www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

I.C. ChiŢimia :Începuturile scrisului in limba romana

1. Argumentul „antichităţilor româneşti” Una dintre cele mai dezbătute probleme

din Istoria culturii române au constituit-o începuturile scrisului şi literaturii
româneşti. Rezolvarea nu putea veni dintr-o dată. Mai întîi, s-a discutat, îndelung şi
cu opinii variate, apariţia scrisului în limba română, început văzut de cercetători
destul de tîrziu şi sub influenţa unor puncte diverse din afara culturii române, ca şi
cum poporul român, cu o vechime mai mare ca a multor altor popoare, implicat în
receptarea unor forme primordiale de cultură şi civilizaţie ale erei noastre, n-ar fi
manifestat nici un fel de interes în acest sens, ar fi stat amorţit şi mut, deşi între
timp descoperirile arheologice de pe întinsul ţării, pînă la cele mai recente, de-a
dreptul minunate opere de artă şi de construcţii, îl arată cu un „grai” cultural de
clasă înaltă. Cînd, cu ani în urmă am emis ideea unei epoci de „antichităţi
româneşti”, urmată de un ev mediu românesc şi apoi ele o perioadă de umanism în
limbă zonală de cultură (slavona), la confluenţa secolelor XV-XVI (pandant la
umanismul occidental în limba latină), cu deschideri spre idei de tip renascentist şi
aşa mai departe, unii cercetătorii cu statut de specialişti s-au mefiat de asemenea
viziune şi au rămas la ce ştiau ei1.

Iată însă că cercetări stăruitoare şi neobosite au repus pe tapet, cu competenţă

indiscutabilă în materie, problema începuturilor literaturii române. După sinteza
prof. Ioan G. Coman despre Scrisori bisericeşti din epoca străromână (Bucureşti,
1979), cu examene exegetice de mare clasă, Dr. Nestor Vornicescu a adunat la un
loc, cu discuţii şi interpretări originale, tot ceea ce poate face punct de legătură de
la primele opere patristice, din secolele IV-VI în limbile greacă şi latină, pînă la
scrieri în limba română din secolele XIV-XVI: Primele scrieri patristice în
literatura noastră, sec. IV-XVI (Craiova, 1984) Dacă prezentarea amănunţită şi cu
excelentă documentare a răspîndirii scrierilor patristice în literatura română din
secolele XIV-XVI nu se mai poate să nu convingă pe „specialişti” de funcţiunea
importantă a acestor scrieri în interiorul culturii şi literaturii române vechi, în
schimb scrierile patristice în greacă şi latină, datorate unor personalităţi din
secolele IV-VI, n-au convins prompt că ele se leagă de poporul român în epoca lui
de formaţie, de vreme ce uneori se mai adirmă evaziv că acestea se adresează
întregii spiritualităţi orientalei De aceea, acum şi aici, vom insista mai mult în
această direcţie.

În primul rînd, cu toate că acel scriitori patristici activau zonal şi nu pentru o

singură populaţie, se pune întrebarea pentru care populaţie o făceau mai cu seamă,
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

de pe poziţia lor culturală? Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că activitatea lor

nu s-a rezumat numai la o serie de scrieri cu dezbateri şi emiteri de idei, pentru
sferele înalte, solicitaţi fiind în acest sens de administraţia Imperială, ci mai ales
aveau îndatorirea să susţină răspîndirea doctrinei pe toate căile, în masele populare
şi iarăşi de întrebat: pentru care mase şi cu ce mijloace? O făceau pentru greci şi în
limba latină? Dar aceştia aveau de mai înainte misionarii lor, cu o comunicare
directă în greceşte! Cei cu sediul la Tomis se îngrijeau de coloniile greceşti din
aceste părţi şi se manifestau aici în limba latina? (Este clar că stîpîneau mai cu
seamă această limbă.) Apoi, Laurenţiu de Novae (pe locul actualului Sviştov
bulgar, pe malul drepţi al Dunării, în dreptul Zimnicei) de ce populaţii se interesa?
Numai de cele de la sudul Dunării? Doctrinar de frunte, nu privea deloc la stînga
Dunării? Şi, mai departe, spre sud-vest, contemporanul său, Niceta, cu sediul la
Remesiana (actuala Bela Palaka, nu departe de Niş, în Iugoslavia) se uita oare
strîmt numai în jur, cînd la nord de Dunăre se petreceau, în acelaşi timp, drame de
ecou, precum martirajul lui Sava (372), sub persecuţiile lui Atanaric, şeful
vizigoţilor? Toate acestea nu puteau să nu intereseze pe Niceta de Remesiana şi pe
alţii. Sînt propuneri mai mult decît logice» Desigur, aceştia au fost preocupaţi nu
numai de dacii din sudul Dunării, consangvini cu cei de la nordul fluviului, aflaţi
cu toţii în spaţiul definit de acţiunea, Istorică, a lui Burebista, Vasile Pîrvan avea
totuşi o viziune neeronată, cînd admitea lucrul lor şi la nordul Dunării4. Îşi aveau
sediul pe malul drept, pentru că aci se socoteau mai în siguranţă, dar se exercitau
mai larg.

De fapt, dintre toate populaţiile din România Orientală, cea daco-romană (în proces
de devenire românească) a fost cea mai asaltată de zbaterile primare pentru
răspîndirea doctrinei răsăritene, pentru că era cea mai aptă şi destinată pentru aşa
ceva, fapte imprimat clar în terminologia de origine latină din limba română pentru
noţiunile de bază ale ei. Această spiritualitate românească s-a născut deci odată cu
poporul român şi au crescut cultural împreună. În acest sens, scriitorii luaţi în
consideraţie drept „proto-români” (sau „străromâni”) cu operă în latineşte sînt
numai nişte exemple de figuri reprezentative, bine alese, aparţinînd veacurilor IV-
VI e.n.5, din multe altele (adeseori necunoscute), care s-au consacrat acestei cauze.
Autohtoni sau nu, dar mai sigur oameni de prin partea locului, aceşti scriitori s-au
integrat cu activitatea şi scrisul culturii incipiente a unul popor nou şi aparţin
acestei culturi străromâne.

Dar, în acest context, trebuie să admitem că noua spiritualitate s-a propagat nu atît
la treptele sociale superioare, cît mai ales în comunitatea mare a populaţiei şi pe
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

înţelesul acesteia, adică într-o limbă veche, străveche sau străromână. Misionarii
predicatori au folosit-o oral sau în scris, şi aceasta tocmai în „golul” aparent şi în
„muţenia” falsă dintre secolul VI şi secolul XI, cînd a intrat în uz, după marea
schisma din 1054, creştinismul în limba slavonă, adoptat şi de români împreună cu
scrisul diplomatic în aceeaşi limbă, pentru armonizarea relaţiilor Instituţionale,
culturale şi politice cu slavii vecini. Deci, în acest presupus gol al secolelor VI-XI
nu se putea să nu se cuvînte omilii şi să nu se facă, într-o română veche sau
străromână, traduceri din textele fundamentale. Omiliile individuale au fost supuse
perisabilităţii, afară de cele devenite clasice, fiind create de mari personalităţi.
Traducerile sacre, în schimb, au rezistat mai bine ca reprezentînd texte definitiv
constituite şi s-au păstrat în copil izolate pînî tîrziu, cînd, spre sfîrşitul secolului al
XIV-lea (există indicii), făcîndu-se retraducerea aceloraşi texte, după versiuni
slavone cu norme doctrinare, s-au întrebuinţat şi vechile traduceri, ale căror urme
sînt vizibile şi de netăgăduit în aceste noi traduceri, păstrate şi ele în manuscrise
care nu conţin tălmăcirea originală. Constatăm, în acest context, importanţa
primelor scrieri patristice de pe teritoriul românesc şi implicit a cărţilor lui Ioan G.
Coman şi Dr. Nestor Vornicescu, care le valorifică. Acestea sînt cele care, în
condiţiile istorice ale formării poporului român, au stat, ca bază de plecare, la
începuturile culturii şi literaturii române urmate fiind de scrieri şi traduceri de texte
biblice (Psaltirea, Faptele Apostolilor) în străromână din latină, avînd loc apoi
trecerea la scrisul în limba slavonă şi revenirea din nou la limba română cu
folosirea vechilor traduceri. În acest fel literatura română are origini vechi şi o
neîntreruptă continuitate, fiind în fond în tablou reconstituit nu numai logic, ci şi
argumental), una din cele mai vechi din sud-estul Europei6.

Adăugăm ideea că strămoşii autohtoni, geto-dacii, au avut şi ei scrisul lor, cu alte

semne decît alfabetul latin şi un fond local autentic7, care îşi aşteaptă elucidarea şi
valorificarea (unele începuturi s-au făcut). Aşadar, substratul cultural este şi mai
adînc.

