tolle lege 1

Edgar ALLAN POE

Corbul
Într-o noapte, mai demult, răvăşit, pe-un tom ocult
cugetam cu tulburare la uitate slove, cînd,
lîngă-al somnului hotar, deodată-ncet tresar
ca şi cum la uşă rar cineva-încerca bătînd.
„Vreun străin în miez de noapte, poate, încerca bătînd.
Doar atît.” – mi-am zis în gînd.

Vai, îmi e şi-acum în minte acel sur Decembre printre

ale jarului vedenii pe podele scăpătînd.
Încercam fără de spor să-mi abat de la Lenore
gîndurile înspre zori, trist liman în cărţi cătînd.
Ea, Lenore, era-ntre îngeri înger rar cu chipul blînd,
dar cu nume-aici nicicînd.

A perdelelor mătase vineţie tremurase

şi-am rămas cuprins de-o teamă fără seamăn repetînd
(ca să-i risipesc acele-nchipuiri inimii mele):
„Cred că fără gînduri rele-n noapte încerca bătînd
vreun străin la a mea uşă. Cred că încerca bătînd...”
„Da. Atît.” – mi-am zis în gînd.

Inima înfrigurată a mai prins curaj şi-ndată

spus-am: „Domnule ori Doamnă, n-am răspuns aşa curînd,
de aceea-mi cer iertare, însă trebuia mai tare
ca să îndrăzniţi, se pare, cînd – ştiu – încercaţi bătînd,
iar eu picoteam pesemne.” Şi-atunci uşa deschizînd,
„Noapte doar.” – mi-am zis în gînd.

În a nopţii beznă-adîncă aşteptam cu teamă încă,

plăsmuiri ca nimeni altul vreodată fantazînd.
Dar tăcerea neclintită nu s-a frînt nici o clipită,
doar „Lenore” – şoapta-mi topită-n întuneric, tremurînd –
răzbătu, iară ecoul o întoarse tremurînd...
„Asta doar.” – mi-am zis în gînd.

Intru-n casă, -mi caut locul (inima-mi ardea ca focul),

cînd aud mai tare, iarăşi, o bătaie încercînd.
„Sigur,” – spus-am – „de-astă dată la fereastră sigur cată
cineva, iar taina toată vreau s-o aflu în curînd!
O să zăbovesc o clipă şi-o s-o aflu în curînd!”
„Vîntul doar.” – mi-am zis în gînd.

Iar atuncea cu putere-împing oblonul şi-n tăcere,

peste margini de fereastră cu aripe fluturînd,
trece-un Corb din vremi apuse (ca un nobil domn) ce nu se
mai opri şi-n zbor se duse grav la uşă spre-un intrînd,
pe-un bust palid al Atenei chiar deasupra-ntr-un intrînd.
„S-a oprit.” – mi-am zis în gînd.

Privind neagra zburătoare mohorîtă, sfidătoare,

chipu-mi trist se-nseninase de un zîmbet, vrînd-nevrînd:
„Ne’nfricate Corb pleşuv, din adîncuri de Vezuv,
al Infernului heruv rătăcind fără orînd,
care-i nobilul tău nume-n Noaptea fără de orînd?”
Spuse Corbu-atunci: „Nicicînd!”

Am rămas plin de uimire s-aud clar aşa rostire

la făptura-naripată, înţelesu-i neaflînd,
căci nu ştiu vreodat’ aşa de-i va fi fost dat cuiva:
pasăre sau altceva stînd la uşă-ntr-un intrînd,
peste-un bust sculptat deasupra uşii sale-ntr-un intrînd
şi cu numele „Nicicînd”.
2 tolle lege

De pe bustu-ncremenit alt cuvînt n-a mai grăit

(ca şi cum într-însul numai sufletul său revărsînd).
Văzînd mut cum mă măsoară, murmurat-am într-o doară:
„Şi-alţi amici odinioară s-au tot dus de-aici pe rînd,
dus va fi în zori şi-acesta cu speranţele-mi pe rînd!”
Spuse pasărea: „Nicicînd!”

Cutezînd cu-acel cuvînt, Corbul liniştea a frînt

şi am spus: „Cred că stăpînu-i, prigonit de-un crunt Osînd,
i-a lăsat ca pe de rost să tot poarte fără rost
astfel de cuvînt anost, soarta nemaiîndurînd,
cu ale Speranţei plîngeri soarta nemaiîndurînd
copleşit de „Nici - Nicicînd!”

Dar cum negrul zburător încă mai făcu uşor

chipu-mi să se-nsenineze de un zîmbet, vrînd-nevrînd,
într-un jilţ de catifea m-am lăsat gîndind ce-o vrea
să-mi vestească piaza rea din vremi duse oarecînd,
sobră, sumbră şi funebră din vremi duse oarecînd
cu-acel croncănit „Nicicînd”.

Către pasăre cu jind mă uitam tăcut, ghicind,

dogorît în piept de ochii ca jăratecul arzînd.
Astfel stam în aşteptare cufundat în jilţ mai tare
şi priveam cum raza care crud din lampă lunecînd
mîngîia lin catifeaua, crud din lampă lunecînd,
dar pe dînsa nu..., nicicînd!

Se făcu apoi de parcă, dintr-o-nmiresmată arcă,

serafimi suavi în clinchet coborau cădelniţînd.
Şi strigat-am: “Rob nevrednic, Domnu-ţi dă prin înger sfetnic
leac să uiţi gîndul vremelnic, uit-o, fii cu lumea-n rînd!
Bea o cupă de nepénthes, uit-o dintr-al lumii rînd!”
Spuse Corbu-atunci: „Nicicînd!”

„Tu, înşelător profet, pasăre sau duh proclet,” –

i-am vorbit – „chiar de Vrăjmaşul cel de rele-n veci flămînd
sau vreun vifor din abis te-au trimis aici proscris
ca să bîntui al meu vis, te întreb, ah, implorînd,
dacă-n Galaad mai este vreun balsam, da, implorînd...”
Spuse Corbu-atunci: „Nicicînd!”

„Tu, înşelător profet, pasăre sau duh proclet,

pe al nostru Domn din Ceruri, sufletul eu nu mi-l vînd,
spune-mi însă, va să vie inima-mi din grea robie
s-o cuprindă-n Veşnicie pe Lenore cu chipul blînd,
pe Lenore cea între îngeri înger rar cu chipul blînd?”
Spuse Corbu-atunci: „Nicicînd!”

„Vorba-ţi fie spre pieire, pasăre sau nălucire,

du-te, viforul te soarbă-n Noaptea fără de orînd!
Cu minciuna ta rostită nu mai sta nici o clipită,
lasă-mi, lasă-mi neclintită-nsingurarea, ieşi zburînd
şi din pieptul meu ia-ţi clonţul şi-n abis te du zburînd!”
Spuse Corbu-atunci: „Nicicînd!”

De-atunci Corbul a rămas, împietrit şi fără glas,

pe-al Atenei bust la uşă chiar deasupra-ntr-un intrînd.
Şi de-atunci c-un straniu dor în adîncul ochilor
ca un demon visător stă cu umbra-i jos zăcînd,
iar din umbra-i blestemată, al meu suflet trist, zăcînd,
nu mai pleacă, nu, nicicînd...!
_______
În romaneºte de Andrei PATR
PA Aª
TRAª
 inedit 3

Gheorghe CRĂCIUN

Jurnal - 1977 – 1978

Pe o vale cu apă, lumina risipită în ceaţă şi la marginea depărtată a cartierului blocuri sclipind în
bucăţi. Ceaţă lină şi caldă coborînd din pădure, acoperind şi drumul înspre capăt. Din mers, privirea mea se
plimbă şi prin apropiere vagi coroane de plopi mai au frunze. Zece minute şi atît, cîte ceva din acest peisaj şi
intru între blocuri.
Încet-încet, privirea mea se lasă dominată de grabă. Ea nu mai hoinăreşte şi uită nostalgii ale timpului.
Aş fi dorit o plimbare, un drum prin lumina aceasta confuză. O traversare a toamnei aş fi dorit cînd datoria
reprimă.

Şi să mai afli puţin mai încolo propoziţii, cuvinte. Destule. Pentru o întîmplare. Să povestesc o întîmplare,
o situaţie, chestia asta, fie:

Eu mă întîlnesc cu el şi zic: Ce faci, bă, omule, ai fost? Ştii că astăzi la şase. N-am fost, zice, da’ mergem
amîndoi pe la patru, mai zice. Asta aude toată lumea, cîtă mai e. Unu şi trei să fie, s-a sunat de intrare. Şi
diapozitivele alea, mai zic, ai vorbit? îl întreb. Cum să nu, am vorbit de atunci. S-a aranjat, mai zice. Şi fiecare la
treaba lui. Cu treaba, trece timpul. La patru fără zece ies, intru, las catalogul şi ies. Cobor şi ies în curte, intru
acolo. De unde ai vesta asta mişto? Hai, mergem. Mi-a luat-o nevastă-mea. Stai puţin! Că e profesor de serviciu,
uitam. Mai stă ce stă, mai spune ce mai spune băieţilor de-a opta. Şi aranjează repede să lipsească minutele
ăstea. Curtea e plină de copii, soarele nu se vede, pe dealuri vine ceaţa şi se lasă în vale, mă uit la ceas.
Ca să ajungem să vorbim cu pictorul, ieşim pe poartă, coborîm în grabă drumul, tăiem strada, ocolim
garajele, plopii, călcăm cîţiva metri pe iarbă şi trecem un podeţ îngust de lemn, graba noastră îl clatină. Casa e
asta, poarta e descuiată dar uşa e închisă, el ciocăneşte în uşă. Dar n-a venit. Pictoru’ n-a venit. Ne-a lăsat
diafilmele, are o fată frumoasă, a dat la Andreescu şi n-a intrat, eu îi spun sărumîna, el ezită, ea ne promite că
vine. Aşa zicea. La şase la salonul literar artistic zicea că vine. El însuşi mă linişteşte că vine, vorbim pe drum
către şcoală. Mai avem cîte o oră, atît. Intrăm în curte, el rămîne în curte, organizează rîndu’ şi eu intru, îl las,
intru în cancelarie. A întrebat directoru’ de tine, zice cineva. Da’ a plecat. Să-l cauţi mîine, zice. Eu nu ştiu ce să
zic o vreme, dar zic bine şi caut catalogul printre cataloage. Mergi poimîine pe munte? Păi, nu ţi-am zis, mai
vii? Sigur că vin, atunci îţi dau un telefon. Bine, aştept un telefon, şi încăperea se goleşte, plec şi eu, intru şi mă
gîndesc puţin, apoi le dau extemporal, le explic ce să facă, ei scriu, eu stau pe scaun şi aştept, poate gîndesc. Aşa
şi prin lumina aia pe fereastră mai multe bucăţi de copaci şi de ramuri, fragmente de scînduri de gard, pereţi de
casă, nori şi valea rîului, pădurea, într-o margine pajiştea cu tufişuri, cîţiva cai. La şase, la salonul ăla literar şi
artistic, el să-l prezinte pe cel căutat şi pictor local de talent şi eu, care am aranjat treaba asta, am pregătit-o,
pentru că eu răspund. Nu m-am gîndit la nimic, îmi zicea el pe drum. Şi ce, ziceam, e vorba de moment, o să ne
mai spună şi el nişte lucruri, da, da’ măcar să fi văzut diapozitivele ălea. Păi avem timp, dacă plecăm la cinci,
ziceam, şi ajungeam la şcoală şi uite-mă în clasă, mîinile mele apucă prima foaie dublă de caiet şi ochii mei
coboară.
Textul acestei lecturi care acum se amînă:
acasă subiect de discuţie de povestit: ce poate să mănînce copilul ăsta!

(continuare în numărul următor)

4 vatra - dialog
cu Eugen SIMION
„Trebuie să mizăm pe literatura scrisă şi
în calitatea noastră de critici literari să
încercăm să separăm, în continuare, bobul de
grâu de neghina din câmpul literaturii”
- Stimate domnule acad. Eugen Simion, G.
Călinescu îşi începea, cum ştim, capitolele din Istorie
cu o situare în context a scriitorului: într-un mediu
geografic anume, într-un spaţiu particular căruia i se
conferă valenţe simbolice. Cum aţi descrie
dumneavoastră spaţiul natal şi ce rol a jucat acest spaţiu
în devenirea criticului şi eseistului de mai târziu?
- Dacă prin, „spaţiu natal“ înţelegeţi familia, mica
istorie, lumea în care m-am format şi din care, la 11 ani, am
ieşit etc., atunci aş putea să spun ceva despre rădăcinile
mele. Nu-mi dau însă seama în ce măsură aceste elemente
au determinat, cum ziceţi, „devenirea criticului şi eseistului
de mai târziu“... Ce este sigur e că înaintaşii mei se trăgeau
din Transilvania şi, din varii motive (economice, religioase,
naţionale), trecuseră munţii şi, fiind oameni harnici,
întemeiaseră o localitate nouă (Chiojdeanca – un nume
care trimite, după câte se pare, la un cuvânt maghiar care
înseamnă „stâncă“ sau „piatră“...). Erau moşneni, adică
oameni liberi, „cu moşie“ sau, cum am citit eu într-un act
de punere în posesie rămas de la bunicul meu, Radu Simion
(născut în 1850), aveau „o sfoară de pământ“. Există o
monografie despre această aşezare subcarpatică scrisă,
la începutul secolului al XX-lea, de Andrei Rădulescu,
vecinul şi rudă apropiată a bunicului meu. Acesta a făcut
studii juridice şi între 1946-1948 a fost Preşedintele
Academiei Române... Un om eminent. El descrie în
amănunţime viaţa acestor „moşneni“ bine chivernisiţi, cu
reguli stricte de viaţă, legaţi între ei, statornici, ambiţioşi
dar nu în forme brutale, dornici să-şi facă un rost în viaţă.
Critica literară nu intra, se înţelege, în preocupările lor.
Aveau alte griji. Critica literară a devenit pentru urmaşul
lor, adică pentru mine, o preocupare şi, poate, o vocaţie,
mai târziu, în timpul studiilor mele liceale la Liceul „Sfinţii
Petru şi Pavel“ şi apoi, la Liceul „I. L. Caragiale“ din Ploieşti.
Pe aici trecuse şi Andrei Rădulescu de care am vorbit
înainte (în paranteză vă spun că acest ilustru personaj mi-
a terorizat, fără să ştie, copilăria, îmi era dat mereu ca model
suprem, de neatins)... L-am cunoscut târziu, în timpul
studenţiei mele: un om prietenos, blând, sfătos, nostalgic;
conducea un mic colectiv de cercetători care studiau
vechiul drept românesc... M-am împăcat definitiv cu el
după 1998 când, prin voia destinului, am devenit eu însumi
preşedintele Academiei Române şi am descoperit în arhivă
că timp de multe decenii (înainte de a fi preşedintele
Academiei fusese 13 ani ales vicepreşedintele Academiei
Române) pusese în ordine toate actele de proprietate ale
înaltei instituţii. Atât de temeinic, juridic vorbind, încât
ne-a fost relativ uşor să recuperăm aproape 10.000 de
hectare de pământ... Mă opresc aici. Părăsesc „spaţiul
natal“, deşi el nu m-a părăsit niciodată pe mine. Mi-am
adorat tatăl şi, cum am scris odată, tot ce am făcut am
făcut cu gândul la el şi, într-un anumit sens, pentru el. A
trăit 92 de ani şi a reprezentat pentru mine un model moral.
Mă despart dar, la acest punct, de spiritul veacului XX
care, cum ştiţi, a ucis instituţia paternităţii. Rău a făcut...
- O altă întrebare din cadrul dialogului nostru se
va referi la începuturile dvs. literare. Unde şi când aţi
debutat în literatură şi cum se înfăţişa atunci climatul
literar românesc?
- Nu mai ştiu unde am publicat prima recenzie (cred
că în „Tribuna“ de la Cluj), dar am început să scriu cu
oarecare regularitate la începutul anilor ’60 în
„Contemporanul“ lui George Ivaşcu şi, apoi, timp de
aproape 30 de ani, în „Gazeta literară“, devenită, în 1968,
„România literară“ (condusă, aceasta din urmă, de Geo
Dumitrescu). Climatul literar? O istorie întreagă. Nu cred
că am starea de spirit bună pentru a o reconstitui. Eram un
tânăr şomer şi literatura a fost pentru generaţia mea colacul
de salvare. Ne-am agăţat de el ca un copil de poala mamei,
cum zice Al Al. Philippide într-un vers, şi am reuşit să
supravieţuim. Acest fapt este esenţial. Restul este – nu
literatură – ci o existenţă încurcată, puţin noroc, multă
ambiţie de a nu rata, suficientă disperare, enorm de multă
iluzie de om tânăr convins că critica literară nu poate să
dispară (cum îi spusese profesorul său, Tudor Vianu)
înainte ca el să poată să se afirme... Orgolii, reverii,
închipuiri de tânăr intelectual care, într-o istorie rea, cât
se poate de rea, nu voia cu niciun chip să renunţe la ceea
ce i se părea esenţial pentru el. Ca să-l parafrazez pe
Malraux: voiam şi eu să transform existenţa mea într-un
destin. Scuzaţi vorba mare şi nesăbuită. Când eşti tânăr,
ideea de destin îţi dă mereu târcoale...
Anii ’60 au adus, să nu uităm, o schimbare importantă
în lumea românească, inclusiv (sau în primul rând) în
literatură. Pe la mijlocul deceniului, când am debutat
editorial cu o carte despre proza lui Eminescu, ceva se
modificase în interiorul sistemului politic. Sistemul
devenise mai relaxat. Apăruse o generaţie nouă de poeţi
şi prozatori, iar noi, criticii tineri, începusem să gândim şi
să scriem altfel decât cei dinaintea noastră. Întoarcerea la
marile modele (modelele autentice) ale literaturii şi criticii
literare a constituit primul pas... Ierarhiile literare (false)
au început să se clatine...
 vatra - dialog
- Mai are critica literară românească de azi
autoritate? Nu ne aflăm cumva sub zodia unei crize de
autoritate şi de credibilitate? Cum s-ar putea ieşi dintr-
un astfel de impas?
- Din ce în ce mai puţin. Impresia mea este că există
critici literari buni, unii chiar eminenţi, dar nu mai
funcţionează autoritatea instituţiei criticii literare.
Libertatea nu-i prieşte, se pare. Nu mă întrebaţi de ce,
pentru că nu vă pot răspunde. Ce ştiu este că resemnarea
în faţa adevărului estetic, de care vorbeşte E. Lovinescu,
nu mai este, am sentimentul, respectată de nimeni. Sau,
mă rog, de foarte puţini. Pare un sfat inutil dat de un
bătrân spirit depăşit de timp. Este, totuşi, un principiu
esenţial în critică. Fără el critica literară devine o junglă a
orgoliilor inflamate, o răfuială între orbi, o ceartă fără noimă.
Cum să ieşim din impas? Sincer vorbind, nu ştiu. Este un
pojar care trebuie să se consume? După aceea, vom vedea
ce-i de făcut. Sigur este că ne pierdem vremea scriind
pamflete...
- Există o critică universitară? Care ar fi
trăsăturile ei caracteristice şi prin ce se distinge de
critica de întâmpinare? Care dintre aceste două formule
au mai mulţi sorţi de izbândă în plan metodologic şi al
eficienţei actului lecturii critice?
- Există, desigur, o critică universitară. În occident,
faptul este de ordinul evidenţei. La noi, fenomenul este
încă timid şi, de multe ori, inesenţial pentru că universitarii
noştri se mulţumesc să imite pe alţii şi, cum zic studenţii
cu limba rea, „să snobească“, aici, pe malurile Dâmboviţei.
La începutul anilor ’60, critica literară autentică s-a retras
în universităţi (vorbesc, în continuare, de ceea ce s-a
întâmplat în occidentul european) şi atunci au apărut
laboratoarele „noii critici“. Structuraliştii se pregăteau să
ia puterea şi în scurt timp au reuşit. N-au fost singurii.
Critica tematistă, critica psihanalitică, „mitocritica“,
sociocritica... au acaparat scena intelectuală, în defavoarea
criticii de întâmpinare care, din ce în ce mai mult, a fost
înlocuită cu critica jurnalistică. Mitul marelui critic (ilustrat
de Sainte-Beuve) a fost înlocuit cu mitul hermeneutului
dublat de un teoretician cu imaginaţie (Roland Barthes).
În preajma lor au apărut teroriştii noii critici, de pildă
iacobinul Jean Ricardou, care declara că nu-i nevoie să
citeşti un roman în totalitate, e suficient să citeşti, pentru
a-i determina modul de funcţionare, o pagină-două...
„Demonul teoriei“, cum l-a numit Antoine Compaguon, a
dominat mai bine de două decenii, până când lumea
intelectuală s-a plictisit de această nouă dictatură în viaţa
spiritului. S-au plictisit de ea chiar şi cei care au
instrumentat-o, Roland Barthes, de pildă, bizantinul,
subtilul Barthes, cel care a răsturnat toate conceptele şi l-
a scos pe Monsieur Picard (citeşte: critica tradiţionalistă)
de la Sorbona... Monsieur Picard a reapărut, dar nu şi-a
mai putut recupera integral poziţia şi nici metoda. Noua
critică a reuşit, din fericire pentru disciplina noastră, s-o
corupă. Niciun analist serios din câmpul literaturii nu mai
poate face, azi, abstracţie de scenariile, instrumentele de
investigaţie şi conceptele noii critici. S-a produs o nouă
sinteză în critica literară. Cel dintâi care a prevăzut-o, încă
din anii ’70, a fost – dacă nu mă înşel – Jean Starobinsky,
reprezentant al şcolii de la Geneva. În acelaşi sens gândea,
5
în plină teroare structuralistă, şi Jean-Pierre Richard,
adeptul unui politematism în tradiţia criticii lui Bachelard.
După gustul meu, Richard a dus foarte departe
hermeneutica literară (în special în domeniul poeziei)
coborând în ceea ce el numeşte „pivniţele textului“.
Studiile lui despre Mallarmée, Proust sau despre poeţii
romantici sunt esenţiale. Impresia mea este că el nu s-a
predat teoriei literare, nici n-a ignorat-o. Ca şi prietenul şi
comilitonul lui, Starobinsky...
Ce s-a întâmplat cu critica de întâmpinare după
ce demonul teoriei a obosit? Critica de întâmpinare n-a
mai fost în stare să-şi recapete vechile demnităţi, în Franţa
cel puţin, unde critica literară devenise o instituţie de
interes naţional... I-a luat locul, nu de tot, dar în bună
măsură, critica mediatică (să-i spunem astfel) care nu
mai mizează pe autoritatea criticului şi nici pe creaţia din
interiorul discursului său. Mizează pe alte forme de
seducţie.
La noi, critica universitară (vorbesc de cea care
contează) n-a divorţat niciodată de critica de întâmpinare
şi bine a făcut. Criticii de întâmpinare s-au apropiat de
critica universitară, au asimilat-o şi au folosit-o adesea cu
inteligenţă şi talent. Ceilalţi, „metodiştii“, n-au reuşit să
se impună şi să facă, astfel, şcoală. Şi nici nu aveau cum,
din moment ce studiile lor depăşesc rar nivelul unei
bibliografii comentate. O bibliografie străină, bineînţeles,
cât mai bogată şi cât se poate de inutilă. M-am întrebat
mereu de ce niciun intelectual român n-a scris un studiu
care să conteze despre Shakespeare sau Cervantes, care
să conteze în plan european, deşi avem buni traducători
şi buni comentatori din Shakespeare şi Cervantes... A
trebuit să vină un critic impresionist ca G. Călinescu ca să
scrie o carte vie, seducătoare, despre literatura spaniolă...
Ce-i trebuie criticii universitare româneşti pentru a reuşi
să se impună în spaţiul european?
Ce complex timorează pe intelectualul român care,
altfel, este receptiv şi are imaginaţia ideilor şi are, în mod
evident, o dorinţă aprigă de a fi omologat de străini? Când
este citat de o revistă din reţeaua I.S.I. este atât de fericit
şi de mândru încât nu mai stă de vorbă cu nimeni din
spaţiul naţional. De altfel, în secret, dacă nu şi pe faţă, se
simte stingherit în cultura naţională. Limba română nu
mai poate exprima orgoliul lui universalist.... Nici fumurile
lui elitiste.
Dacă mă întrebaţi ce formă de critică prefer, răspund
că, teoretic, accept orice fel de critică în afară de cea
morocănoasă şi plicticoasă... Chiar dacă are o bibliografie
la zi...
- Care ar fi raportul ideal dintre critic, metoda
critică şi opera literară? Sau, ca să reformulez
întrebarea, există o proporţie ideală între vocea
criticului, metoda pe care o adoptă la un moment dat şi
textul operei literare?
- Spun şi eu ceea ce au spus şi alţi critici înaintea
mea: valoarea unei metode în critica literară are exact
valoarea celui care o utilizează. Nu există metode bune şi
metode rele. Există doar comentarii care au imaginaţia
ideilor şi au capacitate de expresie şi există comentatori
care au metodă, dar n-au ce pune în interiorul lor... Un
critic nu trebuie să întoarcă spatele metodelor, trebuie să
6 vatra - dialog
le cunoască (nu însă după ureche!), să facă, dacă este
nevoie, exerciţii într-o direcţie sau alta, dar când este să
scrie, să zicem, despre poezia lui Arghezi trebuie să-şi
inventeze calea de acces cea mai favorabilă... Tematismul,
în accepţia lui Richard, îl poate ajuta: pivniţele textului
arghezian sunt imense şi încurcate, mitologia lui lirică se
bazează pe o combinaţie de noduri şi semne lingvistice şi
pe o artă derutantă a aluziilor... Ce metodă este mai bună
pentru a surprinde toate acestea?... Nu pot spune dinainte
pentru că, repet, metoda înseamnă autorul care o pune în
mişcare... Metoda critică este, apoi, determinată într-o
oarecare măsură şi de natura textului. Nu orice text poate fi
întins pe divan. Amintiţi-vă că Freud însuşi spune că metoda
lui se opreşte, ezitantă, neputincioasă, în faţa Poeziei.
Un lucru vreau să subliniez: metoda care nu impune
creaţia critică nu are viaţă lungă. Apoi: din iubire pentru o
metodă nu trebuie să sacrificăm substanţa poemului. Cine
desenează schema unei naraţiuni îmi arată ceva folositor,
dar nu-mi revelează încă semnificaţia, misterul din
interiorul schemei...
- În Dimineaţa poeţilor aţi întreprins, cu deplină
cunoaştere a metodei, un exerciţiu foarte seducător şi
relevant de abordare critică tematistă. Aţi fost atras,
de-a lungul timpului, şi de alte metode critice? Cum le-
aţi valorificat?
- Adevărat, am folosit unele sugestii din Barthes şi
Jean-Pierre Richard, fapt ce l-a iritat pe Şerban
Cioculescu la apariţia cărţii. Nu m-am supărat deloc, i-
am mulţumit chiar, atunci când l-am întâlnit, pentru
cronica lui. Ceea ce l-a surprins pe marele critic. Se uită
bănuitor la mine... Când am scris ceva despre critica
biografică, pornind de la Intinerariul [său] critic, mi-a
răspuns uşor maliţios... Un om fermecător, un spirit
superior. G. Călinescu a fost nedrept cu el, cum a fost şi
cu Pompiliu Constantinescu.
Dar m-am îndepărtat de întrebarea Dumitale,
domnule Iulian Boldea: ca să nu lungesc vorba, spun că,
atunci când este să scriu despre o operă sau despre un
autor (ceea ce, în definitiv, este cam acelaşi lucru), nu mă
gândesc la metodă. Metoda vine pe măsură ce mă apropii
de epicentrul operei. Sau, într-o propoziţie: metoda vine
scriind, ca proverbiala poftă culinară... Scuză comparaţia...
- Care credeţi că este locul pe care îl ocupă
literatura română în ansamblul literaturii europene? E
un loc meritat? E un deficit de imagine sau o carenţă
organică? Putem tinde spre o mai bună reprezentare şi
imagine? Şi, dacă da, ce strategii n-am reuşit să punem
în mişcare până acum şi ar merita să le motivăm şi
întreţinem de acum încolo pentru a ocupa o poziţie cu
mult mai reprezentativă?
- Ce întrebare îmi pui, domnule profesor! Este
întrebarea care ne bântuie pe noi, românii, de două sute
de ani... E complexul nostru... Ce pot să vă spun? Vă spun
parafrazând un proverb românesc: socoteala de-acasă nu
se potriveşte, în sfera literaturii, cu preţurile de pe piaţa
europeană. Sentimentul nostru este că avem, de pildă,
mari poeţi. O literatură în primul rând de poeţi. Arghezi,
Blaga, Nichita Stănescu, Sorescu – sunt marii poeţi ai
secolului XX... Îi ştie cineva? Îi ştie, dar geniul liric al lui
Arghezi (cel mai original poet european din secolul său,
după gustul meu!) rămâne încă prizonierul limbii române...
O „carenţă organică“?, cum zici dumneata? Nu cred pentru
că, iată, gena românească a dat roade. Un „deficit de
imagine“? Un enorm deficit de imagine, în mod sigur. Ce-
i de făcut? Nu ştiu. Sau ştiu doar atât: să continuăm, să nu
cădem la fandacsii...
- Care consideraţi că este importanţa şi relevanţa
literaturii exilului, o literatură tratată cu destulă
condescendenţă de mulţi critici literari, de istoriile
literare, de bilanţurile oficiale?
- Există şi în exil ceea ce există şi la Gurile Dunării:
scriitori buni, chiar scriitori exemplari şi grafomani
revendicativi. Nu trebuie trataţi nici cu ostilitate, nici cu
condescendenţă. Trebuie doar citiţi cu atenţie şi judecaţi,
toţi, drept. Inutil să mai spun că talentul trebuie respectat
oriunde apare. Şi că justificarea estetică a talentului literar
nu trebuie să ţină seama, în cele din urmă, de locul în care
a fost scrisă opera. Cine cere primă de periculozitate în
literatură greşeşte. S-ar putea s-o primească pentru o
vreme, dar vine altă generaţie de critici şi nu mai acceptă
asemenea excepţii. Mărturisesc că nu am complexe în
legătură cu acest capitol. Citesc pe D. Ţepeneag şi pe
Virgil Tănase, doi scriitori importanţi din exil, aşa cum îi
citesc pe Nicolae Breban şi Augustin Buzura. Nu-i înţeleg
pe criticii care plusează într-o direcţie sau alta. Să le mai
spun o dată că cea mai înaltă formă de stimă faţă de un
autor este să spui adevărul despre opera lui?... Cei care
exaltă o scriere slabă – pentru că autorul ei a trecut prin
încercările exilului - greşesc tot atât de mult – şi
impardonabil – ca şi aceia care privesc bănuitor orice
evaziune din spaţiul naţional... Când vom învăţa să fim
lucizi şi incoruptibili estetic?
- Oarecum în prelungirea întrebării anterioare,
aş vrea să rog să ne spuneţi cum priviţi dumneavoastră
literatura română din Basarabia. E suficient de bine
cunoscută aceasta în România? Care ar fi modalitatea
ideală de abordare critică a acestei literaturi? Ca parte
a literaturii române? Ca segment distinct?
- Literatura din Basarabia face parte din literatura
română pentru că este scrisă în limba română. Ea are, desigur,
temele ei, dramele ei, istoria ei de un tragic, uneori, copleşitor.
Nu trebuie să facem pe deştepţii, aici, la Bucureşti sau la
Cluj, şi să-i privim de sus (cu condescendenţa de care
vorbeam mai înainte), reproşându-le mereu poeţilor de la
Chişinău că nu sunt postmoderni... Nu sunt sau nu sunt
toţi, dar sunt scriitori autentici şi trebuie judecaţi estetic cu
aceleaşi criterii. Uneori oamenii aceştia şi-au pus viaţa în
joc pentru a transmite un mesaj prin versurile lor... Fără să
întreb pe nimeni şi fără să fac zarvă i-am inclus pe toţi
scriitorii de limbă română (pe scriitorii care merită) în
Dicţionarul General al Literaturii Române. Indiferent că
locuiesc la Cernăuţi, Chişinău... Ierusalim sau New York...
Am făcut rău? Am depăşit competenţele?
- Ioan Petru Culianu dădea o definiţie drastică
literaturii şi culturii postbelice: „Ca şi socialismul,
cultura română de azi nu e decât o speranţă. Privită
fără speranţă, se reduce la nimic”. Culianu afirmă, de
 vatra - dialog
asemenea, că, în cultura din perioada comunistă creaţia
de idei „este total inexistentă”, România postbelică
rezumându-se la a fi „o Siberie a spiritului”. Aşa stau
oare lucrurile?
- Elevul lui Eliade, spre deosebire de profesorul său,
n-a spus o vorbă dreaptă despre literatura din epoca
totalitarismului... N-o cunoştea, probabil. Altminteri nu-
mi explic reacţia lui, preluată, lăţită, împodobită în fel şi
chip ulterior de alţi intelectuali convinşi că, fără ei, lumea
spiritului nu există. Există, chiar dacă existenţa ei a fost
uneori o imensă dramă. În această dramă a istoriei,
literatura a continuat, din fericire, să trăiască. Cinstit este
să vedem cu ce rezultate estetice şi cu ce jertfe morale, cu
ce compromisuri... Se potriveşte aici ideea că cea mai bună
armă de apărare este arma adevărului. Restul este
speculaţie politică.
- După 1989 am putut remarca o efervescenţă
deosebită a autobiografiei. Între timp, efervescenţa s-a
mai atenuat. „Pactul autobiografic” tindea să
surclaseze, pentru prima oară în literatura română,
„pactul ficţional”. Care au fost motivaţiile acestei
ascensiuni a genului autobiografic şi care consideraţi
că ar fi relevanţa acestui gen de frontieră în ansamblul
literaturii române?
- Aşa a fost şi, spre deosebire de D-ta, aşa cred că
este în continuare. N-am epuizat încă rezervele noastre de
confesiune pentru că nu ne-am despărţit încă de
fantasmele noastre. Am încercat să explic această
schimbare de roluri în Ficţiunea jurnalului intim şi,
recent, în Genurile biograficului. Această preeminenţă a
confesiunii (documentului, trăitului, nonficţionalului!)
este un fenomen aproape general în toate literaturile.
Jurnalul intim, autobiografia memoriile, cartea vorbită,
cartea-document etc domină şi azi librăriile pariziene.
Literatura română a renunţat la o prejudecată (prejudecata
lui G. Călinescu, de pildă, că jurnalul intim este o prostie
sau prejudecata altora că românii n-au vocaţia
confesiunii!) şi a câştigat în ultimele decenii câteva scrieri
de mâna întâi: jurnalul şi corespondenţa lui Ion D. Sârbu,
jurnalul lui N. Steinhardt şi jurnalul Alicei Voinescu,
memoriile Aniţei Nandriş, jurnalul lui Sebastian şi atâtea
altele, mari şi mici. Un capitol bogat al istoriei literaturii
noastre. Desigur, jurnalul intim nu poate înlocui romanul,
după cum autobiografia nu poate elimina poemul... Aştept
o revenire în forţă, în deceniile următoare, a ficţiunii. În
primul rând a romanului care, alături de eseul literar, ne
poate scoate în lume pe noi, latinii, din răsăritul Europei...
- Sunt, în civilizaţia imaginii în care trăim, a
subculturii şi informaţiilor preluate pripit, din ce în ce
mai puţin cititori. Literatura română îşi pierde cititorii.
E drept, s-ar putea spune că rămân doar acei puţini
cititori de elită, capabili să întreţină dialogul cultural
viu cu operele literare. Cum îşi va putea conserva
literatura română un metabolism adecvat, faţă în faţă
cu o astfel de diminuare a interesului pentru lectură, la
care asistăm acum?
- Nu ştiu, domnule Iulian Boldea, sincer nu ştiu ce
să-ţi răspund. Nu văd un mijloc eficace de a hotărî pe cel
care stă seară de seară la TV să închidă, după buletinul de
7
ştiri, televizorul şi să ia în mână o carte de poeme sau un
roman. N-am idee cum putem să scăpăm de maladia-
media care ne consumă timpul şi ne corupe spiritul într-
un mod, trebuie să recunoaştem, atât de seducător şi
leneş. Stăm în fotoliu şi ne lăsăm drogaţi... Ca şi la
întrebarea dinainte, nu găsesc alt răspuns decât acesta:
nu avem încotro, trebuie să mizăm pe literatura scrisă şi,
în calitatea noastră de critici literari, să încercăm să
separăm, în continuare, bobul de grâu de neghina din
câmpul literaturii. Folosind chiar mijloacele mediatice.
- Ce credeţi despre regimul cronicii literare, faţă
cu alte manifestări ale spiritului critic? Va rezista
această specie a judecăţii critice imediate timpurilor pe
care le trăim? Se va adapta, îşi va simplifica structura şi
conformaţia, va deveni altceva decât o ştim acum?
- Nu prea mai rezistă. În occidentul european, cronica
literară s-a mutat demult în paginile ziarelor de mare tiraj.
Revistele literare nu prea mai există şi, când rezistă, nu ele
dau tonul în literatură şi nici nu determină scara de valori.
Problema este că jurnalele româneşti de mare tiraj se ocupă
aproape în exclusivitate de viaţa politică şi de lumea
afacerilor... Literatura abia se strecoară în câte un articol
de 3500 de semne. Vorbesc din experienţă. Conduc de
peste 20 de ani o revistă de critică („Caiete critice“) fără
bani şi fără o reţea de distribuţie. De ce nu abandonez?
Din încăpăţânare, desigur, şi cu credinţa că, cine ştie?,
dincolo de acest zid de indiferenţă este cineva care
aşteaptă articolul meu... Satisfacţia mea este că din paginile
„Caietelor critice“ au ieşit câţiva critici literari care contează
în literatura de azi: Daniel Cristea-Enache, Nicolae Bârna,
Bogdan Popescu (acesta este şi un prozator substanţial),
Răzvan Voncu, Andrei Grigor, Lucian Chişu, Bogdan
Dascălu, Oana Soare... Ei fac parte dintr-o nouă generaţie
critică de care, personal, îmi leg mari speranţe. Săptămânile
trecute i-am întâlnit pe unii dintre ei la un colocviu dedicat
lui G. Călinescu. I-am ascultat, gândesc bine, scriu bine,
sunt ambiţioşi (ceea ce este, iarăşi, bine), sunt necruţători
şi vor să fie drepţi... Semne bune. Reţin câteva nume, în
afara celor citaţi mai înainte: Andrei Terian, Bogdan Creţu...
Dacă acceptă un sfat, i-aş sfătui să fie drepţi şi să nu se
lase intimidaţi de cei care deţin puterea în viaţa culturii
noastre. Puterea, mai ales, financiară. Dar şi puterea de a-
i manipula pe tineri.
- În monografia consacrată lui Lovinescu
(E.Lovinescu – scepticul mântuit) găsim un fragment
revelator: “Criticul nu e, cum crede toată lumea,
produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei
sensibilităţi originale, un creator care se caută pe sine
comentând pe alţii”. Care e, astăzi, posteritatea lui
Lovinescu? Şi o altă întrebare: putem vedea în această
apreciere pe care am citat-o un posibil autoportret al
criticului literar Eugen Simion?
- Dacă aş formula azi această idee, aş formula-o,
probabil, altfel. Criticul este, desigur, expresia unei
sensibilităţi, dar este, în acelaşi timp, nu are încotro,
produsul unei culturi. Sigur că, scriind despre alţii, ne
căutăm pe noi înşine sau, mai exact, ne exprimăm pe noi
înşine. Dar nu trebuie să exagerăm. Criticului literar îi
trebuie puţină umilinţă faţă de operă. Îi stă bine modestia,
8 vatra - dialog
chiar dacă, în fiinţa noastră, orgoliul este gata să
plesnească... Opera este prioritară şi critica să facă bine
să accepte, strategic, această prioritate. Chiar dacă, în
secret, gândeşte că, fără el, opera rămâne un maldăr de foi
mâzgălite... În Lovinescu am căutat (şi am aflat) un model
moral şi intelectual. De atunci (de atunci când am scris
E.Lovinescu – scepticul mântuit), modelul meu şi, odată
cu el, autoportretul criticului au suferit modificări
importante. Nu mă siliţi să le divulg.
Posteritatea lui E. Lovinescu este, cred, bună. A mai
pierdut puţin, am impresia, din audienţa pe care o avea cu
două-trei decenii în urmă, dar rămâne, în continuare, un
punct de reper pentru cel puţin două generaţii de critici
(generaţia ’60 şi generaţia tânără). Încercarea de a-l opune
lui G. Călinescu (acţiunea criticilor din „Cercul de la Sibiu“
şi a simpatizanţilor lor) nu i-a slujit prea mult. Nici
„politizarea“ lui după 1990. E. Lovinescu nu trebuie
amestecat în certurile, idiosincraziile, simpatiile şi
antipatiile noastre. Este un mare critic şi, dacă folosim o
vorbă a lui Noica, putem spune despre el că a fost un
mare antrenor spiritual: e regizorul modernităţii româneşti.
A greşit în câteva rânduri în judecăţile sale de valoare
(eroarea lui cea mai mare se cheamă I.L. Caragiale, altă
eroare este inapetenţa, în genere, pentru domeniul clasic
– ceea ce este o curiozitate la un clasicist de forţă ca el)
dar, vă întreb, ce critic n-a dat judecăţi false? Când, tânăr
de tot, am scris Scepticul mântuit, am încercat să-i justific
ezitările estetice şi viziunea lui generală asupra literaturii.
Azi aş avea eu însumi unele ezitări, de pildă, faţă de teoria
imitaţiei. O teorie, în esenţă, justă, totuşi ea trebuie
reformulată în alţi termeni când este vorba de literatură.
Dau un exemplu: Lovinescu acceptă filtrul „diferenţierii“
în procesul imitaţiei formelor superioare, dar nu dă
importanţa pe care o are în realitate în cultură. „Diferenţa“
înseamnă, în primul rând, ceea ce Rădulescu-Motru
numeşte „tradiţionalismul spiritual“. El însumează şi ceea
ce Lovinescu respinge categoric: inerţia, întunericul
răsăritului... Elemente ce nu pot fi, s-a dovedit, scoase
din ecuaţia culturii române. Lovinescu este, pe scurt, un
om de idei şi ideile lui trebuie din când în când rediscutate.
Este ceea ce ar trebui să facem mai des pentru a defini
personalitatea spiritului său critic, cu adevărat
excepţională. Mai trebuie să facem ceva: să-i publicăm
scrierile. Operaţie dificilă. Întâi că nu prea mai are cine s-o
facă, apoi trebuie convinşi moştenitorii (o categorie din
ce în ce mai impenetrabilă!)... Să nu mă întrebaţi asupra
dificultăţilor pe care le am în încercarea mea de a publica
într-o ediţie de tip Pléiade scrierile fundamentale din
literatura română... De la lipsa fondurilor la raritatea
specialiştilor şi, mai departe, la pretenţiile de tot felul ale
celor care deţin pe drept sau pe nedrept drepturile de
autor – iată un lanţ de obstacole care pot descuraja chiar
şi pe Dumnezeu. Ce să mai vorbim de robii săi păcătoşi...
- Ce credeţi despre “revizuirile” care s-au
întreprins, în literatura română, după 1989, în paralel
cu o redefinire a canonului literar postbelic? Sunt
benefice astfel de reexaminări ale trecutului din
perspectiva “est-eticii”? Care este relevanţa unei astfel
de abordări? Nu ne îndepărtăm de “primatul textului”,
judecând opera literară cu criterii care îi sunt străine?
- Ce să cred? Cred că revizuirile intră în procesul
firesc al criticii literare. Nu trebuie prea multă filosofie
pentru a înţelege necesitatea de a reciti şi rejudeca, după
anumit timp, scrierile anterioare. O nouă generaţie de
scriitori, o nouă sensibilitate, noi modele literare, altă
istorie, o mai mare libertate de spirit etc. Toate acestea se
asociază la noi, după căderea comunismului, cu un proces
ideologic şi moral. Ce-au făcut scriitorii români timp de 50
de ani într-un regim politic deloc permisiv? Cât de grav a
fost conformismul scriitorului român? De ce a ales fuga în
estetic şi n-a optat pe faţă pentru refuzul ideologiei
totalitare? Sunt întrebări care se pun în chip normal după
o traumă istorică. Din păcate, la noi acest proces a intrat
pe mâna procurorilor morali demagogi şi resentimentari.
A apărut în consecinţă o lungă şi plicticoasă literatură de
pamflete. Prilej pentru publiciştii nemulţumiţi cu poziţia
lor în cultură „să-i radă“ pe marii scriitori. Pe scurt,
revizuirea a devenit o interminabilă păruială... Rareori apare
câte un studiu critic care încearcă să îndrepte lucrurile. S-
au schimbat ierarhiile? Nu prea mult. S-a schimbat
„canonul“ cum ziceţi? Avem deocamdată o teorie a
schimbării canonului. Ion Simuţ a scris articole interesante
în acest sens. Alţii bat câmpii fără imaginaţie.
Mai este ceva: criticii literari încep să fie dominaţi
de sociologi, politologi, antropologi culturali etc. Unii
dintre ei, îndeosebi cei tineri, sunt interesanţi, îi citesc cu
plăcere când îmi cad în mână revistele în care scriu...
Totuşi, ceva se pierde, ceva esenţial, în acest discurs:
literatura. Literatura nu poate deveni un pretext pentru
speculaţiile noastre inteligente şi erudite. Literatura
trebuie să rămână ceea ce este în esenţa ei: o creaţie
superioară a spiritului, o lume închisă într-o metaforă (cum
zicea Victor Hugo), un univers autonom, un discurs cu
legi proprii de funcţionare, în fine, un text care nu-şi
epuizează niciodată sensurile. Căci, dacă ar fi altfel, s-ar
goli şi ar dispărea, iar critica literară ar deveni inutilă...
- Vă mulţumesc.
13 mai 2009
Interviu realizat de Iulian Boldea
 eveniment
Eugen SIMION
Literatura în epoca incertitudinilor
Domnule Rector
Doamnelor, Domnilor profesori
Iubiţi studenţi,
Mă onoraţi cu titlul pe care mi l-aţi acordat. M-aţi
răsfăţat prea mult cu vorbele frumoase pe care le-aţi spus,
aici, despre mine. Le merit, oare? Sunt prea hârşit de viaţă
şi suficient de lucid pentru a înţelege că, în asemenea
ocazii, meritele proaspătului doctor honoris causa sunt
programatic exagerate. Iau din ele numai o parte, aceea pe
care spiritul meu critic, de regulă mai exigent cu el însuşi
decât cu alţii, o poate accepta. Oricum, vă sunt
recunoscător pentru că încercaţi să descoperiţi în spatele
operei omul ce a scris-o. Domnul rector mi-a făcut un
portret în funcţie de zodia în care m-am născut. O zodie a
aerului şi, se zice, o zodie favorabilă artiştilor. Nu ştiu
dacă această „lectură“ a aştrilor este concludentă, dar
uneori se potriveşte. Sunt gemenii comunicativi, sociabili,
deschişi spre artă, schimbători ca fire, acum melancolizaţi,
peste o vreme agitaţi şi productivi, în fine, au gemenii o
anumită disponibilitate pentru literatură şi mai ales cât de
temeinici şi statornici pot fi, cu firea lor fluctuantă, atunci
când se apucă să facă critică literară? Pot aduce două
exemple: acela al criticului ieşean G. Ibrăileanu, născut la
25 mai, şi cu voia Dvs. şi păstrând toate proporţiile,
exemplul doctorului honorius causa pe care l-aţi căftănit
(cum ar fi zis poetul Ion Barbu) aici, în inima Transilvaniei.
Ibrăileanu a fost, se ştie, un geamăn deloc exuberant un
spirit retractil, singuratic, insomniac, avea fobia microbilor
şi, din această pricină, spăla cu spirt clanţele de la uşă, în
fine, în ciuda curiozităţilor semnalate mai sus, nu-şi
schimba uşor opiniile, iar când se apuca să scrie, se
dovedea a fi temeinic şi drept în judecăţile sale. Cum
observaţi, gemenii sunt fiinţe complicate şi, uneori,
paradoxale. În ce mă priveşte, aş citi altfel astrele mele,
dar cum nu vreau să mă suspectaţi de lipsă de măsură,
vreau să spun doar atât: sunt un timid foarte încăpăţânat,
un „aerian“ cu picioarele pe pământ, un spirit, într-adevăr,
sociabil (aş spune chiar: un spirit prietenos) cu o undă,
totuşi, suspicioasă în mine, un om care crede că adevărul
există şi un individ care, în ţara lui Mitică – reputată pentru
vocaţia pălăvrăgelii şi neseriozitatea ei funciară – un spirit
care vrea să ducă lucrurile la capăt... Am momentele mele
de accedia, dar îmi trec repede. Nu accept ideea că românii
9
sunt naturi predispuse la resemnare şi, din acest punct de
vedere, mă despart de Blaga şi de toţi cei care cred că
latinii răsăriteni sunt condamnaţi la onomie şi admism.
Mai simplu spus: sunt greu guvernabili, fug de lege
(încălcând-o) şi, vorba unui filosof socratic valah, au ca
metodă de lucru aflarea în treabă...
Revenind la portretul pe care mi l-a făcut domnul
rector, trebuie să precizez că îi dau dreptate cel puţin într-
un singur caz: se pare că zodia mea se confirmă în planul
existenţei mele, întrucât, de câtva timp, în familia mea au
apărut două fetiţe, gemene. S-au născut, e drept, în altă
zodie, dar, oricum, fiind gemene, au dorit, îmi dau seama,
să confirme şi să susţină în acest chip zodia ilustrată de
bunicul lor...
Onorat auditor,
M-am lăsat în voia emoţiei şi a fanteziei şi am uitat
că mă adresez unui mediu academic şi că trebuie să vă
mulţumesc spunându-vă ceva serios. Tema discursului
meu de răspuns la discursurile binevoitoare ţinute aici de
cei care m-au prezentat este alta: statutul literaturii în
epoca incertitudinilor. O epocă pe care unii sociologi şi
antropologi o numesc: epoca post-istorică, post-
religioasă, post-umanistă, post-modernă şi chiar post-
post modernă. În această epocă toate, se pare, se schimbă
şi multe se pregătesc să dispară. Heidegger anunţa încă
din 1966 că locul filosofiei va fi luat de cibernetică şi că
numai un zeu de sus mai poate salva spiritul, iar oamenii
de ştiinţă spun că am intrat deja în timpul în care toate
certitudinile s-au prăbuşit. L-aş cita, aici, pe Ilya Prigojine
– premiul Nobel pentru fizică şi filosof – care într-un studiu
intitulat Sârşitul certitudinilor spune că lumea actuală a
intrat într-o „dinamică a sistemelor instabile“, ceea ce
înseamnă că, dacă până acum lumea fizică şi socială a fost
condusă de „legi deterministe“ (unde nu mai era loc pentru
„creativitate“) aceeaşi lume este azi dominată de „legi
probabiliste“ (unde nu mai îşi află loc „raţiunea“). Omul
nu are altă şansă decât să se strecoare prin acest culoar
îngust care străbate această lume formată, zice tot
filosoful-fizician citat mai sus, de „structuri disipative“...
Dacă aşa gândesc fizicienii, vă puteţi imagina ce
pot gândi oamenii de litere şi, în genere, „umaniştii“ care,
prin natura lor, se hrănesc cu incertitudini şi au ca
instrument de lucru imaginaţia... Ei sunt mult mai
prăpăstioşi când este vorba de viitorul literaturii. Am vorbit
cu alt prilej (în Fragmente critice, V) despre acest apocalips
al literaţilor, un apocalips, totuşi, relativ şi paradoxal,
pentru că profeţii lui sunt stimulaţi, observ, de ideea
dispariţiei, scriu mult despre ea şi în genere, scriu bine, cu
spor, uneori chiar cu strălucire. Este ceea ce a făcut, în
fond, timp de mai mult de o jumătate de secol, conaţionalul
nostru, Cioran, în strălucitoarele lui eseuri nihiliste. De
puţine ori în literatura secolului XX pesimismul s-a dovedit
atât de rodnic şi aşa de fastuos ca în opera acestui Iov
modern (cum şi-a zis singur sau i-au spus alţii) nutrit de
moraliştii secolului XVII... Un paradox, repet, care se
manifestă – sub forme mai modeste – şi în eseistica
profeţilor de azi din sfera literaturii. Amintesc câţiva dintre
10 eveniment
ei. William Marx (L’Adieu à la litérature) ne anunţă că
de la sfârşitul secolului al XIX-lea până azi literatura nu
face nimic altceva decât să-şi pună în scenă propria
dispariţie. Antoine Compagnon ne atrage atenţia în lecţia
inaugurată de la Collčge de France (2007) că literatura
secolului XX şi-a regizat „un long suicide fastueux“ (La
littérature pour quoi faire?, Collège de France/Fayard,
2007) iar Richard Millet, altermondialist şi „declinist“,
consideră – mai pesimist decât toţi – că sistemul lumii
actuale este condus de o „ordine tenebroasă“ şi că, în
fond, asistăm la o răsturnare spectaculoasă de valori:
„l’éffondrement du vertical au profit de l’horisontal“ cu
alte vorbe: trăim cu toţi într-o lume aplatizată, mediocră,
despiritualizată (Désenchantement de la littérature,
Gallimard, 2007).
Argumentele acestui nou profet mânios pe lumea
postmodernă nu sunt deloc de neglijat. El vorbeşte, de
pildă, despre disoluţia individului în mase (fenomen, ne
amintim, de care vorbea cu îngrijorare, cu 70 de ani în
urmă, şi Ortega Y Gasset), de puterea mai mare pe care o
are în societatea de azi un „histrion-televizat“ (îi spune el)
decât un premiu Nobel, de această „l’esthétique du prêt-
à-porter“ care se poartă pe piaţa culturală de azi.
Observaţii corecte, interogaţii neliniştitoare. Care este
locul ficţiunii într-o lume deja ficţionalizată prin
minciună? Cum poţi să fii scriitor în această deziluzie
generală, „dans cet oubli du passé“ şi într-o limbă
sărăcită, desfigurată („une langue de bas-empire“) şi într-
o literatură care a devenit o formă de servitute? –
întreabă Richard Millet. Întrebări, încă o dată, nu lipsite
de sens. Uşor panicate, e adevărat, umflate de o retorică
decepţionistă. O nelinişte ce bate spre un nihilism negru,
dar temele discursului său sunt în bună parte reale. Ce-i
de făcut în această situaţie? Richard Millet nu vede o cale
de ieşire din criză. Profetismul lui se opreşte la porţile
neantului: „oui, la littératture est à présent adossée à une
néant dont elle ne se distingue que par le surgissement
grimaçant de son inanité“. Şi, ca o concluzie: „Nous serons
bientôt seuls. Nous cheminons dans la désolation et dans
l’angoisse, mais aussi dans une jubilation qui n’appartient
qu’ à nous. Jamais nous n’avons eu à montrer plus de
courage, surtout si l’on accepte l’idée que la littérature est
entrée en agonie. Notre langue s’est épuisée dans l’idée
qu’elle a d’elle-même, telle que l’avaient perpétuée quatre
siècles d’alliance entre le politique et le littéraire. Elle n’a
plus de miroir humain ni de ciel. Nous sommes des héritiers
sans descendance. Nous sommes seuls. Nous ne sommes
pas de vrais pères. Nous n’avons plus d’autorité sur la
langue, ni sur la jeunesse. Nos écrits sont
probablement voués à l’oubli. Nous sommes les
contemporains d’un effondrement. L’Université ne
nous sauvera pas. La figure de l’abominable n’est plus
le «tueur de cygnes» de Villiers, mais le consentement
de l’Occident à sa propre négation – fatalité
crépusculaire qui est au coeur des sociétés humaines.
L’enténébrement du monde entraîne la déchéance de
l’écrivian, qui n’est plus qu’un lecteur dépossédé de
sa fable, ou une fable en quête de scripteur “.
Aşadar: într-o lume care şi-a pierdut valorile, o lume
ce se întunecă, o lume ce trăieşte într-o orizontalitate
descurajantă, mozaicată de minorităţi divergente şi
slăbită de un refuz masiv al autorităţii ei, scriitorul
pluteşte, singur, în disperare şi angoasă; limba lui este
secătuită, opera lui este nulă, tinerii nu-l ascultă,
societatea nu-l stimează; scriitorul a devenit în
occidentul de azi (care acceptă propria negaţie) „nimic
altceva decât un cititor deposedat de povestea lui sau o
poveste în căutarea unui scriptor“... Richard Millet
termină discursul lui cu o viziune care adună toate
negativităţile acestei „lumi întenebrate“: proliferarea
dublului, clonaj, credinţa multora că un univers analog
(virtual) este preferabil universului ce ne poartă;
scriitorul nu are moştenitori (spirituali, desigur), arta lui
s-a însingurat, modelele culturale se sting în deriziune.
Există, totuşi, o şansă pentru literatură? „Literatura nu
mai înseamnă nimic, nici economic, nici simbolic“ – crede
Richard Millet. „Viitorul aparţine insomniacilor“. Sfârşitul
literaturii este aproape, fiecare îl trăieşte cum poate, în
linişte sau cântând, ca Zeul Pan, în crepusculul unei
mitologii pierdute... Un sfârşit istoric sau o simplă criză
postistorică? Eseistul pare a fi îngrozit de concluzia la
care a ajuns, aşa că evită să dea un răspuns limpede la
această întrebare. Promite doar să scrie în continuare,
cu moartea în suflet, într-o solitudine demonstrativă,
pentru a denunţa decadenţa spiritului, crimele împotriva
limbii („distrugerea unei limbi este o crimă nu numai con-
tra spiritului, dar şi contra omului“), orizontalitatea unei
lumi pe cale să-şi piardă miturile, criteriile, valorile,
trecutul, pe scurt: totul.
Acestea sunt, în rezumat, opiniile lui Richard Millet,
un moralist, îmi dă sentimentul, din familia spirituală a lui
Cioran. Deosebirea este că nihilismul lui Cioran este
metafizic şi priveşte condiţia omului indiferent de lumea
în care trăieşte, în timp ce autorul acestui
„désenchantement“ gândeşte literatura în configuraţia
societăţii postmoderne. Nu-mi propun să-i confirm sau
să-i resping ideile (unele, indiscutabil, juste, altele – cele
mai multe – apocaliptice), vreau doar să semnalez la rândul
meu faptul, indiscutabil, că în „l’ére du soupçon“ scriitorul
nu se simte bine şi că „le déclinisme spenglerien“ începe
să fie o filosofie acceptată, adâncită, generalizată în lumea
intelectuală occidentală. Euforia din 1968 s-a risipit,
revoluţionarii radicali de atunci au intrat în Parlamentul
european sau propovăduiesc, azi, viziuni crepusculare,
în fine, filosofii culturii cred că artele, literatura (cultura, în
genere), a atins un capăt şi capătul dă spre neant... Cei
mai puţin anxioşi, ca Tzvetan Todorov, spun doar că acest
capăt atinge o zonă primejdioasă şi că mai poate fi salvat
ceva. Să facem, dar ce? Şi, dacă ştim ce, putem să schimbăm
cursul lucrurilor, să învingem puterea mediatică,
dezinteresul pentru cultura autentică, agresiunea
Kitschului în societatea meritocraţiei? Iată întrebările la
care îmi propun să răspund în expozeul de faţă, pornind
de la opiniile citate mai înainte. Opinii care, repet, nu sunt
izolate şi nici lipsite, cel puţin unele dintre ele, de adevăr.
Ele exprimă o stare de spirit comună, la est, ca şi la vest,
 eveniment
chiar dacă argumentele (cauzele) sunt diferite. Occidentul
acuză orizontalitatea meritocraţiei sale, prăbuşirea
valorilor, orientul european nu s-a vindecat încă de bolile
totalitarismului în care a trăit o jumătate de secol. Iar când
a intrat în regimul libertăţii, a contractat altele...
Doamnelor şi Domnilor,
Nu intenţionez ca, la această sărbătoare a spiritului
(cel puţin aşa o percep eu) să vă întristez mai tare decât
sunteţi, predicând neantul literaturii. Vreau doar să pun
oarecare ordine în ideile care circulă azi în lume privitor la
statutul literaturii şi, la urmă, să încerc să răspund la
întrebarea pe care mi-am pus-o: dispare literatura în epoca
mediatică, se pregăteşte fastuos sau în tăcere literatura
să se sinucidă de mai bine de un secol şi, dacă îşi tot
regizează această ieşire din lume, de ce nu reuşeşte?... Nu
vreau, zic, să vă întunec spiritul cu alte teorii „decliniste“,
aş dori, totuşi, să mai citez un teoretician al literaturii, mai
important, cred, decât cei amintiţi înainte. Este vorba de
Tzvetan Todorov, cunoscut teoretician din „şcoala
formalistă“ pariziană, redactorul – alături de Gérard
Genette – al unei reviste („Poétique“) care a jucat un rol
esenţial în viaţa intelectuală din a doua jumătate a secolului
al XX-lea. El a tradus, între altele, pe formaliştii ruşi în
limba franceză şi a scris o carte consultată şi azi despre
literatura fantastică. Publică acum o carte-manifest (La
littérature en péril) în care, vorbind de criza literaturii,
porneşte de la criza din interiorul literaturii. Cu alte cuvinte,
nu mai caută justificări numai în afara literaturii (există,
desigur, şi acestea, multe şi importante), cum fac toţi şi
cum facem, în fond, şi noi, astăzi, Todorov face un lucru
mai onest şi mai inteligent: cercetează sistemul literaturii
şi substanţa ca atare a literaturii şi descoperă că, la originea
teribilei crize prin care trece literatura, se află ideologia
solipsismului şi a nihilismului şi, alături de ea, formalismul
criticii literare. Formalismul, în paranteză fie zis, pe care
Tzvetan Todorov l-a teoretizat şi l-a susţinut câteva decenii
de-a rândul şi care a dus, în cele din urmă, la formalizarea
literaturii ca atare. Şi, dacă a formalizat-o, a transformat-o
într-un discurs despre sine. Aşadar: în loc să fie, ceea ce
a fost totdeauna – un discurs despre lume – literatura a
devenit, încurajată de critica şi teoria literaturii, un discurs
despre literatură. Romanul n-a mai vorbit despre dramele
omului, a început să vorbească despre felul în care se
construieşte el însuşi, romanul a devenit, altfel spus, un
metaroman. Şi a rămas aşa câteva bune decenii. În unele
literaturi (în literatura română, de pildă), el continuă să
vorbească singuratic, ignorat de cititori, în acelaşi lac de
apă stătută. O epică îndrăgostită de ea însăşi, savantă,
solipsistă, nihilistă, fastuoasă, aşteptând să apară de
undeva lectorul-seducător, la rândul lui: savant, solipsist,
nihilist, formalist... Dar seducătorul nu mai apare şi riscul
este ca literatura să rămână o mândră fată bătrână... Ceea
ce mi se pare că s-a şi întâmplat deja...
Tzvetan Todorov descoperă, zic, acest efect nedorit
al teoriei pe care a fundamentat-o împreună cu toată noua
critică şi noua nouă critică şi îşi face, acum, un sever
proces de conştiinţă. Uimirea şi sentimentul culpabilităţii
11
sunt şi mai mari când descoperă că, sub influenţa
mandarinilor şcolii formaliste, şcoala a acceptat cu
rapiditate noul canon hermeneutic şi, după un timp, în
clasă nu se mai studiază operele literare ca atare, ci
metodele critice, căile de acces, se studiază textul (modul
de funcţionare), nu şi contextul, se învaţă structurile,
figurile retorice, nu şi ce curge prin ele...
Todorov descoperă, cu stupefacţie, acest nou canon
didactic şi se arată speriat. Deschide o paranteză în
discursul său (o paranteză biografică) şi povesteşte cum
a ajuns la această descoperire care îl pune pe gânduri:
povesteşte din ce lume vine (din Bulgaria comunistă), cu
ce entuziasm a ajuns la Paris, cum i-a tradus, la îndemnul
lui Genette, pe formaliştii ruşi, ce bătălii intelectuale a dus
contra criticii tradiţionale şi, acum, când copiii lui au
devenit adolescenţi şi învaţă la şcoală metodele criticii
formaliste, autorul este, pur şi simplu, bulversat, înfricoşat:
„La şcoală, scrie el, nu se învaţă despre ceea ce vorbesc
operele, ci despre ceea ce vorbesc criticii; i se cere elevului
să ştie „les six fonctions de Jakobson et les six actants
de Greimas“, să cunoască în profunzime analepsa şi
prolepsa, nu ce spune Dante sau Shakespeare în operele
lor. O răsturnare de sensuri, o pedagogie pe care autorul
Prozei fantastice nu ezită s-o numească absurdă. Ce
facem, întreabă el, studiem în şcoală metodele de analiză
sau trebuie să studiem, cu ajutorul metodelor critice,
operele în ceea ce ele au esenţial, adică discursul lor
despre lume? Todorov constată că învăţământul francez
a răsturnat ordinea firească a lucrurilor când este vorba
de predarea literaturii şi nu ezită să numească acest fapt
„un abuz de putere“ şi să ceară teoreticienilor şi criticilor
literari să fie mai modeşti şi să accepte ideea că este infinit
mai important ca un elev să înveţe la şcoală nu atât (sau
nu în primul rând) „arcadele disciplinei“ (teoriile criticilor
literari, metodele, construcţiile conceptuale etc.), cât
literatura însăşi.
Ce urmează în discursul lui Todorov este o dovadă
că el îşi asumă această sănătoasă modestie: „noi –
specialiştii, criticii literari, profesorii – nu suntem, adesea
– spune el – decât nişte pitici căţăraţi pe umerii uriaşilor;
a recentra învăţământul literelor pe texte reprezintă un
punct de vedere care ar primi, nu mă îndoiesc, votul secret
al celor mai mulţi profesori care şi-au ales această meserie
pentru că iubesc literatura, pentru că sensul şi frumuseţea
operelor îi pasionează; nu există nici o raţiune ca să reprime
în ei această pasiune; nu profesorii sunt responsabili de
acest mod ascetic de a vorbi despre literatură; este
adevărat că sensul unei opere nu se reduce la judecata
pur subiectivă a elevului, ci necesită o anumită pregătire
teoretică şi, ca să se angajeze într-o discuţie pe această
temă, elevul trebuie să înveţe un număr de elemente de
istorie literară sau câteva principii specifice analizei
structurale; în nici un caz însă, studiul mijloacelor de
acces nu trebuie să se substituie studiului sensului
[operei] care este finalitatea ei[...]; inovaţiile aduse de
structuralism în deceniile precedente sunt binevenite cu
condiţia ca ele să rămână la rolul de instrumente de lucru,
nu să devină un scop în sine [...]; trebuie să mergem mai
12 eveniment
departe: studiem rău sensul unui text dacă nu ţinem seama
de faptul că operele există totdeauna într-un context şi
într-un dialog cu el [...]; trebuie, de asemenea, să ne
întrebăm asupra finalităţii operelor pe care le credem demne
de a fi studiate; ca regulă generală, cititorul neprofesional,
citeşte, azi ca şi ieri, aceste opere nu pentru a învăţa o
metodă de lectură, nici pentru a se informa asupra
societăţii în care ele au fost create, ci pentru a afla un sens
care să-i permită să înţeleagă mai bine omul şi lumea, pentru
a descoperi o frumuseţe care-i îmbogăţeşte existenţa; în
felul acesta, se înţelege mai bine pe el însuşi; cunoaşterea
literaturii nu-i un scop în sine, ci una dintre căile regale
care duc la împlinirea fiecăruia; drumul pe care s-a angajat
astăzi învăţământul literar, care întoarce spatele acestui
orizont (în această săptămână am studiat metonimia,
săptămâna viitoare o să studiem personificarea) riscă
să ne ducă la impas, fără a mai vorbi de faptul că el ar
putea să ne facă să ne iubim literatura“...
Am reprodus acest lung fragment pentru că el
formulează în chip explicit, am impresia, ceea ce critica
literară a refuzat până acum să spună despre
imperialismele locale ale formalismului denunţate mai
înainte, ne amintim, de creatorul lor, Barthes, după ce a
constatat ce mediocritate cultivă şi cât de indigest şi
sofisticat a devenit demersul structuralist. Avertismentul
lui n-a fost însă urmat şi, iată, după aproape 30 de ani, un
ucenic (un admirabil, în fapt, teoretician al literaturii) vine
şi judecă lucid consecinţele acestei formalizări absurde
a studiului literaturii în şcoală şi nu numai. Poziţia lui este
raţională: nu neagă rolul pe care l-a avut şi-l are încă în
studiul textului literar „l’approche structurale“, dar cere,
în chip îndreptăţit, ca demersul critic să nu devină un
scop în sine, ci un instrument care să ajute pe cititor să
ajungă la substanţa operei literare.
Înseamnă toate acestea o întoarcere la critica
tradiţională, o reabilitare a Domnului Picard, o
recunoaştere umilă că structuralismul şi
poststructuralismul n-au făcut decât să ameţească minţile
amărâtului de lector care, bombardat din toate părţile de
noile metode, fugărit, reprimat, insultat de teoreticienii
literari enragés, nu mai ştie ce să facă atunci când ia o
carte în mână: să urmărească istoria de dragoste „cusută
fir cu fir“ sau să depisteze în text analepsele şi
prolepsele?!.. Tzvetan Todorov sugerează altceva, mai
potrivit, cred, ceva ce este în folosul literaturii şi în folosul
lectorului, fără de care opera nu există decât ca un dosar
de foi mâzgălite: studiind funcţiile textului, analistul să nu
scape din vedere sensurile lui profunde, acelea care
asigură originalitatea, forţa şi perenitatea literaturii.
La littérature en péril mai sugerează ceva, şi anume
că, dacă literatura este, cu adevărat, în primejdia de a nu
mai fi citită, de a se marginaliza şi, în cele din urmă, de a
dispărea din orizontul de aşteptare al unui cititor sedus
de mijloacele mediatice, dacă această nenorocire se va
întâmpla, de vină sunt, în primul rând, teoreticienii şi criticii
literari. Ei au dat tonul şi ei au impus, în fond, o dictatură
în literele postmoderne, o dictatură care a îndepărtat pe
cititor de literatură. Ei au, azi, obligaţia de a repara lucrurile.
Todorov dă semnalul. Discursul său arată de ce este
necesar să ne revizuim metodele şi limbajul şi să încercăm
să depăşim criza pe care au provocat-o, în litere,
formalismul, negativismul şi solipsismul. Înainte,
avertizează el, ca această criză să devină fatală şi pacientul
să moară pe masa de operaţie.
Stimate auditor,
Cum vedeţi, literatura nu stă bine. Nu-i e deloc bine
literaturii în epoca incertitudinilor. Se apropie ea de sfârşit?
Îşi regizează propria dispariţie, se sinucide fastuos de un
secol şi mai bine? Agonizează de trei secole? Autorul este
mort, cum avertiza Roland Barthes pe la sfârşitul anilor
’60? Este autorul înlocuit în operă şi în critica literară de
funcţia autorului, cum crede filosoful Michel Foucault?...
Trăim, cum spune apocaliptic William Marx, citat mai
înainte, un timp al sfârţiturilor?: „fin de l’ écriture, fin de
l’ écrivain, fin de la critique littéraire [et] derričre tous
ces événements se dessine au fond une autre fin, celle
de la littérature – ou d’une certaine idée de la
littérature“?...La aceste întrebări, întâlnim de regulă două
tipuri de reacţii. O reacţie, întâi, sceptică de tipul
(caragialesc): „fii, domnule, serios!“, „ce’s copil“, „mai
lăsaţi-mă, nene, cu tiribombele astea“, cum o să moară
literatura? N-a murit ea de câteva milenii şi să moară
tocmai acum? Ce vorbă e asta?” Al doilea răspuns reia
nota apocaliptică a „decliniştilor“ citaţi şi o duce mai
departe – în stil, până la un punct, tot caragialesc: „Ce
v-am spus eu?: stăm rău, domnilor, stăm foarte rău; e
dezastru, nu mai e nimic de făcut, literatura şi-a mâncat
mălaiul, critica literară bate câmpii, face retorică, mon
cher, totul e pierdut, să nu ziceţi că nu v-am spus?!“
Nu primesc (ca să rămân în nota lui I.L. Caragiale)
nicio reacţie de acest fel. Nici pe cea zeflemist – optimistă,
nici pe cea depresiv – panicată. Cred că îngrijorările
teoreticienilor privitor la statutul literaturii în epoca
internetului şi a incertitudinilor sunt justificate. Dar nu
accept apocalipsa din profeţiile lor. Cred, mai ales, că
Tzvetan Todorov are dreptate: solipsismul, nihilismul şi
formalismul literaturii (şi al criticii literare) au pus şi
continuă să pună în primejdie literatura. Şi cea mai mare
primejdie este să nu fie citită. Sau să fie citită din ce în ce
mai puţin de un grup de fideli dintr-o sectă. În acest caz,
literatura îşi pierde treptat puterea şi rolul ei în societate.
Sartre zicea, ne amintim, că sarcina literaturii este
umanitatea. Noi spunem, mai modest, că literatura trebuie
să vorbească despre condiţia omului, literatura trebuie să
fie un discurs despre lume, nu despre sine sau nu numai
despre sine.
Dispare gustul pentru literatură? Nu cred să se
întâmple acest dezastru. Ar însemna ca omul să renunţe la
una dintre cele mai mari şi mai puţin costisitoare plăceri. Şi
la un instrument fin şi eficient, cu bătaie lungă, de formare
şi îmbogăţire a spiritului său. Lectura, s-a spus, este un
viciu nepedepsit. Lectura ca exerciţiu de perfecţionare şi
întreţinere, lectura ca terapeutică a fiinţei, lectura ca
solitudine gânditoare, bucuroasă, creatoare. Cine renunţă
la lectura cărţilor candidează, am impresia, la barbarie.
 eveniment
Este literatura în criză? Literatura e demult timp şi va
fi totdeauna în criză, poate până la sfârşitul istoriei.
Pradoxal este că literatura bună ştie să tragă un folos din
această criză în care s-a născut şi în care se tot pregăteşte
să moară; poate valorifica eşecurile, căderile, scepticismul
ce-o înconjoară, revoluţiile ce-o dezechilibrează sistematic,
fantasmele ce-o slăbesc, răul de existenţă şi răul de sine
(răul de literatură), ideologiile represive; literatura poate
valorifica până şi propria uzură; mai puţin dacă îşi pierde
raţiunea de a fi, dacă ia în serios ideea inutilităţii sale şi nu
mai este în stare să-şi propună nimic. Nu-i rămâne, atunci,
decât să ia în deriziune şi să-şi organizeze, ceremonios,
sinuciderea. Este literatura bolnavă, moare literatura? Se
pregăteşte de mult timp, se stinge, ca regele lui Eugčne
Ionesco, dar nu moare, a prins gustul asfinţitului, a
descoperit că într-un crepuscul fastuos poate să-şi
regenereze forţele pentru a duce la capăt ceea ce a
început... Să-şi regenereze energiile interioare, dar cum?
Mircea Eliade zicea, cu trei-patru decenii în urmă, că
literatura se va însănătoşi prin infuzia de mituri. Această
idee revine, azi, în forţă. Trebuie să redăm omului
dimensiunea lui spirituală, zice un reputat filosof al culturii;
este un mod de a-l salva şi de a salva, în acelaşi timp,
literatura care poate muri de prea multe rafinamente
formale.
N-aş vrea să termin apoteotic şi nici pesimist acest
discurs. Nu înainte, în orice caz, de a mărturisi că, vorbind
de destinul literaturii într-o vreme în care mulţi intelectuali
de vază dau ca sigură dispariţia ei, n-am putut vorbi de tot
ceea ce o ameninţă şi de tot ceea ce, cu cruzime, o umileşte.
Nici de faptul că omul care citeşte cărţile noastre nu mai
este acelaşi de acum un secol sau chiar de acum o jumătate
de secol. Imaginea lui tradiţională de rege peste lucruri s-
a spulberat. Noile ştiinţe umaniste i-au scos la iveală
complexele. „Umanismele“ secolului XX i-au cultivat
particularităţile, nu întregul, i-au revelat abaterile, aporiile,
nu coeziunea şi unitatea. Omul gramatical al
semioticienilor nu seamănă deloc şi, la drept vorbind, nu
se întâlneşte cu omul psihanalitic, sumă a complexelor
care se formează şi funcţionează fără ştirea şi fără controlul
13
raţiunii sale. Omul raţional al clasicilor, acela care credea,
sub influenţa filosofilor, că frumosul este binele în grad
maxim şi omul deplin este o sinteză de bine, frumos şi
adevărat, ei, bine, omul acesta a descoperit că trăieşte în
gura unui vulcan în care se agită tot timpul iraţionalismele,
complexele, elementele întunecate ale fiinţei sale. Mai crede
el, în aceste condiţii, în forţa sensibilizatoare şi
recuperatoare a literaturii? Cu ce stare de spirit se apucă,
dacă se apucă, să citească o carte de poezie? Încă o dată:
este literatura în criză majoră, moare literatura? Nu, se
schimbă doar canoanele ei şi s-au schimbat, brusc,
circumstanţele în care trăieşte această finalitate fără
sfârşit. Cu aproape o sută de ani în urmă Paul Valéry ne
avertiza (în Cuvînt despre inteligenţă, 1925) că o criză
este „trecerea de la un anumit tip de funcţionare la altul;
trecerea pe care o percepem prin semne sau simptome; în
timpul crizei, timpul pare a-şi schimba natura; durata nu
mai este percepută ca atunci când lucrurile se află într-o
stare normală; în loc să măsoare permanenţa, ea măsoară
variaţia“. Să mai spunem că spiritul care măsoară semnele
crizei şi variaţia literaturii este, el însuşi, foarte neliniştit,
hărţuit, pradă disonanţelor, contradicţiilor, grabei care
domină lumea actuală.
Domnule Rector,
Stimaţi membri ai Senatului,
Domnilor şi Doamnelor,
Aici se termină discursul meu de răspuns la
discursurile Dvs. exagerat de binevoitoare... V-am răspuns
vorbind mai puţin despre mine, cât despre obiectul
preocupărilor mele: literatura. Am avut, la început, intenţia
de a vorbi despre meseria mea, critica literară. Am renunţat
pentru că, fără literatură, critica literară este, dacă nu o
nobilă inutilitate, devine, oricum, o discuţie interminabilă
despre sexul îngerilor, cum spunea un mare critic român.
Critica este o formă a literaturii şi, în unele cazuri, critica
devine chiar o formă de existenţă. Dar ea riscă să se
sterilizeze şi să devină inutilă dacă aliatul (sau obiectul ei
de studiu) – literatura – nu face decât să-şi pregătească
fastuos şi voluntar ieşirea din lume.
14 carmen saeculare
urmărită de un râs subţiratic de copil
Viorel MUREŞAN din cutia neagră a telefonului

apoi
să-ţi întâlneşti tatăl
la o sută şi mai bine de ani după ce ştii c-a murit
rotind din răsputeri cu amândouă mâinile
o bucată de lemn aprins
în uşa unui spital

Acolo întâlnise iarăşi femeia mascată

ce-l atrăsese la ultiml bal costumat
şi care, prin albeaţa trupului ei frumos
şi prin glasul ei gingaş, trezise
senzualitatea lui de bătrân şi apoi
dispăruse, făgăduindu-i că va veni
şi la următorul bal mascat.

O ceaşcă de rouă norii nu cântă dar sunt ţinuţi într-o colivie de aur
pe care tatăl o înmânează copiilor săi tot mai mici
1. numai norii se învârt într-o colivie de aur
chiar dacă nu sunt nici greieri nici rândunici
azi sufletul mi-e un soare mai mic decât
lumina pe care o dau de atunci
putregaiul şi ochii pisicilor lovim în tobe când pleacă
raţele sălbatice
până şi dealurile iar mâinile noastre întinse
au început să cadă se topesc ca plumbul
bucată cu bucată înăuntru în găurile roşii din văzduh
împreună cu ceaţa
amintindu-ne de paloarea aceea timpurie de pe faţa poetului ulciorul pe care-l rotim
sreko kosovel e numai de piatră
ori de fetuşii din mormântul faraonului-adolescent goală de se aud oasele
Tutankhamon din căinii ce latră

ne deschidem ca nişte uşi de apă pe valuri de sârmă plutim ne rărim

când vine să se-nece un sărman sângele unui câine picurând în prăpastie
iar pe tulipe-o pulbere se crapă
de câte zile ars-am dintr-un an moartea se plimbă iarăşi pe ţărm
cum ai arunca o pelerină peste animalul ucis
moartea e şi acum acelaşi cocoş
care se roteşte în fiecare zi pe acoperişul clopotniţei tatăl meu
umbra sa se freacă de noi acum presat într-o carte
într-o manta caucaziană are părul negru şi obrazul rece de porţelan
e ca şi tatăl lui de peste pod
acolo şi ca tatăl tătâne-său
un stol de fluturi zbura cu care stăm la aceeaşi masă-n grădină
prin găurile paharelor răsturnate pe mese şi cu gesturi slabe
mai ducându-ne mâna la tâmplă
singurătatea lui se retrăgea sfărâmată în crăpături trecem unul prin altul
cum s-ar desface o mână strânsă de pe o piatră în dans
cu o ceaşcă de rouă pe frunte
îţi aminteşti ce ţi-a spus un papagal stârnind colbul
de pe un ziar aşezat la o fereastră:

pe discul de ape verzi îşi numărau înserarea Anul în care n-a înflorit forsytia
ochii mei, linii,
cănd dintr-o carte mă scuipau îngerii 1.
peste gardul grădinii
în aerul grădinii raze uscate
2. ca după arderea unui manuscris

florile de mac ies jumătate-de-câine

dintr-un sicriu de sare aduce un ţap încins între pietre
cam cum ar trece o fată frumoasă îmbrăcată în roşu apoi fixeză o privire spartă pe noi
prin dreptul unui geam
 carmen saeculare 15

lăsând jacheta cenuşie-afară

mâini singure aleargă după şoareci
într-o casă de sânge
urmează lungile lor plimbări şi taifasuri
pe alele de scândură
de pa umeri le cad cearşafuri de porţelan
femeie în costum de jaguar
această ploaie ar putea să-mi pară
ori lance împlântată-n minutar
când emisarii lasă regele să moară
şi o poartă la care moartea reginei atârnă
ca o rochie de hârtie

în faţa întrebărilor noastre 4.

un zid
şi degete printre care în ziare s-a şi rupt pacea soarelui cu pământul
curge un tavan de ciori
în după-amiezi
bătrânii mângâie cu respiraţia bulevardul ştiut
2.
de pe deal pete de zăpadă prind a zbura
cu o mână streaşină la ochi ca muştele de pe bucata de carne
ei văd doar un crepuscul
deasupra minereurilor într-un duet de săbii teatrale
şi urcând o ploaie de pumnale silabele din pâlnie cădeau
de aur în plasa mării.Ochii tăi poate-au
fost sănii poate reni cu blana lunecând pe
un ho-hot de râs cade dale
toată noaptea
împreună cu pata aceea de lapte uscat şi un copil cu mânuţa întinsă atinge sudul
de pe cer pe când soarele sângerând în aer
cade de pe acoperiş
ei se vorbesc între ei fără să fie acolo
spre aerodrom păsări
locul trupuui în apă se desface încet se rup în două de singurătate
covor cu bănuţi de muşeţel

prin fumul ţigărilor strivite în scrumieră 5.

