drept, a determinat
desfăşurarea unuia din cele mai complexe procese de stăpânire din acea
perioadă. Pentru a pune capăt nesfârşitelor petiţii şi plângeri cu care puterea
centrală a fost asaltată în anii din urmă, Sigismund de Luxemburg îi ordonă
în 1419 banului de Severin, Sigismund Losonczy, convocarea unei noi
adunări a nobililor şi cnezilor din cele patru districte (Sebeş, Lugoj, Caran,
Comiat), care să soluţioneze în mod definitiv litigiul 384 . Pentru cauza
Caranului au pledat primarul Grigore şi alţi cetăţeni şi juraţi ai oraşului, ei
aducând în sprijinul cererii lor documentele emise în 1371 de regina
Elisabeta şi în 1375 de către Ludovic I. Din partea familiei Mâtnic s-au
înfăţişat mai mulţi reprezentanţi, fii şi nepoţi ai lui Bogdan de Mâtnic şi ai
lui Oprişa, după cum urmează: Ştefan şi fiul său, Blasiu, Ladislau şi Ioan,
fiii lui Bogdan, Nicolae, fiul lui Fărcaş, alt Nicolae, fiul lui Radu, Neagu şi
Ladislau, fiii lui Oprişa şi Voia, toţi nobili de Mâtnic; ei vor opune actelor
prezentate de reprezentanţii Caranului alte două documente regale, elaborate
de Ludovic I în 1376 şi Sigismund de Luxemburg în 1392385 , care
reconfirmau în formula noilor danii, stăpâniri străvechi ale familiei, pe baza
cărora putem presupune că aceasta a dobândit statutul nobiliar în a doua
jumătate a veacului al XIV-iea. În faţa scaunului de judecată prezidat de
banul de Severin, părţile în cauză au recurs la diferite proceduri judiciare,
cum ar fi: proba cu acte, ieşirea la faţa locului sau jurământul pe cruce al
mai multor nobili adeveritori, proceduri care au dat în cele din urmă câştig
382
383
384
Hurmuzaki, op. cit„ p. 506, nr. 419; p. 508, nr. 421.
385
V. Motogna, Banatul românesc „. , p. 464.
295
de cauzăfamiliei nobililor de Mâtnic, care va fi întărită în stăpânirile sale şi
reconfirmată de către rege la 18 octombrie 1421 386 .
În anii ce au urmat, conflictul dintre nobilii de Mâtnic şi locuitorii
Caranului dobândeşte o nouă motivaţie legată de dreptul de folosire asupra
pădurilor din împrejurimi. Din câte mărturisesc documentele, familia
Mâtnic a încălcat în repetate rânduri drepturile mai vechi ale locuitorilor din
Caran, împiedicându-i pe aceştia să exploateze lemnul pădurilor ce le
aparţineau. În consecinţă, la 9 iulie 1424, ei se adresează din nou regelui,
care îi ordonă lui Pippo de Ozora, comitele de Timişoara, să supravegheze
respectarea privilegiilor mai vechi ale cetăţenilor şi iobagilor din Caran
referitoare la folosirea pădurilor din împrejurimi, cu excepţia pădurilor
Bothligete şi 'Zalbados care au aparţinut de drept nobililor de Mâtnic şi a
pădurii Radpatak, aflată în stăpânirea familiei nobile de Măcicaş 387 . În acest
caz documentul nu face nici o specificare cu privire la identitatea indivi-
duală a beneficiarilor, ceea ce ne determină să considerăm că a fost vorba de
o stăpânire comună, accesibilă tuturor membrilor celor trei ramuri delimitate
ale familiei. Nu sunt cunoscute măsurile adoptate de către comitele de
Timişoara, însă ecouri ale acestor conflicte se mai fac simţite şi în 1464,
când nobili de Mâtnic şi de Măcicaş se află din nou în dispută cu oraşul
Caransebeş pentru păduri 388 , ba chiar şi în 1531 când Ioan Zapolya
reînnoieşte drepturile cetăţenilor din Caransebeş 389 .
Seria noilor danii prin care familia Mâtnic a fost recunoscută în
stăpânirile ei strămoşeşti ca familie nobilă debutează în anul 1387, până în
1411 ea dobândind reconfirmarea asupra principalelor sale moşii, deţinute
până în acel moment cu drept cnezial. Referitor la semnificaţia actelor de
"nouă danie", cercetări de ultimă oră pun sub semnul întrebării interpretarea
mai veche, potrivit căreia acest titlu sub care au fost dăruite frecvent
posesiuni româneşti a reprezentat o confirmare a unei danii anterioare, reală
sau virtuală, fiind de fapt vorba de o inovaţie introdusă de Ludovic I prin
care dreptul de stăpânire şi de moştenire a bunurilor cuprinse în dania cu
acest titlu urmau să revină numai beneficiarilor incluşi în act şi urmaşilor lor
38
f Pesty Frigyes, Krasso „. , III, p. 298.
387
Bunnuzaki, op. cit., p. 530, nr. 440.
388
Pesty Frigyes,op. cit., III, p. 413.
389
296
legitimi, om1smnea din act însemnând excluderea de la stăpânire 390 .
Raportând acest punct de vedere la exemplul oferit de evoluţia familiei de
Mâtnic, putem accepta că, în perioada delimitată anterior, o serie de
documente cu titlul de noi donaţii referitoare la anumite stăpâniri au fost
urmate, la scurtă vreme, de unele completări de nume în actele capitulare de
punere în stăpânire. Exemplul concludent este oferit de două documente,
unul regal şi celălalt capitular, ai căror beneficiari au fost acelaşi Bogdan de
Mâtnic şi fiii săi, după cum urmează: la 28 mai 1387, regele Sigismund de
Luxemburg îi conferă lui Bogdan Românul (Bogdan Olahus), fiul Ştefan de
Mâtnic şi fiilor săi Ştefan, Dionisie, Ladislau, Nicolae şi Ladislau cel Tânăr
cnezatul Măru (Almafa) de pe malul râului Bistra, în a cărui stăpânire
Bogdan fusese cnez 391 . Noua donaţie s-a datorat, după cum afirmă în conti-
nuare documentul, serviciilor militare aduse regalităţii de membrii familiei
în diferite ocazii, din acte ulterioare fiind ştiut faptul că Mâtnicenii, alături
de alţi nobili şi cnezi români din Banat, Haţeg sau Zarand, au sprijinit
domnia lui Sigismund de Luxemburg, atât de frământată în prima sa parte
de prea desele răzvrătiri ale magnaţilor maghiari 392 . Patru ani mai târziu, în
1391, Capitlul din Alba Iulia transcrie în formă autentică diploma regală din
1387, prin care lui Bogdan de Mâtnic şi fiilor săi Nicolae, Ştefan, Ladislau,
alt Ladislau, Petru şi Ioan le este reconfirmată stăpânirea asupra cnezatului
Măru 393 . Alăturând cele două documente, se poate observa cu uşurinţă
faptul că numele descendenţilor lui Bogdan nu coincid întru totul, în conse-
cinţă, putem considera că includerea lui Petru şi a lui Ioan în documentul
capitular din 1391 a avut scopul de a-i cuprinde în sistemul moştenirii
familiale, în caz contrar ei riscând ca, lipsiţi de posesiuni funciare, să decadă
din nobilitate.
390
Apud I. Drăgan, op. cit., p. 117. Autorul preia această idee de la Pal Engel, ea fiind
cuprinsă într-un studiu aflat în pregătire. De altfel, asemenea formulare speciale de
cancelarie, emise în favoarea nobililor şi cnezilor români au existat şi în epoca lui Iancu
de Hunedoara şi apoi în timpul domniei lui Matia Corvin, vezi I.A. Pop, Privilegiile
obţinute de români .. „ p. 675.
391
Petru Bona, op. cit„ p. 36.
392
Konrad Giindisch, Cnezii români din Transilvania şi politica de centralizare a regelui
Sigismund de Luxemburg, în Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 235-237.
393
Hurmuzaki, op. cit„ 112, p. 430, nr. 280.
297
Tot datorită meritelor militare dovedite în luptele cu turcii, în 1394
acelaşi Bogdan de Mâtnic a fost confirmat de puterea centrală în posesia
moşiilor Maciova şi Dobregoste din districtul Sebeş, pe care le-au stăpânit
şi până atunci cu drept cnezial (sub servitute Keneziatus tenuisse) 394 .
Alături de el, printre beneficiari s-au mai numărat şi fiii săi Ştefan,
Fărcaş, Nicolae, Ladislau şi Ioan, precum şi Ladislau, Dimitrie şi Mihail, fiii
lui Oprişa,fratibus suis condivizionalibus .
În acelaşi an, dar câteva luni mai târziu, la 11 octombrie 1394,
Capitlul din Alba Iulia îl confirmă la cererea regelui, pe Bogdan, fiul lui
Ştefan de Mâtnic în stăpânirea moşiilor Măru, Mâtnic, Maciova şi
Dobregoste395 , în fapt o reconfirmare globală a acestui membru proeminent
şi tenace al familiei asupra principalelor sale posesiuni, deţinute anterior cu
drept cnezial şi întărite prin acte oficiale în anii 1352, 1387 şi 1394.
La începutul secolului al XV-lea, stăpânirile în cauză au fost repuse în
discuţie în următoarea împrejurare: în timpul campaniilor militare împotriva
sultanului Baiazid (deci înainte de 1402), regele Sigismund de Luxemburg
şi-a pierdut sigiliul, drept pentru care, în 1406, el ordonă tuturor proprie-
tarilor de pământ să se prezinte în faţa lui cu actele de stăpânire pentru a le
revizui şi sigila din nou. Familia Mâtnic a fost reprezentată în faţa regelui de
Fărcaş şi Ladislau de Mâtnic, doi dintre fiii lui Bogdan, care prezintă în
numele lor şi al fraţilor lor Ştefan, Dionisie şi Ioan (fratrum suorum
carnalium) două documente probatorii : cel din 1387, care confirma dreptul
nobililor de Mâtnic asupra moşiei Măru şi actul capitular din 1394 referitor
la moşiile Mâtnic, Măru, Maciova şi Dobregoste. Consultând documentele
în prezenţa baronilor ţării, regele reconfirmă toate acete stăpâniri lui Bogdan
de Mâtnic şi fiilor săi Ştefan, Dionisie, Ladislau dictus Farkas, alter
Ladislau şi lui Nicolae. În acelaşi timp, suveranul retrage dreptul de
posesiune asupra moşiilor Maciova şi Dobregoste lui Dimitrie şi Mihail, fiii
lui Oprişa, care l-au exercitat în condivizionalitate cu familia lui Bogdan de
Mâtnic, pentru a-l atribui mai apoi fiilor lui Bogdan: Fărcaş, Ladislau,
Ştefan, Dionisie şi Ioan 396 . Motivul acestei retrageri a dreptului de stăpânire
nu sunt cunoscute; putem însă afirma că decizia regală nu a dus la
394
Ibidem, p. 356, nr. 300; Ştefan Pascu, Rolul cnezilor .... p. 47.
395
Pesty Frigyes, op. cit.. , III, p. 230.
396
Ibidem, p. 254.
298
ignobilarea acestor rude ale familiei Mâtnic, ele fiind în continuare prezente
alături de principala ramură a familiei, desigur tot în calitate de
condivizionali.
Interesant este faptul că 50 de ani mai târziu, în 1452, dreptul de
stăpânire asupra moşiei Dobregoste de Jos a ajuns să fie disputat între
familiile nobililor de Mâtnic şi de Măcicaş, ultimii dintre aceştia susţinând
prin reprezentanţii lor în faţa banilor de Severin, Mihail de Ciorna şi Petru
Danciu, că au stăpânit această posesiune "de mii de ani", fără a se isca nici
un litigiu sau neînţelegere 397 • În urma examinării actelor de proprietate,
banii Severinului au constatat că nobilii de Mâtnic nu au nici o bază legală
faţă de nobilii de Măcicaş, cărora le recunosc dreptul de stăpânire, spre
nemulţumirea familiei Mâtnic, care protestează. Ca urmare, nobilii de
Măcicaş au cerut transpunerea procesului la district şi la cetăţile libere
Caran şi Sebeş, solicitare faţă de care Mâtnicenii protestează din nou. În
această situaţie, banii Severinului au adjudecat stăpânirea în cauză lui Iacob,
Şerban şi Dumitru de Măcicaş, sentinţa rămânând definitivă. Analizând
momentul în cauză, putem aprecia că procesul derulat în 1452 nu a repre-
zentat decât o reminiscenţă a unei stăpâniri funciare comune, constituită
iniţial în secolele anterioare şi stăpânită în indiviziune de cele două familii
despre care se spune că au avut aceeaşi origine. Diluarea în timp a relaţiilor
de rudenie precum şi unele posibile pretenţii exagerate ale Mâtnicenilor au
atras reacţia nobililor de Măcicaş, actul din 1452 putând fi interpretat din
această perspectivă şi ca o ieşire din devălmăşie.
La începutul veacului al XV-iea familia Mâtnic găseşte noi modalităţi
de a-şi spori stăpânirile, profitând de ascendentul pe care statutul nobiliar
obţinut la sfârşitul secolului trecut i l-a conferit în raporturile sale cu alte
familii cneziale româneşti. Acum, membrii acestei familii nobile dobândesc
o serie de posesiuni sau părţi de moşii din partea unor cnezi români bănăţeni
drept recompensă pentru serviciile aduse acestora, la care s-au adăugat şi
unele sume de bani. Este exprimată astfel o relaţie interesantă între cnezii
români ce au realizat ascensiunea în ierarhia oficială a statului şi nobilii
români, de origine cnezială ei înşişi, relaţie ce poate sugera un anumit tip de
legături vasalice care, chiar dacă nu s-au circumscris tiparelor occidentale
clasice, nuanţează profilul acestor elite sociale româneşti, exemple edifica-
397
299
toare fiind întâlnite şi
în alte zone ale Transilvaniei, acolo unde conjunctura
social-politică şi economică a dus la conservarea şi afirmarea unei feudalităţi
româneşti, recunoscută şi acceptată de regalitatea maghiară, chiar dacă ea nu
va fi inclusă niciodată în sistemul de stări 398 .
În ceea ce priveşte cazul nobililor de Mâtnic, se ştie că în 1404, Filip
de Korogh, comite de Timiş şi Sebeş, îi confirmă pe aceşti nobiles viri în
stăpânirea posesiunii regale Vozeşti (Lybanfalva) pentru meritele lor mili-
tare şi fidelitatea lor, documentul făcând menţiunea că această stăpânire cu
caracter cnezial a fost obţinută de nobilii de Mâtnic din partea unor cnezi
români în faţa scaunului de judecată al districtului Sebeş 399 . Beneficiarii
acestei confirmări sunt numeroşi, reprezentând toate cele trei ramuri ale
familiei constituite în jurul lui Bogdan, luga şi Oprişa, nobili de Mâtnic, deşi
câteva personaje sunt greu de cuprins în schema genealogică datorită
neclarităţii documentului. Astfel, au fost confirmaţi Ştefan, Fărcaş, Ladislau
şi Ioan, fiii decedatului comite Bogdan de Mâtnic, Ladislau şi Mihail, fiii lui
Oprişa de Maciova, Ştefan şi Dionisie, fiii lui luga, Mihail, fiul lui Marcu,
Mogoş, fiul lui Dimitrie şi Paul şi Linkay, fiii lui Roman (cu precizarea că
ultimii patru probabil că au fost simpli condivizionali, nu şi rude ale
familiei).
Situaţia relativ confuză din 1404 se clarifică 18 ani mai târziu, în
1422, când un nou document ne indică cu precizie modalitatea prin care
nobilii de Mâtnic şi de Vozeşti au obţinut această moşie. În faţa Capitlului
din Arad egregy viri magistri Stanciu, fiul lui Barbu şi Drăgan, fiul lui
Manciu, români din districtul Comiat400 şi militari ai curţii regale (aule
398
I. Drăgan, op. cit., p. 127. Sunt menţionaţi cnezi ai nobililor haţegani Cândea, Muşina,
Sărăcin de Sălaşu, ai familiei Deş de Temeşel, originară din Banat dar stabilită la
începutul secolului al XVI-iea la Iclod (comitalul Cluj) sau ai lui Ştefan de Remetea din
comitalul Caraş.
399
Hurmuzaki, op. cit., I/2, p. 519, nr. 360.
400
Încă din 1352 documentul care a stabilit hotarele pământului pustiu al Văii Mâtnicului
dăruit cnezilor de Mâtnic cu dreptul de a-l stăpâni şi popula aminteşte de un drum care
duce la Gamza, aşezare atestată ulterior în cadrul districtului Coroiat. Studii dedicate
acestui district au reconstituit hotarele lui, stabilite în est între aşezarea Gamza şi
posesiunile familiei Mâtnic. Această apropiere probabil că a determinat în timp
stabilirea unor înfrăţiri pe moşie între Mâtniceni şi cnezii de Coroiat, primii dintre
aceştia, pe măsură ce au urcat în ierarhia feudală, au ajuns să şi-i subordoneze pe cei
din urmă. Vezi, Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţii la geografia istorică a
Banatului în evul mediu, în Analele Banatului. Serie Nouă. Arheologie-istorie, II, 1993,
Timişoara, p. 246 şi 254.
300
Regie milites) cedează nobililor din familiile înrudite Mâtnic şi Vozeşti
moşia cu acelaşi nume din districtul Caran, ce le fusese dăruită de
Sigismund de Luxemburg drept recompensă pentru faptele lor de arme şi pe
care au stăpânit-o în condivizionalitate, pe motivul că ei au primit de la cele
două familii nobile suma de 100 de florini în schimbul căreia sus-numitii au
renunţat la dreptul lor de stăpânire401 • S-au bucurat de acest drept obţinut
Ştefan, Ladislau şi Ioan, fiii lui Bogdan, Nicolae, fiul lui Fărcaş şi Mihail,
fiul lui Oprişa, din partea familiei Mâtnic, precum şi Ştefan, fiul lui luga de
Vozeşti, Dionisie şi Nicolae, fiii lui Iuga, Tatul, fiul lui Magus (Mogoş?) şi
Ioan, fiul lui Mihail din partea familiei Vozeşti.
Într-o împrejurare pe care o bănuim asemănătoare, în 1411, trei dintre
fiii lui Bogdan de Mâtnic - Fărcaş, Ştefan şi Ladislau - şi-au adjudecat
stăpânirea asupra moşiei Var (Mezpataka) din districtul Sebeş în urma
procesului cu Paul, fiul lui Matia şi rudele sale, deoarece Mâtnicenii au
putut dovedi cu acte comitelui de Timişoara Pippo de Ozora, că ei au
stăpânit această moşie de 32 de ani 402 • Documentul nu atestă statutul social-
juridic al lui Paul şi al rudelor sale, nici motivul pentru care aceştia s-au
considerat în măsură a solicita dreptul de stăpânire asupra moşiei Var. În
contextul în care, la începutul secolului al XV-lea, nobilii de Mâtnic îşi
consolidează patrimoniul funciar, acumulând o serie de moşii care le sunt
cedate parţial sau total de către unii cnezi români în schimbul serviciilor
aduse sau a compensaţiilor băneşti, putem presupune că, iniţial, cele două
părţi implicate în proces au stăpânit moşia în indiviziune pentru ca mai apoi,
în 1411, nobilii de Mâtnic, profitând de statutul lor recunoscut oficial de
către puterea centrală, să le excludă din stăpânire pe rudele lui Paul, fiul lui
Malia, care nu au reuşit să obţină din partea regalităţii acte de confirmare în
stăpânirile lor.
În anii următori, alte trei posesiuni au fost dobândite de Mâtniceni în
acelaşi mod dar, înainte de a detalia informaţia existentă, trebuie făcută
precizarea că, de acum înainte, cei care vor beneficia de noile stăpâniri vor
fi reprezentanţii celei de-a patra generaţii de descendenţi ai familiei, toţi
nepoţi ai cunoscutului Bogdan de Mâtnic. Afirmam în paginile anterioare
401
Pesty Frigyes, A Szoreny vannegyei .... , p. 57.
402
Hurmuzaki, op. cit„ p. 473-474, nr. 292-293. Alături de Paul, fiul lui Matia sunt amintiţi
şi Dionisie, fiul lui Nicolae, Cristofor, fiul lui Cristofor şi un alt Cristofor, fiul lui Petru
care a fost fratele lui Paul.
301
că, dintre cei şapte fii ai lui Bogdan, doar trei au avut la rândul lor urmaşi,
este vorba de Ştefan II, Fărcaş I şi Ladislau I. Neclarităţile conţinute de
documente au determinat plasarea anumitor relaţii de rudenie sub semnul
întrebării. Bunăoară, se ştie cu certitudine că Ştefan II a avut un fiu, Blasiu
I, atestat între 1419 şi 1440, după cum se poate afirma cu destulă siguranţă
că a mai avut şi un fiu Dionisie II, pomenit în 1440 şi apoi în 1471 ca fiind
decedat. De la aceşti doi băieţi, Ştefan a avut nu mai puţin de nouă nepoţi,
ce vor face subiectul unei tratări ulterioare. Şi Fărcaş a avut cu siguranţă
patru fii, atestaţi ca atare în 1412, ei fiind Nicolae II, Ştefan III, Bogdan II şi
Mihail I. Nicolae apare atestat până în 1422, absenţa lui din alte două
documente ulterioare (din 1439 şi 1443) care fac referire la urmaşii lui
Fărcaş sugerând posibilul său deces, cândva în perioada 1422-1439, nu fără
a lăsa în urma sa doi băieţi. Prezenţa celui de-al doilea fiu, Ştefan III, este
nesemnificativă, informaţia din 1412 fiind singura existentă în legătură cu
persoana sa. Ceilalţi doi fii, Bogdan II şi Mihail I apar până în anul 1445,
dintre ei doar Bogdan este posibil să fi avut doi urmaşi, însă această filiaţie
este incertă.
Tot din partea generaţiei de Mâtniceni, dar din ramura colaterală,
coborâtă din Oprişa de Maciova, face parte şi Nicolae, fiul lui Radu, amintit
într-un document din 1419.
Membrii acestei generaţii se vor bucura de noile reconfirmări sau
cedări de moşii din partea unor cnezi români, printre cei mai activi
numărându-se Fărcaş de Mâtnic şi cei patru fii ai săi. Astfel, o posesiune
care a suscitat o nouă serie de controverse, prelungită pe o perioadă de mai
bine de 30 de ani, a fost cea a cnezatului Prisaca (Gyepew) din districtul
Sebeş, aflată iniţial în stăpănirea unor cnezi români din Prisaca şi a unui
posibil membru al familiei Deş de Temeşel (vezi comentariul din Evoluţia
familiei Deş de Temeşel). Potrivit documentului din 1412, Capitlul din
Cenad a certificat înţelegerea prin care Dionisie, fiul lui Ioan, Petru, fiul lui
Dees (de Temeşel?), Paul, fiul lui Filip şi Stan de Prisaca, în numele lor şi al
constrângerilor lor, cedează lui Fărcaş de Mâtnic şi fiilor săi Nicolae, Ştefan
Bogdan şi Mihail, jumătate din posesiunea Prisaca pe care au deţinut-o cu
drept de stăpânire cnezială, cu titlul de donaţie perpetuă 403 . Ca şi în cazurile
precedente, ceea ce i-a determinat pe aceştia să cedeze o parte însemnată din
403
Ibidem, p. 482, nr. 400.
302
stăpânirea lor cnezială unui nobil român din familia Mâtnic a fost recunoş
tinţa faţă de multele şi nepreţuitele ajutoare şi servicii pe care nobilul în
cauză le-a făcut acestor cnezi . În partea sa finală documentul a inserat
404
precizarea că orice parte nu s-ar fi ţinut de învoială urma să plătească o

amendă de 100 de florini. Deşi această înţelegere a fost reconfirmată în
1439 de regele Albert al Ungariei 405 , problema se reactualizează în 1443
când, în faţa Capitlului din Arad, raportul de stăpânire s-a modificat în
beneficiul fiilor şi nepoţilor lui Fărcaş de Mâtnic, cărora Petru, fiul lui Stan
de Prisaca, în numele său şi al condivizionalilor săi, le cedează încă o treime
din moşia Prisaca pentru serviciile aduse. De fapt, principalul beneficiar a
fost Bogdan, fiul lui Fărcaş de Mâtnic, care preia partea de moşie în numele
fratelui său, Mihail şi al nepoţilor lui, Laţcu şi Emeric, fiii lui Nicolae406 •
Situaţia se complică în 1445 deoarece asupra moşiei în cauză au emis
pretenţii şi nobilii de Măcicaş prin Ioan, fiul lui Dionisie de Măcicaş, el
invocând existenţa unui act de donaţie asupra moşiei Prisaca acordat de
regele Vladislav I, care probabil că nu a luat în considerare drepturile mai
vechi ale nobililor de Mâtnic şi ale cnezilor din Prisaca. Însuşi voievodul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, judecă acest nou litigiu în cadrul
scaunului de judecată întrunit în ziua de 17 iulie 1445 la Hunedoara, prilej
cu care nobilii de Mâtnic şi condivizionalii lor au dovedit cu acte faptul că
dreptul lor de stăpânire este întemeiat pe documente regale anterioare
dominiei lui Vladislav 1407 • Luând act de toate dovezile prezentate, Iancu de
Hunedoara a decis că cererea lui Ioan de Măcicaş era neîndreptăţită şi că el
nu avea nici un drept de proprietate la Prisaca. În acelaşi timp, voievodul a
considerat că nici nobilii de Mâtnic nu aveau temeiuri prea vechi de
stăpânire acolo şi că au ajuns printr-un concurs de împrejurări, un fel de
"seniori" sau protectori ai cnezilor din Prisaca. Rezultatul a fost acela că
Iancu de Hunedoara şi adunarea nobiliară adjudecă doar o treime din moşia
Prisaca lui Bogdan II de Mâtnic şi rudelor sale, în timp ce două treimi
urmau să revină pe veci lui Stan de Prisaca şi condivizionalilor săi 408 . Se
pare însă că aceştia nu vor reuşi să păstreze până la urmă stăpânirea întreagă
404
D.C. Arion, op. cit., p. 186.
405
406
407
Ibidem, p. 721, nr. 597.
408
I.A. Pop, Instituţii medievale româneşti ... , p. 131-132.
303
asupra moşiei Prisaca, de vreme ce un document de la sfârşitul secolului,
din 1496, indică faptul că jumătate din această posesiune era stăpânită în
devălmăşie de Ioan, fiul lui Dionisie, fiul lui Ioan Bogdan de Mâtnic, de
Ştefan şi Petru, fiii lui Mihail Fărcaş (fratele lui Ioan Bogdan) şi de rudele
lor din familia nobilă Orzag de Rwdyncz: Nicolae, fiul lui Nicolae Orzag şi
409
al Anei Mâtniceana (fiica lui Ioan Bogdan de Mâtnic) , toţi cei pomeniţi
fiind membrii generaţiilor a cincea, a şasea şi a şaptea ale familiei Mâtnic.
În acelaşi mod au dobândit Bogdan şi Mihail, fiii lui Fărcaş de
Mâtnic, jumătate din moşiile Oloşag şi Dragomireşti situate lângă Lugoj,
dar nepopulate. În luna mai a anului 1439, Mihail, fiul lui Cosma de Oloşag
s-a înfăţişat înaintea Capitlului din Arad în numele său şi al condivizio-
nalilor săi declarând că cedează jumătate din posesiunile în cauză celor doi
nobili de Mâtnic, cu condiţia ca acea parte care ar încălca termenii
înţelegerii şi ar solicita mai mult pământ să plătească o amendă de 200 de
410
florini aur . Motivul acestei cedări se desluşeşte în anul următor când, la
20 aprilie 1440, primarul Cenadului s-a înfăţişat înaintea Capitlului în
numele fraţilor Mâtnic şi al familiei Oloşag pentru a protesta împotriva
înstrăinării celor două moşii de către rege în favoarea lui Filip, fiul lui
Andrei Zyn de Zynfalva. Se pare că acesta din urmă a reuşit să obţină cu un
an înainte un act de donaţie asupra moşiei Oloşag din partea regelui Albert
şi a reginei Elisabeta, act ce ar fi lezat dreptul de stăpânire al recla-
manţilor411. După cum se poate deduce, familia Oloşag, deţinătoarea iniţială
a celor două moşii, ameninţată cu deposedarea, a preferat să cedeze jumătate
din stăpânire nobililor de Mâtnic, a căror influenţă în zonă începe să fie
evidentă, doar pentru a-şi salva în acest fel măcar o parte din pământul
strămoşesc.
La mijlocul secolului al XV-iea, o nouă generaţie de Mâtniceni, a
cincea, continuă afirmarea familiei în spaţiul istorico-geografic al Banatului
cărăşan, reconstituirea ei precum şi plasarea diferiţilor membrii în schema
genealogică a familiei presupunând destule dificultăţi datorate aceloraşi im-
precizii documentare. Astfel, dintre cei opt nepoţi cunoscuţi ai lui Bogdan I
de Mâtnic, doar despre patru se poate afirma cu certitudine că au avut
409
410
Pesty Frigyes, Krasso ... , III, p. 367-369.
411
Ibidem, p. 372-373.
304
urmaşi. Cei mai numeroşi, 10 la număr, provin din partea lui Blasiu I şi a
lui Dionisie II, ambii fii ai lui Ştefan II de Mâtnic, după cum urmează:
Blasiu a avut patru băieţi, Ştefan IV, Mihail II, Ioan III şi Petru II, pomeniţi
doar o dată în 1440. Dintre aceştia, singurul în legătură cu care se pot face
anumite presupuneri este Mihail II, foarte probabil ajuns ban al Severinului
în 1467 alături de un alt membru al familiei, Ştefan de Mâtnic, după câte se
poate bănui, vărul său bun după tată. Incertitudinea provine din faptul că, în
cadrul aceleiaşi generaţii, apare în 1463 un alt Mihail III, fiu al lui Dionisie
II de Mâtnic (deci văr dupa tată cu Mihail II). Din documente nu reiese care
dintre cei doi a fost ban al Severinului; urmărind conţinutul documentelor
care îi consemnează, înclinăm să credem că Mihail II, fiul lui Blasiu a fost
ban al Severinului în 1467, alături de vărul său, Ştefan de Mâtnic. Se mai
ştie că a fost căsătorit cu Angaleta (Angelica ?), pomenită în două
documente datate în 1478 şi 1507 ca văduvă a banului Mihail de Mâtnic ,
412
împreună cu care a avut trei copii: Matia, Petru III şi Dorotea.