2. Existenţa „textelor paralele”

În prezenta cercetare ne interesează însă problema începuturilor scrisului în

româneşte, mai lesne de dovedit decît acela într-o limbă (geto-dacă, „Bessica”,
idiomuri tracice) aflată, la începutul Evului Mediu, pe cale de stingere. Ştiinţa şi
conştiinţa românească ştiu şi vorbesc astăzi de apariţia scrisului în limba română
cel mai devreme la sfîrşitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea.
Lîsînd la o parte un concept în limba română al actului lui Ştefan cel Mare de la
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Colomeea (1485) în versiunea latină a căruia se spune: haec inscriptio ex valachico

in latinum versa est („acest înscris a fost tradus din română în latină”), s-a păstrat o
serie de traduceri în copie, care pot fi reanalizate Psaltirea Scheiană. Psaltirea
Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Voroneţean. Fiind copii, se pune
întrebarea cînd s-au efectuat traducerile originale, de pe ce texte şi dacă în ce ni s-a
păstrat nu există straturi de limbă română din traduceri mai vechi (pe lîngă cele
noi), persistente pînă la copiile respective8.

Pe de altă parte, se pot face consideraţii logice, pe baza unor elemente de limbă,
pentru cele mai vechi începuturi ale scrisului românesc, imprimate în terminologie.
Este astăzi unanim recunoscut faptul că poporul român a primit creştinismul chiar
de la formarea lui şi a limbii sale, înainte de contactul cu slavii. Dovadă
peremptorie o fac cuvintele de bază de origine latină, intrate viu în limba întregului
popor: biserică, cruce, înger, creştin, pîgîn, păresimi, cîrneleg, Sînziene. Sîmpetru,
Sîmedru (şi Sume-dru) etc. Termenii slavoni din acelaşi domeniu au intrat tîrziu, la
organizarea bisericii româneşti în contextul ortodoxismului balcanic, şi se referă la
oficierea serviciului religios şi la lucruri anexe, unii dintre el fiind, atunci ea şi azi,
cei mai mulţi neviabili în limbajul maselor populare: liturghie, utrenie, vecernie,
cazanie, cadilă (tămîie) şi de aci cădelniţă, pogrebanie (înmormîntare), odăjdii,
blagoveştenie etc. Este o deosebire deci fundamentală din acest punct de vedere
între straturile lingvistice.

Dar creştinismul vechi şi termenii legaţi de el n-au căzut ca o mană cerească în

limba poporului, el lexicul respectiv a fost receptat în urma unor îndelungi
propagări prin acţiuni ale misionarilor, mai ales după idiotul de la Milano (313),
prin care Constantin cel Mare a acordat libertate de cult creştinilor. Între aceşti
misionari în România Orientală, se înscrie Niceta (pe care l-am mai menţionat),
episcop de Remesiana în secolul al IV-lea, adică foarte din vreme, alături de alţii.

Trebuie să admitem însă ca propagarea creştinismului o făceau misionarii (şi ei vor

fi fost destul de mulţi) pe bază de texte scrise şi nu din inspiraţie divină. Vechiul
Testament fusese lucrat în limbile greacă şi latină în întregime, în ultimele secole
ale vechii ere. Noul Testament era gata, în aceleaşi limbi, prin secolul al III-lea e.n.
(Vezi „Revista de Istorie şi teorie literară”, 2/1981, p. l5l)9. Fireşte, redacţia primă
era primitivă, de aceea Biblia de atunci a fost denumită, după revizuirea de mai
tîrziu, Vetus latina sau Vetus romana10. Este cert că misionarii au folosit pentru
români o „Vetus romana” şi au cuvîntat într-un limbaj accesibil maselor locale, cu
forme înţelese de ele, adică în limba lor de atunci. Nu este de conceput
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

bolborosirea misionarilor într-o limba neînţeleasa, adică într-o latina pură, mai ales
că aveau în faţă învăţătura din Epistola apostolului Pavel, pe care o va prelua
Coresi, în secolul al XVI-lea: „mai bine cinci cuvinte de înţeles, decît zece mii de
cuvinte în limbă neînţeleasă”. Deci se munceau să fie înţeleşi şi întrebuinţau
cuvinte sau texte scrise în limba celor mulţi. Aşa s-au perceput şi răspîndit peste tot
atît de limpede termenii de bază. Dar mai ales aşa se explică termenii legaţi de
actul scrisului, păstraţi atît de viu şi în formaţii expresive în limba română.

Lexicul şi istoria lexicului sînt oglinda vieţii şi culturii unul popor. Viaţa cuvintelor
este strîns legată de viaţa oamenilor. Cuvintele se nasc şi devin viabile în limba
unei populaţii, cînd au o funcţie practică îndelungată, Altfel vin altele şi le iau
locul. În acest sens, dacă latinescul scribere a dat în română permanent a scrie,
scriere, scris, scrisoare, script, scriptură (vezi şi formele din aromână) şi
nenumăratele formaţiuni în graiul viu, păstrate pînă nu de mult (de exemplu: a face
pe scrisă), este pentru că s-a asistat şi s-a participat la actul scrisului în vechime şi
termenii n-au venit dintr-o simplă şi trecătoare percepţie auditivă. Că lucrurile stau
aşa o dovedeşte şi cuvîntul carte, receptat eu sensul din latină de „scrisoare” (în
grai viu şi azi: „ţi-am trimis carte”), devenit în româneşte „act scris”, „document”,
de unde „ai carte, ai parte” la judecăţi vechi (vezi şi carte de judecată)11, înţeles
mai pe urmă fals ca „ai ştiinţă de carte, ai succes”. Cînd scrisul s-a tipărit, atunci
carte a luat la noi şi sensul de text tipărit, pe care lilber (primordial „cămaşa albă”
de sub scoarţa unor arbori, bună de scris) l-a dat celorlalte limbi romanice: libro,
livre etc. Lucrurile se leagă organic şi aceasta se vede şi din faptul că circulaţia şi
lectura mai mare a manuscriselor şi cărţilor în limba slavă, pe o mai lungă perioadă
de timp, la un moment dat, au dus la intrarea în circuit viu în limba româna a
termenulul slavon a citi (citaţi) şi nu legere latin. Dacă scrisul şi materia de scris n-
ar fi avut viaţă veche intensă, atunci, prin cărturarii români care au învăţat slavona
şi au practicat, în Evul Mediu tîrziu, scrisul slavonesc (cu litere chirilice), s-ar fi
impus în limba poporului terminologia slavonă. Se constata însă pisati, pismo,
pisanie etc. au rămas să trăiască numai pentru şi în limba slavă (ultimul cu
folosinţă şi la noi doar cu sens tehnic de „inscripţie” la biserici) şi n-au căpătat
viabilitate ca să poată înlocui terminologia vie a vechiului scris românesc. Nici
kniga n-a fost în stare să înlocuiască pe carte, deşi românii au fost printre cei dintîi
care au tipărit cărţi slavoneşti. Aceasta însemnează că scrisul vechi românesc nu
este şi nu poate fi o simplă presupunere. Rezultă apoi de aci că, înainte de a se
exersa în limba slavă, scrisul s-a practicat într-o românească primară sau
protoromână.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

De fapt, din acesta vremuri îndepărtate şi din această limbă s-au perpetuat urme de
scris în textele religioase în limba română. Din acest punct de vedere, o serie de
termeni, conformaţia şi raritatea lor de uz trădează provenienţa din vechime. Din
numărul destul de mare de elemente lexicale vechi care au ajuns pînă în textele
rotacizante, citate mai sus, dăm cîteva: mesereare (milă) din lat. Miserere, păraţ
(cerul-gurii) din palatium, părăta (a pătimi) din lat. poenitare, deşildere (a dori) din
desiderare, sprezice (a apela juridic) din superdicere, încindre (înflăcărare) din
incendere, încăreaşte (a se încălzi) din incalescere, învoalbe be (a înveli) din
involvere, ferica (a ferici), dintr-un felicare, vence (a învinge) din vincere etc.
Aceste forme (şi derivatele lor în frază) sînt livreşti şi sună destul de primitiv.

Se pune însă întrebarea cum de au ajuns asemenea elemente în texte socotite ca

traduse din slavonă? Nici un text slavon din nici o epocă nu le-a conţinut şi nu le
putea convine. De existenţa lor în limba vie a poporului şi a traducătorilor, într-o
epocă tîrzie, nu poate fi vorba, fiindcă atunci ar fi persistat printre cuvintele viabile
(măcar unele dintre cele citate). Se mai poate spune că sinonimele lor care le-au
luat locul nu se împămînteniseră încă atunci în limba română. Pe de altă parte,
unele lexeme sînt probabil foarte vechi şi rare autohtonisme, al căror sens nici n-ar
putea fi descifrat, de n-ar exista textele paralele, precum zgarbură, însemnînd
„încălţăminte”, gimţ (şi cimţ), „şale” sau rutes „iarăşi” etc. De asemenea, autohton
şi vechi este şi grumaz, corespondent (şi mai des folosit) pentru păraţ, extrem de
rar, precum şi zgău, „pîntece”.

Persistenţa acestor unităţi lexicale, ca vestigii de limbă, nu se poate explica decît

printr-o tradiţie şi continuitate texto-logică.