înaintează o uşă care se-nchide
peste umbra ei
după fiecare ploaie ambalajele de plastic
ies pe străzi la vânătoare
o ticlă roşie poate orcând să fie o căprioară
bidoanele verzui au arme cu lunetă întinse spre cei de pe
ţărm
iar mai la margine găletuşe negre
rup cu buza din noroaiele cerului
apoi
un dulap în care se foiesc şobolanii
trece prin mintea senină a celui care mână luntrea
şi doar galbenul foarte departe de pe ape
se şterge ca o burtă de vacă
de atâtea priviri
locul gol al trupului e întins
sub paşii apăsaţi ai unui călăreţ în buiestru
mai vine şi o absenţă înaltă
şi deodată cu ea o mască ţi se aşează pe faţă
cu umbra în spinare ca un cofrag
fiecare zi trece pe lângă noi
mirosul roşu de martie
printre tufe se sparge în cioburi căzând
atunci
dinspre oraş
cu palma îninsă
jucând în aer un surâs îţi vorbeşte
inima
cum trece pe stradă într-o căruţă cu cai
ciulini în cămăşi violete cu ochii-n derută
şi peşteri – cămile flămânde – îi rod cu o sută
de guri carnea sonoră suită-n coloane de nai

cand ajunge în dreptul ferestrei

3. jumătate-de-câine
loveşte cu coada în cerul gol
ochii pe ţărmuri de cuarţ însorit
este şi o poartă la care bat plângând tu şi eu
ochii o poartă de cuarţ însorit o pereche de foarfeci
spre care vin toate lumânările tăind amiaza
să îşi ascută flacăra din jurul unui fluture

sub mască ploaia trece -n budoar

16 murry’s point
Ion MUREŞAN

Navigând pe stradă, primăvara

În zilele însorite, orice plimbare pe stradă are ceva din farmecul (şi din riscurile) navigaţiei pe mare. Mulţimea
tălăzuieşte fără ţintă precisă, vocile străzii vuiesc lichid asemeni valurilor lovindu-se de copastia unui vapor.
Aruncasem ancora în faţa unei vitrine cu cărţi. Trebăluiam de zor să separ glasul prietenului meu, Prozatorul,
din murmurul străzii, căci tocmai îmi împărtăşea proiectul unei povestiri pe care ar fi dorit să o scrie. Personajul
Prozatorului, un infirmier la un spital de nebuni, un zdrahon, dar destul de paradit de pe urma luptelor cu nebunii de
la serviciu, tocmai mărturisea prin glasul autorului că nu şi-ar permite niciodată să-şi bată soţia, pentru că, dacă ar
face aşa ceva, l-ar bate mama lui de nu s-ar vedea, când mi s-a părut că aud o exclamaţie: „Uite un picior!”.
Desigur, nu putea fi Prozatorul, căci vocea lui nu se ridicase nici măcar cu un ton, iar apoi îl cunosc ca pe un
om serios şi echilibrat mintal. „Uite un picior!” am auzit din nou. De data asta însă am ştiut că prietenul meu vorbise,
că îşi trădase naraţiunea printr-un fel de paranteză, ca un ţipăt de pescăruş.
M-am uitat de îndată în jur, căutând din priviri nişte picioare, fără îndoială separate de trup, nişte picioare
stranii înaintând prin mulţime, ba chiar aşteptam să aud ciocănitul unui singur pantof pe asfalt.
În loc de aşa ceva, mi-a fost dat să văd două superbe picioare, ataşate la modul cel mai ortodox la un corp
cum nu se putea mai potrivit. Capul persoanei mi-a apărut ca fiind în mod deosebit competent pentru a ghida
minunatele conexe. Însă, neîndoielnic, tovarăşul meu de navigaţie văzuse pedestrele minuni separate, Dumnezeu
ştie cât de departe unul de altul în spaţiu şi cât de decalate în timp.
Pentru mine a fost semnul cert că tocmai treceam din apele teritoriale ale iernii în apele teritoriale ale
primăverii. A fost semnul că ne aflăm în zona de sudură dintre anotimpuri.
Dacă o vreme ca asta ar ţine mult, industria cosmeticalelor ar da faliment, căci în astfel de perioade
feminitatea devine ea însăşi o industrie, şi încă una agresivă pe piaţa de frumuseţe. Nu ştiu ce mici fabrici încep să
lucreze sub pielea femeilor, destul că aerul din jurul lor se acidulează şi le roade progresiv hainele. În câteva zile
termenul „femeie” e doar o noţiune aproximativă, vagă, pentru că (aici, fără să ştie, Prozatorul avea dreptate) femeia
nu e încă o fiinţă constituită pe de-a-ntregul. Eu unul sunt convins că abia acum, timide, celulele materiei subtile din
care este făcut îndeobşte corpul unei doamne, încep să secrete prelungiri unele spre altele, ca să se lege mai apoi în
lanţuri, aşa cum se pot vedea ele în manualele de chimie organică. Pielea lor, atâta câtă se vede (câtă a apucat
probabil să se constituie, să se închege până în acel moment), are o luminiscenţă morbidă, o fosforescenţă ca aceea
a vrejurilor de cartofi crescute în întunericul din pivniţă. Destul că ies derutate pe străzi, iar deruta lor e molipsitoare.
Atât de derutate, de buimace, încât singurul gest cavaleresc şi de bun simţ care s-ar putea face ar fi acela de a le
scoate la plimbare în lesă.
Decolteul şi pulpele îţi apar pe neaşteptate în faţa ochilor, ca şi cum cineva ar ridica brusc capacul de pe o
oală cu lapte care fierbe cu spume. Şi eşti gata să întinzi mâinile, gata să te frigi. Ce poţi face? Pe o astfel de vreme
urmează sfaturile înţeleptului Ulise: astupă-ţi urechile, leagă-te de catarg şi aşteaptă ca spuma să se retragă, să-şi
înceteze bolborositul dulce. Când pielea zeiţelor se va fi aşezat pe forme ca smalţul pe figurinele de porţelan, ridică
pânzele şi doreşte-ţi vânt bun din pupa.
 arme grãitoare 17

Emilian GALAICU-PĂUN

pro patria vivere

linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări este trasată de-o sută de mii de fecioare dormind
una-n alta ce şi-au dezvelit în somn naşterea. inexpugnabilă

«VĂ ORDON: TRECEŢI RUTUL!»

linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări trece prin naşterea celor o sută de mii de femei
care dorm una-n alta pe-o rînă cu curul în străinătate
18 epica magna
Melania BANCEA
Cameraman-ul din parcare
Cu o video-cameră minusculă în mâna stângă,
aproape lipită de ochi, tânărul pare un personaj dintr-un
film SF, un cyborg rătăcit printre pământenii care trec grăbiţi
pe lângă el aruncându-i câte o privire iritată. Se apropie
de parbrizul maşinii staţionate în dreptul pancartei pe care
scrie „Parcare cu plată”; caută cu minuţiozitate tichetul
care ar trebui afişat pe bord, la loc vizibil, perforat pe
margine în căsuţele indicând luna, ziua şi ora respectivă;
înconjoară autoturismul scund, uşor demodat, iscodeşte
prin luneta aburită, cercetează banchetele acoperite cu o
învelitoare de pluş viu colorat, după care se retrage şi îşi
fixează atenţia asupra numărului de înmatriculare; zăreşte
o zgârietură ce pleacă de pe aripa din stânga-spate, se
lăţeşte pe portieră, descriind estuarul unui fluviu de rugină,
apoi se risipeşte în verdele mat al uşii din faţă; transfocă
imaginea, apoi schimbă unghiul de abordare aplecându-
şi capul într-o poziţie nefirească, spre enervarea colegului
său, un tânăr spelb, înarmat cu un pix şi un chitanţier.
– Dă-o-n mă-sa de treabă, iar ai început!
La auzul vocii lui, cameraman-ul nu-şi poate reprima
evocarea zgomotului făcut de o sanie trasă pe ciment.
Zâmbeşte abia văzut şi continuă să se învârtească în jurul
maşinii, căutând parcă ceva.
– O să-i spun şefului să mă schimbe cu altcineva în
tură. Are sau n-are?
– N-are, catadicseşte să-i răspundă „cyborgul”.
– Zi aşa, fir-ar să fie! Îl ardem, conchide tânărul iritat.
Începe să scrie stângaci, cu litere ce par a fugi una
de alta, speriate. Rupe avizul, îl aşează sub ştergătorul de
parbriz, apoi priveşte preocupat în jur, în căutarea
următoarei victime, în timp ce tânărul cu video-camera îşi
concentrează din nou atenţia asupra interiorului slab
vizibil al autoturismului „contravenient”.
– Hai, mă, îl zoreşte spălăcitul, exasperat. Ia vezi la
Matiz-ul ăla galben. Cred că nici ăla n-are. Cel puţin, eu
nu-l văd.
– Ce chestie interesantă! spune cel interpelat,
absorbit cu totul de ceea ce face. Hai să vezi şi tu, Radule!
– Nu mă interesează tâmpeniile tale. Hai odată, c-am
îngheţat! Când eram cu Eretele, ne făceam treaba în câteva
minute, după care intram la căldurică până când apărea alt
fraier fără tichet.
Tropăie pe loc, bătându-şi palmele reci una de alta.
Mănuşile pe care le-au primit din partea firmei nu sunt de
nici un ajutor pe vremea aceasta câinoasă: din lână
împletită, cu podurile palmelor protejate cu două petece
de piele de căprioară, dar având degetele decupate.
Observase că, atunci când le purta, îi era mai frig decât
când le scotea, dar nu avea de ales: făceau parte din ţinuta
standard, obligatorie - bluzon şi pantaloni din material
impermeabil, negru, bocanci de piele galben-maronie,
vestă groasă, căptuşită, de culoare albastră, cu însemnele
firmei („Daily Video Surveillance” - DVS) imprimate cu
litere aurii, pe spate, şi un fes gri sau o şapcă de soare de
aceeaşi culoare, pe care o purtau toţi cu cozorocul întors
la spate; şeful lor făcea un tămbălău nemaipomenit când îi
vedea cu ţinuta descompletată, ca un majur care i-a prins
pe răcani cu nasturii descheiaţi sau cu boneta pusă pe o
sprânceană. Celălalt tânăr, echipat identic cu el, s-a lipit
de geamul din spate al automobilului şi încearcă să
surprindă detaliile plafonierei, o piesă banală care, privită
din locul acela, pare un OZN cu luminile stinse, ce încearcă
să se strecoare nevăzut pe cerul sumbru, de tapet, cu nori
sparţi de arsuri de ţigară sau pete de grăsime şi motorină.
– Ştii ce, mă Cristo, eu merg înainte, le ginesc pe
alea fără, pun hârtiile pe parbriz, şi le filmezi tu când ai
chef, „artistule”. Mi-au îngheţat ghearele aici. Grăbeşte-
te, să nu plece până când te moşmondeşti tu, că rămân cu
avizele neacoperite şi atunci să vezi săpuneală ce ne trage
şefu’. Te aştept la Croco, într-un sfert de oră. Ce să-ţi iau?
– Un ceai verde, comandă cameraman-ul
îndreptându-se din şale. Cu o felie de lămâie şi două
pliculeţe de zahăr. Să fie Lipton, dacă se poate.
– Bine, boierule, s-a marcat, spune blondul, înveselit
brusc, şi se apropie de Matiz-ul vizat în urmă cu câteva
minute.
Celălalt îl filmează în timp ce se îndepărtează, apoi
plimbă video-camera de-a lungul stâlpului pe care este
prinsă pancarta avertizoare, întârziind câteva momente
asupra unui inel de oţel ce a fixat cândva reclama unei
mărci de cafea.
Trece mai bine de o jumătate de oră până când cei
doi se reîntâlnesc în restaurantul fără pretenţii, aflat pe
partea opusă a străzii. Tânărul cu faţă palidă şi păr
decolorat a lichidat deja cincizeci de grame de vodcă;
acum se află la al doilea pahar şi este, în mod vădit, într-o
dispoziţie mult mai bună decât la despărţirea de colegul
său. Ceaiul cameraman-ului s-a răcit de-a binelea, iar felia
de lămâie pluteşte ca o meduză cu striaţii portocalii pe
suprafaţa lichidului verzui.
Înalt, subţire, cu membre lungi şi flexibile, ca de
păianjen, cu torace îngust, neformat, şi bazin de
băieţandru, nou-venitul are în jur de 22 de ani; părul lui
brun, eliberat de sub fesul de lână, are şuviţe ondulate,
lipite de pielea capului; ceea ce atrage cu adevărat atenţia
la el sunt ochii galben-verzui ce par a se dizolva în albul
corneei; în mod paradoxal, privirea lui capătă consistenţă
doar la lumină de intensitate scăzută, când pupilele dilatate
oferă puncte de reper cât de cât remarcabile; când e soare
afară, irisul se disipează neliniştitor, şi cei care îl privesc
se simt stingheri, de parcă ar fi în prezenţa unui zombi.
Poate că de aceea tânărul poartă mai tot timpul ochelari
negri, de soare, pe care îi scoate doar atunci când
mânuieşte video-camera sau e aproape întuneric şi nu
mai vede prin lentilele închise la culoare.
S-a aşezat, neauzit, pe scaunul cu schelet metalic şi
mângâie, cu gesturi tandre, conturul aparatului învelit într-
o husă de piele maronie. Într-un târziu, îl aşează, ca pe un
trofeu mult râvnit, pe masă, în faţa lui; cuprinde paharul
cu ceai în palme şi constată, deconcertant:
– E rece.
– Cred şi eu! se răţoieşte colegul lui. Trebuia să fii
aici de cel puţin un sfert de oră. Când ţi l-a adus fata, era
fierbinte.
– E bun şi-aşa, îl linişteşte celălalt.
– O chem pe gagică şi o pun să ţi-l încălzească, se
îmbunează spelbul.
– Nu-i nevoie; şi acasă-l beau tot aşa. Mereu uit...
Odată rezolvată problema aceasta, cei doi stau în
linişte privind unul peste umărul celuilalt încăperea ticsită
de lume: funcţionari de rang mijlociu care profită de pauza
de prânz pentru a îmbuca la repezeală unul dintre cele
două „meniuri fixe” („35000 lei, fără alcool şi cafea”); pierde-
vară ce-şi umplu câteva zeci de minute în jurul unui pahar
de vin fiert, cu scorţişoară, „specialitatea casei”;
 epica magna
îndrăgostiţi ce adastă ore în şir lângă un pahar cu suc;
câteva fete oacheşe, obişnuite ale locului, ce aruncă -fără
succes- priviri semnificative potenţialilor „clienţi”.
– Auzi, de ce-ţi faci câte o copie din fiecare material
pe care îl filmezi? Întreabă, după un timp, spălăcitul. Ţii,
cumva, o evidenţă separată a amenzilor?
– Nu, de ce să ţin? Ce treabă am eu cu...
– Încerci să şantajezi pe cineva? îl întrerupe celălalt.
Am auzit că în Ungaria s-a întâmplat aşa ceva, şi n-a ieşit
bine; s-a lăsat cu judecată, plată pentru daune...
Cristo îl priveşte ca picat din cer.
– Cică unu’ i-a filmat pe doi tipi care făceau sex în
parcare. Ăia l-au dat în judecată şi, normal, au câştigat.
– Ah, asta era, spune el, „lămurit”. Nu-ţi fă probleme,
nu intenţionez să... Şi-apoi, cine ar îndrăzni să facă sex
într-o parcare din centru, în miezul zilei?
– Dacă ar face-o, i-ai filma?
– Nu ştiu... poate... nu-mi dau seama. Adică, vreau
să spun, dacă mi s-ar părea interesant felul în care o fac...
– Adică, chestii, scheme, poziţii... îl „ajută” Radu.
– Nu, altceva mă interesează... ineditul... şocantul
chiar... poezia, neprevăzutul... viaţa obiectelor... jocul
umbrelor, ritmul... Nu ştiu dacă pricepi, nu ştiu să mă exprim
prea bine...
Înghite la repezeală ceaiul rece, ridică din umeri,
stânjenit, apoi zâmbeşte asimetric: un colţ al gurii se ridică,
iar celălalt coboară, compensator parcă, desenând un S
larg, culcat, ca un semn al infinitului trasat de o mână
nesigură. Radu îl priveşte neîncrezător, învârtind în mâini
paharul gol, cu urme de buze şi degete pe sticla fumurie.
– Atunci, ce faci cu materialul, cu imaginile?
– Mă joc... Când am timp, îl prelucrez, îl mixez pe
computer... fac mici filme... uneori aleg un fundal sonor:
cuvinte, fragmente de fraze, muzică, foşnete... Alteori las
imaginile să vorbească de la sine, ca la Euronews... No
comment, ştii...
– Şi-ţi iese ceva din treaba asta?
Tânărul pare descumpănit de întrebarea abruptă.
Îşi încreţeşte fruntea, ridică din nou umerii, îşi trece
degetele nervoase prin barba nerasă de câteva zile, care îi
irită faţa cu piele subţire, feminină.
– Ce să-mi iasă?!... Nimic, e hobby-ul meu, şi atât.
Nu m-am gândit niciodată la asta... Le fac pentru mine...
mă relaxează, mă ajută să văd altfel lumea, s-o înţeleg...
– În locul tău, aş face ceva cu filmuleţele alea.
– Ce?
– Le-aş trimite la un post de televiziune. Sau la o
firmă de publicitate. Trebuie să existe persoane interesate
de chestiile astea... Până la urmă, orice poate fi valorificat
dacă ştii să-ţi vinzi produsul. Piaţă există, trebuie doar
să...
– Nu mă interesează aspectul ăsta, îi retează Cristo
vorba cu neaşteptată asprime. Ţi-am zis că le fac doar
pentru mine... Mai intervine aici şi alt aspect: nu ştiu dacă
e legal să folosesc imagini ale unor persoane sau ale
lucrurilor care le aparţin, fără acordul lor.
Pe faţa spelbului se lăţeşte un zâmbet ce-i dezveleşte
dinţii mărunţi, cu incisivii uşor încălecaţi.
– De asta m-aş putea ocupa eu. Mă pricep. Am
rezolvat situaţii mai complicate decât... Nu ştiu dacă ţi-am
povestit, am lucrat, vara trecută, pe litoral, la un turc... Să
vezi ce chestie a trebuit să...
– Nu ştiu, să mă mai gândesc, spune cameraman-
ul, neluându-i în seamă începutul de confesiune.
Interlocutorul lui pare a-şi fi pierdut brusc orice
interes. Ce mama dracului, el se oferă să-l ajute, şi blegul
19
ăsta nici nu are răbdare să-l asculte, să vadă cât de priceput
este să vândă castraveţi grădinarului! Un loser... Se uită
prin sală plictisit, căutând, din ochi, ospătăriţa. Fata
blondă, cu părul strâns într-o coadă anemică, îl observă;
se apropie de ei şi pune pe masă nota de plată. Radu
plăteşte cu o bancnotă mototolită, fără să se uite peste
petecul de hârtie mâzgălit; avusese destul timp să facă
socotelile în timp ce-l aştepta pe „aiurit”.
– Cât îţi datorez?
– Nimic. La banii tăi... De-aia mă şi mir: faci o muncă
de tot căcatul, rişti să te ia orice nesimţit la bătaie, da’ te
mulţumeşti cu un salariu de toată jena. Şi când îţi oferă
cineva, în sfârşit, o afacere, faci nazuri... Cine ştie... poate
că nu fac doi bani filmuleţele tale... Ce s-ar putea scoate
din imaginile alea de fierotenii, scaune, numere de
înmatriculare, ţevi de eşapament... am cam văzut eu ce
filmezi...
Se pare că a atins un punct sensibil; colegul lui sare
ca ars:
– O să ţi le arăt, şi o să vezi că nu-i aşa... Ştii ce,
spune el după un moment de reflecţie, hai cu mine. Nu le-
am arătat nimănui până acum. Or să-ţi placă, sunt sigur...
adică aşa cred; mie...
– Cu o condiţie: dacă e ceea ce-mi trebuie, te laşi pe
mâna mea. O să iasă bine, fii sigur; tu te ocupi de partea
artistică, eu de cea bănească; trebuie să trăiască şi artiştii
din munca lor, nu? adaugă el râzând sâsâit.
Celălalt e cuprins din nou de îndoială; de când
lucrează împreună cu el, Radu a ajuns să recunoască umbra
care i se întinde pe faţă şi felul în care îşi muşcă buza
inferioară când are dubii asupra unui lucru.
– Bine, lasă... vedem noi după... Poate că ai dreptate:
or fi doar prostii, sclifoseli de domnişoară preţioasă.
Ce ţi-e şi cu artiştii ăştia; suciţi ca naiba!
– Auzi, nu vrei să mai bem ceva? Eu parcă simt
nevoia.
– Comandă-ţi tu, mie nu-mi trebuie. Mi-a ajuns ceaiul
ăla.
Radu îi face semn fetei blonde să aducă încă un
pahar cu vodcă.
– Acum de ce ai întors-o, din nou? spune el. Parcă
stabilisem că le vedem şi abia după aia vom hotărî dacă e
ceva de făcut. Dacă nu te-aş şti, aş crede că ţi-e frică.
– Poate că ai dreptate... Ţie nu ţi-ar fi?... Faci ceva
doar pentru tine, pentru uzul personal, cum s-ar zice, şi te
hotărăşti deodată să-l arăţi unei persoane care poate că
nu are sensibilitatea ta... vreau să spun, care are altfel de
sensibilitate... e ca şi cum aş da cuiva să-mi citească
jurnalul... nu c-aş avea aşa ceva... adică, pot spune că
filmele pe care le fac sunt ca un fel de jurnal... în ele îmi
permit să fiu sincer cu mine... uneori, când nu pot accepta
ceva, sau nu înţeleg, ajung să... transfigurez realitatea...
poate că-i pretenţios spus...
Radu îşi înmoaie buzele în vodcă. Faţa lui este în
stare de maximă, binevoitoare şi evidentă recepţie.
– Povesteşte-mi totul. Mă interesează. Vreau să te
cunosc mai bine înainte de a vedea „materialul”.
– Păi, cred că a început din copilărie. Ai mei mă
lăsau mereu singur; când nu erau la serviciu, dădeau fuga
la ţară şi îi ajutau pe bunici la muncile câmpului. Nu mă
lăsau afară, să nu mă „strice” derbedeii. Drept e că nici
mie nu-mi prea plăcea să mă joc cu vecinii mei „de-a
indienii”, sau de-a „Bruce Lee”, sau alte bazaconii din
care ieşeau de multe ori cu capul spart sau cu picioarele
rupte... Preferam să stau în faţa televizorului şi să devorez
imagini. Tatălui meu i s-a repartizat un TV-color de la
20 epica magna
întreprindere; era muncitor fruntaş. „Color” e-un fel de-a
spune; în afară de alb-negru, predominau albastru şi
roşu... buzele femeilor erau mov, feţele roz-bleu... Stăteam
ore în şir cu ochii pironiţi pe ecran; de-aia am şi fost un
elev mediocru: n-aveam timp să învăţ; mă uitam la orice:
documentare, filme, reportaje, muzică, telejurnale. Când
se termina programul la noi, treceam pe unguri;
improvizase ăl bătrân o antenă cu care reuşeam să-i
prindem. Imaginea era destul de neclară, plină de purici...
apropiam pleoapele astfel încât între ele să nu mai rămână
decât o fantă îngustă şi transformam imaginile în altceva:
un perete cu igrasie devenea Hoover Dam, o pasăre care
zbura se schimba într-un avion de luptă... lucruri de genul
ăsta. Când închideam televizorul, lumea din jur mi se părea
cenuşie, ca fotografiile alea de tip „ceramică”, de pe
pietrele funerare. Realitatea-sepia! Parcă nu reuşeam să
disting clar culorile. Ai mei m-au dus la oftalmolog: credeau
că sufăr de daltonism. Doctorul a spus că, din punctul lui
de vedere, totul e în regulă, dar că poate n-ar fi rău să mă
ducă la un psihiatru... Am încercat de atunci să fiu mai
atent când erau în preajma mea, să nu-i mai aduc mamei
oala roşie când mi-o cerea pe cea galbenă, de exemplu...
M-au lăsat în pace de atunci; s-au resemnat cu gândul că
au un copil neatent, poate că şi un pic slab de minte...
– Ei lasă, nu eşti prost, îl contrazice Radu, râzând
sâsâit. Aiurit, da.
– Poate că nu sunt, admite Cristo. Am reuşit totuşi
să termin fără probleme liceul. Din banii pe care i-am primit
la absolvire mi-am luat o video-cameră şi un calculator.
De fapt, eu am pus doar o parte; restul: taică-meu... Credea
că vreau să dau admitere la „Institutul de Teatru şi
Cinematografie”. Am şi dat, mai mult ca să îi fac pe plac,
dar nu eram pregătit suficient. De fapt, nici nu mă prea
interesa aşa ceva... Nu voiam decât să fiu lăsat în pace, să
pot filma şi mixa după cum mă tăia capul. Am făcut câteva
chestii interesante în perioada aceea, o să ţi le arăt. Oricum,
până la urmă, bătrânul a pus piciorul în prag: că aşa nu se
mai poate, că sunt un neisprăvit, un parazit, că el, la vârsta
mea... ştii tu, „drăgălăşenii” de-astea, părinteşti. Nu zic că
nu avea oarecum dreptate; din punctul lui de vedere,
bineînţeles. Ca s-o scurtez, mi-a găsit slujba asta; îl ştia
pe patron de când lucrau împreună, la fabrică... Ştiu că mă
consideraţi un fel de handicapat, un autist...
– Nici vorbă, sare Radu, ca ars. Ţi se pare. Eu, unul...
– Păi nu spuneai tu, mai înainte, că o să ceri să fii
mutat în altă echipă?
– Asta am zis-o numai aşa, la plezneală. Îngheţasem
acolo, lângă tine. Acum e altă situaţie: suntem parteneri,
nu-i aşa?
Celălalt scoate din buzunarul de la piept o cârpă ce
imită pielea de căprioară, îndepărtează husa aparatului şi
începe să-l şteargă tacticos, depistând pete doar de el
observate. După câteva minute, îşi contemplă mulţumit
„opera”, înveleşte video-camera şi o adăposteşte între
mâinile subţiri ca pe un pui de vrabie căzut din cuib.
– Suntem, nu-i aşa? repetă colegul lui, stăpânindu-
şi cu greu surescitarea.
– Suntem, admite, după un timp, Cristo, fără prea
mare tragere de inimă.
– Atunci, hai să mergem. Mai tragem o tură prin
parcare şi o ştergem la tine, să-mi arăţi „materialul”.
Cei doi se ridică, cu hârşâit de scaune, şi o iau agale
spre ieşire. Priviţi din spate, par a fi traşi la indigo: înalţi,
subţiri, inconsistenţi în aerul fumuriu al încăperii. Doar
însemnele aurii ale firmei, decupate pe spatele siniliu al
vestelor, le marchează înaintarea poticnită spre
dreptunghiul luminos ce se deschide în lumea îngheţată,
de afară.
O floare roşie, cu striaţii palide, imprecis conturată
pe fondul albastru-intens, se deschide încet; în golul
dintre cele două petale cărnoase se iveşte Africa: imens
apendice desprins din corpul peninsulei iberice, de care o
separă un canal îngust, slab vizibil; continentul îşi
schimbă abia sesizabil forma; un filtru nevăzut
uniformizează culorile, astfel că dunele mişcătoare ale
deşertului nordic, hăţişul junglei, întinderea arsă a savanei,
coasta sudică înceţoşată -un W deşirat, asimetric- şi chiar
Nilul prelung, şovăielnic şi molcom par privite prin ochelari
de soare cu lentile sângerii; dinţi mărunţi, cu margini
aproape transparente, se desprind din carnea petalelor;
deasupra lor se zăreşte pulpa strivită a unei cireşe albe:
un vârf de nas, mic şi rotund, strivit de o suprafaţă
transparentă; ochii au irizări albastre, ce se pierd în
penumbra frunţii înguste, franjurate cu şuviţe de culoarea
nisipului; este capul unui copil de 4-5 ani ce şi-a turtit faţa
de geam şi se încăpăţânează să acopere, cu limba, spaţii
cât mai largi; pare mulţumit că a atras atenţia celorlalţi; se
îndepărtează uşor, buzele i se recolorează, Africa este
înghiţită de gaura întunecată a gurii, ochii îşi recapătă
vioiciunea şi micuţul începe să zâmbească larg; rosteşte
cuvinte neinteligibile –sunete amorfe, estompate- şi arată
cu un deget scurt, neformat, spre ochiul stâng; mesajul
nu pare a fi înţeles de către beneficiarul lui nevăzut, astfel
că puştiul îl abandonează şi îşi întoarce faţa, preocupat
de examinarea unei jucării de pluş: un fel de greier cu
picioare nefiresc de lungi şi extremităţi late, nu prea curate;
după un timp, capul îi pică în piept, biruit, ochii i se închid,
apoi se deschid brusc şi se închid iar, în lupta cu somnul;
în cele din urmă, aţipeşte într-o poziţie pe care un adult nu
ar suporta-o prea mult timp; de-a lungul umărului se târăşte
neauzit un şarpe cu solzi verzi-galbeni-roşii-arămii şi ochi
reci, ficşi; copilul scufundat în somn nu-i sesizează
prezenţa; continuă să respire liniştit, cu fruntea sprijinită
de speteaza scaunului pluşat din faţa lui, în timp ce reptila
îşi continuă înaintarea de-a lungul cefei cu păr asudat, a
urechii mici, pe care o cercetează nestingherită, şi se
înfundă în desişul părului ce împrumută reflexe multicolore;
micuţul îşi redresează capul, apoi îl sprijină de perna
fotoliului pe care stă, continuând să doarmă. Profilul său
se conturează mai bine acum: este o tânără fată cu pleoape
azurii; globii oculari se mişcă încet sub ele, animaţi ca de
un vis blând; părul îi freamătă, şuviţele lungi, solzoase,
 epica magna
vag ondulate, se încolăcesc şi se desfac, fiecare având o
viaţă proprie, independentă de a celorlalte şi totuşi legată
de ele –cuib de şerpi ce se dezmorţesc şi îşi caută prada;
„Gorgona” îşi deschide brusc ochii, apoi îi mijeşte, rănită
de lumina care se năpusteşte asupra ei prin parbrizul
înfierbântat al automobilului în care se află încătuşată; se
dezmorţeşte cu mişcări leneşe, apoi străbate învelişul de
sticlă ca pe o peliculă fină de apă; se aşează pe capota
maşinii, cu picioarele sprijinite de bara din faţă, spatele
lipit de metalul argintiu şi capul drept, cu privirea aţintită
înainte; trupul i se scufundă încet în corpul autoturismului;
doar chipul îi rămâne în relief, ca o efigie; pletele i se
lipesc de portiere devenind flăcări galbene, tivite cu roşu,
ce înconjoară roţile din spate, sfârşind în fum şi scântei;
femeia-maşină aleargă pe şoseaua aglomerată înghiţind
tot ce întâlneşte în cale: turisme, oameni, câte o vacă ce
paşte alene pe şanţ, iarbă, găini, biciclete, o roabă uitată
în faţa porţii, copaci, porci legaţi de ţăruşi, la marginea
câmpului, cărucioare, cai, câteva lopeţi, câini, căruţe, două
târnăcoape lăsate de izbelişte de lucrătorii de la „drumuri”,
raţe, un zmeu de hârtie, flori, motociclete, praf şi bucăţi de
„carosabil” proaspăt renovat; pe măsură ce le îngurgitează
nesăţioasă, creşte în volum, iar în pântecele ei, devenit
transparent, sunt amestecate: faruri oarbe, spinări de
oameni, ghemotoace vegetale de provenienţă greu de
identificat, feţe schimonosite, banchete sfâşiate, membre
răsucite în chip nefiresc, portiere atârnând de o singură
balama, agăţate de schelete metalice contorsionate, copite
desperecheate, de animale, oglinzi retrovizoare rătăcite
printre crengi, parbrize pliate, bucăţi de lemn, ochi mari,
gelatinoşi, clipind alene, înecaţi în magma în care începe
să se dizolve conţinutul hidos al abdomenului
mastodontului; şoseaua a devenit prea îngustă pentru
arătarea hibridă ce înaintează acum pe câmpul ce o
mărgineşte, aspirând, lacomă, casele, sorbind fântânile,
suflând foc şi fum peste holde; suprafaţa bizarei alcătuiri
se vălureşte uşor; apar pete întunecate ce se întind una
spre alta, chemându-se parcă, sfârşind prin a se uni; în
curând, conglomeratul cu foamea potolită este acoperit
de o carapace plumburie cu reflexe argintii, din care ochi
curioşi iscodesc împrejurimile; are, acum, forma unei
broaşte ţestoase, cu capul şi picioarele retrase în carapace;
raze fosforescente izbucnesc din găvanele ameninţătoare,
brăzdând pământul pârjolit şi cerul neprietenos; se ridică
încet de pe sol, apoi zvâcneşte cu viteză incredibilă şi se
fixează pe bolta întunecată, ca un magnet pe fundul unui
ceaun întors cu faţa în jos; veghează de acolo -cu lumini
reci, pulsând circumspect- pustiul dezolant şi încremenit
din jur. Silueta ciudatului angrenaj se pune din nou în
mişcare; corpul i se alungeşte, două aripi ţâşnesc din
învelişul compact, abdomenul este străpuns de gheare
puternice, luminile i se adună şi se rotunjesc în doi ochi
fără pleoape, carapacea sfâşiată se agaţă de trup sub formă
de pene aspre; se apropie cu viteza fulgerului şi se aşează
cuminte la picioarele unui bărbat care o filmează; ciuguleşte
câteva firimituri căzute din cornul unui copil speriat de
apariţia neaşteptată; e doar o vrabie cerşetoare; se apropie,
cu ţopăituri vesele, de roata unei maşini oprite la marginea
trotuarului, ciupeşte de câteva ori suprafaţa rugoasă,
neagră, stropită cu noroi, apoi se înverşunează asupra
ventilului, în care îşi înfundă ciocul; o pasăre care soarbe
aer cu paiul, aceasta este imaginea care umple acum
ecranul; cauciucul se chirceşte, ca o mască golită de
conţinut, ce a fost scoasă în grabă de pe figură, se
fluidizează şi dispare în pliscul devorator, urmat de întregul
autoturism, absorbit de o foame uriaşă; pasărea pare
21
mulţumită pentru moment; priveşte spre noi cu ochi
galben-verzui ce-şi dizolvă irisul în albul corneei brăzdate
de vinişoare roşii, făcând ca doar pupila să ne ofere un
reper cât de cât liniştitor.
Ecranul computerului se înnegreşte brusc. Cei doi
tineri stau un timp, umăr la umăr, muţi; nedumerire, uimire,
neîncredere, aşteptare chinuită.
– Ce părere ai?
Sunetele au ieşit ca din gura unui ventriloc: piţigăiate
şi nefireşti. Radu întârzie să-i răspundă; priveşte ca în
transă monitorul întunecat; e adus de spate şi îşi ţine
palmele lipite între genunchi, de parcă i-ar fi frig.
– Nu-ţi place...
– E... interesant...; ceva simbolic, nu?
– Ia-o cum vrei, spune cameraman-ul, fără chef. Nu
m-am gândit la ceva anume când l-am făcut. Imaginile se
leagă una de alta după legi care îmi scapă. Uite, de
exemplu, văd cum se reflectă, la o anumită oră, lumina în
geamul ăla. O „prind”, apoi intru pe computer... „navighez”
printre imaginile pe care le-am stocat acolo şi o aşez exact
unde îi e locul... Nu ştiu să-ţi explic mai clar... Cred că ar
putea face asta orice absolvent de liceu...
Spelbul îl urmăreşte cu interes; ochii îi strălucesc
ciudat, buzele i se deschid şi se închid ritmic, ca ale unui
peşte care se „îneacă” cu aer. Celălalt acţionează, febril,
clapele tastaturii, cu o repeziciune denotând un exerciţiu
îndelungat; pe ecran apar imagini disparate, ce se succed
cu repeziciune, fără noimă aparentă, abia lăsând timp
percepţiei să le înregistreze desfăşurarea; multe dintre ele
pot fi reconstituite de Radu doar apelând la memoria de
scurtă durată, înşelătoare.
– Mai ai şi altceva? întreabă el, cu ochii pironiţi în
monitor.
– Da, mai sunt unele... De exemplu: o poveste de
dragoste dintre o Toyota mică şi sfioasă, îmbujorată, şi un
Mercedes mătăhălos, negricios, taciturn... Dau imediat de
ea... Ar mai fi... dar asta nu cred că o să ţi-o arăt acum... Şi,
da, uite c-am găsit: un pom cu mere ca globurile din bradul
de Crăciun... e o lume întreagă în el, un ecosistem, cum ar
zice unii, o viaţă nebănuită, cu relaţii neaşteptate între
componentele lui: furnici şi alte insecte, viermi, oameni
minusculi, o cuşcă de păsări ca o catedrală, pericolul
permanent reprezentat de mişcarea frunzelor şi ramurilor,
raidul păsărilor de pradă... O să-ţi arăt după aceea femeia-
curcubeu, care îşi schimbă culoarea pielii în funcţie de
sentimente, de anotimp, de starea sănătăţii... Mai am un
ciclu cu gemeni: două fetiţe îmbrăcate cu rochii albe şi
având, ambele, mâna stângă în ghips, două bătrâne aduse
de spate ca două echere ce măsoară pământul pe care
calcă, doi fraţi identici ca trăsături, dar de culori diferite:
unul blond, celălalt brunet, de parcă, în uterul mamei,
pigmenţii nu s-au amestecat cum trebuie, unul
impregnându-se cu auriu, celălalt cu ciocolatiu… nu ştiu
să-ţi explic, mai bine îţi arăt…
La început, a sunat aşa cum obişnuia: de trei ori
scurt şi o dată lung. De partea cealaltă a uşii ar fi trebuit să
se audă lipăitul tălpilor ei goale pe linoleumul din hol. Ştia
că este acasă: pe sub uşă se strecoară o lamă fină de
lumină gălbuie. Maria nu lasă niciodată becul aprins când
iese în oraş: are o teamă aproape patologică de incendiu;
de fiecare dată când părăseşte garsoniera, îndeplineşte
un adevărat ritual: decuplează de la reţeaua electrică
maşina de spălat rufe, aspiratorul, uscătorul de păr,
cuptorul cu microunde, din bucătăria minusculă, lampa
de veghe închipuind o candelă, de la capătul patului,
22 epica magna
becurile din debara, cameră şi hol, bâjbâind apoi, pe
întuneric, în căutarea încuietorii metalice a uşii de la intrare.
„Poate că doarme”, îşi spune el, înverşunându-se
asupra soneriei care ţârâie răguşit. Deodată, liniştea se
instaurează pe palierul îngust, deşi degetul lui apasă, în
continuare, pe butonul negru. Începe atunci să bată în
uşă, încet, cu încheieturile falangelor fine, apoi din ce în
ce mai tare, cu pumnul, făcând să vibreze placajul subţire,
vopsit în verde.
– Deschide! Ştiu că eşti acasă, spune el începând
să-şi piardă răbdarea.
Se pare că a reuşit să atragă atenţia cuiva, pentru că
se deschide o uşă la capătul palierului, iar în cadrul ei,
puţin mai sus de clanţa din bronz, cu motive baroce, mult
prea pretenţioasă faţă de modestia blocului de garsoniere
cu confort redus, apare un cap cu păr alb, rulat pe bigudiuri
metalice.
– Domnu’, mai încet, ce naiba! E ora de linişte. Nu
vezi că nu-i nimeni acasă? spune femeia cu glas de
fumătoare.
– Ba da, este. Nu lasă niciodată lumina aprinsă când
pleacă.
– O fi, dar poate că doarme; sau spală cu maşina, şi
nu te aude. De ce nu revii mata mai târziu?
S-a ivit de-acum întreagă, în cadrul uşii. Nu are mai
mult de un metru şi jumătate; trupul îi este puţintel, mult
adus de spate, dar capul îi tronează impunător deasupra
umerilor căzuţi. După ce îi aruncă o privire fugară, tânărul
se întoarce spre uşa care se încăpăţânează să rămână
închisă, şi reîncepe asaltul sonor.
– Fir’ai a’ dracu’ de zărghit! bombăneşte pitica şi se
întoarce în casă. Dacă nu te potoleşti, chem poliţia!
În cele din urmă, încetează să mai lovească uşa şi îşi
contemplă nemulţumit mâinile: sunt roşii, cu venele
turgescente, iar firele dese de păr negru le fac să semene
cu acelea ale unei maimuţe.
De partea cealaltă a uşii, se aude un suspin slab şi
un fâşâit. Tânărul se aşează în patru labe şi priveşte cu
atenţie dâra luminoasă: este întreruptă la mijloc de o umbră
care se mişcă încet.
– Maria, deschide, spune el, cu glas îmblânzit. Ce s-
a întâmplat?
– Pleacă, se aude un glas subţire, nesigur, înmuiat
în lacrimi. Nu vreau să te mai văd.
– Deschide, să stăm de vorbă. Ce prostii îţi trec prin
cap?! Tocmai acum...
– Termină! Pleacă, nu pricepi? spune femeia agasată.
Tânărul ridică ochii în tavan, implorând, mut, cerul.
Se întoarce apoi cu spatele spre uşă, se aşează cu fundul
pe ştergătorul de picioare -o bucată de mochetă
decolorată- decis să aştepte până când se vor linişti
lucrurile. Nu e momentul să insiste; Maria s-ar putea
speria, şi este ultimul lucru pe care şi-l doreşte acum.
– Nu înţeleg, iubito. Aseară era totul O.K, ne făceam
planuri de viitor, şi acum... Uite, am răbdare, te ascult.
– Nu avem ce discuta, se aude vocea îngheţată de
dincolo de uşă. Eşti un... eşti...
– Ce sunt? întreabă el, candid.
– Un monstru! Ăsta eşti: un monstru.
– Bine, sunt un monstru, admite el. Explică-mi de ce
mă vezi aşa.
– Pentru că faci ceea ce faci, vine răspunsul sec din
hol.
– Ce fac?
– Lucruri ciudate, care mă sperie. La început, am
acceptat... eram chiar mândră... mă simţeam în centrul
atenţiei, admirată... După aceea, mi s-a părut că exagerezi
un pic, dar te iubeam şi te luam aşa cum erai. Acum însă...
nu mai pot, nu mai vreau... E vorba de copilul meu... mi-e
teamă pentru el, asta e. Te rog, pleacă!
– Copilul nostru, o corectează el, blând.
– Al meu! Până una-alta, e doar al meu. Nu o să
declar cine îi este tată.
Tânărul îşi trece mâinile prin păr şi le încleştează în
dreptul cefei, încercând să-şi stăpânească exasperarea.
– Nu înţeleg nimic, spune el într-un sfârşit. Aseară
era totul în regulă. Parcă ai înnebunit brusc. Începi să mă
îngrijorezi. În situaţia în care eşti, cred că ar fi bine...
– Eu te îngrijorez pe tine?!!! Uite cine vorbeşte!
– Da, mă îngrijorezi. Tu. Şi copilul.
– Taci, strigă ascuţit fata. Nu mai aminti de el!
– Maria... iubito, nu crezi că sari peste cal? Uite,
dacă nu-mi deschizi, o să chem un medic. O s-o rog pe
vecina ta să-mi dea voie să sun la spital şi...
– Sună! Cheamă un medic. E mare nevoie de doctor
aici, ai dreptate, dar nu pentru mine, ci pentru tine, Cristo!
– Bine, bine, să ne calmăm. Nu chem pe nimeni.
Dacă e nevoie, o să stau aici până dimineaţă, şi tot o să
stăm de vorbă, spune el, rece.
Se ridică şi se sprijină cu palmele de uşă, parcă
testându-i rezistenţa; se răzgândeşte apoi şi începe să se
plimbe, cu mâinile în buzunare, numărându-şi paşii -trei la
stânga, şase la dreapta, din nou şase la stânga...- încercând
să găsească o soluţie raţională la problema apărută pe
neaşteptate în viaţa lui monotonă, previzibilă.
– Am văzut imaginile, aude vocea tremurată a fetei.
Se opreşte din mers şi se apropie de uşă.
– Ce imagini?
– Acelea cu mine... E incalificabil ceea ce faci. Şi de
neînţeles: parcă m-ai urî.
– Ce-ai văzut? Unde? Când?
– La tine în studio, azi dimineaţă, în timp ce te
aşteptam. Mă plictiseam... am deschis, la întâmplare,
computerul...
– Iubito, e doar un joc... E ca şi cum ai mâzgăli pe
hârtie ceva în timp ce vorbeşti cu cineva sau te gândeşti
la ale tale. Nu au nici o legătură cu realitatea...
– Nu m-a deranjat faptul că îmi vezi trupul ca pe un
deşert; arăta bine: soarele asfinţea roşu în dreptul
şoldurilor mele, ombilicul era ca un vârtej de nisipuri
mişcătoare, continuă fata ca în transă. Sânii mei: doi vulcani
ce erupeau lapte vâscos... Venele gâtului, în timp ce făceam
dragoste cu tine: şerpi cu dinţi înfipţi în mandibulă... ştiu
că te obsedează reptilele, dar să le vezi ca făcând parte din
trupul meu... Porii feţei: cratere cu fund acoperit de noroi
uscat, crăpat. Aşa mă vezi tu, n-am ce face! „În felul acesta
transform realitatea în ceva suportabil”, mi-ai spus
cândva. Realitatea insuportabilă: trupul meu... Nu pot
aştepta să mă iubeşti, dacă tu mă vezi aşa...
– Iubito, n-ai înţeles exact ce voiam să...
– Ba da, am înţeles. Şi m-am speriat. Ştii când m-ai
îngrozit de-a binelea? Când video-camera ta blestemată
mi-a pătruns în pântec, ca o sondă de explorare, şi a
vizualizat copilul care creşte în mine... l-am văzut, adică
am văzut felul în care ţi-l imaginezi tu: ochi de batracian,
cap de extraterestru, aripi în loc de mânuţe, picioare ca
labele unui scufundător... Până aici a ajuns demenţa ta!
De la acest punct încolo e posibil orice, cu tine. N-o să
permit aşa ceva. Nu vreau să te mai văd niciodată.
Niciodată... Niciodată...
Vocea fetei, ca o litanie, se stinge încet.
Pe palier e întuneric deja; oamenii par a fi dispărut
 epica magna
pentru vecie din acest spaţiu mort. Tânărul priveşte năuc
uşa cu manşetă de lumină din faţa lui, cu mintea învârtindu-
se în gol. Cât timp să fi trecut de când nu se mai aude
glasul enervant al fetei? Un minut? O oră? Un veac? De
ce o fi tăcut?
Şi-o imaginează cu faţa descompusă de plâns,
îmbrăcată în pijamaua ei informă... griuri înceţoşate,
maroniuri incerte, alb-murdar, crem, ocru... pământ
răscolit... mormânt proaspăt... Simte că nu mai poate
rămâne nici un moment în locul acesta pustiu, întunecos
şi ostil. Se întoarce brusc, pe călcâie, şi o rupe la fugă pe
scări, sărind câte două-trei trepte deodată. Ajuns în stradă,
ochii îi sunt arşi de lumina neoanelor fixate pe stâlpi,
răsucite în înscrisurile reclamelor luminoase, reflectate pe
chipul trecătorilor şi în bălţile de pe trotuar.
„Lipseşte ceva”, spune el şi întinde mâna, reflex,
spre video-cameră; îndepărtează, cu gesturi febrile, husa
aparatului, îl ridică în dreptul ochilor şi începe să filmeze
la întâmplare, cu frenezie: felul în care se scurg câteva
picături de apă din burlanul fixat pe blocul din care abia a
ieşit, o bicicletă şchioapă de o roată, abandonată lângă
un zid scund, faţa murdară şi abrutizată de alcool a unei
cerşetoare, un ambalaj mototolit al unui pachet de biscuiţi
pe care îl plimbă vântul printre picioarele trecătorilor
zgribuliţi, ochiul scurs, cu pleoape lipite de secreţii
purulente, al unui câine vagabond cu blana roasă pe şale.
Continuă să filmeze mult timp după aceea, în camera
cu gratii la ferestre şi pereţi scorojiţi. Acum are, în sfârşit,
timp. Nu cât şi-ar dori el, dar mai mult decât înainte. Orele
de terapie, de masă şi de plimbare trec repede. A avut
noroc cu Radu. Dacă ar fi fost după tatăl lui, ar fi înnebunit
de plictiseală. „Porcăria asta de aparat l-a adus aici. E
timpul să întrerupem o dată nebunia cu filmatul”. Evita
să-l privească în timp ce vorbea cu doctorul. Nu reuşea
să-i desluşească chipul adevărat de sub învelişul de riduri;
ochii îi erau acoperiţi cu o apă murdară, care îl împiedica
să vadă clar. După câteva zile, a apărut îngerul lui salvator:
spălăcitul, care aducea, ascunsă cu grijă sub hanorac, ca
pe un obiect de contrabandă, video-camera. „L-am
convins pe căpcăunul de Sglimbea.” Ăsta e doctorul cu
păr cânepiu şi ochelari groşi, ca fundul unei sticle de sifon.
„Ai grijă însă, nu exagera. Încearcă să nu fi văzut prea des
folosindu-l”, l-a avertizat prietenul lui. „Să-ţi arăt ceva.” A
scos din buzunar un ziar împăturit, l-a deschis la o pagină
anume şi l-a pus să citească un fragment de articol pe care
îl înconjurase cu marker portocaliu. „La concursul de filme
de scurt-metraj din Toronto, ediţia de anul acesta, la
secţiunea Ficţiune, locul întâi a fost ocupat de
compatriotul nostru Cristofor Leoveanu cu pelicula
Transfigurare, o alegorie interesantă despre condiţia
omului modern în perioada de tranziţie postcomunistă.”
Urmau apoi o serie de date cu totul neinteresante din
biografia laureatului şi exprimarea opiniei unui critic de
artă care se întrecea pe sine folosind termeni bombastici
şi de neînţeles probabil pentru majoritatea cititorilor
cotidianului central. „Tipul ăsta e total pe lângă!” a conchis
Cristo. „Habar n-are ce am vrut eu să spun acolo.” „Nu
contează”, l-a liniştit Radu, zâmbitor. „Fiecare e liber să
înţeleagă ce vrea dintr-o operă. Aşa ne-a învăţat pe noi, la
şcoală: din momentul ieşirii ei pe piaţă, nu mai aparţine
autorului. Fiecare o interpretează conform cu sensibilitatea,
cultura şi experienţa lui de viaţă...” Radu: acelaşi, şi totuşi
schimbat. A învăţat cuvinte noi. Sau le ştia, dar nu le-a
irosit până acum în prezenţa lui. Singurul om care îl
cunoaşte şi îl acceptă aşa cum este. A reuşit să-l convingă
23
pe doctor nu numai să îi înapoieze video-camera, ci să
aibă acces, pentru perioade scurte de timp, la ora prânzului,
la computerul clinicii, pe care a instalat câteva programe
speciale. Nu ştie câtă încredere poate avea în bărbatul cu
ochelari; şi-a luat toate măsurile de siguranţă, dar nu poate
fi sigur că acesta nu încearcă să vadă materialele pe care
le-a mixat -cu mijloace rudimentare, ce-i drept- acolo. La
urma urmei, n-are decât să o facă. Poate că aşa se va
lămuri, în sfârşit, că ceea ce face el nu este o formă de
manifestare a nebuniei, aşa cum au încercat să-l facă a
crede unii, unele... una, mai ales... şi-l va lăsa să se întoarcă
acasă. În ciuda timpului pe care îl are acum la dispoziţie, a
rămas în urmă. Are încă stocate în computerul din studio
o groază de materiale care aşteaptă să fie prelucrate. De
data aceasta, va şti să le protejeze de ochi indiscreţi. Îi va
oferi, din când în când -doar atât cât să fie lăsat în pace-
lui Radu, câteva montaje; restul le va păstra doar pentru
el. Le va privi ori de câte ori lumea din jur se va acoperi cu
mâzga aceea de murdărie sufocantă; va lăsa lumina să
izbucnească din adâncuri, sunetele să iasă din întuneric,
culorile să cânte şi să se mişte în libertate, obiectele să
danseze, oamenii să tacă.
– Fă-te mai repede bine, şi hai acasă! i-a spus Radu,
la ultima lui vizită. Ni s-au desfiinţat posturile. Trebuie să
ne continuăm proiectul. Am câteva oferte deja...
Vorbea în şoaptă şi privea în jur de parcă i-ar fi
urmărit un observator nevăzut. Merita să plăteşti ca să-i
vezi mutra plouată. Cristo nu a înţeles decât mai târziu de
ce era atât de disperat încât să-şi lege speranţele de un
„nebun” cu acte în regulă. Adică, de el.
I-a spus că ajutorul lui de şomaj este pe sfârşite şi
că sunt slabe speranţe să-şi găsească ceva de lucru acum,
când fuseseră disponibilizaţi atâţia oameni dintr-o dată.
– Încălcări disciplinare, a fost răspunsul spelbului
la întrebarea: „De ce?” O să înţelegi singur când o să ieşi,
a completat el, sibilinic.
I-a dispărut expresia aceea de viezure vesel şi
inventiv. Îşi ascunde cu greu iritarea şi neliniştea sub un
zâmbet strâmb, neconvingător.
– Bun, tu eşti şomer. Care este situaţia mea?
– Problema stă în felul următor: ai două variante.
Deocamdată, eşti în pensie de boală. Revizuibilă. O poţi
prelungi cât vrei. Asta-i prima. A doua este să te apuci de
lucru. În fond, nu ai decât 24 de ani. N-o să te transformi
într-o legumă de la vârsta asta!
Cristo sesizează la fostul său coleg o grabă vecină
cu disperarea, pe care nu o avea înainte.
Ajuns acasă, timp de câteva zile, s-a închis între cei
patru pereţi ai studioului. Pe la tatăl lui nu mai merge. Îl
scoate din sărite privirea ostilă a omului ieşit la pensie de
curând care nu se poate obişnui cu gândul că nu mai
trebuie să muncească, în timp ce fiul trântor se ascunde în
spatele unei boli „imaginare”; imaginare, bineînţeles, de
vreme ce nu se vede. Ce mai, l-a făcut de râs! Acum ştiu
toţi că băiatul lui e „sisi” la cap şi a fost închis la „glumeţi”.
Probabil că are şi buletin galben, de nebun, dintr-acela
care te scuteşte de responsabilitate atunci când eşti prins
umblând prin oraş doar în chiloţi, sau dansând şi cântând
în holul primăriei, sau mâncând merele mărunte şi roşii,
ornamentale, necomestibile, din copacii parcului central.
Câtva timp i-a fost imposibil să se apropie de
computer... computerul lui cu intimitatea pângărită de
priviri străine, ale ei şi ale celorlalţi, care au căutat în
măruntaiele lui -şi au găsit, în cele din urmă, altfel nu l-ar fi
închis aproape doi ani în sanatoriul de boli mintale-
24 epica magna
dovezile devierii lui de la normal...
Clădirea gri, cu „gratii la fereşti”... ţipetele inumane
sau tăcerile înspăimântătoare ce legau -cu sârmă
ghimpată- serile de dimineţi... privirile rătăcite, trupurile
excesiv de ţepene sau, dimpotrivă, nefiresc de mobile ale
unor bolnavi... ritualul spălării cu salivă, în fiecare
dimineaţă, a maşinii profesorului -şeful clinicii, omul cu
dioptrii mari- de către nebunul de la „opt”, un tip de 50 de
ani, cu păr roşu şi faţă lucioasă... scuipa şi freca apoi cu
hârtie igienică până când vopseaua metalizată sclipea de-
ţi lua ochii... satisfacţia datoriei împlinite care se citea pe
faţa lui după cele aproape două ore de muncă făcută cu
devotament şi iubire... bietul ochelarist, a trebuit să-şi
parcheze maşina în spatele spitalului şi să aşeze în loc o
rablă donată de un depozit de automobile, să nu-l priveze
pe pacient de „obiectul muncii”... În cele din urmă, au fost
siliţi să îl externeze pe Cristo. „Nu au mai avut motive să
mă ţină acolo, îşi spunea el. Sau bani să-i îngrijească pe
toţi dezaxaţii. Aşa că i-au eliberat pe cei mai puţin
periculoşi... La urma urmei, ce rău poţi face celorlalţi cu o
video-cameră?!”
Îl privea cu ură neputincioasă, ca pe o iubită care s-
a lăsat violată de golani... o fi făcut ea ceva ca să le aţâţe
poftele, să-i aducă în situaţia prielnică de a abuza de ea...
Apoi, l-a „iertat”. Ce vină avea el, la urma urmei? Acum, că
a revăzut toate fişierele, se întreabă ce motive au avut ei
să îl scoată din circuit. Probabil că nu va afla niciodată.
Radu. El a fost acela care l-a ajutat şi de data aceasta.
Să-şi vindece agorafobia incipientă. L-a luat pe sus şi l-a
scos în lume... în lume... ce lume!... oameni grăbiţi, tăcuţi,
crispaţi, cu feţe rigide şi priviri inexpresive, de parcă ar
suferi de cine ştie ce boală anxio-depresivă... de parcă
sanatoriul s-ar fi extins în tot oraşul, pe nesimţite, încât se
întreba uneori dacă l-au externat într-adevăr sau doar l-au
transferat într-o secţie exterioară, în care bolnavii trăiesc -
fără ştirea lor- într-o libertate aparentă...
Şi video-camerele... Adevărată invazie a unei armate
tăcute şi ameninţătoare. Video-camerele de supraveghere.
Fixate peste tot: la intrarea în clădirile publice, la birourile
de recepţie ale hotelurilor, în gară, pe peroane, în
interfoanele şi lifturile blocurilor de locuinţe, deasupra
porţilor caselor, în garaje, pe holurile spitalelor, în saloanele
şi sălile de operaţii, în intersecţii, pe creştetele statuilor
din parc...
– Astea-s cele mai puţin periculoase, i-a spus Radu.
Au mai mult rol de intimidare. Cred că multe dintre ele nu
funcţionează tot timpul. Celelalte însă...
„Celelalte” sunt video-camerele minuscule,
performante, camuflate în ceasurile secretarelor, printre
faldurile unor perdele sau draperii, în televizoare, la
butonierele sacourilor, în stilouri şi pixuri, în cataramele
curelelor şi centurilor, în broşe, pandantive, cercei şi inele,
în vizoarele uşilor, în „celulele” sistemelor de alarmă
împotriva incendiilor, în globurile din pomul de Crăciun,
în boscheţii din parc sau printre exponatele din vitrinele
magazinelor, încastrate în ramele ochelarilor de vedere sau
de soare, în agrafele de păr, în casele de marcat, în penarele
elevilor, în ornamentele poşetelor, în video-telefoanele
mobile, în „perlele” fixate în buric, limbă, urechi, nas sau
buze, în plafoniere, lămpi de birou sau de veghe... Video-
camere la preţ de dumping, care se găsesc pe toate
drumurile, conectate continuu sau sporadic la firmele de
supraveghere care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie.
Priveşte câteva modele expuse într-o vitrină care
aparţinea mai demult unei mezelării. Radu îl trage de
mânecă insistent şi îi face semn din ochi să plece. Îl duce
într-un loc viran, încărcat de gunoaie printre care rătăcesc
câini vagabonzi.
– Aici nu ne vede şi nu ne aude nimeni, spune el
după ce inspectează rapid împrejurimile. Te-am luat de
acolo pentru că dacă staţionăm mai mult de 30 de secunde,
intrăm în baza lor de date şi, implicit, în cea a poliţiei, la
capitolul suspecţi.
Proaspătul externat îl priveşte ca picat din lună, astfel
încât Radu simte nevoia să continue:
– Au fost cazuri în care pensionari cumsecade,
privitori nevinovaţi ai vitrinelor, au fost suspectaţi că
pregătesc terenul pentru o spargere. Au fost atenţionaţi
discret, printr-o scrisoare introdusă în cutia poştală, că
dacă vor mai fi surprinşi în această ipostază vor fi acuzaţi
de spionaj economic... Ce gogoriţă: spionaj economic doar
pentru că priveşti o râşniţă de cafea sau un set de
şurubelniţe!... În alte situaţii, oamenii au fost somaţi să
dovedească -de parcă ar fi chiar aşa de uşor s-o faci!- că
intenţionau să cumpere un produs de tipul celor expuse
în vitrină, sau chiar l-au cumpărat, ulterior, de la firma
respectivă... sau de la o alta, cu acelaşi profil, situaţie în
care apăreau alte complicaţii: instigare la concurenţă
neloială... S-a ajuns la procese, bani cheltuiţi cu avocaţii,
tracasări...
Înţelege acum de ce oamenii trec unii pe lângă alţii
evitând să se privească sau să se oprească în loc; intră în
magazine, îşi fac rapid cumpărăturile şi ies ca din puşcă,
îndreptându-se aţă spre casele lor, unde se închid în
siguranţă, cu draperiile trase chiar şi în timpul zilei. Cu
geamurile astfel astupate, locuinţele par camuflate, ca pe
timp de război. Petrecerile, care altădată se ţineau lanţ, s-
au rărit considerabil şi au devenit excesiv de sobre şi de
scurtă durată: o nuntă ţine doar trei ore, un botez mai
puţin, zilele de naştere sunt serbate în surdină, la domiciliu,
iar parastasele se desfăşoară în incinta cimitirului,
rezumându-se la împărţirea -în linişte mormântală, cu feţe
reţinute şi gesturi puţine- de colăcei şi ţuică ambalată în
butelii mici, de 100 mililitri, produse de una dintre secţiile-
anexă ale holding-ului „DVS”.
În afara copiilor, care nu au căpătat încă
discernământul necesar, singurii care par neatinşi de
ameninţarea video-supravegherii par a fi beţivii. Figurile
lor joviale sau ameninţătoare -după cum le este firea- au
intrat de mult timp în fişierele poliţiei. Sunt chemaţi să se
prezinte la „Biroul Central” ori de câte ori este perturbată
ordinea publică -concept ce şi-a lărgit accepţiunea într-
un mod neaşteptat-, dar rareori sunt reţinuţi pentru
cercetări, din -culmea!- lipsă de probe concludente. Unii
dintre ei, aceia care nu dau pe acasă cu zilele, se prezintă
din proprie iniţiativă în faţa „organelor”, interesându-se
dacă nu au fost cumva „solicitaţi” -un termen care a intrat
rapid în vocabularul lor nu de puţine ori sărac- în lipsă, de
vreo persoană sau firmă „lezată” -alt termen adăugat
bagajului lor lexical.
Radu îi spune că ştie câţiva hoţi „profesionişti”,
abstinenţi înainte de invazia video-camerelor, care s-au
apucat de băut doar pentru a intra în contingentul
„etilicilor”, consideraţi a prezenta un risc scăzut de
infracţionalitate, asta dacă se face abstracţie de încăierările
din crâşme sau vagabondajul la care se dedau unii dintre
ei, contravenţii atât de blând sancţionate de autorităţi
încât se discută în ultimul timp încadrarea lor la categoria
„comportament previzibil al toxicomanilor”.
Victimele „grase” ale supravegherii se recrutează din
rândul politicienilor din opoziţie, al oamenilor de afaceri
„nealiniaţi”, al medicilor, judecătorilor şi funcţionarilor
 epica magna
publici. Ultima dintre ele, cea mai celebră, care a ţinut,
timp de o săptămână, capul de afiş al ziarelor, revistelor şi
posturilor de televiziune locale, este vice-primarul,
demascat de o video-cameră ultra-performantă, fixată în
vaginul unei prostituate de lux.
– Îţi imaginezi ce au putut filma ăia! spune Radu
râzând aşa cum nu l-a văzut de mult timp: cu întreaga faţă,
dar mai ales cu ochii violeţi, singurele pete de culoare de
pe faţa lui albă. Îţi închipui cum au trebuit ăia să
demonstreze că „scula incriminată” aparţine vice-
primarului şi nu altcuiva?! hohoteşte el îndoindu-se de
mijloc, ca apucat de crampe.
„DVS”. În ultimul timp, Cristo a auzit din ce în ce mai
des vorbindu-se despre iniţialele acestea. Azi le-a văzut
imprimate şi pe ecranul televizorului, în dreptul unui post
local care nu exista înainte de internarea lui în sanatoriu.
Priveşte de mai bine de câteva ore cele patru imagini
simultane, surprinse de video-camerele de supraveghere.
Nu ştie dacă le selectează cineva sau sunt transmise la
întâmplare. Urmăreşte, fascinat, înscrisurile care se succed
neîncetat în partea inferioară a ecranului -litere albe pe
fond albastru, ca pe canalele posturilor de ştiri-: „În fiecare
sâmbătă, 13,30-17,30: topul celor mai bune imagini. Se admit
şi înregistrări particulare.”, „La 23,00: Hold-up-ul de la
Banca Transnaţională!!! – reluare. Interzis minorilor sub
12 ani.”, „DVS – postul cu cel mai bun rating!”, „Între
orele 0,05-4,00: Hot images! Numai pentru adulţi!”, „AVIZ
INTERESAŢILOR: Videofarm posedă sistem computerizat
DVS.”, „Nico pentru Lulu: Special pentru tine; urmăreşte
la ora 18,15!!!”, „S-a întâmplat ieri – sinteză DVS: ora
21,45.”, „Concursul lunii: DVS în parcuri şi grădini
publice. Informaţii la tel. 040966310155-int.966, non-
stop.”, „DVS – postul cu cel mai bun rating!”, „Camera
de gardă, Spitalul Universitar, ora 10,14.”, „Marina B.:
Caut sistem DVS second-hand, în condiţii bune. Ofer 20
euro. Eventual schimb cu video-cameră plus decodor.”,
„Cu un abonament de numai 25 euro pe lună, veţi fi în
siguranţă 24 de ore din 24 – DVS, relaţii la tel.
040966310155 - int.131, non-stop.”, „Anonimus: Pentru
INCRESATCO – Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face! Vezi
stânga jos, ora 14,40.”, „Angajăm personal calificat
pentru întreţinere sistem DVS. Informaţii la tel.
040966310155-int.931, non-stop”... După ce priveşte mai
mult timp anunţurile din partea de jos a ecranului, cele
patru imagini filmate aleargă spre stânga, ca atunci când
mergi cu trenul şi te uiţi pe geam, apoi priveşti în
compartiment şi vezi că totul curge în sens contrar celui
cu care te-ai obişnuit: tablourile cu Băile Govora, oglinda,
25
tetierele, plasa pentru bagaje... Îşi freacă ochii şi încearcă
să ignore banda albastră, concentrându-şi atenţia asupra
unui singur pătrat albăstrui, ignorându-le pe celelalte
trei. Îi este destul de greu; atenţia îi este distrasă de
multe ori în altă parte a ecranului de vreo mişcare
neaşteptată, promiţătoare de acţiune, care se dovedeşte
a fi adeseori o alarmă falsă. Revine asupra primei imagini
şi are impresia că tocmai i-a scăpat ceva important în
timpul absenţei sale...
Este aproape noapte şi a obosit. Închide televizorul
şi încearcă să adoarmă. Este cuprins de o stare de
surescitare pe care nu a mai simţit-o de mult timp. Din
copilărie poate, când îşi făcea ucenicia de devorator de
televiziune. Pe retină i se derulează, cu viteză fantastică,
imagini distorsionate: oameni cu capete deformate ca în
urma unei naşteri dificile – frunţi imense, bărbii
triunghiulare – şi picioare scurte, semănând cu nişte
spermatozoizi cu mâini de lungime variabilă, în funcţie de
îndepărtarea sau apropierea lor de video-camerele de
supraveghere - fantome fumurii făcând gesturi absurde
sau indecente sau monotone sau inedite sau groteşti sau
inutile; video-camere supraveghind alte video-camere,
intersectându-se, fulgerându-se cu sclipiri sticloase în
timp ce se rotesc lent, panoramând „obiectivul”; clădiri
cu geamuri mate, ca nişte bucăţi imense de leucoplast;
frontoane ascuţite, agăţate de colţurile de sus ale
ecranului său mental; sânii voluminoşi, uşor lăsaţi, ai
unei femei, apoi pântecul supt şi pata întunecată dintre
coapse, mâinile cu peri albăstrii ale unui bărbat, fesele
lui rotunde, animate de mişcări sacadate; holuri imense
şi pustii; chipul oval al unui copil care îl priveşte de
aproape; umărul unei persoane care se ridică şi coboară
în ritmul paşilor; o ţigară fără filtru care arde între degete
tremurânde... un joint, probabil... faţa încercănată a unei
fiinţe asexuate, cu ochi stinşi; ceafa şi spatele unui ado-
lescent care butonează febril tastatura unui computer,
apoi imaginea transfocată a ecranului, dovadă
concludentă a unui act de hacking; uşa masivă, pe care
intră şi ies umbre grăbite, care îşi feresc faţa; un robinet
picurând; ramurile gri-argintii ale unui copac, printre care
se zăreşte cabina unui telefon public în care o fată cu
păr de cânepă stă cu receptorul lipit de tâmplă,
nehotărându-se parcă să sune pe cineva...
„... ai două variante”, spunea Radu.
– A treia, a mea, nu-i interesează? se întreabă el
îndreptându-se spre computer.
(fragment din romanul Călătorie cu dublu orb)
26
Cornel REGMAN
Printre manuscrisele din biblioteca profesorului
Henri Jacquier, dl. Dan Damaschin a descoperit recent
un manuscris al lui Cornel Regman datând din perioada
studenţiei, din anii 1939 – 40.
Este o lucrare de seminar la „Istoria literaturii
române moderne”, intitulată Ion Budai-Deleanu –
Doctrina sa literară, în care Cornel Regman se apleacă
asupra personalităţii şi operei lui Budai-Deleanu, unul
dintre scriitorii români care l-au pasionat atât de mult
încât în ultimii ani ai vieţii mi-a mărturisit că ar fi dorit să
scrie din nou despre opera lui Budai-Deleanu.
Desigur, studiul acesta se bazează pe bibliografia
existentă în acel an, 1939, dar Regman descoperă faţete
noi, valori noi ale „Ţiganiadei”, cu aceeaşi acribie,
seriozitate şi pasiune pentru adevărata valoare literară,
care l-au călăuzit încă din primii ani ai studenţiei.
Zorina REGMAN
Ion Budai-Deleanu.
Doctrina sa literară
(Lucrare de seminar susţinută la seminarul de
Istoria literaturii române moderne, anul II, în anul
şcolar 1939-1940)
Bibliografie
- Budai-Deleanu, Ioan – Ţiganiada, ediţia Cardaş,
Bucureşti, 1925
- Budai-Deleanu, Ioan – Ţiganiada, „Buciumul
român”, revistă condusă de Th. Codrescu, Iaşi, 1876-1877
- Budai-Deleanu, Ioan – Ţiganiada, ediţia
Bogdan-Duică, Sibiu, 1930
- Budai-Deleanu, Ioan – Trei viteji, ediţia Em. C.
Grigoraş, Bucureşti, 1928
- Bălan, Teodor – Data morţii lui Ioan Budai
Deleanu, „Făt Frumos”, 1934, IX, p. 41-44, 82-86
- Bogdan-Duică, G. – Cantiani români,
„Sămănătorul”, 1904, febr. 8, III, p. 81
- Bogdan-Duică, G. – Despre Ţiganiada lui
Budai-Deleanu: Înrâuririle germane, „Convorbiri
literare”, 1901, XXXV, p. 438-461, 483-498
- Ciorănescu, Al., Opera istorică a lui Budai-
Deleanu, „Cercetări literare”, 1936, II, p. 102-128
- Ciorănescu, Al., Teatrul lui Metastasio în
România, „Studii italiene”, 1934, I, p. 123-144 (referitor la
Budai, p. 123-126, 140)
- Marcu, Alexandru, Torquato Tasso în romantica
românească, „Studii italiene”, 1936, III, p. 5-135 (referitor
la Budai, p. 27)
- Marcu, Alexandru, Un motiv din Tasso în
Ţiganiada lui Budai-Deleanu, „Studii italiene”, 1938, V,
p. 5-18
- Ortiz, Ramiro, Per la storia della cultura
italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, p. 220-221
- Popovici, D., Literatura română în epoca
inedit
„luminării”, curs ţinut la Facultatea de Litere din Cluj, în
anul şcolar 1938-1939
- Radu, Const., Influenţa italiană în „Ţiganiada”
lui Ion Budai-Deleanu, Focşani, 1925
- Şăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române,
Bucureşti, 1895, p. 182-183
Erudiţia
Erudiţia, aşa cum a practicat-o Occidentul, este cu
totul rară în istoria literaturii noastre. Am avut cel mai
adeseori erudiţi îmbâcsiţi de felul lui Nicolae Costin –
erudiţia bizantină - ori istorici înarmaţi, ce-i drept, cu o
cultură care, pentru epoca aceea, însemna ultimul cuvânt
în materie, ca Dimitrie Cantemir. Am avut şi poeţi, aşa-zişi
autodidacţi, care ascund cel mai adeseori în dosul firmei o
ignoranţă înspăimântătoare. Avem şi oameni fini – desigur
– educaţi în Occident, figuri aristocratice de felul lui
Alecsandri, Zamfirescu, Macedonski, alţii avizi de o
cultură cât mai variată, prezentând o curiozitate universală
– Eminescu. Sunt însă doar câteva cazuri în literatura
noastră unde erudiţia ia o cale cu totul particulară: erudiţia
pretext pentru artă, erudiţia transpusă în artă, aşa cum o
întâlnim mai ales în Franţa umanismului: Rabelais,
Montaigne, iar târziu – către secolul nostru – la un Anatole
France şi atâţia alţii.
Erudiţia a produs totuşi, la noi, două cărţi singulare:
Ţiganiada epocii Luminilor şi Pseudokynegeticos – cartea
finului iubitor de artă Alexandru Odobescu.


Enciclopedismul îmbia la răsturnări de biblioteci, la
înghiţiri imense de opuri istorice, juridice, filologice,
teologice, filosofice, morale şi poate, în ultimul rând, de
opuscule literare. Este pentru Occident o epocă deosebit
de fructuoasă în opere masive care răspândeau noul crez.
Dreptul, fundamentat pe concepţiile filosofice ale
vremii, ia un avânt nebănuit.
Filologia, la rândul ei, se aşază printre disciplinele
frecventate cu predilecţie.
Istoria îşi câştigase demult o faimă meritată. Acum
însă ea este luată în cercetare; interpretările vechi nu mai
mulţumesc; se procedează la o revizuire a valorilor;
celebrităţi ce-şi câştigaseră înainte un loc pe care-l vedeau
definitiv cucerit sunt coborâte de pe soclu, înlocuite fiind
cu altele, pe gustul epocii.
Prin opere teologice, Biserica îşi susţine poziţiile
ameninţate de duhul raţionalismului scormonitor.
Enciclopediştii – cuvântul îi defineşte – erau, aşadar,
nişte monstruoase aparate receptive, erau înzestraţi cu
verb diabolic, răzvrătiţi, căutând adevărul pe care veacurile
anterioare l-au ascuns din motive diverse. Ei cercetează
pretutindeni cauza adevărată, porniţi la drum din sinceră
dorinţă pentru progresul omenirii, pentru fericirea ei.
Spre deosebire de umanişti şi de artiştii Renaşterii,
care prin contactul cu clasicismul greco-roman au dat la
iveală măiestrite scrieri – eseuri, romane, epopei (Tasso,
Ariosto, Tassoni, Rabelais, Montaigne etc.) –
enciclopediştii au fost cel mai adeseori uscaţi exegeţi,
lexicografi etc. Preocupat de idealuri umanitariste,
enciclopedismul a contestat rând pe rând autoritatea
instituţiilor existente: biserica intolerantă, nobilimea,
 inedit
despotismul. Este mişcarea filosofilor, în acelaşi timp
matematicieni, istorici, filologi, jurişti, predicând dreptul
ginţilor. Enciclopedismul n-a dat artişti: Fénelon, Bayle,
Fontenelle, Saint-Simon, Montesquieu, Diderot,
economiştii, sunt filosofi, oameni de ştiinţă. Voltaire însuşi
înclină în această direcţie.

Omul era şi meloman. Printre lucrurile sale vândute
Mişcarea de luminare pornită din Franţa va străbate
cu repeziciune întreaga Europă. Ea nu va întârzia să-şi
facă apariţia şi la noi, unde împrejurările erau cu totul
favorabile încolţirii. Pătrunsă pe diferite căi, ideologia
Luminilor umanitară şi cosmopolită suferă, prin interpretări
strâns silogistice, o neaşteptată, pentru moment,
schimbare la faţă. Dintr-o mişcare de largă înfrăţire a
popoarelor prin democratizarea lor, se ajunge aici la
exaltarea celui mai intransigent naţionalism. Mişcarea
socială se converteşte în mişcare naţională. Epoca de
reacţiune care a urmat după revoluţia din 1789 nu făcea
decât să zădărască şi mai mult spiritele ce apucaseră pe
calea regenerării naţionale.
Pentru afirmarea drepturilor lor, învăţaţii ardeleni au
utilizat disciplinele cele mai potrivite acestui scop: istoria
şi filologia. Înarmaţi cu o cultură istorică suficientă,
fundamentată de o alta filosofică, acumulate de-a lungul
anilor de studiu, posedând o vastă informaţie în direcţia
urmărită, animaţi de un sfânt ideal care-i făcea să nu se
abată nici măcar cu o iotă de la calea prestabilită, latiniştii
au realizat un program dintre cele mai frumoase, reuşind
să consolideze prin scrisul lor ideea conştiinţei româneşti.
Fiu al Ardealului, crescut în aceleaşi şcoli – Blaj,
Viena – ca şi ceilalţi latinişti şi în aceeaşi vreme, Ion Budai-
Deleanu era predestinat – aşa zicând – la rândul lui, să
lupte pentru împlinirea aceluiaşi ideal.
Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu multă
imaginaţie, curiozitate iscoditoare, iniţiindu-se în domenii
din cele mai diferite, de la filologie până la magie, medicină,
drept, istorie, filosofie, politică, teologie – la care nu prea
ţine – chimie, matematici, în acelaşi timp iubitor de artă, el
însuşi literat, Budai-Deleanu apare ca o fiinţă foarte
interesantă şi puţin cam bizară. Pentru a-şi da fiecare seama
de variatele preocupări ale acestui om, notez aici câteva
din cărţile bibliotecii sale, mai curioase: Arta de a prelungi
viaţa umană de Hufeland (germ.), Despre istoria
cristalelor şi pietrelor, Despre simpatia şi antipatia
lucrurilor de Hieronim Francestorius (1554), Războiul
gramatical – Colecţie de aforisme în 6 cărţi, Codul
Napoleon (1808), Operele lui Seneca, Arta poetică a lui
Horaţiu şi Eneida în ital. şi Odiseea în latină. O parte din
cărţile sale este alcătuită din lucrări lexicografice:
dicţionare, lexicoane ori gramatici speciale pentru învăţarea
de limbi străine. Omul a fost un poliglot. Cunoştea franceza,
germana (un dicţionar german-francez de Roux,
Conversaţii germano-franceze; probabil va fi învăţat
franceza prin intermediu german – edificator pentru noi
când va fi vorba de cap. influenţelor; ar rezulta şi din
aceasta că a cunoscut pe Voltaire prin vienezul Blumauer).
Cunoştea apoi italiana pe care o va fi învăţat la Viena
influenţat de mediul cultural italian de aici. (Îl va fi făcut
curios mult apreciata operă a lui Metastasio, din care
traduce el piesa Temistocle.) În ce priveşte latina, nu mai
poate încăpea discuţie (găsim în italieneşte şi o Nuovo
metodo per apprendere agevolmente la lingua latina).
27
Pe deasupra probabil mai îndruga limba maghiară (există
şi un dicţionar latino-maghiar al lui Francisc Parisz Popay)
şi limba polonă pe care a putut-o învăţa de la soţia sa, o
poloneză; ginerele tot polonez. Curios că procedeul acesta
de a-şi însuşi cât mai multe limbi îl întâlnim mai târziu la
Eminescu care-şi făcuse un adevărat plan despre limbile
pe care va avea să le înveţe sistematic.
la licitaţie întâlnim şi o vioară.
După ce şi-a terminat studiile de drept şi filosofie şi
teologie, renunţând la cariera preoţească pentru care nu
simţea atragere – de altfel în biblioteca sa nu întâlnim
opere teologice afară de Biblie, pe care scriitorul avea s-o
utilizeze ca izvor istoric ori ca operă literară – poetul se
stabileşte în atmosfera liniştită a oraşului provincial –
Lembergul – care era şi un centru românesc, unde-şi
petrece viaţa tihnit, fără complicaţii, în mijlocul familiei
sale, nu fără a participa cu vioiciune la viaţa intelectuală a
oraşului. (Din cele patru feluri de fracuri ale sale, vândute
la licitaţie după moartea sa, se poate deduce că Budai n-a
trăit retras ci din contră activ. Va fi fost bine văzut de
societatea lembergheză; ar putea-o dovedi însuşi faptul
că ginerele său făcea parte din nobilime.)
Manuscrisele ce-au rămas pe urma lui – fericită
întâmplare – nu s-au risipit. Ele se păstrează la Academie.
Cercetate sumar până acum, totuşi se poate face o idee
despre preocupările variate ale scriitorului. În toate
direcţiile se vădeşte acelaşi spirit intrepid şi inventiv.
Fantezia nu-i lipseşte. Adeseori teoriile sale istorice ori
etimologiile date ţin de domeniul incontrolabil al ei. Este
însă remarcabil felul cu totul original de a vedea şi studia
lucrurile. Asemenea lui Şincai şi mai ales lui Maior – căruia
în multe privinţe, în istorie în special, îi este tributar –
Budai-Deleanu atacă chestiuni filologice (lexicografie,
gramatică). Primul din acest domeniu este Lexiconul
românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc, un mss. de 518
p., în -40, plănuit în stil mare, pentru mai multe limbi, redus
din cauza împrejurărilor la dimensiunile date. Dă atenţie şi
cuvintelor mai vechi româneşti, pe care le spicuieşte din
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei şi din Biblia
românească, dintr-un Minciu şi din Vieţile Sfinţilor. În
ce priveşte latinitatea limbii noastre, se arată mai moderat
decât ceilalţi latinişti: el nu exclude cuvintele de origine
străină, ba caută chiar să le explice clasificările după
origine. Cu deosebire sunt interesante tabelele de la
sfârşitul Gramaticii sale, unde grupează cuvintele după
origine: slave, greceşti, ungureşti, gotice, albaneze. În ce
priveşte cuvintele latine, face o amplă grupare arătând
situaţia lingvistică în diferite limbi romanice, în raport cu
limbile română şi latină. Ca istoric Budai e cu mult mai
interesant. Aici îşi dovedeşte măsura întregii sale erudiţii,
în aceleaşi note foarte abundente din josul paginii, note
istorico-critice, care în Ţiganiada vor lua un aspect cu
totul nou, original.
Budai nu se poate rupe complet de metoda greoaie
a cronicarilor. Asemenea eruditului N. Costin, Budai, în
De originibus populorum Transylvaniae, începe
povestirea de la Potop şi Tata Noe. Tracii nu sunt decât
descendenţii lui Iafet, fiul lui Noe. Povestea o împrumută
el din Biblie. Dar în Biblie toate aceste lucruri sunt
incomplete ori privite dintr-un punct de vedere prea
exclusivist; datele acestea trebuie aşadar întregite ori puse
faţă în faţă cu părerile altora. Recurge dar la tradiţiile profane
28 inedit
ale scriitorilor antichităţii. Extrage astfel copioase pasagii
din Theogonia lui Hesiod, Păsările lui Aristofan,
Metamorfozele lui Ovidiu – referitor la facerea lumii şi
omului şi la vârsta de aur a omenirii. Restul notelor se
compune din disertaţii cu caracter filologic în legătură cu
originea numelor diverselor popoare, dând etimologii
uneori cam hazardate ori de-a dreptul fantastice. Îndeosebi
atunci când vorbeşte de cucerirea Daciei, susţinând
(asemenea lui P. Maior) că ea a fost complet părăsită de
daci, Budai face unele afirmaţii din cele mai curioase: dacii,
retrăgându-se în Polonia, nu sunt altceva decât strămoşii
slavilor şi mai ales polonilor de azi. În acest scop dă o serie
de etimologii toponomastice de cuvinte slave care ar fi de
origine dacă, uneori ingenioase dar totdeauna false.
Referindu-se la limba română, el e de aceeaşi părere
cu P. Maior asupra originii ei din latina vulgară.
Argumentează prin toponimie şi onomastică originea
noastră latină. (Printre etimologii, dau una asupra căreia
revine el şi în Ţiganiada, în note: Cigmău (comuna natală,
în apropierea căreia se află mine romane) nu e decât cetatea
romană Ceugma. Combate cu vehemenţă pe Sulzer şi Eder
care făceau din limba română un dialect slav. Chiar
admiţând, zice el, răspunzând lui Sulzer, cel cu amestecul
de Romani + Slavi = Români, că soldaţii romani s-ar fi
împreunat cu femei slave rezultând românii, nu poate fi
vorba decât de o absolută puritate de sânge, de vreme ce
sângele se moşteneşte de la bărbaţi, nu de la femei.
Cu privire la problema continuităţii întrebuinţează ca
izvoare pe Eutropius, Priscus, I. Cinnamus, Anonimul.
Ajungând la secui, Budai îi coboară din sciţi. Aminteşte la
acest capitol pe Benkö, Pray, Schlötzer. În ce-i priveşte pe
unguri, adaugă şi aici lucruri care lipsesc la ceilalţi ardeleni.
Vorbind de înrudirea cu finezii, el compară dialecte finice
cu maghiara, apoi maghiara cu gotica şi slavona.
Manuscrisele sale mai conţin diferite comentarii
asupra unor texte istorice care-l interesau. Extrage mărturii
asupra avarilor şi turcilor din Constantin Porfirogenetul,
Teofan, Menandru şi Teofilact Simocata.
Mai există câteva, probabil capitole, dintr-o lucrare
mai vastă, intitulată pompos, elocvent: Hungaros ita
dessibarem (unde compară pe unguri cu păunul iar pe saşi
cu evreii), Hngari vi armorum Transylvaniam no
occuparunt (unde afirmă, după cronicari bizantini, că
ungurii n-au ocupat milităreşte Ardealul decât sub Ştefan).
Cea mai importantă scriere a sa din domeniul istoric
este De unione trium nationum et constitutiones
approbatae Transylvaniae, având aspectul a ceea ce în
franţuzeşte se cheamă Discours al unui proces. E o scriere
deosebit de polemică, unde, întemeiat pe ideile filosofice
ale vremii – îndeosebi pe principiile lui Montesquieu, el
analizează situaţia românilor din Ardeal – iobagi – şi
măsurile, legile care se iau de către unguri împotriva
românilor, proclamând inechitatea lor. Asupra acestor
chestiuni va reveni cu multă vigoare şi în opera sa poetică,
mai ales în Trei viteji, unde, prin cele două personaje
antagonice – nobilul şi iobagul – Budai dezvoltă întreaga
sa atitudine asupra stărilor medievale din Ardeal, atitudine
în care pulsează puternic ritmul „Luminilor”.
Motto-ul care precede lucrarea este edificator. Este
luat din Discursurile lui Machiavelli asupra Decadelor lui
Tit Liviu: „o societate e cu atât mai nefericită cu cât
instituţiunile pe care se reazemă sunt mai departe de drumul
cel drept”. Referindu-se astfel la Machiavelli, poate nu e
riscant a afirma că opera acestuia, Principele, n-a fost
necunoscută lui Budai. Idealizarea lui Ţepeş, atât în opera
istorică cât şi în Ţiganiada mai ales, domnul considerat
de cei mai mulţi drept un barbar, poartă în ea ceva din
admiraţia lui Machiavelli pentru cruntul, neînduplecatul
Cezar Borgia. (În acelaşi timp şi spiritul iosefinist adăugat
figurii lui Ţepeş, câteva trăsături care-l apropie de Iosif II.)
Informaţia istorică a lui Budai e deosebit de vastă şi
variată. Dintre izvoarele autohtone, el recurge la Miron Costin,
Ureche, Greceanu şi desigur D. Cantemir şi mulţi alţii.
Dintre străini: Chalcocondylas, Lucius Dalmata,
Itinerariul lui Leichersdorgler, Descrierea Bosforului
Tracic de Gilles, Descrierea Sarmaţiei de Michowitz,
Istoria otomană a lui Leunclavius, Del Chiaro, Grisellini,
Thunmann.
În legătură cu ungurii: Pray, Telmer (ale căror opere
se găsesc şi în biblioteca sa), Benkö, Fessler, Katona,
trinitatea arhicunoscută: Eder, Sulzer, Engel, apoi
Lebrecht, Toppeltin etc. Socotesc inutil să mai stărui,
citând nume peste nume.
El dovedeşte o lărgime neobişnuită de orizonturi în
ce priveşte informaţia istorică, spirit de discernământ,
întinsă erudiţie şi în celelalte domenii, încât nu se
mărgineşte la simpla înşirare ci caută motivele ascunse
ori fundamentarea filosofică înaltă.
Alături de izvoarele istorice scrise el utilizează şi
tradiţiile orale din popor pe care le cunoaşte minunat.
Îndeosebi în notele Ţiganiadei întâlnim nu arareori
raportări de evenimente istorice la poveştile, legendele
poporane. El îşi exemplifică procedeul menţionând faptul
că şi Homer nu face altceva decât să clădească pe baza
cântecelor bătrâneşti – Iliada sa.
Spiritul său inovator, erudiţia largă, aplecarea sa
spre varietatea enciclopedică, s-a încercat şi în lucrări
mult mai complexe prin conţinutul lor; ne-a dat astfel
acea monografie a Bucovinei: Kurzgefasste Bemerkungen
über Bukovina, unde se întâlnesc câteva din concepţiile
raţionalismului, care vor reveni în Ţiganiada şi Trei viteji.
(Vorbeşte despre preoţii ortodocşi care din cauza
neghiobiei lor sunt mai puţin periculoşi decât aiurea:
Budai anticlerical, ori despre boierii greco-români „mândri
ca turcii, şireţi ca grecii şi lacomi ca jidanii”, în fine despre
ţăranul român, admirabil din fire, dar de nerecunoscut în
starea lui de decădere: târâtor, viclean, lacom etc.
Referindu-se la mişcarea culturală – mai ales literară –
din Bucovina, aminteşte câteva cărţi şi manuscripte
româneşti, arătând starea deplorabilă a acestei literaturi.
Adaugă că traducerile ar fi mai numeroase, dar ele au o
circulaţie redusă.)


Familiarizat cu marile opere ale literaturii universale,
îndeosebi acelea care ilustrau genul drag lui – epopeea –
Budai-Deleanu a depăşit prin cultura sa, prin variatele
sale preocupări, prin natura sa modelată la suflul de largă
respiraţie europeană a vremii, prin realizările sale în
domeniul literaturii, cadrele programatice ale Şcolii
Ardelene.
Mărginindu-se la istorie şi filologie (şi desigur la
lucrări din domeniul profesiunii lor: de teologie), latiniştii
au trecut cu destulă indiferenţă pe lângă mişcarea literară
a timpului, aruncând puţine priviri asupra literaturilor mai
vechi.
 inedit
De o altă construcţie, Budai-Deleanu se emoţionează
iniţiindu-se în comorile artistice ale marilor scriitori.
Curiozitatea sa veşnic iscoditoare îl duce de la o literatură
la alta. Mediul artistic al Vienei îl atrage; faima lui
Metastasio – poetul curţii – îl fascinează, iar spiritualele
satire ale voltairianului Blumauer îl încântă. Învăţând limba
italiană, se apropie cu nesaţ de operele marilor epici ai
Renaşterii: Dante cu Infernul, Machiavelli, Tasso –
Gerusaleme liberata, Ariosto – Orlando Furioso, Tassoni
– Secchia rapita. Din literatura franceză cunoaşte pe
Voltaire, din a cărui operă – La Pucelle – împrumută câteva
motive pentru viitoarea sa poemă epică. Din literatura
engleză citează pe Milton cu Paradisul pierdut, din care
de asemeni reţine unele motive. În traducere cunoaşte pe
Cervantes, căruia îi este tributar din plin în Trei viteji. Din
literatura timpului său ajunge să cunoască Messiada lui
Klopstock, ori poemele satirice ale lui Casti: Gli animali
parlanti şi Poema tartaro. În special însă literatura
clasicismului greco-roman este bine cunoscută lui Budai:
epopeile homerice, Batrachomiomahia, Virgiliu cu Eneida,
Arta poetică a lui Horaţiu, Metamorfozele şi Ars amandi
ale lui Ovidiu, Theogonia lui Hesiod, Păsările lui
Aristofan, Herodot, Petroniu cu al său Satyricon. Dintre
filosofii antichităţii citează pe Platon şi Aristot, pe cicero,
Seneca; dintre cei mai noi cunoaşte pe Montesquieu, iar
după Bogdan-Duică – improbabil, cred – pe însuşi Kant,
încercând să dovedească aceasta, din analiza notelor sale,
prin atitudinea sa anticlericală în acelaşi sens ca şi Kant.
Cercetarea mai atentă a operei sale ar putea scoate
la iveală o altă serie de nume pe care el le-a omis dinadins.
Şi desigur orizontul său literar a trebuit să fie mult mai
cuprinzător, căci notele istorico-critice din Ţiganiada, care
furnizează datele cele mai preţioase în această privinţă, se
mărginesc doar să specifice lucrări cu conţinut similar,
aparţinând cam aceluiaşi gen literar.