Din partea lui Dionisie II, presupus fiu al lui Ştefan II, au rezultat şase
fii, şi anume: Lado, mort în 1444 în timpul bătăliei de la Vama, Ştefan V,
ban al Severinului în 1467, Ladislau II 'Zayk, Şandru sau Sandrin (probabil
Alexandru), Mihail III şi Gheorghe, toţi amintiţi între 1463 şi 1471.
Pe lângă descendenţii proveniţi din partea lui Ştefan II mai sunt
amintiţi şi urmaşii fratelui său Fărcaş I de Mâtnic: Emeric şi Laţcu, fiii lui
Nicolae II, atestaţi între 1443 şi 1445, precum şi Ioan, fiul lui Bogdan II de
Mâtnic, pomenit într-un document din 1440. Pe acesta din urmă am îndrăzni
să-l identificăm cu Ioan Bogdan de Mâtnic, frate al lui Mihail Fărcaş de
Mâtnic, ambii cuprinşi într-un document din 1496 amintit anterior, fără a li
se preciza ascendenţa pe linie paternă; în lipsa acesteia, propunem varianfâ\.
de mai c;us bazându-ne exclusiv pe posibila analogie de nume cu antecesorii
lor (tată, unchi şi bunic).
Acestor reprezentanţi ai celei de-a cincea generaţii de Mâtniceni le
sunt conferite noi donaţii şi danii începând cu mijlocul secolului al XV-iea,
ei făcând parte din acea universitas privilegiată a nobililor şi cnezilor
români din districtul Sebeş, consemnată pe la 1440 de către coroana ungară
în faţa mai-marilor cetăţii Timişoara413 . Astfel, la 10 august 1440, regele
412
Idem, A Szăreny bimsag „. , III, p. 48 şi 459.
413
Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 35.
305
Ungariei Vladislav I, porunceşte Capitlului din Arad punerea nobililor
români (wolahorum nostrorum nobilium) din familia Mâtnic în stăpânirea
moşiilor Zeqeryes, Zlawapathaka şi Nylacz din districtul Caransebeş în a
căror stăpânire paşnică se spune că s-au aflat încă de demult ... şi se menţin
acum înşişi aceiaşi români ... 414 • Documentul îi are înscrişi printre
beneficiari pe Dionisie, fiul lui Ştefan, pe Ştefan, Mihail şi Ioan, fiii lui
Blasiu, Ioan şi Fărcaş, fiii lui Ladislau şi Ioan, fiul lui Bogdan. Două luni
mai târziu, la 15 octombrie 1440415 , Capitlul din Arad raportează regelui
punerea în stăpânire a membrilor familiei Mâtnic, singura completare fiind
aceea că printre fiii lui Blasiu apare şi un Petru, omis probabil în actul
regal, omisiune corectată însă în documentul capitular pentru a nu se ajunge
la excluderea acestuia de la moştenirea părintească.
În 1463, statornica fidelitate manifestată de nobilii de Mâtnic faţă de
regalitate este recunoscută şi de Matia Corvin, care dăruieşte pro
fidelitatibus et fidelibus se-rviciis fidelium nostrorum egregiorum Ştefan,
Mihail şi Gheorghe de Mâtnic moşia Beregsăul Mare (Nemethy) din
comitatul Timiş ca danie regală, de care se vor bucura şi Ladislau şi
Sandrin, fraţii după tată ai sus-numiţilor416 . Potrivit lui Ioan Drăgan, dania
s-a datorat participării celor trei Mâtniceni (egregii viri) la campaniile din
Banat conduse de voievodul Transilvaniei şi la cele din Bosnia, conduse de
rege 417 • Este demn de remarcat faptul că, alături de familiile nobile Bizerea
şi Deş de Temeşel şi în împrejurări asemănătoare, Mâtnicenii s-au bucurat
de asemenea danii regale conferite în afara districtului de baştină.
Îi;i 1467, aceiaşi fii ai lui Dionisie de Mâtnic, respectiv Ladislau 'Z.ayk,
Ştefan, banul de Severin (egregius) şi Sandrin contractează o fraternitate
adoptivă cu Lado, fiul lui Mihail de Armeniş prin care, potrivit canoanelor
vremii, la moartea unuia dintre aceştia fără urmaşi moşiile sale urmau să
revină celorlalte părţi contractante418 • Înţelegerea lasă loc unor semne de
întrebare legate de necesitatea sa propriu-zisă; după cum se poate constata
414
Costin Feneşan, Documente medievale ... , p. 33; Ioan Haţegan, op. cit., p. 40.
415
416
Ibidem, p. 37. .
m I. Drăgan, Românii din Transilvania .. „ p. 70.
418
Dragoş-Lucian Ţigău, op. cit., p. 30. Conform înţelegerii, posesiunile implicate au fost:
Malomfa/w, Osesthya, Zederyes, Măgura, Răduleţ, Cemota din partea familiei Mâtnic şi
Gywrow, Sadova, Măstăcani şi Secaş din partea familiei Fiat de Armeniş.
306
din schema genealogică întocmită,
familia Mâtnic nu părea în acel moment
ameninţată de stingerea neamului pe linie masculină. Este adevărat că,
potrivit documentelor, nici unul dintre fiii lui Dionisie de Mâtnic nu a avut
urmaşi; avea, în schimb, vărul lor după tată, Mihail de Mâtnic, ban al
Severinului tocmai în acel an, împreună cu (fapt semnificativ) Ştefan de
Mâtnic, unul dintre contractanţi. Este greu de recontituit astăzi motivul care
i-a determinat pe cei trei nobili de Mâtnic să încheie această înfrăţire pe
moşie cu o persoană din afara familiei, deschizând astfel posibilitatea unei
imixtiuni străine în patrimoniul familial, doar dacă nu a existat o anumită
relaţie de rudenie între cele două părţi, după cum opinam în subcapitolul
referitor a familia nobililor Fiat de Armeniş. De altfel, din evoluţia
ulterioară a celor două familii în cauză se poate concluziona că înţelegerea
nu a intrat niciodată în vigoare, familia Mâtnic păstrându-şi posesiunile
intrate şi în secolele următoare, în timp ce nobilii Fiat de Armeniş îşi vor
consolida şi spori patrimoniul funciar pe diverse alte căi, devenind în
decursul veacului al XVI-lea cea mai prosperă familie nobilă a Banatului.
Chiar dacă cu o oarecare întârziere, în 1471 regele Matia Corvin ţine
să-i răsplătească pe aceiaşi Ladislau lilyk, Ştefan şi Sandrin, fiii decedatului
nobil Dionisie de Mâtnic, pentru serviciile prestate de acesta din urmă în
timpul expediţiilor organizate de Iancu de Hunedoara împotriva otomanilor,
confirmându-i în mai vechea lor stăpânire asupra pădurii Lozna din
districtul Caransebeş 419 . Cu această ocazie au fost pomenite şi meritele unui
alt frate, Lado, mort în timpul cruciadei de la Vama din 1444, fapt care
dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, profilul acestor elite româneşti
bănăţene, identificabil cu ceea ce istoriografia românească actuală defineşte
a fi "o nobilime a meritului".
Anul 1478 marchează o nouă situaţie ce nuanţează raporturile dintre
familiile nobile de Mâtnic şi de Măcicaş, pe fundalul aproape permanentizat.
al conflictelor cu otomanii. Se ştie că, în preajma acestui an, văduva nobil~
lui Zaharia de Măcicaş a zălogit părţi din moşiile Măcicaş, Ciuta, Tincova,
Perlo şi Spini lui Mihail de Mâtnic (probabil fostul ban al Severinului) în
schimbul sumei de 20 florini de aur, cu scopul de a-şi elibera o fiică din
captivitatea otomană. Gestul nobilului de Mâtnic poate fi interpretat atât ca
o atitudine binevoitoare faţă de rudele sale mai îndepărtate aflate în impas,
419
Hurmuzaki. op. cit., p. 207, nr. 189.
307
fie ca o simplă
încercare de sporire a patrimoniului familial în detrimentul
adevăraţilor proprietari. Oricum, în 1478, un alt nobil de Măcicaş, Iacob,
răscumpără aceste moşii de la văduva lui Mihail de Mâtnic (decedat între
timp), căreia îi restituie suma împrumutată de soţul ei pentru răscumpararea
fiicei lui Zaharia de Măcicaş 420 • Acţiunea lui Iacob de Măcicaş apare astfel
ca fiind perfect explicabilă prin prisma interesului de a împiedica
înstrăinarea unor părţi ale patrimoniului funciar în afara nucleului familial;
dacă ajutorul dat de Mâtniceni a fost dezinteresat sau nu, documentul nu
lasă să transpară asemenea aspecte ale relaţiilor interfamiliale la nivelul
elitelor româneşti bănăţene.
Spre deosebire de alte familii nobile ale Banatului medieval care încep
să se afirme abia în a doua jumătate a secolului al XV-iea şi pe parcursul
secolului al XVI-iea, evoluţia Mâtnicenilor în această perioadă apare mai
estompată, realitatea datorându-se nu atât diminuării importanţei acestei
familii în cadrul comunităţii districtului Caransebeş, cât mai degrabă
limitării problemelor avute de membrii acesteia, ceea ce a determinat în
mod implicit un număr mult mai mic de documente revelatoare. Trei aseme-
şi 1515
421 422 423
nea documente, datate în anii 1469 , 1507 permit reconsti-
tuirea parţială a generaţiilor a şasea şi a şaptea ale Mâtnicenilor, reconsti-
tuire ce vine să completeze un arbore genealogic impresionant până în acel
moment. Astfel, în 1496 sunt pomeniţi fraţii Ioan Bogdan şi Mihail Fărcaş,
ce pot fi identificaţi în mod ipotetic ca fii ai lui Bogdan II de Mâtnic; alături
de ei sunt atestaţi şi descendenţii lor, după cum urmează: Ioan Bogdan cu
cei doi copii, Ana Mâtniceana şi Dionisie III şi Mihail Fărcaş cu fiii săi
Ştefan VI şi Petru IV. Despre Ana Mâtniceana se ştie ca a fost casătorită cu
nobilul Nicolae Orzag de Rudinţ (Rwdyncz) cu care a avut doi fii, Nicolae şi
Mihail, ultimul dintre ~ceştia fiind amintit în calitate de notar regal . Cât
424
despre Dionisie III, decedat deja în acel an, se face precizarea că a avut un
singur fiu, Ioan VI.
420
421
422
Pesty Fr. op. cit., p. 459.
423
424
Pesty Frigyes, Krasso ... , III, p. 35 l.
308
Celelalte două documente fac referire la urmaşii banului de Severin,
Mihail de Mâtnic, pe care într-o secvenţă anterioară l-am identificat cu
Mihail II, fiul lui Blasiu de Mâtnic. După câte se pare, acesta a fost căsătorit
cu Angaleta sau Angelata (Angelica?), cu care a avut doi fii, Petru III şi
Matia şi o fiică, Dorotea, din partea cărora au rezultat nu mai puţin de 11
nepoţi : Matia, căsătorit cu Caterina, i-a avut pe Ioan IV, Mihail IV,
Baltazar, Ludovic, Elisabeta şi Brigida; Petru i-a avut pe Ioan V, Angaleta şi
Barbara; iar Dorotea, căsătorită cu George Thormay, i-a avut pe Nicolae şi
Petru.
Pe parcursul secolului al XVI-lea în documente apar şi numele altor
Mâtniceni, încadrarea lor în tabelul genealogic familial fiind împiedicată de
lipsa oricăror referiri la ascendenţa sau descendenţa lor. Chiar dacă la
sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor numărul documen-
telor referitoare la familia nobililor de Mâtnic sporeşte, implicit şi cel al
membrilor acestei familii (şi a ramurilor ei colaterale, Fărcaş şi Lupu),
caracterul limitat al documentelor de secol XVI a făcut practic imposibilă
stabilirea unei legături coerente între aceste noi generaţii şi nucleul familial,
reconstituibil până la începutul secolului al XVI-lea, unde ne-am oprit.
Din această perioadă de început de veac datează un nou conflict, ceva
mai amplu reflectat documentar, în care urmaşii banului de Severin, Mihail
de Mâtnic, au fost implicaţi alături de familia Thormay. Motivele litigiului
sunt greu de stabilit, în schimb părţile care s-au confruntat pot fi identificate
în persoanele lui Petru de Mâtnic (fiul răposatului Mihail de Mâtnic), pe de-
o parte, şi ale lui Blasiu şi George Thormay de cealaltă parte, ultimul dintre
aceştia fiind căsătorit cu Dorotea, sora lui Petru de Mâtnic. După câte
mărturisesc documentele, a fost vorba de o neînţelegere mai veche între
părinţii împricinaţilor, făcându-se la un moment dat referire la o anumită
"faptă" a banului Mihail, pentru care fiului său, Petru de Mâtnic, i s-a impus
plata sumei de 100 de florini ca despăgubire către familia Thormay. Este
posibil ca Petru să nu fi dispus de această sumă fiind ameninţat cu
confiscarea stăpânirilor funciare, astfel putându-se explica protestul adresat
regelui Vladislav II de către văduva fostului ban împreună cu fiii ei, Petru şi
Matia împotriva intenţiei regelui de a dona moşiile Măru, Pokolfalu şi
Ulaszlo care reprezentau moştenirea lor directă425 • Documentul nu indică
425
Idem, A Szăreny bilnsizg „. , III, p. 459.
309
numele beneficiarilor acestei prezumtive danii; se poate însă presupune că a
fost vorba de familia Thormay deoarece, opt ani mai târziu, în 1515, Petru
de Mâtnic, în numele său şi al rudelor sale, zălogeşte în faţa banului de
Severin, jumătate din stăpânirile Felsopokolfalu şi Alsopokolfalu lui George
şi Blasiu de Thormay pentru 100 de florini, ocazie cu care cele două părţi s-
au înţeles să înceteze orice proces sau ceartă426 .
Situaţia s-a normalizat pentru familia Mâtnic abia dupa moartea lui
George Thormay, când văduva acestuia, Dorotea (născută Mâtnic) îl scuteşte
în 1537 pe nobilul Ioan de Mâtnic (probabil nepotul său de frate, fiu al lui
Petru de Mâtnic) de onorarea acelei despăgubiri de 100 de florini impusă de
răposatul ei soţ lui Petru de Mâtnic şi pentru plata căreia acesta din urmă şi
a zălogit jumătate din moşia Pokolfalu . Mai mult, ea îi restituie lui Ioan de
Mâtnic o treime din moşia zălogită lui George Thormay, parte care i-a
revenit ei probabil prin moştenire şi pe care a redat-o acum familiei fratelui
său (în fapt, propriei sale familii) .
427
La mijlocul secolului al XVI-iea, în vâltoarea evenimentelor ce au

urmat transformării unei mari părţi a Ungariei în paşalâc, mai mulţi nobili de
Mâtnic (Ioan Mâtnic, Francisc Mâtnic, Mihail Fărcaş, Fărcaş Iancu, d-na
Mwssa, văduva lui Blasiu Mâtnic) sunt graţiaţi în 1548 de către comitele de
Timişoara, Petru Petrovici, pentru răzvrătirea lor împotriva otomanilor, fiind
repuşi în drepturile lor de stăpânire asupra moşiei Sacu (Zak) . Este greu
428
de precizat a::tăzi în ce a constat această răzvrătire a Mâtnicenilor împotriva

unei puteri care se substituie vechii autorităţi a regalităţii maghiare. Cert
este că, în această perioadă, nobilii români bănăţeni şi-au manifestat
adeseori opţiuni individuale sau colective vizavi de pretendenţii la putere,
principalul lor interes fiind acela de a-şi prezerva statutul social-juridic
~1i1ţrâns legat de patrimoniul lor funciar, precum şi privilegiile ce au decurs
din această poziţie socială. Un exemplu concludent în acest sens îl oferă un
interesant proces de succesiune între nobilimea bănăţeană şi "regele" Ioan
Sigismund desfăşurat între anii 1561-1563, printre purtătorii de cuvânt ai
intereselor comunităţii feudale locale numărându-se şi Francisc de Mâtnic,
castelan de Caransebeş în acel moment. Procesul s-a structurat în jurul unei
426
Ibidem.
427
Hurmuzaki, op. cit., IV4, p. 117, nr. 61.
428
Ibidem, p. 420, nr. 256.
310
situaţii de defectum seminis care a afectat familia Găman de Bizerea, al
cărui membru, Ioan de Bizerea, a murit fără a lăsa moştenitori direcţi. Ioan
Sigismund, încercând să se prevaleze de dreptul său de dominium eminens,
confiscă cele 24 de moşii ale nobilului decedat pentru a le dărui în 1561
cancelarului său, Mihail Csaki şi fratelui acestuia429 • Acestei încercări de
imixtiune în cadrul sistemului de stăpânire asupra pământului practicat de
feudalitatea locală bănăţeană i se opune adunarea nobililor comitatului
Severin, care emite o hotărâre adusă la cunoştinţa regelui de către castelanul
Francisc de Mâtnic, însoţit de judele Pavel Bocoşniţă, hotărâre prin care
erau afirmate privilegiile deţinute de nobilimea română a Banatului, printre
care şi acela ce împiedica înstrăinarea de moşii către persoane din afara
comitatului în cauză. Semnificativ este faptul că această formă de autonomie
nu a fost fictivă, ci reală, de vreme ce, doi ani mai târziu, în 1563, regele
renunţă la intenţiile sale, declarând actul de donaţie nul, drept pentru care
moşiile confiscate au rămas în stăpânirea familiei Găman de Bizerea430 .
Chiar dacă documentaţia de secol XVI referitoare la familia nobililor
de Mâtnic nu este la fel de generoasă ca cea de secol XV, putem afirma cu
certitudine că ea a continuat să deţină acelaşi statut privilegiat câştigat în
secolele anterioare, care a propulsat-o la nivelul elitelor sociale româneşti
bănăţene. Remarcabila sa continuitate de mai bine de două secole şi jumă
tate în stăpânirea aceloraşi posesiuni, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi
drepturi este ilustrată bunăoară de un document din 1642 în care, într-un
anumit context, sunt enumerate posesiunile unui Ioan de Mâtnic, care
coincid cu cele aflate în stăpânirea familiei încă din a doua jumătate a
secolului al XIV-lea (în realitate probabil cu mult mai devreme). Este vorba
de moşiile Mâtnicu Mare, Măru, Belin, Morenţ, Zlawapatak, Ohaba Mâtnic,
Sacu, Cemota şi de prediile Ozestja, Szederjes, Nalacz şi Măgura, toate în
comitatul Severin 431 . Faptul semnalat justifică încă o dată trăinicia acestei
feudalităţi locale bănăţene ce a reuşit să supravieţuiască vitregiei
vremurilor.
Ca şi în cazul celorlalte reprezentante ale acestei feudalităţi, şi din
rândurile familiei Mâtnic s-au desprins membri de seamă care au ajuns să
deţină funcţii militare şi administrative la nivelul districtului; s-au făcut
429
1.A. Pop, op. cit., p. 155.
430
Hurmuzaki, op. cit., 11/5, p. 525-531, nr. 243.
431
C. Feneşan, op. cit„ p. 180.
311
astfel cunoscuţi Mihail de Mâtnic şi Ştefan de Mâtnic în calitate de bani ai
Severinului în anul 1467, acelaşi Ştefan de Mâtnic deţinând între 1470 şi
1485 funcţia de castelan de Jdioara432 sau, un secol mai târziu, Francisc de
Mâtnic, castelan de Caransebeş şi membru al tribunalului districtual
Caransebeş. Se mai poate adăuga faptul că, pe tot parcursul secolului al XV-
lea, nobilii de Mâtnic au fost prezenţi ca nobili purtători de sigiliu,
adeveritori sau oameni ai regelui în nenumărate procese, după câte putem
aprecia, ei fiind cei mai activi din acest punct de vedere.
În plan confesional, cazul familiei Mâtnic este interesant de urmărit
deoarece permite o interpretare nuanţată a acestui aspect important al
identităţii lor în spaţiul Banatului medieval. Dovezi certe ale catolicizării
unor membri ai familiei sunt puţine; de exemplu, un document din 1394 îl
aminteşte pe Nicolae de Mâtnic, fiul lui Bogdan Românul de Mâtnic, în
calitate de cleric al Capitlului din Alba Iulia. De asemenea, în 1490, nobilul
Ioan de Mâtnic (probabil Ioan III) şi soţia sa, Dorotea au fost primiţi în
ordinul terţiar minorit de către fratele Grigore de Silysio, profesorul
călugărilor minoriţi din Transilvania, drept recompensă pentru diferitele
acte de caritate făcute de aceştia ordinului • În acelaşi ordin şi în aceleaşi
433
condiţii este acceptat în 1497 un alt membru al familiei, Mihail de Mâtnic

(după cât se pare fostul ban al Severinului) împreună cu fiica sa, Dorotea şi
cu fiii acesteia, Nicolae şi Petru, de către Oswald de Lasko, profesorul
călugărilor minoriţi din Caransebeş . Potrivit acestor informaţii, aparte-
434
nenţa sus-numiţilor reprezentanţi ai familiei la ritul catolic este neîndoiel-

nică. Interesantă ni se pare însă informaţia transmisă indirect de către
onomastica practicată în familie, ce poate sugera sau chiar confirma o
anumită opţiune confesională. În cazul unor familii ca Fiat de Armeniş,
Gârlişte de Rudăria sau Racoviţă de Caransebeş, această onomastică
identifică fără echivoc trecerea la catolicism a persoanelor în cauză în
perioada situată la cumpăna dintre secolele XV-XVI. În ceea ce priveşte
familia Mâtnic, lucrurile nu sunt atât de clare; urmărind primele cinci
generaţii de Mâtniceni cu greu am putea indica apartenenţa confesională a
acestora pe baza onomasticii familiale, majoritatea prenumelor putând foarte
432
I. Drăgan, op. cit., p. 74.
433
1.D. Suciu, op. cit., p. 61.
434
Hurmuzaki, op. cit., II/2, p. 383, nr. 341.
312
bine aparţine atât calendarului ortodox, cât şi celui catolic. Este posibil ca,
pe parcursul secolului al XV-iea, rândurile acestei familii să fi rămas între-
pătrunse de elemente ortodoxe, după cum tot atât de bine este posibil ca
angajările unor nobili Mâtniceni în cadrul noii confesiuni să fi fost formale,
pe un substrat tradiţional activ, ceea ce ar confirma caracterizarea făcută de
Adrian A. Rusu nobililor români haţegani catolicizaţi, aceea de hetero-
docşi435. De-abia în cazul generaţiilor a şasea şi a şaptea se poate vorbi de o
onomastică explicit catolică, numele de Matia, Dorotea, Baltazar, Ludovic,
Brigida, Elisabeta sau Barbara fiind sugestive în acest sens. Opinăm în
consecinţă pentru o tratare nuanţată a fenomenului religios în cazul acestei
familii. Cu excepţia situaţiilor clare de catolicizare, putem vorbi mai
degrabă de o atitudine evazivă, mai puţin angajantă a membrilor acestei
familii înspre o opţiune confesională tranşantă pe parcursul secolelor XIV-
XV. De-abia din secolul al XVI-iea una din ramurile familiei apare ca fiind
evident catolică, fără a-şi pierde însă specificul etnic românesc.
În concluzie, exemplul familiei nobile Mâtnic de Ohaba Mâtnic
constituie un alt model evolutiv al ansamblului social definit ca fiind elita
feudală bănăţeană a secolelor XIV-XVI. Întreaga desfăşurare documentară
indică existenţa unei familii de mici nobili români de origine cnezială,
preocupată de recunoaşterea, conservarea şi sporirea patrimoniului funciar,
semn distinctiv al statutului ei social-juridic privilegiat, într-un context ce a
favorizat afirmarea în cadrul structurilor oficiale ale regatului maghiar a
unor forme de organizare socială specific româneşti, întâlnite în zonele
mărginaşe, cărora li se circumscrie şi Banatul de deal şi munte.
435
Adrian Andrei Russu, Nobilimea românească şi biserica în secolul al XV-iea (exemplul
Haţegan), în Nobilimea românească din Transilvania (Az erdelyi roman nemesseg),
Satu Mare, 1997, p. 144.
313
Anexa I
Principalele stăpâniri funciare ale familiei Mâtnic (sec.XIV-XV)
Anul
semnalării
Valea Mâtnicului din districtul Sebeş - pământ pustiu dobândit cu scopul de a-l
1352 popula de către luga şi Bogdan de Mâtnic
cnezatul Măru (Alma/a) de pe cursul - nouă danie conferită de Sigismund de
1387 Bistrei Luxemburg lui Bogdan de Mâtnic şi fiilor săi
Maciova, Dobregoste din districtul Sebeş - nouă danie regală acordată lui Bogdan de
1394 Mâtnic, Oprişa de Maciova şi urmaşilor lor
posesiunea regală Vozeşti (Lybanfalva) - confirmare regală asupra unei vechi stăpâniri
din districtul Sebeş cneziale obţinută de fiii lui Bogdan de
1404 Mâtnic din partea unor cnezi români din
districtul Comiat
Var (Mezpataka) din districtul Sebeş - posesiune adjudecată prin proces de fiii lui
1411 Bogdan de Mâtnic, pe baza vechilor acte de
proprietate
jumătate din cnezatul Prisaca (Gyepew) - posesiune obţinută de Fărcaş de Mâtnic şi fiii
1412 din districtul Sebeş săi din partea unor cnezi români din Prisaca,
alături de care o stăpânesc în devălmăşie
1424 pădurile Bothligete şi l:albados de lângă - reconfirmare regală acordată nobililor de

Caransebeş Mâtnic
jumătate din moşiile Olosag şi - moşii dăruite fiilor lui Fărcaş de Mâtnic de
1439 Dragomireşti din districtul Lugoj către familia Oloşag pentru a ob\ine protecţia
acestora
1440 moşiile Zederyes, Zlawapataka şi - noi danii regale obţinute de mai mulţi nobili
Nvalacz din districtul Caransebeş de Mâtnic
moşia Beregsăul Mare din comitalul - danie regală obtinută de nobilii Ştefan,
1463 Timiş Mihail şi Gheorghe de Mâtnic (e![re![ii)
moşiile Malomfalw, Osesthya, Zederyes, - posesiuni străvechi ale Mâtnicenilor
Măgura, Rădulenţ şi Cemota din implicate într-o înfrăţire pe moşic încheiată
1467 districtul Caransebeş între fraţii Ladislau l:ayk, Ştefan şi Sandrin de
Mâtnic şi Lado, fiul lui Mihail Armeniş
1471 pădurea Lozna din districtul Caransebeş - reconfirmare regală către aceiaşi fraţi
Ladislau, Ştefan şi Sandrin, fiii lui Dionisie
de Mâtnic
părţi din moşiile Măcicaş, Ciuta, - obţinute ca zălog de Mihail de Mâtnic din
1478 Tincova, Perlo, Spini din districtul partea văduvei lui Zaharia de Măcicaş, în
Caransebeş schimbul sumei de 20 florini aur
moşiile Măru, Uzlaszlo şi Pokolfalu din - urmaşii lui Mihail de Mâtnic se opun
1507 districtul Caransebeş înstrăinării de către Vladislav II a acestor
posesiuni ce reprezentau moştenirea lor
directă
jumătate din moşia Pokolfalu - zălogită de Petru de Mâtnic cumnatului său,
1515 George Thorrnay pentru 100 florini aur
314
Anexa 2
Propunere de tabel genealogic al familiei Mâtnic de Ohaba-Mâtnic (mijlocul sec. XIV-sec.XV)
Generaţii
I ŞTEFAN I
1352
.------------------------~--------------------------------,
I
n
nJGA do Vozoşli BOGDAN I ORPIŞA de Maciove
~
(1352-1404) (1371-1394)
IU I I
NICOLAE DIONISIE ŞTEFAN ŞTEF AN li DIONISIE I LADISLAU NICOLAE I LADISLAU jr. I PETRU I IOAN I RADU NEAGU LADISLAU DIMITRIE MIHAIL
1422 (1404-1422) (1404-1422) (1376-1422) (1387-1422) risFan:aş (1387-1406) (1387-1422) 1391 (1391-1422) 1371 d11 1394 1394 (1394-1422)
~
(1387-1411)
I
IV
BLASnJ DIONISIE O MIHAIL I ŞTEFAN III NICOLAE O BOGDAN O IOAN O FARCAŞ 11 NICOLAE MOGOŞ IOAN
1419-1440) (1440-1471+) (1412-1445) 1412 (1412-1422) (1412-1445) 1440 1440 1419 1404 1422
--------,
I
ŞTEFAN
1440
IV
I
I
MIHAILD
(1440-1467)
IOANIU
1440
PE11WU
1440
~
EMERIC
1443
LAŢCU
1443
I
r---------1
I
IOANBOGDAN
(1440-1496+)
I
1496+
I
MIHAIL FARCAŞ TATUL
1422
~ An&elllA =~
I I -------,..------·
I I
LADO I STEFAN V LADISLAU n SANDRIN I MIHAIL m GllEORGllE I