3. O cultură a funcţiunilor multiple: cărţi sacre, „de învăţătură” şi literare

Poporul român, nou format, a venit în contact (chiar din pasta lui primară, în sec
III-IV) cu civilizaţia şi cultura romană, care n-a căzut însă pe un gol, căci geto-
dacii îşi aveau cultura şi civilizaţia lor de moştenire veche, care devine din ce în ce
mai surprinzătoare prin descoperirile arheologice (vezi recent tezaurul în obiecte
de aur de la Hinova-Mehedinţi) sau prin noi alte interpretări, precum cele ale unui
scris autohton preroman, cu semne de tipul răbojului. Noi cercetări şi interpretări
vor arăta probabil, că lingvistic existau anumite apropieri structurale şi în bună
măsură lexicale între limba localnicilor şi a cuceritorilor de vreme ce relativ într-un
scurt interval de timp, s-a ajuns la contopire şi la cristalizarea unei noi limbi,
unitară şi individuală, cu un fond al ei definitivat, încît, începînd de la contactul cu
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

slavii n-a mai receptat decît simple împrumuturi lexicale. Exclamaţia, consemnată
în sec. VI: torna, torna. fratre (care nu se mai pune azi la îndoială) este un semn în
plus de constituire a unei limbi române străvechi.

Pînî la naşterea poporului şi a limbii române, în prima lor fază însă, literatura
latină, alături de cea elină, a avut în zona mediteraneană secole întregi de
dezvoltare şi înflorire. Dar şocul cultural următor l-au constituit creştinismul şi
literatura lui sub forma a tot felul de texte, în mijlocul cărora s-a trezit la viaţă şi
poporul român, adică în sînul creştinismului propagat în forme latino-romanice
încă secole de-a rîndul, pînă la despărţirea de cult a bisericilor. Aşa se explică (ca
sa revenim) terminologia creştină de origine latină din limba română.

Dintre textele biblice, lucru curios la prima vedere, nu cele legate de Noul
Testament şi Cristos, cum sînt Evangheliarele sau Faptele apostolilor, deci texte de
esenţă propriu-zis creştină, au avut cea mai mare circulaţie, ci un text aparţinînd
Vechiului Testament şi venind, prin urmare, din vremuri de dincolo de creştinism,
şi anume Psaltirea. Se naşte întrebarea: cărui fapt se datoreşte această răspîndire şi
receptare (în fapt extraordinare), în toate literaturile europene a unul text dependent
de religia şi literatura ebraică veche? Explicaţia stă în frumuseţea şi lirismul
cîntecelor, capabile să reprezinte sentimentele sufletului omenesc sub forma
oricărei religii, adică a aici uneia concret, slujind în fond religia poeziei. Psaltirea a
captivat şi a însemnat o oază de odihnă sau de împrospătare spirituală şi cu ea în
primul rînd s-au dirijat paşii şi mintea oricărui fel de credincioşi, în Evul Mediu
timpuriu, în cel tîrziu, în Renaştere şi mai departe. Nu trebuie să ne mire atunci
faptul că toate literaturile naţionale încep cu psaltiri, în redacţii şi traducerii
diverse.

Redactată între secolele XI-IV î.e.n., nu numai de David, cum s-a generalizat
ştirea, ci şi de alţi cîntăreţi din timpul lui David sau de mai tîrziu: Asaf, Heman,
Etin, adunată în formă ultimă în secolul III e.n., Psaltirea s-a bucurat de o căutare şi
de folosire continue. În Evul Mediu, a servit nu numai de text liturgic, ci şi de
scriere pentru învăţarea cititului, fiind scrisă la un loc cu anumite abecedare.
Renumitul filolog în texte biblice, Sf. Ieronim din Strydonul Dalmaţiei (cca 348-
420), a tradus şi prelucrat latineşte în trei rîndurl Psaltirea: Psalterium Romanum
(cca 383), Psalterium Gallicanum (cca 387), acesta fiind textul lui cel mai
răspîndit, şi Psalterium iuxta Haebreos (cca 393). Fluxul acestui text biblic (fără a
exclude circulaţia altora) a devenit deci puternic şi a continuat să se desfăşoare
neîntrerupt de-a lungul secolelor (şi în forme versificate)12.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Pentru poporul român, de origine romanica, iniţial nu au fost potrivite alte texte
religioase de folosit decît cele în limba latină, cu explicaţii în limba acestui popor
şi probabil cu anumite traduceri. Între aceste texte, ca peste tot, Psaltirea a avut,
fireşte, rolul el important şi ulterior de lungă tradiţie. Că propaganda şi ritualul
creştin s-au practicat la poporul român în forme şi termeni proprii o dovedeşte, de
pildă, odată mai mult, şi basilica, locaş de cult care s-a păstrat cu numele lui
(biserică) numai la români în limba comuna şi vie13, pentru că la celelalte popoare
romanice a intrat în uz ecclesia, it. chiesa, fr. église, sp. iglesia etc.14 Localnicii l-
au ascultat, de asemenea, pe presbiterii latini şi le-au reţinut numele în al lor preot
la nord şi preftu (arom.) la sud de Dunăre. Au existat deci instituţii, texte,
misionari, predici vechi şi traduceri, pînă la intrarea în uz a cultului religios în
limba slavă şi în rit ortodox, după secolul al XI-lea. Multe lucruri au pierit, dar s-au
descoperit zeci de ruine de vechi locaşuri şi multe acţiuni pot fi deduse în legătura
cu ele. Este aproape cert, de exemplu, că vechile aşezări au fost acaparate mai
tîrziu şi destinate ritului ortodox (sau, cum se spunea, „grecesc”), ori pe locul lor
au luat naştere noi instituţii bisericeşti orientale, cum este cazul cu mănăstirea din
secolul al X-lea de la Morisena, actualul Cenad din judeţul Timiş15.

Roma n-a renunţat însă la lupta pentru menţinerea sub egida sa a bisericii
româneşti, mai ales în urma organizării acesteia după reguli orientale şi acceptarea
serviciului religios în limba slavă (admisă de papalitate numai pentru slavi).16 Un
şir de documente arată acest lucru. Într-unul din ele, din 1234, papa Grigore al IX-
lea vorbeşte de „pseudo-episcopii” din statele româneşti şi încearcă să îndrepte şi
să recîştige terenul, după cum au încercat şi alţi papi, mai devreme sau mai tîrziu,
acelaşi lucru17.

Între timp însă, separaţia bisericilor a devenit acută. După 1954, s-creat o
comunitate spirituală sud-est europeană, unde limba slavonă a început să joace, şi a
jucat, rolul pe care l-a avut latina în cultura popoarelor apusene. Cărţile liturgice
înseşi au suferit modificări. Totuşi, românii au fost cei dintîi care s-au trezit din
acest cosmopolitism, nefiresc în special pentru el, şi au început să spargă
îngrădirile canonice, cultivînd de timpuriu limba română şi apelînd la vechi
moşteniri textologice româneşti, care supravieţuiseră şi care au lăsat urme
indubitabile, ce merită să fie arătate.

4. Urme ale traducerilor timpurii „străromâne”, din latină

 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Dintr-o dată, chestiunea pare fantezista sau de simplă senzaţie, dar corespondenţa
aidoma a unor elemente cu cele din texte latine nu mai lasă nici o îndoială că
relaţia text latin-expre sie românească este o realitate.

În primul rînd, trebuie spus că aceste urme vechi se găsesc în textele rotacizante
amintitei Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneţiană şi
Codicele Voroneţian. Se constată însă că aceste copii tîrzii conţin forme de limbă
românească veche, greoaie (uneori de neînţeles pentru nespecialişti), amestecată cu
exprimare evoluată şi fluentă, limbă marcată în primul caz de elemente tipic latine,
în al doilea de cele slavone. Reiese că vechi traduceri din latină au fost revizuite şi
„îndreptate” cu textul slavon în faţă.

Se pune întrebarea: de ce a survenit această operaţie de colaţionare? Pe ce fel de

texte şi aproximativ cînd? Este neîndoielnic că, dacă s-au făcut traduceri din limba
latină, într-un context de limbă română primară, acestea n-au avut loc decît înainte
de adoptarea liturghiei în limba slavona, şi anume într-o perioadă de timp cînd
propagarea creştinismului şi serviciul religios se făceau încă pe bază de texte
latine, iar Psaltirea, carte cu imnuri de citit şi de cîntat, destinată maselor, era
tradusă pentru ele (ca în cazul multor popoare europene). De ce a trebuit însă mult
mai tîrziu, după introducerea liturghiei slavone, cînd s-a simţit din nou nevoia
limbii române, să se revizuiască vechile traduceri pe baza textului slavonesc şi nu
s-a procedat la o simplă modelare de limbă, după stadiul evoluării el? Pentru că
liturghia bizantino-slavă n-a însemnat numai schimbarea de limbă sacră, ci şi
schimbări de dogmă şi de fond textologic. În serviciul religios oriental au apărut
noi texte, ca, de exemplu, Octoihul (pe care nu-l are Occidentul)18. În ce priveşte
Psaltirea, pe lîngă distribuirea psalmilor în „catisme” şi acestea în „slave”, adică
„osanale” (cu o anumită destinaţie rituală), i s-au adăugat acesteia, la începutul ei,
şapte psalmi zişi de penitenţă (pierduţi de psaltirile româneşti vechi), iar la sfîrşit
nouă cîntece ale lui Moise şi alte imnuri, care s-au păstrat întocmai (ceea ce nu s-a
observat) în toate cele trei copii româneşti. Aşadar, canonul ortodox impunea nu
numai o ajustare lingvistică, ci şi una textologică. De aci a rezultat şi intervenţia
noilor traducători cu propriile lor reformulări (în diverse locuri), în care s-a
imprimat nu o dată şi expresia tipic slavonă a testului urmat în paralelă.