Notele sunt semnate cu nume închipuite în armonie
O lectură atât de variată, din domenii diferite: istorie,
filosofie, poezie etc., a făcut din Budai-Deleanu, aplecat
spre originalitate, spirit fin, înzestrat cu însuşirea umorului
şi a ironiei, satiric, maliţios, jovial, ascuţit observator al
împrejurărilor şi faptelor, un ins livresc, care, din răsfoitul
cărţilor de natură ştiinţifică mai cu seamă, surprinde o
impresie de artificialitate, de „făcut”, impresia – care îl
făcea să surâdă – că poartă în ele un fel de rigiditate
profesională, de încrustare în forme mecanice, ceva
gospodăresc. Istoricul Budai, care cerceta documente
peste documente, care căuta informaţii şi combătea pe
alţii în notele din josul paginii, argumentându-şi doct
punctul de vedere, a reţinut cu ascuţita sa putere de
observaţie şi cu un simţ de auto-ironizare, tehnica aceasta
de om de ştiinţă, oarecum tipografică, formală: text şi note
critice, iar în Ţiganiada cu un aer de falsă erudiţie va
folosi într-un mod cu totul original această tehnică, în
acele note istorico-critice care nu-s decât o admirabilă
comedie aşezată într-un cadru cu totul neaşteptat: sub
forma unor prea serioase – în aparenţă – note istorico-
critice. (E ca şi cum s-ar adăuga unui roman de către autorul
său – roman şi aşa umoristic, utilajul savant al unei opere
ştiinţifice, al unei cronici comentate, de exemplu: glosar,
indice de nume, precum şi o amănunţită bibliografie.)
În aceste note Budai va ironiza cu multă putere:
exegeza, comentariul, îmbâcsitele fraze ale teologilor ori
29
savantlâcul filologilor, argumentarea prolixă a diverşilor
semi-filosofi etc. etc. Evident, conţinutul acestor note nu
e în întregime tot şarjă. De multe ori ele au un caracter
strict analitic, rezumând cele spuse în lungile versuri.
Alteori autorul explică vreo formă, vreun cuvânt, ori arată
influenţe dintr-o operă străină exercitată asupra pasajului
respectiv, semnalează motive comune ori împrumuturi etc.
Şi desigur din această cauză trebuie preţuite
îndeosebi aceste note. Alteori formulează în chip glumeţ
observaţii interesante cu privire la concepţiile sale în
variate domenii, arătând şi de astă dată întinsa sa erudiţie.
Cel mai adeseori notele au un ton deosebit de satiric:
ia în răspăr clerul, nobilimea, îşi bate joc de prejudecăţile
religioase, sociale, politice, combate ignoranţa, lipse de
fineţe şi cultură, ipocrizia şi alte păcate şi neajunsuri ale
firii omeneşti.
Uneori aceste note iau aspectul de dialog comic,
spiritual, de savuroasă, subtilă comedie: sunt dispute între
inşi care nu se înţeleg. Aceste dispute devin adevărate
obsesiuni comice care se repetă în nenumărate rânduri:
a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu – (C. Idiotiseanul)
b) Dar cum să nu le cred, când aşa s-au aflat scrise
(C. Onochefalos) – p. 99.
Nota livrescă a operei e şi mai accentuată având în
vedere că e vorba de un manuscris găsit la mănăstirea
Cioara – manuscris care căzând în mâna unor călugări a
fost sever cenzurat în anumite locuri. Din fericire însă,
învăţatul Tălălău, cu multă dragoste de ştiinţă şi depunând
osebită sârguinţă – după ce a aflat un al doilea manuscris
– la Zănoaga – a întregit, cu deplină onestitate, opera.
Surprindem şi aici o uşoară parodiere a tehnicii ştiinţifice,
a aşa-zisei onestităţi ştiinţifice. Foarte des el recurge la un
ton plin de seriozitate pentru a enunţa, prin gura unor
neisprăviţi, nişte enormităţi. Alteori luând un ton elocvent
stăruie cu multă perfidie, făcând să joace echivocul, asupra
conţinutului strofelor.
cu cele scrise. Prin Musofilos, Budai îşi mărturiseşte
doctrina sa literară, gusturile sale, erudiţia în materie de
clasicism antic. Erudiţianu constată influenţele,
împrumuturile, face adaosuri de ordin istoric etc.
Mitru Perea – căruia, în scrisoarea sa imaginară,
Budai îi cere să adaoge unele luări aminte – este autorul –
mai des – al notelor analitice, rezumative. Explică şi forme,
cuvinte vechi, încălcând astfel domeniul lui Filologos,
apoi atrage atenţia asupra obiceiurilor populare, asupra
credinţelor, mitologiei populare etc. Kir Onochefalos şi
Idiotiseanul sunt imbecilii, măscăricii cu rol destul de
întins, ai comediei din note, iar Simpliţianu prototipul
omului de rând. O serie de Părinţi: Desidemonescul,
Evlavios, Ortodoxos, Sfântoiescul sunt reprezentanţii
bisericii în aceeaşi comedie. Şarja lui Budai răzbate
necruţătoare din cuvintele clericilor de diverse culori,
simbolizând prin numele lor biserica românească năpădită
de străini: greci aciuiţi pe aici (Desidemonescu,
Apologios), slavi (Sfântoievici, Ortodoxos). Preoţimea
românească este prezentă prin Popa Nătăroiu din
Tândarânda (frumos, nu!) ori Popa Ciuhurez din Broşteni;
uniţii prin Părintele Filologos. Deosebit de satiric în privinţa
preoţimii, Budai îi încarcă cu toate defectele: reduşi,
ignoranţi, năpădiţi de prejudecăţi şi superstiţii, propagatori
ai obscurantismului (Desidemonie > Desidemonescu).
Nobilimea este reprezentată prin trufia goală a unui
30 inedit
Arhonda Suflănvânt ori Arhonda Suspusanul. Nici
fanfaronada oamenilor de arme nu este cruţată: astfel aşa-
zisa „teorie” militară pe care o desfăşoară în diverse ocazii
căpitanul Alazonios (rezonanţă spaniolă) ori figura
cătrănită a căpitanului Păţitul – tipul militarului care nu se
mai entuziasmează uşor.
În sfârşit Coconul Politicos lămureşte sforăriile ce
se ţes în taină, iar Mândrilă, Adevărovici etc. etc. aduc
contribuţii preţioase la clarificarea situaţiilor.
Astfel într-o formă abilă, subtilă, Budai-Deleanu
introduce în Ţiganiada aceste note istorico-critice care
ţin tovărăşie textului, fiind un auxiliar preţios la înţelegerea
lui, reuşind să le despoaie de caracterul lor prea savant,
care ar fi contrastat cu poema, în genere, hazlie. El a
transformat aceste note într-o comedie vioaie, ale cărei
personagii, din desfăşurarea acţiunii, îşi câştigă dreptul
la existenţă alături de laia ţigănească.
Arta poetică
În Prologul poemei se întâlnesc câteva date
importante referitoare la părerile autorului în materie de
literatură. El se mărgineşte desigur la domeniul epic şi
dintru început fixează domeniul acestuia: eroul – eroul
antic şi eroul „timpurilor nouă”. Prin poezie şi „ritorică”
acest erou a fost la elini şi romani scos din umbră,
imortalizat: dacă n-ar fi fost Omer şi Virgil, Achile şi Hector
– şi atâţia alţii – ar fi fost necunoscuţi. Literatura aceasta
eroică a proslăvit faptele de arme ale vitejilor antichităţii.
Toate timpurile şi-au avut eroii lor. Au lipsit însă poeţii
care să-i treacă la nemurire prin pana lor. La rândul lor şi
românii au dat viteji de samă: un Ştefan cel Mare ori Mihai
Viteazul, „cărora nu lipsea numai un Omer ca să fie înălţaţi
peste toţi Eroii”.
Avem o primă mărturisire: epopeea cântă faptele
vitejeşti ale eroilor, ale războinicilor. Epopeea în stil homeric
era însă un lucru deosebit de greu şi, poetul spune cu
multă modestie, „care pofteşte” un poet deplin şi o limbă
bine lucrată. Cum însă el se îndoieşte că ar fi un poet
„deplin” iar starea limbii româneşti îl descurajează – el nu
se încearcă în epopeea homerică ci începe o „joacă nouă”.
Afirmaţia aceasta ascunde însă unele adevăruri pe
care le-a ştiut, nu le-a ştiut Budai: mai întâi epopeile
homerică şi virgiliană, prin masivitatea şi complexitatea
lor, au consacrat şi totodată epuizat genul. Creaţiile
ulterioare în acelaşi stil şi luând drept model pe cei doi
sunt vădit inferioare, datorită faptului că n-aduceau nimic
nou.
În epoca de asiduă cercetare a clasicismului greco-
roman – în Renaştere – genul a fost reluat dar cu schimbări
mari. Acum înfloreşte epopeea eroi-comică realizată de
Ariosto, Tasso, Cervantes. Schimbarea o constituie
introducerea notei comicului şi grotescului în structura
epopeii: se ironizează – cu ochii aţintiţi la antichitate –
stările evului mediu: cavalerismul medieval (Don Quijote,
Orlando furioso), alteori constatăm aplecarea spre
misticism, spre mitologia creştină (Gerusalemme liberata)
şi în general o atitudine mai puţin solemnă, olimpică, mai
umană, în faţa vieţii, un amestec de lumină şi umbră, de
grotesc şi sublim, mai multă fantezie... o notă, am numi-o,
minoră.
Pe de altă parte înclinarea spre glumă, spre farsă,
caracteristică secolului Renaşterii şi mai ales celui următor
– raţionalist, tendinţa de a satiriza stările sociale şi în
acelaşi timp de a ironiza preceptele academismului clasic,
au creat parodia, poema burlescă – acea serie de „Eneides
travesties” care, în chip spiritual, împrumută motive
celebre din epopeile antice, înlocuind – printr-un procedeu
de inversiune cel mai adeseori, izvor nesecat de comic şi
râs – tonul solemn cu unul familiar, ori declarând inepţii
pe un ton olimpic. Evident, pe scara valorilor toată această
producţie, de la epopeea eroi-comică până la poema
burlescă cea mai de rând, prezintă cele mai enorme salturi,
cele mai deosebite preţuiri.
În Italia, exponentul poemei eroi-comice, aşa cum
avea să fie înţeleasă mai târziu, este Tassoni cu a sa
Secchia rapita. În Germania realizarea serioasă a lui
Klopstock – Messiada – reprezintă reluarea epopeii
solemne. Genul însă era desuet; Messiada e o carte rece.
La antipodul ei stau poemele satirice ale lui Blumauer,
care-şi trag seva din opera devastatoare a lui Voltaire, ori
poemele lui Casti: Gli animali parlanti şi Poema tartaro
(asemănătoare în unele locuri cu Ţiganiada).
În această întinsă ambianţă literară se mişcă
preocupările literare ale lui Budai, ideile, sentimentele,
preferinţele sale.
Revenind la Prologul său, Budai, după cum am spus,
defineşte opera sa cu epitetul de „jucăreauă”, o jucăreauă,
însă, care pentru literatura română din timpul său, atât de
săracă, constituie ceva nou, original, un prim pas pentru
realizările ulterioare mai pretenţioase: „Vrând a forma şi a
introduce un gust nou de poesie românească; apoi şi ca
prin acest feliu, mai uşoare înainte deprinderi, să se înveţe
tinerii cei de limbă iubitori, a cerca şi cele mai ridicate şi
mai ascunse desişuri ale Parnasului: unde lăcuesc muzele
lui Omer şi a lui Virgil”; sau în note (p. 53): „...Dar n-am
cutezat a face un poem eroic, sau să cânt faptele vreunui
viteaz izbăvitoriu; căci limba noastră încă nu-i de ajuns
lucrată şi dreasă spre acest feliu de izvodituri. Drept acea
am ales un feliu de izvodire de şagă unde nu trebuesc
atâtea înălţate gânduri şi cuvinte alese”.
Epitetul de „jucăreauă” atrage atenţia asupra unui
lucru demn de reţinut: concepţia în materie de doctrină
literară a lui Budai. El distinge aşadar genul înalt, ilustrat
în epopee de Homer şi Virgil, şi un gen minor, „jucăreaua”
lui – distincţie care aparţine artei poetice clasice, fiind
unul din elementele fundamentale ale acesteia. Însuşi Omer
cel vestit, „moşul tuturor poeţilor”, a scris
Batrachomiomahia care inaugurează genul – fiind
începătorul „acestii mai şuguitoare a noastre” poeme. Este
o mărturisire de o deosebită importanţă pentru noi, căci
ne edifică asupra fundamentului teoretic pe care s-a
construit opera: codul clasic versificat al lui Boileau,
această trăsătură în educaţia artistică a lui Budai-Deleanu
îl leagă şi mai strâns de ideologia „Luminilor”; epoca
„Luminilor” se supune totuşi preceptelor stabilite de
teoreticianul clasicismului. Însuşi cel mai revoluţionar
dintre raţionalişti, Voltaire, respectă cu multă stricteţe, în
tragediile sale, regulile clasice, ca şi în Henriada, epopeea
sa, concepută după canoanele severe ale aceleiaşi
autorităţi.
Legiferarea aceasta privea îndeosebi aşa-zisa artă
înaltă: epopeea, tragedia, oda... ea nesocotea întrucâtva
genurile care prin însăşi natura lor nu se puteau conforma
întru totul acelor precepte. Căci cum ai sili personajul farsei
ori pe cel al poemei burleşti şi satirice-comice să vorbească
 inedit
în limbajul ales al gentilomilor? „S-ar strica probabilitatea,
care este al mai întâiu lucru la izvodiri” – cum se exprimă
Budai în notele primei variante a Ţiganiadei, reproducând
un principiu fundamental al artei poetice clasice – şi apoi,
tot acolo: „...scrierea ar deveni din alcătuire de şagă,
serioasă – ceace e necuviinţă”, un alt principiu de seamă
al clasicismului: diferenţierea strictă a genurilor literare,
inadmisibilitatea amestecului genurilor. Fiind scrierea
„poemation iroi-comico- satiric”, ea trebuie să respecte
legile sale şi să nu încalce domeniile altora. Prin urmare
Corcodel va fi pusă să vorbească aşa cum firea sa
ţigănească o cere: trivial, vulgar – ceea ce şi face prea
adeseori.
În altă parte comentând în note cuvântul „dârdală”
după ce arată că e cuvânt „obicinuit” doar de „norodul
prost”, Budai scrie: „Să fie această alcătuire despre lucruri
alese şi să se vorbească întru o adunare cinstită; nu s-ar
putea întrebuinţa ast pregiosit cuvânt, însă unde vorbesc
Ţiganii între sine, cu atât mai vârtos, am căutat să se pue;
căci cum socotesc eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au
aflat el însuşi aşa scrise; şi nu s-au cuvenit să le strămute”.
E vorba de aceeaşi doctrină literară a clasicismului, de
aceeaşi supunere la dogmă.
Oprindu-ne la limbajul poetic, Budai-Deleanu rămâne
în nota aceleiaşi estetici când deosebeşte limbajul de rând
de cel poetic – pompos, împodobit, complicat, împovărat
de ciorchinele alegoriei. Tot aici e rândul să arătăm
diferenţele pe care Budai le stabileşte între poezie şi
oratorie: poezia personifică (patimi, virtuţi etc.),
întrebuinţează mijloace alegorice care o deosebesc de
oratorie, de limbajul obişnuit (p. 17, notă).
Dacă, însă, Budai este în atâtea privinţe un adept al
artei poetice clasice socotindu-se în sfera teoretică a
acesteia, el nu e mai puţin omul vremii sale –
contemporanul raţionalismului, admiratorul lui Iosif II,
luptătorul latinist pentru drepturile compatrioţilor săi.
Filosofia Luminilor a pus totul în slujba unui ideal:
consolidarea, restabilirea demnităţii omeneşti, stârpirea
nedreptăţilor sociale. Morala, Dreptul, Filosofia, Arta sunt
armele cele mai eficace ale lor, arme distrugătoare în mâinile
unui Voltaire şi ale altora. Trăind într-o astfel de
spiritualitate, departe de Budai lozinca: artă pentru artă,
pe care clasicismul senin o enunţa. Ţiganiada lui Budai,
ca şi Trei Viteji, este o scriere tezistă, tendenţioasă, militând
pentru progresul social, o satiră a stărilor timpului, o critică
vehementă pe alocuri împotriva instituţiilor medievale,
„întru care am mestecat întru adins lucruri de şagă ca mai
bine să se înţeleagă şi să placă”; în acelaşi timp un îndreptar
pentru români, o operă patriotică într-o vreme de
cosmopolitism, în care palpită un suflet îngrijat de soarta
neamului său.
Însă cineva ar rămâne cu o impresie falsă despre
Ţiganiada auzind toate aceste lucruri. Căci scoase din
totul organic al operei aceste elemente străine de artă şi
îngrămădite grosolan laolaltă, desigur că valoarea artistică
nu se poate evidenţia. Tezismul aruncă o umbră urâtă
asupra operei cu pricina, iar literatura militantă socială
(etc.) nu poate fi decât insipidă. Însă Ţiganiada reuşeşte
să răzbească afară din cercul strâmt al preocupărilor
sociale ale vremii. Ea se ridică deasupra acestor
contingenţe ideologice. Cultura aleasă a autorului,
vederile sale largi şi mai ales duhul său creator au salvat
opera din ghearele vremelniciei cu valoare documentară.
31
În Ţiganiada se găsesc topite elemente din cele mai
variate: reminiscenţe din lecturile sale literare, din copilăria
sa petrecută în mijlocul poporului pe care-l cunoaşte
desăvârşit şi a cărui valoare sub diferitele aspecte o ştie
aprecia, preţioase zăcăminte din erudiţia sa largă de istorie,
din răbduria sa carieră de filolog care-şi iubeşte cuvintele
ca pe nişte fiinţe dragi (într-un loc relevă cuvântul încumet
care i se pare deosebit de frumos), urme din preocupările
sale sociale, slăbiciunile sale, aversiunile sale. Asemenea
baghetei magice care face să răsune dintr-o dată clapele
pianului şi coardele viorii, gravitatea violoncelului şi
dulceaţa flautului ori seninătatea oboiului, o pagină din
Ţiganiada îţi relevează o varietate de tonuri care se
armonizează cel mai adeseori în mod fericit.
Aceasta se datoreşte tehnicii sale de compoziţie din
cele mai măiestrite. Pentru că temele pe care le împrumută
el de ici-colo, ori problemele care-l frământă nu sunt
transpuse tale-quale în versuri. Ele trec printr-un complicat
laborator unde sunt supuse unor adevărate experienţe de
biolog care segmentează elementele, apoi le combină
divers, poetul fiind secondat în această muncă de auxiliari
vrednici: fantezie, umor, spirit, gust, erudiţie etc. Rezultatul
e neaşteptat: Ariosto aclimatizat perfect într-o lume care
nu e a lui, nu mai e Ariosto – motivul împrumutat din
Orlando furioso este atât de bine sudat în opera
românească încât faptul împrumutării lui nu-i mai ştirbeşte
cu nimic din prestigiu. Tot aşa se explică şi faptul că
tezismul social n-a alterat deloc valoarea artistică a operei.
Segmentat şi repartizat meşteşugit în întreg cuprinsul
cărţii, raţionalismul moralizator, altfel paralizat pentru o
operă literară, s-a topit în ansamblul Ţiganiadei,
imprimând totuşi operei o vigoare polemică, un ton de
vehemenţă deosebită.
Acestea ar fi fost cu neputinţă dacă, însă, canavaua
pe care s-au împletit, s-au armonizat, s-au interferat motive,
teme, idei n-ar fi fost de o originalitate şi de o structură
organică desăvârşită, animată de valoarea etern-
omenescului.
Budai-Deleanu a aflat din fericire această osatură în
stare să susţină oricâte poveri fără să-i zdruncine
echilibrul. A aflat-o în ideea introducerii, ca personagii
principale în epopeea sa, a gloatelor ţigăneşti – realizând
în chipul acesta una din cele mai comice epopei şi prin
aceasta una din cele mai reuşite. Prin naturaleţea
prezentării, prin pătrunderea justă a psihologiei ţigăneşti
– pătrundere mult ajutorată de contactul său cu poporul
– marele psiholog şi observator critic Budai-Deleanu
atinge adevărate culmi de realizare comică prin prezentarea
regnului ţigănesc văzut cel mai adeseori prin lentile
romantice: pitoresc, interesant, în zdrenţe – la rândul lor –
poetice etc. Budai reliefează cu ochi de analist caracterul
ţigănesc: anarhic, fricos, guraliv, materialist etc., realizând
– am putea spune – comicul de caracter. Originală şi
puternică, fecundă de substanţă comică, tema se putea
acum dezvolta în voie, amplificându-se, lărgindu-i-se
orizonturile, devenind tot mai subtilă, prilejuind altoiri din
opere similare universale, încoronate de succes; satira
socială, şarja se puteau strecura în opera sa, alcătuind în
felul acesta atitudinea socială a scriitorului.
Pe de altă parte – prin antiteză – Budai putea acum
să dea frâu liber admiraţiei sale pentru vitejii domni ai
istoriei noastre. Să reţinem figura lui Vlad Ţepeş, pe care
Budai îl idealizează în Ţiganiada, prezentându-l – în ciuda
32 inedit
multora care vedeau în el un criminal odios – ca pe un
monarh luminat, îngrijat de soarta supuşilor săi, ţintind
la eliberarea românilor de sub jugul turcesc. Mântuirea
o vedea Budai într-o armată însufleţită de menirea pe
care o are şi bine organizată (o concepţie pe care o
întâlnim în sec. XIX la un alt mare naţionalist: N.
Bălcescu). Iată de pildă cum califică Budai faptele lui
Ţepeş: „Toate a lui fapte cumplite au fost spre scoposul
de obsce şi trebuincioasă la o bună stăpânie”. Am
raportat mai înainte pe Vlad Ţepeş la eroul
machiavellian. Coincidenţa este de astă dată flagrantă:
cuvintele lui Budai despre Vlad Ţepeş nu sunt altceva
decât „Scopul scuză mijloacele” – principiul politic al
Principelui.
Influenţe şi împrumuturi
Indicaţii preţioase asupra izvoarelor, asupra unor
motive împrumutate de ici-colo, ne-a dat în primul rând
însuşi autorul în amintitele note istorico-critice. În urmă
cercetători competenţi ca Bogdan-Duică, Al. Marcu,
Ramiro Ortiz, C. Radu ş.a.m.d. au completat informaţia
descoperind în mozaicul de motive ce se interferează în
cuprinsul celor două poeme epice ale lui Budai-Deleanu
noi împrumuturi ori imitaţii din literatura epică universală
cu care autorul s-a familiarizat îndelung.
Bogdan-Duică a sesizat filiaţia cu filosofia
raţionalismului – sarcasmul voltairian anticlerical pe care
Budai l-a întâlnit mai târziu la elevul acestuia, vienezul
Blumauer. Influenţa lui Blumauer este în câteva locuri
evidentă. În primul rând ideea de a înjgheba o armată de
ţigani e luată din Blumauer. Ţiganii erau la modă, atunci,
în Viena. Învăţaţi ca Grellmann, Rüdiger... se ocupă de
trecutul lor. (În acelaşi timp un război între turci şi austrieci
– 1788-1791 – în cursul căruia s-au petrecut unele greşeli
nenorocite făptuite de austrieci şi care au ajuns la
cunoştinţa opiniei publice – se reflectă palis în unele
pasagii din Ţiganiada).
În urmă ideea furnizată de Blumauer – introducerea
armatelor ţigăneşti – s-a putut coordona la Budai-Deleanu
cu basmul despre biserica ţiganilor ajungându-se în felul
acesta la ideea de un uriaş grotesc, de a pune pe ţigani să-
şi făurească statul. O apropiere de temperament, chiar,
între cei doi, se poate face cu uşurinţă: amândoi iosefinişti
înfocaţi care în operele lor luptă pentru un ideal politico-
social, amândoi duşmani hotărâţi ai privilegiilor nobiliare,
amândoi anticlericali satirici care combat preoţimea,
instituţia călugărească, înaltul cler.
Darea de seamă a lui Valu – stolnicul Iadului – despre
sosirea unor prelaţi îmbuibaţi ca şi a unor nobili care „au
băut sângele poporului” este inspirată din Blumauer –
„bucătăria Iadului”.
În ce priveşte nobilimea, literatura satirică a
timpului era cu mult mai bogată: Blumauer (Die
Donaufahrt, Erziehung der Ritter) în Austria, Menzini
Fonteguerri, Parini în Italia... În literatura polonă – a cărei
influenţă asupra scriitorului n-a fost încă cercetată, dar
ea e foarte probabilă, un Staszic (+ 1826) rousseauist, un
Naruszewicz (+ 1746), Krasicki etc. reprezintă mişcarea
opoziţionistă împotriva privilegiilor sociale. Unele
mărunte motive, aluzii etc. le va fi luat poate Budai şi din
această literatură.
Adevăratul inspirator al lui Budai în materie de satiră
socială este însă Voltaire. Nu sunt, propriu-zis, motive
împrumutate din Voltaire, însă o ţinută generală
caracterizată prin vehemenţă, satiră acerbă. Voltaire – cu
epopeea sa La Pucelle – a furnizat Ţiganiadei tonul satiric.
Unele motive comune, palide totuşi, întâlnim: ideea de a
întrebuinţa în acţiune măgăriţa lui Valaam, ori de a atribui
sfinţilor o artilerie. Dar descrierea amănunţită a intervenţiei
cereşti cu artileria sa e mai degrabă inspirată de Blumauer,
ori poate de Milton, care în Paradisul pierdut are o scenă
asemănătoare.
Adevăratul tezaur de motive demne de imitat ori
transplantat a fost însă literatura epică italiană cu Tasso,
Ariosto, Tassoni, mai târziu Casti. Sunt în genere motive
care circulă în literatura epică de la un scriitor la altul,
fiecare dându-i însă o coloratură personală datorită
tehnicii, gustului, naturii proprii a poetului. De urmărit –
de exemplu – motivul tematic al spiritului de mort închis
în trunchiul unui copac. Se întâlneşte în Eneida – unde
Aeneas rupând un lăstar de mirt observă curgând sânge
negru şi aude vorbindu-i pe Polydor, fiul lui Priam, ucis
şi îngropat acolo. În Metamorfozele lui Ovidiu găsim o
scenă întrucâtva asemănătoare – este însă aici o
metamorfozare.
La Budai – în prima formă a Ţiganiadei – scena se
petrece astfel: Parpanghel, cutreierând prin pădure, rupe
dintr-o tufă o nuia din care vede curgând sânge şi,
tânguindu-se, pe Romica îngropată acolo de măgăriţa sa,
după ce fusese ucisă de turci. Motivul e întâlnit şi la Dante
– care redă, însă prin alte mijloace, atmosfera scenei de un
dramatism infernal.
Atmosfera glumeaţă de care scena este împresurată
la Budai ne îndrumă mai degrabă către epopeea eroi-
comică a Renaşterii. La Ariosto – în Orlando furioso –
duhul lui Astolfo, vărul lui Orlando şi Rinaldo, vorbeşte
din copac. Scena nu este însă împrumutată nici de la
Ariosto: lipseşte, la Budai, cadrul fantastic care face
farmecul episodului lui Ariosto. O rămăşiţă din Ariosto
– curioasă interferenţă, combinaţie de motive este în
Ţiganiada apariţia măgăriţei cu aripi care înlocuieşte pe
Hipogrif, calul lui Orlando.
Motivul acesta se întâlneşte, în fine, la Tasso, în
Gerusalemme liberata, XIII. De la el ia Budai şi cadrul
„plin de năluce” (VI, 56) unde Tancred se aventurase
singur. Tăind cu sabia într-un copac, află că acolo zace
duhul Clorindei, iubita sa; duh de femeie, ca în Ţiganiada:
Romica. Nebunia lui Parpanghel la aflarea tristei veşti nu
mai este înfăţişată după Tasso, ci Budai-Deleanu trece la
Ariosto, imitând nebunia lui Orlando în furiile geloziei.
Este o deosebit de savantă combinaţie, încrucişare
de motive luate de la unul şi de la altul. Imitaţia aceasta a
unor motive după diferiţi poeţi epici ne introduce din nou
în doctrina literară a lui Budai: în poezia epică clasică sunt
episoade celebre care şi-au câştigat dreptul de a fi
intercalate – printr-o transfigurare ce ţine de puterea
creatoare a poetului imitator, imitaţie care nu ştirbea cu
nimic din prestigiul scriitorului respectiv. Homer are o armată
întreagă de imitatori, dintre care cel mai cunoscut e Virgiliu.
Dacă noi nu mai dăm importanţă unora dintre
epigonii fără personalitate, ştim totuşi că aceştia se
supuneau unor norme precise ale artei poetice clasice:
imitaţia maeştrilor de seamă în epopee, tragedie etc.
Aşa au făcut toţi epicii Renaşterii italiene – desigur
 inedit
nu imitatorii servili, lipsiţi de personalitate creatoare.
La rândul său şi Budai-Deleanu, mergând pe un drum
bătătorit de iluştri înaintaşi, împrumută de la aceştia
procedee şi motive adaptându-le operei sale. Este ceva
ce aparţine artei poetice a genului. „Izvoditura” nu e
prin aceste adaptări de motive din alte părţi mai puţin
„nouă” şi „originală”, cum caută el cu deplină
îndreptăţire a arăta în prefaţă. Originalitatea
transplantării motivului, chipul în care vieţuieşte el în
noua atmosferă e totul. Pentru Budai e importantă în
primul rând forţa dinamică a fiecărui motiv. Atmosfera
în care e impregnat el – aiurea – nu-l interesează. Totul
e acţiune. El nu insistă asupra detaliilor, nu stăruie în
îndelunga descriere a atmosferei. Codrul blestemat
este prilej de travestire între Argineanu şi Parpanghel;
palatul fermecat, luat din Ariosto, un alt nimerit prilej
pentru întâlnirea lui Parpanghel cu Romica. Palatul
acesta e făcut de Satana ca să atragă din luptă pe
voinicii creştini, pentru ca să izbândească păgânul.
Descrierea iadului şi raiului sunt şarje măiestrite, prin
comicul lor, împotriva religiei. Totul e deosebit de
dinamic. Budai nu stăruie asupra amănuntelor, asupra
pregătiri savante, minuţioase, îndelungi a unui
eveniment:
„Cu adevărat Omir şi alţi poeţi
De frunte; aşa curând nu vă ar spune
Dar eu care-s dintre lăeţi
Nu precep atâta îmbieciune.
(VIII, 24)”
S-a încercat să se facă din Budai un precursor al
romantismului în literatura română. Nu se văd însă notele
care ar îndruma spre romantism în Ţiganiada lui Budai-
Deleanu. Romantismul se anunţă în general printr-o
atmosferă ceţoasă, nelămurită, fantastică, misterioasă,
prin culori bogate etc. Toate acestea lipsesc din
Ţiganiada lui Deleanu. Totul înclină aici spre conciziune,
lapidaritate, influenţă a timpului său aplecat spre
rigorism, ştiinţifism.
Din Ariosto împrumută aşadar palatul fermecat
(după palatul vrăjit al Alcidei), ca şi nebunia lui
Parpanghel, redând chiar gradaţia acestei înnebuniri. De
la Tasso, pădurea nălucită şi descrierea infernului. Tot
Tasso, creştinul Tasso, dă lui Budai unele sugestii relativ
la miraculosul creştin. Acesta este însă mult transfigurat
în Ţiganiada, amestecat fiind cu multă mitologie populară,
iar pe deasupra cu o notă de satiră voltairiană.
Din Tassoni unele sugestii comice: cererea ţiganilor
de a fi întovărăşiţi de soldaţi este inspirată de pasajul în
care contele de Calagna se adresează tovarăşilor înainte
de a se aventura în desiş: Chi mi accompagna?
Tot Tassoni a inspirat lui Budai procedeul de a-l
pune pe orbeţul Hrizea să cânte amorul lui Arghir pentru
Elena. În Secchia rapita orbeţul Scarpinel cântă amorul
lui Endymion pentru Diana. Sfatul lui Dondu, care e de
părere să se împresoare tabăra ţigănească cu şanţuri
ascunse unde duşmanii vor cădea, aminteşte pe acela al
lui Manfredino din Secchia rapita.
În ce priveşte Trei viteji – este o copie (adaptată
stărilor de aici) a lui Don Quijote. Scrierea este din multe
puncte de vedere tributară lui Cervantes.
Literatura epică greco-romană a contribuit şi ea cu
mici amănunte, motive, procedee la alcătuirea Ţiganiadei.
Asupra asemănărilor, împrumuturilor din literatura
33
antichităţii, ca şi asupra altora, Deleanu obişnuieşte să
atragă atenţia chiar el, în note.
Defilarea cetelor ţigăneşti este o superbă parodie a
defilării grecilor din Iliada. Drăghici ţiganul e un bătrân
înţelept de felul lui Nestor, dar el cumulează adesea şi
însuşirile Cassandrei. Hărgău are o voce puternică –
avându-şi rostul ei în cursul acţiunii – asemenea Odiseea.
Năvala lui Ţepeş pe timp de noapte în tabăra turcească
este asemenea aceleia făcute de Ulise cu Diomede „în
tabăra Traţienilor la Troada”.
În privinţa compoziţiei, scrierea respectă tradiţia
clasică: împărţită în cânturi, precedată de o invocaţie către
muză. Budai-Deleanu a imitat unele procedee de
compoziţie de la alţii încă: scrisoarea imaginară către Mitru
Perea (Tassoni), întrebuinţarea de formule poetice pentru
trecerea de la un episod la altul, apoi împletirea dibace a
episoadelor, argumentul analitic care precede fiecare cânt,
de asemenea exordiile morale la începutul cântecelor – de
ex. acela asupra prafului de puşcă – precum şi licenţele,
formule finale în care autorul pe un ton glumeţ mustră
muza că e prea vorbăreaţă etc. (Ariosto).
Versul lui Budai este luat tot din poezia italiană cu
unele transformări: în loc de 11 silabe într-un vers, la Budai
numai 10, iar în loc de 8 versuri (octava) într-o strofă,
numai 6 (sextina). Rima încrucişată şi împerecheată este
aceea întrebuinţată în epopeile italiene.
Nici producţiile poporane n-au fost omise. Ele află o
largă primire în operele lui Budai-Deleanu. Basmele
populare, locuţiunile – proverbe, zicători etc., credinţele,
superstiţiile poporului, în fine poezia populară despre care
ştie să spună că nu poate alcătui singură literatura unui
popor cu pretenţii de ridicare culturală şi naţională, dar în
metrul căreia el realizează sprintene versuri:
„Haida hai căpăi, hai la la, hăi, hăi!
Prin desiş, pe căi, hai la la căpăi!”
Ceea ce, însă, constituie originalitatea, vigoarea
Ţiganiadei este realismul, puterea de reliefare, observaţia
satirică în prezentarea neamului ţigănesc. Şi acestea toate
le-a întâlnit Budai la poporul român, care în glumele,
poveştile, snoavele sale pipărate nu face altceva decât să
realizeze o altă Ţiganiadă, fără pretenţii de artă înaltă, dar
nu mai puţin ironică, mai puţin satirică, mai puţin veselă,
cam aşa cum ar fi vrut-o, de-o pildă, coconul Simpliţianu
şi Idiotiseanu, din note:
„Frunză verde de săcară
Iaca Ţiganii s-armară
Ca să-şi pue-un Vodă-n ţară
Asemenea lor pe-o cioară!” etc.
Among Henri Jaquier’s manuscripts, the writer Dan
Damaschin has recently found one of Cornel Regman’s
manuscripts, dating back from his student years (1939-
1940). He presented this research paper, „Ion Budai-
Deleanu – His literary doctrine” during the History of
Romanian Literature seminar. Cornel Regman had a life-
time passion for the life and work of Ion Budai-Deleanu.
Of course, the study is based on the bibliography that
existed in 1939 but he also discovers new values of
”Ţiganiada”, the young critic demonstrating the same
passion and professionalism for the real literary value,
which guided him during his whole life.
Key-words: manuscripts, poetic art, erudition, En-
lightenment
34 accente
Dan CULCER
Nina Cassian şi poezia românească
Nina Cassian este invitata lunii martie a
Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică
de la Veneţia. „Bistrot de Venise”, unul din punctele de
întâlnire a elitei artistice veneţiene, va găzdui un
eveniment poetic românesc marţi, 17 martie 2009.
Nina Cassian, o personalitate remarcabilă, nu de
puţine ori controversată şi contestată, cu o revenire
spectaculoasă în peisajul literaturii contemporane din
România odată cu apariţia volumelor „Spectacol în aer
liber” şi „Confidenţe fictive”, este protagonista
întâlnirii de la „Bistrot de Venise”.
Poeta va merge la Veneţia, după ce a fost
desemnată poetul lunii februarie de către emisiunea
„Dagens dikt” („Poemul zilei”) a canalului P1 al
Radiodifuziunii suedeze, în urma iniţiativelor de
promovare ale Institutului Cultural Român de la Stock-
holm. Evenimentul se desfăşoară în cadrul strategiei
culturale care se desfăşoară pe parcursul anului 2009
în nordul Italiei sub genericul „Amprente culturale
româneşti”.
Anita Natascia Bernacchia, beneficiară a unei
burse ICR pentru tineri traducători, va participa la
manifestare şi va traduce, în premieră în limba italiană,
din opera poetică a Ninei Cassian.
Proiectul se bucură de susţinerea financiară a
Institutului Cultural Român.(Extras dintr-un comunicat
de presă)
Gogoriţe, inadecvare, fals.
Nu voi să pricep care este sursa şi explicaţia
perpetuării acestui fals. Ce legătură există între obiectivele
declarate ale Institutului cultural român şi cariera acestei
băbătâi care îşi exhibă, de peste şase decenii, printre
masculii în rut ai literelor române, profilul unei urâţenii
care excită pe unii, exaltaţiile hormonale prezentate drept
poezie sau chinuitele metafore.
O poezie erotică de o banalitate deconcertantă sau
jucărele absurdiste de student versificator care descoperă
avangarda istoricizată, de o platitudine dezamăgitoare au
fost exaltate vreme de peste o jumătate de secol de unii
dintre criticii care au profitat de graţiile acestei alcoolice
mitomane şi «nimfomane».
În varianta ceauşistă, poetese de aproape acelaşi
calibru şi de aceeaşi neruşinare se numeau de pildă, Mara
Nicoară, şi semnau nu doar dejecţii pseudopatriotice ci şi
note informative.
Cercetătorii răbdurii şi tenaci vor avea poate surprize
prin dosarele fostei Securităţi, dacă se vor deconspira în
fine pseudonimele informatorilor din epoca dejistă. Vor
avea poate răbdarea de a verifica care este situaţia,
cercetând arhivele corespondenţei oficiale a CNSAS,
pentru a stabili proporţia demascărilor dirijate
corespunzătoare celor doua etape ale comunismului din
România. Căci pretenţia unor inşi de genul celor aici
pomeniţi de a fi judecaţi doar în funcţie de ultima etapă a
vieţii lor, este de o obrăznicie nemărginită. Cum aş putea
uita ce am fost obligat să analizez şi să învăţ pe de rost la
şcoală, cum s-ar putea uita ce au scris, din dorinţa de a fi
pe placul Partidului şi de a fi răsplătiţi prin sancţiuni
premiale bine remunerate în anii 50, Nina Cassian, Dan
Deşliu, Marcel Breslaşu, Maria Banuş, Veronica
Porumbacu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu sau Ov. S.
Crohmălniceanu, zis Mony, Paul Georgescu, Ion Vitner,
Traian Şelmaru, Victor Tulbure, Paul Cornea, Jacob Popper,
până prin 1964? Dacă Nina Cassian va fi fost urmărită de
Securitate în anii ’80, demascată involuntar şi de notaţiile
din jurnalul lui Gheorghe Ursu, fiul de activist de partid
care se revolta în taină contra absurdităţilor regimului
ceauşist, ca şi unul din foştii ei amanţi, Ov. S.
Crohmălniceanu, asta se întâmpla fiindcă au cârtit prin
colţuri de crâşme, prin şedinţe restrânse, prin saloane
selecte. Cei doi nu iubeau naţionalismul oficial dar au
susţinut comunismul gorbaciovist şi comunismul rezidual,
din motive diferite de cele care îi îndemnau pe alţii să se
revolte de scârbă. Şi apoi, finalmente, nu li s-a întâmplat
nimic, unii au fost lăsaţi să se expatrieze fără dificultăţi, ba
poate chiar ajutaţi. Nu au fost decât nişte profitori
dezamăgiţi că nu mai figurează pe lista privilegiaţilor şi nu
se mai bucură de stima stăpânilor, care îşi aflaseră alte
slugi. Dar în anii dintre 1948 şi 1964, cu diferenţe de
adaptare şi încadrare, de răsplătire şi de pedepsire foarte
mici, cohorte de personalităţi au dominat, fără concurenţă
vizibilă, atât scena literară cât şi scena administrativ-
literară, adică organigramele presei şi administraţiei şi
„poliţiei culturale”. Ca apoi să intre în sistemul universitar,
refugiu destul de calm pentru criptocomunişti
internaţionalişti, de genul lui Crohmălniceanu, N. Tertulian,
Ion Ianoşi.
Nu sunt un fost alcoolic cooptat de Alcoolicii
anonimi sau la Armata salvării, nici moralist; tocmai
fiindcă am avut trista ocazie de a pierde prieteni înecaţi în
alcool. Ştiu că au mai existat poete care au fost nişte femei
amăgite de exaltările alcoolice, dar viaţa lor n-a fost un
pretext de preacurvie politică şi morală, ca aceea a
octogenarei Nina. Voi pomeni, doar pentru a marca imensa
diferenţă valorică, despre meteorica trecere printre noi a
poetei Mariana Marin.
Să revendicăm o dreaptă judecată şi pentru unele şi
pentru altele, şi pentru lingăi sau pentru curve, şi pentru
cei care şi-au riscat vieţile şi au refuzat cariere, scriind fără
speranţa publicării.
Două sau trei citate din interviurile şi cronicile
dedicate „vizitei Bătrânei Doamnei” vor fi dacă nu
suficiente, măcar ilustrative pentru amoralitatea şi
superficialitatea acestui personaj. Tania Radu a scris un
comentariu pertinent din care extragem: „(…) Nina Cassian
nu realizează imensul dezavantaj pe care biografia sa l-
a jucat operei sale. Aşa se face că se miră cu indignare
de succesul rapid obţinut în afara României şi de
încăpăţânata contestare de acasă: «În nici opt ani de
zile, am achiziţionat, aici şi în Anglia, mai mult respect,
recunoaştere şi entuziasm decât în patruzeci de ani în
 accente
România» – scrie ea la New York. Nici chiar contestările
care trec oceanul (cea mai groasă – a lui Valery Oişteanu,
care o face, în public, „vacă comunistă”) nu-i dau de
gândit. Nina Cassian aproape nu cunoaşte autoanaliza.
Când se uită înapoi, alunecă invariabil spre
autoacceptare, autojustificare, autocompătimire. Nimic
de regretat. Propriul parcurs e o neîntreruptă auto-
propunere de sine ca atare, în virtutea calităţilor pe
care şi le vede remarcate la tot pasul. Spre deosebire de
alţi autori de jurnale/memorii, o statistică simplă ar arăta
că sunt mai multe laudele colecţionate în scris decât
atacurile. Mai numeroase succesele decât eşecurile. Cum
îi reuşeşte? Prin firea extrovertită până la goliciune
interioară, prin disponibilitatea fără limite la
socializare. Relaţia ei cu semenii este univocă: primeşte
afecţiune. Sau nu primeşte, şi atunci relaţia se întrerupe.
Cu o natură simplă, ademenitoare, deci puternică, acest
adevărat personaj al vieţii literare bucureştene a
străbătut deceniile în perfectă a-moralitate, cu
strălucirea inconfundabilă a bucuriei de a trăi. Abia
acum, la peste optzeci de ani, Nina Cassian are câteva
accente joase în reglările de conturi cu cei pe care-i
consideră trădători, după ce şaizeci de ani a aruncat cu
nonşalanţă peste bord tot ce nu i-a trebuit, fie ea
prietenie, fie dragoste pasageră, fie ideologie ori
înregimentare culturală. Spectacolul a fost magnific,
fără discuţie, căci autopreţuirea fără fisură a Ninei
Cassian a ferit-o de meschinărie şi de ranchiună şi a
aureolat-o cu un fel de generozitate aparentă – nimic
altceva decât o mare, insaţiabilă sete de viaţă, cum rar
se întâlneşte”. Receptarea scrisului Ninei Cassian din 1947
încoace nu a fost însă determinată de „autopreţuirea fără
fisură” practicată peste o jumătate de secol de ilustra
noastră matracucă, atât de simpatică şi fragilă de altfel.
Cavalerii servanţi ai partidului comunist, ai securităţii
populare, ai cenzurii, ai realistei socialiste, de care toţi
aveau nevoie, ca şi de poezia ei de-atunci, din anii ’50,
când poezia se plătea foarte bine, şi pe care utecista
ilegalistă din Galaţi le-a servit-o cu iresponsabilitate, cu
pseudonaivitate, din toate poziţiile şi la comandă, i-au
ştiut răsplăti eforturile de adaptare, răspunsul mai mult
sau mai puţin prompt şi validat politic, cu sutele de hârtie
şi sutele de metri pătraţi de cronici literare şi pagini
imprimate, într-o presă controlată şi preparată o vreme de
ilustrul şi dipsomanul ei soţ, cel alintat Ali.
Vor trebui verificate aserţiunile autoarei şi a unor dintre
amicii săi privind aşa-zisa persecutare a poetei de către
Traian Şelmaru sau Ofelia Manole, activişti de partid
iresponsabili de cultură, relaţiile de concurenţă dintre Dan
Deşliu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure şi Nina
Cassian, pentru obţinerea graţiilor pemeriste şi validării
ideologice de către comisiile peripartinice de creaţie, din
care toţi făceau parte la un moment dat. Mi se pare evident,
cunoscând modul în care se încuraja creaţia în obsedantul
deceniu, că era vorba de aspiraţii şi concurenţe financiare
şi nu de inadecvări ideologice, când toţi versificatorii
pomeniţi se străduiau în fapt să obţină premii, pentru asta
muncind din greu la Sinaia ca să termine un op pe linie la
termenul anunţat al unui concurs organizat de P. M. R., de
confederaţia sindicatelor, de Uniunea scriitorilor sau de
Uniunea femeilor democrate.
35
Pe de altă parte, lipsa oricărei referinţe la Securitate,
în cele două volume de jurnal prelucrat şi comentat, este
o enigmă care merită să fie dezlegată nu doar în cazul
Ninei Cassian ci şi în cazul tuturor celorlalţi protagonişti
ai acestei epoci. Nina Cassian a însoţit zeci de străini,
invitaţi desigur oficiali ai Uniunii scriitorilor sau ai altor
instituţii de stat şi de partid, de la comunistul francez
André Wurmser la Jorge Amado. Aşa o încredere din
partea Securităţii nu era dată oricui şi nimeni nu se putea
sustrage de la informările de rigoare nici pe vremea lui
Dej, nici pe cea a lui Ceauşescu. Din ce motiv să fi fost
Nina Cassian tratată altfel decât muritorii de rând şi
confraţii ei? Încrederea poliţiei politice era limitată chiar
şi faţă de agenţii ei, darămite faţă de o femeie atât de
repede şi multiplu îndrăgostită. Spaima că jurnalul ei va
fi citit nu o împiedica să-şi noteze aventurile
extraconjugale repetate.
Nu aş pune în acest context problema cetăţeniei
furate lui Paul Goma în 1977, şi, deci, chestiunea
diferenţelor ruşinoase de tratament practicate de
instituţiile statului român actual, dacă nu aş fi găsit într-
un interviu reziduurile mentalităţii fostei abonate la
serviciile aproape gratuite ale Pelişorului scriitoricesc din
anii ’50.
Se plânge poeta astfel într-un interviu: „Principala
problemă, legată de vizitele în România, este că nu am
unde să locuiesc, mi s-a refuzat, la prima întoarcere după
’90, repartizarea unei locuinţe. Aşa cum spuneam, „când
am mai venit, am dormit în holurile prietenilor, pe sofale,
dar, oricât de simpatic ai fi, nu trebuie să depăşeşti măsura
ospitalităţii“.
Ca pe vremuri, poeta vrea probabil un bon de
repartiţie în casa vreunui burghez emigrat sau pus la
răcoare de regim, aşa cum se practica încartiruirea
privilegiaţilor regimului (comunist) de atunci şi până acum.
În Memoria ca zestre, I, p. 115, Nina Cassian scrie
pe această temă următoarele: „Locuind în vile sau castele,
nu mă simţeam nici îndreptăţită, nici onorată, nicidecum
o uzurpatoare, ci beneficiara unei legitime generozităţi a
unui regim care-şi preţuia talentele şi le încuraja să creeze.
Zeci de poezii, traduceri, proze, compoziţii muzicale am
scris la Sinaia (dar şi în odaia mea de ţară de la 2 Mai.)”.
Câte eufemisme! Legitima generozitate a unor uzurpatori
(nu poţi vinde sau dispune de ceea ce nu este al tău), care
încurajau talentele (evident, Nina Cassian fiind un astfel
36 accente
de talent incontestabil). Atunci se prostitua tânăra
speranţă scriind poeme propagandistice la comandă,
pe teme date, încercând să imite modelul suprem al
succesului politico-artistic, baladele lui Dan Deşliu,
despre a cărui Lazăr de la Rusca declară recent – tot
în acest volum de memorii – că avea un incontestabil
patetism, traducea poeţi sovietici fără valoare sau
prezentaţi cu poeme din cele mai conformiste,
umplutură realist-socialistă (Isakovski, Marsak,
Maiacovski), eventual progresist-anti-capitalistă
(comunişti din ţările capitaliste). Desigur că pentru
astfel de eforturi Nina Cassian merita preţuirea
partidului şi locuri la casele de creaţie, ca şi Geo Bogza,
Geo Dumitrescu. Durerea Ninei era că Partidul îi
preţuia şi răsplătea mai substanţial pe alţii, nu pe ea,
deşi dânsa făcea eforturi de creaţie notabile,
corespunzătoare premiilor aşteptate.
Ce statornică este manifestarea disonanţei cogni-
tive la octogenara poetă!*
Notă.
Extras din Wikipedia. La dissonance cognitive est
un concept de psychologie élaboré par Leon Festinger
en 1957. Elle fait suite à son étude d’une secte ufologiste
qui croyait que les extraterrestres viendraient les
chercher bientôt en raison d’une fin du monde
imminente. Selon cette théorie, l’individu en présence
de cognitions («connaissances, opinions ou croyances
sur l’environnement, sur soi ou sur son propre
comportement»[1]) incompatibles entre elles, éprouve
un état de tension désagréable: c’est l’état de «disso-
nance cognitive». Dès lors, cet individu mettra en œuvre
des stratégies inconscientes visant à restaurer un équilibre
cognitif. Ces stratégies sont appelées «modes de réduction
de la dissonance cognitive». Une de ces stratégies pour
réduire la dissonance cognitive consiste à oublier ce qui
ne cadre pas avec ses références antérieures , il est appelé
«processus de rationalisation». En 2007 il a été mis en
évidence chez des singes capucins[2].
În 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite
ca „visiting professor”, în cadrul unei burse Soros, pentru
a susţine un curs de „măiestrie poetică”(??) la New York
University. O speranţă a culturii române, o maestră a
versificaţiei realist-socialiste fusese reperată de către
specialiştii fundaţiei SOROS şi transvazată ca să-i înveţe
pe junii amerloci cum să caute rime rare pentru cuvântul
partid. Crearea disidenţei foştilor comunişti şi sateliţilor –
de la Brucan încolo şi-ncoace – precum şi dirijarea
investiţiilor umane şi materiale în acest sens, începuseră
demult. În 1985. Şi fără accidentul deconspirării prin
Jurnalul lui Gheorghe Ursu, povestea unei noi disidente
ar fi continuat. Mai e nevoie de vreo explicaţie?
„Am avut impresia că România nu a avut nevoie de
mine, am impresia că ţara m-a uitat”, a spus scriitoarea cu
prilejul vizitei sale la Bucureşti din noiembrie 2008,
ocazionată de lansarea a două cărţi, intitulate „Confidenţe
fictive” şi „Spectacol în aer liber”.
Nu pot crede că uitarea simplă ar fi fost o terapie
socială necesară şi mai ales suficientă. Să nu uităm deci
cine a fost, de fapt, Nina Cassian. Printre altele, soţia lui
Al. I. Ştefănescu, unul din tartorii cenzurii din anii de după
1948, transferat apoi director de editură la EPL, respectiv
ESPLA. Abonată perpetuă la casa de odihnă a scriitorilor
de partid, Peleş. Voi extrage citatele necesare din
memorialistica publicată recent pentru a ilustra
personalitatea Ninei Cassian, utecistă ilegalistă şi
cetăţeancă oarbă, o privilegiată care ignoră lungă vreme
ce se întâmplă în România.
Pentru curioşii care vor să ştie ce rezultat au şase
decenii de mistificare a scării valorilor din literatura română
recomandăm câteva situri unde admiratorii Ninei Cassian
au transcris tenace versificaţiile de o profunzime şi
originalitate ameţitoare: Poezii de Nina Cassian.
 clepsidra ºi bumerangul
Ştefan BORBÉLY
Se poate vorbi de contracultură în
literatura română?
Sau doar de mici subversiuni
adaptative?
Anul literar 1968
(Marin Sorescu: Tinereţea lui Don Quijote)
Am arătat cu un alt prilej, în studiul 1968. Anul
„soarelui agitat” şi reflectările sale mediatice în
România, publicat iniţial în Observatorul Cultural şi apoi
în volumul colectiv Secvenţe din istoria presei româneşti
(Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2007), coordonat de către Ilie
Rad, că emoţia pricinuită de revolta studenţilor parizieni a
fost sugrumată, la noi, de vizita Preşedintelui Charles de
Gaulle la Bucureşti. Nu există metodă mai bună de a devia
atenţia de la ceva grav decât festivismul sau sărbătoarea,
şi autorităţile de la Bucureşti s-au întrecut în a-i face
preşedintelui francez o vizită cât mai uşoară, punând adânc
pumnul în gura presei, pentru a evita orice idee incomodă.
Prudenţa interogativă a partenerilor români e remarcabilă,
interesul public pentru Franţa revoltată fiind la fel de
estompat şi în rândul scriitorilor, care au alte probleme,
toate devorante: „ţara noastră – scrie înfiorat Şerban
Cioculescu în nr. 6/1968 al României literare – e zmălţată
de amintiri istorice şi de flori”, cultura se reorganizează
prin minirevoluţia liberală iniţiată de către conducerea
partidului şi savurată de către intelectuali, apar reviste
noi, se reorganizează teritorial ţara, prin legalizarea
judeţelor – fiecare având, la rândul ei, o Direcţie de
Cultură şi, cele mai multe, noi reviste literare, cu noi funcţii
şi noi posturi pentru cei cuminţi -, literaţii vizionează Blow
up-ul lui Antonioni, ascultă Beatles (despre care scrie,
încă acut sociologizant, Alf Adania în România literară
nr. 10/1968) şi se pregătesc pentru Adunarea Generală a
Scriitorilor, preconizată să se desfăşoare începând cu data
de 14 noiembrie – vă rog să remarcaţi nostalgic că se
organizau încă Adunări generale, adică scriitorii nu se
întâlneau doar prin „reprezentanţi”...: altfel spus, nimeni
nu prea are timp să remarce că în ţara-mamă a francofoniei
noastre congenitale Sartre mărşăluieşte pe străzi, cot la cot
cu studenţii protestatari, că Sorbona este în flăcări şi că
Foucault e şi altceva decât un simplu „structuralist” mai
vivace decât ceilalţi – adică un om de atitudine şi – horribile
dictu – un om cu preocupări sexuale nu neapărat ortodoxe.
Nu se poate spune, însă, că autorităţile nu ştiu ce
petrece în zonele mai fierbinţi ale lumii, sau că ele nu sunt
pregătite să contracareze efectul cancerigen al metastazei
europene asupra ţesutului limpid al fiinţei naţionale,
37
fiindcă, în ciuda cenzurii care funcţionează impecabil în
surdinizarea sau popularizarea vocilor protestatare ale
Franţei, câteva indicii marginale tot apar, cu un rol evident
de diversiune şi de calmare a eventualei solidarizări
autohtone. Astfel, în nr. 5/1968 al României literare se
reproduc spicuiri dintr-un interviu luat lui André Malraux
de către publicaţia germană Der Spiegel, în care ministrul
lui de Gaulle e de un conservatorism copleşitor, contrastând
flagrant cu vivacitatea insidioasă şi foarte liberală a
ziaristului care ia interviul. „Ridicarea unei baricade nu e
decât teatru”– declară Malraux –; unul anacronic, însă –
precizează tot el, pentru că studenţii, în loc să „inventeze”
mijloace actualizate de protest, au recurs la proceduri scoase
din recuzita prăfuită a luptei de stradă a secolului al XIX-
lea, ceea ce înseamnă o condamnabilă lipsă de originalitate.
„Avem de-a face cu un tineret care nu mai e în consens cu
universul” – mai spune autorul Condiţiei umane, fost
luptător în Spania şi în tranşeele antihitlerismului -, pentru
a concluziona devastator: „aţi citat lozinca studenţilor
«Fantezia la putere!». E doar o glumă.” (Cum ştiţi bine, e
departe de a fi aşa...)
În viaţa literară de la noi, artileria grea a
sugrumării admiraţiei în faşă apare pe teren sub bagheta
de mareşal a lui Ştefan Aug. Doinaş, deja înregimentat –
dar asta se va afla abia mai târziu... -, care publică în câteva
numere succesive ale României literare un lung eseu de
asanare a poeziei noastre contemporane, paginat sub
genericul Moda poetică ‘68. În aparenţă strict literar,
acesta are o deschidere politică evidentă, care explică, în
cele din urmă, şi raţiunea de subtext pentru care a fost
scris. Acuza principală a lui Doinaş este că poezia nouă
de la noi preferă marginalităţile expresive unei discipline
centrale a formei, ceea ce înseamnă că termenii sunt folosiţi
adesea fără încărcătură profundă, ordonatoare, doar din
dorinţa de a stârni efecte stridente, eterogene. Motivul?:
în loc să se scrie cuminte şi estetizant în cabinete, în
spatele uşilor capitonate, poezia a coborât inutil în stradă,
absorbind reverberaţii alogene pe care un purist s-ar
cuveni să le repudieze.
Aşa cum se întâmpla în literatura noastră pe vremea
respectivă – obiceiul urcând din retorica adversativă a
anilor ’50, în care era mai interesant ce anume se atacă,
decât mânia proletară în numele căreia aveau loc execuţiile
- , trebuie să fim atenţi la ce anume citează Doinaş ca fiind
nerecomandabil pentru sănătatea formală a poeziei
noastre, fiindcă de acolo vine iradianţa corectivă a actului
punitiv. Iată: „ce justifică [...] în tânăra poezie română de
azi, indiferenţa sau chiar dispreţul, de atâtea ori
întâlnite, faţă de formă?” – se întreabă Doinaş, pentru
ca enumerarea negativă care ne interesează să vină abia
de acum înainte: „Ambiţia de a explora zonele
inconştientului?” „Nu... – scoate autorul psihanaliza din
joc, incriminându-l doar pe Breton, care murise cu doi ani
înainte -, ... cu câteva excepţii, tinerii poeţi nu se reclamă
de la o «artă poetică» suprarealistă, a dicteului automat.”
„Investigarea psihicului uman, în condiţii de experiment?
Nu: tinerii noştri poeţi nu scriu sub influenţa mescalinei
sau acidului lisergic, ca Michaux” (de Timothy Leary sau
psihedelism, „ciuperci sacre” sau LSD nu se suflă o vorbă,
în ciuda faptului că „dereglarea simţurilor” a lui Rimbaud
era un bun câştigat al liricii sau că Beatles-şii reuşiseră să
răspândească ilicitul şi la noi, prin piesa muzicală intitulată
inocent Lucy in the Sky With Diamonds...
Doinaş mai incriminează, pe rând: „situarea, prin
structură psihică, la limita, atât de precară, de altfel,
dintre normal şi anormal”; „reacţiile conştiinţei sau
38 clepsidra ºi bumerangul
ale inconştientului la vecinătatea cu patologicul sau
cu mizeria morală umană” şi – aici devine de-a dreptul
interesant, fiindcă epoca poeziei angajate nu trecuse încă,
această formă de implicare deloc inefabilă fiind încurajată
de partid... -: „dorinţa de a realiza o poezie de mare
eficacitate socială, un lirism de tribună.” „Nu – răspunde
autorul – [poeţii noştri] nu scriu o poezie politică de
tipul Evtuşenko, Corso sau Ferlinghetti...”.
Şi atunci, ce-i determină să nu iubească forma, care
este o epifanie a disciplinei? Presupun că n-aţi ghicit
răspunsul, aşa că mă văd silit să vi-l spun eu: „lenea
spirituală”, numai că pentru aflarea lui, cititorul din vremea
respectivă a trebuit să aştepte o săptămână lungă de
angoase şi frământări atroce, pigmentată şi cu o Adunare
Generală a Scriitorilor, fiindcă textul intitulat Dispreţul
pentru formă este paginat în numărul care marchează
deschiderea lucrărilor adunării (Rom. lit., nr. 6/1968; 14 nov.)
Doinaş recidivează consecvent, dar mai puţin insidios,
în nr. 8/1968 – 22. nov. al României literare, în care Copiii
teribili (aşa se intitulează textul...) ai poeziei noastre sunt
incriminaţi pe motivul că au devenit epigoni ai lui Marin
Sorescu. „Poza literară” a „tinerilor noştri poeţi de azi
vine din imitarea unui poet de reală valoare, ca Marin
Sorescu” – scrie participativ Doinaş, elogiul explicându-se
prin faptul că Sorescu era abia la primul său volum, ceea ce
înseamnă că autorul eseului ia în considerare şi fronda
coregrafică, specifică vieţii literare -; însă, devine
simptomatic ce anume privilegiază eleatul geometrizant din
poezia histrionului vesel şi tragic din Bănie, întrucât
concluzia rămâne şi azi de o mare acuitate. Marin Sorescu
este apreciat fiindcă „demontează uriaşul mecanism al
vieţii”, arătându-ne şuruburi şi articulaţii acolo unde alţii
tind să ascundă viscerele sub o tencuială inefabilă. „Un
demon al parodiei” – scrie mai departe Doinaş – îl face pe
Sorescu să proclame, pe „un ton degajat, fals nepăsător”,
un „antiromantism programatic”, ancorat în „grotesc” şi
– atenţie! – într-o „fiziologie precară”, specifică
organismelor dezarticulate, incapabile de a-şi mai coordona
membrele prin intermediul un funcţii centrale de control.
Astfel, conchide eseistul, autorul Tinereţii lui Don Quijote
– volum apărut în 1968, la Editura Tineretului – „cultivă
arta exterioară, disimulantă a clovnului care n-are voie
să plângă în arenă”, spre deosebire de epigonii săi, clovni
ai unui clovn, care nu sunt decât inautentici.
Mi-am îngăduit să atrag atenţia asupra corpului
dezmembrat, fiindcă el este, alături de clovnesc şi
histrionism – într-o perioadă în care, la noi, se savurează
cu complicitate Ubu şi se relansează fascinaţia pentru I.L.
Caragiale – unul dintre metaforele predilecte ale poeţilor
care au debutat spre sfârşitul anilor ’60. Metafora corpului
dezarticulat şi aceea, complementară, a arheologiei
dezumanizante ilustrează ideea incapacităţii centrului de
a mai coordona mişcarea, ceea ce, cu marginile atent
şlefuite şi rotunjite pentru eliminarea tuturor asperităţilor,
consonează întrucâtva cu estetica incongruenţei şi a
eterogenităţii pe care o tutelau „marginalitatea
delincventă” a lui Foucault sau aversiunea faţă de „omul
unidimensional” (Marcuse”), adult şi etatizat prin
conformism consumist, de care se disociau mişcarea hippy
şi generaţia „Flower Power”.
Care, în treacăt să fie spus, nu erau câtuşi de puţin
necunoscute în România, dispunând chiar de adepţi
discreţi, cu un oarecare ecou în public. De pildă, în nr. 3/24
oct. 1968 al României literare – la doar trei numere înaintea
aceluia în care apare elogiul României „zmălţate” al lui
Şerban Cioculescu -, Aurel Dragoş Munteanu tipăreşte
eseul O generaţie poetică, în care imaginea noilor poeţi e
foarte diferită de aceea reductivă, acreditată de către Doinaş.
Pornind, ca argument, de la Michel Foucault (pe care, de
altfel, şi Doinaş îl citează în treacăt), Aurel Dragoş Munteanu
este de părere că „anii noştri [...] vor cunoaşte o înfăţişare
foarte puţin omogenă”, în urma căreia „istoria literară îşi
pierde funcţia ordonatoare”, în favoarea – am îndrăzni să
completăm noi – a „genealogiei” nietzscheene privilegiate
şi de către Foucault, pe linia „obiectelor” disparate
(Baudrillard), asistemice, care ajung să trăiască autonom,
fără capacitatea de a se coagula într-o „diacronie” logică
sau într-o „istorie”.
Toate acestea se explică – spune Aurel Dragoş
Munteanu – prin mutarea accentului axiologic de pe ordine pe
discontinuitate, ceea ce redă vieţii mişcarea spontană, anarhică,
a libertăţii, care-i este proprie. Sechestrat într-un colţ de pagină,
eseul e savurat doar de către cunoscători, impactul lui fiind,
totuşi, relevant, în ciuda faptului că autorul se repliază elegant
din faţa unor concluzii extreme, prin privilegierea funcţiei vag
ordonatoare a „spiritului”: „pulverizarea maximă, apărută
în perspectiva secolului, se dovedeşte însă a fi precară. Lipsite
de lumina ordonatoare a spiritului, evenimentelor nu le
rămâne decât tihna unei istorii de cimitir.” Interpretarea
pasajului – mă încumet să precizez – poate fi ambiguă: dacă
priveşti lucrurile din perspectiva spiritului care „luminează”,
disparitatea devine o carenţă. Dacă ai în vedere, însă, doar
consecinţa sintactică dictată de absenţa spiritului ordonator
– pe care fragmentul de asemenea o sugerează -, sensul lui se
schimbă radical, valorizând existenţial formele disparate,
descărnate şi nelegate între ele, puternic pătrunse de materia
opacă, substanţială, a morţii...
Vă propun să depistăm în continuare câteva expresii
ale acestei estetici a disparităţii, apărute la poeţi români
care au debutat în anul de graţie 1968. Îi am în vedere pe
Marin Sorescu (Tinereţea lui Don Quijote), Mircea
Ivănescu (Versuri), Marin Mincu (Cumpănă), Modest
Morariu (Povestiri cu fantome), Gheorghe Grigurcu (Un
trandafir învaţă matematica), Cezar Ivănescu (Rod), şi
mai puţin pe Sorin Mărculescu (Cartea nunţilor), al cărui
profil, preponderent suav şi erotic, este diferit. Vom vedea,
la cea mai frugală lectură, că universul acestor poeţi se
subsumează unei estetici a corporalităţii disjuncte,
arheologice, fragmentare, menită să sugereze, pe de o
parte, revolta faţă de control şi de centralitate şi, pe de
alta, o voinţă de a se recepta prin distanţare muzeală faţă
de prezent, puternic pigmentată de grotesc şi ironie.
„Să fim lucizi – scrie Marin Sorescu în Postfaţa
volumului Tinereţea lui Don Quijote -, cine ne poate
înţelege când noi înşine nu ne înţelegem decât fragmentar,
până la mână, până la brâu?” Asemenea corpului care
nu-şi găseşte integralitatea, „cărţile sunt [şi ele...] nişte
propoziţii abia începute. Unele se opresc la adjectiv, altele
la pronume. Foarte puţine ajung să descopere rădăcina
unui verb.” Epoca altruismului internaţionalist e caducă –
spune poetul („nu poţi suferi pentru cei îngheţaţi la Polul
Nord”) -, scriitorul e acum singur cu propria sa
subiectivitate, aşa cum poetul e întotdeauna „singur printre
poeţi”: „A avea curajul să-ţi dezvălui subiectivitatea,
sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele
şi năzuinţele cele mai intime – iată poezia.”
Definiţia dată de către Sorescu acestei
„subiectivităţi” e cea mai incitantă, fiindcă nu presupune
câtuşi de puţin integralitate expresivă totală, aşa cum am
fi îndrituiţi să credem. Nu: mediul poeziei nu poate fi decât
„intuiţia amară”, motivată de faptul că, indiferent de cât
 clepsidra ºi bumerangul
s-ar strădui să spună, poetul nu va cuprinde niciodată
totalitatea, rămânând în relativitate, cu fragmente disparate
de „absolut” din care nu va izbuti nicicând să contureze o
formă integrală, ca-ntr-un puzzle cu piese-lipsă, pe care
fabricantul a uitat să le mai aşeze în cutie.
Citat în Postfaţă, Einstein e zeul acestei noi
cosmologii relativiste, dominată de teama de a deveni
perfect, de a te fixa o dată pentru totdeauna într-o formulă
definitivă, hieratică sau imobilă. Spaima de sublim e
ilustrată, la Sorescu, de frica de fotografia care ucide
mişcarea; ea apare chiar de la început în volumul Tinereţea
lui Don Quijote, traversându-l apoi obsesiv, dar stenic:
evitând să fie „fotografiat” (pentru că „e enervantă această
lipsă de mobilitate”), „Deocamdată – scrie el - mă simt în
siguranţă/ Cu tălpile frământând gustul gurii vechi/ Cu
mâinile pipăind cerul gurii cuvântului.” În consecinţă,
poetul e acela care – în răspăr cu formula imobilismului
eleat al lui Doinaş – strică echilibrul lumii, ajută mişcarea
să existe: „Să ajutăm mişcarea [...]/ Totul trebuie să
alerge,/ Ca într-o celulă bolnavă microbii,/ Sufletele,
uşile,/ Stelele care trăiesc/ Prin rotaţie [...] Mi-e necaz
că numai morţii stau/ În toate privinţele/ O, dacă ar face
şi ei/ Măcar un pas pe zi,/ Stricând echilibrul,/ Pământul
şi-ar găsi forţa necesară/ Urnirii lui în neant!”
De ce este aşa? Pentru că, dintre toate fiinţele,
omul e nu numai singura care ştie că trebuie să moară, ci şi
singura care trăieşte prezumţia de a fixa totul în forme
perfecte, definitiv clasate. Omul e singura fiinţă care
trăieşte prezumţia sublimului ca teleologie, ceea ce
înseamnă, implicit, şi absolutizarea ca atare a umanului ca
atare, în vreme ce, dacă privim lucid în urmă pentru a
investiga geologia universului, omul nu e decât o
paranteză cosmică, sosită, şi ea, cam târziu pe scena lumii.
„Viaţa începe cu târâtoarele – amoeba, melcii,
păianjenii” – scrie Marin Sorescu în Compunere –, ceea
ce înseamnă că în substratul fiecărui om există o amoebă,
un melc sau un păianjen, relativizând absolutul autoscopic
care face din om scopul tuturor fiinţelor şi lucrurilor.
Regresia geologică a umanului e principala tendinţă
din volumul Cumpănă, al lui Marin Mincu, preocupat să
depisteze sub crusta cuvintelor şi a gesturilor uzuale
„strămoşi îngropaţi în peşteri/ Sau poate încă în arbori
şi peşti”. „Curg în mine ierburi grase,/ Broaşte murdare
şi păsări cu solzi” – scrie poetul (Regresie) -, pentru a
conchide, în acelaşi regim al disparităţilor subcutanate,
monstruoase: „Cum mai ţâşnesc buruienile lutului/ La
gesturile mele geologice,/ Uitate-n mine înainte de a fi
numit om/ Curg oasele-mi milenare-ndărăt/ Bolnave de
dorul mamuţilor. [...] Din pieptul meu cresc aripi/ De
păsări arhaice.” Devine, aşadar, aproape de la sine înţeles
că materia verbală de care se foloseşte poetul este, ea
însăşi, jilavă, cuprinsă de fluidităţi atavice („Orice vorbă
duhneşte un iz de materie flască”), şi vă propun să
rămânem încă o secundă în universul liric de început al lui
Marin Mincu, pentru a cita un vers demn de o artă poetică
extinsă asupra unei vieţi întregi: „Cu fiecare cuvânt
slobozit [...] Mi-arunc sângele-n idei uscate.” (E superb,
orice s-ar spune...)
„Închipui fragil un trup scheletic de pasăre”, scrie
Cezar Ivănescu în Rod, volumul fiind suprasaturat de
imagologia „trupului incomplet” pe care poetul îl
asimilează propriei sale creaţii, lăsată să existe în lume
asemenea unui organism căruia i s-a extirpat o aripă, i s-a
uitat un picior. „În fiecare zi [poetul confecţionează] un
trup de pasăre,/ Pe care-l arunc[ă] prin cameră – Trupuri
de păsări uneori cu câte o aripă”, scrisul însuşi fiind
39
conceput de către poet – la fel ca şi în cazul lui Marin
Mincu – în spiritul unei anatomii alienante: „Blândă hârtie!
Tu-mi eşti ca o mască/ Pe care o scot de pe faţă,/ Şi pe
spatele căreia îmi scriu viaţa.”
O intensitate abstruză aparte, vecină cu geologia
disfuncţională a poeţilor citaţi până acum apare în volumul
de debut al lui Ghe. Grigurcu, Un trandafir învaţă
matematica, unde se imaginează o cosmogonie inversă,
nu a luminii, ci a întunericului, care se diseminează în lume
pentru a deveni, în cele din urmă, iubire. Germinaţia
negativă a cosmosului conceput ca dispersie seminală a
întunericului se continuă, iradiant, în tot, deci şi în
cuvintele poeziei, care nu fac altceva decât să distrugă
frenetic forme frumoase, să dezarticuleze corpuri: „Se-
nspăimântă fugind din zare în zare/ cel a cărui iluzie nu
mai e necesară./ Carnea lui o jucăm la cărţi,/ ochii lui îi
prefacem în provizii/ Din când în când destupăm/ câte-
o sticlă de şampanie plină/ cu respiraţia lui.”
Vom izbuti oare acum, concluziv, să formulăm un
răspuns la întrebarea din titlu: Se poate vorbi de
contracultură în literatura română? Sau doar de mici
subversiuni adaptative? Poate că argumentele nu sunt
îndestulătoare, văzându-ne obligaţi să amânăm sentinţa
pentru altă dată. Să conchidem, aşadar, relativistic şi
provizoriu – adică în deplin acord stilistic cu subiectul
demonstraţiei noastre de până acum – că geologiile şi
anatomiile disparate cu care lucrează poeţii noştri de la
sfârşitul anilor ‘60 reprezintă în mod vădit indiciul unei noi
sensibilităţi lirice, prin intermediul căreia contracultura se
insinuează în literatura noastră pe căi subtile, metaforice,
care duc spre concluzia unei fervori protestatare adaptative.
Până la optzecismul radical, antisistemic şi sarcastic, drumul
e încă lung şi presărat cu multe privilegii...
In his study dedicated to the difficult year 1968,
Ștefan Borbély tries to underline the impact which the
great revolts of the French students had on the
Romanian young generation of writers and the way it
influenced their writing. Poets from the previous
generation, such as Şt. Aug. Doinaş, criticized the new
poets because they despised the form of the poem and
accused them of “spiritual laziness”. According to
Borbély, the poetry of these poets (Marin Sorescu, Mircea
Ivănescu, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu etc.), who
first published their first books in 1968, is the expression
of the aesthetics of disparity, e new poetic paradigm,
which introduced in a subtle, metaphoric way an
attitude of protest and opposition to the political system.
Key-words: subversive, aesthetics of disparity,
protest, poetry, communism
40 cronicã literarã
Claudiu TURCUŞ
Lucian Dan Teodorovici – un
prozator minor
Scriind „nebanal despre banalitate” (Bianca Burţa
Cernat) într-o „amplă varietate a registrelor stilistice”
(Adina Diniţoiu) şi „cu un instinct sigur al punctelor de
presiune” (Mihai Iovănel), Lucian Dan Teodorovici
reuşeşte prin Celelalte poveşti de dragoste să îşi dea
„examenul de maturitate prozastică” (Daniel Cristea
Enache). „Descoperirea umanităţii, ce reprezintă, de fapt,
atingerea unui continent: acela al prozei majore” (Doris
Mironescu) recomandă această „carte admirabilă ce
marchează un moment de graţie în literatura noastră
actuală” (Antonio Patraş).
Sinteza judecăţilor de valoare cu privire la ultimul
volum al ieşeanului Lucian Dan Teodorovici mi-a prilejuit
o mirare intertextuală nemaipomenită. Căci, parcă aş fi citit
o altă carte. În versiunea mea, Celelalte poveşti de
dragoste conţine trei povestiri slabe (Şobolanul e mai
viu decât ţestoasa, Pe catalige şi Podul strâmb), una
cosmo-fiction aspiraţională (Scufundări), o alta quasi-
psihologică acceptabilă (Nişte documente), două piese
nefinisate cu intrigi matrimoniale şi dialoguri „amuzante”
(Copilul-lup, O noapte la hotel), o secvenţă masculină
previzibilă, dar cu un personaj dramatic-simpatic (Lună
plină) şi, în fine, trei proze onorabile (După gâşte,
Tramvaiul care cântă şi Cu mai mulţi kilometri în urmă).
În consecinţă, mi se pare că proza lui Teodorovici – inegală,
redundantă stilistic şi uneori neatent de banală – a stârnit
prea mult entuziasm şi prea puţin examen critic.
E greu să găsești un mix bun
Chiar dacă a înţeles că pansexualismul nu duce
nicăieri dacă nu te numeşti Bruckner sau măcar Brumaru,
deşi a renunţat la notaţia cotidiană frustă, adică naivă, a
douămiiştilor timpurii, în ciuda preocupării sale pentru
complexitatea psihologică a personajelor/dialogurilor,
Lucian Dan Teodorovici se ambiţionează să surprindă
banalitatea existenţei umane: discuţia târzie despre nimic
cu un prieten de pahar, monotonia unei călătorii de la
Bucureşti la Iaşi alături de un şofer mitocan care transportă
cărţi, vacanţa-compromis a unui cuplu în pragul divorţului,
sporovăiala de adolescenţi din faţa blocului, delegaţia
jurnalistică într-un sat uitat de lume etc. Numai că –
descoperă prozatorul – anodinul n-ajunge. Şi-atunci, fără
a sublima esenţialist banalul, dar nici departe de această
ispită, Teodorovici introduce câte o situaţie excepţională,
gravă care să confere cumva greutate semnificaţiei de
ansamblu. Ei bine, aici lucrurile se complică. Mihai Iovănel
a observat – în singura obiecţie articulată a criticii de
întâmpinare – că două dintre proze (Pe catalige si Cu mai
mulţi kilometri în urmă) folosesc un truc similar: „un ţoc
(moartea cuiva – nu în priză directă) plasat la sfârşitul
poveştii inervează si resemnifică traseul de până atunci al
textului”. Cronicarul de la Cultura vede în acest procedeu
„atât un mijloc facil, cât ţi o insuficientă încredere a lui
Lucian Dan Teodorovici în tipul de proză pe care a ales să
o scrie”. Cred însă că e mai mult de atât. În primul rând
pentru că prozatorul nu asociază banalitatea &
esenţialitatea doar ca truc/tehnică narativ(ă), ci extinde
relaţia la nivelul viziunii despre lume. Toate povestirile
conţin o problematică subiacentă, aşa zis profundă:
turmentaţi de alcool şi de muzica lui Leonard Cohen doi
prieteni îşi doresc nici mai mult, nici mai puţin decât să se
reîndrăgostească; întâlnindu-se cu un fost torţionar
comunist de la care trebuia să obţină nişte documente,
personajul narator află o poveste cutremurătoare despre
dragoste, nebunie şi moarte; „excursia” derizorie cu
bunicul (după gâşte) în curtea unui ţigan (care le furase
fără să ştie ale cui sunt) e asociată cu un episod tragic
(bătaia unui june care încălcase o cutumă erotică a
comunităţii) etc. Practic, Teodorovici vrea să integreze
problematicile majore în cursul firesc-minimalist al
banalităţii cotidiene. Scopul lui nu constă în niciun caz în
a redimensiona platitudinea prin excepţional, ci de a-l topi
pe ultimul în prima. Omul se cutremură puţin, n-are decât,
dar viaţa merge oricum mai departe. Vidul interior nu se
umple. Tocmai de aceea, incompatibilitatea dintre
registrele tematice (banal/esenţial) nu este una propriu-
zisă, ci una derivată dintr-o gestionare schematică a
compoziţiei. Bineînţeles că cele două pot fi compatibile.
Spre deosebire de Iovănel, cred că Teodorovici ştie în
realitate pe ce cale vrea s-o apuce. Dar arta sa nu se ridică
la înălţimea acestei subtile intenţii, iar alternanţele devin
previzibile. Îmbinările prozei creează un efect de reţetă
narativă.
Banal despre banalitate
Carenţa secundă a Celorlalte poveşti de dragoste
e de ordin stilistic. Încercând să reproducă facilul gândirii
umane, prozatorul încurcă distanţele şi proporţiile, iar în
cele din urmă construcţia sa ajunge să comunice ceea ce
voia să descrie. E o asumare involuntară a mesajului, care
devine, la rândul său, facil. În povestirea O noapte la
hotel un tânăr pleacă de acasă, întrucât soţia aflase de
escapada lui amoroasă, se întâlneşte într-o cameră de hotel
cu cea căreia i se datorează destrămarea căsniciei, însă nu
pentru o noapte fierbinte (deşi se pare că până la urmă a
cam fost şi asta), ci pentru a o înştiinţa că relaţia lor,
paradoxal, nu mai are viitor. Ea îi reproşează că-i un
prefăcut, că i-a povestit despre sinuciderile pasionale (la
care ar fi fost martor) doar pentru a o impresiona: „poate
tu ai simţit doar nevoia să-mi comunici toate astea, poate
era vorba de sinceritate şi-atât. Dar eu m-am folosit de ele
ca să mă-ndrăgostesc. Moartea atrage foarte mult (sic!).
Mai ales dacă-i vorba şi de dragoste-n moartea aia”. El se
disculpă atrăgând atenţia că nu-i un tip superficial, ci un
bărbat cu aspiraţii totale: „– Ţi-am spus întotdeauna atât:
că mi-am dorit să simt din nou cum e să fii îndrăgostit”.
Scena continuă polemic şi culminează cu un moment de
teatralitate a victimei feminine: „– Hai, mi-a spus. Să facem
sex, dă-o încolo de dragoste [...] De-atât sunt eu capabilă”.
Fără echivoc, în chestiuni de imaginar erotic contemporan
pigmentat cu situaţii excepţionale, Lucian Dan
Teodorovici se poziţionează net sub cota lui Cezar Paul
Bădescu. Căci, în Luminiţa mon amour dezbaterile
amoroase se poartă în termeni mai verosimili, iar tragismul
perspectivei transpare aproape nestârnit. În schimb,
 cronicã literarã
întruchipând tipologii neproblematice, îndrăgostiţii din
Celelalte poveşti de dragoste vehiculează argumente-
clişeu şlefuite, iau decizii standard şi – fapt straniu – au
conştiinţa că regia lor amoroasă e diferită de „filmele alea
proaste americane”. Însă din cauza absenţei unei instanţe/
tehnici care să marcheze distanţa dintre ceea ce se descrie
şi ceea ce se comunică, aş spune, cu o sintagmă niţel
modificată a cronicarului de la Observatorul cultural, că
uneori prozatorul scrie banal despre banalitate.
De asemenea, divagaţiile nejustificate, explicaţiile
redundante sau mostrele de înţelepciune compsensativă
dăunează stilistic prozei. De cele mai multe ori personajului
principal îi vin în minte – din pricini necunoscute, după
cum mărturiseşte – anumite idei, acestea oferindu-i ocazia
unor excursuri quasi-teoretice. Cele despre sinapse şi
moarte vă las să le descoperiţi, însă reflecţia despre râs
merită reprodusă: „uneori râzi fără să-ţi dai seama de ce,
râzi chiar şi în momente în care nu e deloc, dar absolut
deloc potrivit să râzi. Altfel, dacă excluzi momentele
nepotrivite din ecuaţie, râsul poate fi bun. Medicii din
întreaga lume îţi vor spune... [urmează cincisprezece
rânduri de lămuriri, n.m.]. Da, evident, râsul este extrem de
folositor organismului. Altfel nu s-ar fi scris atâtea cugetări
pe marginea lui [alte zece rânduri despre concepţia lui
Bergson asupra râsului, n.m.]”. Ipostaziindu-se într-un
Ecleziast modern, naratorul ne avertizează în final că
„există o vreme pentru meditaţie, la fel cum există o vreme
pentru plâns sau pentru râs”. Concentrarea prelungă
asupra nuanţelor aforistice ornante îl face pe Teodorovici
să uite de mărunţişurile expresiei: „n-am cum să spun cum”
ni se confesează naratorul, iar apoi, când un personaj
încearcă să-i ciufulească părul, acesta rosteşte: „aşa că
mi-am îndepărtat capul. El a dat cumva din mână, aşa, ca
şi cum n-aş fi înţeles eu ce vrea să facă”.
Prin urmare, considerată cea mai realizată dintre
cărţile lui Lucian Dan Teodorovici, Celelalte poveşti de
dragoste reprezintă, probabil, un eveniment în evoluţia
artistică a prozatorului ieşean. Ca în sport – un fel de
record personal. Însă din punct de vedere al competiţiei
literare contemporane, volumul său va mai fi susţinut o
vreme de laude, însă la revizuiri nu va lua notă de trecere.
Pentru că îi lipseşte poate cel mai important ingredient:
vocaţia eşecului literar. Sunt prozatori care ştiu să rateze
rafinat o proză, în sensul că amploarea proiectului iniţial
se vede până şi în ruinele realizării efective. La Teodorovici,
însă, realizarea subminează schiţa proiectului.
____
* Lucian Dan Teodorovici, Celelalte poveşti de dragoste,
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 244 p.
Evelina OPREA
Erotism şi expresivitate
Romanul* lui Ovidiu Simion (pseudonimul literar a
lui Ioan Ovidiu Brânză) frapează mai întâi prin titlu şi temă.
Virginica, un personaj care apare într-o deghizare
proustiană în volumul de poezii al scriitorului, intitulat Eu
şi Albertina, re-trăieşte rolul nimfetei lui Nabokov. Relaţia
livrescă devine explicită la nivelul subiectului (pedofilia),
mai puţin şocant pentru morala actuală şi în literatura
41
ultimului timp decât acum 50 de ani, dar şi la nivelul
rafinatelor volute intertextuale. Acest asalt provocator,
de blockbuster asupra Lolitei ar putea să nu-l convingă
totuşi până la capăt pe cititor. O umbră trădătoare îşi face
simţită prezenţa în text, ceea ce la urma urmei asigură
substanţa autentică a cărţii. Pe măsură ce se conturează
liniile de identificare se afirmă şi o anumită indiferenţă,
neîncredere faţă de modelul inspirator. Prozatorul trece
cu uşurinţă şi aproape imediat de la rescrierea simpatetică
la distanţarea simpatică.
Desenul poveştii este simplu. Un profesor de şcoală
generală (Nenusu, Nenuţu, Nen etc, pasionat de El
Desdichado şi de acelaşi Nabokov) trăieşte un menage ŕ
trois. El o cunoaşte într-un sanatoriu de boli nervoase pe
Ludmila (o femeie divorţată, cu doi copii), cu un apetit
sexual considerabil şi devine partenerul ei de viaţă.
Interesul pentru aceasta este însă concurat de interesul
pentru Virginica, fiica ei ale cărei transformări puberale
sunt analizate, comparate cu datele din tratatele de
medicină şi notate cu scrupulozitate. Patima pentru fata
de 13 ani ajunge să-l tortureze pe tatăl ,,de ocazie” care
priveşte cu poftă trupurile în schimbare ale tuturor
adolescentelor sau îşi astâmpără elanurile virile într-o
relaţie adulterină cu o profesoară de engleză al cărei bărbat
plecase în străinătate. Virginica, după cum constată curând
şi cu stupoare personajul-narator, cunoaşte însă bine
tainele amorului fizic. De aceea, ,,după prima
noapte...petrecută ca iubiţi”, gelos, lezat şi dezamăgit,
Nenu caută cu înfrigurare dovezi ale imoralităţii fetei.
Finalul aduce o precipitare a evenimentelor, eroina
însărcinată avortează, profesorul - care se mutase între
timp din casa Ludmilei - o vizitează la spital şi suferă,
probabil, un atac de cord. Romanul abundă de sex, dar nu
este totuşi exclusiv erotic. În fond, ceea ce încearcă să
găsească şi pierde ca pe o nălucă Nenu este esenţa
feminităţii născânde a Virginicăi, chipul fantasmatic al
Ralucăi Metea care-l făcuse în copilărie să simtă primii
fiori ai iubirii.... Aşadar, un story de împrumut, provocator,
consumist, o ţesătură de secvenţe despre o lume ce îşi
lasă sexualitatea la vedere şi îşi disimulează dedesubturile
vieţii sufleteşti. Dincolo de asta: un roman extraordinar
de bine scris.
Cartea lui Ovidiu Simion excelează la capitolul
expresivitate, aspect ce ar putea să fie determinant pentru
afirmarea numelui acestui romancier acum debutant.
Integrându-se prozei tinere - care, de câţiva ani, se
învredniceşte să ofere lectorului adevărate lecţii de
anatomie şi fiziologie sau care exploatează situaţii
existenţiale aflate la limita patologicului, aşezând în prim
plan erotismul şi violenţa - autorul ridică în schimb
ştacheta performanţelor stilistice, din arsenalul jocului său
narativ făcând parte pe lângă durităţile de limbaj, parodia,
subtilităţile lingvistice, simţul caricaturalului şi
grotescului, instinctul ludic.
Spectacolul textului rămâne captivant, scriitorul
sancţionează stereotipurile, ticurile literaturii şi, descriind
câteva scene convulsionate, pornografice sau relatând
un vis (în care sexul iubitei este imaginat ca un spaţiu
exotic, arcadic, un terra mirabilis), el nu scapă prilejul de a
indica prin antifrază ironică mecanismele vreunei reţete
de creaţie de o anumită notorietate: „Noaptea am visat
sexul Virginicăi. Cel atins, după o vreme - o, călătorule vrăjit!
-, dacă îţi faci răgaz (cu merindea de drum strânsă-n coşuleţul
42 cronicã literarã
cu toartă din rafie împletită, întocmai ca cel al scufiţei Roşii)
şi cobori devale, fără grabă, în catifelatele câmpii Hipogastre
– domol asemenea unui bob acrişor sărat de sudoare care se
rostogoleşte rotindu-şi miezul în sine (ca un hamster în rotiţa
cu spiţe), tot mai împuţinat, dornic să se contopească într-un
târziu, muribund pe jumătate, fericit însă cu, cu pârâiaşul alb-
cristalin numit Plica Veneris – pe care îl poţi zări înfiorat,
arcuindu-se hăt departe sub panta domoală ce urcă limbul
numit Mons Pubis, alcătuit – acesta – cu totul şi cu totul
numai din nisip fin auriu şi moale, care (odată ce ai ajuns
acolo, sus, căutând cu răsuflarea tăiată priveliştea
desfătătoare şi odihna-ţi binemeritată) îţi arde tălpile goale,
încins sub dogoarea soarelui meridional. O, călătorule ameţit
de arşiţă şi de dorinţă....”.
În elasticitatea frazei se exprimă atitudinea critică
faţă de ceea ce contravine imperativelor morale şi se expune
astfel episodul narat unei dezinvolte ironii şi autoironii,
efectelor comice devastatoare: „«Cât despre fundul tău, -
ce întrebare! O! El este pur şi simplu divin, cum poţi să
crezi...Este mai tulburător decât armata împăratului antic
Constantin, cu platoşele de aur strălucind în soare...» «Cel
care s-a bătut cu turcii, cu avarii, cu mongolii şi cu perşii,
ce importanţă mai are? Sângele lor a înroşit câmpia şi fluturii
n-au mai putut zbura, s-au transformat în râme târâtoare...
Degetele mi s-au oprit, îngemănate, în delicatul şanţ
interfesier (sărmana copilă, ţipă că eşti violată de un
pervers recidivist care şi-a exprimat ultima dorinţă în faţa
plutonului de execuţie»)”. Naraţiunea se individualizează
prin coabitarea mai multor stiluri, scriitorul recurge la tot
felul grefe pe textul de bază, culese cine ştie de unde – de la
Salinger, de exemplu: „Mi-am dat seama, că puştiul acela
care îl întreba pe taximetrist unde se duc raţele din Central
Park South când vine iarna, era perfect îndreptăţit să pună
o astfel de întrebare încuietoare”. Laminat şi cimentat de
prezenţa pletorică a expresiilor, citatelor, clişeelor în engleză,
franceză, latină, chiar spaniolă, rusă, italiană romanul înghite
pantagruelic definiţii de dicţionar, pagini de web, etimologii,
argouri, scrisori, bileţele, versuri, frânturi din cântece,
explicaţii gramaticale, propoziţii ritmate, rimate. Sub maldărul
de aluzii, informaţii suplimentare sau colaterale, care
populează universul ficţiunii, întâmplările se ordonează însă
într-o logică fără fisură.
Jemanfişismul uneori imberb al autorului şi
îndrăzneala, revolta, agresivitatea mustind de cinism,
aflate într-un echilibru seducător se observă foarte bine
în adresarea către cititorul – obligatoriu femeie cu o
sensibilitate ultragiată sau suferind de pudibonderie ori
bărbat cu 15 ani de căsnicie în spate: „Liniile pure ale
trupului ei nubil mă scoteau din minţi, dar gândul stimate
doamne neglijente de la Oficiul de protecţia a minorilor
abuzaţi, - că posedam trupul fraged al unei tinere fete de
13 ani, care fusese posedat în prealabil, de doi iepuroi
tineri, clocotea în pieptul meu mai puternic decât un vulcan
noroios”; „Ţin să le împărtăşesc bărbaţilor care
sărbătoresc 15 ani de căsătorie, în patul cu aşternuturi
purpurii, alături de consoarta îmbrăcată în lenjerie neagră
sexy, scăldată în vapori de Gabriela Sabatini (după cina
romantică cu lumânărele), care le cravaşează dezlănţuită
testiculele ca să obţină, măcar pentru 5 minute, erecţia
d‘antan, constatarea dovedită ştiinţific că efectul dorit se
poate obţine, instantaneu şi economic (putând dura în
unele cazuri chiar de 90 de ori mai mult!), stând pur şi
simplu (sau imaginându-ţi că stai) culcat lângă trupul unei
tinere fete de 13 ani răpuse de somn, care poartă sub
pijama chiloţi simpli din bumbac.”
Irepresibila plăcere a romancierului de a se juca şi
de a scrie transpare şi din sugestiile autoreferenţiale
(numele autorului apare în roman în travesti, Octavian
Simionica semnează volumul recomandat de Miţă Prepon,
Eu şi Clementina, a cărui copertă este descrisă cu
minuţiozitate), din inventivitatea lingvistică vizibilă în
aglomerarea şi multiplicarea insistentă a atributelor („am
refuzat-o jenat, oripilat şi încăpăţânat”, „Ludmila-cea-
fidelă-şi-gospodină, „Ludmila-cea-ştearsă”), dar şi din
arhitectonica ingenioasă şi din fantezia comparaţiilor pline
de umorul bonom: „sufletul mi-e ulcerat şi moale ca
plastilina pe care o rupe şi o întinde, năclăindu-şi degetele
mărunte şi îngheţate, un preşcolar ameţit de guturai într-
o zi posomorâtă”. Virginica este prin calitatea scriiturii şi
a tehnicii un roman de debut remarcabil.
_______
*Ovidiu Simion, Virginica, Braşov, Aula, 2008
Adriana STAN
Fear and loathing in Sibiu
Curios e că pe lîngă calitatea sa de amic raisonneur
al douămiiştilor, de care se achită cu aplomb în generoase
prezentări de hardcover, Radu Vancu scrie o poezie* prea
puţin aliniată la plutonul branduit pe retorica electrificată
şi pe afectul dark. Suflu epic şi dezumflare colocvială, ca
la Muşina, Stratan sau Simona Popescu, frază americană
laxă, în loc de telegrafii spasmodice. Tacticos, nu repezit,
meditativ, mai degrabă decît direct-visceral, poetul pare
să îşi asume fără urgenţe imediat vizibile prozaismul ieşit
de sub marea umbrelă ivănesciană. Modelul literar proxim
– nu degeaba exorcizat în eseul publicat în 2007 – se arată
aici negociabil şi mult mai permisiv în comparaţie cu
fascinaţia cam apăsătoare de care modelul Ion Mureşan e
responsabil, de pildă, în cazul multor altor congeneri.
Prudenţa decantărilor lente îi este specifică acestui poet
care, şi la al treilea volum, se afundă cu aceeaşi proaspătă
nedumerire în densitatea istoriei personale, cumva
încăpăţînat şi desuet, fără graba de a afecta niscaiva
revolte sociale ori crize cosmice. Cum de un ecou de
romantism soft e vorba aici, biografismul nu-i, fireşte,
simplă notaţie de buletin, ci – horribile dictu! – un micro-
cosmos ce poate inerva experienţe tari în generalitatea
lor. Cronica de familie şi catalogul mişcărilor zilnice sînt
de fapt exerciţii „defla?ioniste”, vorba lui Adi Schiop, sub
paza cărora poetul se jură că nu-l fură gîndul spre alde
majuscule sau transcendenţe. Mai corect e însă a spune
că el nu se sparie de temele mari (moarte, iubire, vină) cîtă
vreme le filtrează prin unghiul minimalist al cotidianului,
după cum nici nu se dezice teribilist de reflexul livresc,
dacă găseşte calea de a-l umaniza şi trece prin turnesolul
biografiei (vezi convorbirile visate cu prietenul „mopete”).
La un proiect mizat trebuie că trimite incongruenţa
jucată dintre titluri teribile ca De anima, Elogiu vieţii
spirituale, Dragostea adevărată, Legea morală şi
poemele de dedesubt ce lîncezesc, într-un bacovianism
 cronicã literarã
stors de exasperări, în viteza de suprafaţă a existenţei.
Departe de a provoca poezia din exterior, asediind-o cu
undele de şoc ale imprecaţiei, poetul se instalează, cu
aparentă indiferenţă, în nepremeditarea brută a happen-
ing-ului. „Iată”, „e o zi bună”, „după-amiază”, „trei-
treişapte” semnalizează încă din debutul poemelor
acuitatea imediatului. Deloc neutră, transcrierea acestuia
alunecă însă pe trama epică în fulgurante distorsiuni pe
un portativ al alienării: „Aşezat pe marginea patului, te
opinteşti şi plonjezi/ ca un scafandru printre aripioare
dorsale de wobbegong// Surpriză însă – aerul nu-i lichid,
nu-i o mare înţesată/ de rechini hămesiţi. Aerul te izbeşte
în cap/ ca o placă invizibilă de fontă, şi ea te întreabă:/ „De
ce gemi?”. Cu părul vâlvoi de spaimă/ te împleticeşti spre
baie, închizi uşa şi-ţi asculţi inima:/ cea-mai-bună-dintre-
lumi-cea-mai-bună-dintre-lumi-cea-mai-bună-”.
Radu Vancu lucrează cu un material poetic
surprinzător de sărac: o gamă simplă de emoţii, spaţii
închise, notaţii derizorii. Viaţa i se arată ca un set de gesturi
simple şi radicale, pe care sintaxa poetică se pliază uneori
tulburător de cristalin: „Când s-a spânzurat, până au venit
ăia de la SMURD/ i-am făcut respiraţie artificială – ultimul
aer ieşea din plămâni gâfâit/ şi viaţa plutea în jur şi moartea
plutea în jur şi cumva absurd/ am gândit că mai respiră,
îmi venea să zburd/ şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am
murit încă, şi surd/ am auzit paramedicii zicând: e mort.
Amintirile te fac fericit.” Turată constant, această recuzită
afectivă în alb-negru n-ar da pînă la urmă decît o acumulare
concentrică de obsesii. În cele mai multe poeme însă,
verticalitatea clară a sentimentului, banal poate, deşi
tuşant, e bruiată de un histrionism livresc pe care Vancu
îl aduce ca marcă personală, distinctă de anxietatea
culturală a optzeciştilor, de pildă. Excrescenţe simbolice
se dilată cumva atavic în nişele cotidianului, crîşma după-
amiaza seamănă cu anticamera apocalipsei, iar scenele
cotidiene alunecă în decoruri neverosimile şi paroxistice,
de „film mut”. Fondul de sensibilitate primară ordonat
pe stele fixe (Cami, tatăl, disperarea) e procesat adesea
în preţiozitate verbală şi ironie, nu cu fişe de stilizare
metaforică însă, ci semn că Vancu aduce cu sine grimasele
livreşti pe aceeaşi orizontală a existenţialului asumat.
Old-fashioned din privinţa aceasta, poemele rezultate
sînt trăite în spirit mai degrabă decît în fiziologie. Căci cu
toată exhibarea vieţii organice pe tema beţiei &
mahmurelii ce vor fi făcut deliciul comentariilor, jurnalul
senzaţiilor e transpus pieziş în scenarii parabolice,
conjurat în verbiaj cvasiepopeic: „Când zorii se arată şi,
sfioasă, Şeherezada/ etilului tace, celulele hepatice prind
freamăt & zumzet/ ca nobilii de ţară când află/ că alteţa
moştenitoare o să-şi facă vizita anuală/ la domeniul din
provincie./ Abia acum începe cu adevărat drumul// pe
calea regală dintre esofag şi ficat./ Corpul se-mpleticeşte
spre somn, dar forfota/ interioară se-nteţeşte. Corpul
doarme dus,/ dar ficatul e aproape incandescent,/
gheenele lui lichefiază & dezintegrează/ & purifică toate
în focul veşnic,// încât corpul cleios e imaculat/ pe
dinăuntru ca al îngerilor.” (Calea regală). Per ansamblu,
multe poeme din volum pot arăta inegal tocmai prin
această oscilaţie nu suficient controlată între extremele
sentimentalismului şi ale inflorescenţei retorice. De aici
experimentele rafinate cu forme poetice retro, ca sextina
sau villanela, precum şi rimele interne săltate cu aparentă
naturaleţe.
43
De fapt, idealul vieţii naturale a „monstrului fericit”
care poate bea, iubi & lenevi e adesea concurat de atracţia
calofilă a discursivizării. Nu altceva sugerează excelentul
intermezzo despre feţele livreşti ale alcoolurilor, care poate
ţine loc, la o adică, prin inteligenţa descrierilor şi asocierilor,
de beţie în adevăratul sens al cuvîntului (păi – „vodca
sado-maso”, „berea cronofagă şi dialogică”...). Ca şi
adevărata beţie, mereu amînată de preambulul eseistic, în
poezia lui Vancu trăirea corporală a realului rămîne un
efect potenţial. Căci „Radu beatnicul” sau „Radu
blecherianul” te îmbată cu apă rece făcîndu-te să crezi că-
şi injectează într-adevăr doze halucinante în vena
principală sau că experimentează euforia morbidă a
„corpului transparent”. Activînd, în răstimpuri, unele
toposuri discursive, poetul se mişcă totuşi doar printre
urmele fumegînde ale „marilor viziuni”. Textele trăiesc din
vibraţia nostalgiei excesului. Revolta e persiflată, iar
„anarhia mistică” visată. Pe calea ascunsă a intertextului,
stările de incandescenţă sînt, cel mult, mimate. Raportate
la simţirea flamboaiantă sau retorica înaltă, poemele se
află, în fond, în sevraj. Din beţia afectului n-a rămas decît
gesticulaţia, şi acesta e planul abrupt-ironic în care se
prozaizează metafora sau livrescul în lirica lui Radu Vancu.
Un poem ca Vizită, spre exemplu, se construieşte pe un
asemenea regim de mock-heroic: „Ea cu mănuşi galbene
de cauciuc, o şuviţă o face/ să nu semene cu Venus
Anadyomene. „Corect/ e ca eu să spăl buda, iar tu să te
uiţi degeaba?”/ Pilastrul de calcar ţi s-a mutat în pantaloni/
şi din vârful lui o priveşti cu ochi de vultur./ iată, strigă
hoardele îngereşti, iată prada!”
Vancu e un poet ce vrea să simtă autentic, nu
monstruos, motiv pentru care îşi decojeşte fără ostentaţie
biografia, şi, de asemenea, să scrie frumos, din care pricină
se lasă nu arareori dus cu vorba de el însuşi. Dezideratul că
„nimic nu e prea mic pentru a fi metafizic”, legat de poezia
adevăratului Arnotean Ion Mureşan, e deja, fără îndoială,
una din marotele poetice ale anilor recenţi. Totul ţine, aşa
cum o arată şi volumul de faţă, de aventura întoarcerii
netrucate, din răsucirile retorice, la ceea ce este „mic”.
_______
* Radu Vancu – Monstrul fericit, Cartier, 2009.
44 conexiuni
Claudiu TURCUŞ
Descoperirea alterităţii
Marginalitatea prozei scurte optzeciste – firească
într-o perioadă controlată politic de un regim totalitar şi
croită estetic după canoanele şaizecismului – constituie,
de fapt, o deschidere. Căci retragerea/izolarea într-un gen
fragmentarist-subversiv nu-i decât aparent evazionistă,
adevărata ei intenţie constând în dibuirea unor situaţii în
care subiectivitatea renunţă la preocupări exclusiviste faţă
de sine. Astfel, căutarea dialogului cu celălalt, căruia să-i
poată fi împărtăşite frământările, entuziasmul,
nemulţumirile sau experienţele limită, se substituie
reflexivităţii divagante, purtătoare de mesaje dinspre şi
către aceeaşi, unică, interioritate. Însă, de găsit indivizi
cărora să le încredinţezi intimităţi, se ştie, nu-i foarte uşor.
Situaţiile sunt excepţionale, iar compatibilităţile rare. Iar
dacă mâna destinului nu e, nimic nu e...
Pe de altă parte, scepticii se mulţumesc şi cu revelaţii
închipuite. Cu momente în care coincidenţa (semnificativă)
creează condiţiile unei invazii în intimitatea celor până
atunci singuri, descoperindu-le spectacolul alterităţii. De
altfel, în cele cinci naraţiuni la care m-am oprit – toate
înfăţişând întâlniri copleşitoare – slăbiciunea de a
comunica instituie un cod al neliniştii/(dez)echilibrului
interior atât de specifice omului contemporan.
Complexitatea stranie a celuilalt
Într-o proză relativ recentă – Amintirea clară şi
precisă a zilei de 27 septembrie 1970 – din volumul Viaţa
mea în slujba statului (2004), personajul-narator al lui
Alexandru Vlad umblă prin oraş „ca un orfan fericit”, fără
responsabilităţi, dar şi fără direcţie. De fapt, se plimbă,
parcă dintotdeauna. Atmosfera apăsătoare, de amurg îi
prilejuieşe o intuiţe: „dacă ar fi să ne vorbim, poate am
izbucni concomitent într-o serie de monoloage (s.m.).
Ecuaţii şi frânturi sibilinice de vers, secrete rostite în
limbaje cifrate din copilărie, axiome şi obsesii inofensive
s-ar ridica în aer tulburând o clipă zborul porumbeilor”.
Scenariul contrariază, echivalând cu un soi de Cinzecime
inversă, laic-urbană, în care cu toţi vorbesc şi fiecare
înţelege pre limba lui. Cu toţii şi-ar rosti experienţa, însă
nimeni nu pare a fi dispus să asculte. Căci, până aici,
celălalt este pentru naratorul despovărat al lui Vlad doar
un exponent al proximităţii umane. Unul care ar monologa
în eventualitatea unei adresări: fiecare cu ce-are el de spus.
O lume în care transferul emiţător-receptor n-a fost încă
inventat.
Numai că, dintr-o dată, spre anonimul narator se
îndreaptă un personaj necunoscut ce „avea cu el o
pendulă căreia îi purta corpul de lemn sculptat subsuoară
şi cadranul în mână, purtându-l cam aşa cum ar purta un
ospătar calificat un platou sau o farfurie”. Episodul e
memorabil. Cei doi se privesc în ochi. Străinul sare peste
orice introducere sau strângere de mână, întreabă totuşi
– convenţional şi preocupat – „cât ar putea fi ora”, îi
încredinţează cadranul noului său prieten, apoi o ia „în
modul cel mai firesc din lume, câţiva paşi înainte, după
care întoarce capul ca să se asigure” că este urmat. Selecţia
demiurgică operată de enigmaticul personaj – „părea să
vină prin mulţimea răsfirată de pe stradă direct spre mine”
–, urmată de obedienţa amicală a celui ales, fisurează parcă
ordinea monologală a oraşului. Chiar dacă nu poate fi
vorba de un dialog propriu-zis, o însoţire tot este. Preţ de
câteva străzi, străinul întreabă curios, iar naratorul – mereu
cu un pas în urmă – răspunde monosilabic, fascinat,
prudent: nu, de o femeie nu i-ar putea face rost, în ciuda
disponibilităţii bărbatului de a-şi înnegri mustaţa, de
asemenea, n-are cum să-i vândă un ceas, deoarece nu
deţine vreunul, nu remarcase nici că străinul ar privi
încrucişat (aşa cum „unor femei chiar le place”), nu-i murise
mama asemenea bizarului om, şi nu, a doua ţigară ar fi
prea mult pentru el. Abia când află adevărul (pendula nu
era o moştenire, ci fusese furată), naratorul capătă puterea
unui răspuns decisiv la invitaţia celuilalt de a-i ţine
companie mai departe: „– Nu [...]. Mi-ajunge până aici”.
În preajma confesiunilor, pe protagonist îl cuprinde
spaima şi se retrage la timp. În liniştea sigură a oraşului
deasupra căruia se ridicase „un cerc larg, ocrotitor de
porumbei” sau în vorbirea imaginară în limbi,
comunicarea firească – pe care gesturile dezinvolte ale
ciudatului hoţ de pendule ar fi putut-o implementa – se
blochează. Deoarece exponentul cel mai credibil al acestei
lumi – naratorul subiectiv – nu deţine încă suficiente
resorturi interioare prin care să poată susţine până la capăt
întrepătrunderea a două subiectivităţi. Între autismul
monologului şi accesul la interioritatea celuilalt se
interpune complexitatea stranie a alterităţii, o zonă
înspăimântătoare, un tărâm al diferenţelor asemănătoare
& al similarităţilor nuanţate.
Nu altceva i se întâmplă singuraticului personaj cu
nevoi fiziologice presante al lui Mircea Nedelciu din Ora
spre zero (volumul Şi ieri va fi o zi, 1989). O voce provenită
dintr-o întunecată cabină telefonică îl abordează strategic
prin întrebarea standard: „Domnule, aveţi un ceas?”.
Desigur, protagonistul avea. Mai greu îi venea să citească
în bezna târzie cifrele de pe ecran. Răspunde evaziv,
menţionând o oră aproximativă: „doişpe fără douăzeci!”.
Dar discuţia cu fiinţa misterioasă – o femeie „urâtă,
ştearsă, cu paltonul demodat şi boţit”, iar nu convenabilă
pentru o aventură, cum sperase – avea să se prelungească
într-o scurtă dezbatere despre grupele sanguine. „Poate
că e nebună – conchide plimbăreţul nocturn, mirat de
curiozitatea femeii pentru un atare subiect – sau poate are
vreo boală incurabilă şi vrea să mi se vaicăre. De ce să
aflu eu o tragedie, aşa, tam-nesam, la miezul nopţii pe
strada Polonă (s.m.)”. Ei bine, protagonistul nu află nimic,
căci femeia n-are interese pragmatice, nu necesită vreo
transfuzie, nu e nici măcar o „cerşetoare originală”. Îi
urează noapte bună şi, încercând să uite întâmplarea,
realizează că apropierea femeii îl făcuse să simtă „ceva
între grija de a nu te murdări şi milă”. Se consideră meschin,
iar figura pe care – odată ajuns acasă – i-o dezvăluie
oglinda îi displace.
 conexiuni
Aici, comunicarea dintre cei doi e resimţită drept un
eşec, deşi formal s-a produs după toate rigorile
semnificaţiei. În ciuda faptului că şi-a asumat gratuitatea
dialogului, personajul principal se culpabilizează pentru
lipsa lui de implicare, pentru cinismul său. Problematica e,
fără îndoială, morală. El înţelege că vorbitul cu celălalt nu
are decât valoarea unei terapii abstracte, tăcerea
suspicioasă ori absurditatea situării în relaţie fiind mai
semnificative decât orice limbaj. Prin urmare, stârnind o
frică vecină cu dezgustul, interferenţa cu alteritatea este
interpretată ca un prea-puţin-existenţial pe care subiectul
este apt să-l ofere.
Desigur – s-ar putea naşte întrebarea – cine îşi
doreşte cu adevărat să comunice? Cel aparent adaptat
social sau ciudatul imprevizibil? Căci, e adevărat că atât
Alexandru Vlad, care alege ritmul narativ alert, cu tuşe
realist-expresioniste, cât şi Mircea Nedelciu, adept al
stilului lapidar cu intarsii analitice, conturează figura
celuilalt într-un registru grotesc. Însă împotriva prezenţei
lor respingătoare, delincventul cuceritor ori potenţiala
soră medicală vagabondă exercită – într-un timp propice
alienării sau izolării – o atracţie aproape supraumană. Ei
deţin arta de a aborda personaje aflate, oarecum, la limita
relaţionalului. Şi, oricât ar părea de stranie, atmosfera
ambiguă a situaţiilor epice îl conectează pe interlocutor la
o referenţialitate umană, un fel de anexă vitală a interiorităţii
sale care-i tulbură singurătatea.
Revelaţia corporală a alterităţii
În schimb, Mircea – naratorul povestirii
cărtăresciene Întâlnire la Torino din volumul De ce iubim
femeile (2004) – nu este deloc singur. Povestea lui
debutează printr-un prolog cosmo cu rol de pact ficţional
(„am avut întotdeauna un puternic sentiment de
predestinare”, „spune şi tu dragă cititoare...”, „viaţa e o
trebuşoară ceva mai complicată decât îşi închipuie creierele
noastre de muscă”, „citiţi de-aici încolo nu înainte de-a vă
lega centurile de siguranţă”), însă treptat registrul se
schimbă, iar stilul cărtărescian – livresc, vag oniric,
surprinzător în asociaţii – îşi intră în drepturi. Avionul
aterizează în magicul oraş italian Torino, unde Mircea este
aşteptat de profesorul Marco. Venise pentru o conferinţă.
Seara cinează cu traducătorul personal şi cu familia Pop
din Cluj, urmând ca a doua zi să se metamorfozeze alături
de aceştia în turist. La muzeul de egiptologie L’Egizio îl
atrage o voce feminină „automată şi profesională” care
vorbea unor copii despre „dinastii şi bărci funerare”.
Corpul „de fetiţă, fără urmă de sâni”, „cu pielea ca de
cauciuc şi mâini subţiri, şovăitoare”, cu o faţă deloc
umană, cu „cearcăne revărsate, ochi grei, fără strălucire,
având „acea expresie nici de tristeţe, nici de deznădejde,
nici de durere” îl lasă pe Mircea perplex. Decide să o
urmărească, dar ea se pierde, levitând de la un exponat la
altul, pe o scară-n spirală unde „bezna se făcea realmente
de nepătruns”. Suferind de un nanism metafizic, explicabil
genetic doar prin „apropierea giulgiului [sfânt, care] ar fi
iradiat cândva un fetus într-un pântec nefericit”, femeia îi
apare lui Mircea şi în vis, într-o luptă erotică înfricoşătoare.
A doua zi, pe terasa fabuloasei cupole Mole Antonelliana,
45
are loc întâlnirea lor propriu-zisă: „Pe fondul oraşului
magic (şi poate diabolic) se detaşa ca o sibilă,
atotştiutoare. Părea de fapt o protuberanţă a oraşului
trimisă spre mine [...] De data asta chiar mă privea. [...] Am
mers pân-am ajuns faţă-n faţă cu ea. [...] S-a uitat în ochii
mei şi-a şoptit <Mircea>, cu acea intensitate cu care te-
auzi uneori chemat pe nume de foarte aproape, din însuţi
creierul tău”. Răvăşit şi înspăimântat, naratorul nu mai
găseşte resurse să-l asigure pe cititor decât că „totul a
fost real, real, real”.
În contrast cu prozele lui Vlad şi Nedelciu, la
Cărtărescu alteritatea nu se descoperă, ci este descoperită
în doi timpi: mai întâi prin contemplare uimită, apoi prin
aşteptare („ceva trebuia să se-ntâmple”). Mircea are cu
cine împărtăşi toate dilemele vieţii, dar pare a-i lipsi
experienţa fundamentală. Căci dincolo de coincidenţele
verosimile – revederea unei foste iubite la televizor
(membră într-un „caraghios juriu al unui concurs de
poezie!), pe care nu o mai văzuse de nouăsprezece de ani
sau regăsirea unei alte femei din trecut în topul 50 al
revistei Capital – ce constituie un preambul narativ al
„terifiantei” întâlniri, naratorul crede profund că alteritatea
se prezentifică revelator conform unei predestinări
ezoterice. Chemarea (aproape religioasă) pe nume
converteşte – în varianta protagonistului – orice urmă a
întâmplării într-o urzeală a destinului. Dar, spre deosebire
de revelaţiile mistice, Mircea descoperă un corp: umanoid
în alcătuire, fantastic în purtări, „vag feminin, atras ca o
ciupercă de atracţia lunii”. Amplitudinea cosmică
coroborată cu familiaritatea suspectă a acestei corporalităţi
ofensive (însă nu distrugătoare) pare un fragment de
epifanie. Lipseşte însă un detaliu: întrucât mesagerul
surclasează mesajul, revelaţia rămâne fără obiect. Deşi
pare că descinde dintr-o altă lume, femeia nu-i comunică,
în fapt, nimic lui Mircea, căruia îi rămâne să se întoarcă
către cealaltă zonă a alterităţii (cititorul), pentru a-i spune
povestea uneia dintre cele mai „neaşteptate –
spectaculoase şi inconsistente, aş adăuga – revelaţii” ale
sale.
Je suis un autre
În timp ce protagoniştii de până acum par zguduiţi
de alteritatea umană, bătrânelul din povestirea lui Ioan
Lăcustă, Prezenţa umană (volumul Linişte, 1989), se arată
interesat, la un vernisaj, de un tablou care înfăţişează un
mesteacăn. Abordat incognito chiar de autorul expoziţiei,
acesta mărturiseşte două lucruri neobişnuite: 1. tabloul
cu pricina conţine, chiar dacă nimeni nu remarcase, „o
siluetă sau o umbră”, oricum „ceva ce sugerează o prezenţă
umană” şi 2. ştie acest fapt întrucât: a) făptura reprezentată
pe pânză era chiar el, căci b) pictase acelaşi mesteacăn,
„doar că privit de dincolo”. Bulversant, dar verosimil. Cu
toate acestea, pictorul îi răspunde că tabloul n-avea decât
o valoare afectivă, „nu însemna altceva decât după-amiaza
discuţiei cu C”, când ea tocmai îl anunţase: „nu mai putem
continua”. Dar bătrânul nu renunţă, redimensionând
inclusiv calitatea estetică a Mesteacănului şi avertizează
că, deşi exista posibilitatea ca artistul să nu-l fi văzut, el
fusese aproape, auzise discuţia tensionată dintre cei doi
46 conexiuni
iubiţi şi la nevoie ar putea chiar s-o reproducă. Discuţia Cine spune că celălalt trebuie să fie întotdeauna
se încheie, iar a doua zi bătrânul îi trimite pictorului un un ins superior sau straniu? Cimpoeşu dezminte mitul şi
tablou identic. Profesorul V. se nimereşte prin preajmă şi organizează o întâlnire banală, cum se întâmplă adesea,
îşi acuză elevul că nu e bine ce face, pictura de serie aduce între mediocrităţi compatibile. Intruziunile expozitiv-
bani, „dar e o cale de mult bătută”. culturale nu întrutotul adecvate la un pahar de bere – dar
Previzibil modernistă, alteritatea lui Ioan Lăcustă care fac deliciul prozei – trădează nevoia acestei tipologii
caută unificarea perspectivelor prin complementaritate. umane de a-şi impresiona alteritatea. Interioritatea se
Celălalt pare a vedea mai mult decât subiectivitatea reduce la propria ei suprafaţă pe care plutesc câteva norme
implicată, al cărei dublu psihologic este, asemenea unei sociale vag asimilate ori fragmente livreşti (numai bune
identităţi potenţiale secunde. Numai că, excesiv de pentru a fi scoase din joben la nevoie), care amintesc de
simetrică, această relaţie – ce angajează polemici despre un serial englez difuzat de curând, unde personajul îşi
„arta adevărată” sau dezbate opoziţia artist-critic – sufocă angajează un specialist în retorică relaţională, întrucât
temă autentică a naraţiunii (dragostea pictorului pentru invitase persoane importante la masă şi nu-i era la
C.) care ajunge la rândul ei „una dintre importantele îndemână ce ar trebui să discute cu ei. Desigur, situaţia
probleme pe care absenţa umană le învolburează în golul orchestrată de autorul lui Simion Liftnicul nu-i doar
ei”. Stridentă în raport cu titlul povestirii, această ultimă comică, cât mai ales absurdă. Dacă în lumea lui Alexandru
frază dă seama despre un schematism subiacent, ce Vlad adresările erau monologuri, aici dialogurile devin
subordonează (involuntar) problematica alterităţii unor sloganuri ale interiorităţii, ce transformă – stupid &
interese compoziţionale sofisticate în intenţie, dar neomenesc, de fapt – necunoscuţii în prieteni de-o viaţă.
artificiale în realizare.
Aşadar, optzeciştii se îndreaptă către alteritate
Alteritatea – o comedie adeseori livrescă imaginându-şi că vor găsi răspunsuri la întrebări pe care
nici nu îndrăznesc să şi le pună. Se tem uneori să descopere
Ca o replică parcă la adresa congenerilor săi, ce se află dincolo de ei, dar urmează totuşi fantasma
Petru Cimpoeşu nu pierde vremea cu edificii narative. Într- celuilalt (Alexandru Vlad), menţin distanţa faţă de cel care
una din cele Nouă proze vechi publicate recent (2008) şi aspiră la proximitate, iar apoi se simt vinovaţi (Mircea
intitulată hollywoodian Milionarul american, el intră direct Nedelciu), realizează inevitabil că străinul le seamănă până
în subiect. O delegaţie la Bucureşti îi rezervă naratorului la suprapunere totală (Ioan Lăcustă), îi înspăimântă
surprize plăcute: un tip de dincolo de Atlantic, foarte bogat diferenţele, până acolo încât numesc revelaţie „ce nimic
se pare, caută dezorientat o firmă anume. Cum clădirea cu nu însemnează” (Mircea Cărtărescu) sau se complac –
pricina se afla în direcţia unui magazin de unde, oricum, platitudinea lor fiind responsabilă, desigur, de această
protagonistul intenţiona să-şi cumpere nişte „lame stare – în false apropieri. Oricum ar fi, un lucru e clar:
Wilkinson” (suntem înainte de 1989), cei doi o iau împreună contrar neliniştii atât de percutante a unui poet, de această
pe bulevard, însă nu ajung la destinaţie, căci la terasa dată ieudul subiectivităţii (exaltate) are o ieşire prin care
Trocadero „aveau bere”, iar căldura uscase gâtlejurile. se poate ajunge la celălalt.
„Ne-am aşezat – consemnează naratorul – şi din vorbă-n
vorbă am început să discutăm despre fericire”. Sau mai
precis despre clişeele ei: că degeaba ai bani dacă te
dezumanizezi & co. Între timp, americanul trage un loz în
plic de la o doamnă care se fâţâia printre mese, însă berea
îşi cere drepturile, iar naratorul se vede obligat să-şi lase
pentru câteva minute amicul singur. Când se întoarce –
surpriză! Occidentalul avea un alt interlocutor: o femeie.
De-acum începe nebunia. Bărbatul devine gelos pe
individă, care „făcea pe deşteapta”, însă „nu strălucea
prin inteligenţă”. Cu toate acestea, discuţiile capătă lustru
intelectual, căci despre fericire avea să se sporovăiască
de-acum numai din cărţi: Albert Camus, Platon, Maurice
Nedoncelle, Max Scheler, Stendhal, Jean Jacques
Rousseau, Ortega Y Gasset – toţi îşi cedează reflecţiile
drept ofrandă la picioarele (lungi) ale femeii – poetesă, pe
deasupra – care se dă la întrecere în abilităţi academic-
pedante cu domnul aflat în delegaţie. Americanul îi admiră,
promiţându-le că le va cumpăra un video fiecăruia.
Triunghiul amical se destramă, totuşi, după rugăminţi
insistente şi o îmbrăţişare ŕ trois pe peron, dar asta e,
protagonistul-narator trebuia să se întoarcă acasă (ba chiar
avea tren într-un sfert de oră), altfel consoarta lui nu va fi
deloc fericită.
 la “echinox” 47