1444+ (1467-1485) Za>* (1463-1471) 1483 1463
VI
PETRU m MATIA I DOROTEA

1507 (1507-1515) (1497-1515)
7-i
ANA
1490
DIONISIE 111
1496+ I ŞTEF AN
1496
VI PETRU IV
1496
~Onq
• C rina • Gh. Thormay
ISIS+
VII ..--..__-.----.I
IOAN V ANGALEIE BARBARA Jl.1COLAE PETRU NICOLAE MIHAIL IOANVI
1515 ISIS ISIS (1497-1515) (1497-1515) 1496 1496 1496
IOAN IV MIHAIL IV BALTAZAR I LUDOVIC I BRIGIDE ELISABETA

ISIS 1515 ISIS ISIS ISIS ISIS
VI.8. Evoluţia familiei Racoviţă de Caransebeş.
Originară din districtul Sebeş, familia nobililor de Racoviţă, al cărui

nume bănuim ca derivă din cel al uneia din principalele sale posesiuni -
Racoviţa (aşezare azi dispărută, aflată în imediata vecinătate a Caranse-
beşului) - a avut o evoluţie mai puţin spectaculoasă, chiar modestă, pe
parcursul secolului al XV-lea, dacă ar fi să o comparăm cu cea a familiilor
Bizerea, Deş de Temeşel, Măcicaş sau Mâtnic. Am putea încadra această
familie într-o grupă aparte, alături de Gârlişteni sau de familia Fiat de
Armeniş, folosind ca punct de referinţă afirmarea relativ târzie a acestor
familii, ce poate fi plasată în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Această
diferentiere
' nu este determinată strict de evolutia, istorică a familiilor nobile
bănăţene, cât de cantitatea şi calitatea informaţiei documentare de care am
beneficiat. Faptul că familia nobililor de Racoviţă nu apare atestată
documentar din a doua jumătate a secolului al XIV-iea, perioadă în care
începe încadrarea cnezimii române în structurile social-juridice oficiale ale
regatului maghiar prin dobândirea actului scris de stăpânire, nu presupune
cu necesitate ideea că ea s-a constituit ca nucleu familial un secol mai târziu.
Este adevărat că documentele sunt prea puţin generoase cu această familie,
cel puţin cele de la sfărşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al
XV-lea. Lipsesc informaţii documentare semnificative legate de confirmarea
sau reconfirmarea în stăpânirile strămoşeşti, noile donaţii regale, precum şi
orice dovadă a tranziţiei de la statutul de cnezi la cel de cnezi nobili, ulterior
de nobili întăriţi prin act scris. Putem presupune că o parte din aceste
documente s-au piedut ori distrus în timpul invaziilor otomane, cum s-a
întâmplat şi în cazul altor familii; totuşi, nu posedăm nici acele documente
care solicitau, într-o asemenea situaţie, regalităţii noi acte de reconfirmare în
vechile stăpâniri.
Pe de altă parte, lipsa informaţiilor documentere ar putea fi explicată şi
de anumite condiţii obiective ce au caracterizat destinul acestei familii. Mult
mai puţin numeroasă în comparaţie cu celelalte familii ce fac obiectul
studiului nostru, între membrii săi nu s-au declanşat procese multiple şi
succesive de stăpânire, intrări sau ieşiri din indiviziune ori complicatele
situaţii legate de distribuirea moştenirii părinteşti. Or, tocmai documentele
aferente unor asemenea proceduri juridice constituie principalul temei pe
baza căruia reconstituirile genealogice ale principalelor familii nobile
bănăţene sunt posibile. Ar fi nepotrivit să afirmăm că asemenea situaţii nu
316
au existat în evoluţia familiei, numărul şi complexitatea acestora fiind mult
mai reduse, dacă ar fi să ne raportăm la schemele evolutive ale unor familii
ca Bizerea, Măcicaş sau Mâtnic.
În pofida acestor impedimente reprezentate de o mai sumară bază
documentară, profilul nobiliar al acestei familii poate fi dedus cu relativă
uşurinţă din informaţiile existente, iar evoluţia sa ca parte a feudalităţii
româneşti bănăţene se poate reconstitui prin analogie cu celelalte familii
nobile ale Banatului, chiar dacă momente esenţiale ale destinului istoric nu
au rezistat timpului. Rolul său va spori însă simţitor pe parcursul secolului
al XVI-iea, îndeosebi în perioada framântată a luptelor pentru tronul
Ungariei dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg, dar mai ales în anii
ce au urmat transformării unei mari părţi a regatului Ungariei în paşalâc. Era
perioada când membri ai acestei familii ocupă importante funcţii în
administraţia locală, dovedindu-se la înălţimea statutului lor nobiliar pe care
îl deţineau încă din secolul anterior.
Referindu-ne la posesiunile familiale ale Racoviţeştilor, din
documentele consultate a rezultat un patrimoniu funciar relativ modest, cele
aproximativ 15 moşii prezente cu consecvenţă în informaţia documentară
fiind concentrate în apropierea Caransebeşului, în depresiunea cu acelaşi
nume, şi nu putem să nu ne întrebăm dacă imediata vecinătate a întinselor
stăpâniri ale influentelor familii Bizerea (în NE), Fiat (în S), Măcicaş şi
Mâtnic (în N şi NV) nu a constituit una din cauzele ce a împiedicat familia
să îşi extindă dreptul de stăpânire în zonă. În cadrul Anexei 1 a subcapi-
tolului propunem o prezentare schematică a principalelor posesiuni ale
Racoviţeştilor, limitată desigur de sursele documentare existente.
Pentru a intra în fondul problemei, începutul secolului al XV-lea
reprezintă momentul debutului documentar al familiei nobile de Racoviţă,
debut punctat doar de participarea unor reprezentanţi ai familiei în calitate
de comitanei la punerea în posesie a membrilor familiei Măcicaş sau
Mâtnic. Astfel, au fost atestaţi Cristofor, fiul lui Petru de Racoviţă în
1428436 şi Valentin de Racoviţă în 1440437 • Desigur, asemenea informaţii
sumare nu permit nici un fel de consideraţii privitoare la începuturile acestei
familii; ele au totuşi meritul singular de a semnala existenţa ei într-o
436
437
Costin Feneşan, op. cit., p. 33.
317
perioadă mult anterioară deplinei sale afirmări social-economice şi politice,
într-un context care o plasează alături de reprezentanţi recunoscuţi ai unor
familii deja nobile bănăţene, fapt ce ne confirmă ipoteza că Racoviţeştii au
urmat acelaşi curs firesc al ascensiunii în ierarhia feudală locală urmat de
celelalte exponente ale elitei societăţii româneşti din aceasta parte a
regatului.
Anul 1448 vine să ateste statutul recunoscut, de familie nobilă, al
Racoviţeştilor prin desfăşurarea unui proces de o factură aparte, cu
semnificaţii multiple atâta vreme cât părţile în cauză au avut un statut social-
juridic sensibil diferit. Astfel, adunarea nobililor districtului Sebeş (nos,
universi nobiles de districtu Sebes), întrunită la 8 august 1448 sub
conducerea banului de Severin, Mihail de Ciorna, judecă procesul dintre
nobilii Şerban, Dumitru, Ladislau şi Ioan de Măcicaş şi Negrilă, iobagul
nobilului George de Racoviţă, pentru dreptul de stăpânire asupra "muntelui"
Selye 438 . Procesul abordează un litigiu interesant din punct de vedere al
părţilor în dispută: mai mulţi nobili împotriva unui iobag. Cu toată
deosebirea de statut social-juridic, procedura tradiţională a fost urmată
întocmai, opt nobili aleşi ca juraţi asesori depunând mărturie pe baza căreia
această cauză a fost adjudecată în favoarea nobililor de Măcicaş. Nu ne
pronunţăm asupra justeţii ce hotăra într-o cauză evident neechilibrată,
deoarece am risca să pătrundem pe tărâmul speculaţiilor. Ceea ce interesează
cu adevărat ca argumentaţie pentru discursul nostru este, în primul rând,
caracterizarea explicită a acestui George de Racoviţă ca având statutul de
nobil, statut câştigat cu siguranţă în deceniile anterioare, ca o consecinţă a
serviciilor credincioase aduse regalităţii, după exemplul concretizat
documentar al celorlalţi nobili români bănăţeni. În al doilea rând, atestarea
sa ca stăpân al iobagului Negrilă completează imaginea conturată anterior,
fiind cunoscut faptul că, alături de posesiunea asupra pământului, stăpânirea
asupra supuşilor iobagi constituie un atribut al oricărui feudal în acea
epocă439 .
Un document din anul 1453 semnalează o donaţie interesantă făcută
de Iancu de Hunedoara oraşului Caransebeş : este vorba de satul Racoviţa
438
Hurmuzaki, op. cit., p. 748, nr. 619; Vezi şi comentariul la Ioan Aurel Pop, op. cit., p.
133; Avram Andea, op. cit., p. 158.
439
Ştefan Pascu, Voievodatul ... , III, p. 55.
318
(localizat la vest de oraş, astăzi înglobat teritoriului urban), dăruit locuito-
rilor săi drept recompensă pentru serviciile acestora în lupta antiotomană440 .
Amănuntele donaţiei nu sunt cunoscute <leoarce documentul original s-a
pierdut în timp; în consecinţă, nu putem preciza dacă a fost vorba de una din
posesiunile principale ale familiei Racoviţă sau doar o aşezare omonimă.
Există totuşi posibilitatea să fie vorba de aceeaşi localitate, dacă ţinem cont
de imediata vecinătate faţă de Caransebeş a celor două aşezări presupus
diferite. Totuşi, cinci ani mai târziu, Racoviţă reapare printre stăpânirile
familiale.
Situaţia reală a familiei Racoviţă începe să se contureze în anul 1458
când, în faţa Capitlului din Arad, are loc înfrăţirea pe moşie între nobilii
Nicolae de Bizerea şi Iacob, fiul lui Iacob de Racoviţă, act de intrare în
indiviziune ce aminteşte fără îndoială de unul dintre documentele definitorii
ale vechiului lor statut cnezia1 441 . Întelegerea, încheiată după o consultare în
prealabil a rudelor şi locuitorilor satelor respective, aşa cum cerea datina
provenită din presupusa descendenţă comună a fondatorilor acelor
aşezări 442 , preciza că ambele părţi să le poată folosi şi să se bucure de ele cu
deplină putere„. din tată în fiu, din moştenitor în moştenitor „. , iar dacă
vreuna din părţi ar rămâne fără moştenitori sau fără a desemna vreunul,
443
moşiile să revină celeilalte părţi . În discuţie au intrat posesiunile
Racoviţa, cele două Zobadfalw, Stăvarcea (Stowarcha), Slatina, Var,
Horzfalwa, Alsokezyn şi Felsokezyn ale familiei Racoviţă şi Bizere, Calova,
Alsochowa, Piese, Ramna, Mal, Glimboca, Valea şi Alsofalw ale familiei
Bizerea. Interesantă este însă diferenţierea clar precizată a modalităţilor de
transmitere a dreptului de moştenire; astfel, în timp ce familia lui Nicolae de
Bizerea a acceptat înţelegerea în numele tuturor descendenţilor, atât pe linie
masculină cât şi feminină (din documentele referitoare la această familie a
rezultat că, la un moment dat, transmiterea moştenirii pe linie feminină a
fost pusă în practică), familia Racoviţă stipula doar continuitatea pe linie
masculină. Documentul în cauză continuă furnizarea acelor elemente
necesare certificării statutului nobiliar al familiei Racoviţă de Caransebeş
440
C. Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului .. „ p. 158; Petru Bona, op. cit., p. 25.
441
Ioan Drăgan, Cnezii şi nobilii români ... , p. 114.
442
Dinu C. Arion, op. cit., p. 48.
443
C. Feneşan, Documente medievale ... , p. 40-42.
319
prin situarea sa, în cadrul acestei stăpâniri devălmaşe, alături de una din cele
mai reprezentative familii nobile bănăţene din acea vreme, apropiere mai
dificil de realizat în cadrul lipsei de identitate între statutul social-juridic al
părţilor contractante. Este adevărat că, în această perioadă, se întâlnesc şi
cazuri în care nobili români stăpânesc moşii alături de cnezi români, însă
situaţia considerăm că nu poate fi suprapusă întru totul cazului în discuţie.
Comuniunea funciară între nobilii şi cnezii români lasă să transpară o
anumită inegalitate în raporturile de stăpânire asupra pământului, cnezii
români fiind cei care, din raţiuni ce ţin de conservarea unui drept de
stăpânire nerecunoscut oficial prin actul regal scris, apelează la protecţia şi
certitudinea oferită de poziţia superioară în ierarhia socială a regatului a
nobililor români, pe care îi recompensează cedându-le o parte mai mare sau
mai mică din posesiunile lor cneziale. În cazul înfrăţirii pe moşie practicată
în 1458, poziţiile de pe care se negociază par a fi echilibrate, ambele familii
implicându-se cu părţi egale şi în aceleaşi condiţii în înţelegerea oficializată
de autorităţile locale.
Apropierea dintre cele două familii a avut, pe de o parte, un motiv
obiectiv, dat de imediata vecinătate a celor două patrimonii funciare, ambele
plasate în districtul Sebeş, de-a lungul cursurilor Timişului şi Bistrei. Pe de
altă parte, înfrăţirea a fost determinată şi de scopuri subiective, ce s-au
manifestat de ambele laturi; dintr-un document ulterior se ştie că familia
Racoviţă a fost ameninţată, la un moment dat, de posibilitatea stingerii
neamului pe linie masculină, de vreme ce unicul fiu al lui Iacob de Racoviţă,
Ladislau, a fost luat rob de către otomani, în condiţii şi într-o perioadă greu
de determinat (cert este doar faptul că aceasta s-a petrecut în copilăria lui
Ladislau, probabil în jurul anului în care s-a încheiat actul de adoptiva
fratemitatem). De asemenea, nu pot fi trecute cu vederea tendinţele devenite
obişnuinţă ale nobilului Nicolae de Bizerea de a-şi spori stăpânirile propriei
familii pe seama altor nobili români ajunşi în situaţii dificile. Este
binecunoscut faptul că, 20 de ani mai devreme, el a obţinut temporar dreptul
de stăpânire asupra moşiilor unchiului său, Lado de Bizerea, acuzat de
infidelitate faţă de rege, acuzaţie pe care Pesty Frigyes o pune pe seama
aceluiaşi Nicolae de Bizerea. Doar în urma unui lung şi complicat proces de
restabilire a drepturilor strămoşeşti, Ladislau de Bizerea, fiul lui Lado şi
vărul lui Nicolae, a reuşit să recapete moşiile părinteşti, după ce a obţinut
anularea acuzaţiilor grave formulate la adresa tatălui său.
320
Toate aceste presupuneri se bazează pe un document datat la 11 mai
1485, prin care Ladislau, fiul lui Iacob de Racoviţă, scăpat din captivitatea
otomanilor după aproape 20 de ani de robie (o altă informaţie documentară
indică faptul că el a fost răscumpărat de mama sa în schimbul unei mari
sume de bani), constată că moşiile care i-ar fi revenit de drept, ca unic
descendent al tatălui său, se aflau în stăpânirea forţată a nobilului Nicolae de
Bizerea (probabil fiul celui care a contractat fraternitatea adoptivă) care, cu
siguranţă că a profitat de absenţa moştenitorului pentru a uza de dreptul său
de protimisis constituit în 1458444 . În baza acestui drept este de imaginat că
el a încercat să se opună returnării moşiilor Racoviţeştilor către Ladislau,
acesta din urmă neavând altă posibilitate decât aceea de a se adresa regelui
şi adunării nobililor din districtul Caransebeş. În consecinţă, regele Matia
Corvin ordonă comitelui de Timişoara, Pavel Chinezu, precum şi banilor de
Severin, să ţină adunare cu nobilii din district pentru a cerceta dacă este
adevărat că nobilul român Nicolae de Bizerea a ocupat pe nedrept moşiile
nobilului Ladislau de Racoviţă, este vorba de moşiile Racoviţă, Ohaba, Iaz,
Var, Zkrocz (Scoarţa?), Kzyn (Axin) şi Herzesthe 445 • Adunarea nobililor s-a
întrunit în două rânduri, în ziua tradiţională de joi, orânduită anume, în care
se desfăşurau scaunele de judecată ale districtului, prilejuri cu care nobilii
chemaţi să depună mărturie au jurat pe cruce, susţinând justeţea cauzei lui
Ladislau de Racoviţă. Drept pentru care, în zilele ce au urmat, la faţa locului
s-a procedat la excluderea din stăpânire a lui Nicolae de Bizerea şi la
repunerea în drepturile sale strămoşeşti a nobilului de Racoviţă.
Recunoscut din nou ca stăpânitor al patrimoniului familial în calitate
de nobil, statut pe care ar fi riscat să-l piardă în cazul în care nu şi-ar fi putut
recupera moştenirea funciară 446 , Ladislau de Racoviţă începe să se
manifeste ca atare, participând în anii 1492447 şi 1499448 în calitate de om al
regelui (homo regius) sau de om de mărturie la rezolvarea diferitelor litigii
judecate de adunarea districtului Caransebeş.
În anul 1504, fidel scopului său de a reconstitui patrimoniul funciar
familial, Ladislau de Racoviţă (pomenit acum cu apelativul Pribek -
444
445
446
447
C. Feneşan, op. cit, p. 50.
448
321
Pribeagul probabil, datorat fără îndoială peregrinărilor sale în timpul
captivităţii la otomani) îl cheamă în judecată înaintea banilor de Severin
(Petru de Măcicaş şi Iacob de Gârlişte) pe nobilul Gheorghe Marga, cu
scopul de a răscumpăra de la acesta părţi din moşiile părinteşti zălogite în
urmă cu 20 de ani de mama sa lui Iacob Marga în schimbul sumei de 160 de
florini aur pentru a-l răscumpăra din captivitatea otomană449 • Situaţia s-a
complicat necesitând decizia banilor de Severin, deoarece Gheorghe, fiul lui
Iacob Marga, pretextând vremurile grele, a solicitat 400 florini aur pentru a
retroceda posesiunile familiei Racoviţă. Suma cerută a părut, pe bună
dreptate, exagerată solicitantului, drept pentru care el recurge la procedura
juridică legală, supunându-se hotărârii celor doi bani ai Severinului.
Aceştia, după audierea ambelor părţi, hotărăsc următoarele: după ce
Ladislau Pribek avea să plătească suma de 160 florini aur, cei doi urmau să
stăpâneasca împreună cele două moşii până când, fie Gheorghe Marga ar fi
putut să dovedească faptul că i se cuveneau cei 400 de florini şi trebuia să îi
primească, fie s-ar fi dovedit că pretenţiile lui nu aveau nici o bază reală, în
acest caz el fiind obligat să cedeze stăpânirile posesorului de drept450 .
Deznodământul litigiului prezentat este necunoscut, lipsind documentele
care să certifice modul în care problema a fost soluţionată.
Interesant este faptul că, doar un an mai târziu, în 1505, acelaşi nobil
Ladislau de Racoviţă se implică într-un nou proces de mai mare anvergură,
care îl opune locuitorilor Caransebeşului, comunitate urbană extrem de
activă, care şi-a apărat în repetate rânduri hotarele şi stăpânirile funciare în
faţa încercărilor de uzurpare realizate de alte familii nobile bănăţene pe
parcursul perioadei în discuţie. Documentul ne informează că Ştefan Stoica,
jude şi voievod de Caransebeş (Stephanus /zthowyka, judex et waywoda de
Karansebes), împreună cu şase juraţi, cu ceilalţi cetăţeni şi cu toţi locuitorii
Caransebeşului au adeverit faptul că au judecat cu martori conflictul dintre
nobilul Ladislau de Racoviţă şi locuitorii oraşului pentru un pământ deţinut
pe nedrept de sus-numitul nobil, care-şi făcuse acolo o residentiam
specialem451 • Mai mult decât fondul problemei ne-a atras atenţia menţio
narea, la începutul secolului al XVI-iea, a calităţii de voievod deţinută de
449
Ibidem, p. 524, nr. 422. A fost vorba de moşiile Kziny şi Var.
450
451
322
judele Caransebeşului, Ştefan Stoica, o dovadă concludentă
a perenităţii
instituţiilor feudale tradiţionale româneşti, ce supravieţuiesc cadrului social-
juridic impus de regalitatea maghiară încă din secolele anterioare, pentru a
se manifesta, din timp în timp, ca o confirmare a originii etnice a purtătoru
lui, precum şi a atribuţiilor judecătoreşti şi militare aferente. Avem de-a face
cu un caz deloc singular în perimetrul Banatului, în care unii voievozi
români bănăţeni apar ca deţinând dregătorii oficiale, cum ar fi spre exemplu
cazul lui Radu/ waywoda, comitele de Cuieşti în 1370452 , sau al lui Rayn
waywoda, viceban al Severinului în 1478453 .
Revenind la evoluţia familiei Racoviţă, la începutul veacului al XVI-
lea documentele semnalează un nou caz de stăpânire în devălmăşie în care a
fost implicată familia, cu precizarea că, în 1518, a fost vorba practic de o
ieşire din indiviziune realizată prin bună înţelegere de acelaşi Ladislau de
Racoviţă şi fraţii Petru şi Nicolae de Silvaş. Potrivit informaţiei documen-
tare, înainte de 1518 cei sus-numiţi au stăpânit în condivizionalitate o curte
în Caransebeş, patru pământuri arabile (probabil în perimetrul aceleiaşi
localităţi), precum şi două locuri pentru depozitat fănul, proporţia fiind de
două treimi pentru familia Silvaş şi o treime pentru Ladislau de Racoviţă. În
1518, din anumite motive care ne scapă, cele două părţi hotărăsc să iasă din
indiviziune acceptând, în faţa judelui şi juraţilor din Caransebeş, să schimbe
anumite bunuri şi să plătească unele compensaţii băneşti. În consecinţă,
familia Silvaş a primit proprietatea din Caransebeş pe care a vândut-o
pentru 30 de florini, în timp ce Ladislau de Racoviţă a primit în schimb
pământurile arabile şi locurile pentru depozitat fănul, toate în valoare de 14
florini. De asemenea, el a mai plătit şi o compensaţie de 14 florini, egalând
astfel aproape suma rezultată din vânzarea curţii din Caransebeş, atribuită
foştilor condivizionali •
454
Ladislau Pribek de Racoviţă este pomenit pentru ultima dată

documentar în anul 1519 când, alături de nobilii Ioan Fiat şi Francisc Fiat de
Armeniş (cu care s-a înrudit prin alianţă, fiica sa Magdalena fiind soţia lui
Ioan Fiat), a fost dăruit de către regele Ludovic II cu pădurea Lozna din
districtul Caransebeş, drept recompensă pentru serviciile militare prestate de
452
Pesty Frigyes, Krasso .. „ III, p. 100.
453
Idem, A Szăreny bansag ... , III, p. 88.
454
Hurmuzaki, op. cit„ 11/3, p. 292, nr. 216; I.A.Pop, op. cit„ p. 152.
323
aceşti nobili în luptele de la frontiera regatului împotriva otomanilor455 . Se
confirmă astfel încă o dată, dacă mai era nevoie, calitatea de nobil a acestui
reprezentant al familiei Racoviţă, recunoaşterea şi răsplătirea serviciilor
militare de către regalitate dovedind faptul că personajul în cauză şi-a
exercitat cu credinţă una din îndatoririle definitorii pentru orice feudal -
serviciul militar faţă de suveranul său. De altfel, regele reacţionează în
manieră tradiţională, statuată de canoanele feudale, răsplătind fidelitatea
supuşilor săi printr-un act de donaţie ce are semnificaţia sa. Analizând
a11samblul documentelor de stăpânire acordate de regalitatea maghiară
feudalităţii române bănăţene începând cu a doua jumătate a secolului al
XIV-iea, putem aprecia că marea parte a acestora au fost reconfirmări scrise
ale unor stăpâniri strămoşeşti, prin care elita socială românească a Banatului
medieval a avut acces în rândurile nobilimii recunoscute a regatului. Mai
puţine sunt donaţiile iniţiale acordate acestor nobili români, acest fapt
decurgând din situaţia conjuncturală. Într-o primă fază, regalităţii i-a fost
suficient să plătească credincioasele slujbe ale cnezilor români bănăţeni prin
confirmarea scrisă în stăpânirile originare, constituite în secolele anterioare
şi acceptate în mod tacit de arpadieni. Cnezii români s-au limitat pentru
început la a accepta această manieră de recompensare a obligaţiilor militare
prestate constant în favoarea regalităţii, obligaţii ce se constituiau în acelaşi
timp într-o modalitate sigură de a-şi prezerva posesiunile şi statutul social-
juridic, care ar fi putut fi compromise dacă, potrivit noilor norme introduse
de Angevini, stăpânirea funciară nu ar fi fost însoţită de actul scris. Odată ce
patrimoniul funciar al familiilor nobile române bănăţene a fost recunoscut în
mod oficial de principala autoritate a regatului, încep să se semnaleze acte
de donaţie similare celui din 1519, ce vin să completeze ansamblul
stăpânirilor strămoşeşti deţinute de nobilii români.
Documentul din 1519 este relevant şi din perspectivă genealogică,
deoarece alături de principalii beneficiari ai daniei sunt atestaţi şi cei patru
fii ai lui Ladislau de Racoviţă, rezultaţi din căsătoria lui cu nobila doamnă
Caterina, şi anume : Iacob, Martin, Petru şi Ladislau. Despre primii doi fii,
Iacob egregius şi Martin Pribek nu se ştie dacă au fost căsătoriţi sau au avut
urmaşi. Cel de-al treilea fiu, Petru, a fost căsătorit cu Ana, însă se pare că
nici el nu a avut moştenitori. Cât despre Ladislau Pribek II, un document
455
Hurmuzaki, op. cit, p. 309, nr. 226.
324
din 1544 atestă faptul că a fost căsătorit cu Marta Pobora (fiica nobilului
Petru Pobora şi a Doroteei Gârlişte ), iar două documente mai târzii, datate în
anii 1572 şi 1590, sugerează ca posibili urmaşi ai cuplului pc Ioan (căsătorit
cu Dorotea Lazăr) şi pe Ana, Caterina şi Sofia (ultima avându-i ca fii pe
Matia şi Andrei), aceste descendenţe fiind însă mai degrabă ipotetice. Dintr-
un act ulterior, din 1525, se ştie că, pe lângă aceşti patru băieţi, cuplul a mai
avut şi o fiică, Magdalena, căsătorită cu Ioan Fiat de Armeniş, un membru
bine situat şi înstărit al feudalităţii bănăţene, împreună cu care a avut o fată,
Caterina.
Cei patru fii ai lui Ladislau de Racoviţă s-au distins în deceniile
următoare atât prin funcţiile ocupate în cadrul administraţiei şi jurisdicţiei
locale a Banatului, cât şi prin prestigiul de care s-au bucurat în faţa
comunităţii româneşti caransebeşene, manifestat mai ales în perioada de
cumpănă de la mijlocul secolului al XVI-iea. Spre exemplu, Iacob de
Racoviţă este atestat în 1522 ca egregius, judecându-se în faţa banului de
Severin, Ioan Wythez de Kallo, cu nobilul Nicolae de Gârlişte (de asemenea
. ) . ·456
egregzus , asupra unor posesmm .
Chiar dacă dreptul de succesiune pe linie feminină nu a fost acceptat
în cadrul familiei Racoviţă, una din nepoatele lui Ladislau de Racoviţă,
Caterina (fiica lui Ioan Fiat şi a Magdalenei Racoviţă) primeşte în 1525 de la
regele Ludovic II dreptul de moştenire masculină asupra moşiilor tatălui său
situate în districtele Caransebeş şi Mehadia, mai precis i se concede
jumătate din posesiunile Buchin, Csiresnya, Goleţ, Petroşniţa şi
Bolvaşniţa . Aceasta succesiune a fost posibilă deoarece Caterina s-a
457
constituit în unica moştenitoare a lui Ioan Fiat de Armeniş, fiind ştiut faptul
că familia tatălui său (Fiat de Armeniş) acceptase moştenirea pe linie
feminină încă de la începutul secolului al XVI-iea, în urma acţiunii lui
Ladislau Fiat de Armeniş (tatăl lui Ioan Fiat şi bunicul Caterinei), care a
solicitat şi a obţinut de la regele Vladislav II preschimbarea dreptului de
transmitere a bunurilor imobiliare şi pe linie feminină.
În 1532, alţi doi descendenţi ai lui Ladislau de Racoviţă, este vorba de
Petru şi Ladislau, se judecă pentru un pământ de arătura cu nobilul Ioan de
Măcicaş în faţa juzilor nobililor din districtul Sebeş, printre care s-a numărat
456
Ibidem, p. 407, nr. 288.
457
Ibidem, p. 508, nr. 356.
325
şi fratele lor, Martin de Racoviţă, caz mai rar întâlnit458 . Cu această ocazie
este pomenită şi Ana, soţia lui Petru de Racoviţă, amănunt fără vreo
relevanţă de substanţă, dar care a facilitat completarea tabloului genealogic
al familiei.
Doi ani mai târziu, în 1534, îi reîntâlnim pe cei trei fraţi Racoviţă
(Petru, Ladislau şi Martin) stabilind o înţelegere cu nobilul George Vrabie,
potrivit căreia nici o parte să nu o excludă pe cealaltă din stăpânirea asupra
cetăţii Bocşa (Bokcha) 459 . De altfel, în 1537, posesiunile familiei sporesc,
aceloraşi fraţi Racoviţă fiindu-le restituite de către nobila doamnă
Margareta, văduva lui Iacob de Gârlişte, părţile cuvenite din moşiile Besna
şi Pteyzom din districtul Sebeş . Tot în acelaşi an, Petru şi Ladislau de
460
Racoviţă cumpără pentru suma de 12 florini aur un fânaţ din perimetrul