Exemplele de urme din latină sînt numeroase şi vom cita cîteva dintre ele. Mai
trebuie spus că atît copiile româneşti, cît şi versiunea veche a Psaltirii latine au
suferit pe parcurs revizuiri de exprimare, încît corespondentele nu sînt totdeauna
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

perfecte. Dar, din tot amestecul vechi şi nou, structura şi expresia latină sînt
evidente.

Mai întîi, o frază greoaie din Psaltirea Scheiană, care poartă în ea efortul vechi de a
traduce din latină (cu un slavonism introdus tîrziu): „Slăbeşte-me se răpaosu, ainte
pără nu me ducu şi rutes nu voiu fi” (ps. 38, v. 14), în transpunere inteligibilă:
„Lasă-mă să mă odihnesc înainte de a muri, căci mai mult nu voi”. Se observă
preponderenţa termenilor latini în forme primare, conjuncţia dublă ainte (din ab +
ante) şi pînă, de asemenea adverbul bizar rutes şi slavonismul slăbeşte-me (oslabi
mi). infiltrat probabil ulterior. Oricum, acest fel de limbaj (cu multe alte exemple)
nu se apropie de cel din Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi deci nu poate fi vorba nici
de traduceri în secolul al XVI-lea, sub influenta Reformei.

Iată şi un verset, din aceeaşi copie, dependent de topica latină, păstrat mai limpede:
„Împregiuru necuraţii îmblă după înraltul tău mulţit-ai fii oamerllor” (ps, 11,9),
ceea ce corespunde cu redacţia latină: „În circuitu impii ambulant; secundum
altitudinem tuam multiplicasti filios hominum“. Versiunea slavonă are alte nuanţe.
Dar poate mai grăitor este următorul verset: Cui de blăstemu rostul lui pliru iaste,
de amaru şi de hiclenşigu” (ps 9,28), în formă de înţeles: „A cărui gură este plină
de blestem, de amar şi de viclenie”, ou corespondenţa latină: „Cuius maledictione
os plenum est, et amaratitudine, et dolo”. Se vede clar structura traducerii vechi
este întocmai cu textul latin, înglobînd în formă primitivă prenumele relativ de la
început (cui din cujus). folosind pe rost pentru os (gură), probabil numai un
corespondent local al lui rostrum latin, cu sensul de „organ de vorbire”, de vreme
ce s-a păstrat viu în limba în vb. a rosti, apoi rost cu alte numeroase sensuri, între
care „a şti sau a spune ceva pe de rost”. Hiclehşig a fost introdus, desigur, la
revizuirea traducerii.

Mai evidentă este luarea verbului possum-posse, tot în Psaltirea Soheiană, cu

sensul de „a putea”, cînd el avea în latină şi sensul de „a avea putere asupra cuiva”,
„a birui”, ca în versetul „Saepe expugnaverunt me a juventute mea; etenim non
potuerunt mihi“, tradus ad litteram: „De multe ori luptară-se cu mere [mine] de
tirereaţele [tinereaţele] meale, e (şi) însă nu putură mere” (ps. 128,2) în loc de „şi
nu mă învinseră”. Dacă traducerea s-ar fi făcut numai după versiunea slavonă,
acolo era vb, prjamosti „a blrui”: „ibo ne prjamogose mene” (şi nu mă biruiră) şi s-
ar fi tradus deci exact” Psaltirea Hurmuzaki are aci just vb. prevence dintr-un
previncere: „însă nu prevăncură mere”, dar, după cum se vede, tot dintr-o traducere
din latină în româna veche. De remarcat şi conjuncţia e din et (într-o redacţie
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

româno-latină). De altfel, conjuncţia e apare foarte des pentru şi, între altele: „E
eu-s viarme e nu omu” (ps. 21,7): „Ego autem sum vermis et non homo”.

La fel, dependenţa este evidentă între „Doamne, între tire tot deşideratul mieu şi
suspirile [suspinele] meale de tire nu ascunseră-se” (ps. 37,9) şi „Domine, ante te
omne desiderium meum et gemitus meus a te non absconditus”. Redacţia slavonă
are altă structurare.

Există însă şi cazuri cînd distribuirea versetelor este aceeaşi în traducerea veche şi
în textul latin (şi numai în ele) ca, de pildă, în ps. 100, în care sfîrşitul versetului 3
este, de fapt, începutul versetului 4; pe deasupra, se întîmplă ca tocmai în această
structurare veche a versetelor, şi limba românească să fie în forme greu de înţeles,
în încercarea de demult de a transpune exact originalul:

„3. Nu înrainte puşu între ochii miei lucru leage-călcătoriu; ce facere treacere uriu.
Nu lepi-se mie [ce?].

4. înremă hicleană; ce feri-se de mere, reulu, nu cunosculuw, adică:

3. Nu pusei înaintea ochilor mei lucru nelegiuit; pe cei ce făcură abuz îi urîi. Nu se
lipi de mine

4. Inimă vicleană; pe cel care se feri de mine (mă ocoli), pe cel rău, nu-l cunoscui.

Şi totul este identic, ca structură, cu textul latin într-o Vulgata în ordonare veche:

„3. Hon proponebam ante oculos meos rem injustam; facientes praevaricationes
odivi. Non adhaesit mihi

4. cor pravum; declinantem a me malignum non cognoscebam”.

Afară de cele două texte, nici o altă redacţie a Psaltirii nu mai are această
structurare a celor două versete (nici măcar vreuna din cele apusene), ceea ce nu
mai lasă nici o îndoială asupra dependenţei lor” Coresi, oare de obicei urmează
fidel textul din Psaltirea Scheiană, de data aceasta întregeşte în chip normal cele
două versete, în Psaltirea sa slavo-română (1577), ca şi textul său slavon, pe care îl
şi reproduce.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Alte exemple şi consideraţii vor arăta că scrisul în limba română a apărut înainte de
a se adopta scrisul în limba slavă, după care mai tîrziu s-a trecut din nou şi din
vreme la scrisul în limba română, într-un mediu slavon inapt pentru masa mare a
poporului român.

5. Straturi slavone livreşti şi latine în vechile tălmăciri în limba română

Dacă scrisul în limba română precede pe cel în limba slavonă şi dacă mai tîrziu s-a
făcut revizuirea traducerilor vechi din latină pe baza textelor slavoneşti, atunci în
textele în limba română, păstrate în copie, trebuie să existe şi urme livreşti,
neviabile, de limbă slavă. Într-adevăr, ele sînt numeroase. Nu este vorba de cele
intrate frecvent şi viabil în serviciul religios blagoslovenie, spăsenie, milostenie, a
se ispovedi etc., ci de cele reţinute în exprimare în chip artificial, precum: hrăborie
„luptă”, a astîmpi „a se depărta”, a postîmpi „a se apropia”, a sledi, „a urmări”, a se
stidi, „a se ruşina”, a se ucloni, „a se abate”, a upuvăi, „a nădăjduit” etc.

Dar de remarcat este faptul că, în textele care ne-au parvenit, adeseori o parte din
frază ţine de textul latin, cealaltă are imixtiuni dintr-un text slavonesc. Un exemplu
elocvent, între multe altele, este scos tot din Psaltirea Scheiană, care este un „text
de aur” (ca şi celelalte), prin posibilitatea pe care o dă de a investiga trecutul
scrisului românesc: „Şi semărară agre, şi răsădiră vini, şi feceră plodu de viaţă”
(ps. 106, v. 37), verset care corespunde în structură şi exprimare generală celui
latinesc: „Et seminaverunt agros, et plantaverunt vineas, et fecerunt fructum
nativitatis”. Numai pentru ultimele două cuvinte s-a introdus din textul slavon
„plod ziteni” (rodul vieţii) sub forma „plodu de viaţă”, care traduce bine metafora
„fructum natIvltatls”, evitată(!) neîndemînatic de majoritatea traducerilor, în limbi
naţionale, vechi şi nouă, şi transpusă simplu prin „rod” sau „roade bogate”19. Un
singur cuvînt, plod, duce la versiunea slavonă; celelalte: agru (ogor), foarte rar, şi
vinea (vii), presupun o traducere într-o română primară” Plod (în limbile slave,
frecvent în psaltiri) a intrat şi în limba româna vie, cu multe înţelesuri, între ele
„copil mic” (se aude şi pliod), precum şi „embrion”. S-a menţinut şi în vb, a plodi,
„a naşte copil mulţi” sau „pui de animale”.