LA „ECHINOX”

Argument
Apariţia revistei „Echinox”, acum mai bine de patruzeci de ani, a reprezentat un moment cu semnificaţii
multiple pentru literatura română contemporană, chiar dacă mulţi ignoră, premeditat sau nu, în istorii sau sinteze
literare nu îndeajuns de obiective, importanţa şi prestigiul revistei studenţeşti clujene. Incomodă pentru autorităţile
comuniste din acea vreme, revista „Echinox” a fost una dintre puţinele reviste (dacă nu cumva singura) care şi-au
croit o alură europeană, prin spiritul de multiculturalitate promovat (existau pagini în română, maghiară şi germană),
prin dialogul fecund al valorilor literare, precum şi prin deschiderile multiple, salutare spre universalitate. Refuzând
imixtiunile ideologicului, revista a fost, pentru cei peste două sute de scriitori şi critici literari care s-au perindat prin
redacţie, o adevărată şcoală: de literatură, de moralitate, de onestitate intelectuală. Singurul pact care a fost semnat
de şcoala echinoxistă a fost acela cu valoarea, cu exigenţa culturii temeinic asimilate, cu autonomia esteticului.
Libertatea de care se bucura revista era cu adevărat „insulară” (Emil Hurezeanu) şi se manifesta prin publicarea unor
texte de remarcabilă anvergură spirituală (Heidegger, de pildă), sau a unor voci nonconformiste, care au întreţinut
un climat de spiritualitate înaltă, de efervescenţă creatoare pusă, totuşi, sub semnul exigenţei valorice. Capacitatea
de regenerare şi de continuitate a revistei, ritmul în care scriitori, critici literari, eseişti s-au format la şcoala
echinoxistă şi s-au impus mai apoi în spaţiul cultural românesc spune multe despre locul şi rolul revistei în peisajul
literar contemporan. Elementele paradigmatice care definesc echinoxismul sunt, cum s-a mai afirmat, valorizarea
esteticului, cultul bibliotecii, livrescul, spiritul academic, rigoarea studiului, predilecţia pentru exprimarea prin
intermediul creaţiei şi repudierea teribilismelor de orice fel, asimilarea şi valorificarea tradiţiei culturale. Petru Poantă
are dreptate când afirmă că „echinoxismul s-a regenerat prin conservarea orgolioasă a propriei tradiţii care a constat
mereu în prioritatea valorii estetice. O schimbare radicală de paradigmă nu s-a produs nici cu afirmarea scriitorilor
aparţinători de drept generaţiei ’80". Mentorii „Echinox”-ului, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic au impus, încă
de la început, o linie de conduită, o atmosferă de creativitate efervescentă, în care libertatea era temperată de
imperativele exigenţei critice, iar solemnitatea relativizată prin puseuri ludice. Sentimentul eliberării de orice
constrângeri conjuncturale, cultul valorii şi responsabilitatea scrisului au fost preluate şi duse mai departe de
celelalte generaţii de echinoxişti, într-un traseu spiritual în care continuitatea era cuvântul de ordine. Scriitorii ieşiţi
din şcoala „Echinox”-ului sunt, astăzi, mulţi dintre ei, nume consacrate ale poeziei, prozei, criticii literare şi eseisticii
româneşti. Desigur, nu ascendenţa echinoxistă sau apartenenţa la „Echinox” sunt cele care conferă girul valorii.
Destinul literar al fiecăruia e dincolo de afilieri, e o aventură strict personală. „Echinox”-ul a configurat şi consolidat,
însă, o ambianţă culturală benefică în care s-au modelat conştiinţe artistice, s-au format scriitori, s-au cizelat talente.
Faptul că destinul de excepţie al revistei „Echinox”, situată pe drept cuvânt în descendenţa Cercului literar de la
Sibiu este ignorat adesea cu bună ştiinţă, faptul că fenomenul literar echinoxist e marginalizat de multe ori ne
îndreptăţeşte să credem că dezinteresul faţă de valorile provinciei literare româneşti se manifestă încă pregnant, în
ierarhizările superficiale ale unor sinteze şi istorii literare, fie ele chiar şi „critice”. În ce priveşte raportul dintre
„Echinox”-ul de ieri şi cel de azi, în ciuda diferenţelor de abordare a sferei literaturii şi a modalităţii diferite de
structurare a substanţei numerelor, cred că se regăsesc şi în „Echinox”-ul actual datele fundamentale ale spiritului
echinoxist, cu un accent inedit, uneori natural, alteori strident, de vigoare nonconformistă. O şcoală literară dintre
cele mai exigente, „Echinox”-ul a fost şi a rămas, dincolo de toate avatarurile sale, o stare de spirit.
Revista „Vatra”, îşi propune să realizeze prin acest număr tematic, intitulat sugestiv La „Echinox”, o
recapitulare a semnificaţiei şi importanţei echinoxismului, prin intermediul unui interviu cu Ion Pop, mentorul
grupării, printr-o anchetă la care răspund echinoxişti din diferite generaţii, printr-un grupaj de texte In memoriam Al.
Th Ionescu, colegul nostru echinoxist plecat prea devreme dintre noi, prin câteva poeme emblematice pentru
spiritul echinoxist şi prin reacţiile la spiritul echinoxist ale unor scriitori ce nu fac parte din gruparea născută în jurul
revistei studenţeşti clujene. Redăm mai jos conţinutul anchetei.

1. Există o literatură echinoxistă, un „brand” Echinox?

2. Dacă da, care ar fi trăsăturile definitorii? Ce loc ocupă, în literatura română postbelică, spiritul echinoxist?
3. Ce/cât datoraţi Echinox-ului şi echinoxismului?
4. Este suficient de bine percepută contribuţia grupării echinoxiste la evoluţia literaturii române
contemporane?
5. Cum vedeţi actualul Echinox faţă de cel de ieri?