Caransebeşului de la Elena Kys, văduva lui Petru Kys 461 •
Din 1544 ne parvine o nouă informaţie documentară care, aparent, nu
are legătură directă cu evoluţia nobililor Racoviţă de Caransebeş. Potrivit
documentului în cauză, opt nobili români, juraţi şi cetăţeni ai Caranse-
beşului, chemaţi ca judecători, împart moşiile nobilului decedat, Nicolae de
Gârlişte (şi anume: Bolvaşniţa, Zlatna, Copaci din districtul Caransebeş şi
Plesywa şi Teregova din districtul Mehadia) între moştenitorii săi: pe de-o
parte, văduva Eufrosina şi fiica acesteia, Ana, care primesc moşia Teregova;
pe de altă parte, Dorotea Gârlişte (sora decedatului) şi descendenţii săi (fii,
fiice şi gineri), cărora le revin moşiile Zlatna şi Copaci462 . Printre urmaşii
acesteia din urmă se numără şi Ladislau Pribek, soţul Martei Pobora (fiica
Doroteei Gârlişte ), despre care avem suficiente motive să credem că este
una şi aceeaşi persoană cu Ladislau li de Racoviţă, fiul unui alt Ladislau
care primise anterior porecla de Pribek (Pribeagul) ca urmare a captivităţii
sale la otomani, porecla transformată în timp în patronimic. De altfel, un
document din 1548 vine să întărească această supoziţie, deoarece el îi
aminteşte pe doi dintre fiii lui Ladislau I de Racoviţă (Pribeagul) purtând
acelaşi patronimic - Pribek. Este vorba atât de Ladislau II cât şi de Martin,
ambii în calitate de stăpâni ai unor iobagi solicitaţi ca martori într-un proces
458
Ibidem, 11/4, p. 28, nr. 20.
459
460
Pesty Frigyes, op. cit„ III, p. 455.
461
462
Ibidem, p. 368, nr. 217.
326
împotriva lui Gheorghe Vaida463 • Acestui Ladislau II Pribek îi va reveni în
mod separat şi o cincime din moşia Bolvaşniţa464 , precum şi satul Priscian,
ultima posesiune urmând a fi administrată până când Ana, fiica lui Nicolae
de Gârlişte se va mărita465 . Pentru a concluziona, presupunând că
interpretarea identităţii lui Ladislau Pribek este corectă, acest fapt confirmă
o dată în plus relaţiile de rudenie şi interesele comune care s-au stabilit între
diferitele familii nobile bănăţene, reamintind că o relaţie similară a fost
semnalată anterior între familiile Racoviţă şi Fiat de Armeniş.
Rolul şi influenţa pe care Racoviţeştii le-au deţinut la mijlocul
secolului al XVI-lea s-au concretizat în seria de funcţii dobândite în plan
local. Urmărind exemplul altor familii nobile române ale Banatului, îi
regăsim pe membrii acestei familii ocupând atât funcţia de comite de
Severin prin Martin de Racoviţă în 1539466 , cât şi pe cea de castelan de
Caransebeş, deţinută atât de Martin de Racoviţă în 1537467 , cât şi de fratele
său, Ladislau II de Racoviţă în 1543 468 .
Dar, poate că momentul istoric în care s-a conturat cel mai bine
personalitatea acestei familii a fost în directă legătură cu frământările care
au marcat la acea vreme destinul regatului maghiar, aflat în pragul
destrămării după înfrângerea de la Mohâcs din 1526. Luptele politice dintre
Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg au afectat şi părţile Banatului,
românii bănăţeni şovăind între cele două tabere. Se ştie bunăoară că, în
1534, nobilul Petru de Racoviţă s-a manifestat ca partizan al lui Ferdinand
de Habsburg, căruia i s-a raportat de către apropiaţii săi că acest jude
sebeşan îl va servi cu plăcere . În acelaşi timp, Zapolya a reuşit să ridice
469
din Transilvania şi ţinuturile Caransebeşului 4000 de ostaşi, iar Vaientin

Tărăk a recrutat din districtele Lugoj şi Caransebeş 1000 de călăreţi. Zece
ani mai târziu, în 1544, după transformarea celei mai mari părţi a Ungariei
în paşalâcul de la Buda ( 1541 ), în momentul în care disputa pentru
Transilvania şi Banat purtată între habsburgi şi partizanii reginei Isabela şi
463
Pesty Frigyes, op. cit„ p. 371.
464
Ibidem, p. 27.
465
Ibidem, p. 545.
466
467
Ibidem, p. 116, nr. 60.
468
Ibidem, p. 358, nr. 209; p. 361, nr. 211.
469
Patriciu Dragalina, op. cit„ p. 9.
327
ai fiului său, Ioan Sigismund (printre care s-a numărat şi Petru Petrovici,
comitele de Timişoara) nu era soluţionată, consemnăm o remarcabilă
solidarizare a comunităţii româneşti caransebeşene în jurul judelui suprem
al oraşului, nobilul Ladislau de Racoviţă. Potrivit informaţiilor documen-
tare, atitudinea dură a comitelui a declanşat nemulţumirea locuitorilor
acestui oraş, manifestată prin jurământul solemn pe care juzii, membrii
sfatului (sunt nominalizate 50 de persoane) şi ceilalţi cetăţeni ai Caranse-
beşului l-au depus în faţa judelui suprem, Ladislau de Racoviţă, căruia îi
promit sprijinul în cazul în care ar fi fost atacat de comitele de Timişoara şi
în toate problemele ce priveau liniştea şi bunăstarea oraşului, după cum la
fel se obliga şi judele suprem faţă de oraş şi de concetăţenii săi 470 .
Încrederea şi aprecierea de care s-a bucurat acest reprezentant al fami-
liei nobile Racoviţă de Caransebeş ne dă măsura reală a legăturilor trainice
care s-au perpetuat în timp la nivelul comunităţii româneşti bănăţene,
legături constituite organic între elitele sociale (nobilii români bănăţeni) şi
obştea de rând, independent de faptul că, într-un anumit moment istoric şi
din anumite raţiuni personale, unii nobili români au abandonat credinţa
strămoşească. Din acest punct de vedere, aprecieri asupra apartenenţei
confesionale a Racoviţeştilor ne este destul de greu de formulat. Singurul
temei pe baza căruia putem emite ipoteze asupra subiectului în discuţie este
onomastica practicată în cadrul familiei, de vreme ce nu avem cunoştinţă de
existenţa vreunui document care să ateste într-un fel sau altul statutul lor
confesional. Limitându-ne deci la a observa numele diferiţilor membri ai
familiei pe parcursul a mai bine de un secol, am putea remarca la o primă
vedere că multe din acestea aparţin calendarului şi onomasticii catolice.
Adrian Andrei Rusu aprecia însă într-un studiu dedicat realităţilor
confesionale din cadrul nobilimii române haţegane că aceste indicii sau
interpretări ar putea fi relative , atâta timp cât unele nume pot fi echivalate
471
fără dubiu cu variantele lor româneşti, în timp ce altele sunt întâlnite şi în

calendarul ortodox. Fără a absolutiza, în consecinţă, informaţia indirectă
furnizată de genealogia familială, înclinăm să credem că opţiunea în
favoarea catolicismului a unora din reprezentanţii familiei a fost posibilă,
chiar probabilă, încă de la începutul secolului al XV-iea, perioada debutului
470
Hurmuzaki, op. cit., p. 367, nr. 216; Vezi şi comentariile lui P. Dragalina, op. cit., p. 20.
471
Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 140.
328
documentar al Racoviţeştilor. Momentul concret precum şi cauzele care au
determinat o asemenea mutaţie religioasă nu sunt cunoscute; putem doar
presupune că acest fapt s-a petrecut concomitent cu procesul de dobândire a
statutului nobiliar, desfăşurat la cumpăna dintre secolele al XIV-lea şi al
XV-iea, şi a fost influenţat într-o oarecare măsură de diploma regală din
1366. Dacă noua angajare religioasă a fost doar formală ori s-a datorat
oportunismului social şi dorinţei de prezervare în orice condiţii şi cu orice
preţ a statutului lor social-juridic, faptul este greu de interpretat în lipsa unor
documente revelatoare. Ceea ce considerăm însă că are o reală importanţă
pentru discursul nostru istoric este modul în care membrii familiei s-au
devotat comunităţii româneşti caransebeşene în prima jumătate a veacului al
XVI-lea, maniera în care au înţeles să îi reprezinte interesele, atrăgând în
cele din urmă acea remarcabilă solidaritate comunitară din 1544, unică în
felul său în ansamblul evoluţiei familiilor nobile bănăţene. Asemenea
atitudini ne determină să plasăm, fără nici o îndoială, această familie în
rândul elitelor feudale româneşti ale Banatului medieval.
Anexa I
Principalele posesiuni ale familiei Racoviţă de Caransebeş (sec.XV-XVI)
Anul
atestării
1458 Racoviţa, cele două Zobadfalw, - moşii cuprinse în cadrul unei înfrăţiri pe moşie
Stăvarcea (Sthowarcha), Slatina, Var, între Iacob de Racoviţă şi Nicolae de Bizerea
Horefalwa, Alsokezyn şi Felsokezyn din
districtul Caransebes
1485 Racoviţa, Ohaba, Iaz, Var, Zkrocz, - moşii familiale restituite lui Ladislau, fiul lui
Kzyn, Herzesthe din districtul Iacob de Racoviţă, după ce au fost ocupate în
Caransebes mod abuziv de Nicolae de Bizerea
1519 pădurea Lozna de lângă Caransebeş - donaţie regală atribuită ca stăpânire în
indiviziune nobililor Ioan Fiat, Francisc Fiat şi
lui Ladislau de Racovită
1534 "cetatea" Bocşa - stăpânire în indiviziune la care participă nobilii
Petru, Ladislau şi Martin de Racoviţă, alături de
nobilul Geor~e Vrabie
1537 Besna şi Pteyzom din districtul - moşii restituite lui Martin, Petru şi Ladislau de
Caransebeş Racoviţă de către doamna Margareta, văduva
nobilului Iacob de Gârlişte
1544 părţi din Zlatna şi Copaci din districtul - moşii obţinute prin moştenire testamentară de
Caransebeş Ladislau Pribek şi stăpânite în indiviziune cu
rude ale sale din familiile Gârlişte şi Fiat de
Armenis
329
Anexa 2
Propunere de tabel genealogic al familiei Racoviţă din Caransebeş
(sec.XV-XVI):
PETRU I
1428
I
CRISTOFOR - - - - - - - - . IACOB I . - - - - - - - VALENTIN - - - - - - - - - . GEORGE
1428 1458 1440 1448
IACOB II
1458
I
LADISLAU PRJBEK I
( 1458 - 1519)
=Caterina
I
. 1537
MAGDALENA IACOB III MARTIN PRJBEK PETRU II LADISLAU PRJBEK II

1525 I5I9 (1519-1537) (1519-1544) (1519-1544)
=Ioan Fiat =Ana = Marta Pobora
deAnneniş (1532) 1544
IOAN ANA CATERINA SOFIA

1572 1590 1590 1590
= Dorotea
CATERINA
(1525-1537)
Lazăr
I
I
I
LADISLAU PRJBEK III MATIA ANDREI
1590 1590 1590
330
CONSIDERA TII FINALE
'
În încheierea demersului nostru istoric se impun câteva aprec1en

asupra a ceea ce fenomenul nobilimii româneşti transilvănene şi bănăţene a
reprezentat în epocă şi a modului în care el a fost perceput mai târziu în
istoriografia românească. Subiect complex, căruia i s-a acordat o mai mare
atenţie în ultimul deceniu, prezenţa acestei elite româneşti în cadrul
structurilor sociale feudale ale regatului maghiar ocupă un loc aparte,
detaşându-se printr-o anumită specificitate pe care am încercat să o punem
în lumină în cadrul lucrării de faţă. Informaţia documetară pe care ne-am
fundamentat cercetarea s-a dovedit a îmbina atât aspecte pozitive cât şi
aspecte negative care, în mod implicit, au influenţat într-un sens sau altul
rezultatul demersului nostru. Pe de-o parte, numărul relativ mare de
documente păstrate, corespunzătoare secolelor XIV-XVI, ne-a apropiat de
epoca în cauză, permiţând reconstituirea unei întregi categorii sociale
conturată ca elită a comunităţii româneşti bănăţene medievale, ale cărei
rădăcini cneziale se regăsesc în străvechea societate românească anterioară
cuceririi maghiare. Informaţia documentară a fost suficient de generoasă
pentru a reflecta aspecte ca originea cnezială, statutul social-juridic sau rolul
militar al cnezilor nobili bănăţeni, permiţând chiar identificarea a şapte
familii nobile române bănăţene, a căror evoluţie istorică şi genealogică a
putut fi parţial, dar totuşi coerent, urmărită începând cu ultimele decenii ale
secolului al XIV-lea. Pe de altă parte, aceeaşi informaţie dă prea puţine
amănunte legate de realităţile social-economice, de viaţa materială sau spiri-
tuală a acestor elite, în principal datorită faptului că asemenea probleme,
fireşti pentru acea epocă, nu au intrat în atenţia cancelariilor vremii. De
asemenea, inconsecvenţa sau inconsistenţa documentelor a devenit uneori
frustrantă, îndeosebi în cazul reconstituirilor genealogice atât de dependente
de o conturare clară a ascendenţei sau descendenţei diferiţilor membri ai
unui nucleu familial.
331
Dincolo de avantajele sau dezavantajele unei informaţii documentare,
dar şi bibliografice inegale, profilul caracteriologic al acestei elite sociale
româneşti poate fi identificat şi urmărit la nivelul Banatului de deal şi de
munte, zonă ce a permis conservarea şi perpetuarea timp mai îndelungat a
vechilor autonomii şi structuri sociale româneşti tradiţionale, cu adaptările
de rigoare faţă de noile cadre integratoare. Marele semn de întrebare ce a
confruntat istoriografia românească mai ales în ultimele două decenii a fost
în ce măsură se poate vorbi, în perimetrul Transilvaniei şi al Banatului
medieval, despre o nobime românească ce a reuşit o vreme să se
individualizeze şi să evolueze în cadrele istituţionale destul de rigide ale
feudalismului maghiar de tip occidental, fiind nevoită să reziste multiplelor
vexaţii de natură socială, politică sau confesională, cu atingere a specificului
său etnic.
Izvoarele istorice documentare atestă existenţa timpurie a unei strati-
ficări sociale a societăţii româneşti, produsă la cumpăna celor două milenii,
într-o fază anterioară pătrunderii şi cuceririi treptate de către regalitatea
maghiară a Tansilvaniei şi Banatului, stratificare rezultată în urma evoluţiei
istorice fireşti a comunităţilor româneşti în zorii feudalismului, ce au avut ca
fundament social obştea sătească liberă. Apariţia unei întregi clase de
stăpâni de pământ, definiţi ulterior ca şi cnezi, voievozi, jupani sau juzi, a
premers celor dintâi cristalizări politice ale societăţii româneşti din întreg
spaţiul carpato-danubiano-pontic, primele formaţiuni de secol IX-XI deri-
vându-şi numele din cel al elitelor sociale conducătoare şi păstrând aceleaşi
caracteristici regăsite în întreg spaţiul românesc de locuire. Această evoluţie
unitară a feudalităţii româneşti în prima etapă a existenţei sale a fost
deturnată din cadrele sale fireşti în interiorul arcului carpatic prin cucerirea
maghiară, existenţa ei urmând un curs variat faţă de cel al elitei româneşti
extracarpatice. Am stăruit mai puţin asupra evoluţiei cnezimii române
bănăţene în primnele secole ale stăpânirii maghiare, subiectul fiind suficient
abordat în scrierile istorice de ieri şi de azi, în legătură cu el formulându-se
opinii generalizate la nivelul întregii istoriografii româneşti actuale. Mult
mai disputată este însă evoluţia cnezimii române începând cu secolul al
XIV-iea, când politica reformatoare a noii dinastii angevine a impus asupra
structurilor sociale deja existente normele clasice ale dreptului feudal
occidental, cu implicaţii directe asupra feudalităţii tradiţionale româneşti ce
a supravieţuit, în structurile sale particulare, în anumite zone mai ferite ale
Transilvaniei şi Banatului. Asupra acestor realităţi sociale, politico-militare
332
şi confesionale am zăbovit în lucrarea de faţă ca un preambul al studiului
genealogic pe care l-am întreprins asupra principalelor familii nobile
române bănăţene.
Desprinderea nobilimii române bănăţene din rândul cnezimii, ca
feudalitate locală tradiţională de origine prestatală, a debutat odată cu
ultimele decenii ale veacului al XIV-iea şi prima jumătate a secolului
următor, pe fundalul profundelor mutaţii sociale şi confesionale generate de
diploma regală emisă de Ludovic I în anul 1366, ce a condiţionat nobilitatea
de existenţa actului scris şi de apartenenţa la confesiunea catolică. Din punct
de vedere documentar rezultă că statutul de feudalitate al cnezimii române a
fost acceptat în mod tacit în secolele anterioare de către prima dinastie
regală ce a ocupat tronul Ungariei. Din documente timpurii reiese faptul că
acest statut a presupus existenţa unor stăpâniri funciare româneşti ereditare,
care au avut iniţial un caracter alodial şi nu au fost rezultatul unor donaţii
regale pe seama cnezilor români, care au continuat să-şi stăpânească pămân
tul şi supuşii în baza vechilor cutume tradiţionale. De asemenea, statutul lor
privilegiat a fost întărit prin faptul că această mică feudalitate locală a
exercitat şi un alt atribut specific grupului nobiliar medieval, şi anume
serviciul militar faţă de regalitate.
Complexul context social, politico-militar şi confesional creat în a
doua jumătate a secolului al XIV-iea prin elaborarea controversatei diplome
din 1366 a determinat mutaţii semnificative la nivelul cnezimii bănăţene,
constrânsă să-şi reevalueze posibilităţile de a-şi păstra şi perpetua vechile
drepturi şi atribuţii deţinute timp de secole. Două impedimente majore au
grevat în acel moment asupra evoluţiei lor ulterioare în calitate de elită
socială: lipsa actului scris şi confesiunea ortodoxă ce le era specifică. În
favoarea lor s-a dovedit a fi complicatul moment istoric, ce a făcut ca, în
plan intern, regalitatea, tot mai primejduită de reacţiile uneori violente ale
marii nobilimi maghiare faţă de autoritatea puterii centrale, să caute
sprijinul categoriilor mici şi mijlocii ale feudalităţii statului, ce puteau fi
cointeresate în politica de centralizare şi întărire a autorităţii regale. Pe de
altă parte, în plan extern, fruntariile sudice ale regatului au fost tot mai
expuse noului pericol otoman ce venea de la sud de Dunăre, care a solicitat
din plin capacităţile militare ale Banatului şi ale apărătorilor săi tradiţionali.
În această situaţie contradictorie creată în ultimele decenii ale veacului al
XIV-iea trebuie căutate, în opinia noastră, temeiurile evoluţiei ulterioare a
feudalităţii române bănăţene, cu particularităţile inerente date de originea
333
stăpânirii lor funciare, de modul de exercitare al atribuţiilor administrative,
judecătoreşti şi militare, dar şi cu compromisurile necesitate de menţinerea
statutului social-juridic privilegiat, ce au adus atingere în primul rând
credinţei lor strămoşeşti.
Din punct de vedere documentar, originea cnezială a nobilimii române
bănăţene a putut fi argumentată cu destulă uşurinţă, trei fiind familiile
nobile a căror evoluţie şi tranziţie de la statutul de cnezi la cel de cnezi
nobili poate fi urmărită prin intermediul documentelor, în cazul celorlalte
familii analogia fiind modalitatea de a le integra unui destin istoric similar.
S-a vorbit mult despre înnobilarea unei bune părţi a cnezimii române
bănăţene, haţegane sau maramureşene, în ultimul timp insistându-se asupra
unui aspect ce poate fi cu uşurinţă dedus din conţinutul documentelor ce
formează actele lor de proprietate: toate documentele acordate cnezilor
români începând cu ultimele decenii ale secolului XIV au fost titluri de
"nouă danie", formulă ce pare a fi fost creată în mod special pentru a carac-
teriza stăpânirea românească de origine cnezială, înnobilarea însemnând în
cazul cnezilor doar oficializarea prin intermediul actului scris a unei realităţi
existente încă din secolele anterioare, moment ce a marcat sfârşitul unei
etape din evoluţia istorică a cnezimii bănăţene ca feudalitate românească de
origine prestatală, cuprinsă în noile cadre integratoare ale regatului Ungaria.
Ne-am întrebat în ce măsură modificarea statutului social-juridic a
atras după sine mutaţii de fond în structura social-economică precum şi în
conştiinţa acestei nobilimi. În această privinţă răspunsuri categorice consi-
derăm că nu pot fi formulate atâta vreme cât nu există o viziune unitară a
istoriografiei române asupra temei în cauză. Dacă ne raportăm la relaţiile
cnezilor nobili cu puterea centrală, schimbările provocate de momentul
1366 sunt mult mai vizibile, dat fiind faptul că, prin acordarea titlurilor de
"nouă danie", regalitatea a recunoscut în mod oficial dreptul străvechi de
stăpânire al cnezilor asupra cnezatelor lor, încadrându-i de drept în ierarhia
feudală a statului. Se impune însă precizarea că a fost vorba despre o
integrare individuală şi nu globală, de vreme ce nobilimea românească
transilvăneană sau bănăţeană nu a format niciodată o "stare" în nume etnic.
În ceea ce priveşte raporturile cnezilor înnobilaţi cu comunitatea româ-
nească de provenienţă, documentele nu lasă să se întrevadă modificări de
substanţă. Intraţi în posesia actelor care autentificau o stăpânire ereditară
străveche, cnezii nobili bănăţeni au continuat să reprezinte o mică
feudalitate locală integrată comunităţii de muncă şi tradiţie a Banatului
334
medieval, stăpânindu-şi pământurile în baza aceluiaşi drept cnezial (more
Keneziatus) şi îndeplinind aceleaşi obligaţii şi servicii faţă de regalitate sau
de reprezentanţii locali ai acesteia, din rândul cărora au prevalat serviciile
militare care au compensat adesea celelalte obligaţii. De asemenea, aceşti
cnezi nobili, pomeniţi mai târziu ca nobili români, s-au comportat în mediul
din care au provenit ca adevăraţi feudali, având dreptul de a percepe dări din
partea supuşilor lor, precum şi dreptul de a judeca în toate pricinile ce au
ţinut de jurisdicţia minoră. Nimic nu poate fi mai relevant pentru afirmarea
unităţii etnice a structurilor sociale româneşti bănăţene decât cuprinderea în
cadrul aceloraşi foruri de judecată atât a nobililor şi cnezilor, cât şi a
comunităţii oamenilor de rând, rezultând o serie de solidarizări instituţionale
ce au accentuat o anumită autonomie a ţinutului, după cum ele au contribuit
la soluţionarea multiplelor probleme de stăpânire ce s-au ridicat pe parcursul
timpului.
Semnificativă a fost şi participarea cnezilor şi a nobililor români
bănăţeni alături de oamenii lor la susţinerea efortului militar antiotoman,
Banatul reprezentând unul din principalele avanposturi aflate la frontiera
sudică a regatului, ce a suportat mai bine de un secol asalturile expansionis-
mului otoman, aflat în căutarea unei modalităţi de a pătrunde către centrul
Europei. Contingentele cnezilor şi nobililor bănăţeni şi-au făcut simţită
prezenţa în multe din marile campanii militare purtate de regalitatea
maghiară în vremea lui Sigismund de Luxemburg şi mai apoi a Corvineş
tilor, ele remarcându-se atât în desele ciocniri armate, cât şi la întreţinerea şi
apărarea sistemului de cetăţi care au fortificat linia Dunării şi zona
Banatului. În realitate, trebuie subliniat faptul că majoritatea confirmărilor,
donatiilor sau a numirilor în diferite functii locale nobilii români bănăteni
' ' '
le-au datorat deosebitelor contribuţii militare aduse cu consecvenţă în
apărarea regatului faţă de pericolul otoman, aceasta fiind probabil şansa lor
de a supravieţui şi evolua pe parcursul secolului al XV-iea.
Dacă dinastia angevină a pus în faţa cnezilor bănăţeni problema
menţinerii lor în stăpânirile strămoşeşti prin dobândirea actelor de confir-
mare, ea i-a determinat de asemenea să opteze în plan confesional printr-o
tenace şi asiduă propagandă catolică declanşată în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea. Este cert astăzi că procesul catolicizării unei părţi a
cnezimii nobile române nu a fost linear şi nici lipsit de controverse. Se poate
afirma, pe baza unor informaţii documentare nu foarte numeroase că unii
reprezentanţi ai feudalităţii româneşti bănăţene au ales calea catolicizării
335
atunci când interesele lor social-economice au cerut-o, mult mai neclar fiind
însă modul în care ei s-au adaptat noii confesiuni de care nu erau legaţi nici
prin tradiţie, nici prin apartenenţă etnică. Se poate presupune o anumită
atitudine echivocă ce i-ar fi caracterizat o bună bucată de vreme, în cadrul
căreia noile principii spirituale şi-au făcut loc alături de obiceiurile şi
tradiţiile ancestrale. Problema nu este simplă şi necesită încă spaţiu de
reflecţie, motiv pentru care am avansat doar câteva ipoteze care sperăm că
vor fi confirmate de cercetările ulterioare. Respingem însă, pentru secolul al
XV-iea şi începutul secolului al XVI-iea, ideea maghiarizării acestei elite
sociale româneşti ca o consecinţă imediată a procesului de catolicizare, idee
ce nu poate fi susţinută de informaţia vrerp.ii . Nu putem nega însă că în
perioada ce a urmat gravelor evenimente de la mijlocul secolului al XVI-iea
un asemenea fenomen şi-a făcut apariţia, îndeosebi în cazul acelor familii
care au reuşit să prospere, unele dintre ele (vezi familiile Măcicaş, Deş de
Temeşel) chiar dislocându-se din spaţiul de locuire bănăţean pentru a se
stabili în principatul transilvănean, moment în care distorsiunea etnică a
devenit definitivă. Totuşi, nu putem vorbi despre o atitunine unitară a
nobilimii bănăţene, constrânsă să se adapteze normelor şi mentalităţilor ce
dominau statul feudal din care au făcut parte. A fost mai degrabă vorba de o
opţiune individuală a diferitelor familii nobile, al căror interes principal a
fost acela de a prezerva, consolida şi extinde patrimoniile funciare ca
fundament al statutului lor social-juridic privilegiat.
Abordarea genealogică a destinului principalelor familii nobile bănă
ţene a suscitat o problematică diversă, de la încadrarea lor temporală până la
conturarea ansamblului stăpânirilor lor funciare sau delimitarea principa-
lelor momente ale evoluţiei lor pe parcursul a aproximativ două secole, de la
mijlocul veacului al XVI-iea şi până în jurul anului 1552, desigur în limitele
impuse de o informaţie documentară destul de inegală. Am optat pentru o
tratare monografică a traiectoriei istorice a acestor şapte familii bănăţene din
mai multe motive: în primul rând, fiind prima încercare de reflectare în
ansamblu a fenomenului nobilimii române a Banatului medieval, cu accent
asupra elementelor de genealogie familială, am intenţionat să reunim într-o
cursivitate istorică toate informaţiile documentare accesibile, din dorinţa de
a pune în relief existenţa istorică a acestui segment social important al
comunităţii bănăţene medievale. În al doilea rând, printr-o asemenea tratare
am dorit să punctăm etapele semnificative ale evoluţiei lor, de la stadiul de
cnezime, ca feudalitate străveche românească de origine prestatală, până la
336
asimilarea sa socială şi juridică cu nobilimea regatului, cu toate problemele
ridicate de asemenea mutaţii sociale şi confesionale. De asemenea, încerca-
rea de reconstituire a structurilor genealogice ale diferitelor nuclee familiale
s-a întemeiat tot pe cursivitatea istorică izvorâtă din conţinutul documente-
lor, fiind însă total dependentă de cantitatea şi calitatea informaţiei obţinute.
Ne simţim datori să facem precizarea că aceste scheme genealogice cărora
le-am acordat o atenţie deosebită şi despre care considarăm că reprezintă
una din reuşitele acestei lucrări, rămân deschise completărilor sau ajustărilor
în măsura în care îşi vor face apariţia noi informaţii care pot confirma sau
infirma diferitele filiaţii rezultate din documentaţia ce ne-a stat la dispoziţie.
În consecinţă, sperăm ca demersul nostru,' desigur perfectibil, să poată
constitui temeiul unor viitoare contribuţii finalizate prin alcătuirea unei atât
de necesare sinteze asupra elitelor sociale româneşti ale Transilvaniei şi
Banatului medieval, care să aşeze la locul cuvenit o întreagă categorie
socială ce s-a manifestat în formele sale specifice de la sfârşitul secolului al
XIV-iea şi până către jumătatea secolului al XVI-iea, din nevoia firească de
a completa câteva pagini prea puţin scrise ale istoriei evului mediu
românesc din interiorul arcului carpatic şi ţinuturile sud-vestice. Nu am
dorit să supradimensionăm o clasă socială ce, doar cu rare excepţii, a depăşit
prima treaptă a ierarhiei feudale din cadrul regatului maghiar. Dar ignorarea
existenţei sale, reflectată totuşi în atâtea documente, considerăm că a adus
destule neajunsuri conturării unei viziuni complexe şi veridice asupra
istoriei sociale a acelor ţinuturi şi vremuri.
337
LA NOBLESSE ROUMAINE DE BANAT DANS
LES XIV-eme - xvreme SIECLES (ORIGINE,
STATUT, ETUDE GENEALOGIQUE)
- Resume -
On desire que l'ouvrage ci-dessous s'avere une incursion dans