Despre aceeaşi suprapunere de traduceri (implicit de texte) ne încredinţează multe

alte secvenţe textuale, între care, de pildă, una dintr-un foarte frumos psalm: „În ce
chip deşiră [doreşte] cerbul la izvoarele apelor, aşa .jeluiaşte sufletul mieu către
tire, Zeu” (ps. 41,3), cu paralela latină: „quaemadmodum desiderat cervus ad
fontes aquarum, Ita desiderat anima mea ad te, Deus”.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Se poate vedea ca, de fiecare dată, există anumite cuvinte care fixează izvoarele
originale. Aci sînt deşiră (în psaltire apare şi deşideră, mai normal) care, ca formă
de scris arhaic, trimite de la sine la versiunea latină, şi .jelulaşte (care s-a substituit
tîrziu celui de al doilea desiderat), venind din textul slavoni „sice (zelati) dusa
moa”, fără ca noul traducător sau prelucrător să-şi dea seama că forma slavă
provenea dintr-un verb care însemna „a dori” (zelati)” pe cînd românescul a jelui
derivă din zalovati, cu alt sens. Şi aşa versetul suna însă frumos, în nota de
lamentare a vechiului psalmist. Interesant de comentat este termenul Zeu, care nu
mai poate fi socotit azi (nu-l mai putem socoti noi) ca o derivaţie din Deus, ci ca un
cuvînt autohton, paralel pe linie indo-europeană la termenul latin, de vreme ce s-a
descifrat recent inscripţia dacică (cu semne speciale) „Aris, nao Zeu” (Ari, Zeul
nostru). Termenul a fost luat deci din limba veche a localnicilor şi folosit pentru el.
Numai psalmul în chestiune (41) îl foloseşte de 10 ori, o singură dată apare
Domnul şi o dată Dumnezeu. Însuşi acest fapt dovedeşte originile vechi ale
traducerii.

Dăm acum un exemplu din Codicele Voroneţean: „şi scoase întru pustie patru mie
bărbaţi sicarei” (recenta ediţie de regretata Mariana Costinescu, p. 264)20, unde
sicarei înseamnă „ucigaşi” şi nu este decît transpunerea veche şi neviabilă a
termenului latin Sicarius din propoziţia: „et eduxisti quattuor millia virorum
sicariorum” (Actus Apost,, XXI, 38), Ucigaş a existat; de la început în limbă, cu un
g în rădăcina cuvîntului, corespunzător lui d din lat, occidere, cu care s-a întîlnit şi
s-a asimilat, păstrat totuşi în multe forme: ucig, ucigă-1 toaca, ucigător etc. Deşi
vechi deci, s-a folosit direct lat. sicarius, care trădează izvorul şi traducerea din
latină. În nici un caz nu putea să provină dintr-un text slavon sau din „limba
română vie (nici nu există înregistrat în dicţionarele de limba veche, intervenind în
text o singură dată)21.

Lăsînd la o parte multe alte probe de traducere din latină, s-ar putea ivi anumite
întrebării nu cumva traducerile s-au făcut din latină, dar tîrziu, în secolul al XVI-
lea, de cînd datează copiile descoperite, şi anume sub influenţa Reformei, care,
fireşte, posedau texte latineşti, sau sub o altă influenţă apuseană, dispunînd de
aceleaşi texte? Atunci n-ar exista nici un temei pentru împingerea traducerilor într-
un trecut prea îndepărtat.

În primul rînd însă, aşa cum am semnalat, există structuri şi forme de limba
română scrisă, care, cu oricîte înnoiri intervenite între timp, sînt prea rudimentare
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

pentru stadiul limbii române din secolul al XVI-lea. Din acest punct de vedere
examenul ar putea continua. Dar, admiţînd posibilitatea întrebuinţării versiunii
latine într-o epocă tîrzie, trebuie să spunem că, dacă unii termeni latini, care
„înşurubează” textul românesc, de cel latin, se află în Vulgata. Intrată în uz din
secolul al XIII-lea, precum agros, desiderat, sicarius etc, alţii, în schimb, nu apar în
această redacţie înnoită a Bibliei latine (inciuslv a Psaltirii) şi deci nu puteau fi
folosiţi decît dintr-un text mai vechi în limba română. Provenienţa, forma şi
raritatea lor ţin vizibil de o primă epocă a limbii române în plină dezvoltare şi de o
veche transpunere a Psaltirii în română, termeni cu tradiţie şi întrebuinţare numai
în vechile texte religioase: mesereare părătare, păraţ, încindre, gintu, vence,
prevence etc” Asemenea termeni de origine latină au alţi corespondenţi în Vulgata.
În plus, limba română este singura limbă romanică cu formaţii substantivale de la
infinitivele latine (moştenire transmisă apoi oricărui infinitiv lung din limba
română, inclusiv neologismelor). Aşa se explică apariţia unor mesereare
(miserere), pănatare (poenitare), încindre (incendere) etc. Textul latin conţine, de
exemplu, pe miserere, dar numai în forme verbale, mai ales în invocaţia: „Miserere
mei, Deus… (Ai milă de mine, Dumnezeule…).

Dacă cineva ar invoca apoi rotacismul (pănătare-părătare etc.) ca fenomen tîrziu în

limba română, i se poate răspunde că filologii clasici au arătat existenţa lui chiar în
sînul limbii latine (sau cel mult se datoreşte copiilor). Ar putea să inducă în eroare
şi formele de exprimare şi lexic evoluate, dar acestea au survenit ulterior, acolo
unde textul primordial românesc era inteligibil, căci unde era prea greoi a rămas cu
pecetea veche pînă în copiile ultime. Textul slavon nu era nici el clar peste tot, iar
cărturarul român nu stăpînea bine slavona, căci nu o dată confundă cuvintele, de
pildă pe kolo (roată) cu kol (par) sau krăv (sînge) cu kriv (strîmb), scrisul de mînă
provocînd şi el probabil încurcături.

Aşadar, s-au făcut traduceri de texte religioase în limba română veche (mai ales
Psaltirea) pînă la întrebuinţarea liturghiei bizantino-slave. Lucrul acesta nu era,
atunci, oprit. Dimpotrivă. Wulfila a tradus o parte din Biblie în gotică, la
creştinarea goţilor în secolul al IV-lea. Decretarea păstrării textelor canonice numai
în limbi sacre s-a impus tîrziu, cînd au început să se înmulţească textele apocrife,
traducerile vechi moştenite şi conservate probabil în locaşuri de tradiţie religioasă
au fost refolosite apoi, după secole, pentru noi traduceri în spirit ortodox, pe bază
de texte bizantino-slave” Se pare că nu întîmplător criptograma Psaltirii Scheiene
(copiată desigur mecanic) este inserată la sfîrşitul psalmilor propriu-zişi şi înaintea
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

cîntecelor lui Moise adăugate, după cum am arătat mai sus, în ritualul bizantino-
slav.

Retraducerile în limba română au putut fi efectuate în a doua jumătate a secolului

al XIV-lea, cînd se înteţesc tendinţele de recîştigare a românilor, ca romanici, la
sînul Romei (există în acest timp un interesant complex istorico-cultural)22. Pentru
acest moment concura şi copia Legendei Duminicii din Manuscrisul de la Ieud care
poartă pentru textul slavon data de 6000, adică 492, cînd ar fi căzut din cer la
Ierusalim scrisoarea cu Legenda, iar pentru textul românesc al traducerii, data
6900, adică 1392 (vezi mai recent articolul nostru Mîndria de neam şi de cartea lui
veche, în „Contemporanul”, 22.V 1987), cu noi argumente.

Dacă lucrurile stau aşa cum le-am arătat pînă acum, atunci scrisul în limba română,
cu rădăcini în epoca dinainte de a se scrie în slavonă şi cu reluări în plin slavonism
cultural, este unul din cele mai vechi scrisuri în limbi naţionale nu numai la
popoarele din sud-estul european, ci şi din alte ale Europei.

6. O civilizaţie a palimpsestului

În seria de secvenţe anterioare am schiţat elementele, legate între ele organic, care
duc la concluzia unul scris în limba română, înainte de a se folosi scrisul în limba
slavonă. Această schiţare, efectuată fără acribie, ca o imagine generală inteligibilă
pentru oricine, poate fi completată cu noi şi multe alte argumente şi exemple
lingvistice sau de altă natură.

Din exemplele date, ca simple mostre, dar mai ales din cele copleşitor de multe pe
care le conţin; textele rotacizante, se pot observa şi descifra trei straturi de limbă:
unul, cel mai vechi, înainte de a se scrie la noi în limba slavă, altul al unor
retraduceri cu folosirea traducerilor vechi, dar şi folosirea textelor slavone şi, în
fine, al treilea, care este al copiilor tîrzii cu anumite elemente de exprimare nouă,
pentru că scriitorii lor nu erau simpli copişti, ca nişte maşini-robot, mecanice, ci
oameni de carte (la vremea respectivă) şi îşi puteau îngădui înlocuirea unor
expresii cu altele mai potrivite şi mai exacte sau mai vii, mai cu seamă cînd în
vreun fel puteau face comparaţia aceluiaşi text transpus într-o altă limbă, ceea ce se
poate presupune.

Deocamdată dăm o altă serie de urme vechi cu comentarii mai largi şi cu eventuale
comparaţii mai extinse. Astfel, vb. a cumpli (din lat. complere, în contaminare însă
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

cu compellere)” cu sensul deci de „a sfîrşi”, dar şi „a prăpădi”, apare (împreună cu

derivatele lui) în vechile psaltiri rotacizante, acolo unde în textul latin (în uz după
secolul al XIII-lea) apar variat sinonimele: deficere, perdere, disperdere,
exterminare etc” Importanta lui creşte însă în frază prin comparaţie cu alte
traduceri ale textului respectiv” De exemplul: Ps. Sch. 17,38: „Măru [mîn,
urmăresc] vrăjmaşii miei şi-i agiungu şi nu me tornu pără se cumplu-i [pînă nu-i
distrug]. Dacă aci textul latin din Evul Mediu tîrziu convine remanierea
expresiilor: „Persequar inimicos meos, et comprehendam illos: et non convertar
donec deficiant” (păstrez ortografia şi punctuaţia textului) şi dacă textul slavon are
formele lui: „i ne văzvrasta se, dondeze skoncaat sja“, înseamnă că sintagma nu me
tornu (apare mai des decît înturna; de reamintit şi torna. torna, fratre), precum şi se
cumplu-i sînt reminiscenţe dintr-o foarte veche traducere în limba română. Coresi,
care urmăreşte în general şi în bună măsură vechea traducere, are în finalul
versetului său reflexul textului slavon: „Mîn vrăjmaşii miei şi-i ajung, şi nu mă
torn pănă sfrăşii“. Aşadar, Coresi evită aci pe cumpli, pentru că nu mai era înţeles
bine nici ca termen livresc, dar reia pe torn.