Iulian Boldea
48 la “echinox”
vatra – dialog
cu Ion POP
„Trebuie să ai ceva eroic în această
lume gregară şi primitivă”
De la Junimea la Echinox
- Stimate domnule Ion Pop, Echinox-ul a făcut, de
curînd, 40 de ani. Nu-i o vîrstă neapărat venerabilă,
dar e una, cît de cît, respectabilă. Aţi putea face o
paralelă între Echinox şi celelalte grupări din istoria
noastră literară, pornind, să zicem (dacă nu-i prea
emfatic), de la Junimea?
- Au trecut, da, patruzeci de ani de când a venit pe
lume Echinox-ul. Nu sunt puţini, cum nu multe sunt
grupările literare care au atins o asemenea cifră. Numai că
o comparaţie precum cea cu „Junimea” e, totuşi, cam
îndrăzneaţă, de nu chiar provocatoare, dincolo de posibila
paralelă cantitativ-cronologică. Prestigioasa societate
culturală a stat sub semnul unei răspicat exprimate critici
de direcţie, într-o epocă de cotitură a literaturii şi culturii
române, când erau multe de înlăturat şi încă mai multe de
făcut, iar cel care o afirma era un Titu Maiorescu... Trebuie
să avem, aşadar, simţul proporţiilor... Chiar dacă „Junimea”
a fost eclectică din punctul de vedere al viziunii asupra
civilizaţiei şi culturii româneşti, personalitatea mentorului
său a conferit o unitate de perspectivă, consolidată în
susţinerea spiritului critic lucid, a susţinerii valorii estetice
a producţiei literare, şi s-a manifestat ca şcoală, spaţiu
formativ al multor scriitori de calitate, în primul rând a
„clasicilor” noştri. Schimbând ce e de schimbat – şi sunt
destule – gruparea şi revista clujeană poate aminti desigur,
în mic, ceva din acest spirit, în măsura în care n-au avut
nici ele angajamente doctrinare stricte, mizând mai degrabă
pe individualităţi şi cultivând un spirit critic exigent, într-
un cadru de şcoală şi de atelier de creaţie. E limpede, însă,
că revista studenţilor din vremurile noastre n-a avut cum
să dispună de capacităţile şi posibilităţile de întemeiere a
unor instituţii în planul mai larg al spaţiului cultural
românesc sau al unor personalităţi în devenire, cum a fost
cazul, la Iaşi, cu tânărul Eminescu sau cu alţii... Să zicem,
totuşi, că ceva din spiritul „Junimii” s-a prelungit până la
„Echinox”, pe linia unei anumite fermităţi a spiritului critic
şi a cultivării valorii estetice în amintitul cadru de „şcoală”
şi de „atelier”...
- Şi dacă v-aţi duce paralelismul – sau ce e – mai
departe, spre celelalte grupări cam de acelaşi tip, pînă
la, să zicem, Cenaclul de luni (Sburătorul, Cercul literar
etc.) ?
- Observ că „provocarea” continuă, - noroc că în
România n-au fost prea multe cenacluri literare. Paralelele
la care sunt în continuare invitat sunt, desigur, flatante,
dar... Cenaclul lovinescian a fost şi el o instituţie, - se ştie
că prestigiul marelui critic de la „Sburătorul” era cel puţin
tot atât de mare ca al lui Maiorescu... Cenaclul „Echinox”
a funcţionat, de asemenea, cu o anumită regularitate, dar
a fost, totuşi, doar un cenaclu studenţesc. Consistent
alimentat de calitatea promoţiilor succesive, el a asigurat
o anumită calitate şi exigenţă a dezbaterilor, în urma unor
lecturi adesea foarte incitante, dar n-a putut deveni nici
pe departe, în condiţiile date, ceea ce au însemnat
întrunirile duminicale ale lui Lovinescu, de alte dimensiuni
şi cu alt ecou, într-o lume şi într-o ambianţă culturală de
alt format.
Cu Cercul literar de la Sibiu s-au făcut deja apropieri
– şi le-a plăcut şi cerchiştilor, în fond clujeni, să vadă în
„Echinox” un fel de continuator al unei tradiţii ilustrate de
tinerii „euphorionişti”. De aceea au şi fost prezenţi,
majoritatea, la aniversarea unui deceniu de la apariţia
revistei. În măsura în care şi studenţii de pe strada
Universităţii nr. 7 întreţineau deschiderile fertile spre marea
cultură occidentală, erau oameni ai Bibliotecii şi erau atenţi,
cu spirit critic ascuţit, la valoarea estetică a scrisului,
trimiterea se putea şi se poate face, desigur pentru primele
etape echinoxiste, adică până spre sfârşitul anilor 90 ai
secolului trecut. În fine, cu Cenaclul de Luni, condus iarăşi
de un critic de mare vizibilitate pe scena literară, ca Nicolae
Manolescu, şi constituind nucleul cel mai la vedere, şi el,
în spaţiul literar al anilor 80, relaţia e la fel de expresivă.
Numai că, la Cluj, „spectacolul” generaţiei noi nu se dădea
în primul rând în cenaclu, ci în redacţia şi în paginile revistei
Echinox şi nici nu era, de fapt, un spectacol:
efervescenţele cumva meridionale ale confraţilor
bucureşteni nu se repetau la Cluj, unde arderile erau mai
domoale... Echinoxiştii au avut, totuşi, avantajul că exista
o revistă cu bună cotă de receptare, care oferea pentru
prime confruntări cu cititorii producţiile de atelier literar,
reluate şi îmbogăţite în volumele care apăreau paralel.
Ieşit în provincie, Echinox-ul era totuşi ceva mai apărat,
dacă nu de cenzură în general, cel puţin de brutalităţile
imediat conjuncturale sub ameninţarea cărora trăiau
„lunediştii”; care au şi publicat la Cluj texte ce n-ar fi
putut să fie tipărite sub ochii cerberilor din Capitală.
Avantaje, aşadar, şi dezavantaje... Un fel de rivalitate
trebuie recunoscută, evident, între cele două medii
cenaclier-revuistice, şi ea s-a putut înregistra până târziu,
când s-a încercat o anumită marginalizare şi minimalizare
a aportului echinoxist la configurarea „generaţiei ’80”.
Or, astăzi cred că se vede cu mult mai limpede: clujenii
nu sunt cu nimic mai prejos valoric şi ca semnificaţie
socio-culturală decât confraţii tineri ai momentului, de
la Bucureşti. Dar, la urma urmelor, asemenea chestiuni
sunt destul de secundare. Important e, mi se pare, că
Echinox-ul se poate înfăţişa demn la orice bilanţ, oricât
de exigent, al criticii şi istoriei literare. Chiar dacă cea mai
recentă omite „momentul Echinox” şi-i înregistrează cu
foarte mare zgârcenie „contribuţia”...
 la “echinox”
Elegie şi mîndrie echinoxistă
- Pe cît văd, deosebirea cea mai „constantă”, faţă
de toate celelalte grupări, ar fi un fel de absenţă a
militantismului – de generaţie, programatic... Mă înşel
oare? Iar dacă nu, cum vă explicaţi această „absenţă”
şi cît credeţi că a contat ea în – cum să zic – poziţionarea
şi aprecierea publică a Echinox-ului?
- Lipsa „militantismului de generaţie” are, cred, mai
multe explicaţii. Întâi, în momentul socio-cultural în care a
apărut revista Echinox, era aproape de neimaginat, nu
numai în Clujul universitar, lansarea vreunui text cu caracter
de „manifest”, care să sugereze ori să cheme la o schimbare
de „paradigmă” literară. Pentru simplul, vorba vine, motiv
că anul 1968 era abia cel în care mica liberalizare ideologică
se conturase ceva mai ferm, după ce în aprilie 1964 se
organizaseră şi la noi nemaipomenitele şedinţe în care se
vorbea despre independenţa, câtă era, faţă de Uniunea
Sovietică. Nu numai eu, dar toată lumea a avut atunci un
şoc şi realiza cu greu că ceea ce auzea de la un Ion
Gheorghe Maurer, prim ministru şi deputat de Cluj, era
chiar adevărat. Să ne aducem aminte că, în 1967, cenzura
ideologică era încă foarte puternică (a se vedea, de pildă,
ediţiile Blaga şi Ion Barbu, încă grav mutilate) şi să nu
uităm confirmarea fragilităţii „dezgheţului” pe chiar pielea
foarte tinerei reviste: Eugen Uricaru, primul ei redactor
şef, a fost schimbat imediat ce s-a publicat eseul unui
filosof idealist, nu-i aşa, ca Heidegger, Ce este filosofia?...
Prin urmare, faptul că revista a putut totuşi să apară în
acel decembrie ’68 era un semn de normalitate de mult
aşteptată, însă precară şi vulnerabilă. Un text de ruptură
şi punere mai mult sau mai puţin radicală în chestiune a
„sistemului” literar nu avea cum să apară într-un context
de consolidări şi de siguranţă ceva mai mare în privinţa
unei anumite independenţe a statutului scriitorului român,
ajuns, în fine, la limanul esteticului atât de insistent
ameninţat în anii precedenţi.
Contextul propriu-zis literar, ţinând de dialectica
internă a limbajelor specifice, arată şi el că mai curând
perfecţionările-rafinările de tip „manierist” ale limbajului
– cel puţin în poezie – erau de aşteptat, în consecinţa şi
succesiunea unor poeţi „şaizecişti” ce publicaseră, în
fond, doar câte două-trei cărţi complet desprinse de
îndatoririle şi subordonările „comenzii ideologice” (vezi
Elegiile, Oul şi sfera ale lui Nichita Stănescu, Viaţa
deocamdată şi Infernul discutabil ale lui Ion Alexandru,
Călcâiul vulnerabil al Anei Blandiana, Poeme şi Moartea
ceasului de Sorescu, debuturile întârziate, chiar în 1968,
ale lui Dimov şi Mircea Ivănescu). „Romanul politic”, ca
să dau un alt exemplu, era într-un fel de ofensivă, însă cu
rezultate nu foarte decise. În cinematografie,
Reconstituirea lui Pintilie datează, mi se pare, tot din 1968...
Drept care întâia promoţie echinoxistă şi prima care se
bucura efectiv de o libertate cumva consfinţită s-a înscris
firesc în acest moment de consolidări şi şlefuiri
„neomoderniste”, într-o stare, să zic şi eu ca Petru Poantă,
de „euforie”, în care bucuria de a avea propria revistă,
înainte de neînchipuit, copleşea orice altă stare de spirit.
Nonconformismul consta cumva, paradoxal, în deplina...
conformare cu canonul estetic ce părea ca şi definitiv
recâştigat. Dar când am citit eu însumi primele producţii
ale tinerilor, de la Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion
Mircea, la Eugen Uricaru am avut, sincer, sentimentul că
49
mă aflu în faţa a ceva nou, în sensul acelei purităţi a
expresiei, cu frăgezimi vegetale altoite pe trunchiuri livreşti,
al redescoperirii, prin parabolele epice din proze precum
Despre purpură, Rug şi flacără, Vladia, a unei libertăţi
mai clare şi mai vitale.
Dar cred că însuşi statutul de ucenici ai Universităţii
ca instituţie formatoare, cu o programă în fine mai completă
şi ea, explică ceva din absenţa zisului ”militantism”, mai
mult sau mai puţin iconoclast. Să ne gândim că, după decenii
de sechestrare la „fondul secret”, se puteau consulta, în
sfârşit relativ liber, cărţile marilor scriitori, începuse să se
vorbească chiar despre avangarda literară (eu însumi am
publicat în primul număr al revistei o pagină despre „imagine
şi anti-imagine” la dadaişti)... Entuziasmul livresc are, poate,
rădăcini şi în acest soi de mutaţii... „administrative”...
„Atelierul” de cenaclu şi de redacţie secondau acest
proces „academic” de formaţie intelectuală şi literară mai calmă.
Să adaug şi că, aşa cum s-a mai observat şi recunosc
şi eu, cei care au îndrumat „Echinox”-ul nu aveau o vocaţie
subliniat teoretică şi că, pe de altă parte, spiritul ardelean,
mai echilibrat „prin definiţie şi prin mit”, va fi contat şi el
în aceste ecuaţii. O probă ar fi chiar scăzutul apetit pentru
„programe” al optzeciştilor noştri, atât de evident în
comparaţie cu cel din Capitală, unde a avut fără îndoială
efect şi descoperirea cu precădere a literaturii „generaţiei
beat” americane...
Se poate pricepe, atunci, de ce această aşezare mai
echilibrată în ordinea literară, care ţinea mai mult de amintita
normalitate a scrisului, nu a fost frapantă şi pusă sub
reflectoare pe scena scrisului românesc tânăr, dincolo de
aprecierile, nu puţine, ale grupării şi revistei de către voci
critice autorizate. Dar „poziţionarea şi aprecierea publică”
a „Echinox”-ului mai au şanse de a fi mai corecte, dacă
istoricii literaturii române vor fi cu adevărat atenţi la mica
„grădină” cultivată între 1968 şi 2008 „la poalele
Feleacului”... S-a dovedit că, deocamdată, sunt mai puţin...
- Acum nu vi se pare suficient de „apreciată”?
- „Mai puţin apreciată”, îmi pare, într-adevăr,
contribuţia echinoxistă la configurarea „generaţiei ’80”.
Calificativul de „echinoxist” e dat mai ales primei vârste a
grupării, celei „manierist-livreşti”, fiind împinse mai spre
margine, ca marcate de un soi de „neo-expresionism”
depăşit (mă refer la poezie), nume care nu pot fi, cred,
ocolite de nici o evaluare atentă. Iar Istoria recentă, a lui
Nicolae Manolescu, pare a uita şi de revistă şi de mulţi
dintre scriitorii care s-au format în jurul ei, nu numai din
prima promoţie (de exemplu Eugen Uricaru, Petru Poantă,
Ion Mircea), ci şi de mai târziu (Aurel Pantea, Andrei
Zanca, Ioan Moldovan...). În orice caz, atunci când se va
face o cercetare atentă şi la contextele socio-culturale ale
ultimelor decenii de literatură română, cercul de la
„Echinox” nu va putea lipsi dintre reperele semnificative
ca spaţiu de ucenicie. În rest, fiecare scriitor şi-a urmat şi
îşi va urma drumul propriu, la o mai mică sau mai mare
distanţă de punctul de plecare, cum e şi firesc.
- Dar după dvs. care ar fi primele trei puncte „tari”
ale Echinox-ului?
- Pentru că „Echinox”-ul a manifestat mereu mai
degrabă o anumită disponibilitate şi libertate faţă de
”programe” strict definite, cred că notele lui distinctive
nu trebuie căutate la aceste nivele, doctrinare. Am
50 la “echinox”
observat, de altfel, că, atunci când vorbesc despre
„Echinox”, cei care s-au format şi au ilustrat gruparea şi
revista vorbesc şi ei mai curând despre „o efigie de
nobleţe” – cum mi se pare că s-a exprimat chiar recent
Ioan Groşan. Ce poate califica această sintagmă dacă nu
o solidaritate de o factură mai generală şi mai largă decât
cea cu un număr de idei programatice strict delimitate,
adică un sentiment de comunicare/comuniune care a fost
determinat, oricât ar părea de emfatică formularea, de
încrederea în chiar valoarea actului de creaţie, dragostea
de literatură, de Carte, de cultură, credinţa că scrisul
înseamnă cu adevărat ceva esenţial şi înalt definitoriu
pentru cei care s-au angajat în această foarte puţin
lucrativă activitate. Are, vezi bine, şi prietenia estetica
ei... Adaugă faptul că în vremuri atât de puţin favorabile
solidarizărilor de orice fel, echinoxiştii au fost legaţi mai
ales pe temeiul acestui fel de afecţiune principial
întemeiată, adică pretenţioasă, clară în motivaţiile ei, deloc
superficială şi frivolă, iar, pe de altă parte, liberă – îmi
place să cred - de interese mai joase şi mai meschine. Ce
altceva se putea câştiga aici decât bucuria de a scrie bine,
de a câştiga mici victorii contra duşmanului comun al
libertăţii de expresie, de a trăi într-un fel de frumoasă
„gratuitate” a tinereţii mereu reînnoite de promoţiile
succesive ale studenţilor scriitori? Poate că sună ciudat
acum, dar la „Echinox” s-a putut trăi multă vreme „nu
numai cu pâine”– vorba Bibliei... Dacă e, aşadar, să
enumerăm „trăsăturile” definitorii, aş spune: încredere în
cultură şi în valorile ei mari, formatoare, spirit critic, exigent
ca şi prietenia ce i-a legat şi sper să-i mai lege pe cei care
au trecut şi trec pe la „Echinox”. E, poate, destul, pentru o
efigie şi pentru semnele ei „heraldice”...
”...
Cu poeţii stăm bine
- Eu unul aş zice – nu ştiu dacă veţi fi de acord –
că, în ciuda tuturor nemulţumirilor „de receptare”,
primele serii de poeţi, începînd cu cea a lui Popescu-
Flămând-Mircea şi continuînd apoi cu cea a lui
Moldovan-Pantea-Viorel Mureşan şi mergînd pînă la
cea a lui Ion Mureşan-Marta Petreu, au „făcut faţă”
concurenţei. Aveţi şi dvs. impresia că mai apoi s-a pierdut
pasul – în poezie?
- Cred că ai dreptate, în fond, în privinţa receptării
poeziei pornite de la „Echinox”. Poeţii amintiţi au beneficiat
chiar de o foarte bună primire din partea criticilor, ba chiar
în legătură cu cei din prima promoţie s-a şi lansat atributul
de „echinoxist”, în sensul despre care am mai vorbit. Adică
al unui soi de prelungire rafinată, livresc-manieristă, a
„neomodernismului” din anii ’60. Relativa mea nemulţumire
privind evaluarea venea de la întârzierea cu care
„optzeciştii” clujeni au fost recunoscuţi de aripa mai ludică,
fantezist-textualistă a colegilor bucureşteni. Până la urmă,
am şi eu sentimentul că recunoaşterea adevărată s-a
produs, totuşi, şi că nu s-au făcut mari nedreptăţi de
apreciere. Cât despre anii din urmă, numele semnificative
au scăzut, ce-i drept, ca număr, Capitala a preluat clar
„conducerea”, Iaşii nu se lasă cu mult mai prejos, se petrec
lucruri interesante şi prin alte părţi. Mă întreb dacă nu
cumva o anumită tradiţie „tare” a Clujului poetic, pe arcul
anilor ’70-’80, e cea care motivează productivitatea mai
scăzută de poezie a cercului „Echinox”, care va fi întâmpinat
oarecare dificultăţi în saltul spre ceea ce s-a numit
minimalism sau „mizerabilism”, ilustrat aici, aproape
singular, de tânărul Andrei Doboş. Căci Ştefan Manasia
depăşeşte cu câţiva „paşi” această direcţie, iar un Cosmin
Perţa evoluează şi el spre teritorii mai calme, după
tulburările de ecou expresionist iniţiale. Cât despre Rareş
Moldovan, el nu prea are de-a face cu aceste orientări,
practicând o poezie cu marcat accent livresc/cultural,
aliniată, desigur, noilor forme de civilizaţie a imaginii, însă
foarte intelectualizată, până la un fel de ermetism...
- N-aveţi, totuşi, regretul că nici o „iniţiativă” n-a
pornit dinspre Echinox, că poeţii lui se mulţumesc să
prindă trenul (sau trendul) şi să-şi găsească loc,
eventual, la clasa I?
- Aş putea regreta, desigur, faptul că nu „Echinox”-
ul a dat „tonul” pentru ceea ce urma să fie corul uneia sau
alteia dintre „generaţii”. Ar fi fost un motiv de orgoliu în
plus, deşi tonul nu face chiar toată muzica... Prima promoţie
a dat, însă, câţiva poeţi importanţi, deloc epigonici, iar
grupul de iniţiativă al „generaţiei ’80” a găsit în revista
noastră şi un spaţiu semnificativ pentru a-şi afirma
programele. Iar faptul că, aşa cum bine spui, mulţi dintre
cei de la „Echinox” au prins clasa I a tren(d)ului celui
mare nu e deloc de neglijat, mai ales că mai ştiau şi ei câte
ceva despre mersul trenurilor şi, apoi, n-au urcat la grămadă
şi fără bilet... Ca să călătoreşti la clasa I, nu trebuie să fii
neapărat rudă cu mecanicul de locomotivă...
- Da’ n-ar fi fost rău să fi avut chiar ceva mecanici...
Nu sînteţi „cotat” ca mare cititor de proză; totuşi, în
ultima vreme văd că nu evitaţi a scrie şi despre proză.
Cum vă pare proza noastră şi cum vă pare proza noastră
„echinoxistă”?
- Da, despre proză am scris şi scriu, în general, mai
puţin. Mă iluzionez să cred că, exersându-mă şi eu, de un
număr de ani, în meşteşugul versului, sunt în stare să
vorbesc mai în cunoştinţă de cauză despre ceea ce fac şi
alţi confraţi care cultivă aceeaşi grădină... De citit, citesc,
totuşi, destulă proză, chiar din cea mai recentă, a zişilor
„douămiişti” şi a celor care, cu câţiva ani mai bătrâni,
”defilează” alături. Dintre prozatorii ultimilor ani, cei mai
substanţiali îmi par, observ că nu numai mie, oameni ca
Petru Cimpoeşu, Radu Aldulescu, Horia Ursu, iar dintre
cei şi mai tineri nume ca Florina Ilis, Dan Lungu, Filip
Florian, Florin Lăzărescu, Radu Pavel Gheo... Mă bucur
că a fost depăşită prima etapă, „mizerabilistă”, a acestei
proze mai recente, care miza mai curând pe şocul unei
anumite „autenticităţi” împinse până la trivialitatea
expresiei, în cărţi precum cele ale unor Ioana Baetica (!),
Claudia Golea, Adrian Schiop, Ionuţ Chiva ş.a. Recunosc
că mai am încă mult de parcurs din mica bibliotecă de
proză actuală, care, iată, dă semne de revigorare...
Cât despre prozatorii de la „Echinox”, câţiva dintre ei
sunt deja nume-reper, ca Eugen Uricaru, unul dintre cei mai
valoroşi şi originali scriitori ai generaţiei sale. Voi regreta
mereu dispariţia prematură, din prima promoţie e revistei, a
unui condei precum cel al lui Marcel Constantin Runcanu,
care a început aşa de promiţător... Notez cu afecţiune şi
numele lui Ioan Radin, cu rafinatele sale proze scurte, din
păcate nu foarte productiv... O surpriză, din interiorul
aceluiaşi contingent, a fost pentru mine Mircea Ghiţulescu,
care a schimbat instrumentele unui dramaturg interesant
 la “echinox”
cu cele ale unui romancier de substanţă, lăsând teatrul în
seama teatrologului. Apoi Ştefan Damian, care începuse ca
poet, pare a se fi lăsat acum şi de proză, în timp ce criticul,
iniţial, Mihai Dragolea, ne-a făcut şi frumoase surprize de
narator... Adrian Grănescu, din păcate mai puţin observat,
iese din când în când dintre rafturile Bibliotecii unde lucrează,
cu atent cizelate proze proprii. Cititorii specializaţi îi rămîn
destul de mult datori şi lui Vasile Gogea... De la Ioan Groşan,
autorul, mai ales, al câtorva nuvele de referinţă pentru
generaţia lui, tot aştept romanul aflat de ani buni pe şantier,
în stare să-l reabiliteze şi în această ipostază, după
experienţele cam jucăuşe din O sută de ani la Porţile
Orientului, de exemplu... Dar când spun proza de la „Echinox”
mă gândesc imediat şi la Alexandru Vlad, cu nume deja
confirmat, însă dator, şi el, cu un alt roman, la care tot lucrează...
Relativ mai recent, Corin Braga şi Ruxandra Cesereanu au
asociat unor preocupări multiple şi scrisul prozastic, de marcă
onirică postmodernă... Au trecut, mai în fugă, pe la „Echinox”
şi Grigore Zanc, şi Constantin Zărnescu, şi Vasile Sălăjan...
Cum se vede, repertoriul de nume nu e foarte sărac, însă tot
poezia rămâne, parcă, mai vizibilă. Diversitatea de formule e
şi aici, ca şi în spaţiul poetic, evidentă, dar, faţă de acesta,
teritoriul prozei are, totuşi, mai puţine puncte de referinţă. Îl
concurează, serios, cum ştii, şi critica literară...
Nu şi cu critica
- Credeţi? Pentru că nici asta nu mi se pare a sta
chiar cum visează... Sau credeţi altminteri?
- Da, chiar cred, - şi mai cred că doar dintr-un soi de
cochetărie te prefaci tu însuţi a nu crede. Sau din cauza
unui scepticism mai cuprinzător în ce priveşte rostul şi
mai ales poziţia de acum a criticii literare. Fiindcă, orice s-
ar zice, „Echinox”-ul a cultivat principial spiritul critic, până
într-atât încât au fost obligaţi să se exprime... critic chiar şi
poeţii. Proba e că unii dintre ei scriu chiar foarte bine texte
de întâmpinare şi comentarii exigente, ştiind exact despre
ce vorbesc. Câteva exemple: Dinu Flămând, Octavian
Soviany, Ioan Moldovan, Viorel Mureşan, Aurel Pantea,
Marta Petreu, Ioan Milea, iar dintre prozatori şi dramaturgi,
Mircea Ghiţulescu... Cât despre criticii-critici, nu ţi se pare
că dinspre „atelierul” cu pricina au pornit cititori
specializaţi precum Petru Poantă, Marian Papahagi, Ion
Vartic, Peter Motzan, Mircea Muthu, Ion Simuţ, Nicolae
Oprea, Constantin Hârlav, Mihai Dragolea, Ion Pecie, Al.
Cistelecan, Al. Th. Ionescu, Gaál György, Egyed Péter,
Radu G. Ţeposu, Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, Ştefan
Borbély, Ilie Rad, Corin Braga, Iulian Boldea, Ioana Both,
Călin Teutişan, Sanda Cordoş, Mihaela Ursa, Horea
Poenar? Şi nu în Echinox şi-au publicat primele articole,
cronici, eseuri, tineri ca Ioan Pop-Curseu, Alex Goldiş,
Ovidiu Mircean? Dar Olimpia Radu, cu spiritul ei critic
atât de pătrunzător, care ar fi ajuns la cele mai frumoase
performanţe în materie de lectură critică? Sau un Ion
Marcoş, a cărui plecare spre Scoţii agricole, în anii
dictaturii, n-o putem decât regreta? – Şi voi fi omis încă
vreo câteva nume, măcar promiţătoare...
- De-acord că-s mulţi şi nu voi spune eu acum vorbe
neplăcute despre ei. Dar ce mai înseamnă critica literară azi?
- Iată, tocmai asta era problema! Numai că relativa
marginalizare a oficiului critic, pe care o constatăm acum
cu destulă nemulţumire şi tristeţe, nu înseamnă, totuşi, că
aceşti oameni de meserie ar fi devenit pur şi simplu şomeri
51
şi că ar fi obligaţi să se recalifice pentru a face faţă cerinţelor
mai urgente de pe „piaţa muncii”. Ei trăiesc şi vor trăi totuşi,
chiar şi din mai puţinul lor, fiindcă, orice ar crede actualii
proşti distribuitori ai „forţei de muncă” culturală din
România, fără ei nu poate trăi nici literatura. Aşa-zisul
„orizont de aşteptare”, de care s-a făcut atâta caz, tot de
cititorii cu conştiinţă literară cultivată e definit în fond, adică
de mult hulita, astăzi „elită”. Până nu de mult se stătea la
coadă la alimente pentru a se primi ce se „dădea” sau ce se
„băga” în magazine, acum se stă la televizor cam în aceeaşi
poziţie, însă măcar câteva procente din public ştiu să facă
diferenţa între „nechezol” şi cafeaua veritabilă, nu-i aşa...
Lăsând la o parte metaforele, mi se pare limpede că,
indiferent de cât impact public ar avea, la un moment dat,
cronica literară, eseul, comentariul analitic al unei opere,
situarea ei axiologică tot de la cititorii specializaţi e de
aşteptat. Şi nici o literatură nu s-a putut şi nu se poate
lipsi de criticii săi, care, mai devreme sau mai târziu, trebuie
să se pronunţe, aproximând cât mai exact scara valorilor şi
propunând o necesară ordine în mişcarea mai mult sau mai
puţin browniană a ceea ce se scrie. Numai momente de
jalnică delăsare pe toate planurile, cum e cel pe care-l trăim
noi de câţiva ani încoace, pot da impresia falsă că o cultură
care se respectă poate trăi fără actul discernerii, fără criterii
de valorizare, fără ediţii critice ale marilor scriitori din trecut,
adică fără istorie şi critică literară. Putem spune, desigur,
acum că noi nu prea mai suntem o cultură care se respectă,
dar acest lucru nu anulează adevărul că spiritul critic rămâne
vital pentru buna şi sănătoasa funcţionare a organismului
numit literatură sau, pe un spaţiu mai larg, cultură.
Ce-i de făcut?
- Acuma, dacă tot aţi adus vorba şi de ediţiile
critice, poate ar fi bine să vă întreb anume despre ele şi
despre perspectiva lor. Impresia mea e că ar trebui, de
fapt, să trecem la ediţii critice – sau la ediţii cît mai
aproape de asemenea exigenţă – pentru toţi scriitorii
din trecut. Doamne fereşte să-ţi trebuiască o carte
apărută înainte de 1950! Cred că ar trebui realmente
un program naţional de recuperare a literaturii, inclusiv
a scriitorilor minori şi mediocri. La urma urmelor, nu
sîntem chiar aşa de bogaţi! Nu ştiu dacă sînteţi de acord
– dar dacă, cum credeţi că s-ar putea face?
- Atingi o problemă nu doar spinoasă, ci de-a
dreptul dramatică a culturii române contemporane. Nu cred
că sunt multe ţări care să-şi neglijeze atât de grav ca
România ceea ce s-a tot numit „moştenire literară”, iar cu
o expresie mai nobilă, „patrimoniu cultural naţional”. Voi
mai spune – a câta oară? – că prăbuşirea Editurii Minerva
a fost marea catastrofă în acest domeniu şi, din păcate,
nici o altă editură specializată în asemenea ediţii n-a apărut.
Marea colecţie de „Pleiade” româneşti dirijată la Fundaţia
Academică de Eugen Simion a reparat ceva din acest
dezastru, dar mai este încă enorm de mult de făcut. Cu
foarte puţine excepţii, aproape nici o ediţie critică în sensul
autentic al cuvântului n-a fost dusă până la capăt în ultimii
ani. Exemplele sunt, din păcate, la îndemână. Avem de-a
face mereu cu începuturi, apar câte două-trei volume şi
lucrul se întrerupe – ca în cazurile Sadoveanu, Lovinescu,
Sebastian, Eliade, Gib I. Mihăescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu ş.a. Unele
edituri, chiar din prima linie, publică opere importante fără
52 la “echinox”
un minim aparat critic, iar îngrijirea filologică este ca şi
inexistentă. E de spus, măcar în paranteză, că nici funcţia
de redactor de carte nu e onorată cum se cuvine de prea
mulţi dintre cei care ocupă astfel de posturi. Vezi texte
tipărite nu doar cu măruntele greşeli de tipar, dar cu erori
flagrante de redactare, neglijenţe stilistice nesemnalate
autorilor, ortografie şi punctuaţie deficitare. Pe de altă
parte, majoritatea editorilor a îmbătrânit, unii au chiar murit,
discipoli nu prea se văd, ba aş spune chiar că la această
oră nu mai avem o şcoală care să pregătească editarea
exigentă filologic a unor manuscrise. De fapt, această
muncă extrem de dificilă şi solicitantă e departe de a fi
răsplătită cum ar avea dreptul, încât e nevoie de un
adevărat eroism şi de obstinaţie idealistă pentru ca o ediţie
să începută să fie continuată. Unul dintre exemplele cele
mai edificatoare îmi pare, acum, ediţia Elenei Zaharia-
Filipaş, din Opere-le lui Ion Vinea, continuată de o bună
bucată de timp aproape pe cheltuială proprie şi ajunsă,
într-un anonimat ca şi total, la volumele 7 şi 8. Se cunosc,
de asemenea, disputele în jurul ediţiei Arghezi din
„pleiadele” româneşti... Ciudat este că, după ce ani de zile
ne-am plâns de publicarea trunchiată a multor cărţi
importante, „croşetele” incriminate n-au găsit oameni şi
instituţii care să le corecteze. Cenzura comunistă va mai
avea, ca atare, efecte destul de grave încă multă vreme.
Ce e de făcut? – Poate Academia Română şi editura
ei, poate Cartea Românească sau – cine ştie? – o editură
nouă, specializată în editarea scriitorilor trecutului, în
cercetarea de arhive etc. ar putea relua această acţiune
vitală pentru cultura românească. Dacă Direcţia Cărţii şi a
Culturii Scrise mai fiinţează prin Ministerul Culturii...
Deocamdată, însă, guvernele României par a avea alte
treburi decât cele dedicate cărţii, iar politica culturală în
ansamblu e criticabilă nu de azi de ieri... Este urgent necesară
instituirea unor secţii sau cursuri specializate de formare a
editorilor în cadrul facultăţilor de Litere din principalele
universităţi ale ţării, dar până una-alta, nici tehnica cercetării
ştiinţifice, predată cândva în aceste facultăţi, nu prea mai
este obiect de studiu, destui studenţi filologi au dificultăţi
în alcătuirea aparatului critic al unor lucrări, începând cu
prezentarea titlurilor de opere şi sfârşind, să zicem, cu notele
de subsol ori cu bibliografia... Probabil că forurile
administrative responsabile de asemenea chestiuni le
consideră secundare şi neproductive (pe termen foarte
scurt, ele nu aduc, într-adevăr, un profit palpabil, ca toată
cultura umanistă, acum căzută în dizgraţie). Poate mai există
şi speranţa unora, deloc frumoasă, că dispariţia
manuscriselor, cu variantele lor, datorită trecerii de la scrisul
pe hârtie la cel electronic, va rezolva definitiv problema...
Poate, - dar până atunci mai avem arhive imense de cercetat,
colecţii de manuscrise (nu lipsesc nici obstacolele ce vin
din partea urmaşilor unor scriitori, prea puţin înţelegători
cu editorii), mai există masive cantităţi de presă tipărită ce
rămân de investigat, iar în absenţa unor astfel de preocupări
o mare parte din zisul patrimoniu spiritual românesc se află
într-o gravă primejdie. (Nu-i vorbă că, în chiar înţelesul ei
fizic, de obiect, cartea a fost mereu în pericol în anii din
urmă, fiind depozitată multă vreme în condiţii improprii. Au
trebuit să treacă două decenii de la Revoluţie, au avut timp
să crească tufe şi arbori în edificiul rămas neterminat şi în
degradare al Bibliotecii Naţionale, pentru ca abia de câteva
zile să se ia hotărârea continuării lucrărilor la această
instituţie emblematică pentru un popor. E un fapt care spune,
din păcate, destul despre atitudinea autorităţilor române
faţă de cultură...). Încă un S.O.S., aşadar, pentru salvarea,
printr-o editare exigent critică a ceea ce ne-au lăsat moştenire
înaintaşii... Îl va auzi, oare, cineva?
- Dacă mă-ntrebaţi pe mine, nu cred; dacă vă
întrebaţi retoric, vă aud eu. Dar haideţi să facem puţină
utopie pe subiect. Dacă aţi avea posibilitatea (puterea,
căderea etc.), dvs. ce-aţi face, la modul foarte-foarte
concret?
- Dacă aş avea asemenea puteri, aş înfiinţa, în primul
rând, acea editură centrată pe editarea critică a scriitorilor
români, cu un personal specializat foarte atent selectat. Aş
înfiinţa la Facultăţile de Litere o secţie, oricât de mică, sau
nişte cursuri speciale dedicate formării cercetătorilor filologi,
printre care şi a celor dedicaţi „criticii textului”. Se înţelege
că editura respectivă va trebui ca, la nivelul conducerii, să
instituie un exigent şi bine (in)format comitet de lectură, cu
misiunea expresă de a „inventaria” scriitorii şi ediţiile
existente sau cele încă neiniţiate, arhivele depuse în
instituţiile specializate sau rămase la moştenitori. O atenţie
aparte va trebui acordată ediţiilor cenzurate, cu identificarea
pasajelor omise tacit sau „croşetate”, pentru a se putea
repara acele mutilări ale cenzurii comuniste care ne-au apăsat
nervii atâţia ani. (În paranteză fie spus, s-ar da şi ceva hrană
cercetătorilor care ar putea interpreta tipurile de omisiuni şi
eliminări, pe fondul mai larg al unei sociologii a literaturii...)
Asemenea întreprinderi nu s-ar putea realiza fără o
reconsiderare a legii drepturilor de autor şi a celor conexe,
cu o foarte mare atenţie acordată remunerării editorilor, de
tot neglijaţi, până la dispreţ şi uitare, în ultimii ani. Aşa cum
se acordă, din fericire, atenţie promovării literaturii române
în străinătate prin fonduri speciale asigurate Institutului
Cultural Român, s-ar putea înfiinţa un Institut Naţional,
poate chiar sub emblema mai veche a unei edituri, „Cultura
Naţională”, care să preia aceste sarcini fundamentale
pentru, aş putea zice, salvarea culturii române scrise, mai
ales a literaturii, şi pentru promovarea ei în propriul spaţiu
de origine. Desigur, acest institut ar putea fi ataşat sau
contopit cu Institutul „G. Călinescu” al Academiei, cu
sporirea numărului de cercetători şi reorganizarea lui foarte
atentă şi strictă. Ori cu Editura Cartea Românească, dacă
aceasta ar obţine un nou statut şi ar dispune de fonduri
special acordate acestei ample acţiuni de interes naţional.
O nouă colecţie de „Scriitori români” ar putea fi reluată,
însă cu condiţia de a se respecta toate regulile editării
ştiinţifice a operelor. – În orice caz, e foarte tristă constatarea
situaţiei de acum, pentru care se tot invocă diverse dificultăţi
şi crize. Nu ştiu cum se face, dar alte culturi, trecute şi ele
prin comunismul mutilant, găsesc mijloace pentru a-şi pune
în valoare literatura şi cultura, în ediţii monumentale de zeci
de volume. Am putea cuteza noi să avem vreodată o ediţie
Nicolae Iorga integrală? – ca să dau un exemplu. Şi când se
va revizui marea ediţie Eminescu, de pildă în sensul celor
gândite de un Petru Creţia? - Pentru comparaţie, a se privi
puţin peste gard, spre maghiari, polonezi, cehi... Cred, aşadar,
că ar fi de făcut destule lucruri în acest domeniu şi, dacă
„cei de sus” ar vrea cu adevărat, lucrul ar fi chiar posibil.
- Sugeraţi că, spre deosebire de alţii, noi „nu ne
respectăm” valorile, patrimoniul? Dar care vi se par
dvs. „valorile” (şi nu-i vorba de persoane) promovate
azi de societatea română? În ce crede ea?
 la “echinox”
- Chiar asta sugerez! Lipsa de respect începe, de
fapt, cu patrimoniul natural. E destul să călătoreşti de la
Cluj la Bucureşti, de pildă, ca să vezi, mai ales în zona
dintre Ploieşti şi Capitală, kilometrii întregi de gunoaie din
preajma liniei ferate, adesea doar la câţiva metri de curţile
şi grădinile răilor gospodari. „Perla Carpaţilor”, care e,
ceva mai sus, Sinaia, geme de resturi aruncate prin tufele
acum transparente. Se aşteaptă, desigur, înfrunzirea,
zăpezile, ca să le ascundă din nou... Râurile şi pâraiele de
la noi sunt depozite de mizerii, cele mai frumoase peisaje
sunt pătate de urmele barbarelor petreceri la iarbă verde...
Dar dacă e vorba de patrimoniul cultural, probele
nepăsării şi lipsei de civilizaţie se văd, de asemenea, peste
tot. Se distrug valori arhitecturale unice, ca să facă loc –
nepotrivit, de cele mai multe ori – unor construcţii profitabile
pentru marii afacerişti ai zilei. Un caz, aş zice emblematic,
este construcţia marelui hotel de pe locul fostului Teatru
Naţional din Bucureşti, bombardat în 1944. Mulţi spun că
putea fi refăcut imediat după război, dar n-a fost, locul
rămânând ca şi viran câteva decenii. Chiar de curând s-a
construit această clădire imensă, păstrându-se din vechiul
teatru doar intrarea şi holul, reconstituite. Aşadar, românii
n-au fost în stare să refacă măcar unul dintre edificiile de
mare încărcătură simbolică ale artei româneşti, în timp ce
polonezii, de exemplu, au reînălţat din temelii o mare parte a
vechii Varşovii, făcută pulbere de nazişti, cu biserici baroce
şi palate... Sunt lăsate, apoi, să se degradeze monumente
istorice importante, mănăstiri, conace, după ce regimul
comunist le-a schimbat în bătaie de joc destinaţia,
transformându-le în staţiuni de maşini şi tractoare,
crescătorii de găini şi de porci (cum s-a întâmplat, în anii 50‚
chiar cu Mirceştii lui Alecsandri ori cu Tescanii lui Enescu!),
în magazii de cereale, ospicii etc. şi le-au distrus frumoasele
parcuri şi grădini care le înconjurau. Nepăsarea actuală are
aproape aceleaşi consecinţe.
Alt exemplu: nu se acordă mai nici o atenţie
patrimoniului muzical naţional. Casa de discuri
„Electrecord” pare muribundă, nu mai produce aproape
nimic. În afara unei serii Enescu, înregistrările sunt
sporadice (făcute de Societatea Română de Radio, de
exemplu, cam la întâmplare). Unde sunt marile voci ale
scenei lirice româneşti, cine mai editează sau reeditează
discuri cu atâţia artişti români care au făcut gloria scenelor
mondiale în ultimele decenii şi unde mai poţi găsi urmele
sonore ale unor importante orchestre simfonice româneşti,
cu dirijorii lor şi soliştii lor remarcabili? Pentru a evalua
dezastrul, treceţi puţin frontierele la vecini şi veţi vedea
diferenţa... Că arhiva naţională de filme a fost şi poate mai
este conservată în condiţii improprii ştie multă lume, iar
cum au fost şi sunt păstrate colecţii ale Bibliotecii
Naţionale nu e deloc un secret.
Cu mult prea puţine excepţii, „societatea
românească”, adică administratorii noştri de toate
categoriile, aproape că nu mai promovează valori. Ştim
cât de greu se găsesc bani pentru organizarea unor
manifestări culturale de ţinută majoră, cum e salutată ca o
mare victorie subvenţionarea câte unui producător de film
talentat, cum sunt reduse ori dispar dintr-o dată fondurile
când e vorba să promovăm plastica românescă în lume,
cum se găsesc mereu politicieni care protestează că se
mai acordă interes chiar culturii scrise, ba un mare
sindicalist a cerut recent chiar anularea onorariilor pentru
îmbuibaţii de scriitori actuali...
53
S-ar putea da numeroase alte exemple de cel puţin
nepăsare faţă de actul de cultură, când nu avem de-a face cu
boicotarea şi împiedicarea directă a unor astfel de iniţiative şi
creaţii. Incultura jalnică a multor potentaţi, prostul gust al
atâtor îmbogăţiţi de ultimă oră, urcaţi direct din mahala în
vilele kitsch, la care se adaugă, insidioasă, zisa „cultură a
divertismentului” ca efect al „globalizării” întru mediocritate
şi trivial, demisie morală, hedonism frivol şi iresponsabil, au
efectele pe care le vedem la fiecare oră a zilei. Iar dacă s-a
vorbit de explozia mass media în ultimii ani, nici măcar
posturile naţionale TV nu prea încurajează buna educaţie
lingvistică, erorile grave de exprimare ale unor redactori,
reporteri etc. sunt lucruri comune, emisiunile culturale, filmele
de calitate sunt programate adesea la ore imposibile ş.a.m.d.
Proliferează, în schimb, divertismentul vulgar...
În ce valori mai crede o mare parte dintre români? – Mă
tem că în mai niciuna dintre cele autentice. Oamenii cultivaţi şi
de gust sunt zilnic agresaţi de mitocănia şi necioplirea
promotorilor de manele, care sunt departe de a fi dispărut, cum
se putea spera. Mahalagizarea continuă, trivialitatea prosperă,
iar la nivelul politicii culturale actuale nu prea sunt semne de
îndreptare. Masificarea, în mare măsură inevitabilă, a vremurilor
noastre, defăimarea sau minimalizarea elitelor şi a valorilor pe
care ele le reprezintă, nu sunt contracarate într-o măsură
semnificativă, care să ateste voinţa de a menţine, dacă nu de a
dezvolta, personalitatea umană. Noi forme fără fond cu etichete
„europene” disimulează nu o dată adoptări superficiale de
soluţii pentru învăţământ, de exemplu, cvasigenerala
marginalizare a educaţiei umaniste a tineretului în profitul
„joburilor” sumar pregătite... Dar românii nu mai cred - ştim
demult asta - nici măcar în ei înşişi ca aparţinând unei naţiuni
creatoare de valori... – Dar m-am cam luat cu vorba, împins de
amărăciuni vechi şi, din nefericire, mereu noi...
Despre „infrastructura spirituală”
- Da, v-aţi cam aprins... Poate aveţi şi de ce...
Credeţi, însă, că literatura e cuprinsă, azi, în conceptul
de „patrimoniu”? sau a rămas pe dinafară...
- Dacă privesc din nou către „politica culturală”, mă
tem că literatura nu mai e catalogată astăzi la noi ca valoare
de patrimoniu. După felul cum se înfăţişează interesul
pentru „cultura scrisă” din partea ministerului de resort,
iarăşi mă tem că Direcţia cu acest nume nu prea mai
funcţionază, poate că nici nu mai există... Aud că în foarte
rău gestionata, de către guvernul actual, situaţie de criză,
una dintre primele şi cele mai la îndemână victime (căci are
deja o tradiţie!) este subvenţionarea publicaţiilor şi a cărţii
literare. S-ar fi tăiat, adică, toate subvenţiile, după cum au
fost anulate toate - am aflat întâmplător - finanţările în
cercetări importante din Medicină, de pildă, şi, bănuiesc,
şi din alte ramuri. Felicitări! S-au găsit, în fine, domeniile
care înghiţeau cei mai mulţi bani din bugetul naţional!
Într-o vreme în care se invocă, de ani buni, situaţia
catastrofală a „infrastructurii”, în primul rând a drumurilor
României, în care s-au pompat cam degeaba până acum
sume imense, ca să se lucreze încet şi nemaipomenit de
superficial, cu hoţiile mereu dovedite şi mereu
nesancţionate, minunaţii noştri guvernanţi n-au aflat încă
nimic despre importanţa cel puţin tot atât de mare a
infrastructurii spirituale, culturale, literare, adică de ceea
ce asigură durabilitatea căilor de formare a personalităţii
54 la “echinox”
umane pe termene mult mai lungi şi cu efecte cu mult mai
profunde decât cele ale asfaltului public drămuit, furat,
pentru micile prosperităţi ale firmelor de reparaţii ale clientelei
de diverse speţe a politicienilor. Judecând după felul cum
sunt trataţi cartea, editarea şi difuzarea ei, scriitorul ca
producător de valori, am sentimentul că toate acestea nu
mai fac parte din „patrimoniu”. Impalpabilul, inefabilul, ceea
ce ţine de sufletul omului din România de azi pare a nu mai
avea nici o însemnătate. Ştim, de altminteri, de la marii savanţi
ai veacului, că zisul suflet ar cântări doar vreo 20 de grame.
Un fleac, desigur... Omul trăieşte, evident, numai cu pâine...
- Poate că socoteala e mai simplă şi toată
„infrastructura spirituală” e lăsată pe seama media, aşa
că de ce să mai risipim bani, fie cît de puţini. Sau nu vă
place/convine modelul uman care reiese?
- Aşa se pare... Ce e mai simplu, într-adevăr, decât să
abandonezi cultura, oricum prea costisitoare şi inutilă, pe
seama unor ”jurnalişti” care nu s-au cheltuit şi nici n-au
cheltuit mare lucru pentru propria cizelare şi „zăbava”
plictisitoare a „cetitului cărţilor”? Iar televiziunea, cu
excepţia TVR Cultural şi a minutelor acordate cărţii de
Dan C. Mihăilescu la ProTv (iar, la Radio, a remarcabilelor
posturi România Cultural şi România Muzical), ştim ce
oferă: emisiuni de un kitsch strident, palavre ale unor
starlete cel mai adeseori agramate, comentarii băşcălioase
ale unor băieţi de gaşcă pentru care scormonirea culiselor
murdare şi aluzia scabroasă e crezută semn de investigaţie
pătrunzătoare şi atribut al expresivităţii stilistice. Se
întâmplă chiar şi la TVR Cultural să auzi pronunţii greşite,
în genere americanizante, ale numelor unor mari scriitori
sau muzicieni, iar felul cum sunt prezentate, de pildă, filmele
în revistele-program cele mai răspândite (precum
TvMania) este de-a dreptul ridicol, dar foarte reprezentativ
pentru gusturile orei: nu vei afla mai nimic despre
interpretare, regia lipseşte din programul cotidian, iar
„comentatoarele” informează în schimb despre măruntele
mondenităţi din viaţa actorilor, fără nici o legătură cu arta
pe care eventual o slujesc. Ce să mai spui despre flecăreala
confuză şi precară stilistic de pe postul Realitatea TV,
unde chiar vocile unor scriitori apreciaţi se lasă prinse în
vacarmul general, ca să nu-i adaug pe alţi „contribuabili”
la emisiunile de clacă politică cu miniştri şi alţi
reprezentanţi ai poporului ce nu pot duce o frază până la
capăt... Onoare excepţiilor, desigur, precum comentatorii
de clasă Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu sau
Robert Turcescu.
„Modelul uman” propus e, aşadar, jalnic, dizgraţios
şi profund alterat, iar efectele se văd zilnic, pe stradă, în
şcoală, în alte locuri publice. Ce modele sunt de urmat de
către tineri, dacă în prim-planul ştirilor transmise chiar pe
posturile naţionale, sunt aduşi, pentru efecte de audienţă,
golanii şi bătăuşii diverselor clanuri mafiote, spărgătorii
de bănci, violatorii, puşcăriaşii? Faptul că luminosul Gigi
Becali a refuzat pâinea şi marmelada din arestul preventiv
devine mult mai important decât orice alt eveniment
cultural major, iar gaşca vociferând în sprijin în faţa
tribunalului e filmată din toate poziţiile, e, desigur,
exemplară pentru tipul de solidaritate umană promovat
iresponsabil în zilele noastre. Trebuie să ai ceva eroic în
această lume gregară şi primitivă, ca să poţi rezista
presiunilor unor asemenea „modele”. Din fericire, mai sunt
şi altfel oameni în ţara asta, destui foarte tineri, dar mai
nimic nu-i încurajează s-o schimbe, s-o civilizeze, s-o facă
mai frumoasă. Mă tem că se vor blaza foarte curând ori că
vor părăsi pur şi simplu locurile, fără să se mai uite înapoi.
- Dar ce-ar fi de făcut cu ei? Cu tinerii, adică...
Poate că sînt în plus... poate nu-i nevoie de ei...
- Nu e foarte uşor de răspuns la o asemenea
întrebare. Cei care ar trebui să aibă mintea mai clară ar fi, în
acest caz, politicienii răspunzători, cum se zice, de soarta
naţiunii. Adică să găsească acele politici de încurajare a
tinerilor la toate nivelele vieţii sociale, familiale, economice,
ştiinţifice, pedagogice etc. Se vede, însă, că nici aşa-
numita înnoire a clasei politice nu prea are loc, tot
„dinosaurii” fac şi dreg... Iar foarte mulţi dintre tinerii
înzestraţi, unii cu studii strălucite în străinătate, nu sunt
sprijiniţi să acceadă la posturi în care ar contribui
substanţial la progresul despre care vorbeam. Cei aflaţi la
începutul activităţii, indiferent de capacităţi şi valoare,
sunt plătiţi prost, dacă au norocul să fie angajaţi undeva
şi nu aşteaptă degeaba să le intre în faţă alţii cu spatele
mai asigurat de tot felul de relaţii. Desigur, nu se poate
neglija starea actuală a societăţii româneşti, cu economia
şi finanţele ei, cu gravele probleme în funcţionarea mai
tuturor instituţiilor, dar ceea ce se poate face totuşi în
aceste condiţii nu foarte prielnice („criza” vine şi ea ca
argument, ori de câte ori e nevoie!) nu prea este făcut.
Spiritele novatoare, constructive, generos dăruite unor
cauze mai înalte, de adevărat interes naţional, sunt obligate
să rămână în umbră, să asiste neputincioase la tot soiul
de ascensiuni bizare pe toate scările posibile, numai lor
interzise sau greu de urcat. Celălalt tineret, lăsat în voia
sorţii, tot mai rău educat, cu formaţia superficială încurajată
chiar de Europa nouă şi de reformele ei pripite, de un
populism şubred, creşte ca număr, pe acest fundal de
indiferenţă vinovată, de rea gestiune a afacerilor publice.
Eu, unul, visez la o vreme când urâta formulă „m-am săturat
de România” să nu mai poată fi rostită cu atâta uşurinţă,
când, după atâtea „demitizări” iresponsabile, să se
recâştige măcar ceva din sentimentul apartenenţei la un
loc la care ţii, de care eşti legat nu doar prin lozinci
găunoase, ci printr-o angajare productivă în folosul
colectivităţii de care aparţii. Unde de „paşoptism” idealist
mă vizitează încă – şi sper că va veni timpul când o nouă
energie pozitivă va domina delăsările şi inerţiile de acum.
E, aici, şi o chestiune de educaţie, dacă vrei patriotică şi
civică, în sensul autentic al cuvântului, care să lase în
urmă dezgustătoarea băşcălie, aşa de comodă, în care tineri
şi mai puţin tineri se mai complac. Şi scandalosul dezinteres
al autorităţilor de acum pentru ceea ce atât de pompos se
numeşte, la ocazii festive, „viitorul naţiunii”...
- Eu zic să încheiem pe această notă mai optimistă,
că altminteri există primejdia s-o pierdem şi pe asta...
- Da, putem încheia aici. Oricum, suntem siguri că
speranţa moare ultima...
- Vă mulţumesc.
Dialog realizat de Al. Cistelecan
(titlul interviului ºi intertitlurile aparþin redacþiei)
 la “echinox”
Echinoxiști despre „Echinox”
Ion POP
Temeiul Bibliotecii
1-2. Pusă sub semnul „brandului”, al unei etichete
precise care ar schematiza şi înrăma un program sau o
„doctrină”, literatura echinoxistă ar apărea constrânsă şi
incomodată în definiţia ei, care stă mai degrabă sub semnul
diversităţii şi al încurajării expresiei individuale a fiecăruia
dintre membrii grupării şi redactorii revistei. Am spus, nu
numai eu, în mai multe rânduri, că pentru noi „Echinox”-
ul, cenaclul şi revista, s-a exprimat întâi de toate ca un
atelier sui generis, cu aproape o unică exigenţă, dar
aceasta foarte importantă, a valorii estetice a „produselor”
care ieşeau din el. Că acestea – poezie, proză, teatru, critică
literară, eseistică – răsfrângeau luminile şi umbrele
momentului socio-literar în care erau lucrate este, desigur,
firesc, şi s-a încercat, de către critică, chiar o unificare, să-
i zic stilistică, privind cel puţin prima ”promoţie”
echinoxistă, a unor poeţi ca Adrian Popescu, Dinu
Flămând, Ion Mircea, Horia Bădescu, Mariana Bojan,
Aurel Şorobetea, sau a unor prozatori ca Eugen Uricaru,
Marcel Runcanu etc., vorbindu-se ca despre o secvenţă
a ceea ce Laurenţiu Ulici identificase, cronologic, ca
„promoţie 70”, iar Mircea Cărtărescu, cu accente cumva
polemice, venite dinspre neoavangardismul incipientei
„generaţii ’80”, aproximase ca manierism şi livresc. Eugen
Simion chiar dedica un număr de pagini într-un volum din
Scriitori români de azi, poeziei echinoxiste, situând-o
cam între aceiaşi parametri, adică vorbind despre
caracterul rafinat-livresc al liricii de la „Echinox”, de filonul
blagian prelungit până la ea şi de accentul pus pe estetic.
Observ, însă, că în aprecierea producţiei echinoxiste,
cu precădere a celei poetice, formula manierist-livresc-
estetizantă e cea care, limitativ totuşi şi reductiv, a rămas
singura vehiculată în legătură cu literatura din acest spaţiu
formator. Trecând la alte genuri, de pildă la proză, ea se
relativizează, chiar dacă un fel de „manierism” şi de
„livresc” poate fi detectat în scrisul cu subtilităţi de regie
a imaginarului al lui Eugen Uricaru, cu apelul la simbolistică
şi la emblematizarea situaţiilor epice şi cu împingerea
viziunii „realiste” până în pragul ambiguităţilor mitic-
fantastice. Remarci întrucâtva similare s-ar putea face şi
despre prozele prea curând dispărutului Marcel
Constantin Runcanu. Livrescul, cât e, ar putea fi identificat
şi la un Mircea Ghiţulescu în ceea ce s-a numit
„neobarochismul” său, cu adaos de note fantastice. Şi
55
cam atât. La rândul ei, critica acestei etape n-a fost mai
deloc partizană şi ghidată rigid de vreo formulă crezută
exclusivistă. Criteriul estetic a primat întotdeauna, de la
Petru Poantă până la, să zicem, Ion Marcoş, Constantin
Hârlav, Nicolae Oprea şi alţii din primii vreo cincisprezece
ani ai revistei. Spaţiile de limbă maghiară şi germană ştiu
că au avut în vedere, în esenţă, tot criteriul estetic, iar
dacă ele au fost mai restrînse decît cele de expresie
românească, au înscris în ele multe nume de scriitori care
au confirmat apoi toate aşteptările.
Anii ’80 au înregistrat în chipul cel mai firesc, „pulsul
epocii”, dar nu în starea febrilă a bucureştenilor de la
Cenaclul de Luni, reticenţi faţă de parti-pris-ul doctrinar,
înscriindu-se cumva organic în mişcarea generală,
promiţătoare de schimbări însemnate de univers imaginar
şi de stil, pe care, prin anumite atitudini, au şi anticipat-o.
E limpede că şi atunci datul cărturăresc era uşor de
surprins în scrisul noilor „ucenici”, însă el e, în fond, comun
cu cel al mai tuturor „optezeciştilor” – cu observaţia
importantă, totuşi, că pe zisul trunchi livresc era grefat
mai adânc, în poezia clujenilor, „ontologicul” prelucrat
expresionist, ceea ce individualizează destul de puternic
„echinoxismul” acestei perioade în raport cu ceea ce se
făcea aiurea. Probele cele mai clare sunt aici tot poeţii,
îndeosebi un Emil Hurezeanu, Aurel Pantea, Ion Mureşan,
Andrei Zanca, Marta Petreu. Nu lipeşte nici un alt tip de
livreşti, ezitând între subtilităţi „manieriste” (ca la Viorel
Mureşan) şi regimul ”sărac”, „bacovian”, precum în
„fortăreaţa de carbon a melancoliei” unui Ioan Moldovan,
în cotidianul ironic sau evocator al lui Mircea Petean, în
„prozaismul” spre care evoluaseră programatic versurile
lui Augustin Pop, dar şi aici cu referinţe la texte de „lege”
şi sloganuri ideologice aflate în „cultura” momentului...
Livrescul poate fi relevat, desigur, cu nuanţe foarte
diferite, şi în stilul ironic-„retro” al unui Virgil Mihaiu, în
cel de culoare biblic-sapienţială al lui Dan Damaschin, în
poemele elegiac şi crepuscular estetizante ale lui Ion
Cristofor...
Iată, aşadar, cel puţin o trăsătură comună între atâtea
diversităţi, adică solul pavat cu cărţi, precum cu un fertil
compost – şi nu e, cred, deloc rău că nuanţele particulare
sunt însemnate. Observaţii paralele s-ar putea face şi
despre prozatori, de la Alexandru Vlad la Ioan Groşan,
autori atenţi şi ei la resursele „culturale” ale scrisului, şi
totuşi atât de deosebiţi între ei.
Dar dacă e vorba de o marcă echinoxistă – una mai
degrabă din registrul evanescent al parfumurilor decât
din cel al fierului forjat din care se desenează firmele de
atelier propriu-zis –, ea ar putea fi aproximată, cum s-a mai
observat şi tocmai am notat, pe temeiul Bibliotecii în sensul
cel mai larg, al unei culturi în genere bine asimilate, care a
şi decis asupra unui anumit respect faţă de tradiţia de
dincolo de formulele şi programele de moment cultural,
adică de cea a valorii estetice. E de adăugat, însă, imediat,
că relativa inapetenţă pentru ruptura neo- sau post-
avangardistă în termenii ei spectaculari, n-a însemnat
insensibilitate faţă de secvenţele mai noi ale
metamorfozelor spirituale în curs („optzecismul”, zisul
„douămiism”): „spiritul vremii” s-a imprimat semnificativ
în scrisul echinoxiştilor, nu doar ca asimilare a unor
programe lansate de alţii, ci ca surprindere a schimbării,
56 la “echinox”
cu antenele fine ale unor oameni care scriu cumva din
interiorul istoriei literaturii în mişcare, istorie citită şi adusă
la ziua trăirii evenimentului existenţial concret. Emil
Hurezeanu propune, în poemele ce vor apărea în 1979,
foarte personala sa „lecţie de anatomie”, asociind organic
„răvăşirea” trăită în procesul maturizării cu Muzeul şi cu
Biblioteca, Andrei Zanca nu uită să evoce kantianul cer
înstelat de deasupra noastră şi legea morală din noi, atunci
când se lasă asediat de cenuşiul unei realităţi imediate
dezolante; Ion Mureşan, excedat de exclamaţii sentimentale
şi poetizări redundante, simte nevoia unor întoarceri la singura
„pejudecată”, care e şi pentru el realitatea trăită tensionat,
până la a ieşi din ţâţânile raţiunii, în timp ce paradoxalul vitalism
al unui Aurel Pantea creşte din magma obscură a cernelurilor
şi cuvintelor de tipar aruncate din nou în craterul originar;
prin versurile „tratatelor de oboseală” ale lui Ioan Moldovan
trece, pentru un contrast expresiv, o Docta Puellla... Şi aşa
mai departe... Până şi noii autenticişti au memoria, uneori
chiar excesivă, a rafturilor de cărţi (sau a ecranelor de internet,
a alfabetelor de imaginar generalizat, a universului media), ca
la un Rareş Moldovan sau chiar la Ştefan Manasia; iar un
Lucian Perţa nu uită de un anume expresionism translat în
zona derizoriului.
Ce loc ocupă „spiritul echinoxist” în literatura română
postbelică? Aş zice că îl ocupă pe cel în stare să se aşeze
valorile lui autentice, exprimate individual, consistent şi
convingător, în atmosferă unei grupări mereu împrospătate
dar armonizate cel puţin în voinţa de a se angaja cu o
anume gravitate şi responsabilitate estetico-etică în actul
scrisului. Ele nu sunt puţine, şi aparţin tuturor celor trei
vârste pe care le putem identifica în istoria de patruzeci de
ani a grupării. Pentru a le enumera, prezentul spaţiu n-ar fi
suficient. Dar un anume „loc” îl acoperă, poate la modul
simbolic, o anumită solidaritate afectivă, rareori trădată în
timp, care vine, cred, dintr-o încredere constantă în valorile
umaniste ale culturii, supervizată, ca să zic aşa, etic. Mai
spun o dată că a contat foarte mult, până aproape de noi,
şi calitatea spiritului critic, lucid şi exigent, atent la valoare.
Chiar „postmodernii” echinoxişti sunt mai puţin
relativizanţi decât oamenii de baricadă ai acestui moment
cultural, încât am putut vorbi, la minunatul critic Radu G.
Ţeposu, atât de absurd dispărut la netimp, despre „surâsul
postmodern”; iar Al. Cistelecan îşi exersează ironia şi
pornirile ludice tot pe un fond consistent de cultură –
prima sa carte, foarte serioasă, se numeşte... Poezie şi
livresc...
Cronologic, repet, aceste vârste participă la mai
largul timp comun al metamorfozelor literaturii noastre din
aceşti patruzeci de ani. Adică, în secvenţa „fondatorilor”,
momentului de încheiere al marii generaţii zise
„neomoderniste”, cu începuturi în anii ’60, apoi,
„generaţiei ’80”, căreia i-a dat câţiva dintre scriitorii cei
mai semnificativi, iarăşi cu precădere poeţi, şi dintre criticii
cei mai activi şi mai valoroşi; o simplă numărătoare ar fi de
ajuns... Poate mai puţin productivă, perioada „douămiistă”
a revistei a propus totuşi câteva nume, în poezie şi în
critică, aflate în curs de afimare...
Reunind recent într-o carte „vocile poeziei” din jurul
Echinox-ului, am încercat să conturez mai multe „locuri”
şi nu unul singur, chemându-i la raport, judecându-i pe
fiecare dintre poeţi după faptele lui. Cadrul mai larg în
care au „păcătuit” trebuia trasat şi a fost, - după care am
crezut că trebuie lăsaţi neconstrânşi de frâiele mai evident
sau mai disimulat programatice, dar şi neacoperiţi de
uniformizatoarea, în fond, „umbrelă a generaţiei”, pentru
a se putea „mărturisi” pe cont propriu. Numai cine nu e
atent poate crede că ierarhizarea valorică lipseşte: ea reiese,
dacă se vrea căutată, din lectura „lentă” a profilurilor
particulare, căci un portret pur impresionist, oricât de
plastic, nu face mare lucru dacă nu are argumentul analizei
răbdătoare a textelor care-l susţin. Iar aceasta nu poate
uita, de fapt, nici de amplasamentul în timp, nici de cel
stilistic, de tip discursiv, al unor scrisuri individuale. După
cum o atare mică hermeneutică nu evită obiecţiile critice,
privind fie defectele de articulare a universurilor imaginare
(la nivelul unei abordări „imanentiste”), fie pe cele legate
de căderea în convenţionalul inexpresiv şi artificios, cu
trimiteri la tipare stilistice mai generale, repere contextuale
etc.
3. Nu pot, la acest punct, decât să repet ceea ce am
tot spus: pentru mine, „Echinox”-ul a însemnat momentul
de viaţă cel mai intens, mai luminos, mai încrezător, într-o
epocă cu destul de puţine lumini. Dacă un număr dintre
tinerii de odinioară trecuţi prin „atelierul” cu acest nume,
declară din când în când că mi-ar datora câte ceva, trebuie
să spun limpede că şi eu le sunt infinit de îndatorat. Am
învăţat, de fapt, unii de la alţii, la o şcoală a exigenţei
lucide faţă de valori, care a fost şi una a prieteniei, nici ea
oarbă şi deformată de interese meschine, pentru că ne-am
cultivat împreună o anumită ţinută morală, o morală a
scrisului şi a trecerii noastre cât mai demne prin lume.
Tinerii de la „Echinox” m-au „obligat” să rămân atent
tocmai la tinereţea literaturii, să fac exerciţii de supleţe
intelectuală, să renunţ, treptat, la unele prejudecăţi,
rigidităţi, îngustimi ale vederii spre lume şi scris, să mă
menţin în fluxul viu al mişcării literaturii (mai puţin în
„mondenităţile” vieţii literare). Adică să întâmpin mereu
literatura în curs de construcţie, ca şi cum aş avea vârsta
promoţiilor studenţeşti succesive care au trecut prin
redacţia revistei, cu o curiozitate niciodată obosită faţă
de ceea ce petrecea în scrisul de toate vârstele. De aceea
nu simt nici o dificultate, nici acum, să scriu despre cei
mai tineri scriitori, mai ales poeţi, desigur, în virtutea unei
obişnuinţe legate şi de atelierul liric personal. Trăind atâta
vreme în interiorul unui laborator cu vase comunicante,
n-am simţit nici nevoia unor izolări de „substanţe”, crezând
mai pasionantă şi mai promiţătoare reacţia, mişcarea
coagulantă, sedimentele. Voi fi fost, în acest mediu, doar
un fel de hârtie de turnesol...
4. „Contribuţiile”, atunci când vine momentul
perceperii de tipare, stiluri, bune de fixat, ca fluturii, în ace
de istorie literară, se estimează, desigur, mai ales în funcţie
de doctrine, programe, manifeste, angajări teoretice,
sloganuri mai mult sau mai puţin spectaculoase. Cele ale
„Echinox”-ului sunt, cum am mai spus, mai degrabă
individuale. Însă – repet – ale unor individualităţi ce nu
pot fi desprinse cu totul de contextul general în care s-a
mişcat literatura noastră, din anii ’70 până acum.
Revista s-a bucurat de un prestigiu certificat de
o receptare în genere atentă, atributul „echinoxist” a intrat
printre formulele cu o oarecare circulaţie, cu trimiteri, ce-i
drept, mai ales la prima promoţie. Oarecum mai nedreptăţită
 la “echinox”
îmi pare a fi fost, retrospectiv, componenta „optzecistă” a
grupării, din pricini nu atât valorice cât de natură de
„politică” generaţionistă, cu orientări de reflectoare dirijate
părtinitor pe scena vieţii literare. Reticenţele privitoare la
adeziuni doctrinare, programatice, pe care le-am evocat,
au afectat fără îndoială într-un anumit grad această
receptare, „geografia literară” va fi avut şi ea rolul ei –
Clujul e, nu-i aşa, în „provincie”, iar la noi Centrul a atras
dintotdeauna mai mult atenţia decât spaţiile mai de
margine. Notez cu destulă seninătate că n-a lipsit
încercarea de împingere către periferie a unor poeţi de
foarte bună condiţie în zona aşa-zisului „neoexpresionism”,
catalogat sumar ca depăşit, ca şi cum spiritul majoritar
”neoavangardist” al grupării bucureştene „concurente” n-
ar fi „afectat” de acelaşi neo- sau post-... Însă nu e cazul să
ne pierdem răbdarea: încă o dată, nu o etichetă sau alta,
unificatoare, face valoarea unui scriitor, ci tot
individualitatea îşi spune cuvântul în cele din urmă.
Numeroşii critici de serioasă ţinută intelectuală ieşiţi din
spaţiul echinoxist spre cele patru zări ale patriei mai au şi ei
nişte datorii neîmplinite, - să nu zic faţă de propria grupare
originară, care oricum e doar un reper lăsat în urmă de evoluţii
particulare, ci faţă de scriitorii care au probat în timp că
merită, singuri în fond, o mai atentă considerare. În
perspectiva mai mare a timpului, „contribuţia” echinoxistă
n-a rămas, aşadar, neînregistrată, şi tot Timpul va decide,
prin cititorii calificaţi ai cărţilor, cât rămâne semnificativ din
acest aport. Eu, unul, sunt destul de mulţumit de numărul şi
de calitatea scriitorilor autentici pe care i-a pregătit
„Echinox”-ul, fără orgolii exprimate emfatic şi cu coeficientul
de relativizare valabil şi în spaţiul valorilor literare ca şi în
cel al vieţii noastre în înţeles mai larg.
5. Faţă de Echinox-ul actual, recunosc că am
sentimente amestecate. Mă bucur, desigur, că revista
continuă să supravieţuiască multelor asedii ale contextului
socio-cultural în care trăim şi că a prelungit, iată, existenţa
„firmei” pînă la vârsta de patruzeci de ani. Sunt, de
asemenea, bucuros să înregistrez nume noi de tineri foarte
înzestraţi, dintre care unii încep să pătrundă în prim-planul
scenei noastre literare, mai ales în critică şi în poezie.
Revista a încercat să se întoarcă, cumva, sub conducerea
lui Horea Poenar, la formula iniţială, mai literară şi eseistică,
după o perioadă - pe care eu o consider dintre cele mai
faste în exigenţele ei „academice” de performanţă
intelectuală, din anii imediat precedenţi, sub îndrumarea
unor oameni ca Ştefan Borbély şi Corin Braga. Această
reorientare semnalează şi un soi de supunere la un anumit
„ritm al vremii”.
Pe de altă parte, însă, am sentimentul că ceva, nu
tocmai secundar, s-a alterat totuşi în raport cu trecutul
grupării. Mai noua mentalitate deconstructivistă, extrem-
relativizantă, ludică, foarte permisivă, pe care am putut-o
remarca nu numai eu în aceşti ultimi ani, mă tem că n-a
fost cea mai productivă pentru cercul, acum mai restrâns,
al publicaţiei. În paginile ei s-au exersat totuşi, ca altădată,
destule condeie, semnatare astăzi de cărţi remarcabile sau
promiţându-le pentru viitorul foarte apropiat. Sunt
convins, însă, că se putea da şi mai mult, dacă miza pe
faptul cultural de ţinută „înaltă” ar fi fost mai mare şi mai
atent cultivată, cum s-ar fi cuvenit într-un mediu marcat
de Universitate. Ştiu că atributul acesta nu mai place astăzi,
57
că a devenit chiar de bon ton să fie blamat aşa-zisul
„elitism” intelectual, iar atitudinea de frondă frecvent
afişată pare a rima cu insumisiunile faţă de embleme
caracteristice vârstelor tinere, prin definiţie contestatare.
Universitatea îndeamnă, însă, tot prin definiţie, la o bună
aşezare, cât mai organic articulată, a omului în spaţiul
culturii dintotdeauna, însuşită desigur cu libertate de spirit
proaspăt, dar pe un fond de gravitate ultimă, ce nu e
sinonimă cu cenuşiul şi plictisul academismului
conservator şi inerţial. Actul critic spre care au fost chemaţi
ani de-a rândul „ucenicii” din atelierul „Echinox” pare a se
regăsi mai greu în „critificţiunea” sprinten-inventivă în
care se mai exersează unii dintre tinerii cei mai tineri de la
„Echinox”. Fapte de ultimă oră, precum Dicţionarul
„Echinox” şi numărul aniversar, dedicat celor patru
decenii ale grupării, trădează, din păcate, dincolo de bunele
intenţii probabile, ceva din frivolitatea noilor mentalităţi,
în contrast cu tradiţiile studiilor filologice rezistente şi ale
spiritului critic exigent. Un dicţionar este în primul rând o
operă de informaţie, dacă nu neutră – căci, analitic fiind în
acest caz, trebuie să emită judecăţi de valoare -, în orice
caz de o anume sobrietate a tonului, excluzându-l pe cel
polemic şi supraveghindu-şi foarte atent echilibrul
reflecţiei. Are şi o schemă structurală a articolelor, ponderi
cantitative rezonabile în funcţie de calitatea autorilor
comentaţi şi de dimensiunile operei, - or, adesea aceste
criterii şi exigenţe specifice nu sunt respectate în
dicţionarul ajuns, cu foarte puţine îndreptări, la a doua
ediţie. Cât despre numărul ”rezumativ” al revistei, el cred
că spune, totuşi, destul de puţin despre ceea ce a însemnat
cu adevărat contribuţia echinoxistă autentică la literatura
şi cultura acestor decenii, recurgând la persiflări cam de
suprafaţă. Nu ne putem juca, totuşi, oricând şi oricum,
există şi nişte reguli ale jocului...
Dacă fac aceste observaţii nu e pentru a coborî
şi minimaliza, generalizând abuziv, înzestrările redactorilor
mai noi, foarte ataşaţi revistei, cum am putut constata la
recenta mare aniversare, ci pentru a semnala nişte derapaje
surprinzătoare, de amendat mai ales în cazul celor două
exemple de privire sintetică asupra „efectului Echinox”.
Altminteri, cum am spus şi mai sus, nu sunt puţini tineri
trecuţi după 2000 pe la Echinox, care certifică o foarte
bună formaţie intelectuală, talent expresiv, imaginaţie
creatoare. Un număr important de articole din Dicţionar
ilustrează, de altfel, asemenea înzestrări. Pe oameni de
felul acesta cred e de mizat, cu speranţa că contextul
depreciativ în care sunt obligate să supravieţuiască
ştiinţele umaniste la noi nu le va descuraja nici energia,
nici talentul, nici voinţa de afirmare.
Ion Pop considers that the magazine and the liter-
ary circle ”Echinox” represented a school, where the re-
quirement of aesthetic value is essential. The concept of
”library” was also essential and it meant passion for cul-
ture and for the humanistic values of culture. The critic
also refers to a notable change in the young generation –
the last of the three he identifies – dominated by a
deconstructionist mentality, to which he reproaches the
extreme relativity and the fact of being to permissive.
Key-words: aesthetic value, passion for culture,
deconstructionist mentality, relativity.
58 la “echinox”
Eugen URICARU
O stare de spirit
Nu cred că există o literatură echinoxistă pentru
simplul motiv că literatura este o aventură personală. Nu
cred că ne putem permite orgoliul de a pretinde că o grupare
literară şi un grup de prieteni, care cred în aceleaşi valori
estetice şi morale, ar putea defini şi o amprentă stilistică
sau o matrice estetică. Dar ceva totuşi există, ceva destul
de greu de definit şi imposibil de ignorat, ceva care face
din literatura echinoxiştilor o parte recognoscibilă a
literaturii contemporane, fie că este vorba de critica literară
a grupării fie de creaţia propriu zisă. După cîte îmi dau
seama ar putea fi vorba de o asumare a continuităţii în
cultură şi de o mare profunzime intelectuală. Provocarea
şi experimentul nu sunt chiar cele mai frecventate terenuri
de vînătoare. Dacă ne referim la locul pe care îl ocupă
literatura de la „Echinox” într-o istorie obiectivă a culturii
româneşti postbelice cred că ar fi acela de moment de
sfîrşit al unui amplu şi complicat proces de refacere a
corpus-ului natural al literaturii după marea mutilare
suferită în anii ’50 şi primul moment al unui nou ciclu ce a
fost şi el brutal întrerupt de mini revoluţia culturală de la
sfîrşitul anilor ’70. Cum acest moment de relativ respiro,
început prin 1966-1968 şi terminat prin 1978, apariţia
Cenaclului şi a revistei coincide cu liberalizarea ideologică
de care pomeneam, este aprig disputat ca probă a dizidenţei
şi de ce nu a unui anticomunism in nuce, un fapt, un
fenomen real cum a fost „Echinox” este în multe situaţii
fie ignorat, fie ocultat, fie tratat cu parcimonie. O lectură
comparată a mai multor istorii literare care se referă la
subiect este nu doar amuzantă, ci ne dă şi dimensiunea
adevărului conţinut în zicerea – puţini am fost, mulţi am
rămas. „Echinox” a fost (nădăjduiesc să fie multă vreme)
o stare de spirit şi un angajament în favoarea literaturii şi
a spiritului european. De altfel, primul articol de fond
exprimă destul de limpede aceste principii. Literatura
română, cea maghiară şi cea germană din România
datorează destul de mult acestei reviste şi celor care au
făcut-o sau au aderat la ea. În ceea ce mă priveşte,
„Echinox”-ul este un moment fundamental pentru formarea
mea intelectuală, creativă şi sufletească. Singurii mei
prieteni care mai sunt sau care nu mai sunt în viaţă, aparţin
acestui moment magic. Dacă în primul grup şi în primele
valuri, persoanele şi numele literare coincideau, nu-mi dau
prea bine seama ce se întîmplă acum. Am vaga impresie că
Echinox nu mai este chiar o expresie ci a devenit o cale
sau chiar un instrument. Poate mă înşel şi îmi doresc să
mă fi înşelat. Ceea ce cred că funcţionează încă la
„Echinox” este entuziasmul. De aici, oricînd poate avea loc
o minune. O relansare. Cu condiţia ca sensul acesteia să nu
fie împotrivă, ci mai departe. Pentru că sunt prea multe de
spus şi pentru că neştiutele sunt mai multe decît cele ştiute,
mă opresc aici. Vă mulţumesc, vouă, celor de la „Vatra”, că
v-aţi încumetat să rămîneţi tineri în spirit şi bătrîni la minte.
Acesta este un fel de a fi al „Echinox”-ului.
Mircea MUTHU
Redimensionarea esteticului
1. Există, fără-ndoială, o literatură promovată de
Echinox, dar n-aş vorbi despre o literatură propriu-zis
echinoxistă, recognoscibilă ca un fonem într-o structură
lexicală. Din punctul de vedere al culturii scrise au existat
brand-uri acolo unde revistele au coaugulat o platformă
ideologică. Convorbirile literare din veacul al XIX-lea,
la fel, Viaţa Românească, Sburătorul sau Cercul Literar
sibian sunt asemenea exemple care au fixat, în
contemporaneitatea lor, dar şi în posteritate, un ideologem
- forma fără fond, sincronism, poporanism sau
euphorionism - cu argumentarea lor estetică. Echinox-ul
a fost, în primul rând, o şcoală în care s-au format şi
maturizat poeţi sau critici, revista fiind dublată câţiva ani
de cunoscutul cenaclu, „vegheat” cu simpatie şi înţelegere
de universitari din diverse generaţii. Valoarea de reper o
dă primul deceniu din viaţa revistei iar perioadele care au
urmat au perpetuat, cu sincope în apariţie, rubricile mari
precum şi caracterul sau trilingv. Actele de curaj
(traducerea lui Heidegger ori scandalul provocat de
publicarea scenariului lui Pintilie) au crescut desigur cota
publicaţiei studenţeşti ce a indus, în chip treptat, ideea
rezistenţei prin cultură. Oricum, recentul Dicţionar
Echinox (ce a cunoscut două ediţii), antologia de poezie
publicată de-a lungul anilor în revistă, o altă antologie
semnată de Ion Pop (Poeţii revistei Echinox), Literatura
Echinoxului a lui Nicolae Oprea, rememorările lui Petru
Poantă din Efectul „Echinox” sau despre echilibru, la
care se adaugă cele două lucrări ale lui Traian Vedinaş,
Echinoxismul – dicţionar sintetic şi antologic şi Revista
Echinox în texte oferă o imagine şi globală şi concludentă
a revistei fără să fie nevoie, cred, de supralicitarea
importanţei acesteia în cultura noastră scrisă din ultimele
patru decenii.
2. Am fost un martor – cum să zic ? – activ al
fiecărei etape din existenţa revistei. Mai mult, am participat
 la “echinox”
la fiecare aniversare. La zece sau la douăzeci de ani de la
apariţia primului număr au fost prezenţi supravieţuitorii
cerchişti tocmai în ideea de a considera Echinox-ul ca un
fel de urmaş al Cercului Literar de la Sibiu. În 1970, Ion
Negoiţescu scria, de pildă, că „asemănarea între cei de la
Echinox şi cei de la Cercul Literar vine din faptul că, ajutaţi
în a se grupa prin însăşi natura vieţii culturale mai unitare
într-un centru provincial, şi unii si alţii au reuşit să
depăşească orice formă de provincialism”. E, după opinia
mea, mai mult un gest de politeţe făcut de ideologul,
împreună cu Radu Stanca şi Jacquier, al euphorionismului,
chiar dacă acesta n-a fost articulat într-o doctrină. Cam în
aceeaşi perioadă, în 1970, Ion Pop vorbea despre „umbra
Şcolii Ardelene ce cade mereu asupra noastră” şi de
„echilibrul transilvan” al Echinox-ului pentru ca, pornind
de aici, Traian Vedinaş să schiţeze un număr de şase relaţii
analogice între Şcoala Ardeleană şi revista anilor 1968-
1989. Este, din nou, un exemplu de supralicitare. Cred că
aşezarea Echinox-ului trebuie şi a fost de altfel făcută -
aşa cum întrebarea sugerează - (nu numai) în literatura
beletristică din ultimele patru decenii. Or, culegerea
amintită, alcătuită de Vedinaş - Revista Echinox în texte –
este o concludentă bază de plecare, ca şi antologia de
poezie Echinox. Redimensionarea esteticului prin
asimilarea creativă a lecţiei interbelice, aplecarea spre
discursul filosofic şi apetenţa pentru eseistica
interdisciplinară, selectivitatea, în premieră, a traducerilor,
prezenţa scrisului universitar deja format şi cu valoare de
model, democratismul lingvistic etc. alcătuiesc doar câteva
trăsături ce plasează Echinox-ul în panoplia revuistică
naţională.
3. Am debutat la Steaua, cu recenzii, în 1965, apoi
în 1967 cu un articol (Simboluri ale germinaţiei) în
numărul din Tribuna consacrat dispariţiei lui Tudor
Arghezi, prin urmare înainte de apariţia revistei despre
care vorbim. Echinox-ului îi datorez atmosfera propice
prieteniei şi dialogului cultural şi asta dincolo de faptul
că - aşa cum spunea Eugen Uricaru - am fost unul dintre
cei mai fideli colaboratori ai revistei, în care am menţinut
o rubrică – Orientalia – aproape două decenii, chiar
dacă nu am făcut parte din redacţie. Ca preparator şi
apoi asistent oarecum eternizat (alături de Papahagi) am
învăţat totuşi cum se face o revistă, consemnând - ca
martor tăcut - dificultăţile întâmpinate în tipărirea şi
difuzarea acesteia în condiţiile de dinainte dar şi după
1989. La treizeci de ani de la imprimarea primului număr
am girat, în calitate de rector interimar, manifestările
omagiale şi, trebuie spus, dincolo de absenţele unor
echinoxişti clasicizaţi am auzit destule discuţii
contradictorii purtate intre cei prezenţi, pentru că - nu-i
aşa ? - oamenii se mai şi schimbă.
4.Aniversările periodice şi volumele amintite, cu
un caracter recuperator oferă, cred, un răspuns afirmativ.
Aş mai adăuga şi faptul că mulţi dintre redactori sau
colaboratori au beneficiat de ucenicia de la Echinox, fiind
răspândiţi la universităţi, reviste ori edituri din România
şi nu numai.
5.Echinox-ul de după 1990 nu mai seamănă -
nici ca structură şi nici din punct de vedere grafic, ca să
nu mai vorbesc de conţinut - cu publicaţia academică,
59
clasicizată şi prin numerele tematice sub directoratul lui
Corin Braga şi Ştefan Borbely. De altfel, după constituirea
Fundaţiei Culturale Echinox (membri fondatori: Ştefan
Borbely, C.Braga, S.Cordoş, M.Muthu, M.Papahagi, Gh.
Perian, I.Pop (preşedinte) şi I.Vartic) revista nu a mai
aparţinut decât formal Universităţii „Babeş-Bolyai”. De
altfel, revista Verso, stipendiată de Universitate,
concurează, conţinutistic vorbind, noul Echinox, condus
de Horia Poenar, cu apariţie mai mult sporadică şi cu
desfacere restrânsă. Nu este locul să fac aici o analiză a
Echinoxului actual (al cărui ultim număr, de exemplu, este
focalizat pe aşa numita „literatură a blogurilor”). Oricum,
o istorie necesară şi fără tonalităţi nostalgice sau reproşuri
de o natură sau alta va reface, într-un discurs convingător,
destinul acestei reviste importante de la apariţia căreia s-
au scurs, iată, patru decenii.
Petru POANTĂ
Orgoliul autonomiei şi al diferenţei
1. Nu se poate vorbi despre o literatură echinoxistă
aşa ca, bunăoară, despre o literatură romantică. Literatura
scrisă de echinoxişti, consistentă şi de raftul întîi prin
multe dintre cristalizările ei, n-a produs un curent literar
propriu-zis. În intervalul de 40 de ani, ea nu este deloc
aceeaşi. Poeţii Adrian Popescu sau Horia Bădescu, să
spunem, n-au mai nimic în comun cu Ion Mureşan şi cu
atît mai puţin cu Stefan Manasia. S-a mai zis: Echinoxul a
fost şi este o şcoală de educaţie literară. El a produs astfel
o marcă legitimatoare echivalentă cu un titlu de nobleţe. E
legitimată însă nu neapărat valoarea, ci apartenenţa la o
castă în interiorul căreia nu au toţi aceleaşi titluri.
2. Născut în provincie, echinoxismul epatează, pe
toată durata existenţei sale, prin lipsa oricărui
provincialism, după cum, în nici un moment al său, nu
este un fenomen de imitaţie. În perspectivă istorică, el
apare mai degrabă ca o sfidare a centrului. Scriitorii de aici
şi-au găsit mereu o cale proprie şi diferită. Nici măcar
optzeciştii de la Echinox nu se conformează imperialistului
spirit optzecist al bucureştenilor. Echinoxismul a crescut
cu orgoliul autonomiei şi al diferenţei, avînd ca dominantă
a creaţiei şi a judecăţii critice criteriul estetic. Propriu
vorbind, el nu ocupă un loc, ci este constitutiv literaturii
60 la “echinox”
române. Este Nordul ei vital prin care infiltraţiile
occidentale au fost constante şi oarecum fireşti.
3. Cred că îi datorez însăşi existenţa literară şi
asta ar putea fi valabil pentru toţi cei care au trecut pe
aici. Nu devii echinoxist printr-o simplă adeziune, ci te
naşti a doua oară „însemnat” definitiv. Devenit
echinoxist, ai o identitate nouă. E ca un fel de
apartenenţă etnică. Eşti marcat pe viaţă, ca de o fatalitate
bună. Noi, primii echinoxişti, chiar aveam sentimentul
auroral al unui fel de etnogeneză. O altă lume
românească (literară) părea să se nască o dată cu noi.
În realitatea cotidiană, imediat după apariţia revistei,
deveniserăm dintr-o dată vedetele zilei. Succesul acesta
public l-am transformat însă într-o ambiţie a confirmării
şi a afirmării prin valoarea individuală. Interesant e că
prima promoţie a fost recunoscută şi de către
oficialităţile administrative, astfel că toţi am obţinut
derogare de la repartiţia obligatorie şi ne-am putut urma
vocaţia, cîţiva avînd norocul unor posturi pe la reviste
literare. În chiar zorii săi, Echinox-ul părea şi o „afacere”
profitabilă.
4. Problema e dacă există cumva o autoritate unică
şi profitabilă care să recunoască această contribuţie.
Marca nu a fost contestată de nimeni şi niciodată, însă,
în afara propriului său cîmp, echinoxismul e perceput
mai puţin ca un fenomen literar şi aproape exclusiv prin
valorile sale individuale. Capitala a fost mereu
complezentă cu echinoxiştii, însă în încercările sale de
sinteză a ignorat echinoxismul. De altminteri, istoriile
recente ale literaturii sînt mai curînd nişte dicţionare de
autori, în care echinoxiştii incluşi îşi pierd această aură a
apartenenţei. În orice caz, Echinox-ul a dat literaturii
române peste două sute de scriitori. Excluderea majorităţii
acestora dintr-o istorie literară face imposibilă înţelegerea
şi cunoaşterea literaturii în amploarea şi diversitatea sa.
Echinoxismul a modificat sensibil relaţia centru-periferie,
numai că o mentalitate retardată nu e dispusă să
recunoască această ofensivă a periferiei. Nu-i mai puţin
adevărat că şi periferia întreţine iluziile canonizatoare
ale centrului.
5. Deşi acelaşi, cu fiecare promoţie Echinox-ul
este totuşi altul. În linii mari, schimbările de profunzime
au urmat însă modificările criteriilor din cîmpul
literaturii. Dar dacă prin Echinox-ul actual înţelegem
revista condusă de Horia Poenar, atunci ar fi de
constatat o anume discretizare a fenomenului care, de
fapt, a început după 1990. Ea nu are legătură cu
valoarea, ci cu o oarecare marginalizare a literaturii
însăşi. Altercaţiile din ultima vreme dintre unii
echinoxişti par să fie în logica bătăliei dintre generaţii,
cu toate că în cadrul Echinox-ului un asemenea
fenomen nu s-a înregistrat pînă la apariţia Dicţionarului
coordonat de H. Poenar. Dicţionarul a părut multora
drept un soi de arhivare a „bătrînilor” echinoxişti, cu
promisiunea unui nou început. Numărul aniversar al
revistei de anul trecut a părut şi el o deconstrucţie
băşcălioasă a tradiţiei echinoxiste. Eu cred însă că nu
se poate vorbi despre o abdicare de la spiritul
echinoxist.
Dinu FLĂMÂND
Explozia „Echinox”
Tata îmi vorbea deseori despre brandurile care
îi şuierau pe la urechi în război, la Cotul Donului. Unul
dintre ele îi trecuse prin braţul stâng. De fiecare dată
priveam intimidat cicatricea care, atunci când el bătea
coasa, părea o gură ce încerca să vorbească de pe pielea
mâinii sale. Tata era stângaci. Dar stângăcia lui era putenică
şi abilă. Poate că şi cuvânt brand era plasat stângaci în
poveştile lui. Dar exploda în urechile mele, de fiecare dată
când îl pronunţa. Oricum, era primul meu neologism,
înţelgeam că aşa se numesc bucăţile de matal, schijele
care îţi şuieră pe la urechi. Mi s-a explicat mai târziu, când
m-au luat şi pe mine la cătane, că este doar lansatorul
unor obuze de fragmentaţie. Iar dicţionarul mi-a dat şi
scrierea lui corectă, şi provenienţa din limba germană.
Degeaba. Cauza era pierdută, brandul se fixase în mintea
mea cu aspectul lui semantic de cicatrice precedată de o
explozie.
Îl văd de vreo zece ani şuierând şi prin noua
terminologie culturală, împrumutată de articolele literare
din inevitabilul marketing. Ba am înţeles să un teoretician
occidental, cu mare trecere pe la noi, ar fi clasificat culturile,
literaturile, patrimoniul cultural al ţărilor, în funcţie de
„patentele” pe care le pot ele revendica pe piaţa istoriei.
S-ar părea că nu stăm prea bine : romantismul, simbolismul,
Renaşterea şi alte vârfuri identificabile le-au inventat alţii.
Alţii, din nord, au creat drama psihologică modernă, alţii
au patentul pentru monologul interior în roman, pentru
stilul indirect liber, pentru versul liber sau chiar pentru
scrierea automată (deşi nu stăm chiar rău la Avangardă).
Pare un coşmar. Cu câteva decenii în urmă număram
protocronist tot felul de idei, invenţii şi intenţii cu care le-
am luat-o altora înainte. Acum iar suntem coada cozii şi
ruşinea lumii civilizate. Cum aţi vrea ca Echinoxul să fi
putut să facă excepţie ? Nu are brand, bietul de el, are
câteva sute de cărţi, dar nu cred că are brand. Iar eu tot la
cicatrice mă gândesc, nu la un fel de monadă îmbrăcată
după ultima modă.
Au brand alţii, alte găşti, alte judeţe ? Cine şi de pe
ce înălţime le priveşte ? De pe colina acestor două biete
decenii de scris, într-o atmosferă socială, în sfârşit,
respirabilă, dar care nu înseamnă şi atmosferă culturală
 la “echinox”
stimulantă, emulativă ?… Este oare destul ? Nu punem
carul înaintea boilor? La noi proliferează istoriile literare,
dicţionarele-inventar, bilanţurile de sfârşit de an, discuţiile
docte despre macrostructurile literaturii, dar încă nu se
vede prea bine ce fel de literatură se scrie; şi dacă se scrie
pur şi simplu literatură bună! Sigur, este legitim să ne
întrebăm dacă o grupare cum este Echinoxul, la patru
decenii de existenţă, a dezvoltat sau nu trăsături specifice;
dacă lasă o dâră, o brazdă, sau dacă cineva mai seamănă
în această brazdă. Dar fără emfază de marketing, fără
această grilă a bilanţului contabil care, în fond, este ipocrita
nişă pentru toate abuzurile subiectivităţii.
Dar a existat o explozie Echinox, asta da. În
interiorul fiecăruia în parte, cu diverse intensităţi, cu o
forţă de propagare mai mult sau mai puţin extinsă. De la
bun început a fost aproape un miracol şansa să ne întîlnim
spontan, în Clujul de după 1965, câţiva studenţi care
iubeau literatura, scriau deja câte ceva, deseori stângaci,
aveau deja câteva lecturi bune, altele decât producţia
sovietică; şi aveau, de asemenea, convingerea intimă,
foarte fermă, că trebuie să se construiască singuri, să facă
ceva pentru ei, să scape de sub tutela uriaşă a propagandei,
dând dovadă de mai multă dibăcie decât sistemul. Nu ştiu
de unde venea acea convingere, dar prima grupare
Echinox a avut-o ca liant de temelie, ca pe o primă urgenţă,
ca pe o linie de conduită esenţială, din cele care determină
destinele. Ani în şir m-am gândit la misterul acestei
convingeri, la originea acestui criteriu de selecţie, la
caracterul inefabil al unei solidarităţi de grup ce s-a instalat
de la bun început între noi, fără explicaţii inutile, fără paradă
de principii anunţate zgomotos, altele decât cele pe care
de la bun început presupuneam că ne definesc pe noi :
onestitate, curiozitate intelectuală, spirit de competiţie prin
emulaţie, nu cu lovituri sub centură, refuz în a accepta
calea măririlor prin linguşire sau aservire la ineptele practici
ale comunismului. Noi nu voiam să mai fim ai Lor !
Constataserăm deja că nu eram ca Ei: nu ne interesa
politica, nu credeam o iotă din îngrămădita construcţie
ideologică a sistemului (şi nu era simplu, credeţi-mă, după
spălătura de creier la care ne supuseseră programele
şcolare în liceu, unde generaţiei mele încă îi erau interzişi
Blaga, Ion Barbu, Maiorescu, orice altă filosofie decât
cea marxistă, orice referinţă vie la lumea vie din exterior,
cea care depăşea graniţele republicii „populare”). Iată de
ce vorbesc despre un miracol. Prin ce mister fiecare în
parte va fi avut, totuşi, acces şi la alte texte decât cele din
manuale (mulţi dintre noi eram copii de la ţară, cu puţine
cărţi prin casele părinţilor noştri) ? Cum de nu ieşiserăm
din şcoală aşa cum se dorise: nişte roboţi ai sistemului,
schilodiţi pentru tot restul vieţii noastre, sau nişte ticăloşi
ai dublului limbaj, nişte materialişti ipocriţi care să-şi
dorească puterea, din moment ce comunismul aştepta
generaţia noastră, primul experiment pe viu al
doctrinei sale în variantă românească?
O, bibliotecile publice din acea vreme, bibliotecarele
care te îndemnau să iei să citeşti literatură bună, mai cu
seamă autori ce nu erau în manuale, acele traduceri din
clasici pe care nici comuniştii nu le mai puteau interzice!
Laud bibliotecile acelui oraş, unde, mai târziu, aveam să
ne simţim noi, echinoxistii, chiar protejaţii Bibliotecii
Universitare (unde Blaga avusese un fel de birou bârlog),
61
şi unde ni se trimiteau pe ascuns, la masa de lectură,
Kierkegaard, Nietzsche sau chiar marchizul de Sade, de la
fondul „secret”! Dar să nu dau totul numai bibliotecilor.
Noi eram şi rezultatul, indirect fericit, al schizofreniei
generale, care se termina la noi. Cu toate primejdiile reale
la care ei, părinţi noştri, s-au expus multă vreme, tot de la
ei auziserăm noi în casă analiza adevărată, diagnosticul
corect si sincer pus sistemului. Şi tot de la ei ne-a venit
scârba faţă de toată potriveala acelei societăţi, şi ordinul
implicit de a încerca să fim inteligenţi ca să nu-i cădem
pradă cu sufletul, deşi sistemul ne confiscase identitatea
socială şi chiar pe cea a corpului. Chiar dacă eram deprinşi
şi cu duplicitatea, adică altceva spuneam la şcoală, în
sinea noastră se năştea treptat revolta ce respingea
sistemul. Probabil că simţurile şi curiozitatea noastră ne
pregăteau pentru evadarea interioară. A fost suficientă o
scurtă perioadă de interregn şi am forţat fisura, am ieşit la
aer. Şi cum în fiecare familie sau în cercul prietenilor
familiilor se cunoştea cazul câte unui arestat pentru delictul
de opinie, noi am fost şi copii care au priceput valoarea
adevărului spus cu riscul unor imprecise dar ameninţătoare
pedepse. Iată cum ni s-au ascuţit şi percepţiile: simţeam
repede ceea ce era autentic şi onest, cunoşteam valoarea
ascunsă, începeam să ne construim propria noastră scară
de valori, care nu avea nimic cu criteriile oficiale.
Da, o explozie se produsese în fiecare din noi, şi
era descoperirea faptului că poţi avea acces la o altă lume,
la lumea largă, prin cărţi; şi la alte idei decât vulgata
furajeră, nutreţul pentru dobitoace care ni se vârâse ani în
şir pe gât pentru ca să devenim nişte perfecţi idioţi ai
sistemului. Nu aparţineam sistemului, eram primii copii
bastarzi ai lui, primul său mare eşec, dacă ne gândim că pe
noi ne luaseră imediat din faşă, la sfârşitul războiului, să
facă din noi cobaii perfecţi ai cretinului experiment
comunist. Eram prima Generaţie Ratată a comunismului,
şi ce bine ne simţeam ! Creştea în noi o extraordinară
mândrie pe măsură ce constatam acest lucru, era
descoperirea unei formidabile libertăţi, de unde şi iubirea
nemăsurată, necondiţionată, totală, pentru literatură.
Literatura devenise forţa noastră eliberatoare şi a rămas
sursa de energie a bioritmului nostru, încă şi astăzi. Iată
de ce nu ne ating ironiile şi sarcasmele cu care dezabuzaţi
comentatori ai meteorologiei literare de după ne onorează
periodic, condamnând ba „estetismul” nostru, ba
„academismul” sau mai ştiu eu ce ism. Treaba lor. Pentru
noi literatura a fost nu atât un experiment estetic ci, înainte
de orice, o reacţie vitală, o metodă de a ne descoperi dar şi
de a ne defini libertatea şi personalitatea în acelaşi timp.