l'histoire sociale du Banat medieval ayant l'intention de mettre en evidence
et d' analyser une categorie sociale a part, ignoree ou traitee superficielle-
ment a cause de quelques raisons plus ou moins justifiables. II s'agit de la
noblesse roumaine de Banat qui a continue, pour quelque temps, Ies vieilles
traditions des knezats roumains.
On a precise que notre interet pour ce sujet a pris contour ii y a une
decennie, a I'epoque des annees d'etude a la prestigieuse universite de Cluj,
etant stimule par la ressuscitation de la recherche scientifique sur Ies elites
sociales roumaines de Transsylvanie et de Banat, commen~ant par une base
documentaire plus genereuse que l'attention accordee a cette categorie
sociale par l'historiographie roumaine de cette epoque-la.
Ă notre demarche, a laquelle on s'est attaches a cause de l'interet
suscite par la thematique qui s'est provee incitante et aussi a cause d'une
affinite personelle envers I' espace qui constitue le cadre historique et
geographique de l'ouvrage, on lui a offert un materiei documentaire et
bibliographique qu'on a pu fructifier, ainsi qu'une question qui devenait
tentante: on peut parler au niveau du Banat medieval d'une noblesse
roumaine d'origine kneziale, encadree a un moment donne du point de vue
social et juridique dans la feodalite officielle de l'etat? La reponse
affirmative est le resultat des plusieurs annees d'etude sur l'information,
principalement documentaire, completee par une bibliographie qui est
devenue de :;:>lus en plus consistente pendant la demiere decennie; c'est le
338
resultat qui est soumis a I' attention de I' opinion de speciali te par
l'ntermediaire de cet ouvrage.
Des le debut on a premierement precise que notre recherche est
fondee sur I' information documentai re contenue dans la collection
Hurmuzaki completee avec des donnees qu'on a prises de la collection
nationale Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania ou des travaux
qui contiennent aussi des documentaires Pesty Grigyes dedies au Banat de
Severin et au district du château-fort (de la citadelle de Caraş). A cette base
documentaire on a ajoute des nombreux ouvrages generaux et des etudes de
specialite, reunissant des opinions diverses, quelquefois contradictoires dur
le sujet dont a parle.
Le con tenu de I' nformation documentai re nous a permis, a cote de
l'annalyse du phenomene social de la noblesse roumaine de Banat, de
comprendre dans Ies premiers chapitres aussi, la realisation d'une ample
etude genealogique sur Ies principales familles affirmees au niveau du Banat
de Caraş, representantes de l'elite sociale roumaine de l'espace des huits
districts privilegies. Du point de vue chronologique on a limite nostre
introspection a deux siecles d'histoire commen<ţant par la moitie du x1v-eme
siecle etjusqu'a 1552 environ, epoque qui selon nous, a connue l'ascenssion
et l'affirmation de cette petite feodalite roumaine d'origine knesiale. On a
pris en calcul seulment la zone du Banat montan, territoire qui - par sa
particularite geographique, ainsi que par sa position peripherique limitrophe
de frontiere - a permis la conservation des autonomies roumaines encadrees
dans Ies realites statales du royaume hongrois qui ont offert le cadre
necessaire pour le developpement d'une elite sociale roumaine specifique et
traditionelle.
C' est vrai que I' information dont nous avons beneficie s' est averee
etre assez inegale, ainsi nous a ete possible de reconstituer Ies aspects de
l'existence de la noblesse de Banat, des aspects materialises dans la
documentation de l'epoque. De cette perspective, ce fut reativement facile
d' argumenter l' origine kneziale des nobles de Banat, leur statut social
juridique dans la region ou l'extraordinaire merite militaire en vertu duquel
ils ont soutenu leur situation privililegiee par rapport aux structures
similaires d'autres regions de la Transsylvanie. Quant a l'ambiance ou cette
noblesse a vecu, Ies elements de sa vie materielle mais spirituelle aussi,
avant tout confessionelle, Ies informations lacuneuses, quelquefois
contradictoires, nous ont deterrnines a avancer quelques hypotheses de
339
travail, dans l' espoir que Ies recherches ulterieures vont le confirmer
scientifiquement.
Sans avoir l'intention d'exagerer l'identite de cette elite sociale en lui
accordant des qualites qu'elle n'a pas eues, on refuse Ies opinions qui nient
son droit a I' existence historique. C' est evident que I' evolution de la couche
kneziale roumaine ne s' est pas arrt(tee dans Ies regions limitrophes du
royaume au milieu du x1v-eme siecle, soit qu'elle se soit degradee au milieu
de ses subordonnes, soit qu'elle se soit dissolue dans la masse de la noblesse
hongroise de I' etat. La presence des knezs du Banat, mentionnes au XIv-eme
siecle seulement comme des nobles (qulquefois mentionnes avec la
particularite ethnique nobiles Valachi) dans Ies documents de l'epoque, le
râle que ceux-ci on eu dans l'administration judiciaire et militaire au niveau
des districts roumains s'impose vigoureusement de l'information
documentaire. 11 s'agit d'une categorie sociale active et tenace qui a reussi,
parfois par compromis, a acceder dans l'hierarchie officielle en gardant en
meme temps beacoup des particularites de son origine kneziale.
On a identifie sept familles nobles du Banat d'origine kneziale dont
l'evolution historique et genealogique devient notre sujet, c'est-a-dire on
s'est propose de reconstituer comme un argumenent de plus, pour soutenir
la viabilite et la vitalite de cette categorie sociale privilegiee. On a fonde le
demarche d'un câte sur Ies dates offertes par la documentation, et de l'autre
câte par Ies fragments de genealogie familiale retrouves dans l'ouvrage de
Ioan Cavaler de Puşcariu ou dans ceux des historiens hongrois Pesty
Frigyes, Kemeny Jozsef, Nagy Ivan ou Csanki Deszo, en proposant a
I' attention des specialistes nos propres variantes qui ont dependu meme de
la precision ou I' imprecision de I' information documentai re afferantes.
C'est sur que, d'un câte l'annalyse et de l'autre câte, Ies schemas
genealogiques elabores sont perfectibles surtout en ce qui concerne Ies
descendances certes; a cause des lacunes documentaires et des pratiques
medievales qui ne comprennent pas dans le systeme de la propriete familiale
Ies descendances sur la lignage feminin qui aurait pu clarifier de certaines
relations de parente. On a trouve le traitement monographique du destin de
ces familles, on nous a semble le plus convenable pour structurer cette
demarche historique, qui s'avere etre parrni Ies priemieres, qui ont aborde
une analyse d'ensemble de la noblesse roumaine de Banat medieval,
abordage qu'on espere qu'il va stimuler l'interet d'autres recherches pour
340
constituer des syntheses bienevenues sur le phenomene social des elites
roumaines de la Transsylvanie et de Banat.
Sujet complex auquel on a accorde une attention plus grande dans la
demiere decennie, la presence de cette elite roumaine dans le cadre des
structures sociales feodales du royaume hongrois occupe une place speciale
qui se detache par une certaine particulari te qu' on a essaye de mettre en
evidence dans I' ouvrage ci-dessous. On a fondamente notre recherches sur
l'informatiom documentaire qui a combine d'une câte des aspects positifs et
de I' autre câte des aspects negatifs, aussi qui - implicitement - ont influence
dans un sens quelconque le resultat de notre demarche. D'un câte, le
nombre relativement grand des documents remontant aux characteritiques
de XIV-XVI siecles qu'on a garde, nous a rapproche de l'epoque dont on
parle, permettant la reconstitution d'une categorie sociale entierement
designee comme une elite de la communaute roumaine de Banat medieval,
dont Ies racines provinciales se retrouvent dans I' archivielle societe
roumaine anterieure a l'occupation hongroise. L'nformation documentaire
fut suffissamment genereuse pour refleter des aspects comme I' origine
provinciale, le statut social-juridique ou le râle militaire des knezs nobles de
Banat, en permettant meme l'identification des sept familles nobles
roumaines de Banat, dont l'evolution historique et genealogique qu'on pu
partiellement mais cependant coheremment suivre depuis Ies demieres
decennies du XIv-eme siecle. De I' autre câte, la meme information nous
donne trop peu de detailles concemant Ies realitees sociales-economiques, la
vie materielle ou spirituelle de ces elites, premierement pout le fait que de
tels problemes, habituellement ordinaires pour cette epoque-la, n'ont pas
attire l'attention des chancelleries de l'epoque. Aussi l'inconsequence ou
I' incostitance des documents est-elle devenue frustante parfois, speciale-
ment aux cas de reconstitions genealogiques et dependantes, d'une claire
mise en evidence de I' origine des membres differents d'un noyau familial.
Au-dela des avantages ou desavantages d'une information documen-
taire mais aussi bibliographique inegale, le profil caracterologique de cette
elite sociale roumaine on peut l'identifier et suivre au niveau de Banat de
sud, place au pied de la colline et de Banat de montagne, une region qui a
pennis la conservation et la perpetuation, pour une periode plus longue, des
vieilles autonomies et structures sociales roumaines traditionelles, avec Ies
adaptions de rigueur envers Ies nouveaux cadres integrateurs. Le grand
signe d'interrogation qui a confronte l'historiographie roumaine surtout
341
dans Ies deux dernieres decennies fut: en quelle mesure on peut parler dans
le perimetre de la Transsylvanie de de Banat medieval d'une noblesse
roumaine qui avait reussi pour un temps a s'i.'1dividualiser et a evaluer dans
Les cadres institutionnaux assez rigides de la feodalite de type hongrois
occidental, etant obligee a resister aux multiples vexations de nature
sociale-politique ou confessionelle par rapport a sa particularite ethnique.
Les sources historiques documentaires atestent l'exitence precoce
d'une stratification sociale de la societe roumaine, produite au chadauf des
deux millenaires, dans une phase anterieure a la penetration et a la conquete
graduelle de la royaute hongroise de Transsylvanie et de Banat, une
stratification resultee de I' evolution historique naturelle des communautes
roumaines a l'aube de la feodalite qui a eu comme fondement social la
collectivite rurale li bre. L' apparition d'une entiere maître de terre, definis
ulterieurement comme des princes, des vo'ievodes, des maîtres ou de maires
de village, a precede Ies premieres cristallisations politiques de la societe
roumaine de I' espace carpato-danubiano-pontique, Ies premieres formations
du IX-Xrmes siecles, en derivant leur nom de celui de l'elite sociale
dirigeante et en gardant Ies meme catacteristiques qu'on retrouve dans
l'entiere espace roumain d'habitation. Cette evolution unitaire de la
feodalite roumaine dans la premiere etape de son existence fut detourne de
ses cadres naturels a l' interieur de l' arche carpatique par la conquete
hongroise, scn existence en suivant un cours varie par rapport a celui de
I' elite roumaine extracarpatique. On a insiste plus sur I' evolution de la
principaute roumaine de Banat dans le premieres siecles de l'autorite
hongroise, le sujet etant suffisamment aborde dans Ies ouvrages historiques
de naguere et des nos jours, en ce qui le concerne se constituant des
opinions generalisees au niveau d'une entiere historiographie roumaine
actuelle. Plus disputee c'est l'evolution des knezs roumains commen\:ant par
le XIV-eme siecle, quand la politique reformatrice des nouvelles dynasties
angevines a impose sur Ies structures sociales deja existentes, Ies normes
classiques du droit feodal occidental, avec Ies implications directes sur la
feodalite traditionelle roumaine qui a survecu dans ses structures
particulieres en certaines zones plus protejees de Transsylvanie et de Banat.
Sur ces realites sociales-politiques-militaires et confessionelles on a insiste
dans I' ouvrage ci-dessous comme un preambule de I' etude genealogique
qu'on a fait sur Ies principales familles nobles roumaines de Banat.
342
La separation de la noblesse roumaine de Banat des knezs, comme
feodali te locale traditionelle d' origine prestatale, a debute par Ies dernieres
decennies du XIV-eme siecle et par la premiere moitie du siecle suivant sur le
fond des profondes mutation sociales et confessionelles, engendrees par le
diplome royale emis par Louis I en 1366, ce qui a conditionne la noblesse
de l'existence de l'acte ecrit et de l'appartenance a la confession catholique.
Du point de vue documentaire il en resuite que le statut de feodalite des
knezs roumains fur accepte tacitement dans Ies siecles anterieurs par la
premiere dynastie royale qui a occupe le trâne hongrois. Des documents
precoces il resuite que ce statut a signifie l'exitence des autorites foncieres
roumaines hereditaires qui on eu au debut un caractere alodial, n'ont pasete
Ies resultats des donnations royaux sur le compte des knezs roumains qui
ont continue a maîtriser la terre, Ies asservis en base des vieilles coutumes
traditionnelles. Leur statut privilegie fut aussi consolide par le fait que cette
petite feodalite locale a exercite aussi une autre qualite specifique au group
nobiliaire medieval et \:a veut dire le service militaire envers la royaute.
Le complexe contexte social-politique-militaire et conffessionel ere
dans la deuxieme moitie du x1v-eme siecle par I' elaboration du diplome
controverse de 1366 a determine des mutations significatives au niveau de
knezs de Banat, obliges a reevaluer ses possibilites de garder et perpetuer
leurs vieux droits et attributions qu'on a maintenus pour des siecles. Deux
obstacles majeurs ont greve dans ce moment-Ia sur leur evolution ulterieure
en qualite d'elite sociale le manque de l'acte ecrit et de la confession
orthodoxe qui leur etait specifique. En leur faveur a ete aussi le complique
moment historique, qui a fait qu'a l'interieure de la royaute, de plus en plus
menacee par Ies reactions parfois violentes de la grande noblesse hongroise
envers l' autori te de la puissance centrale, cherche l' aide des categories
petites et moyennes de la feodalite de I' etat, qui pouvaient etre cointeressees
dans la politique de centralisation et fortification de l'autorite royale.
De l'autre câte, a l'exterieur Ies limites sudiques du royaume ont ete
de plus en plus exposees au nouveau danger ottoman qui venait du sud du
Danube, qui a solicite totalement Ies capacites militaires de Banat et de ses
defenseurs traditionnels. Dans ce caz contradictoire cree pendant Ies
demieres decennies du XIv-eme siecle îl faut cercher, selon notre opinion, Ies
raisons de I' evolution ulterieure de la feodali te roumaine de Banat avec Ies
particularites de l'interieur, donnees par !'origine de leur autorite fonciere,
par la fa\:on d'exerciter leurs attributions adrninistratives, judiciaires et
343
militaires, mai aussi avec le compromis impose par le maintien de l' etat
social-juridique privilegie, qui ont eu contact premierement avec leur
croyance ancestrale.
Du point de vue documentaire, l'origine kneziale de la noblesse
roumaine de Banat a pu etre argumentee assez facillement, trois etant Ies
familles nobles dont on peut suivre l' evolution et la transition du statut des
knezs a celui des knezs nobles et on l'a fait a l'aide des documents, dans le
cas des autres familles, I' analogie etant la modali te de Ies integrer a un
destin historique similaire. On a parle beaucoup sur l'ennoblissement d'une
grande partie des knezs de Banat, de Haţeg ou de Maramureş, pendant Ies
demieres annees, insistant sur un aspect qu'on peut facilement deduire du
contenu des documents qui forment leurs actes de propriete: tous le
documents accordes aux nobles roumains, commenr;ant par Les dernieres
decennies du X!Veme siecle, ont ete des titres de nouvelles donnations,
formule qui semble etre cree specialement pour caracteriser I' autori te
roumaine d' origine kneziale, 1' ennoblissement signifiant dans le cas des
knezs seulement l'officialisation par l'acte ecrit d'une realite exitente depuis
des siecles anterieurs, moment qui a marque le fin d' une etape de
I' evolution historique des knezats de Banat, comme feodalite romaine
d'origine prestatale, contenu dans dans Ies nouveaux cadres integrateurs du
royaume hongrois.
On s'est demande en quelle mesure le changement du statut social-
juridique a attire apres soi des mutations de fond dans la stucture sociale et
economique et dans la conscience de cette noblesse. De ce point de vue on
considere qu'on ne peut pas fonnuler categoriquement des reponses,
d'autant plus qu'n ne peut pas parler d'une conception unitaire de
l'historiographie roumaine sur le sujet ci-dessous present. Si on rapporte
aux relations des knezs nobles avec le pouvoir central, Ies changements
provoques par le moment de 1366 sont sensiblement plus visibles, etant
donne le fait qu' en accordant des titres de nouvelle donnation, la royaute a
reconnu officialement le droit ancestral de possession des knezs sur leurs
knezats, en Ies encadrant justement dans I'hierarchie feodale de 1' etat.
On impose pourtant la precision qu'il s'agissait d'une integration
individuelle et pas globale, puisque la noblesse roumaine de Transsylvanie
ou de Banat n'a jamais forme un etat ayant un nom ethnique. En ce qui
concerne Ies rapports des knezs ennoblis par la communaute roumaine de
provenience, Ies documents ne laisse pas entrevoir des changements
344
substantiels. Tout cela entre dans la possession des documents qui
authentiphiaient une vieille possession herectitaire, Ies princes roumains ont
continue a representer une petite feodalite locale, integree dans la
communaute de travail et des traditions de Banat medieval, possectant leurs
terres dans la base du meme droit princier (more kneziatus) et accomplissant
toujours Ies memes obligations et services vers la royaute ou vers Ies
representants locaux, desquels ii ont prevalu des services militaires, qui ont
souvent compence Ies autres obligations militaires. En outre, ces princes
nobles mentionnes . comme nobles roumains, se sont conduits, dans
l'ambiance d'ou ils sont provenus, comme des vrais feodaux, ayant le droit
de lever des impâts de leur assujettis et aussi le droit de juger dans toutes le
controverses qui etaient liees a la petite juridiction. II n 'y a rien de plus
relevant envers l'espace qui constitue le cadre historique et geographique de
l'ouvrage, on lui a offert un materiei documentaire et bibliographique qu'on
a fructifie ainsi qu'une question qui devenait tentante: on peut parler au
niveau de Banat medieval d'une noblesse roumaine d'origine kneziale,
encadree a un moment donne du point de vue social et juridique dans la
feodali te officielle de I' etat? La reponse affirmative est le resultat des
plusieurs annees d' etude sur I' information principalement documentaire,
completee par une bibliographie qui est devenue de plus en plus consistente
pendant la demiere decennie, c'est le resultat qu'on a sumis a l'attention de
specialitee par I' intermediaire de cete ovrage.
Des le debut on precise qu' on a fonde notre recherche premierement
sur l'information documentaire de la collection Hurmuzaki, completee avec
des dates prises de la collection nationale Documenta Romaniae Historica.
Transsylvanie, ou de travaux qui contiennent aussi de documentaies de
Pesty Frigyes, dedies au Banat de Severin et au district du château-fort de la
citadelle de Caraş. A cette base documentaire on a ajoute des nombreuses
ouvrages generaux et des etudes de specialite reunissant pour affirmer
l'unite des structures sociales roumaines de Banat que l'englobation, dans
Ies memes instances de jugement, des nobles et des princes et aussi celles de
la communaute du menue peuple, resultant une serie de solidarites
institutionales qui ont accentue une certaine autonomie de la region, ainsi
qu' elles ont participe a la solution des plusieurs problemes de possession
qui se sont manifestees tout au long des annees.
Significative a ete aussi la participation des knezs et des nobles
roumains de Banat a câte de leurs assugettis a la soutenance de l' effort
345
militaire contre Ies ottomans, le Banat representant l'une des avant-portes de
la principaute, qui se trouvait a la frontiere du royaume de sud, qui a
supporte plus d' un siecle Ies assauts de I' expanssionisme ottoman, qui
cherchait une modalite de penetrer vers le centre de l'Europe.
Les contingents des princes et des nobles de Banat se sont mis en
evidence dans des grandes campagnes militaires soutenues par la royaute
hongroise pendant Sigismud de Luxemburg et puis pendant Ies Corvins, ii
se sont remarques dans Ies frequentes batailles arrnees, mais aussi a
l'entretien et a la defence du systheme de château-forts qui ont fortifie la
ligne du Danube et la region de Banat. Reellement, ii faut souligner le fait
que des nobles roumains de Banat doivent la majorite des confirrnations, des
donnations ou celles de nominations dans des differentes fonctions locales
aux exceptionelles contributions militaires, apportees avec consequence
pour la defence du royaume vers le danger ottoman, celle-ci etant probable-
ment leur chance de survivre et d'evoluer pendent le x1v·eme siecle.
Si la dynastie angevine a mis devant Ies princes de Banat le probleme
de leur mentien dans Ies vieilles possession par I' acquisition des documents
de confirrnation, elle a determine aussi a opter en plan confessionel pour
une tenace et assidue propaganda catholique, declanchee dans la deuxieme
partie du XIv-eme siecle. Aujourd'hui s'est sur que le processus de
catholisation d'une parte de la principaute noble roumaine n'a pas ete
lineaire et ii n' a pas manque de controverses. On peut dire sur des
inforrnations documentaire pas tres nombreuses, que quelques representants
de la feodalite roumaine de Banat ont choisi de devenir catholiques quand
le urs interet sociaux-economiques I' ont reclame, plus obscure, c' est la
modalite dans laquelle ils se sont adaptes a la nouvelle confession, a
laquelle ils n' etaient lies ni par tredition, ni par I' appartenace ethnique. On
peut supposer une certaine attitude equivoque qui Ies aurait caracterises
pour quelque temps, et pendant laquelle Ies nouveaux principes spirituels se
sont places a cote des habitudes et des traditions ancestrales. Le probleme
n'est pas simple et ii s'impose encore d'espace pour y reflechir, c'est
pourquoi on a avance seulement quelque hypotheses qu'on espere etre
confirmer par Ies recherches ulterieures. Mais on rejette pour le xiv-eme
siecle et le debut du xvreme siecle l'idee de la magyarisation de cette elite
sociale roumaine comme consequence immediate du processus de
catholisation, idee qu'on ne peut pas soutenir par l'inforrnation du temps.
On ne peut nier que pendant la periode qui a suivi, Ies graves evenements
346
qui ont eu lieu au milieu de xvreme siecle, ce phenomene a apparu surtout
au cas deces familles qui on reussi a prosperer, quelqu'unes d'elles (a voir
Ies famille Măcicaş, des de Temeşel) meme en dispersant de leur espace de
vivre de Banat pour s'etablir dans la principaute transsylvaine, moment ou
la distortion ethnique est devenue deffinitive. Portant on ne peut pas parler
d'une attitude unitaire de la noblesse de Banat, contrainte a s'adapater aux
normes et mentalites qui dominaient 1' etat feodal auquel ils ont appartenues.
II s'agissait plutât d'une option individuelle de differentes familles nobles,
dont I' interet principal a ete celui de preserver, consolider et elargir Ies
patrimoines foncieres comme fondement de leurs statut social-juridique
privilegie.
L'abordation genealogique du destin des principalles familles nobles
de Banat a suscite une problematique diverse, de leur encadrement
temporale jusqu' a la mise en evidence de I' ensemble de leurs possessions
foncieres ou la delimitation des principales moments de leur evolution
pendant environ deux siecles, du milieu de xiv-eme siecle et jusqu, a environ
l'annee 1552, bien sur dans Ies limites imposees par une information
documentaire assez inegale. On a opte pour une abordation monographique
de la trajectoire historique de ces sept familles de Banat pour plusieurs
raisons: premierement, etant le premier essai de refleter un ensemble du
phenomene de la noblesse roumaine de Banat medieval, mettan 1' accent sur
Ies elements de genealogie familiale, on a voulu reunir dans une coursivite
historique toutes Ies informations documentaires accessibles du desir de
mettre en evidence l'existence historique de ce segment social important de
la communaute de Banat medieval. De I' autre câte, par une pareil
abordation on a desire accentuer Ies etapes signifiantes de leurs evolution,
de l'etat, de la principaute comme feodalite ancestrale roumaine d'origine
prestatale jusqu' a cette assimilation sociale et juridique.
L'evolution des knezats roumains ne s'est pas arretee dans ces regions
limitrophes du royaume au milieu du XIv-eme siecle. La presence des knezs
nobles de Banat, mentiones au xy-eme siecle seulement comme des nobles
(noble Valachi) dans le documents de l'epoque, le râle que ceux-ci ont eu
dans l'administration, judiciaire et militaire au niveau des districts s'impose
vigoureusement de l'nformation documentaire. II s'agit d'une categorie
sociale active et tenace qui a reussi parfois par compromis, a acceder dans
l'hierarchie officielle en gardant en m((me temps beaucoup de particularites
de son origine kneziale.
347
On a identifie sept familles nobles de Banat d'origine kneziale dont
I' evolution historique et genealogique, avec la noblesse du royaume, avec
tous Ies problemes poses par de telles mutation sociales et confessionelles.
L' essai de reconstitution des structures genealogiques de differents noyaux
familiaux s'est base toujours sur la coursivite historique issue du contenu
des documents, etant pourtant totalement dependente en quantite et qualite
de I' information obtenue. On se sent oblige a faire la precision que ces
schemas genealogiques auxquels on a accorde une attention speciale et dont
on considere qu'elle represente l'une des reussites de cet ouvrage, restent
ouvertes aux completements ou aux ajustements dans la mesure que des
nouvelles informations, qui peuvent confirmer ou infirmer Ies differentes
filiations resultees de la documentation qu' on a eu a la disposition, devaient
leur aparition.
Par consequent, on espere que notre demarche - bien sur perfectible -
puisse constituer la baze des prochaines contributions qu'on va finir par
l'information d'une si necessaire synthese sur Ies elites sociales roumaines
de Transsylvanie et de Banat medieval qui a la place meritee, une entiere
categorie sociale qui s' est manifestee dans ses formes specifiques a la fin du
x1v-eme siecle et jusqu' au milieu de xvreme siecle, du besoin naturel de
completer quelque pages insuffissament ecrites sur l'histoire du moyen-âge
roumain, de I' interieur de I' arche carpatique et des region de sud-ouest. On
n'a pas voulu exagerer Ies dimensions d'une classe sociale qui seulment par
de rares exceptions a depasse la premiere marche de l'hierarchie feodale du
cadre du royaume hongrois. Mais l'omission de son existence pourtant dans
tants de documents, on considere qu' elle a apporte assez carene a la mise en
evidence d'une conception complexe et veridique sur l'histoire sociale de
ces regions et ces temps-la.
348
BLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Izvoare
Arhivele Statului, Cluj-Napoca, Documente medievale, arhiva familiei Macskasi de