Pe parcursul textului însă, obişnuindu-se cu acest termen repetat în vechea

traducere, Coresi îl reproduce întocmai, dar înlocuieşte, în schimb, unde îl
întîlneşte, pe mesereare (milă), dovadă că nici acesta nu era viabil. Astfel, versetul
din Ps. Sch., 142,12: „Şi (în) meserearea ta cumpli dracii miei [şi în mila ta
stîrpeşti pe vrăjmaşii miei] şi pierzi toţi cei ce dodeiră [chinuiră] sufletul mieu, că
eu şerbul tău săntu”, cu corespondentul latin: „Et perdes omnes, qui tribulant
animam meam: quoniam ego servus tuus sum”, are la Coresi formularea: „Şi cu
milostea ta cumpli dracii miei. Şi pierzi toţi ce dodeiră sufletul mieu, ca eu şerbul
tău sunt”. Deci Coresi schimbă pe mesereare în miloste (existent în textul slavon: i
milostia. tvoja.), păstrează însă pe cumpli ( potrjabis din textul slavon dat în
paralelă n-avea viaţă în limba română, nici măcar scrisă); păstrează şi pe şerb,
provenind, după cum se vede, din textul latin, deşi în cel slavonesc se găsea rab
(rob): „jako az rab tvoi esm”. Rob s-a împîmîntenit în limba română în noi relaţii
sociale, iar şerb a însemnat la început simplu serv, slugă. De remarcat şi faptul că
drac a avut primordial sensul de „vrăjmaş”, iar dodeiră, dintr-un vb. sl. Dodejati,
are corespondent în textul slavon paralel al lui Coresi pe stazati. cu sens sinonimic,
încît Coresi urmează vechea traducere în limba română. De fapt, în textul lui este
reluat de multe ori, după vechea traducere, şi mesereare, căruia îi prelungeşte
tradiţia. Acolo unde îl foloseşte, termenul există identic în Psaltirea Scheiana. În
acelaşi fel, Coresi reia de multe ori pe a cumpli şi derivatele lui, care nu erau dintre
elementele curente în limba română.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Dar, pentru a dovedi mai mult existenţa unei traduceri vechi dintr-un text latin,
vom da, între altele, un exemplu care arată neînţelegerea textului tradus şi
perpetuarea transpunerii inexacte. Un verset latin suna: „Inimici defecerunt
frameae in flnem: et civitates eorum dextruxisti. Periit memoria eorum cum
sonitu“. cu corespondentul românesc – Ps. Sch., 9,7: „Dracului scăzură armele în
cumplit, şi cetăţile-i spăreeşi. Peri pamitea lui cu suru [cu sunet]”, ceea ce Coresi
reia aidoma: „peri pomeana lui cu sunet”. Dar sonitus,-us cu sensul de „zgomot (de
arme)” este confundat aci cu sonus,-i „sunet” (de orice fel). Dacă traducerea s-ar fi
făcut direct din textul slavon (fără nici un auxiliar vechi), acolo cuvîntul nu lăsa loc
afla abateri” „pogiba pamjat ego să sumom (pieri amintirea lui cu zgomot). Se
observă însă ca textul slavon nu este absent în acest verset, deci confuzia provine
evident din latineşte, iar ea a rămas pînă în cea mai recentă ediţie românească
(1982): „perit-a pomenirea lor în sunet“.

Prezenţa traducerii vechi la retraducere se întîlneşte la tot pasul, ca, de pildă într-un
alt verset: „Ţie uruia [unuia] greşiiu, şi hiclenşigu între tire [întru tine] fociu; ca să
dereptezite în cuventele tale şi se venci căndu veri giudeca” (Ps. Sch., 50,6), în
formularea latină: „Tibi soli peccavi, et malum coram te feci: ut justificeris in
sermonibus tuis, et vincas cum judicaris”. Retuşînd fonetismele, Coresi reproduce
întocmai întreaga frază din vechea traducere, dar îndreaptă se venci în să învingi,
fiindcă pe bună dreptate forma întîlnită i se părea arhaică. Înseşi deci retuşările lui
Coresi (şi ele sînt multe şi variate) denotă că formele sau lexemele înlocuite i se
păreau inactuale. Pe de altă parte, în versetul de mai sus elementele de provenienţă
latină domină copios.

Între elementele vechi intrate în grai viu caracteristic sau din grai viu în traducerea
veche este vb. a la (a spăla), înscris rar în textele vechi: „Ce mai vărtosu me lă de
fărălegea mea, şi de păcatele mele scură-me” (Ps. Sch., 50,4), cu bază în: „Amplius
lavame ab iniquitate mea: et a peccato meo munda-me“. Desigur, versiunea veche
latină nu va fi sunat exact ca aici. Coresi păstrează vechea traducere şi schimbă
numai pe scură-me în curăţeaşte-mă, căci şi de data aceasta v. a scura, dintr-un
excurare, era simţit ca învechit: „Ce mai vărtosu mă lă de fărălegile meale şi de
păcatele meale curăţeaşte-mă.”

Pentru amestecul copiştilor de care am vorbit la început, vom da un singur

exemplu comparativ între Coresi şi vechea traducere. În general, Coresi (respectînd
în mare măsură o serie de forme care deveniseră ca nişte embleme pentru textul
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Psaltirii româneşti vechi: mesereare, pănătare, a cumpli etc) încearcă să-i dea
textului viaţă cu elemente pe cît posibil noi. O singură data pare mai „bătrîn” decît
traducerea întrebuinţată, cînd spune: „Iară eu în mulţiia mesereriei tale intra-voiu
în casa ta”, pentru ca în textul urmat să vedem: „E eu în mulţia milusteniei tale
intraiu în casa ta” (Ps. Sch., 5,9). Dialectismul vechi milustinie pentru milostenie şi
acesta în locul lui mesereare, respectat de Coresi (care nu respectă totuşi pe e din
et), este o dovadă peremptorie a intervenţiei unuia dintre copiştii textului vechi,
dîndu-i o factură nouă.

În final, se mai poate spune că dacă pentru cuvintele-reminiscenţe şi echivalentele

lor, consemnate în cele mai vechi texte scrise în limba română, mesereare-milă,
părătare-pătimire, păraţ-grumaz-cerul gurii, a cumpli - a sfîrşi (zdrobi) etc. etc., se
face un examen statistic, semantic, morfologic şi de alta natură, se poate plasa
fiecare termen, în linii mari, într-o istorie parţială a lexicului, cu reflexe şi pentru
ce au însemnat vechile etape ale scrisului în limba română, practicat neîndoielnic
primordial înainte de a se fi folosit scrisul în slavonă. Examenul atent al vechilor
traduceri (în noi reluări) poate duce pînă la surprinderea unor elemente de
dialectologie istorică.
7. Renaşterea şi creşterea limbii literare româneşti în epoca veche

După o ultimă perioadă medievală de scris în care am detectat filologic vestigii

păstrate în acest scris dintr-o limbă literară străromână , la un loc cu altele evoluate
şi conforme cu graiul viu al poporului, considerăm, că merită o stăruinţă (pe scurt)
asupra problemei renaşterii şi creşterii limbii literare româneşti în secolele XVI-
XVII, problemă specifică în cultura românească, faţă de ce s-a petrecut, la aceeaşi
vreme, în celelalte literaturi sud-est europene.

În ce priveşte ideea de renaştere, este vorba în primul rînd de revenirea în scris a

limbii române în epoca Coresi (luată în general), cînd acesta se integrează spiritului
renascentist de luptă împotriva folosirii limbii de comunitate internaţională în
biserică, în cancelarie şi în cultură, şi anume latina în Occident şi slavona în sud-
estul Europei23.

Dar dacă în Occident (inclusiv în ţările Europei Centrale) lupta se duce conştient
de mari renascentişti contra cultivării exagerate a limbii latine de către umanişti în
dauna limbilor naţionale, aşa cum am arătat în cîteva rînduri24, în sud-estul
Europei împotrivirea faţă de limba de comunitate slavonă a fost ştearsă (din motive
întemeiate), afară de cultura românească, pe care condiţiile istorice ale trecutului,
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

precum şi ale momentului, au împins-o în mod natural la reînnodarea firului şi

folosirii din nou şi tot mai intens a limbii de neam.