Ea a presupus, cel puţin la prima generaţie echinoxistă pe
care o cunosc mai bine, şi asumarea unei calme rebeliuni,
a unei radicale nesupuneri. Ar fi explodat în forme de
protest şi mai vizibile această nesupunere, dacă nu am fi
fost, totuşi, atât de controlaţi, ameninţaţi cu dizolvarea
revistei şi a cenaclului de atâtea ori, iar în anii cei mai grei
cenzuraţi la sânge. Multă vreme am profitat de faptul că
ideologii clujeni nu ne luau în seamă. La cel dintâi scandal,
ei au realizat repede că ceva le scăpa de sub control. Îl
publicaserăm pe acel Heidegger şi nu pe Marx. Dar se
spunea că suntem simpatici şi talentaţi şi li s-a recomandat
nu să ne desfiinţeze revista, ci să o controleze mai bine.
Deşi Clujul era încă oraşul cosmopolit şi european de la
62 la “echinox”
sfârşitul războiului, ştabii lui comunişti erau nişte
troglodiţi. Ne-ar fi aruncat direct în Someş, dacă nu am fi
fost protejaţi de un soi de aură de simpatie pe care ne-o
câşigaserăm deja în Capitală, profitând de formele de
promovare ale sistemului studenţesc comunist, fără să-i
dăm însă sistemului nimic din ceea ce el aştepta de la noi.
În momentul când cerchiştii şi alţi nefericiţi
scriitori interbelici au început să iasă din închisori, sau
să-şi recapete dreptul de a semna, unii ne-au reperat şi pe
noi. Negoiţescu mi-a povestit de mai multe ori ce bucurie
a simţit când a văzut că din senin apăruse o nouă grupare
care nu doar refuza să fie îndobitocită, dar avea şi instinctul
de a merge spre marea cultură. Nego pricepea că această
voinţă formativă era mai mult decât pedagogie de
autodidacţi. Era începutul unei febrile căutări a
individualităţii noastre, rapidă ardere a etapelor, o, cât de
necesară şi de salubră, dacă ne gândim că în mai toate
revistele literare tronau anacolutul si falsitatea, la
competiţie cu presa politică; şi ni se ofereau, în cel mai
bun caz, modele de realism socialist convertit în realism
edulcorat. Nimeni nu ştiuse să ne spună că trebuie să o
luăm de la capăt (de la antici, de la clasici, de la romantici,
de la avangardişti ş.a.m.d.) refăcând pe cont propriu istoria
modelelor (a „brandurilor”!), dar noi simţeam că numai
aşa poate fi traversat deşertul oglinzilor strâmbe. Iar setea
de carte, de cultură, caracteriza întreaga generaţie. La noi
la cenaclul „Exhinox” veneau sute de studenţi de la
facultăţi politehnice, de la medicină, de la Conservator
sau chiar clujeni care nu aveau nimic de-a face cu mediul
universitar. Se formase o coadă uriaşă, dis de dimineaţă,
în faţa librăriei Universităţii, în momentul când s-a aflat că
a fost retipărită, în sfârşit, o ediţie cu poeme de Lucian
Blaga. Idem pentru Ochean, prima ediţia postbelică din
Ion Barbu, sau pentru atâtea şi atâtea traduceri (Kafka,
deja, cu al său Proces, pe care noi în consideram un roman
despre comunism!) – iar toată această lume era implicit şi
lumea care ne recepta pe noi.
Se înţelege că sunt cam pe la cea de a treia
întrebare, Cât îi datorez spiritului echinoxist? Totul. El a
confirmat ceea ce căutam, el m-a reconfortat în căutările
mele şi m-a obişnuit de la bun început cu perspectiva
timpului lung. În care lecturile nu sunt niciodată suficiente
pentru a ajunge să relativizezi chiar importanţa lecturilor;
timp lung, dacă reuşeşti să îl ai, care să te ajute să te
proiectezi, întreg, în viaţa spirituală ce depăşeşte ograda,
cartierul sau cercul prietenilor tăi uitând că mergeai şchiop
la început, atins de acea poliomielită care a încercat să ne
strâmbe mintea în anii cei mai dificili pentru un adolescent,
în anii decisivi când el îşi pipăie sensibilitatea şi îşi face
curaj să fie el însuşi.
Dar îmi vâjâie pe la urechi brandul din întrebarea
voastră şi fac un pas înapoi ca să prind un capăt de idee
de care trebuie să mai trag. Veţi zice că tenacitatea
„culturală”, formativă, voinţa de a te autoinstrui nu pot fi
o trăsătură „definitorie” sau un filon de originalitate. Şi
câtă dreptate aveţi! Dar asta e valabil pentru societăţi
normale, în care a existat o continuitate de la modelul unei
epoci la altul, unde negările spectaculoase presupun că
receptarea moştenirii din trecut a ajuns la saturaţie. Pentru
România, experienţa estetico-ideologică a comunismului
a însemnat o lungă expediţie în analfabetism, un „gol
istoric”, vorba lui Bacovia. Ceva de genul celor 15 zile pe
care calendarul le-a pierdut când s-a trecut la reforma
gregoriană (doar că noi am pierdut inutil câteva decenii).
Abia după căderea regimului a putut izbucni negaţia
(explicită, sarcastică, dar şi analitică) a acelui sistem. Dar
şi parodierea lui, în acest moment, a obosit repede. Nu te
războieşti prea îndelung cu un mort. Nu clădeşti o contra-
literatură care să împingă în şanţ o non-literatură.
„Echinox”-ul, cel puţin la început, a ales varianta sanitară
de a ignora comunismul. Iar când marcam reacţiile noastre
de respingere o făceam mai cu seamă atacând dogmele
principale, la nivelul ideilor. Atacam materialismul, ateismul
sistemului, obsesia lui de a reduce viaţa spiritului la o
grilă de precepte economice, şi atacam totalitarismul sub
formele lui diverse. Au fost mai puţine „şopârle” în textele
noastre decât la generaţia de după, dar cine ne citea atent
vedea că luam taurul de coarne. Adevărat însă că în
procesul de cretinizare generală pe care-l traversa
ideologia marxist-leninistă din România, redusă la
comentarea câtorva texte fabricate de cooperativa de
discursuri a biroului nr.1., postura noastră polemică trecea
deseori neobservată.
Partea proastă este însă că acea libertate
condiţionată nu avea cum să nu ne deformeze, la rândul
ei. O anumită înclinaţie pentru baroc va fi rezultat din
atâtea situaţii de constrângeri. Dar aceleaşi constrângeri,
aceeaşi presiune ideologică, aceleaşi limite rezultate chiar
din izolarea noastră, în interiorul României şi, ca toată
lumea, faţă de restul lumii vor fi dus – cred eu – şi la o
poziţionare specifică faţă de actul scrierii. E menirea celor
care vor studia mâine literatura „Echinox”-ului să ne spună
dacă a rezultat sau nu o anumită originalitate din această
complexitate. Eu cred că da, aşa cum există o complexă
poziţionare faţă de marile întrebări ale vieţii şi în alte
literaturi, în perioada Inchiziţiei sau sub alte forme de
tiranii. Acum e prea devreme să se poată discuta fără
violente idei preconcepute. Apariţia „Echinox”-ului a
coincis şi cu un important moment de conştientizare în
societatea românească. Se schimba echipa de la
conducerea ţării, se produsese o desovietizare, se schiţau
timizii paşi spre o independenţă în cadrul sistemului
comunist, care nu va merge prea desparte, e drept, deşi
părea, la început, un fel de paradoxală îndrăzneală. Noi am
apărut în momentul în care se ştia că americanii nu mai
„vin”. Şi ne-am dat seama că trebuia să fim proprii noştri
americani, adică să şantajăm sistemul, să negociem cu el,
să acceptăm un nivel de falsă obedienţă pentru a ataca la
mişcarea următoare. Convingerea că trebuie să folosim
toate mijloacele pentru a ocoli sistemul devenise obsesie
centrală. Nu era o metodă de evaziune, era o luptă. Cine
nu admite acest adevăr simplu nu are cum să înţeleagă o
întreagă epocă. Era un război de gherilă care nu a dus, e
drept, la căderea Zidului berlinez, ci doar, cel mult, la
eliberarea fiecăruia în parte, dintre cei ce s-au aruncat în
el. Fără să fiu un determinist dogmatic, admit că această
situaţie nu avea cum să nu determine literatura pe care o
făceam, în câmpul minat, oximoronic, al parafrazelor,
perifrazelor şi paradoxurilor de toate soiurile. Nu am
impresia că se ţine seama de aceste aspecte când se
vorbeşte despre „Echinox”. Şi nu am impresia că literatura
 la “echinox”
echinoxistă ar fi citită, apreciată, analizată cum se cuvine
în afara unei arii din Transilvania în care s-au răspândit
echinoxiştii din toate generaţiile.
Dacă va fi fost la început rezultatul unor fericite
întâlniri şi aventura unor ardori adolescentine, „Echinox”-
ul a devenit ulterior, cu adevărat, o trăsătură de identitate,
şi dacă nu i se acordă şi faimosul brand care oblojeşte
complexele provinciale. Mă felicit că încă am nas şi
recunosc textul un echinoxist, din noile generaţii, după
criterii pe care nu aş putea să vi le explic; deşi ele ţin de un
mod special de a se prezenta, cu prospeţimea unui
„răsăritean” care are şi cultură, şi gust, şi umilinţă necesară,
de învăţăcel permanent, şi pasiunea barocă a detaliilor, şi
acea nelinişte interogativă, dar bătăioasă, a imigrantului
ajuns în ţara mondială a culturii unde (aproape) toate
locurile au fost deja ocupate. Iar actualii echinoxişti, pe
care îi cunosc aproape numai din cărţi, unele din ele
formidabile, îmi confirmă convingerea că „Echinox”-ul a
întemeiat, cel puţin, un cult pentru cultură, din care
încolţeşte deseori şi visul creator.
Adrian POPESCU
„Colegialitatea şi exigenţa
redactorilor se completau fericit...”
1, 2. Un brand echinoxist s-a format încă de prin
68, 70, adică de la apariţia revistei clujene, care aducea o
noutate, cred, în peisajul publicaţiilor literare ale timpului.
Una de deschidere, dacă nu explicit programatică, oricum
vizibilă, spre valorile europene, majore, spre literatura
occidentală, dar şi spre scrierile colegilor de limbă maghiară
şi germană. „Echinox”-ul se delimitează critic de ternul
provincialism sau de naivul păşunism, găsind un punct
de sprijin estetic în ,,Cercul literar de la Sibiu’’. Figurile
cerchiştilor devin, cel puţin pentru prima promoţie
echinoxistă, modelatoare, sau măcar provocând energii
intelectuale de profunzime, refuzul localismului, al
aservirilor oportuniste ideologicului, mai exact spus prin
fixarea unei ţinte estetice, poate chiar morale, înalte.
,,Echinox”-ul a fost, este, nu doar o publicaţie ardeleană,
una cu conexiuni printre scriitori din Bucureşti, Oradea,
Timişoara, ori Paris. Nu a rămas niciodată satisfăcut de
mica glorie provincială, atât de periculoasă, bovarică. Locul
63
,,Echinox”-ului în literatura postbelică aici ar trebui văzut,
continuator, dar şi înnoitor; se publică nu doar multe
traduceri de poezie, dar au loc şi dezbateri de idei, studii,
pornind de la gânditori ca Blaga, D.D.Roşca, Althuser,
Teilhard de Chardin, Marcuse, sau critici ca Roland
Barthes, Gaston Bachlard, şcoala geneveză de critică, etc.
,,Echinox”-ul formează intelectuali veritabili, introduce
exigenţe sporite pentru posesorii de talent liric sau epic,
le cultivă spiritul critic, luciditatea. Livrescă, modalitatea
poeziei echinoxiste nu urmează decât aparent modelul
blagian, neoblagian de fapt, ea este un amestec de cultură
asimilată şi natură originară .Locul publicaţiei îl văd, în
contextul relativei liberalizări din 1968, drept salvator
pentru o întreagă generaţie, prin programul estetic
european, modernist, dar şi cu tatonări postmoderniste,
oricum conectat la pulsul literelor din alte părţi.
3. Maturizarea mea literară o datorez ,,Echinox”-
ului, unde colegialitatea şi exigenţa redactorilor se
completau fericit...
4. Volumele excelente ale lui Petru Poantă, despre
efectul cultural al ,,Echinox”-ului, antologia lui Ion Pop,
apoi exegeza răbdătoare a întregii lirici echinoxiste a
aceluiaşi eminent critic, director al publicaţiei clujene,
analizele pertinente din cartea despre autori echinoxişti
semnată de Nicolae Oprea, texte mai vechi sau mai noi,
de la cele ale lui Nicolae Manolescu, din anii 70, ,,Generaţia
47’’, Ilie Constantin, cu Scurtă istorie a poeziei române,
sau analizele lui Cornel Regman, ,,Echinoxul în 5 poeţi’’,
despre volumele de debut ale primilor echinoxişti, apoi
cronicile sau volumele unor Al. Cistelecan, Ion Simuţ,
Ştefan Borbely, Corin Braga, Gheorghe Perian, Dumitru
Chioaru, Iulian Boldea, Virgil Podoabă, Aurel Codoban,
ori interviurile unor Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Eugen Uricaru, Ion Vartic, Marta Petreu, sunt toate atente,
echilibrate valorizări ale fenomenului echinoxist. De
observat că majoritatea vin din interiorul mişcării, care a
împlinit recent 40 de ani. Poate ar fi necesar un examen
din afara grupării, acum.
5. Actualitatea ne-o propune ,,Dicţionarul
Echinox A-Z’’, coordonat de Horea Poenar, Editura Paralela
45, 2008, ediţia a doua, ceva mai aşezată decât prima, care
fusese un must extrem de efervescent, uneori simpatic,
alteori doar inconştient, cu ebuliţia nepotrivită unui
dicţionar, orişicâtuşi, pretinzând un anumit calm obiectiv.
Numărul aniversar este ludic, post- modernist, băşcălios,
mie mi se pare cam autodemolator, dar mă rog, orice e
permis literatului tânăr. Istoria sau istoria literară desigur
că nu sunt intangibile sau sacrosancte, dar lipsa de
substanţă, improvizaţia, relativizarea dusă la extrem parcă
nu sunt specifice echinoxismului ,,clasic’’. Spiritul ludic,
Groşan, Hurezeanu, maestrul lor Ion Vartic, da, dar e
altceva, un surâs ironic, autoironic, ca la Thomas Mann,
nu o deconstrucţie veselă a trecutului, simţit probabil de
tinerii noştri colegi ca o povară, care trebuie aruncată de
pe umeri.
64 la “echinox”
Nicolae PRELIPCEANU
„Echinox”-ul meu
La prima întrebare nu pot să răspund decât afirmativ:
da, există o literatură (care pentru unii este) echinoxistă.
Întrebarea care se pune este cum este ea pentru alţii, adică
ceilalţi decât „unii”. Întrebare cu un răspuns uşor: este
literatură pur şi simplu. Noi, cei care am fost prin preajma
Echinoxului acum 40 de ani, mai echinoxişti, mai prieteni
doar ai unora dintre primii corifei, cum îmi place mie să-i
numesc, ai mişcării, putem, eventual, recunoaşte în scrierile
lor o anume rigoare, o anume înclinare spre cultură, fără
ca prin asta să spun că echinoxiştii cultivau o literatură de
extracţie livrescă.
E preferabil, cred, să observ că Echinox-ul a fost
mai mult o mişcare decât un curent. Asta face ca poezia lui
Ion Mircea să nu aibă decât un prea ascuns pentru cititorul
obişnuit substrat comun cu, să zicem, aceea a lui Adrian
Popescu, şi unul încă şi mai adânc scufundat cu aceea a
lui Dinu Flămând, ca să mă refer la primii corifei-poeţi ai
mişcării. Adică la cei care au creat „Echinox”-ul, cenaclul
şi revista aceea, împreună cu prozatori precum Eugen
Uricaru şi Marcel Constantin Runcanu, critici ca Marian
Papahagi, Olimpia Radu şi Petru Poantă, sau Vincenţiu
Iluţiu, sub aripa lui Ion Pop şi, mai discret, Mircea Zaciu.
Or, dacă este o mişcare, nu mai e chiar nevoie să găsim
trăsături comune scrierilor literare ale aparţinătorilor ei,
pentru că mişcarea era mai mult una de emancipare
culturală decât de coeziune stilistică şi chiar de substanţă.
Poate mă înşel, dar eu observ în revista Echinox mai ales
încercarea de a se sustrage cenzurii şi de a propune teme
şi idei despre care nu era voie să se discute. Cum a fost
apariţia, prima oară în vreo publicaţie românească de după
război, a unui texte de Heidegger. Apariţie care a şi ruinat
prima conducere a revistei. Şi observ propunerea literară
originală, cu, poate prima data după câteva decenii de
proletcultism şi realism socialist, primatul esteticului în
ceea ce se publica acolo.
Aş fi înclinat să găsesc la prima generaţie de
echinoxişti şi la următoarele, să zicem, vreo două, cu care
am avut un oarecare contact, o anume înclinare spre
cultural, spre profunzimea culturală, spre specializare în
altceva decât dictau aşa zisele imperative ale vremii, de
fapt ale partidului unic. A fost o adevărată Şcoală
Ardeleană, orice s-ar zice. Pentru că, priviţi la revistele şi
universităţile din Transilvania şi veţi vedea, cel puţin în
zona umanistă, numai intelectuali de formaţie solidă, mulţi
trecuţi pe la Echinox-ul clujean. Era o altă încercare de a
lega cu tradiţia interbelică, întreprinsă altfel decât de
scriitorii generaţiei lui Nichita Stănescu, folosind alte
mijloace, şi anume studiul, aprofundarea, specializarea.
Îmi aduc aminte cu absolut firească nostalgie de
apariţia fiecărui număr din revistă, de felul cum îl priveau,
de pildă, cei de la „Tribuna”, unde eram redactor, cu ironie
resentimentară, când nu cu directă şi nedisimulată ură. Şi
totuşi, am reuşit să scriu o notiţă despre apariţia acestei
reviste, pe când era încă la început. Nu au trecut multe
(numere de revistă) şi a devenit de la sine înţeles că această
revistă de „amatori” era cea mai bună revistă de
„profesionişti” din ţară. Mă rog, dacă putem face
clasamente, duşi încă de entuziasmul vârstelor de-atunci...
Nu m-aş pronunţa în chestia locului pe care
spiritul echinoxist îl ocupă în literatura timpului. Privirile
înapoi sunt rare azi şi se fac mai ales „cu mânie”, cel mai
adesea nejustificată de altceva decât de dorinţa vreunei
noi grupări sau serii de scriitori de a se plasa în viaţa
literară. Cu toată teama de ironiile cine ştie cui, aş putea
spune că în Transilvania au fost trei mişcări, mai mult
culturală prima, mai literare următoarele două, care ar
trebui luate în seamă în istoria noastră. Acestea sunt
Şcoala Ardeleană, Cercul Literar de la Sibiu şi Echinox-
ul. Ultimele două seamănă între ele mai mult decât
amândouă cu prima, dar coeziunea lor, faptul că se opuneau
unui fel de „spirit” impus al timpului, cei din Şcoala
Ardeleană încercărilor de deznaţionalizare a românilor în
Imperiul Austro-Ungar, Cercul Literar literaturii
propagandistic-pompieristice şi „imperativelor vremii”, iar
Echinox-ul cenzurii şi încercărilor, reuşite, de a
deculturaliza totul, inclusiv literatura, toate acestea mă
fac să cred că le pot pune în relaţie.
În ceea ce mă priveşte, nu-mi dau seama ce/cât
datorez Echinoxului. Datorez, în orice caz, câţiva prieteni
foarte apropiaţi pe care, poate, altfel, nu i-aş fi întâlnit,
datorez o solidaritate pe care altfel cine ştie cum aş fi
cheltuit-o şi mai ales amintirea unor ani care, fireşte, vorba
unui Gâgă etern, nu vor mai veni niciodată.
Nu văd mare lucru din, să zicem, poli-logul (a nu
se confunda, abuziv, cu „poliloghia”) echinoxist în
literatura de azi, cum nu văd nici dacă este considerat
spiritul echinoxist la justa lui valoare de alţii decât de
foştii membri sau prieteni apropiaţi, ca mine, ai celor care
formau grupul. Repet, mă refer mai ales la primul grup,
pentru că eu cu acela am rămas prieten şi comiliton. Ceea
ce nu înseamnă că nu am o mare stimă pentru atâţia dintre
echinoxiştii următoarelor generaţii, pe care i-am cunoscut
sau doar citit, mai ales câtă vreme am rămas în Cluj. Şi nu
ştiu decât foarte puţin despre Echinox-ul de astăzi, primesc
din când în când Caietele Echinox, care sunt, desigur,
altceva, dar sunt şi alţi ani, decât era revista din 1968 şi
următorii ani, dar nu mă mai pot pronunţa asupra grupului
sau a liantului din interiorul lui. Sunt, însă, sigur de un
lucru, că s-a păstrat ceva care era, la urma urmei, mai presus
de Echinox, dar bine valorizat literar de gruparea lui, acea
seriozitate şi înclinare spre temeinic, pe care n-am întâlnit-
o decât în anii aceia îndepărtaţi şi doar la Cluj. Sau o voi
mai fi întâlnit-o, cine ştie, dar ea nu a fost ca atunci, la
primul contact, proaspăt, imediat după anii studenţiei.
Mi-am amintit deseori, din 1968 încoace, de
episoade din istoria aceea tinerească şi, azi mi se pare, fericită,
dar refuz să prelungesc aceste cuvinte într-o colecţie, la
urma urmelor nesemnificativă, de amintiri personale. De
amintirea unui singur om, din păcate pentru toată lumea
dispărut prea devreme, de inegalabilul Marian Papahagi,
savant poliglot şi copil cu mintea scormonitoare în acelaşi
timp, nu mă pot desprinde, şi nici nu vreau, ori de câte ori
mă întorc la Echinox şi la vremurile lui „începătoare”... Şi
îmi mai amintesc cu tristeţe de colecţia mea de Echinox din
primii ani, irosită undeva, într-o mansardă de pe strada
Matei Millo, nr. 3, nu departe de Parcul Babeş, lângă Someş,
dincolo de Podul Garibaldi, la Cluj.
 la “echinox”
Ion MIRCEA
Prestigiul retroactiv
1. Aici sunt două întrebări. Să le luăm pe rând.
Da, există o literatură echinoxistă, adică o literatură scrisă,
într-un interval de patru decenii şi mai bine, de autori din
gruparea Echinox. Pe de altă parte, incontestabil, există
şi un „brand” Echinox. Două fenomene distincte care-şi
datorează unul celuilalt prestigiul şi perenitatea. Totuşi,
noţiunea de „brand” aduce cu sine interminabila coadă
de cometă a ceea ce numim artă publicitară sau advertising
şi, astfel, virusează într-o oarecare măsură contextul
discuţiei noastre. Mai nimerit ar fi fost, poate, un alt
termen, mai inofensiv, dar mai nobil, şi anume cel de blazon.
2. Am spus-o şi cu alte prilejuri: Echinox-ul a
început printr-un pact juvenil, studenţesc, a continuat
prin a fi o conjuraţie, apoi un cenaclu, apoi o publicaţie, a
devenit o grupare, pe urmă o mişcare, a culminat ca
fenomen şi a sfârşit prin a fi o stare de spirit. Spun „a
sfârşit” în sens pur şi simplu metaforic, câtă vreme fac eu
însumi parte din proces, şi-mi dau seama că procedez
oarecum ca Fukuyama, când vorbeşte despre „sfârşitul
istoriei” din chiar interiorul istoriei, al unei istorii care s-ar
părea că nu are de gând să înceteze prea curând.
Echinox-ul s-a impus în primul rând prin
noutatea formulei fondatoare. Sigur, fondatorii lui nu au
inventat roata. Nu era nimic nou în a pune pe picioare un
cenaclu şi o revistă studenţească de cultură. Numai că
şedinţele acelui cenaclu se ţineau cu sălile arhipline, iar
revista înregistra în epocă un succes fulminant, zdrobind
pur şi simplu cota de piaţă a revistelor concitadine Tribuna
şi Steaua şi lăsând fără aer publicaţiile studenţeşti surori
din Bucureşti, Timişoara sau Iaşi. Imaginaţi-vă ce însemna
pe vremea cenzurii şi a „dictaturii proletariatului” să
dinamitezi, cu o nonşalanţă cvasi-inconştientă, climatul
cultural al unui oraş de provincie, destul de morn şi de
ponosit, cum era Clujul pe atunci şi să defilezi în spaţiul
public cu valori ale gândirii şi spiritualităţii occidentale,
nemaivehiculate la modul dezinvolt la noi din perioada
interbelică, în sfârşit, să restaurezi, cu mijloacele sumare
de care puteai dispune în anii aceia, ceva din prestigiul
aulic, din fantasma şi parfumul unui Heidelberg al
Ardealului de odinioară. Era ceva cu totul insolit să publici
în paginile Echinox-ului texte de Heidegger sau Kirkegaard
şi asta în 1968, când armatele sovietice invadau
Cehoslovacia (prilej pentru Ceauşescu de a ţine un
flamboaiant discurs contestatar la adresa Moscovei, prin
care şi-a câştigat pe planul politicii externe suficientă
autonomie de zbor pentru ca, ulterior, cu paranoia lui critică,
nestingherit de nimeni, să mute România în „Triunghiul
Bermudelor”). Doar că, la vârsta noastră de atunci,
evenimentele istoriei treceau pe lângă noi ca fumul de
ţigară printr-o păpădie sau, cu vorba inspirată a unui
confrate, cum trec ideile prin păr. Preocupările, obsesiile
noastre erau cu totul altele. E greu de imaginat pentru
cineva care nu a trăit acele vremuri ce atmosferă electriza
cercurile intelectuale ale oraşului la vestea că, atraşi de
miracolul lupilor tineri de la Echinox, au debarcat la Cluj
65
seniorii Cercului Literar de la Sibiu (Ion Negoiţescu, Ştefan
Aug. Doinaş, Nicolae Balotă şi alţii) sau junii emisari ai
Cenaclului de Luni de pe lângă Facultatea de Filologie
din Bucureşti, printre care un lider, pe atunci în formare,
Mircea Cărtărescu, cel care tocmai spusese un Nu
categoric întregii literaturi române de până la el.
Dar nu în efervescenţa culturală în sine, nu într-
un cenaclu şi nu într-o publicaţie studenţească, oricât de
valoroase sau atractive ar fi fost ele, stătea, cum spuneam
mai sus, noutatea formulei fondatoare a Echinox-ului. Ea
s-a datorat unei împrejurări cu totul excepţionale, şi anume
concomitenţei pe acelaşi proiect a unui contingent de
tineri intelectuali, de mare vocaţie, de mare talent şi
animaţi de acelaşi ideal cultural şi ideologic. Nucleul
lor iniţial era format din studenţi de la Filologie, dar lor li s-
au alăturat curând şi alţi studenţi, în special de la Filosofie,
apoi şi de la alte facultăţi, pe urmă numărul adepţilor şi
fanilor avea să crească exponenţial.
Întreg acest reviriment de fond nu ar fi fost însă
posibil dacă nu ar fi avut loc, tot atunci, o a doua
coincidenţă, nu mai puţin uimitoare şi anume impactul cu
un moment istoric favorabil, când s-a produs o nesperată
relaxare, urmată de o breşă – inexplicabilă de la un punct
încolo – în sistemul coercitiv al puterii comuniste din
România. O breşă şi o gură de oxigen de care întreaga
„intelighenţie” liberală de la noi şi tot ceea ce mişca în
lumea bună a intelectualităţii româneşti a profitat din plin.
Relaxarea aceasta a durat, dacă nu mă înşel, aproximativ
două decenii şi a fost brutal curmată de acea retrogradă
„revoluţie culturală ŕ la roumaine”, de inspiraţie asiatică,
declanşată de Tezele din iulie 1971 ale Partidului Comunist
Român. Dar efectele destinderii s-au făcut simţite încă
multă vreme după publicarea acelui oribil şi ruşinos
document. Una peste alta, formele aurorale ale Echinox-
ului au fost înregistrate în această perioadă. Revista
omonimă apărea în iarna lui 1968.
Să fim însă bine înţeleşi: gruparea de la Cluj nu are
nici un merit în declanşarea acestei destinderi a îngheţului
cu care ne obişnuise regimul, pentru simplul motiv că a
urcat pe scena istoriei literare odată cu ea. Are însă meritul
de a fi întreţinut ani buni după aceea acest climat de
destindere, atât de benefic pentru metabolismul unei culturi
ţinute sub obroc, şi acest lucru trebuie consemnat ca atare.
Consideraţii pertinente în această direcţie au făcut de-a
lungul anilor şi alţi corifei ai mişcării. Unul dintre ei este
Petru Poantă, biograful Echinox-ului, autorul unei cărţi
de referinţă, Efectul Echinox sau despre echilibru (Editura
Apostrof, 2003), din care o nouă ediţie, revăzută şi, mai
ales, adăugită ar fi, desigur, mai mult decât binevenită.
Revin însă la întrebare. Trăsăturile definitorii ale
mişcării literare de care vorbim se văd mult mai limpede
astăzi, după peste 40 de ani de la primele ei manifestări. Pe
de o parte, înalta şi rafinata intelectualitate a gesturilor ei,
cultura de performanţă, sincronizarea cu tendinţele
occidentale în domeniu, erudiţia, primatul valorilor
estetice, fibrilaţia metafizică şi fiorul mistic care subîntinde
produsele ei lirice reprezentative; pe de altă parte, gustul
subversivităţii şi al samizdatului, nonconformismul
ideologic şi, în priza lui directă, arta discretă şi eficientă
prin care a ştiut să îmbine adevărul etic al depoziţiei cu
limbajul esopic, uneori singurul care-i putea salva în epocă
66 la “echinox”
expresia şi supravieţuirea – sunt câteva dintre trăsăturile
care o definesc.
Nu am căderea să mă pronunţ în detaliu despre
particularităţile ei intrinseci; ar însemna să focusez asupra
unor promoţii, evenimente, nume sau titluri în defavoarea
altora şi, poate, fără voia mea, să privilegiez un gen sau
altul literar în detrimentul altora care s-au ilustrat, la fel de
pregnant şi la fel de legitim, sub aceeaşi umbrelă a Echinox-
ului.
Cât despre locul pe care îl ocupă spiritul echinoxist
în literatura română postbelică, este cert că tipul de
solidaritate intelectuală – trilingvă, nu uitaţi! – care a făcut
posibil Echinox-ul s-a dovedit a fi cel puţin la fel de
consistent valoric cu altele de la noi. În schimb, mulţumită
entuziasmului şi elanului creativ al tinerilor care îl
construiesc şi îl reconstruiesc, prin formula succesorală
pe care o asumă fără crâcnire şi prin care „echipajul”
redacţional al publicaţiei-pivot se înnoieşte cu fiecare
nouă promoţie universitară, Echinox-ul are toate şansele
să fie mult mai longeviv decât mişcări literare similare,
cum au fost, de pildă, Junimea, Sburătorul, Kriterion sau
Cercul Literar de la Sibiu.
3.Bănuiesc ce îi datorez. Cât însă, n-aş putea să
spun. Probabil mult. Nu există însă unitate de măsură
pentru o materie atât de sensibilă cum e recunoştinţa.
4.Din păcate, nu.
5. Am să răspund cu o frază dintr-un interviu
care mi-a fost luat imediat după Revoluţie (şi care, în
„buna” tradiţie a cenzurii care funcţiona încă în
Televiziunea Română, mi-a fost tăiată): înainte de 1989, în
„colonia penitenciară” în care ne era dat să vieţuim, scriitorii
şi artiştii noştri, în general, erau ca nişte piese enorme pe
o tablă de şah minusculă; acum, după 1989, după
deschiderea frontierelor, ei par nişte piese infinitezimale,
pe o tablă enormă de şah. În această postură ne găsim toţi
autorii echinoxişti, indiferent de promoţiile literare de care
aparţinem sau de la care ne revendicăm.
Ceea ce am transmis, mai fericit spus: ceea ce am
insuflat noi, prima promoţie a Echinox-ului, promoţiilor
care au urmat e imposibil de cuantificat. Un prieten îmi
povestea că mamei lui, femeie cu frica lui Dumnezeu şi
care a trăit toată viaţa ei la ţară, i s-a făcut recent o transfuzie
de sânge. Fapt curios, pe toată durata transfuziei, deşi în
salonul de spital în care aveau loc lucrurile astea nu fuma
nimeni, femeia a simţit miros de fum şi, pe limbă şi în gât,
un gust persistent de nicotină. După prietenul meu,
întâmplarea are o singură explicaţie verosimilă: donatorul
era fumător. Oarecum în felul acesta s-a produs şi
„transfuzia de sânge” de la întemeietorii Echinox-ului la
cei care le-au urmat.
Dacă e să spunem însă lucrurilor pe nume, dacă
e să vorbim cu dreptate, în contextul actual, în care
literatura, filosofia şi multe dintre disciplinele şi valorile
umaniste sunt aruncate, în bună parte, şi în România, la
Recicle Byn, cu toate performanţele – de netăgăduit – pe
care le-a înregistrat fenomenul în versiunile sale din ultimul
timp, Echinox-ul nu mai este nici el decât un fenomen de
nişă, surclasat de un imens prestigiu retroactiv.
Horia BĂDESCU
Conştiinţa literaturii
1. Există fără îndoială, de vreme ce atât de mulţi
scriitori ţin să se revendice de la „Echinox”, iar atâţia alţii
îşi doresc tăcerea asupra ori uitarea acestei grupări literare,
expediată, cu prea multă grăbire, pe post de apendice, la
periferia unor generaţii literare. Spun generaţii şi nu
generaţie pentru că există, în fapt, mai multe „brand-uri”
„Echinox”, mai multe „valuri” echinoxiste, care, uneori, în
afara trecerii prin paginile revistei cu acelaşi nume, a
faptului că s-au format în şi prin aceasta, au foarte puţin
de-a face unele cu altele.
2. Mă voi referi doar la primul “Echinox”, la primul
val, la „generaţia” fondatoare. Ei îi aparţin, spiritul ei îmi
este aproape şi cunoscut. Acest spirit care s-a constituit
ca o insurecţie a sacrului, echilibrului şi armoniei într-o
lume căzută în profanitate, execes şi disarmonie.
„Echinox”ul a fost nevoia irepresibilă a unor tineri,
nici măcar scriitori la ora constituirii lui, ci doar aspiranţi
la literatură, de a fi ei înşişi, situând acest „ei înşişi” în
afara oricărei gregarităţi. O adunare de oameni liberi,
împreună atâta timp cât se simţeau liberi a fi ceea ce vroiau
fiecare dintre ei să fie. Vreau să spun că la „Echinox” n-a
funcţionat ceea ce numim, îndeobşte, spiritul de generaţie,
necum cel de gaşcă. Până la recentele lucrări de sinteză
datorate lui Petru Poanta şi Ion Pop, „Echinox”ul, ca
grupare literară, n-a avut o critică de susţinere, nu s-a
autopropus, cum au făcut-o atâtea alte grupuri, grupări
sau generaţii.
Aşa cum nu a avut un program manifest, chiar dacă
editorialul primului număr al revistei punea în evidenţă
valori esenţiale pentru fondatori. Ceea ce nu înseamnă ca
n-a avut o identitate estetică. Elemente specifice, vizibile
cu ochiul liber. Elemente care constituie un răspuns, al lor
şi numai al lor, la provocările lumii prin care au trecut.
Dar care ar putea fi acele elemente specifice ale
răspunsului echinoxist? Petru Poantă aşeza în centrul
acestora echilibrul. Desigur, dar eu i-aş adăuga ceea ce cu
decenii în urmă, încercând o necesară reacţie de self
control, ca să folosesc o sintagmă a lui Dorin Tudoran,
enumeram: extaticul, cosmicul, originarul, interesul pentru
credinţe străvechi şi mituri, pentru Urphänomene dar şi
armonia, solaritatea, temperanţa, înţelepciunea, orfismul.
Elemente ale unui neoexpresionism altoit pe valenţe de
sorginte clasică ori neoromantică. Dar şi gravitatea unui
discurs înscris în orizontul transcendentului. Discursul
unor scriitori care încercau şi încearcă şi astăzi să
reamintească adevărul elementar că, mai înainte de a avea
nevoie de facilităţi ale existenţei, de comodităţi casnice,
de bunăstare, omul are nevoie de suflet şi că sufletul nu
este de batjocură.
Lui, sufletului, dar şi libertăţii de-a fi, ridicată
împotriva nevoii de-a exista doar, setei de transcendenţă
într-o lume fanatizată de existenţă, le-a răspuns spiritul
echinoxismului fondator.
O bună parte dintre aceste elemente se regăsesc şi
în estetica valurilor următoare. Nu toate, nu întotdeauna.
 la “echinox”
Firesc. Însă ceea ce mi se pare o constantă a celor care au
trecut pe la “Echinox”, indiferent de generaţie, este, fără
îndoială, propensiunea pentru spiritualitatea înaltă,
conştiinţa literaturii.
3. Exerciţiul libertăţii. Solidaritatea, în sensul în care
o defineam mai sus, sentimentul că nu sunt singur în
existarea mea ca scriitor, purtător al unor valori estetice. Îi
datorez conştiinţa faptului că eşti doar prin tine şi că în
câmpul infinit al scrisului este loc pentru toată lumea.
4. Nu, nu este. Pe de o parte pentru că
transcendentul, pe care „Echinox”-ul şi-a fondat demersul,
stârneşte tot mai puţin interes, nu mai coboară astăzi
precum în viziunea blagiană, nici aiurea şi cu atât mai
puţin la noi, ci urcă tot mai mult, până la a deveni invizibil,
cât despre echilibru şi armonie ce să mai vorbim iar, pe de
altă parte, pentru că, prinsă în capcana propriului mod de-
a înţelege apartenenţa la o grupare literară şi a absenţei
sistematicei şi manifestei susţineri critice despre care
vorbeam, suportă presiunea constantă a marginalizării.
Nu voi adopta formula lui Gheorghe Schwartz referitoare
la Generaţia 70, „generaţia asasinată”, deşi are atât de
multă dreptate. Voi reitera doar faptul că, în ciuda a tot şi
a toate, putem rosti cu linişte cunoscutele vorbe latine:
Me, me adsum qui feci!
5. În afara titlului revistei, mi-e din ce în ce mai dificil
să regăsesc liniile de forţă ale spiritului fondator. Desigur
există nu numai o firească schimbare de generaţii -
Doamne, patruzeci de ani, totuşi! – ci şi, cum se spune
astăzi cu voluptate, fără a se ţine prea mult seama de
sensul existenţial al cuvântului, de canon. Aşa încât,
fiecare cu canonul lui!
Ioan RADIN
Rezistenţa prin cultură
Există o literatură a echinoxiştilor: nu e vorba de un
bloc monolit, şcoală, direcţie etc. Individualităţi, voci
distincte, reunite într-o polifonie armonică. Cred că, măcar
la început, poeţii „Echinox”-ului au fost coagulantul şi
modelul de expresie literară: exigenţele, rigorile expresiei
poetice au impus şi celor care cultivau spontaneitatea şi
exuberanţa necontrolate de stil. Este, cred, trăsătura
definitorie, cea mai generală, dar decisivă: respectul faţă
de limba în care scrii, faţă de fiecare cuvânt, fiecare virgulă
puse pe hârtie. Nu uit acribia cu care, în chilia redacţională,
erau citite manuscrisele şi şpalturile, înainte de tipar.
A fost rostită, uneori cu notă de reproş, vocabula
calofilie, în legătură cu literatura „Echinox”-ului: cu mai
mult sau mai puţin temei. Oare, într-o vreme în care limba
de lemn tindea să aplatizeze orice discurs, expresia îngrijită,
cultivată, evitarea şablonului impus, nu erau cel mai potrivit
antidot la epidemia monolitului? Cred că tocmai aici putem
găsi o dominantă a spiritului echinoxist: rezistenţa prin
cultură. „Echinox”-ul a însemnat, dacă vreţi, un tratat
implicit despre lucrul bine făcut. Şi nu poate fi redus
numai la literatura pe care a produs-o. Au beneficiat de pe
67
urma „Echinox”-ului (după cum şi „Echinox”-ul a beneficiat
de pe urma lor) şi artele plastice, şi presa literară, şi editurile,
ba chiar şi alte domenii decât cele ale culturii.
Datorii? Cred că toţi datorăm „Echinox”-ului.
Conştiinţa de sine, mai întâi, atunci când aveam mai multă
nevoie de aşa ceva; indiferent de îndoielile care aveau,
sau nu, să mai apară pe parcurs. Personal: prieteniile din
perioada „Echinox”-ului nu se uită. Sunt durabile, tonice,
necesare, îndeosebi în aceste vremuri. Retrăiesc,
nostalgic, romantismul gesturilor şi faptelor de atunci; şi
încă simt gustul fructului oprit: greu de explicat azi,
actualilor; dar, în fiecare epocă anumite fructe sunt oprite,
după cum în fiecare epocă apar şi degustătorii, mai devreme
sau mai târziu.
Despre locul spiritului echinoxist, al literaturii
datorate grupării „Echinox”-ului, în aprecierile
contemporanilor: este poate prematur să pretindem aşa
ceva; pe de-o parte, „Echinox”-ul este viu, mai are încă de
spus câte ceva; o privire de ansamblu, chiar în această
fază, nu cred că e un lucru la îndemână: l-aş echivala cu
elaborarea unei adevărate istorii literare. Este nevoie de
timp, de calm şi detaşare din umorile meschinăriilor
cotidiene.
Actualul „Echinox” este „Echinox”: nimeni nu-i
poate impune o linie de urmat (nici nu cred că încearcă!).
Doar că nu trebuie să se uite că „Echinox”-ul înseamnă şi
echilibru, şi calm. Excesul de viteză dăunează (sună ca o
apoftegmă răsuflată, îmi asum riscurile reciclării ei.)!
Irina PETRAŞ
Un fenomen paideic
1, 2. În Teoria literaturii. Dicţionar-antologie
(1996; 2002; 2007), reţineam Echinoxul ca „grupare literară
clujeană constituită în jurul revistei studenţeşti Echinox,
apărută în decembrie 1968”. După înşirarea numelor
fondatorilor, aşa cum figurează ei în numărul 1 al revistei
(am fost mereu alături de echinoxişti încă de la început
fără a mă înscrie vreodată „oficial” în grupare), mai
adăugam: „Un anume spirit echinoxist se perpetuează la
promoţii succesive de studenţi până astăzi.” Mi se părea
că acest spirit e o realitate destul de palpabilă pentru a
legitima înscrierea măcar sumară a Echinoxului în lista
şcolilor şi curentelor literare, dar nu mă hazardam să intru
în detalii generaţioniste. Asta şi fiindcă, recunosc, o bună
bucată de timp, echinoxist însemna, nu doar pentru mine,
„din promoţia ‘70” (vezi Laurenţiu Ulici). La 35 de ani de
existenţă, Echinox-ul era destul de puternic şi de viu ca
68 la “echinox”
să simtă nevoia de a-şi scrie memoriile. Aproape simultan,
au apărut două cărţi-inventar: Dicţionar Echinox A-Z.
Perspectivă analitică (coord. Horea Poenar), 2004 (reeditat
în 2008, la aniversarea a 4 decenii), şi Poeţii revistei Echinox.
Antologie (1968-2003) de Ion Pop, vol. I, 2004. Acesta a
semnat în 2008 o excelentă panoramă critică Echinox. Vocile
poeziei. Au mai scris cărţi despre grupare Petru Poantă
(Efectul Echinox sau despre echilibru), Traian Vedinaş.
Dicţionarul lui Horea Poenar are o prefaţă serioasă
şi ambiguă în acelaşi timp: Nebunia de a ridica monument
Echinoxului. Locul îngust dintre limba istoriei şi limba
memoriei. H.P. se străduieşte să identifice o structură de
profunzime, să re-constituie / re-construiască desenul din
covor al unei mişcări, din fericire, deloc omogene care se
revendică de la un acelaşi loc originar şi de la o atmosferă
(adesea grăbit şi superficial definita ardelenitate) culturală.
Cultura însemnând, etimologic, un loc, o împreună
creştere grijulie şi un anume respect mutual,
deconstrucţia despre care vorbeşte H.P. ocoleşte sensul
ei descurajant de atingere a vidului cultural prin reducerea
literaturii şi limbajului la tăcere, pliindu-se mai degrabă pe
sensul oximoronic (Thomas de Koninck), cel care
amestecă, uneori şocant, construcţia cu destrucţia. Faţă
în faţă cu textul lui Poenar, dicţionarul propriu-zis irumpe
contrazicându-l repetat şi rebel. H.P. vorbeşte, corect,
despre o mentalitate-cadru în care s-au format generaţiile
succesive, dincolo de diversele imixtiuni ale Puterii –
aceasta ba dictatorială, ba demisionară –, şi promite
desprinderea de limba memoriei, cea care impregnează
emoţional faptele. Dar dicţionarul, dacă e adevărat că lasă
deoparte nişte sentimentalisme ale fondatorilor, cade în
memoria „sentimentală” fiindcă foarte proaspătă a istoriei
ultra-contemporane şi se lasă purtată de ierarhii la modă şi
extrem de discutabile dacă e vorba, totuşi, de un dicţionar.
Dar autorii fişelor scriu pentru echinoxiştii viitorului, nu
pentru fondatori. Aceştia din urmă au câteva repere/amintiri
clare despre ceea ce li s-a întâmplat în 1968 şi după şi,
absolut firesc, nu mai pot fi influenţaţi, dar nici nu foloseşte
nimănui să fie. Generaţiile succesive s-au comportat exact
cum se puteau comporta în etape istorice succesive,
predarea de ştafetă a fost mereu una lentă şi din mers, cu
modificări discrete de la una la alta; discrete fiindcă păstrând
neschimbată firma. Fireşte, „fiecare generaţie de echinoxişti
are dreptul şi responsabilitatea de a-şi contura şi asuma,
din propria perspectivă, trecutul”. Acest drept funcţionează
şi pentru prima generaţie, de unde se deduce uşor că dispar
motivele de discordie. De acord cu H.P.: „Şcoala Echinox-
ului e un fenomen mult mai vast decât Cercul sibian”. E o
„succesiune de şcoli pe aceeaşi linie atitudinală faţă de
cultură”, nu stil, ci fenomen paideic, de învăţare a unei
libertăţi a gândirii, nu viziune şi nici sistem.
Ce anume caracterizează atitudinea culturală
echinoxistă nu e încă foarte clar. Desigur, nimeni nu-şi are
locul asigurat în durata lungă a istoriei, dar la fel de firesc,
previzibil şi greu condamnabil, fiecare are un set de
atitudini în numele cărora se simte mai îndreptăţit decât
cei dinainte să judece. Însă „evoluţia Echinox-ului” nu e
o ierarhie şi nici nu poate deveni. Ierarhia se stabileşte
individual după desprinderea de şcoala studenţiei.
Reconsiderarea periodică a trecutului e regulă pentru
indivizi, şcoli şi societăţi deopotrivă.
3 Deşi nu am publicat în Echinox (decât târziu, când
devenisem asistentă la Litere, şi foarte puţin) şi am luat
parte rareori la întâlniri (chestiune de fire şi priorităţi), fac
parte din generaţia 70, din generaţia Echinox-ului prim,
originar. Datoriile mele nu sunt, aşadar, punctuale, ci adânc
contextuale. În 1968, toate visurile păreau să se transforme,
ca de la sine, în realitate. Greutăţile nu ne speriau. Aveam o
privire larg înţelegătoare asupra lumii, privire care nu ne-a
părăsit niciodată cu totul. Doar cei din generaţia mea pot
înţelege exact ce vreau să spun. Pentru ceilalţi, am părut
adesea nişte ciudaţi. Se întreba cineva de ce tac
şaptezeciştii. Nu despre tăcere e vorba. În general, cred că
suntem o generaţie aşezată, în sens ardelenesc. O generaţie
care îşi vede de treabă fără ieşiri zgomotoase în prim plan.
Excepţiile nu fac decât să confirme regula.
În 1966, eram în anul doi de facultate. Marian Papahagi,
Eugen Uricaru, Adrian Popescu, în anul întâi. Marian locuia
atunci pe strada Moţilor, aproape de căminul de fete „Elena
Sârbu”. Eugen o curta asiduu pe Lucia, colega mea de cameră,
viitoarea lui soţie. Dimineţile mergeam la cursuri cu autobuzul
– înghesuiala era nebună, să reuşeşti să urci era o performanţă.
Ei, dar după cursuri, în lungile toamne senine ale Clujului,
veneam spre casă alene, în haită, cu opriri scurte la cofetării
ori la un corn cu sana, dar mai ales cu poveşti nesfârşite şi
râzând cu lacrimi din te miri ce. Într-o vreme, Marian, Eugen
şi Marcel (Runcanu) luaseră obiceiul de a ne citi din
„revistele” lor scrise de mână, cu rubrici şi caricaturi, cu ştiri
şi comentarii parodice, cu polemici zdrobitoare între „La
castronul aburind” şi „Opozantul întristat”, puterea şi
opoziţia. Mai era şi o a treia „foaie”, am uitat cum se chema şi
nu ştiu de a mai rămas pe undeva vreo urmă din acei strămoşi
ludici ai „Echinox-ului”. „Revista presei” se petrecea de multe
ori pe podul Someşului – un fel de scenă de pe care se
puteau lansa mai lesne ideile şi hohotele. Deşi eram toţi plini
de vervă şi fără stare, era limpede pentru oricine că zumzăiam,
de fapt, în jurul lui Marian. Marian cel vorbind în rafale atât
de concentrate că, atunci când era în vervă, greu prindeai un
interstiţiu să strecori şi tu o vorbă...
4,5. Cornel Regman spunea în Ultimele: „Cred că nu
greşesc când văd în gruparea tinerilor de la Echinox-ul
clujean, revistă studenţească apărută un sfert de secol mai
târziu, o posibilă înrudire, ca de la părinte la urmaş, cu
precedentul nostru”. Echinox-ul apăruse într-un climat
propice, o dată cu reviste studenţeşti din capitală ori din
alte centre universitare. Naşterea sa fusese posibilă prin
coincidenţa unor factori multipli şi complecşi. Relaţia
părinte/urmaş e cel puţin discutabilă, chiar dacă Echinox-
ul era ardelean şi păstra trăsături ale unui anume fond
spiritual, iar echinoxiştii îi citeau şi îi admirau pe cerchişti.
Dincolo de exagerare, emoţionantă această înclinaţie
recuperatoare. Debutând în ruptură cu toată lumea şi
întreţinând abil o anume distanţă, câteodată teribilistă, dar
mereu eficace în ordinea notorietăţii, Cornel Regman simte
în crepuscul nevoia re-legării unor iţe, a reconsiderării unor
apartenenţe şi filiaţii. Ba, mai mult, a adăugării unor valenţe
etnice şi culturale „transilvanismului estetic”.
Apropo de situarea Echinox-ului în descendenţă
cerchistă, spuneam altădată că e necesară reconstituirea
condiţiilor şi condiţionărilor din epocă. Descrierea Cercului
ţine seama de Manifest, de scrisoarea către Lovinescu şi de
răspunsul acestuia şi enumeră intenţii teoretice. Aşadar, o
 la “echinox”
aşezare sub semnul esteticului în divorţ cu eticul şi etnicul.
Cu politicul. Priviţi dinspre starea de atunci a Ardealului, dar şi
dinspre implicarea pe care pariază, cel puţin la nivel declarativ,
bucureştenii de la Albatros, cerchiştii sunt/par evazionişti.
Curând se va vedea, însă, că era vorba mai degrabă de o
încercare de salvare a fiinţei de sub vremi. De reconsiderarea
miezului durabil omenesc, cel identificabil în marile cărţi.
Protestul ambelor mişcări asta înseamnă în fond, dincolo de
diferenţele dintre ei care ţin, măcar în parte, şi de cea tradiţională
dintre munteni şi ardeleni. Mai târziu, azi, mărcile lor identitare
s-au schimbat prin re-citiri din interior – creşterea independentă
a membrilor Cercului cântărind cât o lectură multiplă şi inevitabil
divergentă – şi din exterior, prin generaţiile succesive de
receptori atât ai ideilor prime, cât şi ai operei fiecăruia în parte.
Portretul Cercului e unul în mişcare. Apoi, orice grupare e
eclectică şi e, acesta, un factor pe cât de inevitabil, pe atât de
benefic. Ca orice grupare, şi Cercul a lucrat în epocă
„aluvionar”. E vorba de oprirea în loc, opozantă, şi de
construirea unei atitudini polemice faţă de curentul principal,
masiv/masificant, al ideologiei politice şi culturale a orei istorice.
Izolarea în alte coordonate e imediat vizibilă. Pot vizualiza
conglomerarea anume într-un obstacol insular care obligă
apele la ocoliri, iscă vârtejuri, surpă maluri. În acest sens, o
grupare e o construcţie rebelă. Ea desenează un cerc şi îşi
proclamă diferenţa. Lansează un manifest, îşi defineşte
opţiunile şi proiectele. Însă o grupare, oricât de puternică şi de
coerentă, e alcătuită din personalităţi care, prin chiar structura
lor accentuată, se delimitează de spiritul mutonier. Grupurile
(de elită) pot funcţiona, dar nu anulează singurătăţile. Membrii
Cercului au influenţat evoluţia ulterioară a literaturii mai întâi
prin modelul punctual al programului lor, care putea fi salutat
de înaintaşi (vezi scrisoarea lovinesciană) şi la care, mai târziu,
se puteau afilia măcar simbolic, ca la un chenar flexibil, alte
grupări (vezi Echinox-ul), dar şi, mai apoi, prin modelul
individual al fiecăruia. Deşi e neîndoielnic că grupările/cercurile/
şcolile sunt manifestări dintotdeauna gustate în spaţiul cultural,
ele contează ca firmă, ca blazon, ca semn de recunoaştere
rapidă, la nivel de dicţionar enciclopedic. O adevărată analiză
a oricărei grupări celebre va scoate în evidenţă singurătăţile
durabile. Ambele grupări, Cercul şi Echinox-ul, sunt/au fost
grupări tinereşti. Rareori se constituie grupări semnificative la
senectute. Nu se poate păstra iluzoria, proclamata unitate de
viziune dincolo de pragul maturizării. Se păstrează şi uneşte
încă, o vreme, uneori toată viaţa, doar sentimentala, nostalgica
evocare a unei apartenenţe şi a unui entuziasm. Cerchismul a
eşuat, în sensul cel mai bun al termenului, asemenea tuturor
curentelor importante, în sedimentele adânci ale culturii şi
literaturii. Cerchiştii pot fi evocaţi declarativ ca precursori ori
pot acţiona subteran şi greu detectabil în gesturile generaţiilor
următoare. Nici o grupare nu e nouă cu adevărat. Şi nici
continuată întocmai. Se iveşte în contexte nerepetabile în detaliu
şi renaşte în frânturi când vreun semn al vremii cere reacţii din
aceeaşi familie.
Diferenţa fundamentală dintre cerchişti şi
echinoxişti stă în aceea că primii au fost un număr rămas
acelaşi în ciuda evoluţiei individuale ulterioare, Cercul
încetând să existe ca „organism” activ şi continuând să
fie blazon al începutului comun, în vreme ce Echinox-ul
înseamnă generaţii succesive de inşi, mereu tineri şi mereu
alţii, situaţi de bună voie într-o descendenţă de cadru, cu
devieri fireşti şi salutare de la conceptul prim, devieri care
69
nu alterează semnificativ sensul adânc al grupării ca loc
al enunţării diferenţelor şi coincidenţelor de crez artistic.
Biografia Cercului se compune şi se îmbogăţeşte din
biografiile în creştere ale celor de la începuturi, e un
moment cu prelungiri, cu distribuţie neschimbată, pe când
biografia Echinox-ului e una în straturi, cu protagonişti
mereu noi, un „început continuu” al momentului originar,
el însuşi reconstituibil în alte coordonate şi păstrându-se
în paliere ale memoriei. Revista Echinox şi Caietele sunt
materializări periodice ale acestui spaţiu comun de
enunţare. Literele, Universitatea, Clujul, ele însele în
mişcare, dau semnalmentele grupării.
Familia atât de cuprinzătoare şi rezistentă a
„Echinoxului”, fără echivalent în cultura română, îşi asigură în
modul cel mai firesc şi inevitabil trecerea de la o generaţie la
alta, cum spuneam mai sus. Diferenţele sunt de la sine înţelese
şi, după mine, nelitigioase. Despre Echinox-ul de azi voi spune
doar că mi s-a părut excelent gestul de a reciti, în numărul
aniversar, întreaga colecţie a revistei pentru a compune
cronologia 1968-2008, glumeţ-doctă, parodică, ludică,
dezinhibată, amestec de reverenţă şi ironie, variantă ad-hoc
de şcoală ludică şi exerciţiu de ars amatoria. Mă gândeam că
ar fi fost şi mai interesant dacă alcătuiau asemenea descrieri
„de la începuturi până în prezent” măcar echinoxiştii primi şi
optzeciştii. Oricât de critică şi incomodă, lectura rămâne forma
privilegiată a respectului dintre generaţiile de scriitori.
Ioan BUDUCA
„Datorez echinoxismului un înţeles
mai nobil al prieteniei”
1-2. Literatura echinoxistă nu cred să existe, deşi
mi-ar fi plăcut ca „Echinox”-ul să fi fost o ţară, iar limba
echinoxistă sa fie una vorbită de cîteva sute de milioane
de locuitori ai planetei. Dar un brand Echinox, da, avem. E
recunoscut ca atare mai ales în Transilvania. La Bucureşti,
unde mă aflu de cîteva decenii, nu percep alte brand-uri
culturale decît cele individuale, dar şi acestea sînt puţine.
Mă întreb cum ar trebui să fie concepută, azi, o revistă
care, mîine, peste patruzeci de ani, să se poată mîndri cu
un brand la fel de prestigios. Ar mai putea fi una centrată
pe literatură? Nu sînt sigur.
3. Datorez echinoxismului un înţeles mai nobil al
prieteniei decît acela care este practicat în mediile culturale
bucureştene. Asta nu înseamnă că nu am avut şi dezamăgiri
de origine clujeană. În ianuarie 1990, de pildă, am fost vizitat,
la redacţia revistei „Cuvântul”, la Bucureşti, de redactorul-
şef de atunci al „Echinox”-ului. Ne-a relatat, mie şi lui Radu G.
Ţeposu, că, în 21 decembrie 1989, echipa de redactori ai
revistei s-a dus la tipografie ca să scoată din paginile ediţiei
în curs laudele propagandistice proceauşiste. Acolo, la
tipografie, a apărut Eugen Uricaru, primul redactor-şef al
„Echinox”-ului (în perioada 1968-1969). I-a sfătuit pe mai tinerii
săi urmaşi să nu se grăbească, să mai aştepte, să nu umble la
paginile de propagandă. Am scris imediat un articol: „De ce,
nene Eugene?!”. I l-am dat redactorului-şef. Urma să apară în
„Echinox”. N-a apărut. Echinoxiştilor în sfîrşit liberi le-a fost
70 la “echinox”
jenă să pună în lumină urmele de poliţie politică din istoria
revistei. Mai tîrziu, scandalul Eugen Uricaru avea să
izbucnească la Bucureşti, după ce Eugen Uricaru condusese
deja Uniunea Scriitorilor din România cîţiva ani.
4. Nu ştiu. Ar trebui să vad mai clar ceea ce numiţi
“evoluţia literaturii române contemporane”. Nu am o imagine
limpede nici acum, dupa ce a apărut Istoria critica a literaturii
române contemporane de Nicolae Manolescu. A evoluat, într-
adevăr, literatura noastră? Cum? Încotro? Dacă ma uit la starea
actuala a conştiinţei literare din mediul cultural românesc, aş
zice ca visul nostru, mai mult sau mai puţin secret, a fost acela de
a folosi libertatea de conştiinţă pentru a ne pierde conştiinţele.
5. Nu mai urmăresc ediţiile de azi ale „Echinox”-
ului. Urmăresc, în schimb, evoluţia triumfătoare a noului
partid unic, televiziunile, şi mi se face dor de vremea cînd
mă uitam, fiind bucureştean deja, la… bulgari.
Ioan Buduca admits the existence of an Echinox
brand, mainly in Transylvania, but does not believe that
there is an Echinox literature. What he has learned from
the Echinox movement is a new sense of friendship, dif-
ferent from his Bucuresti experience. He recalls one of
the episodes of his Echinox experience, the one about
Eugen Uricaru’s intervention defending the communist
Party’s propaganda during the last days of the regime.
Key-words: the Echinox language, cultural brand,
new sense of friendship, the Uricaru scandal, regrets
Ioan GROŞAN
„A fi echinoxist e o etichetă a
valorii”
1-2. Nu cred că există un „brand” echinoxist, în
sensul că literatura şi chiar arta plastică a celor care au
trecut pe la (şi) s-au format la „Echinox” e atât de variată,
de diversă, încât e greu să stabileşti un numitor comun, o
„diferenţă specifică” în timp faţă de alte mişcări ori grupări
asemănătoare („Dialogul” ieşean ori Cenaclul de Luni de
la Bucureşti). Sigur, toţi echinoxiştii caută să atingă în
creaţiile lor o cât mai înaltă valoare estetică, au fost şi
bănuiesc că mai sunt educaţi în spiritul autonomiei
frumosului, în refuzul de a face compromisuri de orice fel,
în raportarea continuă la solide repere etice – însă toate
acestea nu sunt năzuinţele oricărui creator autentic,
„brandul” oricărui artist care vrea să se împlinească în
limitele binelui şi frumosului?
Cât despre locul pe care-l ocupă spiritul echinoxist
în literatura română postbelică, el este unul de prim rang.
Nu degeaba afirma Ion Negoiţescu, în 1978, la aniversarea
de 10 ani de la înfiinţarea revistei, că „Echinox”-ul este
continuatorul spiritului Cercului de la Sibiu, că în programul
revistei se regăsesc – mutatis-mutandis – principiile
celebrului manifest cerchist. Am mai spus-o şi-o repet: a fi
echinoxist e o etichetă a valorii, a calităţii, precum etichetele
de pe marile şampanii franţuzeşti. Din zecile de persoane
care au trecut prin redacţie, eu nu cunosc decât vreo două-
trei care să fi trădat spiritul echinoxist, indiferent ce şi pe
unde au ajuns. Ceea ce nu-i puţin lucru.
3. Enorm. Venit din Maramureş, cam timid
(timiditatea aceea „balzaciană” care ascunde, de fapt,
orgoliul) şi vrând să fac literatură, unde să mă fi aciuat
dacă nu la „Echinox”? Şi-aici nu pot să nu înalţ un elogiu
triumviratului Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, care,
cu un tact imens şi-o generozitate pe care n-am mai întâlnit-
o niciodată la un asemenea nivel, au ştiut să mă apropie
de exact ceea ce visam. Şi nu numai pe mine, ci şi pe Radu
G. Ţeposu, pe Ion Mureşan, pe Ion Simuţ, pe George
Ţâra, pe Lucian Perţa şi – sunt convins – şi pe voi,
promoţiile dinaintea noastră. Păi, dragă Cis, ce vrei mai
mult decât să-ţi spun că mergeam la şedinţele de redacţie
cu plăcerea şi emoţia mişto cu care te duci la o întâlnire cu
o fată frumoasă?
4. Nu prea, dacă ar fi să ne luăm numai după op-
ul dlui N.Manolescu, Istoria critică a literaturii române,
din care lipsesc – impardonabil, după mine – scriitori
echinoxişti peste care nu se poate trece decât dacă te
grăbeşti să prinzi un tren spre Paris sau spre Copalnic-
Mănăştur. Şi dau doar două exemple de astfel de lapsus-
uri stranii: Ion Mircea şi Dinu Flămând. Îmi aduc aminte
şi-acum de-o sintagmă impresionanta a d-lui Manolescu,
cu ani în urmă, într-o cronică la un volum de Ion Mircea,
ulterior debutului său: „... al cărui greu de uitat ISTM...”.
Apăi, chiar aşa de uşor se uită?
5. Este firesc ca „Echinox”-ul de azi să aibă alt
profil decât cel de ieri. Atunci noi luptam, cu mijloacele
noastre, împotriva unei ideologii totalitare, încercam să
ne păstrăm identitatea spirituală într-un pustiu opresant,
ridicam steagul cam sfâşiat al esteticii pe o redută atacată
din toate părţile ş.a.m.d. Acum, când cuvântul e liber,
revista, din câte am văzut eu, merge pe eseuri şi analize de
profunzime, a devenit uşor elitistă, ceea ce nu-i rău. Totul
e să nu devină autistă. Oricum, eu le ţin pumnii mai tinerelor
mei confraţi întru spirit echinoxist şi ori de câte ori vor
avea nevoie de un text de-al meu, voi răspunde „Prezent!”
Ioan Groșan finds it difficult to perceive and iden-
tify a universal Echinox brand, a differentia specifica
that would apply only to the Cluj movement. Neverthe-
less, the Echinox movement has found a leading place
in the context of the Romanian cultural phenomena, and
the author agrees with Ion Negoitescu’s idea ,saying
that the Echinox movement can be considered the off-
spring of the Sibiu Literary Circle. He praises the role
the movement and its mentors played in his evolution.
Before December 1989, the Echinox movement and re-
view attempted to be a refuge from the dark reality of the
 la “echinox”
totalitarian regime. Nowadays , it has become slightly
elitist, promoting the genre of analytic essays, and hope-
fully trying to resist isolation or autistic attitudes.
Key-words: aesthetic value, high quality, intellec-
tual pleasure, Manolescu’s quilty lapsus, elitism vs. au-
tism
Virgil MIHAIU
Refuzul compromisurilor
1. Colecţia revistei şi bio-bibliografiile celor mai
mulţi dintre membrii grupării atestă existenţa unei
indelebile mărci Echinox. Dacă tot vorbiţi de brand,
permiteţi-mi să elogiez contribuţia decisivă a
„botezătorului” Marian Papahagi la găsirea şi impunerea
acestei denumiri de-a dreptul vizionare.
2. Referitor la literatura echinoxistă cel mai
competent poate răspunde domnul Ion Pop, pontiful critic
al acesteia. Cât priveşte spiritul echinoxist, el s-a impus
prin refuzul compromisurilor cu regimul dictatorial (pe cât
era omeneşte posibil), apetenţă pentru cunoaştere,
pluralitate de opinii, seriozitate, aplecare spre studiu,
amiciţie şi chiar solidaritate intelectuală, consecvenţă,
loialitate... Pe de altă parte, exista la „Echinox” un
redemptor simţ al humorului, o reală deschidere către ludic,
ironie/ autoironie, persiflaj. „Promoţia Ars Amatoria” s-a
afirmat tocmai graţie unor asemenea subversive inserţii
ale farsei în peisajul social cenuşiu-monocord al epocii.
3. Am lucrat efectiv în redacţia „Echinox”
aproximativ 13 ani (între 1971-1983). Colegii de redacţie
din acele timpuri pot depune mărturie că ne întâlneam
acolo aproape cotidian şi cream pagini de un curaj şi o
libertate intelectuală totalmente în răspăr cu
„comandamentele” ceauşiste, de lamentabilă sorginte
stalinist-nord-coreeană. Îi invit şi pe „istoricii literari” mai
mult sau mai puţin veleitari, mai mult sau mai puţin
amnezici, să reţină un atare adevăr obiectiv. Cred că
„Echinox” a apărut exact la momentul necesar, spre a-mi
consolida afecţiunea deja bine structurată faţă de urbea
natală (în 1968 aveam etatea actuală a fiicei mele Lucreţia
Rafaela Mihaiu). Recent, mi s-a cerut să răspund la o
anchetă pentru un studiu sociologic comparativ între
România şi Portugalia. Exista acolo o dublă întrebare „în
oglindă”, de genul: Ce credeţi că e mai bun în Portugalia?
Dar în România? Ca atu-uri chintesenţial-lusitane am
menţionat clima, arhitectura, urbanismul, infrastructura,
protecţia şi conservarea monumentelor, rezervaţiile
naturale, turismul, transporturile publice, orarul matinal
(activităţile încep pe la orele 10 a.m.), gastronomia legată
de peşte, Lisabona. În formularea răspunsului comparativ,
la întrebarea Ce e mai bun în România?, cred că am fost
extrem de influenţat de experienţa echinoxistă şi de valorile
ei, enumerând următoarele puncte forte: cultura, tradiţiile
neviciate, frumuseţea umană, talentul artistic, simţul
humorului, femeile, şansele de studiu, şansele amoroase,
învăţământul artistic, viaţa muzicală şi coreografică, amicii,
deschiderea faţă de Europa, dinamismul temperamental,
71
elevii şi studenţii, receptivitatea, diversitatea, ospitalitatea,
cunoştinţele despre lume, pluralitatea perspectivelor,
disponibilitatea de a experimenta, cunoaşterea limbilor şi
culturilor străine, apele minerale, pâinea de Transilvania,
varietatea vinurilor româneşti, aerul, aromele, pădurile,
fructele, supele, dulceţurile şi compoturile, murăturile,
tomatele, revistele culturale, chefurile, festinurile,
speranţele, Clujul...
4. Avem un talent special de a ne lăsa copleşiţi
de aspectele marginale, periferice, derizorii ale existenţei.
Şi apoi, câtor autori (oricum tot mai autişti, ca efect al
globalizării şi massificării) le convine să li se reamintească
elementarul adevăr că nu ei au descoperit lumea în materie
de literatură şi artă?
5. Din păcate, aproape nu l-am mai văzut la faţă,
de când mă aflu în misiune cultural-diplomatică în
extremitatea occidentală a Europei.
Adrian GRĂNESCU
O parte (însemnată) a literaturii
române
1. Nu ştiu dacă acestea ar fi fost cele mai potrivite
întrebări de pus interlocutorilor… Nu vreau să fac nici o
critică sau observaţie „organizatorilor” dar spun aceasta
pentru că răspunsul la unele ne pot trimite spre concluzii
cu dublu sens (mai exact cu sensuri opuse). Evident nu
cred că aceasta a fost în intenţia autorilor anchetei (ei
înşişi echinoxişti) şi cu atît mai puţin a mea (idem).
Că există o literatură echinoxistă acesta este un
lucru foarte evident (chiar dacă unii critici o neagă sau –
mult mai rău - o eludează). Dicţionarul Echinox (prima
ediţie, cu toate neajunsurile sale, acum nu despre aceasta
este vorba, ci despre meritele sale) a „numărat”, în 2004,
189 de nume şi circa 650 de lucrări. Cifra reală, spun eu,
era (însă) ceva mai mare, este de presupus că au existat
„scăpări”, mai este de presupus că unii autori (contactaţi)
şi-au cenzurat numărul acestora (din varii motive). Aşadar
fenomenul, mişcarea există. Eludarea ei se face pe
răspunderea celor ce scriu1, mai corect, a celor ce nu scriu,
omiţîndu-ne…
Numărul echinoxiştilor este suficient de mare (ca
să poată atrage atenţia) iar cifra exactă din anumite puncte
de vedere poate fi discutabilă. După atîţia ani s-ar părea
că echinoxist era şi este (în primul rînd) cel care a fost
redactor al revistei (figurînd în caseta tehnică pe care noi
o numeam, autoironici, cavoul redacţional, cel puţin partea
„memorialistică” a „foştilor”) şi care a contribuit cu diferite
materiale publicistice. Echinoxişti au fost şi cei care n-au
avut loc în redacţie (cu toate că „posturile” nu erau
retribuite numărul redactorilor – pentru seriozitate dar şi
pentru operativitate – era fix) dar au publicat (mai mult
sau mai puţin) consecvent. Înaintea apariţiei revistei a
existat (şi a coexistat împreună cu revista) un cenaclu.
Aici s-au descoperit publiciştii de mai tîrziu… Cenaclul
nu putea propune mereu aceiaşi autori (fondatorii revistei)
sau colegi, prieteni „din apropiere” ci şi alţi aspiranţi la
72 la “echinox”
titlul de scriitor, activi pe atunci în oraşul Cluj (mai cu
seamă la cenaclul revistei „Tribuna”). Unii dintre aceştia
s-au revendicat la mişcare şi au fost „confirmaţi”, alţii s-
au dezis de ea (după ştiinţa noastră Petru M. Haş, Ion
Istrate, poate şi alţii). Dintre publicişti unii s-au „pierdut”,
ulterior, după terminarea studiilor, n-au mai publicat, n-au
„comis” nici măcar o carte, unii au rupt orice legătură cu
alţii. Într-o listă completă (dacă ar folosi cuiva) aceştia şi-
ar avea locul, într-o secţiune sau într-un rang de literă al
publiciştilor (simpli). Legat de numărul (corect) al
acestora, revista „Echinox” a publicat înaintea
dicţionarului pomenit, în 1978 un „dicţionar” (supliment
al revistei) primit atunci cu entuziasm, cuprinzînd 122 de
autori. Ideea s-a repetat în 1994 cînd a apărut un altul în
paginile unei întregi reviste însumînd, de data aceasta,
173 de autori (să zicem, mai corect, 174 numărîndu-l şi pe
Constantin Hârlav, uitat şi publicat, separat, într-un fel de
erată, în numărul următor).
În preajma sărbătoririi celor 40 de ani ai
„Echinox”-ului, pregătind o expoziţie de carte la Biblioteca
Judeţeană „Octavian Goga” din Cluj m-am gîndit să fac o
mică documentare tocmai în această problemă… Am luat
autorii prezenţi în ultima ediţie (2008) a dicţionarului
Echinox, apoi lista dată de Petru Poantă în cartea sa, citările
făcute de Traian Vedinaş în cele două cărţi ale sale, precum
şi cartea lui Nicolae Oprea. Am „obţinut” o listă cuprinzînd
un număr de 273 autori2, dintre care, la fel ca şi în ediţia
precedentă a dicţionarului, unii fără „operă”, explicabil,
fiind vorba de tineri publicişti în preajma debutului
editorial. Nici cifrele mele, probabil, nu sunt conforme cu
realitatea, le-am luat, totuşi, din surse (demne de
încredere), lucrări publicate.
Azi putem spune cu certitudine că Echinoxul este
o grupare, o mişcare culturală, preponderent literară. Ce facem
acum? Ce-ar mai trebui făcut? Scoatem din cifrele de mai sus,
scădem autorii care nu sunt filologi precum şi operele lor?
„Echinox” este un brand - mi se pare o marcă
neînregistrată3 - care conţine un mare număr de autori
extrem de eterogeni ca genuri cultivate, ca preocupări…
De aceea îmi va fi foarte greu să găsesc însuşiri comune…
Ne leagă apartenenţa la revistă care a fost cîştigată cu
preţul a cîţiva ani de participare (ca la fotbal, pe tuşe, ca
„audient” întîi, apoi ca lector la cenaclu şi, mai apoi, dacă
era cazul, ca redactor la revistă), maximum întreaga durată
a facultăţii (pentru unii, mai puţini, şi după). Aşadar, cel
puţin în aparenţă, legăturile dintre noi nu înseamnă mai
mult decît absolvirea (unei facultăţi) la Cluj... Poate
greşesc… Legăturile de prietenie s-au păstrat (cu mai multă
sau mai puţină intensitate). Legături ceva mai strînse s-au
păstrat doar pe „orizontală” (adică între colegii de
promoţie) mult mai rare fiind excepţiile. Poate că dacă ne-
am fi întîlnit anual (ca şi membrii unor cluburi selecte),
cîteva zile să facem bilanţuri, schimburi de păreri şi
preocupări, lucrurile ar fi stat cu totul altfel, coeziunea ar
fi fost mai puternică, barierele dintre promoţii sparte… În
vremea celor 18 ani cît am fost redactor la Editura Dacia
aveam şansa şi privilegiul de a-mi întîlni colegii care se
pregăteau să-şi publice cărţi.
Aşadar, logic vorbind, în faţa acestor argumente
răspund (cu întrebarea voastră): da, există o literatură
echinoxistă, un „brand” Echinox !
2. Mai mult de 200 de scriitori cîţi numără
mişcarea putem spune, mai degrabă, că sunt o parte din
literatura română de azi, decît o cantitate neglijabilă şi
astfel să-i „trecem cu vederea”. Nu-i aşa? Iar o parte
(însemnată) a literaturii române nu poate avea trăsături
definitorii care să ne deosebească de marele întreg… Cred
că în noi se găsesc toate, sau aproape toate trăsăturile
definitorii ale literaturii române în comparaţie cu alte
literaturi. Poate că noi ne vedem unitari mult mai mult
decît ne văd alţii, aparţinînd altor mişcări. Noi am fost
colegi, şi, la urma urmelor, colegialitatea universitară este
un factor de coeziune. Am spus mai înainte că marile
prietenii s-au dezvoltat, mai mult, pe orizontală, adică între
colegii de promoţie (plus, minus un an sau doi). Dacă
„Echinox”-ul a fost început de vreo 9 sau 10 persoane,
viitori scriitori, făcînd parte, în principal, din două promoţii
(70 şi 71)4 el a continuat neîntrerupt pînă azi… O vitalitate
care-l desparte de Cercul literar de la Sibiu şi-l apropie de
Junimea… În nici un caz întemeietorii n-au avut în vedere
această longevitate… La terminarea promoţiei 71 cînd
veniserăm noi 72-iştii să continuăm s-a zvonit că vechii
membri vor să „închidă” revista. Întîi ca pe o prăvălie: cu
uşi şi cu obloane. Apoi prin neparticipare cu alte noi
articole, pentru ca noi cei rămaşi să nu ne mai putem
„descurca”… Adevărat sau neadevărat, eludînd
posibilitatea unei continuări, lucrul nu s-a putut întîmpla.
Terminînd noi, la rîndul nostru, am predat „ştafeta”. În
acele momente noi deja aveam convingerea că „Echinox”-
ul nu s-a terminat nici cu primii, nici cu noi… Eram absolut
siguri de aceasta… Dar cît va trăi, asta n-o puteam şti sau
bănui… Astăzi, numărăm 40 de promoţii şi ca într-o familie
sau, mai exact, ca în societatea românească se poate vedea
(clar) o prăpastie între (cel puţin două) generaţii5.
Dacă există un spirit echinoxist şi prin ce se
caracterizează acesta voi încerca să arăt aceasta în
răspunsul la întrebarea următoare (3). Locul ocupat de
echinoxişti într-o istorie a literaturii noastre postbelice
este foarte însemnat, cu toate că acesta nu este clar arătat
în lucrări de specialitate. Şi, în nici un caz, scuza invocată
nu poate fi necunoaşterea… Dovezi sau considerente
pentru a-mi susţine aserţiunea: numărul de premii
însemnate atribuite membrilor grupării, prezenţa acestora
în dicţionare prestigioase, domeniile foarte diferite în care
se înscriu lucrările acestora, răspîndirea noastră prin ţară…
3. Cred că-i datorez totul! Exagerez, datorez foarte
mult… Aproape totul… Şi alţii, mulţi, dacă şi-ar scruta
sincer conştiinţa ar putea răspunde la fel. De ce? Pentru
că după ce am debutat în „Tribuna” în 1969 (ajutat de un
echinoxist, Ion Mircea), toţi colegii mei de generaţie (Ştefan
Damian, Ioan Radin-Peianov, Vasile Sav şi Ion Marcoş)
erau „debutaţi publicistic” cînd ne-am „recomandat”, cum
se spune în Ardeal, lui Jean (Ion) Pop. A fost un fel de
mîndrie personală a noastră să apărem ca debutaţi… Am
fost primiţi bine… munca de redacţie cu tot ce înseamnă
ea (adică primirea şi citirea unui „material” necunoscut –
manuscris x, cum se numea în editură -, comentam şi
acceptam sau respingeam, planificarea unui număr viitor,
scrierea lui, adunarea materialului, corecturile, urmărirea
în tipografie, bunul de tipar, recepţia, expediţia etc.) aici s-
a învăţat şi toţi cei care am activat apoi în redacţii (ziare,
reviste, edituri) o ştiam. Disciplina scrierii şi predării la
 la “echinox”
timp a unui „material”. Curiozitatea şi dorinţa de-a fi mereu
la curent cu tot ce e nou… Nu întîmplător, foarte mulţi
echinoxişti au început prin a lucra în redacţii. Seriozitatea
conceperii unui articol (ştiinţific, etic etc.) i-a făcut pe
mulţi buni cercetători (unii sunt şi azi cercetători ştiinţifici,
autori de lucrări, cadre didactice şcolare sau universitare).
Cred că ar fi deosebit de binevenit şi interesant un studiu
sociologic privind ocupaţiile (locurile de muncă) ale
echinoxiştilor.
4. Gruparea echinoxistă există, avem destule
lucrări care se ocupă de aceasta (prin urmare orice autor
„exterior” – sau nu - ar avea oricînd o „bază” bună, serioasă
de pornire). Şi dacă n-ar fi… Lipsa de informaţie nu este o
scuză… Este foarte normal faptul că primele lucrări despre
„Echinox” sînt scrise de echinoxişti. Este normal şi corect.
Corect fiindcă astfel pot fi eliminate din start confuzii,
greşeli. Cum spuneam, gruparea este ceva mai mare decît
cea scrisă în caseta revistei. Cineva, chiar din grup, s-ar
putea ocupa de acest lucru… Asta dacă am dori să facem
istorie literară adevărată, exhaustivă. Dicţionarele
existente (cele două ediţii) şi cărţile „despre” sunt pînă la
urmă opţiuni (libere) ale autorilor lor. O mulţime de publicaţii
periodice (printre care Vatra îşi face un merit deosebit)
popularizează, duc mai departe cunoştinţele, informaţiile,
studiile ce trebuie transmise spre viitor. Gruparea fiind
încă vie (la momentul aniversar din decembrie 2008 s-a
constatat că 17 dintre membri nu mai sunt printre noi) nu
s-a produs încă o distanţare (obligatorie) care să poate
obiectiviza mai bine „privitorul”...
Ar fi foarte interesant şi deosebit de util dacă
materialele pe care le adunaţi pentru acest număr tematic
şi festiv (pe care îndrăznesc să le bănuiesc că vor fi multe
şi valoroase prin ideile lor), s-ar aduna şi separat într-o
carte (viitoare) la care s-ar mai putea adăuga şi alte articole
(de principiu, amintiri, precizări etc.). Cartea ar putea
conţine şi o listă (mai mult sau mai puţin completă, în
sensul în care pomeneam mai înainte…) a echinoxiştilor şi
a cărţilor publicate de ei. N-ar fi imposibil şi s-ar realiza
mai uşor decît un dicţionar (oricum fără „riscurile”
acestuia). Dacă am fi siguri că fiecare echinoxist cumpără
73
(doar) un exemplar am obţine chiar tirajul cel mai obişnuit
al cărţilor româneşti de azi.
5). „Echinox”-ul de azi există, nu asta punem în
discuţie, el demonstrează aserţiunile noastre de dinainte…
Continuă să fie o şcoală, cred că şi cei care îl susţin sunt
(sau vor fi, ulterior) conştienţi de aceasta. Ruptura
existentă pe care o semnalam este evidentă, nu-i deloc,
tragică din moment ce este firească, adică naturală. Nu
ştiu dacă echinoxiştii (de azi) îşi văd părinţii echinoxişti
(de ieri) ca pe nişte relicve, dar noi cei fără copii scriitori în
mod sigur, aşa suntem priviţi de cei actuali. Asta a propos
de ce spuneam mai sus despre accepţiunea cuvîntului
generaţie… Cred că puţin altfel a fost percepţia noastră
asupra cerchiştilor (de la Sibiu) şi prima oară cînd i-am
văzut şi ulterior…
___________
Note:
1
Există la ora actuală destule lucrări de sinteză care se
ocupă de fenomenul echinoxist. Le-aş aminti: Mircea Zaciu,
Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori), Dicţionarul
scriitorilor români, în patru volume, Editura Fundaţiei Culturale
Române; Aurel Sasu (coordonator), Dicţionarul biografic al
literaturii române (DBLR), în două volume, Paralela 45, Piteşti,
2001; Academia Română (sub egida), Dicţionarul General a
Literaturii Române, pînă în prezent au apărut şase volume şi
vor mai urma încă două, Bucureşti; I. Hangiu, Dicţionarul Presei
Literare Româneşti (1790 – 2000), Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti. Altele – nu le voi enumera – trec, ca şi cînd
nici n-ar fi existat, peste acest moment important de istorie
literară, nici, măcar nu-l amintesc, necum să-l descrie…
2
Nici această cifră nu este riguros corectă. Din lipsă de
timp şi, mai ales fiindcă, la urma urmelor, nu era sarcina noastră
a organizatorilor expoziţiei de carte, numărarea echinoxiştilor,
n-am comparat lista „finală” cu cele două „mici dicţionare” făcute
în interiorul unor reviste, cu ocazia aniversărilor de început
unde am mai fi avut ocazia să descoperim cîţiva autori… Şi încă
un mic amănunt, cu ocazia festivităţilor prilejuite de aniversarea
a patruzeci de ani Ion Pop şi-a lansat o nouă carte: Echinox,
vocile poeziei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2008. Printre poeţii
de la „început” sînt enumeraţi: Horia Bădescu, Teofil Răchiţeanu,
Iustin Moraru, Nicolae Sârbu, Romea Cantemir, Radu Ulmeanu.
Aşadar, iată, încă un motiv pentru a se face primul pas, stabilirea
numelor prezente într-o lucrare de sinteză (viitoare) despre
„Echinox”, care ar fi al doilea pas spre cunoaşterea, mai corectă
şi mai completă a noastră.
3
La precedenta aniversare (a 35 de ani) Ştefan Borbely a
vorbit despre necesitatea înregistrării „mărcii” Echinox, din
motive foarte întemeiate – în caz de litigiu asupra numelui
neînregistrat, cei patruzeci de ani de istorie se şterg pur şi simplu
în favoarea celor care şi-au însuşit numele dar l-au înregistrat
legal… Era vorba despre o chetă, fiindcă înregistrarea se face pe
bani… Personal nu ştiu dacă marca este sau nu înregistrată,
tema n-a mai fost reluată, dar dacă vom căuta pe internet vom
descoperi trei firme care poartă acest nume (două în România şi
una în Basarabia)…
4
Iată-i pe cei dintîi: Mircea Baciu, Mihai Bărbulescu,
Mariana Bojan, Octavian Cosman, Ion Maxim Danciu, Nicolae
Diaconu, Dinu Flămând, Gaal György, Mircea Ghiţulescu,
Vicenţiu Iluţiu, Bernd Kolf, Andrei Marga, Ion Mircea, Peter
Motzan, Németi Rudolf, Marian Papahagi, Alexandru Pintescu,
Petru Poantă, Adrian Popescu, Olimpia Radu, Rostás Zoltán,
Marcel Constantin Runcanu, Aurel Şorobetea, Eugen Uricaru,
Liviu Zăpîrţan. Am enumerat aici primele promoţii de echinoxişti:
74 la “echinox”
1970 şi 1971, lista aceasta îi cuprinde pe toţi publiciştii, nu
numai pe „întemeietori”.
5
Încă din preajma absolvirii noastre ca studenţi, în cenaclu
– unde aveau loc cele mai multe discuţii, analize etc. - , pentru
distincţie, pentru „demarcaţie” cei mai vîrstnici decît noi (adică
cei mai mari cu unul, doi sau trei ani) foloseau expresia echinoxist
din prima generaţie, sau echinoxist din a doua generaţie… O
mare prostie… Fiindcă dacă luam definiţia cuvîntului în DEX
aflăm: „Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată)
care sunt cam de aceeaşi vîrstă.” Şi se continuă: „Perioadă de
timp care desparte vîrsta tatălui de cea a fiului.” Aşadar, în ce
ne priveşte cred că mult mai potrivit este termenul de promoţie
(identică cu anul absolvirii facultăţii). În prezent - luînd de bune
definiţiile, cum altfel… - nu avem decît două generaţii: bătrînii şi
tinerii. Mai clar, toţi cei care au fii maturi sunt din prima genraţie
(de echinoxişti) iar fiii lor din cea de-a doua… Ex. Marian
Papahagi, Al Cistelecan şi Ion Simuţ (vă rog să-mi scuzaţi
enumerarea incompletă din necunoaştere) fac parte din prima
generaţie, iar fii lor... din cea de-a doua!
Gabriel PETRIC
Prevalenţa valorii
1-2 Dacă înţelegem brand-ul ca pe un stil bine definit
– cum ar fi imaginea artei suprarealiste -, nu cred că putem
vorbi de un brand echinoxist. Fie că e vorba de poezie
sau de eseu, e imposibil de subsumat literatura echinoxistă
– în accepţia ei primară, de colecţie a produselor literare
apărute în paginile revistei, cât şi în volumele autorilor
aparţinători de gruparea Echinox – unui concept stilistic-
cultural unitar sau programatic, identificabil prin esteme
sau toposuri de natură a departaja în bloc scrierile
echinoxiste în cadrul curentului neomodernist/
postmodernist. Accente stilistice vor fi fiind ele, dar, în
ansamblu, creativitatea personală primează. În schimb,
există un spirit echinoxist care poate fi definit prin
atitudinea faţă de creaţie, prin onestitate intelectuală,
repulsia faţă de ingerinţa propagandistică, prevalenţa
valorii, cât şi o cuminţenie discret revoltată care, în aparent
netulburata aşezare a semnelor a constituit o permanentă,
latentă, subversiune.
3. Pe mine Echinox-ul m-a vindecat de trufie. La
sfârşitul anilor ’70, când am intrat în redacţie, eram, sub
masca unei sfieli confuze, un încăpăţânat arogant. M-am
lecuit destul de repede, după ce am început, înainte de a-
mi scrie…capodoperele, să corectez şpalturi în mica odaie
a redacţiei şi să-mi cunosc mai bine prietenii şi colegii, pe
Marius Iosif, Traian Ştef, Mircea Berceanu, Ion Urcan,
Octavian Soviany, Ilie Rad, Mihai Dragolea, Helmut Britz,
Viorel Mureşan,Ferenc Bréda, sau mai marii Ioan
Moldovan, Ion Mureşan, Ion Simuţ, Emil Hurezeanu, Virgil
Podoabă, Marta Petreu, Augustin Pop şi mulţi alţii.
Nesăbuinţele mi s-au topit repede într-un sentiment de
solidaritate intelectuală care, într-un fel, mi-a clarificat
drumul şi m-a ajutat să mă feresc de căi înfundate (cu
atâţia poeţi de valoare în jur, am abandonat la timp calea
poeziei!). Iar corifeilor – Ion Pop, Marian Papahagi, Ion
Vartic – le datorez arta de a nu face compromisuri în mediul
spiritual. Ei mi-au întărit - prin exemplul lor garnisit cu
ludic, seriozitate şi eleganţă intelectuală – convingerea
că important e lucrul făcut temeinic şi energia spirituală
cu care îl învesteşti.
4. Din păcate, nu. A se vedea, între altele, manualele
de limba şi literatura română de liceu.
5. După 1989, am văzut un Echinox care, deşi solid
construit (calitatea intelectuală era asigurată de Ştefan
Borbely şi Corin Braga) se preta mai degrabă la ideea de
anuar academic. Am citit numerele care au ajuns la mine
atunci cu creionul în mână, ca pe nişte cărţi. Ultimul număr
pe care l-am citit e din 2005 (nr.5-6), sub conducerea lui
Horea Poenar, cu o alură vioaie, interviuri bine făcute (cu
Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga), dar şi cu unele opinii
infantil-teribiliste… Nu cunosc Echinoxul recent, deşi mi-
aş dori să fiu la curent cu orientarea actuală a revistei de
care mă leagă atâtea. Înţeleg însă, cu amărăciune, că
pluteşte tensiunea între proto-generaţia Echinox şi Horea
Poenar & Co. Nu pot comenta disputele, necunoscând
suficient arhiva revistei din anii 2000, nici culisele. La
mine ajung doar ecouri care sună disonant…
Ion MUREŞAN
„Construcţia de sine în literatură”
1-2. Nu cred că există o „literatură echinoxistă”,
după cum nu există o „literatură tribunistă” ori una
„stelistă”. E frumos să sistematizezi literatura în „cetăţi
medievale” (cu poduri mobile, şanţuri cu apă, creneluri,
turnuleţe, zale şi ghiulele) şi chiar să-ţi imaginezi mişcări
de oşti şi bătălii între ele, ca în jocurile pe calculator. În
fapt, chiar şi în vremea Cruciadelor, menestrelii erau mobili
şi cântau ba într-un castel, ba în altul, răspândind, ca să
fim în actualitate, tot felul de „gripe literare”, tot felul de
viruşi literari modificaţi genetic. Dar mi se pare o investiţie
de timp destul de îndrăzneaţă să cauţi „trăsături
definitorii”. Cred că şi Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru şi
Mariana Marin ori Matei Vişniec, dacă ar fi fost studenţi
la Cluj, ar fi ajuns, prin fatalitate, „echinoxişti”.
În ce priveşte „brandul”, sigur că el există.
Împărţirile de genul acesta au un farmec „blazonard”.
Echinox-ul oferă toate avantajele şi dezavantajele unui
„blazon” format printr-o însumare de nostalgii, de virtuţi
şi de defecte vărsate în acelaşi sac. „Brandul” te face
vizibil, îţi dă un certificat de calitate, dar şi de defecte
acceptate ca fiind ale oricărui produs al firmei. Apoi,
nostalgia duce la simpatie, bazată, în tradiţia rurală
românească, pe „a fi consătean”. E treaba criticului să te
 la “echinox”
întrebe, ca ţăranul din cunoscuta anecdotă, după ce află
că eşti din Africa şi din Togo-Togo şi din tribul Buru-Buru
„bine, bine, din Africa, Togo-Togo, Buru-Buru, dar de-a
cui eşti?”. Locul pe care „castelul” nostru îl ocupă e pe un
deal din Transilvania, ca atare „cavalerii” sunt şi români
şi unguri şi nemţi. Asta-i una la mână. Doi la mână,
castelanii fondatori (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic)
au ştiut să imprime, foarte fin, în locuitori sentimentul că
participă la o construcţie durabilă, construcţia de sine în
literatură. De ce „castelele” Dialog, Forum studenţesc,
ori Convingeri comuniste (în legătură cu ultima nu
prididesc să mă uimesc de cinismul celor care au botezat-
o), nu-şi întreţin „brandul”?
3. Nişte prietenii. Şi un pic de amărăciune.
4. Există nişte cărţi: „Dicţionarul Echinox”
(coordonat de Horia Poenar), antologia de poezii apărute
în Echinox (întocmită de Ion Pop), cartea despre Echinox
scrisă de Petru Poantă. E impresionant să vezi câte nume
cu rezonanţă sunt adunate în cărţile astea. Eu cred că
„Echinox” –ul nu poate fi ignorat. Ceea ce nu poate fi
ignorat, e foarte bine perceput.
5. „Echinox”-ul de acum nu mai este „Bricul Mircea”
(celebra navă-şcoală) care era „Echinox”-ul de pe vremuri.
Eu îl felicit pe Horia Poenar că reuşeşte să navigheze încă,
sub tot felul de priviri neîncrezătoare ce îi sunt aruncate
de pe tot felul de „port-avioane” de către „echinoxişti”
care ar vrea ca mica navă să se scufunde ca să poată
vorbi în linişte, în lungi simpozioane, despre „Echinox –
un capitol de istorie literară”.
Ion Mureșan avoids using the term Echinox lit-
erature, considering it rather restrictive, and thinking
that many writers from Bucharest, would have ended in
joining the Echinox movement, had they studied in Cluj.
Yet, the idea of an Echinox brand may sound appealing.
Mureşan considers that the Echinox school meant a cer-
tain kind of self construction through literature.
Key-words: literary virus, literary self construc-
tion, literary brand, ignorance, perception
75
Ioan MOLDOVAN
Spiritul „Şcolii Ardelene”
1. Nu cred că există o literatură echinoxistă, dar cred,
sunt chiar sigur că există scriitori „echinoxişti”, mai exact
scriitori pur-şi-simplu care au trecut în tinereţe prin
experienţa Echinox-ului, pe care nu o pot uita, nu doar
sentimental, dar nu o pot (pentru că, de regulă, nici nu o
vor) evita sau oculta în modul lor intim de a scrie. Cred că
există un „brand” Echinox. El e mai degrabă de natură
morală, decât strict estetică, se constituie cumva dintr-o
serie de opţiuni în zona comportamentului profesionist şi
social-politic.
2. Cult pentru cultură, pentru şcoală, pentru valorile
durabile; seriozitate în scris şi în prepararea pentru scris;
spiritul „Şcolii Ardelene” adus la zi şi la imperativele
timpului; civilitate, prietenie, solidaritate. Spiritul
echinoxist îşi are loc în spiritualitatea scriitorilor
echinoxişti, locul lui fiind o profuzie în locurile pe care
aceşti scriitori le ocupă, fiecare pentru sine, în literatura
română postbelică.
3. Pentru mine, Echinox-ul – revista, cenaclul,
atmosfera, magiştrii, colegii, biblioteca împărtăşită,
prietenia şi solidaritatea – a însemnat un noroc, o şcoală,
o ucenicie cu efect decisiv asupra fixării în pasiunea
scrisului; pe care, ce-i drept, o aveam şi înainte, dar care
nu ştiu ce cale ar fi urmat, de n-ar fi intervenit şansa de a
fi echinoxist.
4. Nici pe departe. Dovada cea mai recentă este
Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu.
5. Prefer să gândesc Echinox-ul ca pe o entitate
unică trecând prin vârste şi colorându-se de energiile
specifice fiecărei vârste în succesiune. Cel de acum, din
imediatul acum, se împărtăşeşte din datele tinereţii celor
care-l scriu, din modul lor de a concepe rostul scrisului şi
al scrisului la revistă, din orizontul lor de cunoaştere şi de
aşteptare şi, desigur, din „modelarea” pe care o girează
actualii conducători ai Echinox-ului. Oricum, în
multitudinea de oferte pe care prezentul le deschide
tinerilor ca spaţii ale creativităţii, revista studenţească,
nu pare a mai avea nici atractivitatea, nici prestigiul, nici
vitalitatea pe care le avea „ieri” (orice va fi însemnând
această vorbă, vorba poetului: „Ştii tu ce vorbă este vorba
ieri”).
Even if one cannot agree to an Echinox literature,
the existence of Echinox writers and of the brand can-
not be denied. Ioan Moldovan perceives the Echinox
brand as a moral category that imposes certain atti-
tudes and behaviours. The Echinox school is the mod-
76 la “echinox”
ernized version of the Transyilvanian School of Sincai,
Micu-Klein and others. For Ioan Moldovan it was rather
a chance, an initiation, a learning process. He finds as
many others, that the ommission of the Echinox move-
ment from Manolescu’s recent History is a big mistake.
Unfortunately, today’s Echinox has lost some of its old
prestige and vitality.
Key-words: Echinox writers, Echinox brand of
morality, modern Transylvanian School, loss of prestige
Nicolae OPREA
La Echinox
1-2. Spre deosebire de alte reviste (precedate de
cenaclu) din istoria literaturii române care au consfinţit
maturizarea unei grupări – de la Convorbiri literare la
Revista Cercului Literar –, Echinox-ul debutează fără
un program explicit. Din editorialul primului număr
neoficial (respins de cenzura comunistă din pricina
traducerii din Martin Heidegger, Ce este filozofia?),
intitulat semnificativ Juvenes dum sumus, răzbate doar
principiul modelării, al formării spirituale complete:
„Misiunea noastră este aceea de a întregi profilul spiritual
al intelectualilor în devenire, de a suplini, în limita
posibilităţilor, golul creat de specializarea obligatorie şi
necesară”. Revista născută prin concentrarea vocilor
originale din cenaclu este comparabilă, în acest sens, cu
Sburătorul, al cărei program rezultă, cum spunea E.
Lovinescu, din talentul colaboratorilor săi (aş preciza:
al redactorilor, în cazul Echinox-ului, ţinând cont că
Sburătorul n-avea o redacţie propriu-zisă). Ceva mai târziu,
în momentul aniversării a cinci ani de existenţă, diriguitorul
revistei, Ion Pop, nu se arăta defel interesat de formularea
unui program unificator: „Să fie nevoie de un alt
«program»? Simte cineva lipsa vreunei rigide geometrii
de idei, a unui cod estetic exclusivist? Cu mult mai
însemnată mi se pare astăzi fortificarea unei etici
superioare a scriitorului tânăr, a unui sănătos spirit
constructiv, a unei demnităţi exemplare a scrisului. Nu
uităm că tinerii luptători de azi vor fi, vor trebui să fie
creatorii culturii de mâine”.
În fapt, măsura estetică şi contribuţia Echinox-ului
în dinamica literaturii postbelice decurge din suma
valorilor reunite în pagini de revistă (apoi, în cărţi) de-a
lungul anilor. Cea mai longevivă revistă studenţească –
ajunsă acum în al 40-lea an de existenţă – reprezintă, în
primul rând, o şcoală de literatură, cu totul opusă şcolii
instituţionalizate din anii ´50, o şcoală fără catedră şi cu
profesorii în culise. În jurul revistei şi al cenaclului s-a
creat spontan un climat intelectual stimulativ, de emulaţie
artistică, fără excese egotiste sau manifestări programatice
insurgente. Spaţiul redacţional a fost (şi este încă) propice
iniţiativelor creatoare, întemeindu-se pe un gen de
„prietenie exigentă”, cum spunea Ion Pop. Funcţia
modelatoare a revistei se împlineşte, aşadar, pe fondul
solidarităţii de creaţie, în afara sentimentului de generaţie.
Treapta următoare, a maturizării, este parcursă de ucenicii
echinoxişti o dată cu promovarea în Şcoala Dicţionarului
Zaciu. Majoritatea echinoxiştilor din primele promoţii îşi
încheie stadiul formativ prin contribuţia lor – în calitate
de autori – la realizarea monumentalului Dicţionar al
scriitorilor români (în 4 volume) şi a Dicţionarului
esenţial al scriitorilor români, coordonate de Mircea
Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (ultimul
transformând lista autorilor în colaboratori, într-o lucrare
istoriografică recentă, semnată în nume propriu:
Dicţionarul biografic al literaturii române). Printre
„autorii” dicţionarului se numără nu numai critici literari,
ci şi poeţi sau prozatori (cu fibră eseistică): Mircea
Berceanu, Ştefan Borbely, Corin Braga, Ioan Buduca, Al.
Cistelecan, Ion Cristofor, Dinu Flămând, Liviu Maliţa, Ion
Marcoş, Ioan Milea, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea,
Gheorghe Perian, Petru Poantă, Ion Simuţ, şi prematur
dispărutul Radu G. Ţeposu. Se adaugă acestora,
universitarii echinoxişti: Ion Pop, Ion Vartic, Marian
Papahagi (cu destinul frânt, între timp), Mircea Muthu ş.a.
Cum spuneam şi în Literatura „Echinoxului” (Ed.
Dacia, 2003), nu există o direcţie unică în sfera creaţiei
echinoxiştilor. Diferenţele tematice şi stilistice dintre
exponenţii promoţiilor succesive (într-un ritm alert) ale
Echinox-ului sunt evidente. Cu greu pot fi decelate
trăsături definitorii comune în proza sau poezia
echinoxiştilor, în afara culturii solide care se întrevede din
rafinamentul scriiturii. În proză se disting: regretatul
Marcel Constantin Runcanu, Eugen Uricaru, Ioan Radin,
Mircea Ghiţulescu, Mihai Dragolea, Corin Braga ş.a.; plus
cei din anturajul mai larg al grupării: Vasile Sălăjan,
Constantin Zărnescu, Radu Mareş, Radu Ţuculescu, Ion
Boloş. Între constructorul de utopii livreşti (cu
emblematica Vladia) Eugen Uricaru, analistul fin, format
la şcoala de proză anglo-americană, Alexandru Vlad şi
parodistul ironic Ioan Groşan (îmbinând registrul narativ
solemn cu cel ludic) aproape că nu există compatibilitate
artistică. La fel, în poezie, sunt diferenţe nemăsurabile
între „umbrofilul” Adrian Popescu, preocupat de
delimitarea unui spaţiu spiritual al beatitudinii, Dan
Damaschin – obsedat de scrutarea „Nevăditului”, trăind
intens fascinaţia primordiilor, şi Ion Mureşan – poet al
profunzimilor intangibile, oscilând între intensitatea trăirii
interioare şi voluptatea posesiunii materiei. S-ar putea
decela, totuşi, la poeţii echinoxişti obsesia tematică a
(auto)cunoaşterii, sub auspiciile unei gândiri poetice
profunde. Mulţi dintre ei tind să găsească un spaţiu liric
ideal, o „patrie” a cuvântului (sau propria Arcadia) care
se cheamă Umbria (la Adrian Popescu), Istm (Ion Mircea),
Apeiron (Dinu Flămând), Intermundii (Dan Damaschin),
Jucu Nobil (Mircea Petean), Loc psihic (Marta Petreu)
sau Zona vie (Ruxandra Cesereanu).
Scriitorii în devenire din timpul studenţiei au trăit, e
drept, nişte experienţe livreşti comune, înainte de a se
afirma ca destine individuale. Chiar dacă alianţa spirituală
s-a sedimentat în redacţie, evoluţia lor – progresivă sau,
în cazuri rare, regresivă – a fost determinată de forţa şi
credinţa creatoare a fiecăruia, în mediile culturale
eterogene în care i-a aruncat vremea vitregă a
comunismului. În fond, literatura constituie – dacă există
gena talentului – o competiţie pe cont propriu, un travaliu
 la “echinox”
necontenit. Cert este că Echinox-ul clujean – ca şi
Cenaclul de luni bucureştean – a contribuit masiv la
primenirea literaturii române postbelice. Direcţia academică
(acuzată de elitism, în anii comunişti) şi orientarea revistei
înspre un echilibru valorizator – spre ordine şi aventură,
ca să uzez de expresia lui Mircea Zaciu din titlul unei cărţi
– sunt constantele Echinox-ului. Echinoxismul înseamnă,
în fapt, o stare de spirit care eludează universul totalitarist
şi tentează – ca şi euphorionismul Cercului Literar de la
Sibiu/Cluj (Clujul este adăugat, pe bună dreptate, în
denumirea grupării de Dan Damaschin în recenta lui teză
doctorală, Cercul Literar de la Sibiu/Cluj – Deschidere
pre europeism şi universalitate), cum sugera altădată I.
Negoiţescu – conjugarea valorii estetice cu valoarea etică.
Spiritul critic este, iarăşi, o constantă echinoxistă şi drept
dovadă stă seria compactă de critici, istorici literari şi eseişti
din grupare care evaluează literatura contemporană (şi nu
numai) în postură de foiletonişti şi/sau exegeţi.
3. Echinox-ul se distinge, în primul rând, prin funcţia
modelatoare, pe fondul recrutării periodice a talentelor
incipiente, girate de asistenţii universitari din fruntea
revistei. Pot spune că mi-am conturat orizontul spiritual
într-o echipă redacţională sudată, în cadrul căreia
sobrietatea şi detaşarea discret-protectoare ale lui Ion Pop,
exigenţa cvasi-colegială şi spiritul ludic ale lui Ion Vartic,
jovialitatea şi camaraderia intransigentă ale lui Marian
Papahagi coabitau sub semnul unificator al erudiţiei
progresive şi al înzestrării literare. Colaborarea strânsă
dintre tinerii universitari exersaţi în ale scrisului şi ucenicii
echinoxişti a fost stimulatoare pentru cei din urmă. De
altfel, în paginile Echinox-ului se întâlneau, de fiecare
dată, semnături consacrate din ţară cu nume cvasi-
necunoscute din universitatea clujeană. Aşa se face că
am debutat cu Modalităţi epice (în proza lui Ştefan
Bănulescu), într-un număr (5/1972) în care - alături de ex-
studenţii Mircea Ghiţulescu, Olimpia Radu, Petru Poantă,
Vasile Sav, Ioan Peianov, I. Maxim Danciu - colaborau din
afara grupării: Nicolae Manolescu (Cinci tipuri de critici),
Şerban Foarţă (Remember), Ioan Alexandru (cu interviu); iar
dintre universitarii clujeni, Ioana Em. Petrescu (Despre
eroicomic) şi Mircea Muthu, ataşat grupării prin rubrica
permanentă Orientalia (din care se naşte cartea sa
fundamentală despre Balcanologie). Ca semn al trăsăturii
multiculturale a Echinox-ului, pe prima pagină se publică trei
77
poeme în româneşte semnate de românul Ştefan Damian,
maghiarul Németi Rudolf şi germanul Werner Söllner.
Redacţia s-a înnoit, ceva mai târziu, la nr. 10/1972, în
următoarea formulă: Ion Pop – redactor şef, Ion Vartic şi
Németi Rudolph – redactori şefi-adjuncţi, Constantin Hârlav,
Cselčlenyi Laszlö, Aurel Codoban, Mircea Constantin, Dan
Damaschin, Al. Th. Ionescu, Valentin Lepădatu, Călin
Manilici, Ovidiu Mureşan, Nicolae Oprea, Marian Papahagi
(aflat încă la studii la Roma), Olimpia Radu, Werner Söllner,
Octavian Ştireanu şi Virgil Mihaiu, Constantin Mutică
(prezentarea grafică). Cum se vede, cei mai mulţi sunt critici
literari, cei care susţineau, în fond, osatura revistei.
Am învăţat, de asemenea, la Echinox, cum se face o
revistă, cutezătoare şi totodată echilibrată, o experienţă
ce părea necesară în momentul respectiv, dar care a fost
fructificată mult mai târziu. Nu întâmplător, după Revoluţie,
numeroşi redactori şefi, de serie nouă a revistelor de
cultură din ţară, provin dintre echinoxişti: Ioan Moldovan
la „Familia”, Al. Cistelecan la „Vatra” (acum, Virgil
Podoabă), Ion Mircea la „Transilvania”, N. O. la „Argeş”
şi, apoi, la „Calende”, Eugen Uricaru la „Luceafărul”, I.
Maxim Danciu la „Tribuna”, Dumitru Chioaru la
„Euphorion”.
4. Orice echinoxist care răspunde la această întrebare
va fi considerat, prin firea lucrurilor, subiectiv. Aş spune,
totuşi, că în timp ce contribuţia Cenaclului – bucureştean
şi efemer – de Luni este supradimensionată, rolul Echinox-
ului longeviv apare diminuat în istoriile literare. Cert este
că valorile rămân şi timpul le cerne.
5. Echinox-ul actual întreţine în continuare patima
literaturii. Este, fireşte, mai eterogen decât altădată,
întrucât formulele redacţionale se succed – din pricina
timpului redus de studenţie – într-un ritm trepidant, de
ţăcănitură a rapidului. Se simte la echinoxiştii de azi
racordarea la era computerelor. Echipa redacţională
condusă de Horea Poenar mi se pare mai destinsă ludic şi,
poate, mai inventivă. Nu mai departe, numărul aniversar
(9-12/2008) la 40 de ani de „Echinox” este proiectat ca o
„anti-aniversare, pe alocuri ludică şi ironică”, de o
generaţie (poate promoţie?; n.N.O.) „spontană, asumată
(!), dezinhibată în raport cu trecutul”. Dezinhibarea merge
până acolo încât mulţi echinoxişti sunt fixaţi într-un fel de
rubrică-insectar, evident ironică, De uitat: Ion Cristoiu,
Andrei Marga, Eugen Uricaru, Vasile Sav, Virgil Mihaiu,
Dumitru Chioaru, Traian Ştef, Ion Bucşa, Nicolae Băciuţ,
Dayana Frăţilă ş.a. Necruţători şi iconoclaşti, echinoxiştii
de astăzi vor să se afirme, altfel spus, în afara contextului
Echinox. Dacă echinoxişti de ieri-alaltăieri au trecut prin
Şcoala Dicţionarului Zaciu, cei actuali au absolvit, sub
conducerea lui Horea Poenar, şcoala Dicţionarului
Echinox. Nivelul mediocru al acestui dicţionar derivă din
lipsa etapei de ucenicie redacţională, cum deducem şi din
observaţia inserată în prezentarea unora dintre autori:
„Debut absolut în acest volum”. Aş mai adăuga că rămâne
stăruitoare pentru echinoxişti nostalgia Clujului. Pentru
majoritatea ex-echinoxiştilor împrăştiaţi prin provincii,
despărţirea de Cluj a avut efectul unui impact brutal care
a fost depăşit doar prin credinţa în scris şi, în genere, în
literatură.
78 la “echinox”
Marta PETREU
La Echinox-ul ţăranilor
Dragă Virgil, dragă Iulian,
frumoasele voastre întrebări sistematice mă iau nu
chiar pe nepregătite – m-am gîndit adesea, în cei 28 de ani
de cînd am plecat de la Echinox, la minunata mea aventură
echinoxistă –, ci... pe nerezolvate, dacă se poate spune
aşa. Nu ştiu exact care a fost şi este spiritul sau specificul
Echinox-ului. Că există, sînt mai mult decît singură. Dar
nu aş îndrăzni să îi fac harta precisă în tuş – poate acuarela...
Spiritul „vechiului şi adevăratului Echinox” eu l-am trăit,
l-am cunoscut, l-am absorbit, aşa sper.
Din cauza legăturilor personale cu Negoiţescu şi
cu Radu Stanca, Ion Vartic mi-a băgat în cap ideea – la
care ţin, în care cred – că Echinox-ul a continuat într-o
bună măsură spiritul cerchist. Aşa că m-am gîndit mereu
la Echinox ca la moştenitorul celeilate grupări mari pe
care a produs-o, în maternitatea ei intelectuală (ca să-l
parafrazez pe Radu Stanca) Universitatea din Cluj, chiar
dacă în timpul exilului său forţat la Sibiu. Din cauza asta
mi-am spus că, iată, Echinox-ul este moştenitorul spiritului
lovinescian raţionalist, modernist şi democrat, şi, prin
aceste două verigi mediatoare, chiar al „Junimii”, al
junimismului, ai maiorescianismului, şi anume în varianta
lui „de stînga”. O anume abordare culturală, raţionalistă
şi totodată infuzată de valenţele sensibilităţii, îmi pare a fi
proprie primului Echinox. Iar cînd spun „primul”, mă
gîndesc, de fapt, la Echinox-ul „triumvirilor”, adică al lui
Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic; apoi, şi de la acela
al lui Aurel Codoban, pînă la acela al lui Corin Braga şi
Ştefan Borbely inclusiv. (La un moment dat, cîndva, în
anii ’90, s-a produs o ruptură, aşa că actualul Echinox,
care ţinteşte harnic cu pietre în vechii echinoxişti, nu îmi
mai spune nimic.)
Citind o carte a lui Nicolae Oprea despre literatura
echinoxistă, mi-a venit ideea, la vedere, că Echinox-ul a
fost în principal o grupare de pui de ţărani ajunşi la oraş, la
şcolile cele înalte, la Universitate, în contact cu o cultură
înaltă, însuşită şi în mod subversiv, deoarece contra
regimului. Şi că aceşti ţărani – să nu se ofenseze nimeni: eu
însămi sînt de la ţară, ţărancă din părinţi ţărani, deci nu fac
decît să îmi analizez condiţia! - , într-o epocă de lichidare la
propriu a clasei lor de provenienţă, s-au declasat (folosesc
cuvîntul „declasare” în sensul în care Sartre spune că
Baudelaire este un declasat) şi s-au transmutat, alchimic,
în athanorul echinoxist, al culturii înalte şi decadente, în
nişte decadenţi. Cred că poezia echinoxistă îmi confirmă cel
mai bine mica teorie asupra destinului meu, asupra celui
echinoxist, asupra grupării ca atare... Iar Petru Poantă, în
fermecătoarea lui carte despre Echinox, povesteşte, pe
propria biografie, ceva foarte asemănător.
Oricum, înainte de a răspunde la întrebările voastre,
l-am întrebat în treacăt pe Nicolae Oprea, a cărui frumoasă
carte mi-a prilejuit această idee, cîţi scriitori echinoxişti
sînt de la ţară; „Cei mai mulţi!”, mi-a răspuns. Tot aşa, m-
am apucat eu însămi, pe liste de echinoxişti cu operă, să
calculez, să scotocesc prin dicţionare după originea
noastră rurală şi ţărănească... Cred că am dreptate. Aşa
că-mi vine să spun că această mare şcoală numită Echinox
ar trebui să se numească, de fapt: Echinox-ul ţăranilor...
pentru că, în atmosfera vechiului şi adevăratului Echinox,
voioasă, ludică, severă şi pretenţioasă, noi, cei veniţi de
la ţară, am intrat, printr-o bruscă „oboseală” a stirpei
noastre ţărăneşti, în „facere”, în creaţie, şi nu oricum, ci
într-o paradigmă decadentă. Am devenit, noi, „ţăranii”, brusc
conştienţi de golul din lucruri, de fisura din plin, de neantul
din fiinţare... Fireşte, într-o ţară de ţărani, cum a fost şi mai
este şi azi România (şi cum mîine nu o să mai fie!, da, chiar
mîine), o asemenea denumire ar fi însă riscantă, s-ar găsi
cineva care s-o transforme într-o insultă: căci noi, ca ţară,
nu sîntem încă destul de pătrunşi de nobleţea pe care ne-
o conferă o asemenea ascendenţă ţărănească.
Vechiul şi adevăratul Echinox-ul a fost un triumf al
Universităţii, o mare creaţie colectivă, care a aruncat pe
piaţa intelectuală a nefericitei Românii socialiste, împotriva
socialismului şi în favoarea nefericitei Românii, (şi a dat
de asemenea pe piaţa Germaniei şi pe cea a Ungariei) un
număr impresionant de intelectuali valoroşi. Universităţile
din ţară, editurile, redacţiile şi şcolile sînt pline de foşti
echinoxişti. Bibliotecile – de cărţile lor de literatură,
filosofie, sociologie... Cred că respectul pentru cultură e
trăsătura noastră cea mai generală. Ca mediu de formare
şi intelectuală, şi morală, Echinox-ul ne persuada pro şi
contra: pentru o bună axiologie, de exemplu, şi împotriva
realităţii socialismului, de pildă. Atunci, Echinox-ul
propunea un spirit pur şi simplu subversiv; iar azi, se pare
că noi, foştii echinoxişti, sîntem, prin multele carate
axiologice cu care încărcăm cultura, uşor anacronici... Din
fericire. Căci noi mai credem în valorile ideale. Mă rog –
cel puţin aşa presupun.
Era vesel la Echinox, fireşte: în redacţie rîdeam mult
şi bine, pentru că pe vremea mea guparea sincronă, de
teatru, „Şcoala ludică”, avea ca principali actori cîţiva
echinoxişti. Eu i-am prins pe Ţeposu, pe Groşan, pe
Hurezeanu, pe Ţâra, pe Silvia Balea...
Există cîteva cărţi despre Echinox, una, frumoasă şi
minunat scrisă, am publicat-o chiar eu, la Apostrof: Petru
Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru. Apoi, cărţile
lui Ion Pop, ale lui Nicolae Oprea. Şi altele, pe care nu mi le
amintesc pe loc. Fireşte, nu e destul. Ar fi o ipocrizie să aşteptăm
ca istoria noastră de grupare să ne-o facă – şi, mai mult, să o
nareze drept „mare” - cineva de dinafară! Ce interes ar avea?
Marta Petreu remembers her Echinox experience,
admitting that there is a so-called Echinox spirit, though
vague and imprecise. She considers the movement the
heritage of the Sibiu Literary Circle and, in the same
time, the modern version of the Junimea spirit via
Lovinescu’ s rationalism. Marta Petreu’s strong belief is
that the Echinox members, most of them of rural origins,
were nothing else than a group of young peasants that
underwent a miraculous transformation through their
contact with high culture, in the very age that aimed
the abolition of the peasantry. The Echinox students
managed to escape this large scale spiritual genocide,
and suffered a transmutation: they suddenly recognized
 la “echinox”
the ruptures that tore apart the human condition. The
Echinox movement produced a generation of intellectu-
als that fill today’s libraries. They are slightly
anachronic, as they still preserve, in an era of total loss
of values, their deep sense of the value of culture.
Key-words: the Echinox adventure, the Echinox
heritage, rural origins, spiritual alchemy, decadence,
high culture, value
Aurel PANTEA
„Echinox”-ul din inimă
Teză: gruparea „Echinox” a reprezentat şi
reprezintă cea mai importantă mişcare literară din literatura
română contemporană, după cea a „Cercului literar” de la
Sibiu. De altminteri, reprezentanţii săi chiar se revendică
drept urmaşi ai cerchiştilor. Fără să impună un program
estetic-literar, echinoxismul a devenit sinonim cu edificarea
unui tip de spirit creator în care conştiinţa critică şi practica
literară au coexistat şi coexistă. Aproape toţi, dacă nu
chiar toţi foştii redactori ai revistei „Echinox”, în timpul
studenţiei, au practicat, pe lîngă vocaţia literară cea mai
intimă, cronica literară sau eseul. Aceasta era, probabil, o
prelungire a ideilor de la cursuri şi seminarii. Cu aceasta
vreau să spun că echinoxismul e imediat recognoscibil în
faptul că a încurajat geneza unor spirite creatoare cultivate.
Natura spiritului creator, vocaţia imediată erau şi sînt, în
cazul echinoxiştilor, amplificate de spiritul culturii.
Prozatorii şi poeţii de la „Echinox” sînt şi spirite ştiutoare
de cum se face literatura. Trei domenii ale literarului a
generat echinoxismul: poezia, proza şi critica literară. Toate
aceste domenii sînt acoperite de nume prestigioase, din
toate promoţiile grupării, al căror maestru incontestabil a
fost şi este poetul, criticul şi istoricul literar Ion Pop.
În ce mă priveşte, am fost coleg de promoţie cu:
Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Mircea Petean, Ion
Cristofor, Augustin Pop, Viorel Mureşan, Ştefan Borbely,
Gheorghe Perian, Virgil Podoabă. Nume deja prestigioase
în poezia şi critica literară contemporană. Dar ştiam de la
Vasile Dan, trăitor pe atunci, prin anii 70, în Cluj, de Echinox
şi echinoxism. Pentru mine, elev de liceu, Ion Pop, Marian
Papahagi, Ion Vartic, Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian
Popescu, Aurel Şorobetea, Eugen Uricaru, Marcel
Constantin Runcanu erau nişte zei. Venea Vasile pe acasă
79
şi-mi povestea. L-am cunoscut personal pe Ion Pop după
un eşec la examenul de admitere la Filologia clujeană. M-
am dus la Cluj cu poeme. L-am căutat. Dacă nu mă înşel,
era în compania lui Al. Cistelecan şi a regretatului Al. Th.
Ionescu. Eram pierdut. La vîrsta aceea, spre ieşirea din
adolescenţă, religiozităţile se nasc uşor. Abia în anul trei
de facultate am intrat în redacţie.
„Echinox”-ul a avut şi sper că mai are o funcţie extrem
de stimulatoare pentru lăcomia culturală a noilor sau mai
vechilor veniţi. Competiţia cu fundamente critice severe
era climatul firesc al grupării.
În fenomenul cultural contemporan, ţinînd seama de
metamorfozele şi reaşezările valorilor şi vîrstelor, poeţii,
prozatorii şi criticii din promoţia căreia îi aparţin ilustrează
latura ardelenească a optzecismului. Lor li s-au adăugat, în
virtutea acestor metamorfoze, Al. Cistelecan, Al. Th. Ionescu,
Ioan Buduca, Dan Damaschin, Nicolae Oprea, Alexandru
Vlad. Ei erau mai vîrstnici cu doi ani. Personalităţile poetice
şi autorităţile critice din zona optzecistă transilvăneană au
fost generate de climatul echinoxist.
Aşadar, spiritul cultivat, camaraderia, competiţia
onestă, competenţa critică sînt valorile pe care le-am găsit
la „Echinox”. Şi care îmi nutresc şi azi spiritul.
The poet Aurel Pantea considers that the Echinox
movement represents the most important literary move-
ment in the Romanian contemporary literature, after The
Literary Circle from Sibiu. Although they did not have a
manifesto, the Echinox spirit became synonymous with
edifying a certain type of creative spirit in which the
critical consciousness and the literary praxis coexist.
Almost all the editors from Echinocx, practiced, during
their student years, different types of literary expression:
poetry, prose, but also reviews and essays. The poetic
personalities and the critic authorities from Transilvania
were generated by the Echinox climate.
Key-words: literary movement, the Echinox spirit,
critical consciousness, values
Andrei ZANCA
O sinergie a actului cultural
Anii Echinoxu-lui, în speţă, cei dintre 1978-82, au
fost pentru mine anii cei mai marcanţi şi pot spune şi cei
mai fericiţi ai vieţii mele. Exista aici o grupare cu un profil
reliefat al eticului, cu o anume solidaritate intelectuală şi
afectivă, unică în vremea acelor ani.
Un profil al eticului care arbora în acelaşi timp
criteriul fără de compromis al valorii, al harului. Totul,
în perimetrul unui anume nivel al conştiinţei: talentul şi
conştiinţa se sincronizau, prefigurînd o sinergie a actului
cultural. Unică.
A fost însă şi o grupare deschisă valorilor de
pretutindeni, fără de discriminări, încurajînd şi susţinînd
talente de pretutindeni. Mi-aduc astfel aminte că aici au
apărut pentru prima oară şi reprezentanţii Cenaclului de
Luni, atât în original, cât şi în traducerea lor în germană
80 la “echinox”
prin tandemul H.Britz/ A.Zanca. Tot aici au apărut traduceri
din arta şi literatura universală, iar în paginile germane şi
maghiare, pe care le deţinea fiecare număr, aici şi-au făcut
apariţia şi reprezentanţii literaturii maghiare şi germane,
azi nume cunoscute şi celebre, precum cei din antologia
Vânt potrivit până la tare.
Exista un anume sentiment al solidarităţii sub fanionul
triumviratului Pop, Papahagi, Vartic. Acest sentiment nu m-
a mai părăsit de atunci. El a rămas invariabil în ciuda faptului
că mulţi din cei de atunci, cum este şi firesc, au luat calea
(re)găsirii sunetului propriu, al sound-ului propriu; însă
Echinox-ul a fost şi este o stare de spirit. Aici s-a prefigurat
într-un mod ideal, prin conlucrarea individuală, puterea şi
sublimul unei comuniuni artistice genuine şi unice: nu
este lucrul acesta cel mai esenţial Bun?
Andrei Zanca appreciates the Echinox movement
for it’s high moral standards and for the intellectual and
affective solidarity which was unique for those years.
The non-discriminating spirit which animated all those
who were members of Echinox encouraged talents and
values everywhere, and helped a lot of writers belong-
ing to the German or Hungarian communities.
Key-words: solidarity, non-discrimination, value,
artistic community
SZŐCS Géza
O opţiune clară a libertăţii
1. O literatura există, una singură. Scriitorii diferă.
Ba ca parnasieni, ba ca imagişti sau dadaişti sau Black
Mountain-işti etc. - totdeauna s-au distins anumite
generaţii, grupări, şcoli, fluxuri, cercuri. Articulate prin
apropierea valorilor (estetice, poetice, politice etc.) ale
protagoniştilor, prin experienţa trăită, prin modul de a găsi
răspunsuri la marile întrebări şi marile provocări ale vieţii.
Bineînţeles că autorii echinoxişti „se înţeleg între ei”,
aparţin poate unei subculturi, dar dacă s-au distins cu o
forţă sau importanţă comparabilă celor mai cunoscute şcoli
ale literaturii româneşti m-aş îndoi. Mai brutal: hai să fim
serioşi.
2. Semne comune si definitorii? Fronda faţă de
convenţionalisme, lozinci, realism socialist, banalitate,
arivism, oficialitate, bizantinisme, şi o opţiune clară a
libertăţii, a spontaneităţii, sincerităţii, a pluralismului şi a
culturii moderne europene. Dar toate acestea, după cum
am spus, sunt trasături comune ale autorilor, în primul
rând - şi nu ale literaturii scrise de către ei. Consecinţe
bineînţeles că există - până la urmă, e foarte clar, fenomenul
literar nu poate fi scindat, nici măcar divizat prin axul acestei
polarităţi autor/operă. În orice caz, aş fi foarte precaut în
definirea “brandului” sau a modelului interior privind
personalitatea esenţială a echinoxismului.
3. Umor, intelectualism, aventuri comune, experienţe
maturizante, mesajul conspirativ şi totuşi nu foarte cifrat
(„las’ că ăştia se vor prăpădi şi noi vom urma”. Solidaritatea
omului creator faţă de birocraţi, faţă de putere, faţă de
prostie. În ultimă instanţă, o fraternitate.
4. Pe baza unor impresii vagi, şterse, neprecise:
răspunsul meu este mai degrabă evaziv şi negativ. Cred
că nu este suficient de bine percepută.
5. Foarte inteligenţi, pregătiţi şi talentaţi, poate nu e
vina lor că n-au avut cum să înţeleagă: fenomenul
„Echinox” de odinioară era definit şi articulat prin puterea
atunci existentă. Deci, înainte de toate era un răspuns, o
reacţie, era o apărare de sine, un şir de gesturi de ajutor în
marea bătălie, sprijinind morala şi cinstea intelectuală în
lupta lor de supravieţuire. După cum schimbare, cei care
au continuat revista, nu ştiu dacă si-au dat seama că spaţiul
definitoriu nu mai e acelaşi. Nuvela lui Borges despre cele
doua romane Don Quijote (de fapt, identice, totuşi
incomparabile ca valoare a mesajelor), trebuia să-i fi
atenţionat privind dilemele (şi, în ultimă instanţă, riscurile)
continuităţii.
Dar toate astea sunt formulate de către mine cu mare
părere de rău, ba chiar cu remuşcări. Aceşti tineri ar merita
cuvinte de laudă şi încurajare şi mulţumiri - şi nu aceste
mormăieli sceptice.
Szőcs Géza has serious doubts whether the Echinox
trend can compare to the great Romanian literary move-
ments. In his opinion, the ”Echinox” phenomenon was
a response, a self-defence reaction to the communist re-
gime, constantly supporting ethic values and intellec-
tual honesty. The solidarity of the creators against
birocracy, abusive power or foolishness turned the
Echinox into a brotherhood.
Key-words: freedom, solidarity, birocracy, commu-
nism
BALÁZS Imre József
O voce inconfundabilă
1.Am să încerc să răspund la întrebări din perspectiva
culturii maghiare. „Echinox”-ul are un rol foarte important
în literatura maghiară tânără a anilor ’70. Dacă există un
brand, atunci acest brand s-a format în anii ’70, în perioada
în care redactorii paginilor maghiare erau Szőcs Géza şi
Egyed Péter, şi şi-a mai păstrat prospeţimea în perioada
imediat următoare, când redactorii erau Beke Mihály
András, Bretter Zoltán şi Bréda Ferenc. Este vorba despre
un curent teoretizant, ludic şi se caracterizează printr-o
îndrăzneală specifică tinerei generaţii de atunci.
Nonconformismul artistic şi nonconformismul politic s-
au întâlnit în acest moment al istoriei literare, figura centrală
a „Echinox”-ului maghiar fiind din acest punct de vedere
Szőcs Géza.
2. „Echinox”-ul a fost considerat o revistă mai
degrabă periferică în presa culturală a vremii, presă
dominată în perioada respectivă de mult patetism, de
probleme identitare, de recuperarea trecutului etc. Tonul
discuţiilor din sfera culturii era dată de reviste ca „Utunk”,
„Igaz Szó” sau „Korunk”. Tinerii scriitori, simţind că nu
regăsesc în această presă culturală propriile probleme, şi-
au creat propriile foruri şi propriul limbaj – perceput de
 la “echinox”
către generaţiile mai în vârstă ca un fel de ermetism teoretic.
De fapt, echinoxiştii maghiari s-au mişcat oarecum în
concordanţă cu neoavangardiştii din jurul revistelor „Új
Symposion” din Iugoslavia şi „Magyar Műhely” de la
Paris. Istoriile literare maghiare înregistrează acest episod
interesant ca un moment în care literatura maghiară din
afara graniţelor Ungariei era mai inovatoare decât cea
scrisă în Ungaria.
3. Nu am fost echinoxist în perioada studenţiei
(1994–1998), am predat însă literatura echinoxistă la
Catedra de Literatură Maghiară a Universităţii „Babeş-
Bolyai” încă din anul 2000, în cadrul unui curs opţional
despre literatura maghiară ardeleană. M-am simţit atras
din prima clipă de spiritul echinoxist al anilor ’70, şi m-a
impresionat dintotdeauna aspectul teoretic şi clarviziunea
cu care tinerii de la „Echinox” vedeau problemele societăţii
româneşti, „dialectul cultural” vorbit de ei păstrându-şi
prospeţimea până astăzi, în timp ce discursul canonic de
atunci (deşi în opoziţie la rândul său faţă de politica
culturală ceauşistă) s-a cam uzat. Dispariţia multor
echinoxişti din sfera culturală maghiară din România (mulţi
dintre ei părăsind ţara în anii ’70 şi ’80, alţii decedaţi la o
vârstă tânără) a contribuit într-un fel la o situaţie
interesantă în care multe dintre opţiunile lor au trebuit să
fie reinventate de către tinerii nouăzecişti. Am devenit
consilier editorial al „Echinox”-ului în 2006, când era deja
evident că paginile maghiare trebuie regândite şi este
necesară o stabilitate mai mare în spatele acestora. De
atunci, cred că situaţia paginilor maghiare s-a mai stabilizat,
şi au existat câteva proiecte de anvergură la care redactorii
români şi maghiari ai „Echinox”-ului au colaborat.
Experienţa acestor proiecte m-a făcut să mă consider şi eu
un pic mai echinoxist decât eram înainte.
4. Există cărţi, teze de doctorat şi de masterat
dedicate paginilor maghiare din „Echinox”. Cele mai
importante dintre acestea sunt cărţile lui Martos Gábor
(Éjegyenlőség, Marsallbot a hátizsákban), dar la
descifrarea mesajelor echinoxiste au contribuit la rândul
lor şi autori ca Ágoston Vilmos, Gaal György, Miklós
Ágnes Kata sau Gyulai Levente. Există şi o antologie
reprezentativă alcătuită din textele maghiare din „Echinox”,
publicată în 1983 (Bábel tornyán), antologie care arată
foarte exact modul în care Echinoxul s-a consolidat ca
brand în cultura maghiară. Desigur, „bătăliile canonice”
din jurul „Echinox”-ului nu s-au încheiat, dar aceste
„bătălii” implică de fapt mult mai mult decât percepţia
„Echinox”-ului. Este vorba despre regândirea statutului
literaturilor maghiare regionale în general şi despre
relectura literaturilor maghiare din perioada 1945–1989.
Literatura echinoxistă trebuie să-şi găsească locul specific
în acest ansamblu mai mare.
5. După 1990, era inevitabil ca o revistă ca „Echinox”
să-şi piardă din vizibilitate, în primul rând datorită faptului
că înfiinţarea de noi reviste a devenit mult mai simplă, şi
„Echinox”-ul a trebuit să-şi continue activitatea având o
concurenţă mult mai mare, în timp ce literatura însăşi şi-a
pierdut impactul de dinainte (câştigând totodată prin
libertatea exprimării). Autorii maghiari şi-au înfiinţat
propriile reviste de literatură tânără, reviste ca „Előretolt
Helyőrség” sau „Serény Múmia” având un impact mult
mai mare în literatura maghiară nouăzecistă şi douămiistă
81
decât „Echinox”-ul. După 1990, există totuşi două perioade
mai dinamice în cadrul paginilor maghiare, cea din timpul
redactorilor Hodor Adél şi Sántha Attila (perioada 1993–
1995, în care s-a lansat şi curentul literar „transcentrist”,
manifestul iniţial apărând în „Echinox”) şi perioada de
după 2007, când redactorii Váradi Nagy Pál şi László
Szabolcs au reuşit să relanseze paginile maghiare prin
anchete, interviuri, şi nu în ultimul rând prin implicarea în
proiecte interculturale după un paralelism îndelungat în
coexistenţa paginilor maghiare cu cele româneşti. Un
număr reprezentativ în acest sens este nr. 7–10/2007, cu
autori maghiari importanţi (ca Bartis Attila, Bodor Ádám,
Esterházy Péter, Petri György, Szőcs Géza, Zilahy Péter)
publicaţi în limba română, alături de cronici şi interviuri
despre aceleaşi subiecte. Cred că Echinoxul se distinge în
peisajul cultural actual prin două caracteristici: 1.
caracterul intercultural. Nu există la ora actuală reviste
sau publicaţii interculturale având în spate o tradiţie în
acest sens ca cea a „Echinox”-ului. 2. caracterul de revistă
studenţească. Generaţiile de tineri sunt socializaţi altfel
decât cele anterioare în ceea ce priveşte literatura – poate
citesc mai puţin, poate sunt mai familiarizaţi cu filme şi cu
produsele culturii de masă sau a diferitelor subculturi de
grup decât generaţiile anterioare –, şi o revistă ca
„Echinox”-ul poate profita imens de pe urma acestui lucru:
un proiect generaţional bine gândit poate să devină
reprezentantul alterităţii culturale în cazul în care este
teoretizat de către studenţii-redactori la fel de bine ca
„Echinox”-ul anilor ’70, să zicem. Aceste două caracteristici
sunt după părerea mea şansa Echinoxului de a rămâne o
voce inconfundabilă în culturile din România.
Helmut BRITZ
Un brand excepţional
1.Desigur brandul „Echinox” există. Ca şi mania de
a căuta un brand pentru orice. Este reflexul unei societăţi
în căutarea unor noi identităţi în cele mai diferite spaţii
comunitare. Ceea ce nu este rău, dimpotrivă: un semn că
asistăm în România la o reevaluare valorică. Exagerările
sunt inerente. Este o „up-datare” a discuţiei despre formele
fără fond, care a avut loc tot într-o perioadă de uriaşă
modernizare. Răspuns corect: brandul echinoxist este
„Echinox”.
2.Problematică este folosirea de cele mai multe ori
greşită a noţiunii. Ea provine din sfera marketingului unde
are un loc bine definit intr-un proces care presupune mai
multe etape în care au loc activităţi diferite. E ca şi cum ai
vorbi de procente fără să cunoşti regula de trei simplu.
Dar vorba prietenului Daniel Vighi: în România până şi
legile naturii sunt uneori aproximative. „Brandingul” este
ultima etapă a procesului, care porneşte de la analiza pieţii:
puncte tari – puncte slabe, oportunităţi-pericole (analiza
SWOT). De acurateţea datelor folosite depinde claritatea
imaginii astfel obţinute (in germană „Bild”, engleză
„image”). Pe baza ei se proiectează o imagine ţintă (germ
„Leitbild”, engl „target image”) în funcţie de grupul ţintă,
82 la “echinox”
care cuprinde toate obiectivele ce se vor realizate. în
acest scop se elaborează strategia necesară care cuprinde
toate activităţile ce se vor desfăşura. Fără a intra în
amănuntele acestei kamasutre universale a marketingului
constatăm numai că strategia aleasă poate fi rezumată în
mod metonimic intr-un slogan pentru a-i asigura o
vizibilitate cât mai mare în rândul opiniei publice. Iar
brandul nu este altceva decât simbolul acestui slogan.
O cale lungă de la situaţia existentă, imaginea actuală
(germ.Bild”, engl. „image”) la imaginea ţintă („Leitbild”,
„target image”) care se termină în „Holzweg”, care sare şi
numai o singură etapă a procesului. (Vă imaginaţi ce
ilaritate a produs în lumea marketingului turistic primul
brand turistic al României, promovat până şi la CNN şi
BBC: „România tara eclipsei”. Adică, tradus în limbajul
marketingului, asta însemna ca industria turistică
românească îşi propunea cu toată seriozitatea, chiar se
angaja în fata opiniei mondiale, să intre în eclipsă).
Răspuns corect: nu are rost să fabulăm despre „trăsăturile
brandului”. Este ca şi cum am încerca să definim
sentimentele ce ne provoacă regula de trei simplă.
O cu totul altă abordare a fenomenului echinoxist
este cea legată de situarea sa în contextul „epocii”, a
literaturii „postbelice”(?). Ar merita să fie întreprinsă (mai
în glumă mai în serios) o analiză de marketing literar. După
standardele europene, cum sunt impuse de „Strategia
Naţională de Dezvoltare Durabilă 2007-2013”. Pentru a
respecta statutul de neutralitate ştiinţifică, ea ar trebui
elaborată din afara cercului echinoxist. Cum Asociaţia
culturală Ariergarda din Timişoara are de-acum experienţă
în elaborarea de proiecte de turism cultural (mai ales pe
Axa prioritară 5.3 al Programelor Regio) am să fac o
propunere în acest sens în următorul Atelier literar ca semn
de prietenie şi bună vecinătate ardeleană.
3.Datorez „Echinox”-ului salvarea de la un plictis
enorm care a fost facultatea. Dacă mă gândesc la acea
perioadă din viata mea parcă un imens burete şterge tot şi
rămâne numai ce este legat de „Echinox”. Desigur am
profitat enorm de pe urma unor dascăli absolut de excepţie
cum au fost Merkel şi Motzan şi să nu se supere toţi
ceilalţi de la catedra de germanistică pentru că nu-mi
permite spatul să-i enumăr pe toţi. Dar adevărata scoală
am făcut-o la Editura Dacia, pe lângă poetul Franz Hodjak,
unde eram oricum o prezenţă mai asiduă decât la
Universitate. Şi binecuvântate şi lăudate fie Bibliotecile
din Cluj-Napoca unde se găseşte un fond de carte uluitor.
4.Nu pot decât să constat că la Timişoara se vorbeşte
despre „Echinox” şi fenomenul echinoxist ca despre o
certitudine cum ar fi aerul sau Muntele Mic. Iar în Germania
prieteniile se continuă în mare parte tot după tiparele
echinoxiste. Nu am întâlnit niciodată un singur scriitor,
critic sau literat, care să renege efectele benefice ale
fenomenului echinoxist şi cel curativ al apelor termale de
la Balvanyos.
5.Din păcate am fost rupt total de realităţile echinoxiste
în ultimele două decenii. De când n-am mai participat la
extraordinarele Sărbători „Echinox” de la Sighişoara (se mai
ţin oare? nu se gândeşte nimeni să le reînvie acum când
fonduri există - trebuie scrise numai proiecte pentru a putea
fi accesate) n-am mai ţinut legătură cu Clujul. Festivalul
care s-a petrecut acum, a fost o mare bucurie, dar contactul
cu actualii studenţi a fost neconcludent. Nu-mi pot permite
o judecată de valoare pe baza ultimei apariţii a revistei –
cam subţire intr-o primă aproximaţie. Iar în ceea ce priveşte
păstrarea palmaresului şi a culorilor clubului – este o
poveste cu cântec, dacă amintim numai ce au păţit
timişorenii „drucheri” ai lui Poli. Ar merita o discuţie amplă
cu toate părţile implicate, pentru că ar fi păcat să se piardă
un brand excepţional cum este „Echinox”.
BALOGH F. András
Spiritul multicultural
1. În literatura maghiară şi germană din România nu
există o literatură explicit echinoxistă, deşi s-a format o
tradiţie şi o mentalitatea a revistei, care s-a arătat explicit
în viaţa culturală a acestor minorităţi.
2. Textele maghiare din anii 70 se caracterizează
prin tendinţă lor puternică antiautoritară. Eseurile încercau
să domolească zidurile cenzurii printr-un limbaj complicat
şi teoretic, care nu a fost decodat de cenzorii revistei.
Această tendinţă a existat şi în anii 80 când eu eram
redactorul maghiar. Limbajul complex, anticomunist şi
teoretic a şocat generaţia mai în vârstă dar a şi cucerit
simpatia cititorilor. Spiritul echinoxist maghiar este acela
al revoltei şi al protestului culturii împotriva aculturaţiei
cauzate de sistemul comunist. „Echinox”-ul a creat un
“public secund” (zweite Offentlichkeit) care a promovat
ideile de seamă a culturii europene.
3. Eu personal datorez mult redacţiei revistei
„Echinox”, deoarece am cunoscut acolo un spirit
multicultural, am lucrat împreună cu colegi de diferite
naţionalităţi şi de diferite convingeri ideologice. Ca
student de germanistică şi hungarologie mi-am îmbogăţit
cunoştinţele mele despre cultura românească vie şi
autentică care - pe vremurile acelea ale dictaturii - nu a
avut trecere la publicul mai larg. Am trăit la „Echinox” zile
frumoase în trei limbi, fapt care este un unicat european.
4. La rândul meu, eu mai văd deficienţe în
cercetarea spiritului echinoxist, dar sunt convins că revista
şi gruparea din preajma ei vor intra în cultura română
globală, din care face parte şi relaţia bună cu culturile
naţionalităţilor.
5. Actualul „Echinox” cucereşte şi creează din
nou elita culturii.
 la “echinox”
Dumitru CHIOARU
„Fenomenul nepereche Echinox”
1.Echinox-ul a fost/ este şi azi o revistă de studenţi,
scriitori în formare. Este, aşadar, o şcoală în care se face
literatură, fără program, ci pe măsura talentului fiecăruia.
Deşi reprezintă, cum s-a spus, un fel de a doua universitate,
Echinox-ul nu oferă diplomă de scriitor. Unii dintre
echinoxişti continuă să scrie şi după acest stagiu, alţii
renunţă la literatură. Este evident că nu se pot anexa literaturii
echinoxiste decît acele opere scrise de fiecare în anii cînd a
activat la Echinox, aşa cum pe bună dreptate a procedat
Ion Pop în antologia Poeţii revistei Echinox. Cît de
echinoxist mai este însă un scriitor după plecarea de la
Echinox? La majoritatea echinoxiştilor se remarcă o
continuitate şi la maturitate cu spiritul Echinox-ului. Din
valurile succesive de echinoxişti, mulţi au devenit scriitori
recunoscuţi şi în afara grupării. Dar ei n-ar fi ajuns să fie
scriitori, dacă nu erau născuţi. Lista scriitorilor echinoxişti
este impresionantă. Nu ştiu să existe în alte literaturi un
fenomen asemănător ca amploare şi durată. El are un
antecedent în Şcoala Ardeleană, cu diferenţa că este doar o
şcoală ardeleană de literatură/ cultură. Echinox-ul ar putea
fi considerat un brand al literaturii române contemporane,
chiar dacă marginal. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Produsele culturale echinoxiste nu se vînd, dacă nu sunt
omologate la centru. Iar de la centru se vede altfel, Echinox-
ul fiind acceptat doar în măsura în care poate fi socotit un
satelit al său, retardat pe orbita provinciei. Aşa să fie oare?
2.Nu există o literatură echinoxistă omogenă, care
s-ar putea defini prin cîteva trăsături. Cîţi echinoxişti, tot
atîtea formule de a scrie literatură. Şi totuşi, anumite afinităţi
îi grupează pe echinoxişti, atît sincronic, cît şi diacronic,
asigurînd continuitatea. E o literatură care, în tradiţie
ardelenească, se ia în serios, încît chiar şi în cazurile cele
mai estetizante, conţine un angajament existenţial. Există,
de asemenea tot prin tradiţie, o vocaţie a construcţiei şi o
sobrietate stilistică, contrapunctate de spirit ludic şi umor
ardelenesc, ce-i oferă Echinox-ului imaginea unei “şcoli
ludice” de literatură. Grija nu numai pentru ce spune, ci şi
pentru cum spune, îl duce uneori pe scriitorul echinoxist
spre calofilie, după cum cultivarea talentului poate să-l
facă livresc. Cea mai rezistentă parte a literaturii echinoxiste
face echilibru între estetic şi etic, refuzînd
experimentalismul de tip avangardist sau chiar
postmodernist, în favoarea unei creaţii de substanţă
(neo)expresionistă ce atestă tot continuarea cu noi
mijloace a unei tradiţii ardeleneşti. Literatura echinoxistă
este controlată de un spirit critic care corectează excesele
de orice fel, fiind rafinată în cele mai primitive manifestări
şi vitală chiar şi în cele mai abstracte forme. După cum
sugerează chiar titlul revistei, literatura echinoxistă stă
sub semnul echilibrului între antiteze.
3.Datorez Echinox-ului, ca şi ceilalţi echinoxişti,
formarea mea ca scriitor şi ştiinţa de a face o revistă. Şi
încă ceva pe deasupra: blazonul de echinoxist e un semn
de nobleţe spirituală. El mi-a dat încrederea că trăiesc în
lumea valorilor autentice.
83
4.Receptarea critică a literaturii echinoxiste nu-i pe
măsura calităţii ei. Cea mai recentă dovadă este Istoria
critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, în
care Echinox-ul este foarte slab reprezentat în comparaţie
cu Cenaclul de luni. Din nici o istorie literară, oricît de
exigentă/ selectivă, n-ar trebui să lipsească poeţi ca Ion
Mircea, Dinu Flămând, Ioan Moldovan, Aurel Pantea,
Andrei Zanca ş.a., prozatori ca Eugen Uricaru şi Alexandru
Vlad, critici ca Mircea Muthu, Petru Poantă, Nicolae Oprea
ş.a., care sunt nu numai vîrfuri ale literaturii echinoxiste,
ci se numără şi printre cei mai buni scriitori români
contemporani. Este o nedreptate care ar putea fi corectată
de reputatul critic în care şi echinoxiştii au investit atîta
încredere, la o nouă ediţie. Dar s-ar putea ca Nicolae
Manolescu să nu fie şi un istoric literar pe măsura marelui
critic. De altă parte însă, interesul pentru istoria grupării a
crescut în ultimii ani cînd au apărut cărţile unor critici
echinoxişti ca Petru Poantă şi Nicolae Oprea care descriu
fenomenul din interior, ca şi aşteptata carte “Echinox”-
Vocile poeziei de Ion Pop, în care mentorul grupării îşi
spune, în sfîrşit, cuvîntul despre o mişcare literară pe
care-o cunoaşte mai bine decît oricare altul. Dar şi un
diletant Dicţionar Echinox, coordonat de actualul
director Horea Poenar, care-i atît de ieşit din normele unui
dicţionar şi de fantezist în judecăţi de valoare, încît face
pînă la urmă publicitate negativă. Unii dintre echinoxişti
cred că acesta-i abia începutul, alţii că ar marca sfîrşitul
receptării critice a unei mişcări din ce în ce mai anemice şi
izolate în cultura română postdecembristă. S-ar putea ca
Echinox-ul să fie un capitol încheiat de istorie literară. Eu
îi doresc viaţă cît mai lungă.
5.Echinox-ul are, într-adevăr, o istorie de 40 de ani
marcată de mai multe etape: primii 15 ani au stat sub semnul
poeziei, cînd a lansat mai ales poeţi, dintre care mulţi au
confirmat valoarea, încît se poate spune că era o revistă
de creaţie şi, totodată, de critică literară. După îndepărtarea
de la conducere a echipei alcătuite din Ion Pop, Marian
Papahagi şi Ion Vartic, Echinox-ul a devenit treptat, marcat
de personalitatea noilor mentori, o revistă de eseistică,
trecînd de la primatul creaţiei şi al criticii la o fază
alexandrinistă. Echinox-ul de azi vrea să fie mai
experimental, semănînd din ce în ce mai puţin cu cel de
ieri. Dar este tot Echinox-ul, chiar dacă nu în momentele
faste de altădată. Căutînd ceva nou, se va regăsi. Dar el
trăieşte şi prin ceea ce regretatul Marian Papahagi numea
fenomenul “Echinox după Echinox”, care înseamnă
apariţia de noi reviste şi edituri din iniţiativa unor
echinoxişti. Sînt sigur că va veni şi vremea cînd vor vorbi/
scrie şi alţii, criticii şi istoricii literari de mîine, nu numai
echinoxiştii, la întîlnirile lor cincinale ce par unora sectante,
despre fenomenul nepereche Echinox.
According to Dumitru Chioaru, Echinox was a lit-
erary school, a non-formal university, which had no
special literary manifesto, nor did it give a writing di-
ploma, but most of the writers who made their debut at
Echinox continued writing and many of them became
valuable writers. His main concern is that the literary
recognition of the Echinox writers is not at the level of
their value, the most notable example being the little
importance which the critic Nicolae Manolescu shows
84 la “echinox”
to it, compared ”Cenaclul de Luni” from Bucharest in
his recent ”Critical History of Romanian Literature”.
Key-words: balance between ethic and aesthetic,
brand, critical spirit, literary school
Ion CRISTOFOR
„Echinox” – o stare de spirit
1.Indiscutabil, există o literatură şi un spirit al
“Echinox”-ului. După cum s-a spus, “Echinox”-ul a fost,
înainte de toate, o stare de spirit. Paradoxal, dar în plină
dictatură comunistă, revista “Echinox” a fost o publicaţie
europeană, trilingvă, cultivând deschiderea spre valorile
celuilalt.
2.Echinoxismul s-a impus nu atât prin frondă sau
prin solidaritatea dintre generaţii, cât printr-un spirit al
echilibrului şi al trăirii profunde a actului cultural.
Echinoxiştii au refuzat mereu să se constituie ca o gaşcă.
Cultul pentru adevăratele valori a funcţionat pentru noi
ca o etică elementară, fundamentală. Din alt punct de
vedere, echinoxiştii s-au poziţionat constant în centrul de
convergenţă al tradiţiei cu modernitatea. Cel puţin
generaţia mea nu s-a simţit datoare să conteste creaţia
generaţiilor precedente, cea a lui Nichita Stănescu, de
pildă. Îmi aduc aminte cum critici acerbi precum Virgil
Podoabă sau Radu G.Ţeposu erau capabili, cu entuziasmul
pe care ţi-l dă tinereţea, să recite poeme întregi din Cezar
Baltag, Leonid Dimov sau Mircea Ivănescu. Echinoxiştii
s-au simţit în epocă drept continuatorii Cercului literar de
la Sibiu, membrii acestuia fiind printre modelele noastre.
Continuitatea şi respectul unei anumite tradiţii sunt semne
ale maturităţii unei culturi. Stâlpii templului nu trebuie
dinamitaţi de la o generaţie la alta. O cultură solidă refuză
revoluţia permanentă, o atitudine atât de prezentă în
politica ultimilor ani de la noi. Nu în ultimul rând amintesc,
ca o notă definitorie a grupării echinoxiste, existenţa unui
dialog real cu profesorii şi maeştrii noştri. Mircea Zaciu,
Ion Pop, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Vasile Fanache
şi alţii au fost nu numai admirabili dascăli, ci şi profesori
de conştiinţă ai mai multor generaţii de tineri scriitori.
3.În primul rând datorez “Echinox”-ului câteva
prietenii şi sentimentul de a nu fi singur în câmpul literar.
Am avut marea şansă de a avea colegi de redacţie câţiva
poeţi admirabili, dintre care îi amintesc pe regretatul
Augustin Pop, Ioan Moldovan şi Aurel Pantea. Unii dintre
colegii noştri de facultate, cum a fost Mircea Petean, au
fost doar colaboratori ai revistei, dar au gravitat în aceleaşi
cercuri, s-au format în acelaşi climat de prietenie exigentă.
Câţiva critici foarte serioşi (Alexandru Cistelecan, Virgil
Podoabă, Gheorghe Perian, Nicolae Oprea, Al. Th.
Ionescu, Constantin Hârlav, Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ
şi alţii) ne-au dăruit sentimentul necesarei rigori, al
temperării entuziasmelor facile, al cultivării valorilor
autentice. A fost o şansă pentru mine de a-l fi cunoscut în
acest cerc al tinerilor echinoxişti pe prozatorul Alexandru
Vlad, interesant nu numai ca scriitor, ci şi ca om sau
traducător. Datorez multe “Echinox”-ului, inclusiv
sentimentul că o mare literatură se formează acolo unde
există capacitatea de a admira, nu numai aceea de a
contesta furibund, cum văd că se întâmplă azi cu aceste
generaţii debusolate, lipsite de prezenţa marilor maeştri şi
a fermelor repere morale. Noi am privit mereu cu respect
faţă de generaţia precedentă, reprezentată de poeţi ca
Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea şi Virgil
Mihaiu, de critici ca Petru Poantă şi Marian Papahagi, de
prozatori ca Eugen Uricaru.
4.În general, cred că “Echinox”-ul a fost bine
receptat. Criticul Mircea Iorgulescu a sesizat foarte bine
faptul că “Echinox”-ul a fost nu numai o publicaţie ce a
reuşit să stimuleze talente şi aptitudini literare, ci şi un
“fenomen cu mult mai larg”, un laborator “de idei şi
atitudini culturale”, “un spaţiu de dezbatere deschisă şi
care a creat un mod de comportament intelectual”. Că
unele istorii literare trec sub tăcere valorile create de
gruparea echinoxiştilor nu trebuie să mire prea mult, nici
să provoace indignare. Prin definiţie, o istorie literară e
selectivă şi, uneori, reductivă. Ca într-un tren, nu toată
lumea poate călători pe fotoliile de la clasa întâi.
5.”Echinox”-ul s-a metamorfozat mereu, în funcţie de
generaţiile literare care s-au perindat prin redacţie. Nu cred
că “Echinox”-ul de azi e mai bun sau mai rău decât cele de
ieri. Poate doar mai tineresc şi mai puţin atent la convenţii,
mai dezinhibat. Constat că tinerii de azi nu şi-au pierdut
bucuria de a fi împreună în cultură şi asta mi se pare esenţial.
Mihai DRAGOLEA
„S-a întâmplat să datorez revistei
Echinox chiar forma vieţii mele”
Aleg să răspund la cea de a treia întrebare, pentru
celelalte patru nu simt a avea competenţele necesare. S-a
întâmplat să datorez revistei Echinox chiar forma vieţii
mele. Prin anii 1970-1974, în capitala Văii Jiului, Petroşani,
nu exista măcar un exemplar al revistei. Citisem, însă, că
există, ştiam şi adresa. Eram elev de liceu, acolo, la
Petroşani, nu fusesem niciodată în capitala Transilvaniei.
S-a întâmplat ca atunci, din pricini medicale, buna mea
Mamă să vină la Cluj. Am rugat-o să caute redacţia, să
cumpere revista, dacă o află. Şi, surpriză de proporţii!, a
găsit redacţia, iar acolo pe Nicolae Diaconu, el i-a oferit
trei numere diferite ale revistei. Le-am citit cu plăcere şi
bucurie neuitate nici azi. Eram hotărât să urmez literele,
dar nu eram decis în privinţa centrului universitar. Atunci,
după ce am citit cele trei numere din Echinox, am hotărât:
îmi încerc norocul la Cluj! Am reuşit la examen şi, mai apoi,
să ajung în redacţia Echinox, mi se împlinea cel mai drag
vis! Da, cititul celor trei numere ale revistei Echinox a
decis forma vieţii mele, conţinutul ei, cu bune şi rele
deopotrivă.
Cluj, 7 mai 2009
 la “echinox”
Nicolae BĂCIUŢ
„Poate că sunt două Echinox-uri diferite”
1,2,3,4,5.Există o literatură echinoxistă şi un „brand”
„Echinox”. Dar nu în sens programatic, nu în termenii în
care în mod curent definim un „brand”.
Se ştie, „Echinox”ul a fost o stare de spirit, una care
s-a pus în opoziţie cu alinierea ideologică,
colaboraţionismul, compromisul necesar/inevitabil.
„Echinox”-ul nu a produs autori pe bandă rulantă,
nu a reprodus la xerox un anume tip de literatură.
“Echinox”-ul a dat personalităţi puternice, distincte, bine
individualizate.
Despărţirea de „Echinox”, la absolvirea facultăţilor
clujene, în principal a Filologiei, nu a produs traume, nu a
dus decât în puţine cazuri la rătăciri.
Bobârnacul echinoxist a făcut ca echinoxiştii să se
răspândească peste tot în ţară, dar şi în străinătate, şi să
dea tonul atitudinal acolo unde s-au „implementat”. Puţine
reviste literare nu au avut echinoxişti în echipele lor
redacţionale, oricum, cele mai importante au avut: Tribuna,
Steaua, Transilvania, Familia, Argeş, Amfiteatru... sunt
doar câteva dintre revistele în care echinoxiştii au dat
tonul, după anii ’70 şi până în decembrie 1989.
Eugen Uricaru, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic,
Petru Poantă, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion
Cristoiu, Emil Hurezeanu, Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al.
Cistelecan, Aurel Pantea, Virgil Podoabă, Ion Mureşan,
Marta Petreu, Andrei Zanca, Iulian Boldea, Cristina Felea,
Mircea Benţa... Iată, pe sărite, din valuri diferite, echinoxişti
referenţiali, care s-au impus şi care s-au impus acolo unde
au decis să se manifeste.
Există un „cimitir al elefanţilor”, cum a fost numit
colţul de pagină echinoxistă care pune în şir indian, în
ordine alfabetică, pe toţi cei care au trecut prin redacţia
revistei de la apariţie până astăzi. Treceţi în revistă acele
nume şi veţi constata că literatura română contemporană
ar fi mult mai săracă şi mai tristă fără ei.
Există un Dicţionar „Echinox”, datorat lui Horea
Poenaru, s-a realizat o antologie de poezie echinoxistă,
opera lui Ion Pop, sunt, apoi, poate miile de cărţi tipărite
de echinoxişti.
Unii au încercat să identifice note comune ale
echinoxiştilor, acele date care i-ar uni. Un exerciţiu dificil,
care nu a dat rezultatele vizate, fiindcă echinoxiştii nu
seamănă decât foarte puţin între ei.
Nicio istorie cinstită a literaturii române nu poate
însă ignora revista „Echinox” şi pe echinoxişti. De fapt,
cu puţine şi pitoreşti excepţii, „Echinox”-ul şi ai săi s-au
bucurat de o foarte bună primire. Îmi amintesc o afirmaţie
a lui Laurenţiu Ulici, prin 1979, care declara revista
“Echinox” drept cea mai bună revistă de cultură din ţară.
Datorez foarte mult „Echinox”ului. A apărut în viaţa
mea atunci când aveam mai mare nevoie de el, în primele
luni de facultate. M-a integrat rapid, mi-a dat
responsabilităţi majore, până la cea de secretar
responsabil de redacţie, cea mai mare responsabilitate
acordată redactorilor studenţi, urmându-i „la tron” lui Emil
Hurezeanu.
85
„Echinox”-ul m-a ferit de rătăciri, m-a ferit de
ademenirile ideologice, mi-a aşternut covorul roşu la
întâlnirea cu literatura, mi-a dat paşaport de liberă circulaţie
în literatura română.
Mi-a dat temeiuri să mă consider mai mult absolvent
al Academiei „Echinox”, decât al Facultăţii de Filologie.
Cu siguranţă, eram cu totul altul dacă în viaţa mea
nu ar fi fost „Echinox”-ul. Am avut dascăli admirabili,
oameni care mi-au dat încredere, care mi-au deschis porţile
literaturii.
Cred că „Echinox”-ul a avut mereu parte de o imagine
bună, iar pentru mulţi autori, calitatea de echinoxist a ajuns
chiar un certificat de garanţie.
Inevitabil, actualul „Echinox” nu mai seamănă cu
cel de ieri! Viaţa noastră de azi nu mai seamănă cu viaţa
noastră de ieri. Viaţa studenţească e alta, presa literară e
cu totul altceva decât era înainte de decembrie 1989.
„Echinox”-ul de azi nici n-ar mai fi putut urma calea
pe care a trasat-o „celălalt” „Echinox”. Până la urmă, poate
că sunt două „Echinox”-uri diferite. Chiar dacă poartă
acelaşi nume. Sunt doi fraţi, au aceiaşi părinţi, dar au trăit
în lumi diferite. Şi diferenţele sunt inevitabile. Revista
trebuia să se adapteze la noile ritmuri şi orizonturi sociale
şi culturale. Primul „Echinox” a devenit istorie, noul
„Echinox” trebuie să-şi definească notele care să-l
distingă, să-l recomande în învălmăşeala publicaţiilor
literare şi culturale de azi.
Mă număr printre puţinii care au colecţia întreagă a
vechiului „Echinox” şi o bună parte din numerele noului
„Echinox”.
Mă simt la fel de legat de ele, mă regăsesc în aceste
reviste, mă simt un copil al „Echinox”-ului. Unul care-şi
iubeşte şi respectă şi părinţii şi fraţii şi nepoţii şi....
Marius IOSIF
Miracolul Echinox
România continuă să fie o ţară tarată de ceauşism şi
este vorba de ceea ce am putea numi ridicarea formei fără
fond pe cele mai înalte culmi de obrăznicie şi neruşinare.
Comunismul românesc a avut o coloratură naţională
specifică prin acest ceauşism care a dus la o sinistră
pervertire a valorilor, pervertire inoculată în perioada
dictaturii, dar pe care o trăim din plin astăzi. Dacă înainte
de 1989 ţara părea anticeauşistă prin atitudinea generală,
astăzi se pare că trăim în postceauşism prin faptul că
atitudinea de dispreţ faţă de valoarea reală, mimetismul
profesional vândut la suprapreţ, cultivare unor valori de
cea mai joasă speţă se lăfăie la vedere, sfidând orice urmă
de bun-simţ. Se pare că lucrurile au fost bine stricate.
Cauzele acestei stări de fapt sunt însă mai adânci
decât cele ce ţin de comportamentul aberant al unui cuplu
de dictatori netrebnici. Am fost obişnuiţi să vedem satul
ca un tărâm de linişte şi împăcare sufletească. Lucrurile
nu stau însă deloc aşa, ci dimpotrivă. Exista o tensiune
acerbă între conştiinţe în satul românesc, luptă ce devine
86 la “echinox”
tot mai accentuată pentru că se poartă între oameni
cvasiegali. Exista un mare orgoliu în fiecare ţăran, orgoliu
ce se manifesta în relaţiile interpersonale şi, ajunge să ne
reamintim Ion sau Moromeţii, ca să înţelegem cum stăteau,
de fapt, lucrurile. Posesia pământului ţinea de demnitate
şi de respectul la care aspira fiecare ţăran şi pornea dintr-
o nobilă dorinţă de prestigiu social. Suntem un popor
extrem de orgolios şi aceasta vine din originea noastră
ţărănească: suntem cu toţii fii sau nepoţi de ţărani, şi acest
orgoliu este un lucru extrem de bun, o mare calitate,
esenţială progresului social. Dar, şi e un dar important
aici, într-o ţară cu filtre de valoare corecte. Într-o societate
cu un sistem de valori temeinic, orgoliul duce la emulaţie,
cum a fost străduinţa plină de sacrificii a ţăranului de a-şi
face copiii domni şi a acestora de a deveni profesionişti.
Un orgoliu trecut prin sacrificiul muncii se converteşte în
pasiune şi de aici frumuseţea lăuntrică a intelectualului
român autentic care se dăruieşte cu toată fiinţa sa
domeniului în care s-a pregătit şi în care a învăţat să se
regăsească. În schimb însă, orgoliul necultivat se
preschimbă în vanitate, în mimetism profesional, în invidie
răutăcioasă. Exemplul Elenei Ceauşescu e mai mult decât
simbolic. Pe patru clase reale să poţi falsifica gimnaziul,
liceul, facultatea, doctoratul, titluri academice, cercetări
ştiinţifice şi la toate acestea să adaugi titluri onorifice ale
unor universităţi din străinătate e un record demn de
Guinness Book. Tăind nodul gordian al învăţăturii, Elena
Ceauşescu a dovedit că şcoala poate fi ocolită, că e doar
o problemă de hârtii ştampilate. Totul ar fi de râs, dacă n-
ar fi de plâns. Răul pe care l-a produs şi îl produce o
asemenea falsificare a fost şi este imens. Dispreţul real
faţă de şcoală, loc în care „nu se produce nimic”, s-a
manifestat prin trimiterea elevilor şi studenţilor la munca
agricolă şi, mai pervers, prin forţarea cadrelor didactice
de a promova elevii, indiferent de cunoştinţe – ceea ce a
subminat şi continuă să o facă, sistemul corectei valori.
Dispreţul faţă de şcoala românească s-a manifestat după
’89 prin subfinanţarea acestuia începând din 1994 –
subfinanţare care va duce la pierderea tinerilor de vocaţie
– prin continua denigrare a acestuia şi a cadrelor didactice,
marşându-se pe generalizările pripite pe care le produc
mesajele mass-mediei. Comunismul, pe care nu-l pot vedea
decât ca pe o boală socială, excelează în a submina
sistemele de valori ale unei naţiuni, iar România
„beneficiază” din plin de această subminare. Mimetismul
profesional, spoiala, iată cel mai nefast rezultat al ei care
afectează filtrele de valoare, ducând la o anarhie ce distruge
organismul social. România a devenit o ţară ciudată şi
ciumată, e ţara în care se munceşte fără câştig şi se câştigă
fără muncă, şi din care cei care-şi doresc o viaţă doar
normală trebuie să emigreze.
Meditând asupra momentului Echinox nu pot să
nu văd în el decât un miracol firesc. Tineri ce veneau
dintr-o şcoală ce nu fusese încă distrusă intrau într-o
universitate parţial primenită în care câţiva universitari
tineri, ajunşi la catedre prin deschiderea din ’65, le ofereau
orizonturi culturale europene. Întâlneai oameni ca Ioana
Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Leon
Bakonski, Gavril Mate, D.D. Draşoveanu ale căror cursuri
te trimiteau în biblioteci, te făceau să meditezi şi să
descoperi că înţelegi şi că ai, tu însuţi, idei. Cu nobilă
onestitate, Ioana Em. Petrescu avea să treacă în bibliografia
superbei sale cărţi despre Eminescu contribuţiile unor
studenţi. Cursurile şi seminariile cu Ion Şeuleanu, Ion
Vartic, Ion Pop, Marian Papahagi – prea devreme dispărut
– Mircea Muthu, Ion Vlad, Carmen Vlad, Aurel Codoban
deschideau orizonturi mult peste studiul limitat la nivelul
unei banale critici literare, spre filosofie şi antropologie,
spre problematici de nivel mondial. Mai puţin sensibilă la
mode, Filologia din Cluj te orienta spre lucrul bine făcut şi
ideile, care ştim că vin în tinereţe, erau temeinic
argumentate în articolele ce aveau să apară în Echinox.
Simţeai boarea unei adevărate renaşteri naţionale în
sârguinţa cu care se lucra, în entuziasmul pentru fiecare
număr ce era căutat în toate marile oraşe şi nu numai. Ce
ţine de domeniul miracolului e faptul că aceşti studenţi
care, în marea lor majoritate, nu aveau biblioteci acasă şi
aveau să şi le adune carte cu carte, au făcut saltul de a
deveni în doar câţiva ani intelectuali de talie europeană.
Acest miracol nu a avut loc doar la Cluj, ci şi la Bucureşti,
Iaşi, Timişoara ş.a. Acest miracol s-a petrecut nu numai în
domeniul umanist, dar şi în cel tehnic, dacă ne gândim la
încercare de a dezvolta o cibernetică românească,
încercare stopată de obtuzitatea ceauşistă. Momentul
Echinox a fost unul ce sărea în ochi, dar el aparţinea unei
renaşteri naţionale ce nu se întemeia pe vreun naţionalism
demagogic, ci pe studiu şi creaţie, renaştere care a fost
pulverizată de venalitatea unui patriotism-vanitate care,
în loc să lase lucrurile să curgă pe albia lor firească, le
făcea să se mişte centrifugal în jurul propriilor persoane.
Am trăit şi trăim vremuri halucinante.
Roadele Echinox-ului au fost şi sunt însemnate
dar, ca orice rod firesc, n-au spectaculozitatea scandalului
pe care-l produce glorioasa impostură în drumul ei spre
neant. Reviste ca Vatra, Familia, Steaua, Euphorion,
Echinox, Discobolul ş.a. s-au ridicat prin
profesionalismul unor Alexandru Cistelecan, Virgil
Podoabă – aduşi la revista Vatra de nepreţuitul şi mereu
modestul domn care este Cornel Moraru – Ion Moldovan,
Gheorghe Perian, Traian Ştef, Adrian Popescu, Petru
Poantă, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Ştefan
Borbély, Corin Braga, la valoarea unor reviste europene.
Din fericire mulţi dintre ei au devenit universitari de
prestigiu şi nu te poţi decât bucura să ştii că oameni de
valoarea lui Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Corin Braga,
Fraçois Bréda, Liviu Maliţa, Ioana Bot, Sanda Cordoş,
Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Ion Simuţ, Dumitru
Chioaru, Aurel Pantea formează tineri din care mulţi au
devenit publicişti. Facultatea de Filosofie şi-a cules şi ea
roadele ei prin prezenţa lui Andrei Marga, Vasile Muscă,
Aurel Codoban, Ciprian Mihali, Marta Petreu, Alexander
Baumgarten în rândul universitarilor.
În ceea ce priveşte creaţia literară, deşi ea se află
într-un con de umbra ale cărui cauze sunt greu de desluşit,
făcându-ne se ne gândim, fie la un fel de carantină a
centrului asupra provinciei, fie la surdina aşezată pe
mesajele serioase de nişte televiziuni turmentate,
antrenate într-un fel de Cântare a României de mahala,
această creaţie literară e una din cele mai prestigioase.
Poeţi ca Ion Mureşan – considerat de majoritatea criticilor
ca cel mai însemnat poet actual, e cam necunoscut – Adrian
Popescu, Aurel Şorobetea, Dinu Flămând, Ion Mircea,
 la “echinox”
Mariana Bojan, Marta Petreu, Aurel Pantea, Andrei Zanca,
Dan Damaschin, Dumitru Chioaru, Viorel Mureşan,
Octavian Soviany, Traian Ştef sunt poeţi care nu se joacă
de-a cuvintele producând dantelării postmoderniste, ci
au ceva adânc de spus unui om atât de rătăcit cum e cel
contemporan. Prozatori ca Eugen Uricariu, Alexandru Vlad,
Vasile Gogea, Ioan Groşan, Vasile Gogea, Mihai Dragolea
sunt cunoscuţi doar în mediile elitiste. În critica literară şi
eseu, Echinox-ul a dat cărţi remarcabile, dată fiind
seriozitatea problematicii şi lecturilor. Dar cui îi pasă?
Ceea ce mi se pare important de notat este faptul,
strălucitor în epocă, că pe temelia unui spectacol Ars
amatoria dat la Sighişoara s-au ţinut cele trei festivaluri
de poezie care au adunat ceea ce era mai bun din toate
zonele în creaţia literară românească tânără a vremii. Au
fost momente emoţionante în care stăruia în aer
sentimentul unei deschideri de la inimă la inimă, deschidere
ce se opunea îngheţului politic ce avea să coboare asupra
României. Deşi atât de îndepărtat în timp, sentimentul
acesta mai stăruie şi astăzi şi luminează stăruinţa noastră
de a nu abjura de la valorile autentice. Tot ce ne putem
dori e ca spiritul echinoxist să continue prin tinerii în a
căror sârguinţă se simte aceeaşi nobleţe care-i caracteriza
pe întemeietori.
Ion PECIE
Echinox. Proces-verbal sentimental
Îmi este greu să scriu despre Echinocţiu, întrucât
nu vin din afara lui şi nu am, în consecinţă, detaşarea din
faţa unei cărţi sau unui autor oarecare. Nu vin nici din
inima lui, acest merit revenind altora. Şi eu am fost
echinoxist, şi eu am păscut turma visurilor în acea Arcadie
a scrisului, fără să fi fost unul emblematic, lider marcant
devotat trup şi suflet revistei, redactor harnic care să facă
munca de salahor în redacţie, în tipografie sau la difuzare.
Am avut şi am toată stima pentru entuziaştii mei colegi Al
Th Ionescu, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu şi alţi truditori
talentaţi, dar nu m-am numărat printre ei. Pur şi simplu. Nu
am participat nici la întâlnirea de 10 ani, nici la aceea de 40
de ani, deşi cu gândul, dacă nu cu fapta, m-am aflat lângă
echinoxişti. Unul dintre participanţi, dispărut între timp,
îmi spunea mâhnit că revederea a fost „crispată” şi bucuria
revederii umbrită de accese de vanitate, de orgolii
revărsate din preaplinul operelor sau al paharelor. 40 de
ani e un moment nostalgic al bilanţului colectiv şi
individual cuantificat în număr de volume publicate, premii,
distincţii, titluri obţinute. Dar fără ele, nu ai ce căuta la o
asemenea aniversare.
Echinox-ul şi echinoxiştii sunt deja istorie. Vie.
Cred că era emoţionant să-i întâlneşti, dar eu ratez mereu
87
întâlnirile festive. Ion Pop ştie, mai bine decât oricare altul,
ce a scris, cât a scris şi unde e locul fiecăruia în literatura
română, aşa că îi las pe alţii să vorbească.
Am văzut prima oară Echinox-ul la înscrierea
pentru examenul de admitere la filologie. Nu mi-a purtat
noroc. Prin ˘73 - ˘74 am început să frecventez camera boltită
din Iosza Bella, condus de Al Th. Ionescu, prietenul din
liceu şi din judeţul Argeş – Teleorman, stins pe 28 martie
2009. Dumnezeu să-l ierte şi să-l aşeze într-un colţ de rai,
că noi nu ne împăcăm cu plecarea lui grăbită. În chilia
ispitelor cu demonul literaturii cunoşteai intelighenţia
tânără a Clujului: Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi,
Vasile Muscă patronaţi eficient de Mircea Zaciu. Acreditaţi
de acad. Constantin Daicoviciu, protejaţi discret de acad.
Ştefan Pascu şi de rectorii care i-au urmat, echinoxiştii şi-
au văzut de treabă, adică citeau, scriau, publicau şi visau.
Echinox-ul nu ştiu să fi fost o mare şi unită familie, asta şi
pentru că promoţiile veneau, îşi încercau puterile şi
dispăreau, cel mai adesea, după repartiţie, cu manuscrise
cu tot în provincie. Unii definitiv. Erau tineri extrem de
ambiţioşi şi de orgolioşi, fiecare convins că poartă în tolbă
pixul de mareşal, că va ajunge mare poet, mare prozator,
mare critic… Cum să-i contrazici? În Clujul dominat de
spiritul tutelar al lui Blaga, echinoxistul era uşor de
recunoscut: figură îngândurată, zăpăcită, păşind parcă
prin aer spre locul consacrat de generaţii al tinerimii
scriitoriceşti, cu nume exotic de western american:
Arizona. La auzul firmei, ai zice că intri într-un Saloon
american cu decorul şi personajele nelipsite: uşi batante,
cântăreaţa decoltată de la pian, pistolari cheflii puşi pe
harţă, tejgheaua cu whisky. La Arizona îţi găseai prietenii
fără să le dai întâlnire. Magia cafenelei dar şi a Pelişorului
vecin te îmbia la un popas zilnic, în mai multe reprize. Am
revăzut în vara lui 2008 cafeneaua tinereţii noastre, mânat
de probleme nesănătoase, şi m-au copleşit amintirile. N-
am avut norocul să întâlnesc vreun cunoscut, doar o
vânzătoare grasă care auzise de Echinox. Acum trei, patru
decenii noi eram cafeliţi de o doamnă/domnişoară superbă,
ten măsliniu şi ochii verzi, ieşită parcă dintr-o poemă
blagiană, care clipea din adâncul frumuseţii ei calme în
semn că ne înţelege. Îi puteai dedica cea mai frumoasă
poemă echinoxistă şi nu supărai pe nimeni. Croco era în
renovare, nici urmă de roşcovana cu pistrui care îi prepara
lui Cistelecan cafeaua dublă, eterna comandă. Lumea fizică
a Echinox-ului nu poate fi regăsită, nici măcar imaginată
în absenţa băieţilor de altădată. L-am căutat în închipuire
pe Alexandru Vlad, iubitorul de country, mereu cu o
povestire în cap şi cu un roman american sub braţ, şi nu l-
am întâlnit. Zice că rătăceşte zilnic prin pădure în căutarea
fântânii tinereţii. Nici pe Ion Viorel Bădică, filosoful
hedonist întârziind la Arizona precum comisul Ioniţă la
hanul Ancuţei, nici pe alţii de care mi s-a făcut un dor fără
saţiu şi fără spaţiu. Am plecat speriat de atâtea absenţe
sub privirile fetei grase care mânca îngheţată şi l-am vizitat
acasă pe Ion Pop. Era 6 august, de Schimbarea la faţă, zi
nepotrivită să întâlneşti echinoxişti la Arizona.
Povestea multora dintre echinoxişti începe în anii
studenţiei la filologia clujeană. Facultatea i-a primit ca
studenţi, le-a dat instrucţie de profil, dar a rămas
consecventă în indiferenţa ei faţă de mofturile lor literare.
Au existat destui profesori care ţineau cursuri anoste,
88 la “echinox”
potrivite cu tezele lor căznite de doctorat, şi nu neapărat
cu studierea literaturii române prin autorii ei de referinţă,
cum ne-am fi dorit. Nici o oră de curs sau seminar despre
Ion Creangă de exemplu, şi asta în timp ce doamna Protase
se străduia să te convingă de geniul lui Gheorghe Asachi
iar dl. Pervain, că studierea bibliotecii Carcalechi este
zăbavă de folos şi plăcută minţii. Nu au reuşit, chit că
insurgenţa noastră faţă cu programa oferită a existat, măcar
tacit. Prea puţini dintre dânşii erau dascăli-creatori,
formatori de opinie, critici în stare să scoată ceva nou pe
marginea unui scriitor în dialogul cu studenţii vioi la minte.
Bunăoară, ne-am pregătit intens pentru un seminar
Caragiale, ne-am „certat” două ore (cu Petronela Pantiş-
Moldovan şi Tudor Dumitru Savu) pentru ca la sfârşit
doamna Goga să ne spună doar atât: Da, să mergem mai
departe, pentru seminarul următor pregătiţi … Ca şi cum
am fi fost toleraţi timp de două ore pentru baterea de
câmpi, deşi invocasem, la vremea aceea, Nu, Entretiens
avec Ionesco, Notes et contrenotes împrumutate de la
Ion Vartic, specialistul de mare rafinament în teatru. Am
avut, nu mă feresc să o spun, destui dascăli mediocri, nici
măcar informaţi în parcela respectivă, care puneau note
altor viitori dascăli mediocri – conştiincioşi, obedienţi,
apostoli de nădejde uitaţi prin provincie fără nădejde. Ni
se reamintea direct sau pe ocolite că Filologia, ca instituţie
de stat, pregăteşte dascăli serioşi, numai buni de repartizat
(şi repatriat) în provincie, (că la oraş nu se putea), iar nu
critici literari, poeţi, prozatori. Filologia nu era Şcoala de
literatură, şi cu asta basta. Vinovat pentru plafonarea
studentului entuziast era profesorul mărginit care nu-şi
depăşea statutul de funcţionar universitar. La un curs
cuminte despre cronicari puteai căsca vârtos, după cum
la un seminar condus de Ioana Em. Petrescu te
îndrăgosteai de Ureche, Costin, Neculce; chiar şi autorii
de basne şi ocări Axinte Uricariul sau Simion Dascălul
deveneau interesanţi cu intertextualitatea lor în premieră.
La un seminar condus cu inteligenţă şi har de Ioana Em.
Petrescu sau de Doina Curticăpeanu aflai cum e cu zăbava
plăcută şi de folos a cetitului. Înflorirea spiritului tânăr,
când se întâmpla minunea, avea loc la aceste ore. Aici se
vedea că ai sau nu ai ceva aparte de spus. Echinoxiştii
filologi – e vorba de critici în special, dar nu numai de ei –
se afirmau sub bagheta magică a dăscăliţei. Observaţiile
tale proaspete pe marginea şi în miezul marilor poeme
eminesciene deveneau un referat care se transformau într-
un eseu, şi care era publicat în Echinox. Revista prelua şi
încuraja aceste spirite trezite la conştiinţa de scriitor. Cam
mult spus, dar adevărat. Puteai fi şi altceva decât un onest
profesor, şi asta era o revelaţie existenţială, cum îi place
lui Virgil Podoabă să spună. O revelaţie de care nu mai
scăpai. Ion Pop, Ion Vartic sau Marian Papahagi, triumvirii
Echinox-ului, erau oameni tineri, deschişi spre
modernitate, şcoliţi şi la noi şi în Occident, cei mai buni
prieteni ai noştri. Meritul lor în afirmarea poeţilor şi a
prozatorilor începând cu deceniul 7 a fost considerabil.
Debutai cu o recenzie, după un an, doi de ucenicie puteai
trece la Cronica literară. Publicai studii, eseuri, poezie şi
proză în Steaua sau în Tribuna şi asta îţi conferea un alt
statut, o nouă identitate. Dascălii te citeau şi te priveau
altfel, articolele apărute îţi creau un ascendent moral şi
profesional şi examenele se derulau altfel.
Şi ajung iar la un paradox: că şcoala adevărată,
cât putea fi ea de temeinică, nu se făcea între zidurile
şcolii, ci în afara lor/ei; că tomurile fundamentale, cum îi
plăcea colegului Gheorghe Perian să spună, erau de găsit
la BCU, ascunse sub cote secrete pentru care erai pus la
index, şi nu între galbenele file ale unor cursuri demodate,
prost concepute şi inutile; că documentarea ta pentru
articolele viitoare era o frumoasă aventură intelectuală pe
cont propriu, dirijată de câţiva dintre dascăli, şi însemna o
schismă faţă de învăţătura oficială. În şedinţele de partid,
bunăoară, Ioan Buduca şi Ion Pecie erau oile negre ale
filologiei, ca şi cum colegele lor harnice în a învăţa „une
nouvelle expression” ar fi fost, toate, mioare mândre şi
cornute. De o răbufnire a mea în contra prezidiului Trifu-
Antonescu s-a auzit, - după un interviu cu Ion Longin
Popescu publicat în Viaţa Studenţească -, la Europa liberă
care m-a lăudat îndeajuns, dar şi la herţienii Clujului. Soţii
Petrescu, oameni admirabili şi prieteni ai noştri, se amuzau
cât puteau, ne lăudau şi ne îndrumau, şi asta era suficient.
Că nici Liviu Petrescu nu era bine văzut de partid.
Facultatea avea meritul de a ne menţine într-un
cadru vag protector unde talentul nostru, cât era, dacă era,
atent controlat şi ferm încurajat, se putea împlini. Mai multă
carte făceai însă la cafenea unde aflai ce cărţi de estetică, de
teorie literară sau de critică au mai apărut la librăria
Universităţii, ce mai e nou în presa literară. Arizona era centrul
veştilor şi al poveştilor. Mircea Zaciu, Liviu Petrescu, Ion
Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Virgil Stanciu, Vasile
Muscă, Tudor Cătineanu coborau zilnic lângă noi şi ne
învăţau carte fără să ne pună note. Pe unii i-a pensionat cu
forţa Andrei Marga, marele specialist în Habermas. Mare
păcat şi mare injustiţie. În această ambianţă de Sympozion
platonician ne înfiinţam şi noi pe lângă ei, eram mai aproape
de noi. Prezenţa lor într-o cafenea, în compania noastră, era
un favor şi un privilegiu de care s-au bucurat doar echinoxiştii.
Ion Pecie tries to underline the fact that the critic
Al.Th. Ionescu manages to apply in his study on the po-
etry George Bacovia a mitocritical perspective based
on the famous book of the anthropologist Gilbert
Durand. Therefore, Ion Pecie considers that the critic’s
interpretation is oriented towards indicating the pres-
ence of decadent elements under the masks of the Roma-
nian symbolist poet.
Key-words: mitocriticism, decadent, symbolism
 la “echinox”
Viorel MUREŞAN
„Acolo am învăţat să citesc încet şi
să scriu fără grabă”
1. Cu siguranţă, în poezia contemporană şi în critica
eseistică, poţi percepe în filigran formaţia echinoxistă. Dacă
e adevărat că fiecare scriitor îşi creează precursorii, şi nu
există niciun motiv să ne îndoim de asta, la Echinox aceşti
înainte-mergători s-au schimbat de la o promoţie lirică la
alta, dar în interiorul oricărei serii ei au fost cam aceiaşi,
deşi diferiţi de cei ai promoţiilor precedente. Diferenţa
specifică pe generaţii şi pe ansamblu vine în urma
experienţei de viaţă şi, în egală măsură, o dau puterea de
a inova şi forţa lingvistică a fiecăruia. Aşa s-a creat un
program nescris, dar mereu primenit şi, în general,
respectat. Aşa s-a putut ajunge la acele meditaţii lirice
care, cu cât au zborul mai înalt, cu atât poartă în ele mai
clar sunetul unui gong care a bătut cândva la Echinox.
Vocile critice care au luat lumină de aici o împart astăzi în
cele mai multe redacţii din ţară. Şi o fac în fiecare caz cu
probitatea cu care corifeii Echinox-ului au făcut-o. În proză,
în literatura dramatică, probabil că lucrurile stau puţin
diferit. Ar putea fi aceasta o caracteristică a românilor:
marile mişcări literare, Junimea, Sburătorul, Cercul Literar
de la Sibiu, cu care revista şi cenaclul Echinox pot fi
comparate, au produs cu destulă zgârcenie prozatori şi
dramaturgi.
2. Răspunsul meu de aici a fost dat parţial în
rândurile de mai sus. Cea mai mare parte a lui se află însă
în cărţile domnului profesor Ion Pop: Poeţii revistei
Echinox (antologie) şi Echinox. Vocile poeziei,
amândouă semnificative şi pentru distincţia ce se poate
face pe genuri literare în sânul acestei mişcări.
3. La întrebarea asta sau la una asemănătoare parcă
am mai răspuns acum câţiva ani în revista Poesis. Spuneam
şi atunci spun şi azi: la Echinox am învăţat să citesc şi să
scriu. După primele 12 clase şi altele 16 luni de armată,
ştiam doar alfabetul, pe care nu-l puteam lega de aventura
gândurilor. Acolo am învăţat să citesc încet şi să scriu
fără grabă, până când am văzut că literele se pot strânge
în cuvinte, iar acestea, cu multă răbdare, pot fi puse la
lucru şi în alt chip decât în piaţa de vechituri.
4. Simt că toată lumea va arăta cu degetul spre Istoria...
lui Manolescu. Dacă ne uităm spre manualele de liceu, avem
exact acelaşi răspuns: partea umbrită a lunii ar putea fi cu
mult mai eclatantă când va ajunge la vedere.
89
5. Cu gustul meu desuet, răsfoiesc din când în când
colecţia de până la pe la 1985. Formulele adoptate ulterior
mă ţin mai la distanţă. Nu însă şi spiritul revistei, care
continuă să nască scriitori însemnaţi.
Viorel Mureșan is convinced that in our contem-
porary poetry and criticism it is easy to detect Echinox
touch. The writers who owe their formation to the Echinx
movement spread all around the country and imple-
mented the same spirit in the editorial boards where
they worked after finishing university. In his case,
Echinox was the place where he learned his trade, the
perfect training place for a future writer.
Key-words: the Echinox spirit, adventure, knowl-
edge, generations
Traian ŞTEF
La Echinox
Echinox-ul este un curent literar, nu în sensul
obişnuit al teoriei literare, ci într-unul figurat. Este ca un
rîu care porneşte de la un izvor, trece printre văi şi apoi se
revarsă pe cîmpul întins. Din 1968 pînă astăzi peste 300 de
autori au trecut prin şcoala echinoxistă. Numărul de cărţi
este, cred, impresionant. În Oradea sîntem patru, Moldovan,
Simuţ, Orlando Balaş şi cu mine, iar numărul cărţilor noastre
e de peste 30. În toată Transilvania musteşte de echinoxişti,
mai ales în raza de acţiune a Universităţii din Cluj, dar sînt şi
în Banat, sînt şi la Piteşti, la Curtea de Argeş, la Tîrgu Jiu, la
Ploieşti şi mai ales la Bucureşti. Mai sînt şi alţii, apoi, care,
chiar dacă nu au fost în redacţia Echinox, pot fi percepuţi
astfel. Mai mult, sînt unii care nici nu sînt absolvenţi ai
Filologiei clujene şi îi putem considera echinoxişti – şi l-aş
arăta în acest grup pe Vasile Dan. Apoi în lume, mai ales pe
Dunăre în sus, au ajuns mulţi. Pentru că la Echinox se
vorbesc mai multe limbi europene.
Aş spune că trăsătura esenţială a brandului
echinoxist ţine de moralitate, de caracter. Aşa se făcea şi
selecţia. În fiecare an, redacţia era împrospătată cu cîte
unul sau doi care trebuiau să dovedească. Iar la patru ani
promoţia de absolvenţi lăsa rubricile principale şi funcţiile
de conducere studenţească celor mai vrednici. Era o
selecţie naturală, ca între ucenicii unui atelier. Seriozitate,
rezistenţa în bibliotecă, producţii rezistente la criticile cele
mai severe – şi caractere care să nu cedeze la astfel de
critici. Talentul nu era între primele condiţii. Şi nu este nici
acum, promoţiile de astăzi fiind mai savante decît noi. Eu
vorbesc la trecutul meu, convins fiind că aceeaşi este
atmosfera şi în prezent, cu, poate, un plus de spirit critic şi
inconformism care sînt şi ale vremii.
Brandul echinoxist este determinat în primul rînd
de maeştri. Pecetea delicateţii exigente a lui Ion Pop, a
ludicului practicat de Ion Vartic, a iuţelii sclipitoare a lui
Marian Papahagi; îngemănarea între scrierea poeziei şi
comentariul ei practicate de Ion Pop, eseistica lui Ion Vartic,
trimiţînd la noi bibliografii, spre filozofie, şi la asocieri
surprinzătoare în studiile comparate, tăietura sticloasă a
90 la “echinox”
lui Marian Papahagi; preocuparea pentru învăţarea
limbilor din spaţiul latin şi cunoaşterea literaturilor lui;
prezenţa fratelui mai mare. În cazul nostru, fratele mai mare
a fost grupul: Perian, Pantea, Petean, căminişti la Avram
Iancu şi, de acasă, sau de la socri, Moldovan, Augustin
Pop, Borbely, Podoabă. În spatele tuturor, ca o umbră
mare, protectoare, deşi nu venea în redacţie, era
Profesorul, adică Mircea Zaciu. Mai era apoi mîndria de a
fi consideraţi urmaşii Cercului literar de la Sibiu. În fiecare
1 noiembrie redacţia era vizitată de Ion Negoiţescu, venit
la mormintele părinţilor, care nu pleca fără să amintească
această descendenţă. O mai făceau Ştefan Aug. Doinaş
sau Cornel Regman. Studentul era mîndru să apară pe
aceeaşi pagină cu Doinaş sau ceilalţi. Cred că aproape tot
ce s-a scris despre Cercul literar de la Sibiu se datorează
echinoxiştilor – Radu Stanca era bine prizat, scriind despre
el Ion Vartic, iar Groşan i-a trecut într-una dintre cele mai
bune proze ale lui (Trenul de noapte) o baladă. Să nu uităm
că şi Filozofia îşi avea un reprezentant din partea profesorală
în redacţie. În perioade diferite au fost Vasile Muscă, Andrei
Marga, Aurel Codoban, atunci tineri asistenţi.
Toate aceste înrîuriri s-au vărsat în rîul echinoxist.
Dacă va fi să se scrie o istorie a literaturii din Transilvania,
evident, Echinox-ul va ocupa scena contemporană, cu
trăsături care însumează organic specificul regional, de la
limbaj la construcţiile arhitecturale sau la tentele
expresioniste, de la seriozitatea academică, la farsa
serioasă, la umorul blînd, sau sarcasmul satirei latine, de
la tentaţia metafizică la percepţia mainimicului cotidian.
În ce priveşte caracterul, echinoxistul ştia că maeştrii
lui nu-i sînt şi proptele sociale. Astfel, fiecare şi-a dus
casa şi desaga în spinare prin satele patriei, a bătut la
uşile editurilor, Dacia din Cluj fiind mai mult ostilă, fără
compromisuri. Nu cunosc un volum „patriotic” al vreunui
echinoxist, nici nu ştiu să fi ajuns vreunul în CC al PCR,
chiar dacă vor fi fost infiltraţi şi informatori sau chiar
securişti în grupare.
Au fost grupări studenţeşti similare şi la Iaşi, şi la
Timişoara, şi la Bucureşti, dar nicăieri nu a fost fermentul
atît de puternic şi rezistent în timp. Nicăieri nu se scrie nici
astăzi atîta poezie, atîta proză, atîta critică şi istorie literară
cît la Echinox. Iar Echinox-ul înseamnă acum şi: Familia,
Vatra, Steaua, Apostrof, Tribuna, Euphorion, Discobolul,
Poesis şi care vor mai fi fiind.
Rolul istoric al Echinox-ului nu este, evident,
perceput pentru că el aparţine unei alte geografii decît a
centrului. Misia Academiei echinoxiste este să scrie istoria
literaturii din Transilvania (nu numai a celei române) şi a
unor manuale alternative de limbă şi literatură română.
Traian Ștef considers that the main feature of the
Echinox brand refers to its moral dimension. Even if there
were similar groups in other university centers, such as
Iaşi, Timişoara and Bucharest, the ferment was nowhere
so strong and long lasting. If the Echinox movement had
manifested in the center, its historic role would have had
a greater visibility on the contemporary literary scene.
Key-words: character, masters, disciples, histori-
cal role
Mircea PETEAN
„Anii mei de ucenicie stau sub
semnul Echinox-ului”
1.,2.Fără îndoială că există un brand Echinox. Licean
fiind, în anii ’70, am aflat de existenţa grupării de la sora
mea, care studia farmacia şi ca atare avea prea puţin de a
face cu literatura. Aşa se face că am început să frecventez
cenaclul ca simplu spectator, dar nu unul oarecare, totuşi,
de vreme ce posedam în cel mai înalt grad darul uimirii: tot
ce se întâmpla acolo, tot ce-mi auzeau urechile, tot ce mi
se arăta vederii, tot ce-mi atingea spiritul mi se părea
extraordinar. Cum să nu-mi fi dorit să fiu parte din
„mişcare”? Transpiraţia curgea pe mine rânduri-rânduri
numai la gândul că m-aş putea prenumăra printre cei situaţi
pe „scenă”. Căci, s-o spunem răspicat, Echinox-ul a fost
şi este o mişcare literară de elită. Talent, cultură, voinţă de
literatură – sub semnul acestei triade aş pune eu lucrarea
ei. Şi fiindcă vorbiţi de „spirit echinoxist” – pe bună
dreptate – atunci eu l-aş defini ca pe o fericită îmbinare de
luciditate şi fervoare. Fiecare promoţie a amprentat-o în
felul ei. Promoţia mea, de pildă, a fost una discretă, dar
fecundă. Cea de după noi (cu Ţeposu, Groşan, Perţa ş.a.)
a fost ludică. Cea de dinaintea noastră, zisă a „fondatorilor”
a fost inaugurală, în sensul că isprăvile ei s-au colorat
degrabă mitic. A existat şi o promoţie ale cărei motoare
autopropulsoare au funcţionat foarte bine. Actuala mi se
pare pe cât de ingenuă, pe atât de parşivă... Nu cred să fi
existat una agresivă; de altfel agresivitatea, în sensul bun
al cuvântului, desigur, nici nu mi se pare a fi un apanaj al
echinoxismului, de aici şi consecinţe vizibile în zona
imaginii. S-a văzut chiar la reuniunea de 40 de ani, care s-
a desfăşurat într-un cvasianonimat în loc să ia proporţiile
unui eveniment naţional, mediatizat ca atare.
3.Revista a fost o gazdă bună pentru mine.
Ospitalieră. M-am format ca scriitor în ambianţa aceea
extraordinară, dominată de un autentic spirit de
comuniune, dar şi de o acerbă competiţie. Mi-am pipăit şi
mi-am forţat limitele, am acumulat enorm, cu furie, aproape,
mi-am descoperit marginile domeniului pe care abia mai
târziu aveam să-l „administrez”. Anii mei de ucenicie stau
sub semnul Echinox-ului şi echinoxismului. A existat un
autentic climat de emulaţie. A existat, de asemenea,
atmosfera propice confruntării. La cenaclu, mai ales, îţi
puteai verifica potenţele, reuşitele, neîmplinirile, îţi puteai
testa intuiţiile. Mi-aduc aminte că unul dintre poemele
citite la prima şedinţă de cenaclu la care am participat în
calitate de invitat special, cum ar veni, un poem dominat
de figura tatălui, care a atras atenţia lui Costică Hârlav,
unul dintre cronicarii de atunci ai revistei, alături de Nicolae
Oprea, s-a constituit, mai târziu, într-un nucleu generativ
al Jucului Nobil. Nevoii mele de confruntare i-au răspuns
cu mare generozitate Mircea Zaciu şi Ion Pop. Mă duceam
cu manuscrisul unei cărţi noi la don Profesor, care mă
încuraja în felul lui succint – dar cât de substanţial,
Doamne! – iar pentru detalii mă trimitea la Ion Pop, care
analiza text cu text, oprindu-se încântat asupra câte unei
„frumuseţi”, sau siderat asupra câte unei „enormităţi”, pe
 la “echinox”
care mi-o revela mimând oroarea, căci rostul confruntării
acesta era, de a te ajuta să scuturi textul de impurităţi şi
îndeosebi să-i măreşti miza. Am mai spus-o/ scris-o,
întâlnirile acestea, trăite cu o intensitate extremă, au înlocuit
ani la rând bucuria de a-mi vedea numele adunat pe-o
carte, căci, după debutul din ’81, a trebuit să aştept
Revoluţia pentru a mi-o vedea apărând pe a doua.
Iar dacă unii şi-au dat măsura valorii la vremea primei
tinereţi, sau chiar în adolescenţă, eu am devenit ceea ce
sunt mult mai târziu. Mie mi-a trebuit să trăiesc o zăbavă
clarificatoare, eu a trebuit să trăiesc aievea, iar nu doar
prin delegaţie, deviat, pin mijlocirea literaturii. Va trebui,
probabil, să mai treacă ceva vreme până să se poată
distinge foarte clar între coordonatele mişcării, în general,
şi cele strict individuale, şi asta dincolo de orice alte criterii
decât cele pur estetice. Va veni vremea când se vor vedea
cu ochiul liber construcţiile ridicate de fiecare în parte, de
mine însumi, inclusiv, şi se va vădi astfel cât de bine am
ştiut să descifrez semnele vremii în care mi-a fost dat să
trăiesc. Literatura nu e sport cum cred unii făcători de
istorii. Deşi, ajungând la acest punct, îmi place să utilizez
o metaforă sportivă, şi anume aceea a alergătorului de
cursă lungă, care fuge liniştit, în ritmul său, la coada
plutonului, în final reuşind să câştige cursa. Cursa sa!
4.Nu cred. Unii recunosc importanţa grupării,
situând-o în imediata prelungire a Cercului literar de la
Sibiu şi, mai departe, ca pe o demnă urmaşă a Şcolii
Ardelene. Alţii sunt tentaţi să o minimalizeze,
recunoscând, eventual, şi asta conform unor calcule şi
interese care au prea puţin de a face cu literatura,
importanţa câtorva reprezentanţi. Oricum, să supralicitezi
contribuţia Cenaclului de luni, de pildă, în dauna Echinox-
ului, cum se mai întâmplă, mi se pare cel puţin straniu,
dacă nu hilar de-a dreptul. Dar asta se datorează şi
echinoxiştilor înşişi, criticilor ieşiţi din creuzetul revistei,
îndeosebi, care nu au ştiut, sau nu au vrut, din te miri ce
temeri obscure, să-şi afirme ritos punctul de vedere,
preferând adesea să preia judecăţi şi modele străine. Este
meritorie munca lui Horea Poenar şi a echipelor sale de
tineri care au contribuit la elaborarea Dicţionarului
Echinox, în ciuda imperfecţiunilor de tot felul, remediabile,
în cele din urmă, de la o ediţie la alta. Şi care muncă se pare