Tincova.
Csanki Dezso, Magyarorszag tortenelmifoldrajza a Hunyadiak Koraban, 1-11, 1890-1894.
Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, X, Bucureşti, 1977-.
Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, I, Bucureşti, 1977.
Documente privind istoria României, C. Transilvania, I-VI, Bucureşti, 1951-1955.
Feneşan, Costin, Documente medievale bănăţene (I 440-1653 ), Timişoara, 1981.
Holban, Maria (red.), Călători străini despre Ţările Române, II, Bucureşti, 1970.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, 1/1-2, II/l-5, Bucureşti,
1887-.
Kemeny Jozsef, Repertorium Nobilitatis Transilvaniae, voi. V (colecţia Kemeny J.,
Biblioteca Academiei, Filiala Cluj-Napoca).
Kovary Laszlo, Erdely nevezetesebb csaladai, Cluj, 1854.
Lukinich E., Galdi L., Makkai L., Documenta historiam Valachorum in Hungaria
illustrantia usquen ad annum I 400 p. Christum, Budapesta, 194 l.
Malyus Elemer, Zsigmondkori okleveltar, 1-11, Budapesta, 1951-1958.
Nagy Ivan, Magyarorszag csalcidai czimerekkel es nemzedekrendi tablcikkal, VII,
Budapesta 1860.
Ortvay Tivadar, Pesty Frigyes, Temesvarmegye es Temesvarvaros tortenetehez, I,
Bratislava, 1896.
Pascu, Ştefan, Contribuţii documentare la istoria românilor în secolele XIII-XIV, Sibiu,
1944.
Pesty Frigyes, A Szoreny bansag es Szoreny varmegye tortenete. Okleveltar, III,
Budapesta, 1878.
Idem, Krasso varmegye tortenete. Okleveltar, III, Budapesta, 1883.
Popa-Lisseanu, G., Izvoarele istoriei românilor, I. Faptele ungurilor de secretarul anonim
al regelui Bela, Bucureşti, 1934; Idem, XI, Cronica pictată de la Viena,
Bucureşti, 1937.
349
Scriptores Rerum Hungaricarum, II. Legenda Sancti Gerhardi episcopi, Budapesta, 1938.
Stoica de Haţeg, Nicolae, Cronica Banatului, Timişoara, ed. 2, 1981.
Suciu, I.O., Constantinescu, R., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, l,
Timişoara, 1980.
B. Istoriografie
Achim, Viorel, Catolicismul la românii din Banat în Evul Mediu, în Revista istorică, Serie
Nouă, VII, 1996, nr. 1-2, p. 41-55.
Idem, Consideraţii asupra adunărilor judiciare reunite ale districtelor medievale din
Banat, în Revista istorică, 3, 1992, nr. 9-10, p. 917-927.
Idem, Consideraţii asupra componenţei adunărilor obşteşti ale districtului Caransebeş în
secolul XV, în Banatica, IX, 1987, p. 371-378.
Idem, Despre vechimea şi originea Banatului de Severin, în Revista istorică, 5, 1994, nr. 3-
4, p. 233-247.
Idem, Districtul Comiat. Contribuţii la geografia istorică a Banatului în evul mediu, în
Analele Banatului, Serie Nouă. Arheologie-Istorie, II, 1993, p.245-459.
Idem, La feodalite roumaine du royaume de Hongrie entre orthodoxie et catholicism. Le
cas du Banat, în Colloquia, I, 1994, nr. 2, iulie-decembrie, p. 17-29.
Idem, O instituţie românească în Banatul medieval: adunările obşteşti din districte, în
Revista de istorie, 41, 1988, nr. 2, p. 191-203.
Andea, Avram, Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică ( 1718), Reşiţa, 1996.
Idem, Obligaţiile militare ale cnezilor din Banat şi rivalitatea Ungariei cu Bulgaria şi
Imperiul otoman în secolele XIV-XV, în Banatica, XIll/2, 1995, p. 5-17.
Arion, Dinu C., Cnezii români. Contribuţii la studiul lor, Bucureşti, 1938.
Băltariu, Ion, Vechile instituţii juridice din Transilvania. Contribuţii la istoria dreptului
românesc, Aiud, 1934.
Binder, Pavel, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a
populaţiei băştinaşe, în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, VII, 1964, p. 321-
326.
Bizerea, Marius, Atestări documentare despre continuitatea existenţei unor familii
româneşti pe teritoriul Banatului, din secolele XII-XV până în prezent, în
Mehedinţi-istorie şi cultură, I, 1978, p. 33-37.
Bizerea, Marius, Rudneanu, Constantin, Consideraţiuni istorico-gorgraftce asupra
districtului autonom al Caransebeşului în evul mediu, în Studii de istorie a
Banatului, l, 1969, p. 7-22.
Bogdan, Ioan, Despre cnejii români, în Scrieri alese, ed. de G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, p.
180-206.
Boldea, Ligia, Câteva consideraţii privitoare la familia nobilă de Măcicaş (sec.XIV-XVI),
în Sargetia, 20, 1986-1987, p. 171-177.
350
Idem, Câteva opinii privitoare la originea şi evoluţia nobilimii române din Banat (sec.XIV-
XV), în Acta Musei Napocensis, XXIV-XXV, 1987-1988, p. 1119-1125.
Idem, Înnobilare şi confesiune în lumea feudală românească din Banat (sec.XIV-XVI), în
Banatica, XIIl/2, 1995, p. 27-44.
Idem, Probleme ale studiului genealogic al familiilor nobile române bănăţene, în Banatica,
XIV, 1996, p. 53-92.
Idem, Situaţia social-economică şi juridică a nobilimii române din Banat (sec.XIV-XVI), în
Banatica, XII, 1993, p. 13-24.
Bona, Petru, Biserica medievală din Caransebeş, Caransebeş, 1993.
Brătianu, Gh.I., Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în evul mediu, Bucureşti,
1996.
Ciulei, Gheorghe, Acte de zălogire din Banatul medieval, în Banatica, XII, 1993, p. 65-73.
Idem, Autonomia juridică a românilor din Banat în Evul Mediu, în Banatica, V, 1979, p.
285-290.
Idem, Procese civile judecate după "ius valachicum" în Banat, în Banatica, VI, 1981, p.
225-237.
Ciulei, Gh„ Ciulei, Gh.G„ Dreptul românesc în Banatul medieval, Reşiţa, 1997.
Cotoşman, Gh„ Districtele valahice bănăţene (Cincisute de ani de la confirmarea
autonomiei lor), în Mitropolia Banatului, VII, 1957, nr. 10-12, p. 79-119.
Idem, Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe bănăţene, în Revista Institutului
Social Banat-Crişana, XIII, 1944, p. 367-389.
Dan, Mihail P„ Armata şi arta militară a lui Iancu de Hunedoara, în Studii şi cercetări de
istorie, Cluj, VIII, 1957, nr. 1-4, p. 69-118.
Dani, Ioan, Feneşan, Costin, O listă de socoteli din Banatul secolului al XIV-iea, în
Banatica, III, 1975, p. 145-152.
Dobaşi, Alexandru, Datul oilor. Un capitol din istoria economică a românilor din
Transilvania, Bucureşti, 1937.
Dragalina, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, voi. I-II, Caransebeş, 1900-1902.
Dragomir, Silviu, Le Banat roumain, Sibiu, 1944.
Drăgan, Ioan, "Aleşii" nobilimii române din perioada 1440-1514, în Mediaevalia
Transivanica, I, nr. 1-2, 1997, p. 87-112.
Idem, Aspecte ale relaţiilor dintre români şi puterea centrală în timpul lui Matia Corvinul
( 1458-1490), în "Revista istorică, 3, 1992, nr. 9-10, p. 905-916.
Idem, Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în Nobilimea românească din
Transilvania (Az erdely roman nemesseg), Satu Mare, 1997, p. 110-130.
Idem, Nobilimea românească din Transilvania (1440-1514), Bucureşti, 2000.
Idem, Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia
română (studiu introductiv), în Nobilimea românească din Transilvania, Satu
Mare, 1997, p. 6-35.
Idem, Românii din Transilvania în lupta antiotomană în a doua jumătate a veacului al
XV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XXVII,
1985-1986,p.67-77.
351
Idem, Un căpitan român pe frontul antiotoman: Ladislau Ficior de Ciula(? - 1492), în
Acta Musei Napocensis, XXII-XXIII, 1985-1986, p. 261-266.
Idem, Un model de ascensiune socială în Transilvania voievodală: Ciulanii, în Arhiva
Genealogică, Iaşi, I (VI), 1994, nr. 1-2,p. 35-47.
Duby, Georges, Seigneurs et paysans. Hommes et structures du Moyen Age (II), Paris,
1993.
Elekes Lajos, Essai de centralisation de l'Etat hongrois dans la seconde moitie du XV
siecle, Budapesta, 1960.
Erszegi Geza, A roman nemesek az erdelyi tartomanyi gyiilesen a 13. szazad vegen? ( Egy
forrashely ertelmezesehez), în Nobilimea românească din Transilvania, Satu
Mare, 1997, p. 64-76.
Feneşan, Costin, Despre privilegiile Caransebeşului până la mijlocul secolului XVl, în
Banatica, II, 1973, p. 157-163.
Idem, Despre privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului în a doua jumătate a secolului al
XVl-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XX,
1977, p. 303-311.
Idem, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului al XIV-iea, în Banatica, V, 1979,
p. 265-275.
Idem, Familia românească Bizerea şi moşiile ei de pe Valea Pogănişului ( 1433-1447), în
Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 267-279.
Idem, Noi informaţii privind iobagimea din Banat în secolul al XIV-Zea, în Ştefan Meteş la
85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 225-229.
Idem, Stăpâni şi supuşi în comitalul Severin în timpul celei de-a doua ocupaţii
habsburgice, în Banatica, XIV, 1996, p. 149-224.
Idem, Studenţi din Banat la universităţile străine până la 1552, în Revista de istorie, 29,
1977, nr. 12, p. 1952-1956.
Feneşan-Bulgaru, Cristina, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului
Lugojului şi Caransebeşului, în Banatica, IV, 1977, p. 223-238.
Fizeşan, Victor, Românii bănăţeni şi strămoşeasca lor credinţă văzuţi prin interpretarea
izvoarelor narative referitoare la istoria secolului XI, în Mitropolia Banatului,
30, 1980, nr. IO, p. 741-746.
Fossier, Robert, La societe medievale, Paris, 1991.
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-iea, Bucureşti, 1980.
Gherghina, Petru, Expansiunea maghiară în Banat până la lupta de la Mohacs ( 1526),
Reşiţa, 1934.
Gliick, Eugen, Contribuţii cu privire la istoria părţilor arădene în epoca ducatului lui
Ahtum, în Ziridava, VI, 1976, p. 89-116.
Idem, Date noi cu privire la prezenţa cavalerilor teutoni la frontiera Banatului ( 1429-
1437), în Revista istorică, III, 1992, nr. 7-8, p. 783-792.
Grofşorean, C., Privilegiile nobilitare ale românilor din cele 8 districte valahe, în Revista
Institutului Social Banat-Crişana, XI, 1943, p. 370-372.
352
Giindisch, Konrad G., Cnezii români din Transilvania şi politica de centralizare a regelui
Sigismund de Luxemburg, în Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p.
235-237.
Idem, Siebenbiirgen und der Auffuhr von 1403 gegen Sigismund von Luxemburg, în Revue
Roumaine d'Histoire, XVI, 1976, nr. 3, p. 399-420.
Hanga, Valentin, Les institutions du droit coutumier roumain, Bucureşti, 1988.
Haţegan, Ioan, Banatul la 1478. Sinteza vieţii economice, politice şi militare a unui ţinut
într-un an de răscruce al istoriei sale, în Nobilimea românească din
Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 152-176.
Idem, Banatul şi începuturile luptei antiotomane ( 1389-1426). Rolul lui Filippo Scalari, în
Revista de istorie, 31, 1978, nr. 6, p. 1025-1039.
Idem, Banatul şi turcii otomani ( 1400-1438), în Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie-
Istorie, II, 1993, p. 260-273.
Idem, Bătălia de pe Câmpul Pâinii ( 13 oct. 1479), în Apulum, XVI, 1978, p. 261-274.
Idem, Cavalerii teutoni în Banatul Severinului ( 1429-1435), în Tibiscus, V, 1978, p.
191-196.
Idem, Cnezii români în lupta antiotomană. Cnezi bănăţeni şi hunedoreni în luptele lui
Iancu de Hunedoara. Atestări documentare (1439-1453), în Sargetia, XIV,
1979, p. 225-232.
Idem, Filippo Scalari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene, Timişoara, 1997.
Idem, O controversă istorică legată de incursiunea otomană în Banat în anul 1415, în
"Acta Musei Napocensis, XVII, 1980, p. 531-536.
Idem, Pavel Chinezu, Timişoara, 1994.
Idem, Pippo Spano şi lupta antiotomană în Banat în primele decenii ale secolului al
XV-iea, în Studii şi comunicări de etnografie-istorie. Caransebeş, II, 1977, p.
389-402.
Idem, Rezistenţa cnezilor bănăţeni faţă de politica de feudalizare în secolul al XIV-iea, în
Banatica, VIII, 1981, p. 217-223.
Histoire de la Hongrie des origines a nos jours, Budapesta , 1974.
Holban, Maria, Deposedări şi judecăţi în Banat pe vremea angevinilor (1361-1378), în
Studii şi materiale de istorie medie, V, 1962, p. 57-128.
Idem, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981.
Idem, În jurul publicării unor documente inedite, în Studii. Revistă de istorie, XVII, 1964,
nr. V, p. 765-782.
Idem, Mărturii asupra rolului cnezilor de pe marile domenii din Banat în a doua jumătate
a secolului al XIV-iea, în Studii şi materiale de istorie medie, II, 1957, p. 407-
420.
Idem, Variations historique sur le probleme des cnezes de Transylvanie, în Revue
Roumaine d'Histoire, V, 1965, p. 901-924.
Horvath, Alexandru, Consideraţii istorice şi juridice privitoare la Banatul de Severin şi
funcţia de ban al Caransebeşului şi Lugojului, în Studii şi comunicări de
etnografie-istorie, Caransebeş, III, 1979, p. 287-303.
353
Idem, Contribuţii
la delimitarea administrativă şi juridică a districtelor Sebeş şi Caran, în
Studii şi comunicări de etnografie - istorie, Caransebeş, II, 1977, p. 403-409.
Joachim, Erich, Kănig Sigismund und der deutsche Ritterorden in Ungarn ( 1429-1432), în
Mitteilungen des lnstituts fur Osterreiclzische Geschichtsforschung, XXXII,
1912.
Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940.
Istoria dreptului românesc, voi.I, Bucureşti, 1980.
Istoria României (redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban
Papacostea, Pompiliu Teodor), Bucureşti, 1998.
Lupaş, Ioan, Realităţi istorice în voievodatul Transilvaniei din secolele XII-XV/, în Anuarul
Institutului de Istorie Naţională, Cluj, VII, 1936-1938, p. 1-88.
Lupşa, Ştefan,
Biserica ortodoxă română din Ardeal şi Ungaria în secolul XV, în
Mitropolia Ardealului, 2, 1958, p. 80-92.
Idem, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929.
Madgearu, Alexandru, Contribuţii privind datarea conflictului dintre ducele bănăţean
Ahtum şi regele Ştefan 1 al Ungariei, în Banatica, XII, 1993, p. 5-13.
Malyusz Elemer, Die Zentralisationsbestrebungen Kănig Sigismundus von Ungam,
Budapesta, 1960.
Matei, Ştefan, Fortificaţiile
de pe teritoriul Banatului în lumina izvoarelor scrise, în
Banatica, V, 1979, p. 255-263.
Matei, Ştefan, Uzum, Ilie, Date noi asupra bisericii şi fortificaţiei de la llidia, în Acta
Musei Napocensis, IX, 1972, p. 555-564.
Miloia, Ioachim, Biserica medievală de la Căvăran, în Analele Banatului, III, 1930, nr. 7,
p. 31-35.
Idem, Căvăranulîn Evul Mediu, în Analele Banatului, IV, 1931, nr. 1, p. 33-55.
Minea, Ilie, Principatele române şi politica orientală a împăratului Sigismund, Bucureşti,
1919.
Idem, Vlad Dracul şi vremea sa, în Cercetări istorice, IV/I, laşi, 1928, p. 78-86.
Moga, Ion, Voievodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări istorice, în Anuarul Institutului
de Istorie Naţională, X, 1945, p. 55-148.
Motogna, Victor, Banatul Românesc în prima jumătate a veacului al XV-Zea. Epoca lui
Sigismund de Luxemburg, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII,
1944, p. 449-480.
Idem, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în evul mediu, , în Revista Institutului
Social Banat-Crişana, XI, 1943, p. 3-31.
Idem, Trecutul românilor din Banat în epoca lui Ioan Hunyadi ( 1437-1457), în Revista
Institutului Social Banat-Crişana, XIII, 1944, p. 539-576.
Munteanu, Vasile, Banatul şi Bizanţul în secolele XI-XII, în Mitropolia Banatului, XXVI,
1976, nr. 1-4, p. 223-236.
Mureşan, Camil, Iancu de Hunedoara şi vremea sa, Bucureşti, 1957.
Mureşianu, Ion B., Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976.
354
Nemoianu, Alexandru, Unele aspecte privind districtele româneşti din Banat în secolele
Xlll-XIV, în Muzeul Naţional, III, 1976, p. 265-268.
Idem, Unele aspecte privind prezenţa teutonilor în Banat ( 1429-1432), în Muzeul Naţional,
II, 1975, p. 381-386.
Nistor, Ion I., Ţara Severinului şi Banatul timişan, în Analele Academiei Române.
Memoriile secţiunii istorice, seria III, tom 27, mem. 8, 1944-1945, p. 195-230.
Olteanu, Ştefan, Un document inedit privind istoria Banatului în secolele XIII-X/V, în
Studii. Revistă de istorie, XVII, 1964, nr. 5, p. 1141-1146.
Pall, Francisc, Encore une fois sur le voyage diplomatique de Jean V Paleologue en 1365-
1366, în Revue des erudes sud-est europeennes, IX, 1971, nr. 3, p. 535-540.
Panaitescu, Petre P., Obştea ţărăneascăîn Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1964.
Papacostea, Şerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
Idem, Relaţiile internaţionale în răsăritul şi sud-estul Europei în secolele XIV-XV, în
Revista de istorie, V, 1981, p. 908-914.
Idem, Românii în secolul al XIII-iea. Între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993.
Papacostea, Victor, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1983.
Pascu, Ştefan, Răscoalele ţărăneşti în Transilvania medievală, Cluj, 1947.
Idem, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în
Studii şi cercetări de istorie, VIII, 1957, nr. 1-4, p. 25-68.
Idem, Voievodatul Transilvaniei, voi. I-IV, Cluj-Napoca, 1971-1988.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi.I, Bucureşti, 1992.
Pâclişanu, Zenovie, Dişmele românilor din Ardeal şi Ungaria înainte de 1700, în Cultura
creştină, Blaj, V, 1915, nr. 15, p. 455-461.
Idem, Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de 1500, în
Cultura creştină, IX, 1920, nr. 1-2, p. 4-34.
Idem, Quinquagesima Valachorum, în Cultura creştină, IX, 1920, nr. 3, p. 86-95.
Pesty Frigyes, A Szoreny bansag es Szoreny vannegye tortenete, 1-11, Budapesta 1877.
Idem, A Szoreny vannegyei hajdani olah keriiletek, Budapesta, 1876.
Pleşia, Dan Gr., La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et evolution, în Revue
Roumaine d'Histoire, III, 1987, p. 187-215.
Pop, Ioan Aurel, Confesiune şi "naţiune" medievală: solidarităţi româneşti în secolele XIV-
XVI, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XXVIII,
1987-1988, p. 177-187.
Idem, Datul oilor în Ţara Haţegului în veacul al XV-iea şi la începutul veacului al XVI-iea,
în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 287-294.
Idem, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluţie), în
Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 36-63.
Idem, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din
Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991.
Idem, Încercări de imixtiune în Ţara Haţegului în veacul al XV-iea, în Anuarul Institutului
de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, XXV, 1982, p. 39-52.
355
Idem, Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din
Transilvania în secolele XIV-XV, în Revista de istorie, XXXIV, 1981, nr.II, p.
2098-2I 10.
Idem, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI,
Bucureşti, I 998.
Idem, Privilegiile obţinute de români în epoca domniei lui Matia Corvinul, în Revista
istorică, II, I 99 I, nr. I I - I 2, p. 667-677.
Idem, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania,
Cluj-Napoca, I996.
Idem, Statutul cnezilor supuşi pe domeniile feudale din Transilvania în secolul al XIV-iea,
în Civilizaţie medievală şi modernă românească, Cluj-Napoca, 1985, p. I02-
115.
Idem, Structures ethniques et confessionnelles dans la Hongrie et la Transylvanie aux
Moyen Age (XI' - XIV' siecles), în Colloquia, I, 1994, nr. 2, p. 11-16.
Idem, Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale, în Mediaevalia
Transilvanica, I, nr. 1-2, 1997, p. 69-84.
Popa, Radu, Caransebeş şi districtul său românesc în secolele XIV-XVI, în Studii şi
cercetări de istorie veche şi arheologie, 40, 1989, nr. 4, p. 353-370.
Idem, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.

Idem, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-iea, Bucureşti, 1970.
Popa, Traian, Familia Mutnic, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, I944,
mai-august, p. 526-538.
Idem, Românii din Banatul medieval, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XII,
1943, noiembrie-decembrie, p. 113-149.
Popoviciu, George, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904.
Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-iea, voi. I, Bucureşti, 1967.
Puşcariu, Ioan Cavaler de, Date istorice privitoare la familiile nobile române, I-II, Sibiu,
I892.
Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Bucureşti, I992.
Răuţ, Octavian, Toponimie şi istorie bănăţeană, în Studii de limbă, literatură şi folclor,
Reşiţa, IV, 1978, p. 257-270.
Rusu, Adrian Andrei, Aspects de la Refonne panni Ies nobles du Haţeg aux XVI-eme et
XVII-eme siecles, în Colloquia, I, 1994, nr. 2, p. 61-64.
Idem, Cnezii români din Transilvania în epoca lui Iancu de Hunedoara-Cândeştii de Râu
de Mori, în Revista de istorie, 37, I 984, nr. 6, p. 556-568.
Idem, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997.
Idem, Geneza domeniilor cetăţilor din Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie, Cluj-Napoca, XXIII, I980, p. 57-76.
Idem, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999.
Idem, Nobilimea românească şi biserica în secolul al XV-iea (exemplul haţegan), în
Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. I3I-151.
356
Idem, Un fonnular al cancelariei regale din epoca lui Iancu de Hunedoara pentru nobilii
români din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XX, 1983, p. 155-171.
Idem, Viaţa religioasă a Haţegului în secolele XV-XVI. Câteva consideraţii, în Mitropolia
Banatului, XXXIII, 1988, nr. 5. p. 36-42.
Rusu, A.A., Pop, I.A., Familia nobiliară românească Arca din Ţara Haţegului (sf sec. XV-
înc. sec. XVI), în Acta Musei Napocensis, XXI, 1984, p. 211-225.
Sătmărean, Comei, Un litigiu din anul 1390 şi instituţia jurătorilor tocmelnici, în Banatica,
Vili, 1985, p. 203-21 l.
Simu, Traian, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941.
Stahl, Henri H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, voi. I, Bucureşti, 1958.
Suciu, I.O., Călătoria împăratului bizantin Ioan V Paleologu/ prin Banat, în Mitropolia
Banatului, XXVI, 1976, nr. 1-4, p. 237-240.
Idem, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977.
Idem, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Timişoara, 1980.
Şesan,Milan, Sinodalitatea ortodoxă în secolele XIII-X/V, în Mitropolia Ardealului, X,
1965, nr. 1-3, p. 50-72.
Teodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale
româneşti, Bucureşti, 1974.
Tomiciu, Nicolae, Districtele valahice privilegiate, în Revista Institutului Social Banat-
Crişana, X, 1942, septembrie-decembrie, p. 595-606.
Ţeicu,Dumitru, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996.
Idem, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998.
Idem, Necropolele medievale româneşti din Banat în lumina cerectărilor arheologice, în
Mitropolia Banatului, XXXII, 1982, nr. 46, p. 264-277.
Ţigău, Dragoş-Lucian, Familia Bizerea-Găman în secolele XV-XVII, în Banatica, 15/2,
1999, p. 31-61.
Idem, Familia Fiat de Armeniş în secolele XV-XVII, în Banatica, XIV, 1996, p. 21-51.
Vinulescu, Gheorghe, Privilegiile românilor din cele opt districte bănăţene, în Fraţilor
Alexandru şi Ion I. Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani,Bucureşti, 1936,
p. 869-876.
Vuia, Iuliu, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Timişoara, 1929.
Zamfirescu, Dan, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice,
Bucureşti, 1992.
357
INDICE
de persoane şi localităţi*
Achim, Viorel, istoric: 141. 148.