Într-adevăr, limba de cult ecleziastic nou instituită, aşa-zisa slavă veche, nu

ajunsese la „saturaţie” pentru masele populare slave din sud-estul european şi nu se
simţea nevoia înlocuirii ei (rolul principal îl avea în această vreme mai cu seamă în
biserică), mai ales că era de înţeles pentru aceste mase (mult mai mult decît latina
pentru masele neamurilor apusene)25. În schimb, pentru poporul român, folosirea
slavonei constituise am intermezzo şi revenirea în scris la limba română era o
nevoie acută. Slavona fusese folosită doar de cărturarii români, încît necesitatea
internă, ca şi dezlegarea de canonul limbii sacre (în speţă a slavonei), prin mişcări
de Reformă manifestate în cultura română, au repus limba română literară pe
primul plan, iar Coresi a devenit mentorul unei întregi epoci26 şi a dat tonul
scrisului ulterior, care a urcat din treaptă în treaptă pînă la opere de artă literară.

În acest sens, este de ajuns să spunem că chiar în domeniul literaturii bisericeşti s-

au realizat opere monumentale, de neegalat (fără exagerare) în celelalte literaturi
sud-est europene, precum sînt, de exemplu, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, din
167327, sau Biblia de la 1688.

Nu este oare semnificativ faptul că, ajuns la jumătatea traducerii psalmilor din
Psaltirea slavo-română (1577), exact la sfîrşitul psalmului 76, Coresi respiră
bucuros, se opreşte din lucru şi îşi manifestă cu căldură, într-o notă, simţul de
preţuire şi dragoste pentru limba naţională, în finalul frazei cu o locuţiune existentă
şi repetată din străvechime în scrisul românesc: „Cu ajutorul Domnului dospiiu
[ajunsei] în mijlocul luminatei carte, mai dulce ca miiarea şi strediia [fagurele]”28.
În ce priveşte Biblia de la 1688, ea a continuat ritmul permanent de înnoire
lingvistică şi literară, pînă la modernizare, cum nu s-a întîmplat în nici una din
literaturile sud-est europene, care au rămas la formele scrisului tradiţional arhaic
pînă după secolul al XVIII-lea29. Vom exemplifica valoarea literară a acestei
opere cu naraţiunea, de calitate vizibilă, despre perversitatea femeii lui Putifar,
motiv de circulaţie universală, existent în Vechiul Testament30. Povestea tînărului
Iosif din ţara Canaanului ebraic este în sine ca un roman modern de peripeţii
senzaţionale, în mare măsură în cadru de relaţii istorice israelo-egiptene,
retransmise cu talent literar în traducerea românească. Din întreaga desfăşurare,
vom expune numai episodul, mai sus amintit al femeii lui Putifar. Iosif ajunge să
fie vîndut, la 17 ani, unui demnitar de la curtea faraonului egiptean. Demnitarul îl
preţuieşte pentru cinstea lui şi-i dă în seamă întreaga sa casă şi treburile ei. „Şi află
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Iosif – zice traducerea – har înaintea stăpînului său, şi bine-i plăcea lui, şi-l puse
preste casa lui pre dînsul, şi toate cîte era ale lui le-au dat pe mina lui Iosif (…) Şi
era Iosif bun la chip şi frumos la faţă foarte (…) Şi puse muierea stăpînului lui
ochii pre Iosif şi-i zise lui: „Culcă-te cu mine!” Şi el nu vrea (…) Şi cînd greia lui
losif, zi dentru zi, şi nu să asculte el să se culce cu ea, să se împreune cu dînsa. Şi
fu o zi oarecarea întru acestaş chip; intră în casă ca să-ş facă treburile lui, şi nimea
nu era înlăuntru dentru cei den casă. Şi-1 trese pre dînsul de haine, zicînd: „Dormi
cu mine!” Şi el, lăsîndu-ş hainele în mînile ei, au fugit şi au ieşit afară. Şi fu după
ce văzu că au lăsat hainele lui în mînile ei, şi au fugit, şi au ieşit afară; şi chemă pre
cei den casă, deaca au văzut că au lăsat hainele lui în mînile ei, şi le zise lor
zincînd: „Vedeţi, au băgat noao copil jidov, să-ş bată joc de noi! Au intrat înlăuntru
la mine, zicînd: „Dormi cu mine!” Şi strigaiu cu glas mare. Şi auzind el cum am
înălţat glasul mieu şi am strigat, lăsînd hainele lui la mine, au fugit şi au ieşit
afară”. Şi lăsă hainele lîngă ea pînă au venit stăpînul la casa lui, Şi-i grăi lui după
cuvintele acestea, zicînd: „Au intrat la mine copilul jidovul, carele ai băgat cătră
noi, să-ş rîzî de mine, şi zise mie: „Dormi-voiu cu tinei” Şi deace au auzit cum am
înălţat glasul mieu şi am strigat, lăsîndu hainele lui la mine, au fugit şi au ieşit
afară”.

Fireşte, combinaţia, teribil de şireată, a femeii l-a convins pe Putifar de vinovăţia

tînărului, care a fost băgat în temniţa. Dar acesta, dotat cu inteligenţă şi pe
deasupra cu puterea tălmăcirii viselor (din care cauză, sincer fiind, avusese de
suferit la început din partea fraţilor săi) ulterior s-a bucurat de încredere şi
binefaceri (între altele, prin prevenirea secetei nefaste, prevăzute pentru Egipt, în
visul „în cele şapte vaci grase şi şapte slabe”), a reuşit, într-un labirintic şir de
întîmplări incredibile, să se salveze pe sine şi pe ai săi, de neam.

În pasajul privind femeia lui Putifar, se observă că structura frazei şi repetarea

conjuncţiei şi, de tip narativ popular românesc, îi împrumută scrisului (deşi aservit
de traducerea unui text străin) un caracter de autenticitate literară românească,
alăturîndu-se scrisului individual original al marilor literaţi istoriografi Gr. Ureche,
Miron Costin, Ioan Neculce şi al altora.

Aşadar, o naştere, renaştere şi creştere a limbii literare româneşti, de la scrisul

străvechi în limba română pînă la scrierile din secolul al XVII-lea, sînt epoci de
continuă legătură culturală şi de folosire a limbajului viu al poporului român, în
evoluţia lui istorică.
NOTE
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

1. Am susţinut o asemenea periodizare într-un nou tratat de Istoria literaturii

române, vol. I: Literatura română veche. „Revizia” s-a reîntors însă la periodizarea
pe secole din tratatul anterior (1964).

2. Lucrarea a făcut în prealabil obiectul tezei de doctorat a autorului, apărută în

1963 şi republicată cu adăugiri.

3. Vezi, de exemplu, articolul publicat de Răzvan Teodorescu, O probă a

europenităţii românilor, în „Ramuri”, 4/1985(15 aprilie), p. 10, unde însă fără
ezitări şi ambiguităţi, Marin Sorescu înscrie articolul său Zăloaga se mută cu o mie
de ani mai înainte. Faţă de anumite „îndoieli” privind existenţa unei limbi
străromâne, vezi recunoaşterea survenită cu timpul, după cum arată şi articolele
semnate recent de Artur Silvestri (Etape în definirea unui concept), Ciprian Zaharia
(Un model de continuitate a literaturii române), şi Eugen Papu (Scieri străromâne)
apărute sub genericul Noi aspecte ale cercetării ştiinţifice în istoria literară, în
„Argeş”, nr. 1/1989, p. 8-9.

4. Cf. Vasile Pîrvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,

Bucureşti, 1911, passim.

5. Cf. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din, epoca străromână, Bucureşti, 1979,
p. 93-174 (Niceta de Remesiana); p. 175-184 (Laurenţiu de Novae); p. 217-267
(Ioan Cassian); p.268-280 (Dionysius Exiguus).

6. Noi argumente în postfaţa noastră din ediţia jubiliară a Bibliei de la 1688.

Bucureşti, 1988; p. 978-984: Un monument de valoare literară perenă – „Biblia lui
Şerban Cantacuzino” (1688).

7. Vezi, în ultima vreme, lucrarea Dr. Nestor Vornicescu, Un filosof străromân de

la Histria dobrogeană, Aethicus Histricus, autorul unei „Cosmografii” şi al unui
alfabet (sec. IV-V), în „Mitropolia Olteniei”, XXXVII, 1985, nr. 11-12, p. 5-84 + 8
pl. (şi în extras). Prezentare savantă, cu toate datele istorice şi de interpretare
personală, despre această personalitate excepţională, intrată în circuit ştiinţific
european, prin importanţa „cosmografiei” şi alfabetului propriu.

Adăugăm informaţia existenţei unui Codex Rohonczi, cu scris în semne proprii, în

curs de descifrare, despre evenimente din viaţa poporului român de la începutul
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

mileniului nostru, care va putea deveni revelator, după „muţenia” lui de cîteva
secole (încercările mai vechi n-au reuşit să-l dezlege).

8. Cf. articolul nostru Urme probabile ale unei vechi traduceri din latină în
„Psaltirea Scheiană“, în „Revista de istorie şi teorie literară”, XXX, 1981, nr. 2, p.
151-156 .