Agriş, loc. : 15, 42.
Ahtum, vv. în Banat : 10, 93, 94, 136.
Alba Iulia, capitlu: 31, 289, 292, 297, 298, 312.
Albert, rege al Ungariei : 55, 66, 116, 175, 176, 178, 197, 258, 261, 303, 304,
Albu, nob. -Ioan, Nicolae: 75, 184.
Alkotesth, loc. : 179, 319.
Alma/a, v. Măru.
Alsoachowa, loc.: 179, 319.
Alsofalw, loc.: 179, 319.
Alsohideg, loc.: 197.
Ambrozie, diac. de Merenye : 182.
Ana Peica, s.I. Nicolae III Fiat : 207.
Andrei, onom. , -al II-iea, rege al Ungariei : 12, 26, 98, 137; -al III lea, rege al Ungariei :
98, 99; -de Calova, nob. : 187 ; -Dan, nob. : 227; -Pleşca de Comiat, nob.: 182; -
Stan, nob.: 260; -Waralyay,jude nobiliar: 181.
Angevini, v. Anjou.
Anjou, dinastie regală în Ungaria: 13, 28, 36, 46, 89, 99, 104, 105, 106.
Ankara, oraş în Turcia: 114.
Antonio Possevino, iezuit: 155, 216.
Apadia, loc.: 174, 176, 182.
Arad, capitlu: 32, 42, 49, 80, 86, 152, 175, 179, 182, 185, 188, 211, 214, 218, 234, 240,
255,257,258,278,300,303,304,306.
Arca, fam. nob. din Haţeg : 196.
Arian, Dinu C., istoric al dreptului : 29, 288.
Armeniş, (de Sus, de Jos), loc. : 225, 226, 234, 240, 242.
Arpadieni, dinastie regală din Ungaria: 13.
Asăneşti, dinastie vlaho-bulgară: 95.
Axin (de Sus, de Jos), loc.: 179, 180, 319, 321.
• Prescurtările folosite în indice sunt : cnez - cn.; familie -fam.; fiul lui, fiica lui -f.I.; iobag
-iob.; localitate -loc.; nobil -nob.; onomasticon --onom.; soţul lui, soţia lui -s.I.; vezi
-v.; voievod -vv ..
359
B
Bach, v. Baciu.
Baciu, cn. : 15.
Baiazid, sultan : 110, 298.
Baie, nob. : 144.
Bakoczi, fam. nob. , -Ana, s.I. Ioan Simion : 242; -Caterina, s.I. Gh. Gârlişte : 242; -
Francisc, s.I. Ana Fiat: 237, 238, 240, 275, 276; -Ladislau, f.I. Francisc: 233,
236.
Bakrand, loc. : 15.
Balint de Macedonia, nob. : 152.
Barchay, nob., -Acaţiu, s.I. Caterina Fiat: 237; -Andrei, s.I. Eufrosina Gârlişte: 214.
Barcsai Acaţiu, principe al Transilvaniei: 125.
Barthafalwa, loc. : 198.
Barthe/emy d'Auvergne, vicar franciscan : 142.
Basarab /, domn al Ţării Româneşti : I 06.
Bathory, fam princiară, -Cristofor : 241, 242; -Sigismund : 220; -Ştefan : 219.
Bălaşnica, loc.: 107, 144.
Bârzava, cetate : 97.
Bela, -rege al Ungariei :IO; -al IV-iea, rege al Ungariei: 14, 16, 57, 96, 137, 163, 207, 290.
Beletin, loc. : 216.
Belgrad, loc. : 75, 311.
Benedict de Buchin, nob. : 274.
Bergsăul Mare, loc. : 60, 66, 175, 306.
Berzasca, loc. : 117.
Besna, loc. :214, 326.
Beşanu de Belinţ, fam. nob. : 75.
Bizere, loc.: 165, 172, 179, 182, 319.
Bizerea de Caransebeş, fam. nob.: 20, 54, 68 (tabel), 77, 113, 121, 159, 160, 161, 163,
165, 167, 168, 170, 171, 172, 175-182, 185, 187, 191, 193, 195, 200, 203, 204,
228, 229, 237, 247, 257, 284, 306, 316, 317, 319; -Cristina, f.I. Nicolae II: 75,
184; -Elena, s.I. Nicolae II : 75, 183, 184; -Gaşpar, f.I. Nicolae I : 176; -George,
f.I. Nicolae I: 176; -Grigore, canonic al Capitlului din Arad: 152, 188; -Iacob I,
f.I. Petru I :54, 113, 173; -Iacob II, f.I. Laţcu : 176; -Ioan I, f.I. Ladislau I : 173,
180; -Ioan II, f.I. Nicolae I : 73, 81, 176, 182, 185, 186; -Ioan III, f.I. Ladislau V :
63, 311; -Ladislau I, f.I. Pete : 173 ; -Ladislau II Laheci, f.I. Ladislau I : 173, 176;
-Ladislau III, f.I. Lado: 65, 166, 173-176, 180, 181, 183, 320; -Ladislau IV, f.I.
Ioan I : 173, 176, 178; -Ladislau V, f.I. Ladislau III : 176; -Lado, f.I. Pete: 54, 64,
69, 113, 114, 147, 173, 174, 175, 178, 180, 320; -Laţcu, f.I. Ioan I: 174, 176; -
Nicolae I, f.I. Ladislau II: 48, 54, 55, 64, 69, 71, 72, 82, 113, 117, 118, 151, 167,
170, 173, 174, 176,-180, 183, 187, 188, 198, 210, 227, 26, 319, 320, 321; -
Nicolae II, f.I. Nicolae I: 73, 75, 180, 182, 185; -Pete: 173; -Petru I „Viteazul",
f.I. Ladislau I: 173, 176, 187; -Petru II, f.I. Petru I: 173, 175; -Petru III, f.I.
Nicolae I : 176.
360
Blasiu, onom. , cnez : 195; - de Plugoviţa, viceban de Severin : 272.
Bocoşniţa, loc. : 219, 229, 267; fam. nob. : 216; -Ioan, nob. : 273; -Pavel, jude: 311.
Bocşa, cetate : 56, 97, 326.
Bocşan, Nicolae, istoric : 7.
Bodugazunfalva, loc. : 42.
Bogdan,nob.: 144
Bogdan, Ioan, istoric : 18, 30.
Bokcha, v. Bocşa.
Bolvaşniţa (de Sus, de Jos), loc.: 64, 176, 186, 215, 220, 231, 234, 238, 268, 325, 326,
327.
Bona, Petru, istoric: 154, 173.
Bran, castel: 118, 178, 187.
Bratu, cn. : 42.
Buchin, loc.: 231, 234, 238, 325.
Buda, oraş in Ungaria: 121, 139, 327.
c
Calixt lll, papă: 149, 150.
Ca/ova (de Sus, de Jos), loc.: 165, 174, 176, 179, 182, 187, 233, 239, 276, 319.
Caran, târg : 256, 293, 294, 295, 296; cetate : 299.
Caransebeş, oraş: 36, 48, 50, 54, 55, 60, 76, 79, 80, 84, 85, 86, 89, 90, 97, 100, 113, 121,
142, 143, 149, 154, 155, 163, 169, 172, 177, 178, 179, 181, 198, 210, 212, 214,
227,232,234,241,251,256,264,273,274,275,282,284,292,296,312,316-
319, 322, 323, 326; cetate: 78, 97, 177, 203, 211, 217, 220, 275, 279, 310.
Caraş, cetate: 5, 41.
Caraşova, cetate: 97.
Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei: 106, i93.
Călugăreni, Joc. : 185,; fam. nob., -Bogdan, -Gavrea, f.I. Bogdan : 73, 185.
Căvăran, loc. : 153, 154.
Cândea de Râu de Mori, fam.nob. din Haţeg : 193, 196, 231.
Cebniac, Joc. :210, 216, 217, 219, 220.
Cenad, capitlu: 49, 176, 182, 197, 302, 304.
Cermenica, loc. : 235.
Cerna, loc. : 197.
Cerneţ, loc.: 229, 231, 238, 267, 268, 325.
Cernica, loc.: 227.
Cernota, loc, : 229, 311.
Chep de Gherteniş, fam. nob., -Andrei, -Balgar, f.l.Andrei; -Iacob, vicecomite de Caraş :
42.
Cheri, cetate: 146, 147.
Ciorna, fam. nob. : 59, 177-179, 197; -Blasiu, f.I. Stoian : 82, 113, 117, 177, 178; -Mihail,
f.I. Stoian, ban de Severin: 43, 48, 55, 80, 113, 117, 177, 178, 198, 210, 227, 261,
263, 299, 318; -Nicolae, f.I. Mihail: 178; -Stoian: 82, 177.
361
Ciuca, cn. : 112.
Ciula, fam. nob. Din Haţeg : 196, 23 1.
Ciulanii, v. Ciula.
Ciuta, loc.: 254, 255, 258, 268, 269, 307.
Constantinopol, loc : 118, 137, 150.
Copaci, loc.: 212, 213, 215, 217, 218, 241, 326.
Corvineşti, fam. nob. şi regală: 18, 62, 115, 122, 148, 263, 270, 335 (v. şi Iancu de
Hunedoara, Ioan de Hunedoara, Matia Corvin, Ioan Corvin).
Cracovia, oraş în Polonia : 152, 199.
Criva, loc. 197, 231, 234.
Crivina, loc.: 33, 192, 197.
Cruşovăţ, loc. : 197, 220.
Cstiki, nob., -Mihail, cancelar al Ungariei: 63, 186, 311; -Nicolae, vv. al Transilvaniei: 84,
110.
Cstinki Dezso, istoric : 6.
Cserenyes, v. Cemeţ.
Cuieşd, loc. : 198.
Cuieşti, cetate: 97, 147.
Cuvin, cetate: 93, 97, 147, 294.
Dalei, loc. : 240.

Dan, -l, domn al Ţării Româneşti : 33, 66, I 08, I 09, 192; -al II-iea, domn al Ţării
Româneşti: 64, 112, 115, 147, 174; fam. nob. -Dumitru, f.I. Ladislau, -Ladislau:
42; -cn. : 108.
Danciu de Macedonia, fam. cn. nob. : 110.
Dănileşti, loc. : 174.
Delineşti, loc. : 176.
Densuş, nob., -Alexandru, -Muşina: 82, 117, 177.
Deş de Temese/, fam. nob.: 20, 33, 35, 61, 66, 68 (tabel), 71, 80, 84, 100, 101, 109, 113,
118, 121, 160, 161, 162, 165, 167, 170-172, 186, 191-198, 200, 225, 228, 230,
249, 257, 282, 302, 306, 316, 336; -Andrei, f.I. Hălmeag: 194; -Cristofor, f.I. Deş
I: 87, 192; -Deş I (Dees), cn. : 20, 87, 109, 191-196; -Deş II, f.I. Petru I: 116,
118, 194, 197; -Francisc, preot, f.I. Ioan : 199; ,,Halya" (Ilie?), f.I. Deş I : 194,
196; -Hălmeag, f.I. Deş I : 87, 192, 194; -Ioan, f.I. Deş II : 199; -Ladislau I, f.I.
Hălmeag: 194; -Ladislau II, f.I. Petru I : 116, 118, 194, 197; -Mihail I, f.I. DEŞI :
87, 192, 193, 197; -Mihail II, f.I. ,,Halya": 194, 196; -Mihail III, f.I. Deş II: 198,
213; -Petru I, f.I. Deş I: 87, 112, 192-194, 302; -Petru II, f.I. Mihail I: 197; -Petru
III, f.I. ,,Halya": 194, 196; -Petru IV, comite de Maramureş: 60, 170, 185, 198,
199; -Petru, diac: 199.
Dej de lclod, fam. nob.: 61, 199.
362
Deva, cetate: 15.
Dimitrie, onom. , cn. : 300; -nob. : 144; -Luca de Lugoj : 60, 274.
Dionisie, onom. , -vv. al Transilvaniei : l 00; -de Almăj, nob. : 115; -f.l. Ciucă, cn. : 112; -
f.l. Matei, cn. : 178.
Dobre, cn. : 194.
Dobregoste (de Sus, de Jos), loc. : 71, 258, 261, 262, 265, 268, 298, 299.
Dobrotă, cn. : 41; fam. nob. : 63.
Dolheşti, fam. nob. din Maramureş : 231.
Dominic, cn. : 15.
Donth, comite : 106.
Drăgfieştii, fam. nob. din Maramureş : 196, 231.
Dragomir, cn. : 195.
Dragomireşti, loc. : 71, 304.
Dragotenfalwa, v. Drăgoteşti.
Dragul, viceban de Caransebeş : 181.
Dranko, castru: 48, 55, 97, 178, 198, 210, 227.
Drăgan, Ioan, istoric: 7, 24, 159, 282, 288, 306.
Drăgoteşti, loc. : 265, 268.
Drencova, cetate : 178.
E
Edroiu, Nicolae, istoric : 7.
Eftimie Murgu, v. Rudăria.
Egrus, v. Agriş.
Elisabeta, regină a Ungariei : 293, 295, 304.
Emeric, onom„ -Balassa de Giannata, nob. : 274; -Laţcovici, iob. : 45; -de Remetea, nob. :
115.
Engel Pal, istoric : 31.
Eormenyes, v. Anneniş.
Eşelniţa, loc. : 21 l.
Eugen IV, papă. 147.
Ezeriş, loc. : 60, 274.
Feneşan, Costin, istoric : 158, 159, 173, 193, 204.

Feneşul (de Sus, de.Jos), loc. : 66, 243, 235, 240, 242.
Ferdinand de Habsburg, împărat: 124, 125, 216, 317, 327.
Ferrara, oraş in Italia: 121, 142, 278.
Fiat de Armeniş, fam. nob.: 20, 55, 68, 72, 124, 152, 153, 156, 158, 160, 161, 163, 165,
167-171, 191, 200, 203, 224, 225, 227-238, 240-243, 245 (tabel), 247, 266, 272,
284, 307, 312, 316, 317, 325, 327; -Ana, f.l. Baltazar: 217, 219, 232, 234, 237-
242, 275, 276; -Andrei: 226; -Baltazar, f.l. Francisc I: 207, 215, 217, 238, 241; -
363
Bogdan : 226; -Caterina I, f.I. Ladislau I : 234, 237, 239, 276; -Caterina II, f.l. Ioan
I: 78, 207, 325, 237-239; - Elena, s.l. Ladislau I: 55, 80, 234; -Elisabeta I, f.I.
Ladislau I: 234, 237; -Fiat: 179, 226, 227, 230, 259, 260; -Francisc, f.I. Ludovic
I, castelan de Caransebeş: 60, 65, 78, 124, 170, 207, 215, 236-242, 274, 276, 323;
-Francisc II, f.I. Ioan II: 241; -Gaşpar, f.l. Francisc I: 207, 215, 238, 239, 241; -
Iacob, f.l. Ioan II: 241; -Ioan, f.l. Bogdan: 226; -Ioan I, f.l. Ladislau I: 60, 78,
124, 234, 236, 238, 239, 276, 323, 325; -Ioan II, f.l. Francisc I: 207, 215, 232,
233, 238-242, 275, 276,; -Ladislau I, f.l.Fiat : 55, 60, 65, 66, 69, 72, 78, 79, 80,
166-168, 226-239, 241, 266-268, 275, 276, 325; -Ladislau II, f.l. Ioan II: 241; -
Lado, f.l. Mihail : 71, 229, 306; -Ludovic I, f.I. Fiat: 60, 65, 69, 72, 78, 122, 166,
226-234, 236-238, 241, 266-268, 274-276; -Ludovic II, f.I. Ioan II: 241; -
Magdalena, f.l. Francisc I: 207, 215, 238, 241; -Mihail. 229, 230, 306, -Nicolae,
f.l. Ioan II: 241; -Sigismund, f.I. Ludovic II: 242; -Ştefan: 246.
Filip, onom., -Halgas de Zorlenţ, nob. :184; -de Korogh, comite de Timiş şi Sebeş: 300; -
f.l. Ladislau, cn. : 178.
Filipopol, oraş : 197.
Filippo Scalari, v. Pippo Spano.
Floca, nob., -Dionisie, jude : 239; -Ioan, castelan de Caransebeş : 238; -Ladislau, jude : 90.
Florea, fam. nob., -Ioan, s.l. Ana Nocea, -Nicolae, f.l. Ioan : 240.
Florenţa, oraş în Italia: 121, 142, 147, 148, 243, 278.
Francisc, onom„ -diac. de Czykowasarhel: 182; -de Harazty, ban de Severin: 79.
Frank de Szecseny, vv. al Transilvaniei: 193.
Frătuţ, ţăran . 187.
Gara, fam. nob., -Hedwiga, s.l. Ioan . 61; -Nicolae, ban de Macsva . 108, 110.
Garai, nob. : 108.
Gaşpar, Bezerey, nob. : 55, 274.
Găman de Bizerea., fam. nob.124, 165, 180, 186, 187, 311; -Andrei, f.I. George, castelan
de Caransebeş: 86, 170, 182, 183, 185, 187, 214, 275; -Caterina, f.l. George Ş
185; -Dorotea, s.l. George: 75, 184, 185; -Francisc: 186, 187; -George, f.l.
Ladislau: 43, 69, 73, 75, 76, 81, 167, 176, 180-185, 187, 199, 272, 273; -
Gheorghe: 186, 187; -Ioan, f.l. George: 182, 183, 185, 186; -Ladislau: 180; -
Ladislau, f.l. George: 170, 186, 187; -Mihail: 246; -Nicolae f.l. George: 170,
182, 183, 185, 187, 239; -Nicolae: 246; -Petru: 186, 187.
Găvoşdia, loc.: 86, 187, 214.
Gârlişte, loc. : 204, 210, 211, 217.
Gârlişte de Rudăria, fam.nob.: 16, 20, 32, 68, 70, 77, 78, 124, 151, 160, 161, 165, 167,
169-171, 191, 200, 203-205, 208, 209, 211, 215-218, 220, 221, 223 (tabel), 238,
241, 272, 284, 287, 290, 312, 316; -Ana, f.I. Nicolae I: 77, 206, 214, 215, 218,
241, 326, 327; -Blasiu: 179, 205, 210; -Caterina, f.l. Iacob: 206, 207, 215, 217; -
Chiriac (Kyryak) Mihail, fr.l. Iacob. 32, 205, 211; -Dorotea, f.l. Iacob: 77, 206,
207, 214, 215, 217, 238, 240, 241, 325, 326; -Elisabeta, f.l. Gabriel: 207, 219; -
364
Emeric, f.l. Iacob: 206, 213; -Eufrosina, s.I. Nicolae I: 77, 214, 215, 326; -
Gabriel, castelan de Caransebeş: 170, 206, 207, 211-213, 215-218, 220; -
Gheorghe I, f.I. Iacob: 124, 206, 212. 213; -Gheorghe II, f.I. Gabriel: 207, 218,
219, 220, 242; -Iacob, ban: 96, 207, 208; -Iacob, cn.: 16, 96, 97, 163, 170, 183,
205-207, 211-213, 215-219, 270, 273, 322, 326; -Ioan, f.I. Gheorghe II: 207, 220;
-Ladislau, f.I. Sebastian: 205, 210, 218; -Margareta, s.1. Iacob: 206, 214, 326; -
Nicolae: 205, 210; -Nicolae I, f.l. Iacob, ban de Severin: 77, 86, 170, 187, 206,
211-215, 217, 218, 241, 325, 326, 327; -Nicolae II, f.I. Gheorghe II: 207, 220; -
Petru, f.I. Gabriel: 207, 218, 219, 220; -Sara, f.I. Nicolae I: 77, 206, 214, 215,
217, 218, 241; -Sebastian: 205, 210; -Ştefan I, f.I. Sebastian: 205, 210; -Ştefan II,
fr.I. Iacob : 32, 205, 206, 211, 216, 218; -Ştefan III, f.I. Petru : 207, 220.
Gedefalva, loc. : 198.
George, onom., -Sugar, nob. : 79; -Vrabie, nob. : 56, 326.
Gheorghe de Wlpar, jude nobiliar: 185, 273.
Gino, loc. : 234.
Glad, vv. în Banat: 10, 93.
Glimboca, loc.: 165, 174, 176, 179, 182, 183, 185, 319.
Go/eţ, loc.: 229, 234, 238, 267, 325.
Golubăţ, cetate: 54, 74, 88, 113, 146, 173, 194, 228, 253, 257, 263.
Goruia, loc. : 42.
Grădiştea, loc. : 227, 235.
Grigore, onom., -al IX-iea papă: 142, 143; -primar al Caransebeşului: 295; -Pesthyeny,
jude al Curiei regale: 241; -de Silysio, călugăr minorit: 15, 312.
Gureni, cetate: 62, 97, 112.
Gyepew, Gepii, v. Prisaca
Gy6ni M., istoric : 136.
Gywrow, loc.: 229, 234, 240.
Gywryczka, v. Giuriţă ioan.
H
Henzerova, loc. 176, 182, 186.
Hernyek, loc. : 211.
Herzesthe, loc .. 180, 321.
Himfy de Remetea, fam.nob.: 41, 42; -Benedict, ban de Severin, comite de Timiş: 42, 100,
133, 140, 144; -Frank: 42; -Laurenţiu: 15; -Nicolae: 43, 77; -Petru: 41, 42; -
Ştefan, f.I. Petru : 41, 42.
Holban, Maria, istoric: 53, 132, 144, 289.
Horom, cetate : 93, 97.
Horvath, nob. : 108.
Horzfalwa, loc.: 179, 319.
Hunedoara, cetate : 303.
Hurmuzaki, Eudoxiu, editor: 5, 185, 194.
Huszariczki, loc. : 231, 234, 268.
Hydech, loc.: 193.
365
I
Jablaniţa, loc.: 71, 83, 84, 113, 194-197.

Iacob de Marclzia, inchizitor: 147.
Iancu (Ioan) de Hunedoara, vv. al Transilvaniei, guvernator al Ungariei : 62, 88, 103, 105,
115-119, 164, 173, 175, 176, 178, 197, 199, 236, 260, 261, 263, 303, 307, 318.
Iasika, fam. nob. : 156.
Jaz, loc. : 180, 231, 268, 321.
Iclod, loc.: 61, 199.
/gaza, loc. : 268.
Ilidia, loc. : 76, 97, 154.
/Iova (de Sus, de Jos). loc.: 176
Inocenţiu III, papă: 99, 141.
Ioan, onom., -al V-lea Paleologul, împărat: 100, 139; -al XXII-lea papă: 89; -orăşean: 84,
273; -f.l. Baciu, cn. : 15; -de Caffa, cleric : 149. 150; -de Capistrano, misionar :
149, 150, 266, 278; -de Ciuta, nob. : 255; -Corvin, f.I. Matia Corvin, duce: 270; -
Cragul, cn. : 43; -Dogan, nob. : 75, 184; -Feneş, nob. : 66, 235; -Giuriţă, nob. : 86;
-de Hunedoara, nob. : 62; -f.I. Ioan de Zylfa, cn. : 178; -Kaplai, ban de Severin:
192; -Lupcin f.l. Iuga, vv.: 14, 15, 57, 207, 289; -More, castelan de Jdioara: 267;
-Pongracz, vv. al Transilvaniei : 63; -Rada, cn. : 210; -Sigismund, ,,rege" al
Ungariei: 63, 79, 186, 187, 204, 217, 240, 276, 310, 328;-de Silişte, nob.: 211; -
Simion, nob.: 242; -Thevrek, nob.: 75; -Tărăk, nob.: 184; -„Wythez" de Kallo,
ban de Severin: 214, 325; -Zapolya, vv. al Transilvaniei : 65, 76, 79, 86, 124, 214,
216,238,239,240,256,274,296,317,327.
Jordaszicza, loc. : 197.
Iorga, Nicolae, istoric : 106, 139.
Jovan Dragomir, iob.: 45.
Isabela, „regina" Ungariei: 125, 153, 187, 218, 219, 232, 233, 275, 276, 327.
fuga, cn. : 14, 57.
fula, v. Luca.
Izvoarele Caraşului, loc. : 183.
J
Jasalnycha, v. Eşelniţa.
Jdioara, cetate: 63, 97, 112, 251, 267, 278.
Jupa, loc: 137, 265.
K
Karziki, loc. : 231, 268.
Kemeny, J6zsef, istoric : 6, 210, 224.
Keozepkriwa, loc. : 197.
Kereg, loc.: 231, 268.
366
Kethmyhelencz, loc. : 176.
Keve, v. Cuvin.
Kiralymezeje, loc.: 71, 83, 84, 194-197.
Kopaz de Vad, nob.: 181.
Kusklya,loc. : 177.
Kys, nob., -Elena, -Petru : 326; -Ilona, -Ladislau, f.l. Ilona . 80.
Kysfalu, nob. : 176.
Kyzen, nob. , -Andrei, f.l. Cristofor, -Cristofor : 80, 193.
Kzyn, v. Axin.
lAdislau, onom., -al IV-iea Cumanul, rege al Ungariei: 138; -al V-lea Postumul, rege al
Ungariei : 39, 62, l l 9, 198; -orăşean : 84, 273; -Basarab, canonic al Capitlului din
Arad : 152; -f.l. Dan, cn. : 108; -Dienessy, nob. : 206; -f.l. Dionisie de Valea, cn. :
178; -Hagimas, comite de Timişoara : 175; -f.l. Laheci, cn. : 64, I 07, 144; -Lăţug,
nob. : 18 l; -Marc, comite de Maramureş : 170, 199; -Paşca, nob. : 41, 42; -Pobora
de Zăvoi, nob. : 183; -din Priboi, cn. : 42; -f. Vv. de Mehadia : 197; -Zanc, cn. :
108.
lAheci, cn.: 64, 144.
Laţcu, fam. nob., Pavel, Elisabeta : 143.
Laţcu de Delineşti, nob. : 59, 87.
Laurenţiu Pa/atici, nob. : 76.
Lazăr de Almăj, viceban de Caransebeş : 181, 272.
Lăţcani, loc. : 174, 176, 182.
Leonard, abate : 143, 209.
Leopold I, împărat : 246.
Leordiş, loc. : 255, 257, 258, 268.
Linkay, f.I. Roman, cn. : 300.
Lipova, oraş: 139.
Losonczy,nob., -Sigismund, ban de Severin : 295; -Ştefan, ban de Severin : 125, 192.
Luca, ban de Severin : 95.
Luca Nottaras, demnitar bizantin : 134.
Ludovic, onom., -I de Anjou, rege al Ungariei: 18, 26, 27, 29, 31, 64, 99, 100, 106, 107,
108, 132, 139-141, 144-146, 164,209,250,254,257,277,293,295,296,333;-al
Ii-lea, rege al Ungariei : 78, 124, 213, 236, 238, 323, 325.
Lugoj, cetate: 55, 97, 203, 274, 279.; târg: 48, 55, 64, 85, 86, 144, 149, 187, 214, 304.
Luncaviţa, loc: 197.
Lupşa. Ştefan, istoric : 130, 138, 188.
Lybanfalva, v. Vozeşti.
367
M
Macarie, episcop unit: 150.

Maciova, loc. : 298; fam.nob., Dimitrie, f.l. Oprişa : 292, 298; -Ladislau, f.l. Oprişa : 292,
295, 298, 300; -Mihail, f.l. Oprişa: 292, 298, 300, 301; -Neagu, f.l. Oprişa: 292,
293, 295; -Nicolae, f.l. Radu: 295, 302; -Oprişa Voinic ( Oprisse Woynuk), fr.I.
Bogdan de Mâtnic : 292-295, 298, 300-302; -Radu, f.l. Oprişa.
Macskasi, fam. nob. : 270; -Ioan : 246; -Petru, vicecomite de Severin : 246251.
Magdalena Peica, nob., s.l. Ioan de Fiat: 241.
Mal, loc: 165, 174, 179, 182, 183, 319.
Malomfalw, v. Mal.
Marcu, cn. : 300.
Marcus Viterbin, magistru al minoriţilor: 140.
Marczali, nob. : -Emeric, comite de Timişoara : 175; -Ioan, comite de Timişoara : 175; -
Nicolae, vv. al Transilvaniei : 110.
Marga, nob., -George, f.l. Iacob, -Iacob, viceban de Severin: 81, 82, 181, 212, 267, 322.
Margina, loc. : 62.
Maria, regină a Ungariei : 66, I 08, I 09, 192.
Marsyna, loc. : 211.
Marsynay, fam. nob., -Francisc I, f.l. Nicolae: 207, 215, 217; -Francisc II, f.l. Francisc I:
217, 219; -Nicolae, s.l. Caterina Gârlişte : 207, 215.
Martin, onom., -al V-lea, papă : 143; -Bratovan, jude de Caransebeş : 217; -de Iclod, nob. :
199.
Matei, onom„ -Kasffono, nob. : 274; -Laţcu, iob. : 45; -Lazăr, jude de Caransebeş : 186.
Matia Corvin, rege al Ungariei: 32, 44, 55, 59, 60, 63, 79, 89, 90, 118, 119, 120, 122, 123,
13~ 141, 151, 155, 180, 18~ 198,211,218,225,228,229,231,23~256,264,
265,267,269,270,288,306,307,321.
Măcicaş(de Sus, de Jos), loc. : 258, 263, 268, 269, 307.
Măcicaş de Baica, fam. nob. din comitatul Hunedoara : 61, 251, 271, 277.
Măcicaş de Rapolt, fam. nob. din comitatul Hunedoara : 61, 251, 271, 277.
Măcicaş de Sânmartin, fam. nob. din comitatul Dăbâca : 61, 251, 271, 277.
Măcicaş de Tincova, fam. nob.: 20, 35, 43, 44, 49, 55, 58, 61, 66, 68, 69, 71, 84, 85, 88,
107, 113, 117, 121, 122, 151, 156, 160, 161, 163, 165, 167, 170-172, 181, 195,
196, 200,203,204,212, 225,228,230,246-250,254-258,260-264,267,269,
271-274, 277, 278, 281(tabel)-283,285, 287, 296, 299, 303, 307, 316-318, 336; -
Ana, s.l. Iacob I: 150, 266, 278; -Andrei, f.l. Ladislau I : 252-255, 258, 259, 262 ,
-Angalit, s.l. Zaharia: 269; -Costea, f.l. Roman I : 252-255, 257-260; -Dionisie I,
f.l. Struza: 252, 254, 256, 260; -Dionisie II, f.l. Ioan I : 66, 252-255, 257-260,
303; -Dionisie III, f.I. Ladislau III : 254, 265; -Dumitru I, f.I. Costea : 253, 258,
259, 265; -Dumitru II, f.l. Andrei: 253, 255, 259, 262, 263, 264, 299, 318; -
Emeric, f.I. Iacob I : 72, 74,230, 253, 266-268, 276; -Eufrosina Tâmok, f.l. Petru
Tămok : 206, 241; -Fărcaş, f.l. Roman I : 252-255, 257-259; -Francisc, castelan de
Caransebeş : 170, 232, 233, 240, 275, 276, 279; -Gruban, f.I. Dionisie I : 252,
254; -Iacob I, f.l. Mihail I, castelan de Jdioara: 69, 72, 122, 150, 299-231, 251,
368
253, 262-269, 276, 278, 299. 308; -Iacob II, f.I. Ladislau III, viceban de Severin :
252,254,265,278; -Iancu : 263; -Ioan I, f.I. Struza : 88, 252-255, 259, 260, 266; -
ioan II, f.I. Mihail I : 253-255, 262, 265, 268, 318; -Ioan III, f.I. Dionisie II : 253,
257, 258, 260, 261, 303; -Ioan IV, f.I. Iacob I: 72, 231, 253, 266, 268, 276; -Ioan:
233, 273, 274, 325; -Ladislau III, f.I. Andrei I : 253, 254, 258, 259, 262-265,
318; -Ladislau IV, f.I. Dionisie II: 253, 257, 268, 276; -Lăţug, v. Francisc; -Luca,
f.I. Dionisie II: 253, 257-260; -Mihail I, f.I. Ladislau I: 252-255, 262, 266; -
Mihail II, f.I. Dionisie I : 252, 254; -Mihail III, f.I. Ioan I : 252-254, 258, 269; -
Mihail IV, f.I. Fărcaş: 74, 88, 113, 253, 257, 258, 263, 264; -Mihail V, f.I.
Dionisie II : 44, 181, 253, 257, 272; -Mihail VI, f.I. Mihail III : 253, 258, 259; -
Mihail VII, f.I. Ladislau III : 254, 265; -Mihail : 272, 273; -Nicolae I, f.I. Fărcaş :
253, 258-260; -Nicolae II, f.I. Costea : 253, 258, 259; -Nicolae III, f.I. Dionisie II :
66, 253, 257-260; -Nicolae IV,f.I. Mihail III: 259; -Nicolae, ban de Belgrad : 84,
272, 273, 278, 279; -Petru I, f.I. Dionisie I : 252, 254; -Petru II, f.I. Costea : 253,
258, 259, 265; -Petru III, f.I. Ladislau III: 254, 265; -Petru Târnok, ban de
Severin: 69, 170, 184, 206, 251, 269, 271, 278, 322; -Petru de Tincova, castelan
de Lugoj : 55, 60, 272, 274, 275, 278; -Roman l.f.I. Struza: 252-255, 259, 260; -
Roman II, f.I. Costea: 74, 88, 113, 253, 257-259, 263, 264; -Stroia, f.I. Costea:
253, 258; -Struza Românul, cn.: 58, 68, 107, 163, 247, 249, 250, 252, 255, 256,
258-260, 283; -Şerban, f.I. Andrei: 253, 255, 258-260, 262, 263, 299, 318; -
Ştefan, canonic al Capitlului din Arad : 152, 278; Zaharia I, f.I. Ioan I : 252-254; -
Zaharia II, f.I. Mihail III: 81, 253, 258, 269, 307, 308.
Măgoia, fam. cn. : 113.
Măgoieşti, loc.: 185.
Măgura, loc. : 229, 311.
Măru, loc.: 31, 297, 298, 309, 311.
Măstăcani, Ioc : 229, 240.
Mâtnic,loc. 298, 311.
Mâtnic de Ohaba Mâtnic, fam. nob.: 20, 31, 33, 58, 68, 71, 85, 109, 110, 117, 118, 121,
158, 160-163, 165, 167, 170-172, 194, 196, 203, 204, 212, 225, 228-230, 247,
249, 250, 256, 257, 260-262, 269, 282, 283, 285, 287-313, 316, 317; -Ana, f.I.
Ioan Bogdan: 304, 308; -Angaleta, s.I. Mihail II: 305, 309; -Angalete, f.I. Petru
III: 309; 309; -Baltazar, f.I. Matia: 309, 313; -Barbara. F.I. Petru III: 309, 313; -
Blasiu, f.I. Ştefan II : 295, 302, 305, 306, 309; -Bogdan I Românul, f.I. Ştefan I,
cn.: 16, 31, 33, 46, 58, 113, 194, 285-292, 294-298, 300, 301, 304, 312; -Bogdan
II, f.I. Fărcaş: 262, 302-306, 308; -Brigida, f.I. Matia: 309, 313; -Caterina, s.I.
Matia: 309; -Dionisie I, f.I. Bogdan I: 31, 297, 298; -Dionisie II, f.I. Ştefan II:
118, 179, 227, 259, 260, 302, 305-307; -Dionisie III, f.I. Ioan Bogdan: 304, 308; -
Dorothea, s.I. Ioan III: 151, 312; -Dorothea, f.I. Mihail II: 152, 305, 309, 310,
312, 313; -Elisabeta, f.I. Matia: 309, 313; -Emeric, f.I. Nicolae II: 303, 305; -
Fărcaş I Ladislau, f.I. Bogdan I : 31, 193, 286, 287, 292, 295, 297, 298, 300-305; -
Fărcaş II, f.I. Ladislau I : 306; -Fărcaş Iancu : 31 O; -Francisc, castelan de
Caransebeş. 45, 310-312; -Gheorghe, f.I. Dionisie II: 60, 305, 306; -Ioan I, f.I.
Bogdan I: 31, 32, 292, 295, 297, 298, 300, 301; -Ioan II, f.I. Ladislau I: 306; -
Ioan III, f.I. Blasiu: 305, 306, 312; -Ioan IV, f.I. Matia: 309; -Ioan V, f.I. Petru III
369
: 309, 310; -Ioan VI, f.I. Dionisie III: 304, 308; -Ioan: 151, 179, 227; -Ioan
Bogdan, f.I. Bogdan II : 304-306, 308; -Ladislau I Junior, f.I. Bogdan I : 31, 286,
287, 292, 295, 297. 298, 300-302; -Ladislau II ,,Zayk", f.I. Dionisie II: 72, 118,
229, 305-307; -Lado, f.I. Dionisie II: 118, 305, 307; -Laţcu, f.I. Nicolae II : 303,
305; -Ludovic, f.I. Matia: 309. 313; -Matia, f.I. Mihail II: 305, 309, 313; -Mihail
I, f.I. Fărcaş: 302-304; -Mihail II, f.I. Blasiu, ban de Severin: 60, 81, 152, 170,
269, 305-309, 312; -Mihail II, f.I. Blasiu, ban de Severin : 60, 81. 152, 170, 269,
305-309, 312; -Mihail III, f.I. Dionisie II: 305, 306; -Mihail IV, f.I. Matia: 309; -
Mihail Fărcaş, f.I. Bogdan II: 304, 305, 308, 310; -Nicolae I, f.I. Bogdan I, cleric
al Capitlului din Alba Iulia: 31, 152, 289, 292, 297, 298, 312; -Nicolae II, f.I.
Fărcaş: 295, 301-303, 305; -Petru I f.I. Bogdan I: 31, 32, 292, 297; -Petru II, f.I.
Blasiu: 305, 306; -Petru III, f.I. Mihail II: 305, 309, 310; -Petru IV, f.l. Mihail
Fărcaş: 304, 308; -Sandrin, f.I. Dionisie II: 72, 118, 229, 305-307; -Ştefan I, cn.:
16, 33, 46, 58, 287, 290, 291, 297, 298; -Ştefan II, f.I. Bogdan I : 31, 292, 294,
295, 297, 298, 300-302, 305, 306; -Ştefan III, f.I. Fărcaş : 302; -Ştefan IV, f.l.
Blasiu: 305, 306; -Ştefan V, f.l. Dionisie II, ban de Severin : 60, 72, 118, 170,
229, 305-307, 312; -Ştefan VI, f.I. Mihail Fărcaş : 304, 308.
Mehadia, cetate: 62, 82, 88, 97, 101, 108, 109, 116, 117, 177, 192, 197, 213.
Mehadica, loc.: 210, 216, 217, 219, 220; fam cn.: Ladislau, Ioan, Mihail, f.I. Nicolae;
Petru şi Ladislau, f.I. Novac : 21 O.
Meslfalu, loc. : 231.
Mezpataka, v. Var.
Micula, iob. : 43.
Micu/eşti, loc. : 268.
Mihail, onom., 250; -iob.: 41 ; -Bobul, nob.: 260, 262, -f.I. Dan, cn.: 108; -Lazăr, nob.:
183, 207, 215, 241; -Maciovici, iob.: 45; -f.I. Marcu, cn.: 300; -de Somlyay, ban
de Carai1sebeş: 187, 214; -Szekely, călugăr: 149.
Mihălenţ, loc.: 165, 174, 176, 182.
Miloia, Ioachim, istoric : 154.
Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti : 109.
Mogoş, f.l. Dimitrie, cn. : 300.
Mohdcs, oraş în Ungaria: 124, 327.
Moravcsik, G., istoric : 137.
Morenţ,loc. 311.
Morisena, cetate : 93.
Motogna, Victor, istoric : 249.
Moznic, loc: 216.
Muchel,loc. : 238.
Myraya, loc.: 229, 267.
Nagy Ivan, istoric : 6, 270, 271.

Neagotă de Măgura, nob. : 185.
370
Negrită, iob.: 43, 84, 262, 318.
Nemthy, v. Beregsăul Mare.
Nexefalva, loc. ; fam. cn., -Neacşu (Nexe), cn.; Ioan, Ladislau, Petru, f.I. Nexe : 64, 144.
Nicolae, onom.; -de Balwtha, nob.: 60, 198; -Horvath, nob.: 212; -Naţa, nob.: 262; -
Pereny, ban de Severin : 294; -Peschina, iob. : 45; -de Radwitz, mare maestru al
Ordinului cavalerilor teutoni : 114, 115, 147, 174; -Trentul, ban de Severin : 293.
Nicopole, cetate : I IO, 114.
Nireş, loc: 234.
Nocea, fam. nob., -Ana, f.I. Nicolae : 240; -Caterina, s.I. Nicolae : 240; -Nicolae : 65, 66,
235, 240.
Novakfalva, v. Glimboca.
Nowcha, v. Nocea.
Nucşoara, loc.: 193.
Nylacz, loc. : 306, 311.
o
Ogradena, cetate: 97.
Ohaba, Joc. : 180, 320.
Ohaba Mâtnic, Joc.: 71, 311.
Ohabiţa, loc.: 165, 174, 311.
O/oşag, loc.: 71, 304; fam. cn., -Cosma; -Mihail, f.I. Cosma: 304.
Olteanu, Ştefan., istoric : 289.
Ombozi, fam. nob. : 220; -Gheorghe, f.I. Nicolae : 206, 217-219; -Nicolae, s.I. Sara Gârlişte
: 206.
Oprişa, preot: 183.
Oradea, oraş: 125.
Orbagy, Joc. : I 13.
Orşova, cetate: 62, 82, 93, 97, 101, 112, 117, 146, 177, 213.
Orzag de Rudinţ, fam.nob., -Nicolae, s.I. Ana Mâtniceana; -Mihail şi Nicolae, f.I. Nicolae :
304, 308.
Osesthya, loc.: 299. 311.
Ostreţ, loc. 233.
Oswald de Lasko, călugăr minorit: 312.
Ozyag, loc.: 15.
Palathycz, nob. : 76.

Papacostea, Victor, istoric: 158, 282.
Pascu, Ştefan, istoric : 173.
Patak, v. Valea.
Paul, onom., -zis "Oloz", cn. : 15; -f.I. Roman, cn. : 300.
Pavel Chinezul, comite de Timiş: 123, 180, 228, 231, 323.
371
Pădureni, loc.: 229, 267.
Pâclişanu, Zenovie, istoric : 130.
Pâclişar de Caransebeş, fam. nob. : 152, -Gheorghe : 152, 199, 234; -Matei, canonic al
Capitlului din Arad: 80, I52; -Nicolae, f.l. Gheorghe: 80, 152, I99.
Pârvova,loc. :2I0,2I6,2I7,2I9,220.
Pech, v. Peci.
Peci, cetate: 62, 82, 97, I I7, I77, 2I3.
Peica, fam. nob.: 216.
Perho, v. Pârvova.
Perlo, loc.: 258, 264, 265, 268, 269, 307; fam. nob. -Roman, -Toma, f.l. Roman: 122,
264.
Pesta, oraş în Ungaria : 43.
Pesty Frigyes, istoric: 5, 6, 158, 169, 210, 213, 226, 320.
Petroşniţa, loc.: 229, 234, 238, 267, 325.
Petru, onom„ -I, domn al Moldovei: I09; -cn.: 42; -Căian (Kain), nob.: 65, 233; -Danciu,
ban de Severin: 261, 263, 299; -Dienessy, nob.: 237; -Duşa, iob. 181; -Petrovici,
comite de Timiş : 50, 239, 31 O, 328; -Wulkasyn, nob. : I 83.
Peyzam, loc : 214.
Pherdyn, loc. : 323.
Pippo Spano de Ozora, comite de Timiş : 41, 42, 84, 85, I I I, 113, I I 5, 195, 205, 210, 218,
256, 296, 301.
Piese, loc.: 165, 176, 179, 182, 319.
Plesywa, v. Pleşiva.
Pleşia,Dan G., istoric: 32, 34, 166, 288.
Pleşiva, loc.: 212, 219, 220, 326.
Pobora, fam. nob. -Ladislau, f.l. Petru: 207, 2I5; -Marta, f.l. Petru. 207, 2I5, 325, 326; -
Petru, s.: Dorotea Gârlişte: 207, 2I5, 325; -Ştefan: 274.
Poiana, loc. : 231, 234.
Poieniţa, loc. : 231, 234.
Pojejena, cetate : 97.
Pokolfalu, loc. : 309, 310.
Pop, Ioan Aurel, istoric: 7, 29, 159, 196.
Popa, Radu, istoric : 14, 29.
Popa Traian, istoric: 158, 159, 194, 282, 289:
Poprathna, loc. : I 97.
Poreca (de Sus, de Jos), loc.: 60, 232, 234, 239, 275, 276; fam. nob.: 276; -Bogdan, f.I.
Mihail; -Mihail şi Nicolae : 60, 65, 132, 152, 153, 232, 233, 275, 276.
Pasa de Zer, comite de Caraş : 290.
Prilipeţ, loc.: 21I, 217, 219, 220.
Prisaca, loc. : 14, 71, 193, 194, 261, 302-304; fam.cn., Dionisie, f.I. Ioan, Paul, f.l. Filip,
Stan, Petru, f.l. Stan : 302, 30,.
Priscian, loc.: 215, 327.
Prostnyk, v. Rustnic.
Pteyzom, loc. : 326.
Puşcariu, loan Cavaler de, istoric: 6, 158, I69, 172, I73, 194, 207, 224, 288.
372
R
Racoviţa, loc.: 179, 18, 316, 318, 319, 321.
Racoviţă de Caransebeş, fam. nob.: 20, 55, 68, 69, 72, 77, 124, 160, 161, 163, 165, 167-
171, 179, 191, 203, 212, 272, 287, 312, 316-320, 322-325, 327-330 (tabel); -Ana,
f.I. Ladislau II : 325; -Ana, s.I. Petru II : 324; -Andrei, f.l. Sofia: 325; -Caterina,
f.I. Ladislau II: 325; -Caterina, s.I. Ladislau I: 324; -Cristofor, f.l. Petru I: 317; -
George: 43, 84, 262, 318; -Iacob I: 179, 319; - Iacob II, f.I. Iacob I: 71, 72, 179,
319, 320, 32l;Iacob III, f.I. Ladislau I: 214, 236, 324, 325; -Ioan, f.I. Ladislau II:
325; - Ladislau „Pribek" I, f.I. Iacob II: 60, 72, 80, 81, 86, 124, 179, 180, 214,
236, 320-326; -Ladislau ,,Pribek" II, jude suprem al Caransebeşului : 45, 50, 65,
80, 215, 236, 274, 275, 324-328; -Magdalena, f.I. Ladislau I: 236-238, 323, 325;
-Martin „Pribek", castelan de Caransebeş, f.I. Ladislau I : 45, 56, 170, 236, 242,
274, 324, 326, 327; -Matia, f.I. Sofia: 325; -Petru I: 317; -Petru II, f.l. Ladislau I:
56, 80, 125, 216, 236, 274, 324-327; -Sofia, f.I. Ladislau II: 325; -Valentin,
,,homo regius": 259, 317.
Radoslav de Ciuta, nob. 183.
Radu/, vv. şi comite de Cuieşti : 15, 323.
Ramna (de Sus, de Jos), loc.: 165, 176, 179, 182, 319.
Rapolt, loc. : 212.
Rayn, vv. şi viceban de Severin : 181,323.
Rayo, cn. : 194.
Răchiţi, Ioc. : 185.
Rădu/enţ,loc. : 229.
Recaş, loc.: 80, 82, 117, 177, 235.
Roma, oraş în Italia: 17, 124, 132, 140.
Roman, cn. : 300.
Rompina, loc. : 174.
Rudăria, loc. 204, 211, 219, 220.
Rudinţ, loc. : 308.
Ruginos, loc.: 255, 257, 258, 268.
Runciman Steven, istoric : 139.
Rustnic, loc. 211.
Rusu, Adrian Andrei, istoric : 139.
Rustnic, loc. : 211.
Rwdyncz, v. Rudinţ.
s
Sabaţ, cetate : 151.
Sachyal, v. Săcele.
Sacu, loc. : 310, 311.
Sadova (de Sus, de Jos), loc.: 229, 234, 240, 242.
Sandrin Şişman, castelan de Severin: 267.
373
Săcele, loc. : 172.
Sălişte,loc. : 211.
Sânmartin, loc. : 200.
Scoarţa, loc: 180, 321.
Sebastiano Baduario, ambasador veneţian: 122.
Sebeş, cetate: 43, 82, 112, 117, 146, 147, 299.
Secaş (de Sus, de Jos), loc. : 229, 234, 240, 258, 265, 268.
Segna, cetate : 270, 278.
Severin, cetate : 62, 82, 112, 113, 117, 124, 177, 213, 267.
Sf Ladislau, cetate : 97.
Sidimirpatak, v. Valea Sidimirului.
Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei: 18, 31, 33, 34, 44, 54, 61, 62, 64, 66, 83, 88,
100, 102, 108-113, 115, 133, 139, 141, 145-147, 172, 174, 178, 192-194, 228,
235,236,254-258,261.263,264,295-298,301,335.
Silvaş, fam. nob.: 80, 212; -Ioan; Mihail, Ladislau, Ştefan, f.I. Ioan: 254; -Nicolae şi Petru
: 323.
Simion Bizău, comite de Maramureş : 170, 199.
Simion, comite de Caraş: 15.
Simono//, loc. : 60, 232, 234, 239, 275, 276.
Slatina, loc.: 174, 176, 179, 182, 234, 235, 240, 242, 319.
Spini (de Sus, de Jos), loc.: 14, 258, 263, 265, 268, 269, 307.
Stahl, H.H., sociolog : 10.
Stan Poqketha, iob.: 45.
Stăvarcea, loc.: 179, 319.
Stowarcha, v. Stăvarcea.
Straţimir, ţar bulgar : l 00.
Strâmba (de Sus, de Jos), loc.: 227, 235.
Strâmtura, loc. : 185.
Striges, loc. : 176.
Strigoniu, loc. în Ungaria: 213.
Struza Românul, cn. : 71.
Suciu, l.D., istoric: 130, 141, 155.
Sviniţa, cetate : 82, 97, 117.
Swgar, v. Sugar Gheorghe.
Szabadfalu, loc. : 176.
Szepmezeye, loc. : 231, 268.
Şemlacul Mare, loc. 43.

Ştefan,onom., - I, rege al Ungariei: 94, 131; -vv. : 143; -de Buziaş, nob. 198; -Luncaviţă,
nob.: 187; -f.I. Radoslav, cn.: 194; -Stoica, vv. şi jude de Caransebeş: 90, 322,
323; -Szamoskozi, cronicar: 216.
Şurianu, nob. : 114.
374
T
Temeselew, Temeshel, v. Temeşel.
Temesin, loc.: 193.
Temeşel (de Sus, de Jos), loc.: 84, 191, 197, 227, 235.
Teodorescu, Răzvan, istoric: 137.
Teregova, loc.: 197, 215, 219, 220, 326.
Thonnay, fam. nob., -Blasiu; -George, s.I. Dorotea Mâtnic; -Nicolae şi Petru, f.l. George:
309, 310, 312.
Tibiscum, v. Jupa.
Timişoara, cetate: 41, 97, 124, 137, 143, 305.
Tincova,loc. :251,255,258,265,268,269,307.
Toma, nob., căpitan de Severin: 144, 273.
Topleţ, loc.: 197.
Toplicean, loc. : 197, 198.
Topliţa, loc. : 255, 257, 258, 268.
Topolchan, v. Toplicean.
Turnu Ruieni, cetate : 97.
Tynko, loc. : 265.
Tyvis, v. Spini.
Ţigău, Dragoş Lucian, istoric: 158, 159, 224, 226.
u
Ulaszlo, loc. : 309.
Ungureştii de Nădăştia, fam. nob. di Haţeg : 231.
Ursoua, v. Orşova.
V
Vaida, nob., -Bona, castelan de Caransebeş: 207, 217, 219; -George, nob. : 44, 241, 327.
Valea, loc.: 33, 109, 154, 174, 177, 179, 192, 197, 265, 319.
Valeamare, loc. : 234, 240.
Valea Mică, loc.268.
Valea Sidimirului, loc. : 265.
Valentin, onom., -de Măgura, nob.: 262; Torok, nob.: 125, 327.
Var, loc.: 44, 71, 179, 180, 301, 319.
Vama, oraş în Bulgaria : 118, 197, 305.
Vasa de Gamza, catelan de Jdioara: 62, 267.
Vălişoara, loc: 212, 213, 217, 218, 229, 234, 267.
Vârciorova, loc.: 165, 174, 182.
Veneţia, oraş în Italia: 112.
Vidin, oraş în Bulgaria : 25, 136.
375
Viţa, nob. -Elena, s.I. George; -George: 77.
Vladislav, onom., -I, rege al Ungariei: 66, 82, 116, 118, 151, 177, 197, 210, 218, 249, 258,
261, 303, 306; -al II-iea, rege al Ungariei: 60, 78, 90, 124, 152, 168, 182, 232,
234, 237, 239, 275, 309, 325; -Iagello, rege al Poloniei: 109; -Vlaicu, domn al
Ţării Româneşti: 64, 100, 107, 133, 144, - f.l. Laheci, cn.: 67.
Voia, nob. : 295.
Voya, loc. : 41.
Vozeşti, loc. : 58, 71, 111, 29 l, 300; fam. nob., -Dionisie, f.I. luga : 291, 300, 301; -Ioan,
f.I. Mihail: 301; -Iuga, fr.l. Ştefan I de Mâtnic: 16, 33, 58, 287, 290-292, 300,
301; -Mihail, f.l. Oprişa: 301; -Mogoş (Magus), f.I. Dimitrie: 301; -Nicolae, f.I.
Iuga: 291, 301; -Ştefan, f.l. luga: 291, 300, 301; -Tatul, f.l. Mogoş: 301.
Vuia, Iuliu, istoric : 274.
w
Warthalowa, loc. : 176.
Wran, nob. : 59; -Ioan, Gheorghe, Mihail şi alt Gheorghe : 12 l.
Wrbachon, loc.: 197.
Wrych, loc.: 96, 207.
Wzredek, loc.: 216.
z
Zabadfalu, loc.: 174, 179, 319.
Zak, v. Sacu.
Zalyn, loc.: 71, 83, 113, 194-197.
Zarazpataka, loc. : 234, 240, 242.
Zazast, v. Zăzeşti.
Zăvoi, loc. : 177, 183.
Zăzeşti, loc. : 255, 258, 2268.
Zechel, loc. : 182.
Zederyes, loc.: 229, 306, 31 l.
Zegehaza,Ioc.: 82, 117, 177.
Zeuren, loc.: 15.
Zinecze, castru : 177.
Zkrocz, v. Scoarţa.
Zlatinik, loc.: 165.
Zlatna, loc.: 212, 213, 215, 217, 218, 241, 326.
Zlawapataka, loc. : 306, 31 l.
Zlopataka, loc. : 212, 213.
Zorlenţ, Ioc.: 75, 184.
Zylfa, loc. : 176.
Zylwas, v. Silvaş.
Zyn de Zynfalva, fam. nob., -Andrei, -Filip, f.I. Andrei : 304.
Zynfalva, loc. : 304.
376
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................................................. 5
Capitolul I: ORIGINEA CNEZIALĂ A NOBILIMIII ROMÂNE

DIN BANATUL MEDIEVAL .......................................................................... 9
Capitolul II: STATUTUL SOCIAL-JURIDIC AL NOBILIMII

ROMÂNE BĂNĂŢENE ................................................................................. 22
II. I. Condiţii generale ...................................................................................... 22
11.2. Stăpânirea asupra pământului .................................................................. 25
11.3. Stăpânirea asupra supuşilor .................................................................... .40
11.4. Dreptul de judecată .................................................................................. 45
Capitolul III. STĂPÂNIREA ASUPRA PĂMÂNTULUI - REALITATE

DE FAPT ŞI DE DREPT ............................................................................... 52
III. I. Cadrul general ........................................................................................ 52
Ill.2. Stăpânire cnezială - stăpânire nobiliară .................................................. 56
Ill.3. Stăpânirea în indiviziune ........................................................................ 67
IIl.4. Dreptul de moştenire .............................................................................. 74
IIl.5. Tranzacţii funciare .................................................................................. 79
IIl.6. Conflicte de stăpânire ............................................................................. 82
Ill.7. Obligaţii specifice ................................................................................... 86
Capitolul IV. ROLUL MILITAR AL ELITELOR ROMÂNEŞTI

ALE BANATULUI MEDIEVAL ................................................................. 92
IV. I. Antecedente istorice ............................................................................... 93
IV.2. Crearea Banatului de Severin ................................................................. 95
IV.3. Perioada angevină .................................................................................. 99
IV.4. Politica orientală a regelui-împărat ...................................................... 109
IV.5. Epoca Corvineştilor .............................................................................. I I5
IV.6. Incertitudinile primei jumătăţi a secolului al XVI-iea .......................... I23
377
Capitolul V. ÎNNOBILARE ŞI CONFESIUNE ÎN LUMEA FEUDALĂ
ROMÂNEASCĂ DIN BANAT .................................................................... 129
V. I. Determinări politice ............................................................................... 130

V.2. Condiţionări confesionale. Schismatici sau eretici? .............................. 135
V.3. Prozelitismul catolic în Banatul montan ................................................ 139
V.4. Opţiuni spirituale ................................................................................... 151
Capitolul VI: PROBLEME ALE STUDIULUI GENEALOGIC

AL FAMILIILOR NOBILE BĂNĂŢENE ................................................. 157
VI. I. Caracterizare generală a familiilor nobile române bănăţene ................ 157
VI.2. Evoluţia familiei Bizerea de Caransebeş .............................................. 172
VI.3. Evoluţia familiei Deş de Temeşel ......................................................... 191
VI.4. Evoluţia familiei Gârlişte de Rudăria ................................................... 203
VI.5. Evoluţia familiei Fiat de Armeniş ........................................................ 224
Vl.6. Evoluţia familiei Măcicaş de Tincova .................................................. 246
Vl.7. Evoluţia familiei Mâtnic de Ohaba Mâtnic .......................................... 282
VI.8. Evoluţia familiei Racoviţă de Caransebeş ............................................ 316
CONSIDERA ŢII FINALE ................................................................................................ 331
REZUMAT ....................................................................................................................... 338
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................ 349
INDICE DE PERSOANE ŞI LOCALITĂŢI .................................................................... 359
378
Bun de tipar: august 2002.
Tiraj: 200 ex. broşat.
Apărut: 2002.
Tiparul executat
sub comanda 328 din 14.05.2002 la:
Imprimeria
MIR TON
Timişoara, str. Samuil Micu nr. 7
Tel./Fax: 0256-208924; Tel.: 0256-225684
E-mail: mirton@mail.dnttm.ro
www.mirton.ro

Boldea Ligia Nobilimea Romaneasca Din Banat Xiv Xvi 2002

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Boldea Ligia Nobilimea Romaneasca Din Banat Xiv Xvi 2002

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

(Origine, statut, studiu genealogic)

Coperta: Octavian Şuhani

Lucrarea de faţă se doreşte o incursiune în istoria socială a Banatului

ORIGINEA CNEZIALĂ A NOBILIMII ROMÂNE

Originea, ascensiunea şi afirmarea elitei române din Transilvania se

atribuţii judiciare, administrative şi militare, principiul eligibilităţii poate fi

STATUTUL SOCIAL-JURIDIC AL NOBILIMII

11.1. Condiţii generale.

Discursul istoriografic actual asupra temei generale în cauză a

Primele menţiuni documentare despre românii din Transilvania

regale la nivelul Banatului istoric (Timiş în 1177, Cenad în 1197 şi Caraş în

11.3. Stăpânirea asupra supuşilor

Un alt element care vine să întărească statutul social-juridic al

mutare a iobagilor a reprezentat, pe la mijlocul secolului al XIV-iea, mai

în calitatea sa de comite de Timişoara, actul de împăcare dintre vicecomitele

11.4. Dreptul de judecată.

Un alt aspect definitoriu, ce a decurs din statutul privilegiat al

româneşti, fiind îndeobşte cunoscut faptul că emiterea unor asemenea acte

STĂPÂNIREA ASUPRA PĂMÂNTULUI -

111.1. Cadrul general.

O privire de ansamblu asupra lumii feudale bănăţene ne relevă un

parcursul secolelor XIV-XV un factor de dispută între regalitatea maghiară

111.2. Stăpânire cnezială - stăpânire nobiliară.

Odată pătrunşi în rândurile elitelor sociale ale regatului, descendenţii

completat stăpânirile bănăţene, obţinând în 1440 districtul Bujor cu toate

Demnă de menţionat este şi împrejurarea în care regalitatea a recurs la

Una din modalităţile principale de stăpânire asupra pământului, ce a

şi nepreţuitelor ajutoare şi servicii aduse acestora de către nobilii din

În principal, regulile străvechi privind moştenirea au constltmt un

111.5. Tranzacţii funciare.

O privire generală asupra ansamblului stăpânirilor funciare aparţinând

111.6. Conflicte de stăpânire.

III. 7. Obligaţii specifice.

În general, în societatea feudală românească, ca şi în alte societăţi de

în 1481, în urma aşezării masive a sârbilor în anumite regiuni din vestul

ROLUL MILITAR AL ELITELOR ROMÂNEŞTI

Încercarea de a defini trăsăturile caractenstlce ale elitelor nobile

IV .1. Antecedente istorice.

Desigur că integrarea Banatului în fruntariile regatului maghiar a

IV .2. Crearea Banatului de Severin.

Şt. Matei, op.cit., p. 257.

IV .3. Perioada angevină.

Secolul al XIV-lea a adus modificări de substanţă la nivelul regatului

lară asupra evoluţiei ulterioare a feudalităţii române bănăţene, marcând o

stăpâniri regale, deţinute anterior şi de tatăl lor, drept răsplată pentru

bănăţene, Timişoara, 1980, p. 17.

IV.4. Politica orientală a regelui-împărat.

La urcarea pe tronul Ungariei a lui Sigismund de Luxemburg (1387-

Sigismund de Luxemburg, în Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 235;

În 1413 este confirmată participarea cnezului nobil Petru Deş de Temeşel la

de Radwitz. De altfel, în 1430, nobilii şi cnezii români din districtul Almăj

IV.5. Epoca Corvineştilor.

În condiţiile în care la moartea regelui Sigismund ţara s-a aflat

se de aprecierea voievodului Transilvaniei, devenit după moartea lui

tabel care cuprinde principalele demnităţi, precum şi atributele nobilităţii

IV.6. Incertitudinile primei jumătăţi a secolului al XVI-iea.

Moartea regelui Matia Corvin a făcut ca tronul Ungariei să fie de

Funcţii deţinute la nivelul Banatului

Funcţii deţinute în afara Banatului:

Nr. Anul atestării Funcţia deţinută Numele deţinătorului

I. 1448 castelan de Bran Nicolae de Bizerea

Note: Funcţii deţinute la nivelul Banatului: 1. Pesty Frigyes, A Szoreny ... , I, p.

Au purtat titlul de egregius următorii nobili români bănăţeni