9. Este vorba de date expuse în articolul din nota 8 (acolo mult mai amănunţite).

10. Cf. Enciklopedia wiedzy o ksiazce, Wroctaw, 1971, col. l53 (sub Biblia).

11. Cu acelaşi sens de scrisoare şi port. carta (cu multiple, de asemenea, locuţiuni).

12. Am stăruit, în mod special, asupra poetizării excepţionale şi în spirit românesc

de către Dosoftei în Psaltirea în versuri, într-un capitol din Crestomaţie de
literatură română veche, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989. 13. Cf. pe larg,
cu istoricul termenului şi a monumentelor în postfaţa citată în nota 6: Un
monument de valoare perenă…, p. 979-980. Adăugăm acum existenţa la Roma, pe
lîngă Basilica Sf. Petru, şi o Basilica Santi Dodici Apostoli, cu fundaţie din secolul
al Vl-lea, renumită, dedicată în mod special apostolilor Filip şi Iacob, ale căror
relicve, aduse din Orient, au fost depuse în ea.

14. Istoricul şi specificul originar al acestei instituţii, cu trimiterea din nota 13, în
lumea creştină devenind o Societate religioasă slăvind expres pe Iisus Hristos.

15. Vezi lucrarea realizată de Eugen Arădeanul, Lucian Emandi şi Teodor

Bodogae, Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Arad, Editura Episcopiei, 1980, 227 p., cu
bogate date de extensiune pentru zonă.

16.De relevat contribuţia recentă a lui Otto Kronsteiner, Method und die alten
slawischen Kirchensprachen, în „Mitteilungen der Gesellschaft für Salzburger
Landeskunde”, CXXVI, 1986, p. 255-272; idem, Das romanische Erbe in den
slawischen Sprachen auf der Territorium des Imperium Romanum, în „Die
slawichen Sprachen”, XII, 1987, p. 35-73. Autorul prezintă convingător o acţiune
romanică la popoarele slave din sud-estul Europei, inclusiv la poporul român,
înainte de realizările lui Chiril şi Metodie (cu evidente argumente logice şi
filologice).
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

17. Faţă de noile ştiri şi contribuţii, sînt de reluat mai mult în consideraţie şi
semnalările de acte din arhivele Vaticanului (emise şi reîntărite de papi în Evul
Mediu) de către Václav Hanka în introducere la Sazavo-Emmauskoje Svietoje
Blagovéstvovanie, Praga, 1846, p. XV şi urm.(notele de subsol), semnalări
repudiate nefondat de unii cercetători.

18. Cf. Antoine Martel, La, langue polonaisa dans les pays ruthènes, Lille, 1938,
passim.

19. Vezi, de pildă, şi cele mai noi şi bine realizate transpuneri, precum:
Einheitsübersetzung der Heiligen Schrift, Die Bibel, Stuttgart, 198o, p. 671, unde
psalmul se încheie cu „und erzielten reiche Ernten“; de asemenea, versiunile
interconfesionale, apărute sub egida „Alianţei Biblice Universale” şi anume; La
Bibbia, traduzione interconfessionale in lingua corrente, Roma, 1985, p. 834: „e ne
raccolgono frutti abbondanti” sau La Bible, traduite de l’hébreu et du grec en
fraaçais courant, Paris, 1987, p. 932: „et en recueillent les produits” (se observă
clar nesiguranţa transpunerilor). Singură Biblia de la 1688 respectă originalul
(urmînd textul grecesc) şi dă: „au făcut roadă de naştere”. Este o dovadă în plus a
calităţii operei sub raportul exactităţii, pe lîngă cel al limbii literare modernizate.

20. Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de

Mariana Costinescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 264.

21. Interesant de notat că termenul latin, folosit şi de Cicero (Sudestionem inter

sicarios exereere) a intrat curent şi în limba franceză (sicaire) şi este considerat ca
provenind din cuvîntul tracic sica, pumnal, cf.Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri
Mitterand, Nouveau dicţionnaire étymologique et historique, Paris, Librairie
Larousse, 1964, p. 691.

22. Cf. mai sus notele 16 şi 17.

23. Existenţa acestui paralelism a fost emisă şi argumentată pentru prima dată de
subsemnatul în Umanism occidental şi umanism, sud-est european, în „Revista de
istorie şi teorie literară”, XXI, 1972, p. 25-30, nr. l, după care Dimităr Angelov a
urmat cu L’humanisme dans la Bulgarie médiévale, în „Paleobulgarica”, III, 1979,
nr. 3, p. 3-21.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

24. Cf. I.C. Chiţimia, Humanisme et Renaissance dans une Histoire Comparée des
littératures européennes , în Actes du VII-e Congrès de l’Association Internationale
de Littérature Comparée (Montréal-Ottawa, 1973), Stuttgart, 1979, p. 123 şi urm.;
idem; Humanisme et Renaissanee dans la culture du Sud-Est europîen par rapport à
la Renaissance occidentale, în Actes du VIII-e Congrès de l’Association
Internationale

de Littérature Comparée (Budapesta, 1976), Stuttgart, 198o, p. 192 şi urm. Vezi

însă mai ales L’humanisme et son existence dans Ies littératures slaves et dans la
littérature roumaine, în „Romanoslavica”, XXV, 1987; p. 51-58, comunicare la cel
de al X-lea Congres Internaţional al Slaviştilor”, Sofia, 14-22 septembrie 1988, în
care am redefinit individualitatea Umanismului faţă de Renaştere (o făcusem
inovator şi în anii ‘50 fi ‘60, în cursurile de literatură polonă veche şi periodizarea
ei, cf. Historia literatury polskiej (w. XII-XVIII), Bucureşti, 1972, p. 49-6o),
arătînd acum în plus lupta expresă a unor mari renascentişti (Pietro Bembo,
Sperone Speroni, Pierre Ron-sard, Joachim du Bellay etc.) împotriva cultivării
exclusive de către umaniştii (anteriori şi contemporani) a limbii latine şi
proclamarea de către renascentişti a cultivării limbilor literare naţionale, ceea ce a
dus şi a însemnat propriu-zis Renaşterea literară în sine, în Europa.

25. Se vorbeşte doar de Biblia tipărită în 1517-1525, pentru Bielorusia de Francisc

Skoryna (cu studii de medicină la Padova), ca „versiune locală” după Biblia cehă
(1506) zisă „de la Veneţia”, dar opera lui Skoryna nu conţine decît anumite
„elemente locale”, diferite de tradiţia slavă, şi nu o limbă integral bielorusă; cf. şi
comunicările în acest sens, prezentate la recentul Congres Internaţional al
Slaviştilor de la Sofia, 1988 (vezi nota 24 de mai sus) de V. Anicenko şi A.
Zurayski (colaborare) sau de M.Altbauer. Pentru date generale, vezi Bohdan Lepki,
Zarys literatury ukrainskiej, Varşovia-Cracovia, 193o, p. 145.

26. Vezi comunicările care i s-au consacrat lui Coresi de specialişti cu prilejul
aniversării a 400 de ani de la apariţia cărţii lai, Evanghelie cu învăţătură (1581), în
sesiunea de la Braşov, 10-11 decembrie 1981, publicate în „Cumidava”, XIII,
1983.

27. Am efectuat o revalorificare, în context comparat, a artei psalmilor versificaţi

de Dosoftei, în Crestomaţie de literatură română veche, vol. II, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1989, p.
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

28. Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltiriile coresiene

din 1570 şi 1589, ediţie de Stela Toma, Bucureşti, Editura Academiei R.S.
România, 1976, p. 323.

De remarcat că meditaţia lui Coreei este exprimată cu o locuţiune fericită de veche

moştenire literară,- care se află în Psaltirea Scheiană (ps. 18, 11) înscrisă şi aci
dintr-o formulare vizibil mai veche: „Mai deşiderate de aurul şi de pietri curate
multe, şi mai dulci de miarea şi stredea“, comparaţie pe care Coresi o reia întocmai
(doar cu o singură expresie schimbată) în acelaşi psalm, din tipăritura lui: „Mai cu
vreare decît aurul şi de pietri curate multe, şi mai dulci de miiarea şi stredie“.
Aşadar, este vorba de o întreagă înlănţuire stilistică. Pe de altă parte, este de
observat că stredea (fagure) este termen de origine veche indo-europeană (în slava
veche săt), detectabil în mai multe forme şi limbi, ceea ce împinge scrisul
românesc în vechime. El era de circulaţie vie în limba literară, de vreme ce
Dosoftei îl foloseşte în Psaltirea în versuri („că sînt şi decît stredea mai dulce”, ps.
18,42), precum şi în Vieţile sfinţilor („limba ta cea curătoare de stride, 25
noiembrie) fiind existent şi în alte scrieri. Toate datele converg către vechime şi
continuitate de scris în limba română.

29. „Vezi postfaţa citată în nota 6, p. 981. Pentru locul acestei opere însă în context
de viaţă şi cultură românească, vezi mai ales comunicarea noastră la lansarea
ediţiei jubiliare din 17.XI.1988: Importanţa „Bibliei de la Bucureşti” pentru
spiritualitatea, unitatea şi cultura poporului român, în BOB, 1988, nr. 11-12, p

30. Pentru răspîndirea literară a motivului şi a altor elemente de literatură profană

prin această operă, vezi comunicarea noastră din sesiunea de lucru la Academia
Română, desfăşurată în 28.XII.1988: Valoarea umană şi literară a „Cărţii cărţilor”
şi receptarea ei în cultura românească veche, în Memoriile secţiei de ştiinţe
filologice, literatură şi arte, seria IV, t. X, 1988.