că nu se va opri aici. Deşi, nu ştiu dacă e cel mai indicat să
laşi totul pe mâna tinerilor al căror spirit critic e încă în
formare, a căror putere de înţelegere şi forţă de expresie
sunt, orice s-ar spune, fatalmente limitate, ca să nu mai
luăm în seamă amănunte de ordin pur ştiinţific (lexicografic)
sau subiectiv.
5.Tocmai în prelungirea a ceea ce afirmam adineauri.
Adică, actuala echipă are şansa evaluării, recuperării şi
transmiterii unei moşteniri considerabile, şansă pe care
văd că nu vrea să o rateze. Şi nu o va rata, dacă nu va
rămâne prizoniera propriilor prejudecăţi şi parti-pris-uri,
dacă va avea privirea aceea limpede şi voioasă, în acelaşi
timp, uimită, dar şi detaşată. Şi, mai ales, dacă va avea
ambiţia de a se înarma cu întreg arsenalul necesar unei
astfel de întreprinderi, curajul modestiei şi îndrăzneala de
a repera şi a urca în copacii din mijlocul pădurii, cu riscul
unei căderi dezastruoase, ca orice cădere. Şi asta fără a-şi
neglija propriile potenţe creatoare...
91
Mircea Petean considers that Echinox is and was
an elitist movement. Talent, culture and the will to do
something in literature, these were the three main in-
gredients of the movement. The spirit of the Echinox
movement was a good combination of lucidity and fervor.
Some admit its importance for the history of literature,
and see it as the follower of the Literary Circle, while
others tend to minimize it when compared to the other
literary group of the period, ”Cenaclul de Luni”.
Key-words: elitist movement, talent, lucidity, preju-
dices
Ovidiu PECICAN
„Totul părea fără rost”
1. Lumea zice că da. Nu toată lumea. Mai ales
echinoxiştii. Este adevărat că, fiind literatură scrisă de
oameni cu studii superioare, e multă intelectualitate acolo.
Dar asta poate fi bine sau poate fi rău. Depinde dacă şi pe
cine întrebi.
Există, în schimb, un brand „Echinox”. Dar despre
asta se pot pronunţa mai cu seamă cei din afara grupului.
Lor le impune acest brand, ei îl văd. Dacă pe mine mă
întreabă cineva ce au în comun Ioan Groşan, Corin Braga
şi Marcel Runcanu n-aş putea da alte răspunsuri decât
că: toţi iubesc cărţile, scriu literatură, au trecut în studenţie
(sau şi după) prin redacţia revistei, nu se dezic de aceasta.
2. După cum vor vădi-o, probabil, şi răspunsurile
acestei anchete, dacă se va părăsi clişeistica întemeiată
pe generalizări ale perceperii poeziei de la „Echinox” de
către Ion Pop – eşantionată atent şi selectiv, nu printr-o
includere a tuturor numelor, ci în funcţie de propria
sensibilitate şi de gustul personal – şi se va încerca
depăşirea înţelegerii „Echinox”-ului ca numai şi numai
generaţie a întemeietorilor (viziune prezentă şi la Petru
Poantă), fiecare percepe altfel „spiritul echinoxist”.
Personal, am aspirat să ajung la „Echinox” având în minte
câteva momente de excepţie ale prestaţiei redacţionale,
dar interpretându-le ca repetabile, probabile, normative.
Mă gândeam şi mă refer la publicarea lui Heidegger şi
Lucian Pintilie, ca şi a memoriului lui Blaga către PCR prin
grija lui Mircea Zaciu. De la numărul special dedicat lui
Pintilie nu s-a mai petrecut însă nimic de acelaşi calibru, în
aceeaşi linie, să-i zicem, a subversivităţii. Ba, dimpotrivă,
lucrurile s-au deteriorat. În redacţia noastră, poetul în graţii
era George Achim, pălmaşul era Pop Flore, vaganţi şi
villonieni erau Artur Sofalvi şi Lucian Ştefănescu, copiii
cuminţi erau Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga,
dramaturga era Dayana Frăţilă şi aşa mai departe... Nicolae
Băciuţ, aflat în an terminal, făcea interviuri menite să-l
aranjeze printre mărimile poeziei, era mai tot timpul plecat,
apărea neaşteptat. Gil Mihaiu stătea la masa mai marilor,
alături de Ion Pop şi Marian Papahagi. Habar n-am cum
de revista se năştea, totuşi. Discursul profesorului Pop,
cursiv şi grav, mereu nemulţumit, oscila între culpabilizare
şi şantaj sentimental. „- Haideţi, zău, chiar nimeni nu mai
vrea să lucreze la etc. ?!” Cum-necum, mă trezeam din nou
92 la “echinox”
repartizat la rubrica-alibi în faţa cenzurii, „Lupta cu inerţia”.
Sau bătând la maşină pentru un autor mofturos un text
despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi congresele lui
neîncetate, paşaportul spre tipografie.
Iar mai apoi, ruptura. Codoban, Ion Aurel Pop şi un
dascăl maghiar de coloratură, care a şi părăsit ţara după o
vreme şi care, ca şi Pop, în câteva numere şi-a epuizat
prezenţa fizică, semn că fuseseră numiţi pentru a-l ajuta
pe Codoban să nu părăsească linia partidului şi să ţină
situaţia în frâu. Eram, de altfel, priviţi uşor din profil şi cam
pe sub gene cei rămaşi la „Echinox” după debarcarea
triumviratului legendar. Unii redactori plecaseră împreună
cu maeştrii, într-un gest de solidaritate nu ştiu cât de
observat. Alţii, noi, câţiva (Liviu Maliţa, Ovidiu Ghitta,
Eugen Băican, Virgil Leon, parcă) am rămas, gata să luptăm
– mi se părea mie – pentru păstrarea unui standard cultural
şi civic, şi împreună cu Liviu şi Leon am făcut câte o vizită
de curtoazie, poate intruzivă şi stângace, la Marian
Papahagi, respectiv la Ion Pop acasă, sperând că
descinderile noastre vor fi privite drept ceea ce erau în
intenţie: afirmarea dorinţei de a marca o continuitate şi o
translaţie în faţa agresivei decapitări ideologice a redacţiei.
Mi s-a părut, în ambele cazuri, că am căzut „prost”, că
gazdele respirau oarecum uşurate – ca să vezi! – pentru
că au scăpat de o povară (altminteri, fără îndoială, dragă),
că nu ne învesteau cu încredere; era o crispare oarecum
ceremonioasă la mijloc şi, mai cu seamă, nici o undă de
căldură, o bătaie de încurajare pe umăr, nimic. M-am gândit
de mai multe ori începând cu acel moment dacă, într-un
fel, nu s-ar fi preferat desfiinţarea „Echinox”-ului definitiv,
chiar atunci, pe loc. Ar fi fost poate mai ilustrativ, un
asemenea act ar fi putut stârni şi mai mult oprobriul, pe de
o parte, compasiunea, pe de alta, şi ar fi însemnat un verdict
sever – pe deplin meritat, nu e vorbă, de Partidul incult şi
obtuz – în istorie.
Desigur, toate acestea sunt impresii, lucruri care s-
ar putea să fi fost sau să nu fi fost astfel. Interpretări. Dar
unele bazate pe intuiţii ale momentului de atunci.
Dincoace, în noua redacţie, lumea nouă. Codoban l-
a adus pe Dorin Serghie, Dumnezeu să îl ierte. Îl ştiam
bine pe Dorin, fiindcă, înainte de a fi la „Echinox”, trecusem
pe la „Napoca Universitară”, unde Serghie era redactorul
şef. Un om de încredere, uşor controlabil, prin urmare.
Primul lucru pe care l-am remarcat în legătură cu asta a
fost proximitatea biroului politrucului Lumperdean cu
redacţia „Napocăi Universitare”. Vorbim de toamna lui 1981
şi de anii până în 1985. Nu eram foarte naiv, înţelegeam
destul de repede cum stă treaba. Aşa încât, dubiile mele în
redacţia „Echinox”-ului au crescut. Codoban era culant,
cum este şi acum. Promitea ca totul să fie bine. În acelaşi
timp, vorbea în dodii, cu acea seducţie ambiguă de care
uzează şi astăzi. Ne pândeam reciproc. Oricum, sătul până
peste cap de „Lupta cu inerţia”, l-am rugat, oarecum
insolent, să-mi publice o proză dificilă, la care ţineam. Nu
a zis nu, dar pe urmă, mult timp, nu a apărut nici un număr.
Odată cu triumvirii, dispăruse şi Virgil Mihaiu din peisaj,
aşa că Serghie măsura, pagina, purta după el un linear,
desfăşura savant şi cordial oglinda paginilor... Totul părea
fără rost.
Rezerv pentru una dintre proximele aniversări
povestea despre plecarea mea momentană din redacţie,
despre planurile referitoare la grupul – evident,
programatic şi utopic orientat împotriva eventualului
„Echinox”-fantoşă, intitulat „Solstiţiu” -, interpelarea mea
de unul dintre profesorii mei care erau şi mai mari ai
Asociaţiei Studenţilor Comunişti etc.
Ceea ce voiam să spun aici e că spiritul echinoxist
înseamnă ori o atmosferă pe care noi nu am mai prins-o şi
a trebuit să o reinventăm, ori o realitate rezervată doar
unora, ori toată frământarea asta istovitoare şi sterilă din
tinereţea mea studenţească.
3. În trei decenii de istorie trăită – patru sau cinci
cronici literare la nişte cărţi ale mele, două versiuni din trei
ale vocii de dicţionar „Echinox” scrise de tineri de
perspectivă, cam ageamii în domeniile în care mă ilustrez
(dar competenţi într-ale literaturii, fără îndoială). Aducerea
mea la Cluj şi angajarea mea de către revista „Apostrof” a
Uniunii Scriitorilor, chiar de la înfiinţare, trebuie că se
datorează indirect tot „Echinox”-ului, venind însă mai
degrabă ca o favoarea şi un vot de încredere al lui Ion
Vartic pentru prietenul meu Liviu Maliţa, pe care l-a crezut
pe cuvânt că aş fi un posibil bun redactor... Echinoxiştii
de la „Vatra” mi-au oferit o rubrică în prima parte a anilor
90, dar nu cred că din pricina calităţii de echinoxist, ci
fiindcă trecusem pe la „Apostrof” şi păream să promit
ceva. Câteva invitaţii la aniversările revistei (Nu e puţin,
alţii au fost cu totul uitaţi, deşi caseta cu colegiul
redacţional era acolo, în fiecare număr!). Iată.
4. N-am idee. „Echinox”-ul e ca literatura italiană
după ultimul ei mare autor (d’Anunzio?): nu coboară, în
ruptul capului, sub un anumit standard, dar nu reuşeşte
nici să îl depăşească.
5. Cam la fel ca pe vremea mea. Aiurea, dizarmonic,
veleitarii nu-i lipsesc. Probabil vom vedea mai târziu cu
mai multă claritate cine, cât şi cum este de bun. După
„Echinox”-ul poetic (I. Pop), cel antropologic (Codoban),
supravieţuitor (Dan Şăulean), erudit şi scorţos (Braga -
Borbely) a venit şi vremea celui lexicografic (Poenar). Se
plătesc acum, în plus, nişte poliţe, se produc înjurături
(reciproce), iar în ediţia a doua a Dicţionarului, prefaţa
cere clar scuze pentru mulţimea mediocrilor din grupare,
inventariaţi numai din scrupul dicţionăresc. Fără
dramatism: nu-l mai citesc. Iar de când mi s-a solicitat un
interviu care, la publicare, a fost însoţit de o notă
redacţională în care eram terfelit – aşa cum se cuvine să
faci cu oaspeţii atunci când îi inviţi la tine acasă – nici nu
văd de ce aş mai scrie la „Echinox”.
 la “echinox”
Ovidiu Pecican’s voice bears the touch of irony
and disappointment, when talking about His Echinox
experience. He expresses serious doubts while debating
the issue of the so-called Echinox brand or Echinox
style. His shared remembrances of the history of the
Echinox movement focus on the remarkable but seem-
ingly forgotten peak moments, such as the publication
of Heidegger or Pintilie, and he expresses disappoint-
ment on the decay and on clicheistic turn of the Echinox
discourse and of the Echinox spirit.
Key-words: selective subjectivism, cultural stand-
ards, vague Echinox spirit, ideological de-heading of
the editorial board
Sanda CORDOŞ
O şcoală literară
Înclin să consider gruparea de la „Echinox” o
şcoală literară (deşi, corect ar fi să spun: literară şi
jurnalistică). Faptul că funcţionează într-o instituţie
academică (Universitatea „Babeş-Bolyai”) motivează şi
favorizează acest tip de structură; cu excepţia primelor
numere şi a unei scurte perioade de la începutul anilor 90,
revista a fost condusă de profesori universitari şi a fost
realizată de studenţi, extinzînd, aşadar, rolurile şi relaţia
stabilite în sala de curs. E o redacţie care beneficiază de
stabilitatea şi recunoaşterea profesorilor, ca şi de
dinamismul şi disponibilitatea noilor generaţii. Ceea ce
trebuie adăugat imediat e că „Echinox”-ul este o şcoală
facultativă şi liber aleasă. În plus, oricît ar suna de clişeistic,
e o şcoală unde se învaţă o anume formă de libertate la
care se ajunge, inevitabil, citind marile cărţi ale lumii şi
exersîndu-ţi spiritul critic, două din îndeletnicirile
constante ale echinoxiştilor.
Dacă structura s-a păstrat aceeaşi, strategiile şi
concepţiile maeştrilor au fost diferite, determinînd
angajamente diferite din partea discipolilor. Timpurile s-
au schimbat şi ele: e vorba de 40 de ani, din care 22 sub un
regim comunist care a trecut de la liberalizarea din ’68 la
Tezele din iulie 1971 şi la ceauşismul faraonic al anilor 80,
urmaţi de o schimbare majoră după 1990. Tocmai de aceea,
93
cred că e greu să vorbim despre o literatură echinoxistă şi
mai degrabă s-ar putea disocia între mai multe vîrste şi
voci literare ale „Echinoxului”. Gruparea e validată tocmai
de numărul mare de scriitori autentici formaţi la Şcoala
Echinox şi care recunosc ca determinantă această formare
pentru biografia lor literară. În afară de o asemenea situare,
cred că echinoxiştii mai au în comun, indiferent de mode
şi timp, cultul pentru bibliotecă şi exigenţa în materie de
valoare.
Această şcoală a „Echinox”-ului am frecventat-
o şi eu din toamna lui 1985 pînă în vara lui 1988 (cînd am
terminat facultatea). La conducere nu mai erau filologii
(Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic fuseseră brutal
îndepărtaţi în 1983), ci Aurel Codoban, profesor la
Facultatea de Filozofie. Am pierdut, desigur, lecţiile de
orientare şi analiză propriu-zis literare pe care cei dintîi le
practicau; dar Aurel Codoban era un cititor de literatură
pasionat şi subtil, ne încuraja lecturile şi ne făcea mereu
atenţi asupra volumelor echinoxiştilor pe care le dorea
recenzate în revistă.
După cîteva luni (cred că la început de 1986),
revista a pierdut sediul legendar, odaia splendidă, boltită,
de palat imperial. Se spunea c-ar fi intrat în posesia Statului
Major al Armatei care se ocupa, din aceeaşi clădire (cu
colonel, căpitănese, locotenente, intendenţă, depozit de
armament şi alte efecte), de instrucţia militară a studentelor
din Universitate. Redacţia s-a mutat într-o încăpere
îngustă din clădirea centrală, lîngă poarta de pe strada
Universităţii, care avea pereţii acoperiţi cu pînză de sac.
Trei-patru oameni se mişcau aici în voie; dar cînd, sîmbăta
la prînz, se aduna întreaga redacţie (adică vreo 10, poate
mai multe persoane) stăteam înghesuiţi, în picioare. De
obicei, Codo(ban) stătea pe latura îngustă (cu fereastră),
dinspre curtea interioară, şi cînd nu lucram la sumarul
vreunui număr ori nu se împărţea corectură (în şpalt sau
în pagină), cînd nu asamblam revista (ne venea în fascicole
din tipografie şi dura ore bune s-o întregim), ne dădea
veşti despre mersul dosarului la forurile competente. Erau
tot mai multe foruri care se îngrijeau de integritatea
ideologică a revistei, dosarul (şi paginile, la fiecare
corectură şi la BT) fiind citit de reprezentanţii/activiştii
(tinere cadre didactice) UASCR (Uniunea Asociaţiilor
Studenţilor Comunişti din România) pe Universitate, apoi
de cei ai Centrului universitar, de membrii PCR din
Universitate, dar şi de repezentanţii Judeţenei de partid.
Din 1986, un redactor mergea cu sumarul revistei la
Bucureşti, la activiştii superiori ai UASCR. La una din
primele mele colaborări la revistă, o analiză pe Iţic Ştrul
dezertor, s-a scos din text cuvîntul dezertor. La scurtă
vreme, mi s-a scos cu totul o cronică la spectacolul
Cîntăreaţa cheală pus în scenă de Ion Vartic cu noua
echipă a trupei Ars amatoria (promoţia Ioan Ghyuri Pascu).
Spectacolul se juca (nu tocmai uşor, dar era pe scenă), dar
„reflectarea” lui era interzisă. Pentru că Eugen Ionescu e
un duşman al poporului român, critică înfăptuirile
revoluţionare ale acestuia – s-a răstit la mine Cenzorul de
la ASCR, tînăr cadru didactic de la Istorie (astăzi, tînăr
academician) pe care (cu un gust al farsei, dar şi, probabil,
dintr-un corect instinct pedagogic) Aurel Codoban m-a
îndemnat să-l caut şi să-i cer clemenţă pentru micul meu
94 la “echinox”
text. De cîteva ori, s-au blocat ori s-au amînat sine die numere
gata făcute, întrucît contraveneau calendarului politic al zilei.
Iar calendarul era tot mai festiv şi tot mai încărcat, iar noi tot
mai vinovaţi de a nu-l sluji cu destulă dăruire. Am, ca toţi cei
care au făcut revista pînă în 1990, destule amintiri pe această
linie a presiunilor doctrinare şi a umilinţelor repetate (cele
două mergeau îngemănate). Nu mi se pare important să le
deapăn, ci să spun că intră în specificul şcolii echinoxiste o
solidaritate născută nu numai din proiectele culturale
comune, din lecturi, din afinităţi etc., ci şi din ameninţări şi
hărţuieli. Împreună eram duşi în sediul organizaţiei de partid
(la noi în redacţie era foarte strîmt) pentru ca activistul UASCR
venit de la Centru (azi, reputat politolog) să ne ţină un
ameninţător discurs ideologic. Împreună ne uitam la dosarele
ciuntite sau respinse ori citeam în presa centrală că suntem
avitaminizaţi, clorotici şi facem de ruşine studenţimea română.
Cam aceleaşi lucruri le auzeam şi în taberele de presă şi creaţie,
la şedinţele de instruire. Dar în aceleaşi tabere, după un dozaj
îngăduit şi supravegheat de aceiaşi activişti (care erau şi
scrofuloşi la datoria doctrinei, şi cu vederi liberale), aveam şi
şedinţele noastre de cenaclu, şi prelungitele taifasuri cu noii
colaboratori ai revistei (cei vechi refuzau, din solidaritate cu
triumvirii, să colaboreze cu noi): Cristian Popescu, Simona
Popescu, Petre Barbu, Mihai Gălăţanu, Iulian Costache,
Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Sorin Matei, Gabriel
Marineasa etc. Dintre cei vechi, primeam texte de la Alexandru
Muşina (ale sale şi ale noilor descoperiţi: Petre Goleşteanu,
Marius Daniel Popescu etc.), Mircea Nedelciu, Ion Bogdan
Lefter, Florin Iaru, Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa,
Romulus Bucur. Într-un anumit fel, efervescenţa acestor
întîniri era direct proporţională cu gradul de umilinţă al
celorlalte.
De la un moment dat, în cutia paralelipipedică a
„Echinoxului” îşi făcuse loc şi un personaj inventat de noi,
Colonelul, căruia îi adresam nemulţumirile noastre. Îmi
amintesc replica repetată a lui Codo(ban), pe cît posibil
îndreptată spre un anume colţ, unde, se presupunea, erau
Ochiul şi Urechea: Colonelul trebuie să ştie asta, mai spune
o dată. Cu variaţia: Să vorbim cu Colonelul. Pentru că era
tot mai urît şi tot mai cenuşiu în jur, prelungeam şederile
împreună. Şedinţa continua de fiecare dată la Arizona, în
jurul unei cafele cu înlocuitori ori a unui suc de bomboane
care curgea în micile acvarii (fără peşti) din cafenele şi cofetării.
Prin 1987, cred, la invitaţia lui Vasile Sălăjan, redactorul-şef al
„Tribunei”, am început un cenaclu comun, în sediul
venerabilei reviste, adică la celălat colţ al străzii Universităţii,
de care ne despărţeau nu doar 7 case, ci – simţeam noi, lipsiţi
de orice şansă de a intra în redacţia unei reviste reale – ani-
lumină. Tot ca un mod de a fi împreună şi de a crea o alternativă
la pustiu a venit şi iniţiativa lui Aurel Codoban de a face un
cerc de semiotică, pentru care citeam şi ne pregăteam foarte
serios, ţinut în casă la Virginia Gheorghiu şi Alin Nemecz. Ne
lega nu doar studiul (şi aveam, fără îndoială, un cult al cărţii,
trăit pătimaş, care includea şi disperarea celor care oricînd
pot fi despărţiţi de obiectul adoraţiei lor), ci şi umorul. Am rîs
foarte mult la „Echinox”, un rîs care era şi o formă a anxietăţii
şi vulnerabilităţii noastre.
Deşi trăiesc în cu totul altă lume (ceea ce înseamnă,
inevitabil, alte teme şi alte atitudini), despre tinerii de acum
ai „Echinoxului” cred că, într-un anume sens, sînt fraţi
buni ai redactorilor şi cursanţilor dintotdeauna ai revistei-
şcoală: ei îmbină (într-un amestec imposibil în altă parte
decît în cultură), superbia de la 20 de ani, orgoliul diferenţei
cu sentimentul apartenenţei la o grupare venerabilă, făcută
întotdeauna de puştani.
The Echinox movement is, for Sanda Cordos, a lit-
erary school- a school that teaches the art of freedom
and which is an initiation into the critical spirit. The
last four decades meant, in this sense, stability in the
structure of the Echinox movement, but significant shifts
and changes in what the masters’ strategies and the dis-
ciples’ attitudes and reactions are concerned. The his-
tory of the movement means several periods and several
generations. After sharing a number of personal memo-
ries from her 1985 on Echinox experience, Sanda Cordos
ends her text saying that these meetings meant, during
the communist regime, the participants’ only refuge from
the bleak reality outside and their escape from Time and
History. Not to mention the tremendous amount of hu-
mour and laughter, that was the only means of healing
the anxiety and vulnerability within.
Key- words: literary school, freedom of thinking,
critical spirit, censorship , refuge
Mircea ŢICUDEAN
O legendă frumoasă
Între anii mei la “Echinox” (1985-1989) şi momentul
de faţă au trecut: revoluţia română, câţiva ani post-
decembrişti de nelectură (căci aveam în sfârşit televiziune
liberă) şi apoi mult mai mulţi ani de şedere departe de
România, de televiziunea şi de cultura ei actuală.
Cu asemenea biografie, ar trebui să fiu mult mai
nesimţit decât sunt ca să pretind că pot răspunde la
întrebările „Vetrei” despre cum au evoluat foştii echinoxişti
sau cât de mult contează ei în literatura română actuală.
Mărturisesc cu oarecare ruşine şi părere de rău că nu
cunosc literatura română actuală. Sper să fi depăşit
perioada de confuzie din primii ani post-comunişti, când
nu se publica mai nimic, iar scriitorii se luau de gât în
paginile presei libere cu Iliescu, cu minerii sau cu o nouă
realitate social-economică în care locul lor, al scriitorilor,
nu mai era aşa de sigur.
Dacă această ieşire din hăţiş s-a petrecut într-adevăr,
sunt sigur că în noul peisaj literar echinoxiştii au locul pe
care-l merită.
Pentru că sunt băieţi buni şi fete bune, crescuţi la o
şcoală serioasă.
Din anii mei la „Echinox”, care au coincis cu ultimii
ani ai epocii Ceauşescu, îmi amintesc o atmosferă uşor
nostalgică şi frustrată. Echinoxiştii mai vechi din redacţie
vorbeau de timpul prezent ca de un timp decăzut faţă de
anii de aur, când revista fusese condusă de triumviratul
Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic. Vremea începuturilor,
spuneau ştiutorii, fusese mai bună. Cei trei lideri şi
colaboratorii lor trăiseră o perioadă de oarecare dezgheţ
politic, în care puteau să se exprime relativ liber ca oameni
 la “echinox”
de litere şi ca tineri intelectuali inteligenţi, plini de viaţă şi
de umor. Spiritul ludic, care fusese odată una din „mărcile”
Echinoxului, ca publicaţie şi ca grup, nu mai era în a doua
jumătate a anilor ’80.
Pentru noi, cei veniţi prea târziu, din „Echinox”
rămăsese o legendă frumoasă, amintirea unui timp de
invidiat şi un fel de ramă în care puteam să schiţăm, fără
prea mari presiuni dinafară, un portret de grup asemănător,
dar nu identic cu cel original.
Îmi mai amintesc din anii 1985-1989, când scriam la
„Echinox”, reproşurile mai mult sau mai puţin tacite ale
unor outsideri (citeşte: scriitori sau ucenici-scriitori din
alte oraşe) privind lipsa de nerv politic a grupării de Cluj.
Nu că alţii ar fi protestat pe faţă împotriva dictaturii, dar
cel puţin dădeau impresia că urzesc ceva, în vreme ce
clujenii păreau mulţumiţi că revista iese aproape la timp şi că
singurul tribut plătit puterii era editorialul din prima pagină.
A propos, cel puţin unul din ele l-am scris eu, împreună cu
alţi doi trei colegi şi o sticlă sau două de vin. Îmi amintesc
atmosfera grotesc-hilară a sesiunii, în care noi, participanţii,
probabil ruşinaţi undeva, în adâncul sufletului, dar râzând în
hohote, „turnam” în maşina de scris frazele prefabricate, uşor
suprinşi că ne ies aşa de uşor.
În sfârşit, îmi amintesc cu plăcere şi mândrie că
„Echinox” a fost o revistă trilingvă (română, maghiară,
germană) chiar şi în anii când oprimarea minorităţilor
naţionale devenise obsesia numărul unu a Securităţii
ceauşiste. Când a venit libertatea, iar prin Cluj a început să
bată vântul „Vetrei româneşti”, mi-a venit mai uşor să mă
despart de revistă şi să iau calea capitalei, unde mă chemase
un vechi echinoxist cu o nouă misiune: Radu G. Ţeposu.
Praga, 5 februarie 2009
*Autorul este angajat al postului de radio „Europa
Liberă” – „Radio Libertatea”.
Ruxandra IVĂNCESCU
„Echinox-ul a fost mereu un spaţiu
al literaturii libere şi autentice”
1-2 Da, există o literatură care poartă amprenta
„Echinoxului”. O poezie neoexpresionistă scrisă de Ion
Mureşan sau Aurel Pantea. O literatură critică şi eseistică
documentată şi subtilă, cu o dicţiune a ideilor articulată
de o solidă bibliografie, semnată de Al.Cistelecan, Virgil
Podoabă sau Ştefan Borbely. O proză cu spirit ludic dar şi
de substanţă semnată de Ioan Groşan sau Alexandru Vlad.
3.Am debutat la „Echinox” la sfîrşitul anilor ’80, cînd
revista nu mai era condusă de Marian Papahagi, Ion Pop,
Ion Vartic. Dar, chiar şi aşa, primele mele texte publicate
sunt marcate de crisparea de a nu fi la înălţimea intelectuală
a predecesorilor. Şi, în ciuda cenzurii, au fost realizate
numere interesante, coordonate de Sanda Cordoş, cu
poezie, proză interviuri semnate de Mircea Nedelciu,
Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, numere care
dovedesc faptul că „Echinox”-ul a fost mereu un spaţiu al
literaturii libere şi autentice.
95
4.„Contribuţiile”, ca tot ce ţine de istoria literaturii,
au percepţii fluctuante la ora actuală. Prin urmare sa
aşteptăm ca timpul să aibă răbdare.
5.„Echinox”-ul actual, cu semnatarii paginilor sale,
oscilează, asemeni celui de odinioară, între scrupulozitatea
bibliografic-teoretică şi iconoclastia specifică vârstei.
The Echinox circle has always been the space of
free and authentic literature. Ruxandra Ivancescu be-
lieves in the existence of an Echinox literature in poetry,
prose writing and criticism alike. She made her debute
towards the end of the 1980s, and she remembers herself
frustrated by the grandour of her predecessors. In what
the role and place of the Echinox movement within the
large field of literature is concerned, time will discerne
true value, she concludes.
Key-words: freedom, authenticity, well articulated
ideas, playfulness, subtle
Iulian BOLDEA
Despărţirea de Echinox
Şcoala Echinox-ului a fost, oricum aş privi,
acum, retrospectiv, lucrurile, o ucenicie în arta lecturii, în
practica scrisului, dar şi în tainele vieţii. Altfel priveşti
existenţa, după cum altfel înveţi să priveşti cărţile, poezia,
exerciţiul criticii literare, după ce ai trecut prin redacţia
revistei Echinox, participând la etapele configurării
publicaţiei. Criticii literari formaţi în spiritul echinoxismului
şi sub privirea protectoare a unor mentori ca Mircea Zaciu,
Ion Pop, Marian Papahagi sau Ion Vartic se detaşează, aş
zice, printr-o atenţie sporită la textul operei, printr-o
formaţie filologică riguroasă, care nu le îngăduie prea dese
divagaţii pe marginea textelor literare; ei s-au impus prin
spirit ironic şi livresc, dar şi prin conştiinţa fermă a valorii
pe care o au încrustată în mai toate aserţiunile şi
interpretările. Criticii de stirpe echinoxistă sunt livreşti şi
sceptici, analişti redutabili, fără să fie lipsiţi, însă, de vocaţia
sintezei. Ei posedă un simţ al relativităţii valorilor bine
dozat, dar şi un echilibru constitutiv al reacţiilor şi
afirmaţiilor, niciodată riscante, niciodată hazardate,
dimpotrivă, motivate şi fundamentate. Cred că amprenta
Echinox-ului se plasează cu destulă fermitate, asupra
textelor mele critice (şi poetice). Pentru mine – şi probabil
pentru mai toţi redactorii absolvenţi - despărţirea de
Echinox a avut impactul unei traume, cu atât mai mult cu
cât din redacţia revistei universitare clujene am ajuns – ca
mulţi alţi colegi ai mei - direct într-o şcoală generală în
care era greu să-ţi satisfaci apetitul cultural ori să-ţi exersezi
deprinderile intelectuale. Între aptitudinile pe care, tânăr
student, le-am deprins în redacţia Echinox-ului, aş aminti
o anume disciplină interioară, o rigoare şi o perspectivă
sistematică asupra scrisului şi a literaturii, o deschidere a
orizontului cultural, un dialog constructiv cu colegii de
generaţie şi cu scriitori deja formaţi. Concomitent cu
maturizarea „temperamentului” meu cultural, am deprins,
de asemenea, reflexele necesare asimilării valorilor
culturale şi literare importante ale momentului, după cum
96 la “echinox”
am învăţat atunci să deosebesc impostura de valorile
autentice, să disting adevărul de minciună, mistificarea
literară de aderenţa adecvată şi eficientă la realitatea
operei. Revista Echinox mi-a oferit şansa de a-mi valorifica
firava vocaţia creatoare, prilejul de a mă defini aşa cum
eram în acele momente, de a-mi oglindi sinele în texte dintre
cele mai diverse (eseuri, poeme, cronici literare). Echinox-
ul a reprezentat, în altă ordine de idei, şi o atmosferă
stimulatoare, a schimbului liber de idei, a dialogului
efervescent, a comunicării necondiţionate a unor gânduri,
trăiri, concepte ori idei, într-o ambianţă a libertăţii relative.
În contextul acelei epoci, în care nu puteai spune ce
gândeai cu adevărat, revista Echinox a însemnat un
refugiu şi o cale de acces spre sinele cel autentic. Ucenicie
şi spirit constructiv, exerciţiu de receptare adecvată a
valorilor şi simţ al responsabilităţii, încredere în sine şi în
forţa culturii de a modela personalitatea umană, iată câteva
dintre însuşirile pe care le-am deprins, ca şi alţi colegi ai
mei, de altfel, la şcoala Echinox-ului. Iar despărţirea de
„Echinox”, oricât de traumatică ar fi, era/este şi inevitabilă,
şi necesară. Pentru că reputata revistă studenţească este
de negândit în afara fluxului viu al promoţiilor de redactori
care îi alimentează mereu efervescenţa creatoare, tinereţea
şi dinamismul. Cât despre receptarea revistei, aceasta nu
e nici pe departe la înălţimea importanţei acţiunii sale
literare şi culturale. Ignorarea ei din diverse istorii literare
este un simptom al desconsiderării literaturii din provincie
şi, concomitent, al supralicitării unor valori şi opere
aparţinând Centrului. Echinox-ul, ca şcoală literară şi ca
fenomen literar viu, dinamic, rămâne o emblemă a literaturii
autentice, eliberate de prejudecăţi şi constrângeri
ideologice. Şi reprezintă, în acelaşi timp, o mărturie
elocventă a faptului că România comunistă nu a fost cu
totul, vorba lui Ioan Petru Culianu, o „Siberie a spiritului”.
The farewell to the Echinox movement meant, for
every member of the circle, a painful rupture. The move-
ment and its mentors offered a genuine school of literary
maturing and an intiation into the art of reading, writ-
ing, discovering and/or reinventing oneself. Iulian
Boldea acutely perceives the Echinox traces in his criti-
cal approach, confessing that he’s learned balance, rig-
our and irony, synthetic and analytic skills, a sense of
value but also the awareness of the relativity of all val-
ues. Attending the Echinox circle involved an attempt
to reach literary and cultural adulthood, with the con-
sequent process of aquiring communication skills and
practising the freedom of thinking. What is more, the
Echinox is the very proof that communist Romania was
not only a spiritual desert (paraphrasing Culianu’s
idea), but there was this small oasis of liberty, thinking,
debate and creation that we call Echinox, that did NOT
emerge from the capital.
Key-words: Echinox critics, inner discipline, sys-
temic perception of literature, self discovery, value of
the Province, overestimation of the Centre
Gavril Alexa BÂLE
Spiritul echinoxist
1. Desigur există o literatură a „Echinoxului”, legată
de spiritul impus, promovat de revista studenţilor clujeni,
care iată, de curând a împlinit patru decenii de existenţă.
Dacă mental vom inventaria cărţile scrise de cei care au
activat sau doar trecut prin redacţia „Echinox”-ului, la o
analiză atentă vom putea decela existenţa unui spirit, a unor
coordonate ce le leagă. Nu aş asocia revista „Echinox” cu
cuvântul „brand”, mai ales în contextul actual. Am citit prin
ziarele mondene că „brand” este şi Oana Zăvoranu şi Irinel
Columbeanu, chiar înregistrate la OSIM. După părerea mea,
brandul sugerează doar o imagine legată de comerţ, o
imagine uneori superficială, falsă chiar, legată de comerţ,
de vânzare a unui produs, fie el chiar produs cultural.
Brandurile sunt strict legate de anumite mode, de cererea
pieţei în consecinţă este perisabil, nedurabil, în
concordanţă doar cu principiile comunismului. Spiritul,
însă, presupune ceva mult mai profund, profunzime ce-
i conferă trăinicie, spiritul unei reviste, al unei orientări
în cultură putând străbate veacurile.
2. Nu mă voi putea pronunţa în ceea ce priveşte
trăsăturile definitorii ale spiritului echinoxist deoarece nu
am parcurs toate cărţile echinoxiştilor. Pot însă să afirm că
livrescul, barocul târziu al unui oraş dintr-o provincie de
la marginea imperiului (vorbim aici de cel austro-ungar),
chiar ceva din trăsăturile Şcolii Ardelene vom găsi la mulţi
dintre aceşti autorii echinoxişti. Cred că echinoxismul ar
trebui să ocupe un loc important în literatura postbelică,
mai ales că s-a născut aproape cu momentul declanşării
revoluţiei culturale pe care Ceauşescu a importat-o din
China la începutul anilor şaptezeci, făcând de-a lungul
ultimilor două decenii ale comunismului notă distonantă
cu orientarea şi directivele oficiale.
3. Datorez echinoxismului mult, deşi eu nu am avut
decât o prezenţă pasageră în redacţia revistei, un an, poate
un an şi ceva. Mi-aduc bine aminte, undeva prin toamna
anului 1984, la o şedinţă a cenaclului „Octavian Goga” al
Institutului Agronomic, prozatorul Tudor Vlad m-a
remarcat şi mi-a spus că, dacă vreau, mă va prezenta la
redacţia revistei „Echinox” care, pe atunci îşi avea sediul
ceva mai sus de celebra cafenea „Arizona”, pe strada
Universităţii, la etajul întâi al unei vechi clădiri, aflată faţă
în faţă cu Universitatea. Eu fiind student la Facultatea de
Medicină-Veterinară nu am fost pe deplin integrat în
colectivul de filologi, istorici şi filozofi. Totuşi, participând
la şedinţele, parcă săptămânale, de redacţie mi-am însuşit
un anumit mod de lucru, fapt care, ulterior, mi-a prins
extrem de bine, când, deşi nu mi-am făcut din scris o
profesie, am colaborat la unele reviste literare, vreo două,
chiar le-am iniţiat („Aisberg” şi „Vatra Chioreană”). Un alt
„beneficiu”, ca să-i spun aşa, al activării mele în redacţia
„Echinox”-ului, a fost faptul că, spre surprinderea mea,
am primit o invitaţie de a participa la festivităţile prilejuite
de aniversarea a 35 de ani de la înfiinţarea; dând curs
invitaţiei, m-am întors capacitat pentru a-mi relua
preocupările literare, întrerupte din cauza suprasolicitării
profesionale. Drept urmare, am publicat câteva cărţi de
 la “echinox”
poezie şi un volum de proză (America de dincolo de gard)
care s-a bucurat de câteva cronici favorabile. Mai mult
decât atât, deşi medicina veterinară este o profesie dură,
suprasolicitantă, faptul că mă identific lăuntric cu
„Echinox”-ul m-a făcut să nu renunţ la lectură, citind multă
poezie, urmărind revistele literare, mai ales cele ardelene,
iar biblioteca mea poate rivaliza cu a oricărui literat
profesionist. Deci, concluzionând, pot să spun că,
„Echinox”-ul m-a „îmbolnăvit” pe viaţă, de literatură, de
carte, de reviste. Dacă, în vremea imperiului austro-ungar
Clujul a fost un oraş, e drept centru, dintr-o provincie
fabuloasă, însă îndepărtată, nici după unirea cu „ţara”
lucrurile nu s-au schimbat mult. Capitala a fost alta, poate
însă doar mai „agresivă” în a demonstra că este „buricul”,
că tot ceea ce se-ntâmplă în cultură se întâmplă numai
acolo. Mai ales în vremea comunismului, capitala a dictat
în cultură, scriitorii, grupările de scriitori, revistele, editurile
bucureştene contau mult mai mult decât cele din alte oraşe
ale ţării. Acum se vorbeşte mai mult de „Cenaclul de luni”,
cenaclu unde s-a pritocit postmodernismul, curent adus
la noi la comanda P.C.R.-ului pentru a se arăta occidentului
că şi noi ne aliniem, suntem în pas cu orientările şi
tendinţele literare de acolo. În schimb, despre rolul
„Echinoxului” al grupării conturate în jurul acestei reviste,
dacă nu la evoluţia literaturii române, atunci măcar la
păstrarea verticalităţii acesteia se pomeneşte puţin şi rar.
E firesc ca în această epocă aculturală, imorală o grupare
literară înscrisă pe coordonatele livrescului, a spiritului
ardelean cărturăresc să nu convină celor care maimuţăresc
curentele literare, decadente din Occident. Nu văd cu ce
este mai valoros ca poet Mircea Cărtărescu, decât Ion
Mureşan. Probabil doar prin cantitatea de poezie cu care
primul a aruncat în popor, căci sub aspectul valorii, să
avem pardon. Era să uit, pe Cărtărescu l-a citit şi
preşedintele Băsescu, ceea ce fireşte oferă greutate operei.
4. Citesc revista „Echinox”, număr de număr şi, faţă
de cel de ieri, văd o mai mare deschidere către temele mari
ale culturii universale, deschidere care, în perioada
comunismului, se făcea, date fiind circumstanţele, cu o
oarecare clandestinitate. Însă, cel puţin eu pot să afirm că
există o continuitate între „Echinox”-ul de ieri şi cel de
astăzi, ceea ce confirmă existenţa unei literaturi, a unui
spirit echinoxist care ar trebui reconsiderat.
97
Horea POENAR
Accesul la diferenţă
1.Strict vorbind, nu. Cultura română e atrasă însă
de simplitatea şi aparenta certitudine a etichetelor şi a
brandurilor, astfel încît criticii îşi construiesc reputaţiile şi
canoanele în preajma lor. Dacă intrăm în acest joc al
suprafeţelor culturii, atunci, cel puţin, eticheta ar trebui
definită plural, deschisă în nuanţe ce i-ar putea reduce
didacticismul într-o gîndire critică pe undeva exploratorie,
euristică. Există poate literaturi echinoxiste, tendinţe,
finalităţi, pretenţii. Şi nu doar în diferenţele dintre generaţii,
dintre şcoli. În sînul fiecăreia. Privind înapoi, spre exemplu,
spre Echinox-ul anilor 70, a devenit greu să mai vedem cît
e simplificare, autopromovare, ştergere subtilă a
diferenţelor în folosul unui corp comun, mai uşor de impus,
mai uşor de canonizat. Dacă insistăm, ies la iveală, mai
degrabă, autori, fireşte cu puterea lor de influenţă asupra
unor echinoxişti mai puţin inventivi, mai docili. Ca atare,
linii îngroşate, trăsături literare pe care trebuie să le tratăm
cu grijă: le putem eticheta şi privilegia sau le putem vedea
în ceea ce e mai probabil că sunt – vizibilităţi locale,
individualizate dacă sunt văzute de aproape, ceva mai
umbroase dacă mărim contextul în care le judecăm.
Desigur, criticii vor continua să-şi desfăşoare arsenalul
de etichete, să vorbească de o poezie echinoxistă, de un
optzecism echinoxist, ba chiar de un academism echinoxist.
Nu e nimic rău în asta, decît atunci cînd luăm aceste
perspective drept realitate şi uităm să le mai punem în
discuţie.
2.Suntem prinşi, iarăşi, în a repeta ceea ce s-a
spus sau a păstra distanţa faţă de aceste simplificări. E de
precizat doar că dacă vorbim de un spirit echinoxist, el nu
e legat de valoarea estetică, de trăsături propriu-zis literare
sau culturale. Înţelesul lui e mai degrabă sociologic. E o
mică naraţiune sau o succesiune de mici naraţiuni, de
ţesături în care s-au prins şi desfăşurat destine. Naraţiuni
între care sunt linii de continuitate şi puncte de
discontinuitate. Identităţi multiple şi totuşi canale de
comunicare. Ele au însă relevanţă (acest spirit, aşadar)
doar local, doar în zona pe care o luminează, doar asupra
persoanelor care au intrat în „prinderile” ţesăturii. Nu e
acest spirit decît un model – sau, iarăşi, o succesiune de
modele – valabile asemenea şcolilor antice ale sinelui,
desfăşurînd preocupări culturale, imagini publice, forme
de exprimare. Desigur pînă în extrema de multe ori atinsă
de unii echinoxişti în care aceste formule publice devin
esenţiale, devin arme. Ar fi normal, după atîtea schimbări
teoretice în literatura universală, să încetăm să mai căutăm
tot timpul locuri în literatură, trăsături definitorii şi
definitive. Nu pentru că Echinox-ul ar avea mai puţină
valoare etc. Ci pentru că acest mod de a vedea face tot
mai dificilă o vorbire mai apropiată, mai corectă despre
micile naraţiuni ale Echinox-ului.
3.E greu de pus în cuvinte, şi de crezut că acestea
vor fi capabile să dea o măsură, cît datorez Echinox-ului.
Mă feresc însă de adevărul presupus al ideii de echinoxism.
Cred că ea acoperă mai degrabă un joc de politică culturală:
98 la “echinox”
dacă am defini un echinoxism, cu singularitatea şi valoarea
sa în spaţiul literaturii române, atunci toţi am beneficia de
acest avantaj. Echinoxismul e credinţa multor echinoxişti
într-o cale de acces la canon, o credinţă pe care nu o
împărtăşesc nu pentru că Echinox-ul nu ar fi pe măsura
canonului, ci pentru că limbajul conservator al canonului
mi se pare o reducţie grosolană a unui fenomen mult mai
vast, mai proteic şi, cred din plin, mai viu. Acestui fenomen
îi datorez foarte mult. Acest fenomen al diversităţii, această
lecţie reală de învăţare şi ascultare a alterităţii, această
maturitate ce îşi desfăşoară, în viziunea mea, jocul esenţial
în afara etichetelor simple ale criticii conservatoare.
Datorez Echinox-ului accesul la diferenţă, la mintea altora,
la vocile celor cu care am făcut revista din 2001 pînă acum
şi la cele ale echinoxiştilor mai vechi care au ştiut şi au
dorit să participe într-un dialog asemănător. Datorez
acestui Echinox ţesătura identităţii mele din aceşti ani.
4.Întrebarea sugerează, iarăşi, o frustrare şi o
prelungire a vechilor locuri comune ale criticii. Ea cere, în
răspuns, un limbaj la fel de conservator, împărtăşirea unor
prejudecăţi, resuscitarea unor gesturi, reflexe,
comportamente. Aş spune doar, atît cît pot intra în jocul
întrebării, că problema suficienţei, a contribuţiei şi a
evoluţiei e una inesenţială. Din punctul meu de vedere,
dacă aici, în aceste cadre, trebuie judecat Echinox-ul (cu
formele sale), atunci îi ratăm iarăşi prezenţa. E indubitabil
că mulţi echinoxişti şi-au perceput şi îşi percep
retrospectiv apartenenţa la Echinox în aceste cadre, cu
toate consecinţele de rigoare: accentele puse diferit,
nuanţele de agresivitate, protejarea continuă a ceea ce e
perceput drept o investiţie nu în contextul local al revistei
sau în ţesătura propriei identităţi, ci în marea naraţiune a
literaturii române. Acest fapt, aceste investiţii nu schimbă
sărăcia perspectivei, nu reduc partea de prejudecată. Dacă
Echinox-ul sau echinoxiştii şi-au propus şi şi-au perceput
actul echinoxist drept unul cu finalitate tare, asta nu
schimbă faptul că sensul, eficienţa şi valorile echinoxiste
s-au realizat mereu în alte părţi, ce nu pot fi discutate decît
în termeni plurali, în nuanţe, în probleme de percepţie, de
interculturalitate etc.
5.Acceptîndu-şi diferenţa exterioară şi interioară.
Preocupat continuu de redefiniri. De orizontul profund
teoretic. E probabil Echinox-ul care le cunoaşte cel mai
bine pe celelalte, pentru că le-a citit în detaliu, desfăşurînd
constant dialogul cu tradiţia. În sensul acesta e un Echinox
mai puţin narcisiac, pentru că a preferat să citească decît
să se recitească. Mai conştient de fluiditatea conceptelor,
de puţinătatea etichetelor, de istoricitatea valorilor. Un
Echinox mai pregătit să accepte că nu e vîrful sau centrul
istoriei Echinox-ului, dar în acelaşi timp mai conştient de
conservatorismul şi de lipsa de adaptare, în unele
dimensiuni, de care e „vinovat” Echinox-ul de ieri. Un
Echinox al cărui loc în istoria Echinox-ului (pentru că e
singurul loc de discutat, singurul care poate realmente să
fie stabilit şi repetat) e unul asumat intermediar, pregătit
să se retragă fără vîlvă (şi fără teamă) lăsînd, aşa cum este
normal, responsabilitatea redefinirilor, a reinterpretărilor
Echinox-ului viitor. Toate acestea nu pentru că ar fi mai
matur, mai valoros etc, ci pur şi simplu pentru că e un
Echinox care a înţeles schimbările vremurilor, lumea
teoretică diferită în care trăim.
Horea Poenar considers that talking about a sin-
gular Echinox spirit or brand would mean to simplify
the phenomenon. There might be several Echinox lit-
eratures, tendences, purposes. Critics use Echinox as
an adjective only for reasons of literary methodology.
Echinoxism is rather a succesion of short narratives that
provide identity to a spirit of particular relevance. The
lesson all Echinox writers had to learn was that of ac-
cepting diversity and alterity. Trying to define the
Echinox movement or to find its place within the gen-
eral cultural area, thus canonizing it, would mean to
fail to perceive its authentic sense.
Key-words: canonize, simplification, access to
difference, dialogic interculturality, (re)reading
Mihail NEAMŢU
„Provocarea unei veritabile reflecţii
interdisciplinare”
Nefiind istoric literar, voi lăsa altor colegi sarcina
situării revistei „Echinox” în istoria postbelică a culturii
române. Fiind însă rugat să ofer şi un răspuns la persoana
întâi singular, voi spune că primei mele întâlniri cu
publicaţia îi asociez un sentiment amestecat de bucurie şi
de jenă. Eram pe băncile liceului „Moise Nicoară” din Arad
(undeva între anii 1995-1996) când am trăit prima jubilaţie
intelectuală la descoperirea unui supliment filozofic al
revistei „Echinox”. Florin Octavian şi Cornel Vâlcu
semnau, dacă nu mă înşel, câteva texte somptuoase despre
infinitul hegelian, numărul pitagoreic şi criza nihilismului.
Plăcerea lecturii acestei reviste s-a prelungit în anii
facultăţii, când Ştefan Borbély, Corin Braga şi Adrian
Papahagi au reuşit să-i ofere tot prestigiul clasicităţii prin
câteva remarcabile numere tematice („Un alt ev mediu”,
„New Europe College”, „Eugen Coşeriu”, „In memoriam
Marian Papahagi”). În timp ce unii colegi de la facultatea
de filozofie (editorii revistei „Philosophy & Stuff”) exersau
partitura derizoriului, literaţii de la „Echinox” făceau
efortul coagulării unei conversaţii dense, lansând
provocarea unei veritabile reflecţii interdisciplinare. Tineri
lingvişti, poeţi, naratologi, clasicişti, medievişti sau istorici
ai artei se reuneau pentru a recompune marile teme de
reflecţie ale vechii Europe. Publicând în limbi de circulaţie
naţională şi internaţională (inclusiv latina!), câţiva
profesori şi studenţi silitori din ringul ştiinţelor umane
discutau ereditatea unor idei sau experienţe fundamentale
(„Unul”, „Dublul”, „Visul”, „Feminitatea”, etc.). Spre
cinstea continuatorilor acestui proiect, sobrietatea şi
profunzimea cercetării a fost menţinută şi de „Caietele
Echinox.”
Dacă am pronunţat totuşi cuvântul „jenă” este
pentru că textele mele publicate de revista „Echinox” în
perioada 1997-2000 sunt, fără excepţie, pretenţioase şi
ilizibile. Colegii mei redactori au păcătuit prin indulgenţă
atunci când au trimis la tipar acele pagini hiper-adjectivale,
saturate cu fraze gongorice ori greu-strunite, deşi probabil
sincere şi pline de entuziasm. Chiar şi aşa, „Echinox” a
 la “echinox”
rămas pentru mine una dintre cele mai importante
experienţe formative, în sens pasiv (ca cititor bulimic) sau
activ (ca scriitor neiscusit). Comentând cu patos diferite
texte despre Dionisie Areopagitul, Heidegger, istoria
religiilor sau fenomenologia lui Jean-Luc Marion, am trăit
în acei ani prietenia cu numeroşi colaboratori ai revistei
(e.g., Ioan Ică Jr., Alexandru Baumgarten, Radu Negruţiu,
Maria Cheţan, Tinca Prunea sau Daniel Hanc).
Trecând însă peste orice notă confesivă, poate
că vocaţia unei reviste studenţeşti este tocmai aceea de-
a structura emoţia primului nostru flirt cu vastele biblioteci
ale culturii europene. Clujul cărturarilor nostalgici şi al
anticarilor îndărătnici poate fi astăzi mândru de „Echinox”
– unul dintre puţinele periodice care a avut curajul de-a fi
privit dincolo de maladiile veacului. După patru decenii
de la naştere, ce altceva i-am putea ura revistei decât să
fie fidelă începuturilor sale şi, astfel, mereu egală cu sine?
(4 ianuarie 2009)
Mihai Neamţu offers, in his text entitled The Provo-
cation of a Real Interdisciplinary Reflection, a short
view of the times when he first encountered the Echinox
spirit, when he read one of the Echinox volumes. In the
second half of the 1990s, he underwent, as a student in
Cluj, the Echinox schooling experience as well, and he
apologizes for the writings he published back then, writ-
ings saturated with fashionable nonsenses. The most
remarkable feature of the Echinox movement is, in Mihai
Neamţu’s view, to have had the courage to overpass the
numerous faults and maladies of the century.
Key-words: Echinox review, interdisciplinary ap-
proach, major themes of the European culture, forma-
tive experience
Luminiţa URS
O „forţă liniştită”
Dragi prieteni,
Înainte de a răspunde, vreau să vă mulţumesc pentru
întrebările despre ECHINOX, care a reprezentat şi pentru
mine o tentativa excepţională de rezistenţă şi existenţă
prin cultură.
Mai prozaic, el îmi evoca două realităţi:
- îmi aminteşte de portocala pe care o găseam, în
urmă cu nu aşa de mulţi ani, în punga de Crăciun;
- şi, văzut de acum şi de aici, pentru nomada care
sînt, „Echinox”-ul este, cum ar spune M. Maffesoli,
„experienţa unei adevărate libertăţi, accea a unui eu
înrădăcinat într-un principiu vital anterior individului şi
care-i va supravieţui”.
1.Există o literatură echinoxistă, cert. Dar si mai
sigur există o cultură echinoxistă care a impus un model,
înainte de toate. Şi ce am apreciat în acea perioada tulbure
în care ne metamorfozam cu toţii zilnic – fără să bănuim
măcar imensa Schimbare de după, în fine ! – ce apreciam,
99
era deschiderea „Echinox”-ului spre toate formele de
cultură. Un exemplu: pe lîngă tradiţionalele pagini
maghiară şi germană, am creat, cu F. Breda, o pagină
franceză, la „Page française”.
2.Astfel sper să fi răspuns şi la întrebarea a doua.
Căci dacă autorii şi literatura şi-au găsit sau făcut un loc
în literatura română postbelică – ceea ce mi se pare o
evidenţă – ori s-au împrăştiat prin alte orizonturi, culturale
şi ele, ceea ce am dus cu noi, a fost spiritul exhinoxist.
Aşa cum alţii, înaintea noastră s-au simţit aparţinînd altor
familii intelectuale, grupări, reviste, -isme.
3.Cred că totul, din multe puncte de vedere.
Mureşeancă de baştină, clujeancă prin adopţie, studentă
la Filologie în ani ’90, nu nădăjduiam, precum mulţ din
congenerii mei preocupaţi de scris, decît la un lucru: să
particip la întîlnirile „Echinox”-ului, mai întîi într-o săliţă
de-abia încalzită de o teracotă lîngă Universitatea „Babeş-
Bolyai”, în pivniţa facultăţii, mai apoi, chiar lîngă celebrul
„bar al lui Loli”, mai apoi, de care mulţi trebuie să-şi
amintească. Colaboratoare – pun femininul, colegele
nefiind de fapt numeroase pe atunci - apoi redactor şi
redactor şef adjunct, cred că a fost una din perioadele
mele faste, de împlinire intelectuală, de creator, în toate
sensurile cuvîntului. Puţini fiind în echipa (Dan Şăulean,
Dan Necşa, Adrian Suciu, Valentin Naumescu şi ceilalţi
ştiu cîte ceva), făceam cu toţii de toate. Şi poate că şi asta
e propriu „Echinox”-ului. O formă de sacerdoţiu. Să faci
tot cu aproape nimic, să te bucuri că eşti responsabil de
număr sau ediţie pentru care va trebui să „chiuleşti” din
nou de la un improbabil curs de slavonă pentru a verifica
corectura, tipărirea, dacă textele au ajuns toate la vreme
etc. Sentimentul de bizar şi de aleatoriu, de improvizaţie şi
intuiţia – sau speranţa – că lucrurile se vor sfîrşi, totuşi,
cu bine..
4.Spontan, aş spune ca „Echinox”-ul a
reprezentat o „forţă liniştita”. Nu ştiu dacă gruparea
echinoxistă a urmărit cu adevărat – cel puţin în perioada
pe care am cunoscut-o mai bine – să se impună ca „grup”.
„Echinox”-ul a funcţionat, mi se pare, ca o enclavă în
literatura română. N-a avut, în fond, nici vocaţia nici orgoliul
de a se impune cu orice preţ, ca un tăvălug. Şi poate că e
una din raţiunile pentru care trebuie să-şi „justifice”
oarecum mereu existenţa?! şi pentru care echinoxiştii să
amintească şi ei că au aparţinut „Echinox”-ului. Sper ca
istoria literară să cîştige în supleţe şi să revadă doar cu
obiectivitate lucrurile în ce priveşte rolul „Echinox”-ului
şi al celor care au făcut şi fac ca el există „malgré et contre
tout sau tous”. Şi e destul.
5.Ce sa spun ? Citesc, observ şi eu „Echinox”-ul
din vreme în vreme şi, ca mulţi dintre cei care trăiesc fie
aici, în Franţa, fie prin alte zări, pe.. Internet. Dar e o ciudata
senzaţie pe care mi-o procură de fiecare data numele
„Echinox”-ului ca atare sau pomenit undeva, pe web, de
un prieten. Da, sînt nostalgică la gîndul că „Echinox”-ul a
fost şi pentru mine o lecţie de solidaritate intelectuală, de
îndoieli atunci cînd nu ştiam dacă numărul următor mai
are vreo şansă să apară, de bucurie nedisimulată atunci
cînd ieşea „bine” şi îl regăseam pe standurile proaspăt
apărutelor chioşcuri din lumea liberă. În fine, îmi lipseşte
hîrtia pur şi simplu, prima pagină colorată altfel de la o
lună la alta, greutatea cernelii pe hîrtie. Şi m-aş bucura să
100 la “echinox”
am şi vreme şi ocazia să-l citesc şi pe cel de acum cît mai
regulat mai ales că mulţi din cei de atunci, au devenit
mentorii „Echinox”-ului de azi şi e bine aşa. Apoi, ma bucur
că „Vatra” îşi face onoare sieşi, dedicînd un număr
„Echinox”-ului clujean, ea însăşi numărînd, în propria-i
redacţie şi printre colaboratori, echinoxişti remarcabili.
Paris, 1 aprilie 2009
Ioana CISTELECAN
Şcolile „Echinox”-ului
1.Atîta vreme cît a existat şi încă mai există, slavă
Domnului, o „şcoală” “Echinox”, aş zice că ne putem referi
la un spirit, la o atitudine estetică made in „Echinox”, dar
n-aş fi într-atît de optimistă încît să declar o paradigmă
clar definită a literaturii echinoxiste. Ori de cîte ori ne gîndim
la „Echinox”, aşezările şi delimitările tehnicist-estetice
apropriate acestuia nu sunt singularizate; o serie de
valenţe, personalizări şi sub-divizări intrinseci se impun
în funcţie de scriitorii ce s-au născut, în funcţie de scriitura
ce s-a moşit pe băncile grupării. Spiritul şi atitudinea
echinoxiste rezidă tocmai în libertatea majoră a autorilor
împricinaţi de a se exprima în varii formule şi tonalităţi
literare, mai mult sau mai puţin docile ori convulsiv-
îndărătnice. Atîtea generaţii de absolvenţi ai „Echinox”-
ului, atîtea nume de substanţă ce produc texte în peisajul
literar contemporan, încît tematica acestora nu e una
reducţionistă, ci una multiplicativă. Şcoala „Echinox”-ului
e, mai degrabă, similară cu şcolile „Echinox”-ului, cu
literaturile „Echinox”-ului, cu potenţarea structurilor
interioare auctoriale, cu încurajarea sinelui într-o expresie
cît mai pliabilă pe fondul de prioritizări al insului dornic să
se articuleze în pagină.
2.Am cam răspuns la această chestiune; spiritul
echinoxist circumscrie două extreme – una a docilului şi
una a teribilismului - , iar între ele spaţiile haşurează nu un
pattern înţepenit, ci zone atitudinal estetice vaporoase.
Mi-aş dori să cred că numitorul comun al spiritului
echinoxist ştanţează un minimal bun simţ în relaţia
scriitorului cu textul propriu şi cu producţiile celorlalţi, o
doză de toleranţă şi verticalitate în aprecierea proprie şi a
altora, un set de device-uri conceptual-hermeneutice în
analiza textelor, o bibliotecă ce se completează cu metodă,
progresiv, o atenţie şi o devoţiune în raport cu creaţia,
adică o esenţă literar-atitudinală proprie unui îndrăgostit
de literatură... bună.
3. „Echinox”-ului mă cam datorez pe mine, cu toate
fixaţiile şi flexibilităţile mele. „Echinox”-ul m-a primit ca o
generoasă familie, iar echinoxismul mi-a insuflat, conturat
şi impregnat tot felul de disciplinări estetice, tot felul de
echilibrări interioare, instruindu-mă într-ale scrisului
argumentat-aplicat pe text, nu pe persoană; m-a învăţat
să mă definesc, să judec estetic, să-mi susţin perspectivele
şi judecăţile şi, în speţă, să mă simt împlinită în scris.
„Echinox”-ul a fost şansa mea într-ale literaturii, poate
şansa mea de a nu mă rata ca individ, şansa de a mă
valoriza şi articula.
4.Cunoaşteţi zicala „nimeni nu e profet în ţara sa”.
Ei, nici echinoxiştii nu se bucură de astfel de privilegii
într-ale receptării contemporane. Ingratitudinea nu-i
ocoleşte nici pe ei. Puţine demersuri construite sistematic
ce-şi propun o sinteză ori măcar o sub-divizare analitică a
echinoxiştilor s-au materializat (îmi vine-n minte recentul
Dicţionar „Echinox”, ediţia a doua – nu tocmai revizuită
serios, dar admirabilă ca intenţie şi efort colectiv!). O gamă
completă de optzecişti, foşti echinoxişti, sunt excluşi, de
pildă, din recenta Istorie a lui N. Manolescu, fapt defel
onorabil pentru ilustrul critic literar, căci există destule
voci, măcar într-ale poeziei generaţiei optzeci care şi-ar fi
meritat atenţia şi discursul analitic-axiologizant al autorului
în cauză. Dar această ingratitudine ţine de mioritismul şi
balcanismul nostru al tuturor...
5.Eu una am aparţinut „Echinox”-ului tematico-
elitisto-academic impus ca linie de subzistenţă la momentul
respectiv de către Corin Braga şi Ştefan Borbely. Mi-a dat
disciplină, structură şi echilibru în interpretare – constante,
zic eu, binevenite în ipostaza unui critic literar. Pe de altă
parte, cred că mi-au întărit gena de elitism, căci cronica
literară nu e pentru publicul larg, aşa cum nici poezia nu i
se adresează acestuia. O fi bine ori ba..., asta e, rămîn la
convingerile mele. Actualul „Echinox” e jun, oarecum
haotic-teribilist, dar nu conotat negativ: e ludic, e deschis,
e vioi, e multi-..., e ceea ce ne-a lipsit nouă. Ce se va alge
de el, om trăi şi om vedea.
Ioana Cistelecan prefers to use the Echinox word
combinations in the plural, and talks about multiple
Echinoxes, as there are several Echinox generations,
schools, literatures, etc. One can refer to a specific
Echinox aesthetic attitude, yet not to an Echinox para-
digm. The very substance of the Echinox spirit is its
plurivalence, its diversity. There is a wide range of
Echinox attitudes, circumscribed by the two extremes-
the obedient and the rebellious ones. Its other features
might be: good sense in relation to the text, tolerance
and verticality towards oneself and the others, open-
ness and open-mindedness towards every aspect of qual-
ity Literature. Ioana Cistelecan admits to have learned
from the Echinox experience the art of text-oriented in-
terpretation and the skills of self-discovering.
Key-words: personalized Echinox spirit, diversity,
aesthetic discipline, fulfillment through writing
 la “echinox”
Laura HUSTI-RĂDULEŢ
Un punct de referinţă
1. Aş spune ca „literatura echinoxista” e, poate,
o sintagma prea pretenţioasa; avem de-a face, mai degraba,
cu un spirit echinoxist, cu apartenenţa la gruparea
Echinox, de-a lungul timpului (peste 40 de ani), a unui
numar considerabil de tineri pasionaţi de literatura şi care
aveau sa se formeze în spiritul revistei. Aceşti tineri s-au
alaturat gruparii Echinox în timpul studenţiei şi au crescut
odata cu revista: au debutat în paginile sale, şi-au cristalizat
opţiunile estetice, şi-au dezvoltat gîndirea critica, erudiţia,
seriozitatea sau simţul ludic. Mai mult, au legat prietenii
„literare” autentice şi durabile, parcurgînd împreuna, în
redacţie şi în afara ei, perioada studenţiei. Mulţi dintre
aceştia au urmat cariere universitare sau au continuat sa
scrie. Privita din exterior, de catre cititorii sau criticii revistei,
gruparea Echinox era una a erudiţilor şi a curajoşilor, o
grupare de atitudine, ingeniozitate şi - în acelaşi timp -
profunzime, caci diseca şi întorcea pe toate feţele
fenomenul literar, istoric sau filosofic. Echinox-ul nu a
impus o anumita poetica, iar literatura echinoxiştilor nu
are neaparat un numitor comun, însa a constituit un punct
de referinţa pentru dezvoltarea gîndirii şi scriiturii
membrilor colectivului de redacţie şi a promovat valoarea.
2. Gruparea Echinox s-a poziţionat, de la bun
început, în favoarea promovarii valorii, a libertaţii de
exprimare (într-un climat politic nefast), a spiritului critic
şi a unei candori transpuse în cuvinte erudite. Într-un fel,
echinoxismul ar putea fi comparat cu Şcoala Ardeleana,
întrucît a menţinut nişte constante ale gîndirii occidentale:
atitudinea filologica, emulaţia, solidaritatea.
3. În ultimul an de liceu (1999) am debutat în
paginile revistei Echinox, în numarul dedicat „Copilariei”,
cu o proza scurta, „o compunere”, cum îmi placea sa-i
spun, fiindca acest termen acoperea oarecum (şi justifica)
neajunsurile acelui text. Debutul s-a datorat sprijinului
primit din partea domnului profesor Şt. Borbely, pe atunci
– director al revistei, alaturi de domnul Corin Braga - şi
caruia îi mulţumesc. Unul dintre gîndurile mele de la debut,
pe care l-am reţinut, a fost acela de a nu-mi fi dezamagit
profesorul de româna din liceu (domnul Iuliu Pîrvu), care
îmi scrisese, pe o teza, „Succes şi la mai mare, viitorul e al
tau”. Dupa mulţi ani l-am revazut şi m-am bucurat ca îmi
urmarea evoluţia, citind textele pe care le publicam în
Echinox. Imediat dupa admiterea la Litere şi parca spre a-
mi alimenta dorinţa de a deveni „prozatoare”, mi se parea
extraordinar sa ma întîlnesc, pe holurile facultaţii, cu
scriitorii şi viitorii mei profesori (îmi amintesc ce uimita şi
încîntata eram sa trec pe coridoare pe lînga Corin Braga,
spre exemplu, ale carui carţi le citisem şi le aveam în
biblioteca). Înca din primul an de facultate am fost primita
în redacţia Echinox: pe-atunci nu înţelegeam importanţa
istorica a gruparii şi participam la şedinţele de redacţie cu
impresia ca tot ce se petrecea în saliţa de la subsolul
Facultaţii de Litere mi se cuvenea şi ma mîndream sa fac
parte din acea echipa. Echinox-ului îi datorez entuziasmul
101
meu, naivitatea (specifica vîrstei), bucuria şedinţelor de
redacţie, primele abordari serioase ale scrisului, primul
cenaclu literar la care am citit, dar şi cîteva prietenii foarte
frumoase. Dupa şedinţele de redacţie sau dupa cenaclul
Echinox continuam poveştile cu colegii: pe podul de peste
Someş, Ionuţ Curşeu începea sa recite din Baudelaire,
Marius Voinea propovaduia din Naum sau Brumaru,
Ştefan Manasia zîmbea sau povestea cu Iosif Felvinţi,
Rareş Moldovan, Iuliu Raţiu şi Constantin Raduleţ
(viitorul meu soţ) despre nu ştiu care scriitor englez, eu
ciuleam urechile şi întocmeam, în minte, bibliografii
obligatorii. Mai erau, alaturi de noi, Ştefana Pop, Roxana
Din, Ovidiu Mircean, Cristina Saracuţ, Codruţa Morari,
Nataşa Delia Maier, Anca Haţiegan sau Lucia Surugiu şi-
mi cer scuze daca memoria îmi joaca feste şi nu-mi amintesc
numele tuturor echinoxiştilor de atunci. Prieteniile acestea
s-au consolidat şi prin participarea la colocviile studenţeşti
de la Iaşi sau Sibiu, prin parcursul literar al fiecăruia dintre
noi, mai apoi - prin discuţiile despre literatura din cabinetul
Sandei Cordoş, iar unele s-au pastrat pîna astazi. Echinox-
ului îi datorez, înainte de toate, o vîrstă spre care astăzi
privesc cu nostalgie şi drag, dar şi credinţa ca „orice vis
frumos poate fi adus în realitate” .
4. Importanţa grupării echinoxiste pentru evoluţia
literaturii române este perceputa mai degraba de catre
membrii sai şi insuficient de catre cei din afara. Probabil
ca acesta se datoreaza şi faptului ca mişcarea a fost
perceputa în buna masura ca fiind una serioasa, dar totuşi
studenţeasca. Faptul ca nu a promovat poetici anume, ci
a mizat pe o deschidere spre cunoaştere ar putea constitui
un alt motiv pentru care percepţia asupra unei contribuţii
specifice a gruparii s-a distilat. Mai mult, gruparea
echinoxista rezista de peste 40 de ani, aşadar o viziune
critica asupra contribuţiei sale la evoluţia literaturii române
contemporane ar trebui sa fie destul de larga. Gruparea
nu a fost una exclusiv literara, ci culturala, iar în paginile
revistei s-au adus contribuţii semnificative şi în domenii
precum filosofia, religia, istoria, etc. Pe lînga ecoul pe care
revista l-a avut în Ardeal, distribuţia „ingenioasa” a
Echinoxului (numerele erau expediate acasa la intelectuali)
a permis familiarizarea celor din afara gruparii cu spiritul
echinoxist şi cu cei care aveau sa-şi confirme, în timp,
parcursul literar de valoare. În ultimii ani s-a încercat
„recuperarea şi revalorizarea” gruparii, prin cîteva lucrari
publicate sau prin Dicţionarul Echinox, spre exemplu.
5. În Echinoxul anului 2000, articol publicat de
domnul Ştefan Borbely în Observator cultural (nr. 14/
2000, v. http://www.observatorcultural.ro/Echinoxul-
102 la “echinox”
anului-2000*articleID_6364-articles_details.html), autorul
trece în revista cîteva din aşa-numitele „diferenţe” între
prezentul şi trecutul revistei, dar şi natura problemelor cu
care se confrunta, la acel moment, publicaţia. Daca ar fi
sa-l citez pe domnul Borbely, Echinoxul de astazi se
confrunta cu o „deficienţa de aura”.
Laura LAZĂR ZĂVĂLEANU
Solidaritatea de grup
1. Dacă ne referim, în sens strict, la literatura
publicată în „Echinox” de-a lungul anilor, da, bineînţeles,
există una de bună calitate, asigurată şi de selecţia mizând
pe valoare din paginile revistei. Dacă avem în vedere,
însă, ideea unei direcţii literare unitare, programatice,
imediat identificabile în spaţiul cultural românesc, cred că
există, mai degrabă, scriitori/ spirite echinoxiste. Aş evita
să folosesc termenul brand, nu doar pentru încărcătura
sa comercială, dar şi pentru sensurile iniţiale pe care le
acoperă în engleză. Optez pentru varianta emblemă,
exploatată şi ea pentru nuanţări ale echinoxismului, în
ideea în care scriitorii ce îşi identifică începuturile literare
cu experienţa echinoxistă poartă cu ei, ca semn distinctiv
asumat – mai degrabă declarat decât evident la nivel
formal în scrisul lor –, conştiinţa luminoasă, orgolios-
solemnă (dar şi nostalgia delicată asociată întotdeauna
anilor studenţiei) a solidarităţii de grup, un fel de însemn
nobiliar ce le dovedeşte apartenenţa la o Hiperboree
literară unde simt nevoia să se reîntoarcă, ritual, precum
în ciclurile astrale apolinice.
2. În arta heraldică, pentru ca emblema să fie
corect şi complet reprezentată, trebuie explicitată de blazon
– descrierea tehnică, aşezarea în cuvânt a imaginii. În
context echinoxist, blazonul, echivalent susţinerii printr-
un program unitar, lipseşte. Poate asta şi este şansa ce-i
asigură, încă, viabilitatea: înlocuirea literaturii
programatice (şi, ca atare, supuse datării, osificării în
direcţie şi eşuării în schematism şi repetabilitate) cu
spiritul echinoxist, definit prin libertate, dinamică, dialog,
exigenţă critică (uneori încercând să compenseze prin
vigilenţă complexul sau, după caz, orgoliul vârstei) şi, mai
ales, solidaritate. Intelectuală, afectivă, de idealuri. Tocmai
de aceea, locul ocupat este unul de catalizator şi, prin
mărturisirile celor care se declară iniţiaţi la şcoala
„Echinox”-ului – nume cunoscute în toată lumea culturală,
literară, de presă culturală românească, indiferent de zona
geografică – un evident rol formator de conştiinţe şi
atitudini, de profesionişti.
3. O stare de spirit. Exerciţiu critic, provocare,
experienţă de redacţie, solidaritate. Responsabilitate gravă,
orgolioasă şi timidă deopotrivă (pe care o privesc, acum,
cu amuzată duioşie). Amintiri amestecate: sala mică de la
subsolul Literelor, mereu friguroasă şi cu prea puţină
lumină, şedinţele de redacţie unde toată lumea vorbea
sau tăcea, întotdeauna, în acelaşi timp. Cenaclurile, nu
multe, dintre care, unele, indignate foarte. Întâia scrisoare
de mulţumire din partea autorului recenzat la prima cronică
din viaţa mea şi bucuria de atunci (pe care, in condiţii
similare, n-am mai simţit-o vreodată la fel).
4. Cu siguranţă este din ce în ce mai bine
percepută şi mai ales datorită lucrărilor din ultimii ani
consacrate ei de către Petru Poantă, Nicolae Oprea, Traian
Vedinaş, Ion Pop, la care se adaugă Dicţionarul
„Echinox” coordonat de Horea Poenar.
5. În continuitate organică de principii şi spirit,
de conştiinţă tânără implicată, cu febrilitate şi entuziasm
necenzurate, nu doar în facerea „Echinox”-ului, ci şi în
problemele imediatului.
Ştefana POP-CURŞEU
Ioan POP-CURŞEU
Continuitatea de „spirit”
1. Sigur că există o literatură echinoxistă. Modul
cel mai simplu de circumscriere mi se pare a fi unul
cantitativ: se adună laolaltă toate textele de proză, poezie,
teatru, chiar critică, tipărite vreme de 40 de ani în paginile
revistei, şi se obţine un rezultat grăitor. Lăsând gluma la o
parte, au făcut literatură „echinoxistă” scriitorii care au
publicat constant în revistă, dintre care unii sunt azi nume
de primă importanţă ale culturii române (şi aceştia au
contribuit la crearea „brand-ului Echinox”), dar şi o sumă
de scriitori care au colaborat doar sporadic sau accidental
cu diversele grupări echinoxiste. Sigur că există şi un
„brand” Echinox, evident în faptul că majoritatea celor
care au făcut parte din redacţia sau gruparea revistei, care
au participat activ la cenacluri, se recunosc cu plăcere
drept „echinoxişti” chiar după ce au încetat să publice
aici, sau chiar după ce au lucrat în redacţia altor reviste
literare (clujene sau nu). Echinoxismul funcţionează ca un
soi de blazon distinctiv, ca o parolă prin care se recunosc
oameni ce au împărtăşit la un moment dat o sumă de valori
estetice şi de entuziasme juvenile.
2. Să ne oprim mai pe larg la chestiunea „brand-
ului”, termen foarte la modă, care pare să fi înlocuit mult
mai tradiţionalul „spirit” (deşi ambii termeni sunt folosiţi,
în variaţie liberă, în ancheta Vetrei). Trăsăturile definitorii
majore ale „spiritului echinoxist” ar fi entuziasmul şi
interculturalitatea. Entuziasmul pentru că redacţia revistei
a fost compusă majoritar din studenţi, benevoli, fericiţi că
li se dădea şansa să scrie şi să publice, să se afirme şi să
ia parte la dezbateri cu mare miză culturală.
Interculturalitatea pentru că la cenacluri sau în paginile
revistei au dialogat şi s-au confruntat mereu cele trei mari
culturi transilvane, română, germană, maghiară: s-au făcut
traduceri în toate sensurile posibile, la un nivel aproape
fără precedent. Dar nu numai atât: în decursul timpului, s-
au publicat în Echinox texte în limbile franceză şi engleză,
ca semn al unei deschideri spre universalitate (a se scuza
acest termen poate cam pompos!). La nivel pur literar, s-a
cultivat mereu la Echinox libertatea de expresie unită cu
exigenţa calităţii stilistice. De aceea, s-au putut citi rând
pe rând, sau de-a valma, texte pentru toate gusturile:
pamflete şi studii savante, parodii şi encomioane, ode şi
 la “echinox”
satire, scrieri parabolice ori realiste, manifeste şi eseuri
etc., care n-au lăsat pe nimeni indiferent, de la puterea
comunistă de ieri la suspicioşii de astăzi. Scriitorii grupării
s-au arătat frecvent seduşi de livresc şi de metatextualism,
încă de la începuturi, până la directoratul lui Horea Poenar,
însă distanţându-se mereu de tentativele similare din
literatura română. Istoriceşte vorbind, echinoxismul
constituie în spaţiul postbelic o punte – periferică – între
şaizecism şi optzecism, neconfundându-se cu nici una
dintre aceste mari direcţii estetice, dar având afinităţi cu
amândouă. După 1989, echinoxismul a jucat mai degrabă
un rol de federator al tinerelor energii creatoare clujene: în
acest spirit s-au format mai multe promoţii de tineri ce se
află în diverse stadii de afirmare în cultura română.
3. Putem spune că datorăm mult Echinox-ului.
În primul rând, prieteniile durabile care s-au conturat în
redacţie pe baza schimburilor de idei, a discuţiilor de multe
ori aprinse pe teme literare ori teoretice. Exista o adevărată
emulaţie şi mult entuziasm printre studenţii care participau
la pregătirea numerelor revistei, ne încurajam reciproc
spiritul critic şi cel auto-ironic. Datorăm Echinox-ului un
plus de încredere în valoarea cuvântului, în cercetarea
literară neîmbâcsită. Îi datorăm într-o oarecare măsură şi
conştientizarea importanţei continuării unei tradiţii demne
de a fi continuată şi, apoi, multe momente frumoase în
care Echinox-ul reprezenta Clujul literar la diverse
competiţii, concursuri şi colocvii studenţeşti. Şi am
adăuga, last but not least, un lucru foarte personal de
data aceasta: noi îi datorăm acestei reviste cel mai important
eveniment din viaţa noastră: întâlnirea, descoperirea,
colaborarea, iubirea.
4. Considerăm că există o percepţie destul de
bună a contribuţiei Echinox-ului la evoluţia literaturii
române contemporane. Lucrurile se cer, însă, nuanţate în
funcţie de o serie de factori extra-literari. Pe de o parte, cu
cât ne apropiem de generaţiile fondatoare, cu atât valorile
sunt mai limpezi: contribuţiile respective ale echinoxiştilor
la evoluţia literaturii române constituie deja obiecte de
studiu pentru istoria literară. În ceea ce-i priveşte pe
echinoxiştii de acum (dintre care şi noi facem parte
retrospectiv), cred că verdictele definitive se vor mai lăsa
aşteptate: unii vor desăvârşi ceea ce au început la Echinox
şi vor însemna ceva în istoria literaturii române, alţii ba. Pe
de altă parte, există inadvertenţe şi minimalizări în
perceperea echinoxismului, datorate unui centralism
puternic înrădăcinat al culturii române, dar şi faptului că
istoria Echinox-ului nu poate fi considerată încheiată. În
jurul revistei se mai formează încă poeţi de valoare,
prozatori de talent sau critici cu voce bine individualizată
în peisajul literar contemporan.
5. Este evident că fiecare etapă din evoluţia
istorică a Echinox-ului are o personalitate bine marcată.
Între promoţiile formate sub oblăduirea lui Marian
Papahagi, Ion Vartic, Ion Pop, cele crescute de Aurel
Codoban, cele dirijate de co-directorii Corin Braga şi Ştefan
Borbély, sau grupurile de „angry young men” ale lui Horea
Poenar, tranziţiile n-au fost întotdeauna line şi lipsite de
rupturi declarate & asumate. Polemici uneori dure ori
neîncrederi flagrante au însoţit şi la Echinox schimburile
de ştafetă. Echinoxiştii de ieri – dând dovadă de puţină
înţelegere faţă de nişte atitudini de frondă care fuseseră
103
cândva şi ale lor – i-au acuzat pe tineri că nu mai citesc, că
n-au stil, că problemele pe care le abordează sunt derizorii,
că ruinează opera înaintaşilor. Echinoxiştii de azi – dând
dovadă de şi mai puţină înţelegere decât predecesorii lor
– i-au acuzat pe aceştia că sunt mumificaţi, că nu mai ţin
pasul cu prezentul, că sunt plicticoşi, că nu au apetenţă
pentru deconstrucţiile extreme. Dincolo de conflictele
intergeneraţionale şi păstrând proporţiile, credem că şi
Echino-xul de azi produce acelaşi procent de scriitori
talentaţi ca şi cel de ieri: trebuie doar să i se dea timpul s-
o confirme. Când exaltaţii de azi vor fi clasicii de mâine, se
vor găsi destui tineri să-i conteste! Dincolo de rupturi, ni
se pare – la Echinox – mult mai importantă continuitatea
de „spirit”, de-a lungul a 40 de ani, sub semnul acelor
trăsături pe care le înşiram – pe scurt – circumscriind
„brand-ul” echinoxist...
Diana VEZA
„Literatura echinoxistă este greu de
adus la un numitor comun”
1. Un brand „Echinox” categoric există. Dovada
vie este existenţa „produselor” concrete cu specialităţi
diferite: critici echinoxişti, poeţi echinoxişti etc. „Echinox”
este fabrica în care s-au asamblat aceste produse, pe linii
diferite, în funcţie de „profilul” produsului; spun asamblat,
pentru că fiecare persoană a venit cu un input de abilităţi,
cunoştinţe şi interese, care au fost combinate şi focalizate
spre un produs finit public. Brandul a devenit cunoscut
prin produsele sale, iar ulterior produsele, prin intermediul
brandului. Livrarea constantă de produse de calitate pe
piaţa literară a constituit un pas important în crearea
brandului „Echinox”. Baza care a făcut raportarea reciprocă
facilă produs – brand şi invers a fost seriozitatea,
rigurozitatea, pasiunea prin care „Echinox”-ul şi-a fabricat
reprezentanţii.
2. Literatura echinoxistă este greu de adus la un
numitor comun şi redusă la anumite trăsături definitorii.
Existenţa brandului este incontestabilă, dar este dificil de
comentat care ar fi trăsăturile unitare sau omogene ale
literaturii produse sub această umbrelă.
3.Am început să scriu în „Echinox” prin 2002,
fiind în anul trei la Litere. Pentru mine, „Echinox” a fost un
fel de şcoală care mi-a permis să-mi completez lecturile şi
să-mi dezvolt gândirea critică. „Echinox” reprezenta la
momentul acela singura ancorare în mediul cultural şi literar
contemporan, un prilej de a împărtăşi idei şi a-mi forma un
stil propriu. Din păcate, în cazul meu, şcoala „Echinox” a
dublat doar studiile formale şi s-a încheiat odată cu
absolvirea Literelor. Ulterior, m-am orientat spre medii
oarecum mai pragmatice şi am căutat alte domenii care să-
mi permită dezvoltarea gândirii critice – psihologia.
4.Răsfoind ultimele comentarii „critice” privind
echinoxismul sau încercând să regăsesc generaţia mea pe
plan literar, trebuie să fiu de acord şi să mărturisesc că nu
pot să observ nicio contribuţie semnificativă la o evoluţie
a literaturii contemporane. Echinoxismul cred că este în
104 la “echinox”
prezent definit prin eforturi mărunte, ironii periferice şi
iluzii dez-vrăjite.
5.Eu am fost şi sunt foarte mândră că experienţa
mea de literată a cunoscut şi fenomenul „Echinox”, chiar
dacă doar ca exerciţiu literar. Cred că asta oferă şi în prezent
„Echinox”-ul – posibilitatea unui exerciţiu literar, dar nu
oferă standarde sau valori pozitive clare. În trecut revista
oferea toate acestea şi o atitudine, o poziţionare clară faţă
de societate şi valorile ei. „Echinox”-ul a dat atunci
personalităţi literare remarcabile, pasionate şi perseverente
pentru a oferi vizibilitate ideilor şi credinţelor lor. În prezent,
probabil că mulţi sunt mânaţi de orgolii micuţe de a fi
părtaşi la umbra unui fost gigant şi nimic mai mult. Totuşi,
deşi în prezent vocea „Echinox”-ului nu se mai aude
aproape deloc în plan literar şi cultural, eu găsesc că este
demn de apreciat faptul că legenda „Echinox”-ului
supravieţuieşte şi sper să reînvie la un moment dat prin
alţi eroi şi alte fapte măreţe.
Cristina MILOŞ
Libertate de expresie
1.Nu cred într-un „brand” Echinox, ci într-un spirit
echinoxist. Şi asta pentru că nu consider că de la o
generaţie la alta s-au perpetuat geometrii si grile estetice
uşor recognoscibile şi transmisibile ritualic în atmosfera
febrilă a schimbărilor de directorat sau a refacerii grupului
de redactori, ci puseul vitalist al unor tineri intelectuali
avizi de a desţeleni noi teritorii culturale şi capabili de
angajament, entuziasm şi curaj.
2.Cred că în cadrul literaturii postbelice, a avut cel
puţin un rol utilitar. Purtând titulatura „Revistă
studenţească”, Echinox-ul a fost eludat de centralizarea
cenzurii, oferindu-i-se o libertate de expresie pe care a
valorificat-o din plin prin publicarea de texte
„ireverenţioase” şi prin deschiderea către spaţiul cultural
european, scoţând la lumină traduceri din operele autorilor
străini. Nici după ‘83, când libertatea i-a fost îngrădită,
revista nu s-a tranformat în serv ideologic, ci, dimpotrivă,
a deschis uşile scriitorilor care doreau să intre subversiv
în presa culturală. Aşa a fost publicat, de pildă, poemul lui
Alexandru Muşina, Hebdomadarul profesorului care
facea parte din manuscrisul unui volum pierdut în
atmosfera culturală întreţinută de Dulea, literatura celor
din cenaclul „Universitas”, numărul despre Coşeriu,
Pintilie ş.a.
3.Respingerea comodităţii intelectuale.
4.Consider că această contribuţie a fost asimilată
de evoluţia literaturii contemporane şi nu este necesară o
punere a problemei în termeni de barometru al suficienţei
sau insuficienţei aprecierii ei.
5.Spre deosebire de Echinox-ul „de ieri”, cel actual
e ludic şi cu plăcerea experimentului asumat.
In Memoriam AL.TH. IONESCU
Al. Th. IONESCU
Al. Th. Ionescu s-a născut la 14 februarie 1950, în
satul Udupu, comuna Tătărăştii de Sus, Teleorman. Tatăl,
Marin Ionescu, a fost medic, iar mama, Maria, învăţătoare.
A făcut şcoala generală (1957-1965) în satul natal. A
absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual
„Brătianu”) din Piteşti, în 1969. A urmat (1970-1974)
cursurile Facultăţii de filologie (secţia română-franceză) a
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Între 1975 şi 1990 a
fost profesor de franceză şi română la diverse şcoli
generale şi licee din Curtea de Argeş şi împrejurimi. Din
1990 pînă în 1996 a fost redactor al revistei „Argeş” şi
apoi secretar general de redacţie al revistei „Calende”,
ambele din Piteşti. Între 1993-1996 a fost lector asociat
(pentru literatură comparată) al Facultăţii de filologie a
Universităţii din Piteşti. Din 1996, profesor de limba şi
literatura română la Colegiul Naţional „Vlaicu Vodă” din
Curtea de Argeş. A făcut parte din gruparea Echinox,
fiind – între 1972-1974 - redactor şi cronicar literar al revistei
Echinox (a debutat în Echinox, în 1972). A colaborat apoi,
cu studii şi articole critice, la revistele Argeş, Calende,
Familia, Tribuna, Vatra, Viaţa studenţească,
Contrapunct, Cuvântul, Echinox, Observator cultural,
Paralela 45, Zburătorul. În volum a debutat în 1995, cu
Aventura prozei scurte în anii 80, Editura Calende, Piteşti,
1995. A mai publicat „Mircea Nedelciu, Monografie”,
Editura Aula, Braşov, 2001, colecţia Canon, precum şi
antologia comentată „George Bacovia, Poezii”, tot la
editura „Aula”, în 2007. Prezent în volumele colective
Competiţia continuă, generaţia 80 în texte teoretice,
ediţia I, Editura Vlasie, 1994, ediţia II, Editura Paralela
45, 1999, antologie alcătuită de Gheorghe Crăciun, Un
destin istoric: Biserica română unită, Editura Arhipelag,
Tîrgu-Mureş, 1999, Proza românească, antologie de
aprecieri critice, alcătuită de Ioan Paler, Editura Paralela
45, 2000, Literatura română postbelică între impostură
şi adevăr, Editura Paralela 45, 2000, alcătuită de Călin
Vasile şi Nicolae Oprea. Împreună cu Miron Cordun,
Nicolae Oprea şi Călin Vlasie reîntemeiază, în 1991, la
Piteşti, revista Calende. A fost editor de carte didactică
editurile Calende şi Didactica nova din Piteşti şi redactor
de carte şi prefaţator la Editura Paralela 45 din Piteşti.
 la “echinox”
Între 1990 şi 1995 a fost colaborator, pentru judeţul Argeş,
al B.B.C. – România. A desfăşurat o intensă activitate
gazetărească în presa locală şi a fost senior editor la
cotidianul Argeş Express. A fost membru al Societăţii de
ştiinţe filologice din România, al Uniunii Scriitorilor din
România, filiala Piteşti, al Asociaţiei Scriitorilor
Profesionişti din România şi al Asociaţiei Ziariştilor din
România. A fost căsătorit cu Monica Ionescu (Păun); a
avut trei copii, două fete şi un băiat. A murit la 28 martie
2009, în Curtea de Argeş.
Cîteva referinţe critice:
A.În reviste:
- Adrian Tudurachi, în „Echinox”, nr.1-2-3/1994
- Nicolae Oprea, în „Calende”, nr.4-5/1995
- Al. Cistelecan, în „Vatra”, nr.5/1995
- Gheorghe Mocuţa, în „Arca”, nr.7-8-9/1995
- Tania Radu, în „L.A. & I”, nr.35/1995
B.În cărţi:
- Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Editura
Paralela 45, 1998;
- Ştefan Vida Marinescu, Proba transparenţei, Editura
Euro-Vida, 1998;
- Ion Bogdan Lefter, Anii 60-90. Critica literară,
Editura Paralela 45, 2002
- Nicolae Oprea, Literatura Echinoxului, partea întâi,
Editura Dacia, Cluj, 2003
- Al. Cistelecan, Diacritice, Editura Curtea Veche, 2007.
C. În dicţionare:
- Ion Bogdan Lefter, Romanian Writers of the 80
and 90s, Editura Paralela 45, 1999
- Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii 80-
90, dicţionar biobibliografic, vol.II, Editura Paralela
45, 2001
- Irina Petraş, Panorama criticii literare
româneşti, dicţionar ilustrat, 1950-2000, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj, 2001
Pînă să ajung să-mi identific (şi mai ales să-mi găsesc)
grupa în care am fost repartizat (căci cu grijă părintească,
decanatul tocmai înfiinţase o grupă de italiană pentru cei
ce obţinuseră la admitere o notă catastrofală la latină) şi
pe care am descoperit-o după cîteva săptămîni, Puiu
Ionescu era deja instalat ca lider intelectual al celor două
grupe reunite (el era la franceză). Aşa a rămas apoi toată
vremea cît am ţinut seminariile împreună. Tot aşa era şi la
cămin, unde seminarile erau mult mai aprinse şi mai lungi.
Inteligent numaidecît, cu vervă la argumente şi cu
limpezime la idee, niciodată dîndu-se bătut. Simpatic din
prima şi vorbăreţ cu şarm, trăgînd după el un minunat cîrd
de colege. N-a fost mirare că s-a însurat cu cea mai
inteligentă studentă, cu cea care ar fi putut fi cel mai bun
critic echinoxist: Monica Păun. Au făcut repede trei copii,
de care Puiu va fi veşnic mîndru; nu ne-am întîlnit niciodată
fără să ne arate, în albume consistente, fiecare pas făcut
de fiecare copil. Fotografii făcute de el, căci era şi fotograf
inspirat, nu doar zelos.
105
Prin anul II cred că era deja redactor la Echinox şi
ţinea cronică la cartea de proză. Pe mine, în orice caz, el m-
a dus la revistă. Iar cînd toţi şefii au fost plecaţi (s-a
întîmplat într-un an), a făcut parte din triumviratul lăsat cu
treburile revistei (alături de Nicolae Oprea şi Mircea
Constantin-Copil). Se pricepea la toate, inclusiv la
paginare. Se vedea că-i place treaba de redacţie. Şi-i făcea
şi pe alţii să le placă. Adevărul e că fără el, oricît ar fi fost
de plină, redacţia era goală. Era cel care însufleţea. Nu
numai atmosfera.
Scria de la început limpede, accesibil, transparent.
Scria chiar uşor, cu oarece elan. (Nu ştiu dacă mai tîrziu scria
tot cu atîta facilitate; din felul în care întîrzia cu „materialele”
promise, poate că nu). Totul curgea ca de la sine. Dacă începea.
Iar partea asta cu începutul articolelor sau cronicilor era
spectaculoasă şi profitabilă. Pentru că pînă să înceapă, Puiu
ne ducea de cîteva ori la cafea. Ca pretext de amînare, căci de
la cafea veneam cam istoviţi intelectual. Dar după prima frază
intra în flux şi nu se mai oprea. I-am admirat întotdeauna
aranjamentul argumentelor, logica demonstrativă şi claritatea.
Avea un scris de inteligenţă imediată, chiar bruscă. De
inteligenţă contagioasă.
N-a scris mult. Muşina, editorul, a încercat să-i
forţeze mîna. Nu cu prea mult succes. Dar ce-a scris el
despre proză – e bun scris.
Al. CISTELECAN
Cel mai viu dintre noi, toţi
Cînd m-am întors din armată, în primăvara lui 1972, l-
am regăsit pe Cis în anul doi de facultate şi cu un nou
prieten: Puiu. Puiu Ionescu: cel care va susţine, în 1973 şi
1974, cronica literară, la Echinox, cu numele impozant de
Al. Th. Ionescu.
La prima vedere, prezenţa lui m-a contrariat puţin,
fiindcă era un tip prea volubil şi dezhibat pentru un ins
retractil şi inhibat – aflat într-o criză cronicizată – ca mine, în
acea vreme, care ratase, din cauza limbii latine şi nu numai,
examenul de admitere la filo, iar acum mă aştepta o nouă
încercare. Una de viaţă şi de moarte, conform stării mele din
acel moment de cumpănă existenţială. Retractilitatea
aceasta, însă, s-a evaporat repede, fiindcă Puiu era – cum
îmi voi da seama în toamna aceluiaşi an, în camera 84 de la
Căminul ”Avram Iancu”, unde vom locui toţi trei – un tînăr
extrem de şarmant, deschis, comunicativ şi inteligent. Cu
cine se simţea afin pe vreun plan important pentru el, intra
rapid pe lungimea de undă adecvată, împrietenindu-se i-
mediat, fără tranziţii prudente şi inutile. De altminteri, la fel
se comporta în toate, ca un om dintr-o bucată. Cu toate că
era un tînăr foarte educat şi fin, nu avea nimic artificial, nici
ascuns sau de ascuns şi, cu atît mai puţin, întortocheat, ci
era mereu direct, transparent, natural în vorbe şi în fapte, şi
tranşant, dar fără să fie vreodată jignitor. Şi aşa a rămas
toată scurta lui viaţă. Cu el, cred, nimeni nu s-ar fi putut
certa, nici dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul. Puiu era, pe
scurt, un bărbat puternic, adevărat. Un domn autentic. Care
106 la “echinox”
nu se lăsa copleşit de nimic şi nici nu strivea pe nimeni, în
nici un fel. Evidenţă ce s-a adeverit perfect şi în
circumstanţele operaţiei sale pe cord, la Târgu-Mureş,
pentru instalarea unei valve artificiale, în care s-a comportat
în maniera lui firească, cu o virilitate maximă, mai degrabă el
liniştindu-ne pe Cis şi pe mine decît noi pe el, în timpul
vizitelor la Spitalul judeţean, unde l-am întîlnit, din nefericire,
pentru ultima oră viu, şi într-o formă excelentă, ca-
ntotdeuna: căci, deşi operaţia reuşise tehnic foarte bine, iar
organismul său reacţionase impecabil, avea să moară subit,
cam la o săptămînă după externare, datorită, pare-se,
administrării greşite a dozei de anticoagulant.
Cam aşa, ca mai sus, mi-a apărut el atît în anii de
studenţie, cît şi după, în destul de puţinele noastre întîlniri
de la Cluj şi Târgu-Mureş.
Dar, în afară de cele enumerate şi de cele care îmi vor
fi scăpat, Puiu Ionescu mai avea o trăsătură distinctivă –
sigur, cea mai puternică dintre toate – care-l diferenţia
net, de toată lumea, în mediul nostru echinoxist (şi,
probabil, în orice alt mediu), şi care mi s-a revelat tîrziu,
chiar la înmormîntarea sa, la Curtea de Argeş, în faţa scării
blocului unde locuia. Aştepînd acolo, împreună cu Cis,
multă vreme blocaţi de stupare, de neaşteptatul, anume,
plecarea convoiului mortuar spre Biserică, pentru oficiul
religios, am avut subit, la un moment dat, revăzînd în
memorie scene cu Puiu, revelaţia acestei caracteristici
pregnante, care face, în plus, în cazul său, ca misterul
morţii să fie şi mai incomprehensibil decît e de regulă:
„Dintre noi, toţi, i-am spus lui Cis, Puiu era cel mai viu.
Atît de viu că noi aproape dispăream în prezenţa lui!”. A
confirmat deîndată, cu o mişcare a capului pe care numai
el o are, ca şi cum ceea ce spusesem era de-o evidenţă
indiscutabilă şi pentru el. Şi-ntr-adevăr, în orice împrejurare,
cînd apărea el, ceilalţi, toţi, chiar cei care pînă atunci fuseseră
vioara-ntîi, începeau să se estompeze, pierzîndu-şi din
prezenţă. Deşi nu dădea impresia că ar fi un agitat, Puiu nu
putea să stea locului. Deşi fizic nu era foarte impozant,
umplea spaţiul şi marca atmosfera. Deşi nu era un teatral,
nici un zgomotos sau un grandilocvent, atît gesturile şi
actele, cît şi vorbele sale îşi puneau viguros amprenta pe
aceasta din urmă, în întregimea ei. Chiar dacă nu era mereu
la cîrma discursului, aproape că numai el se vedea şi se
auzea. Iar cînd tăcea, sastisit de participare, intra automat
în registrul mişcării necontenite, ameţitoare: îl vedeai ba ici,
ba colo, ba dincolo, iar dacă îl scăpai cîteva momente din
arcul privirii şi, apoi, îl urmăreai din nou, cu atenţie, aveai
impresia că se afla, cumva, chiar în toate locurile deodată,
pretutindeni. Niciodată, Puiu n-avea stare.
Şi n-ar fi exclus ca asta, adică dinamismul lui
necurmat, neputinţa lui de a sta locului, lipit de scaun şi
de birou, să explice puţinătatea operei lui critice, în pofida
marelui său talent critic, a gustului ireproşabil şi a
inteligenţei sale critice acute. Probabil că resursele sale
de răbdare, capacitatea lui de a sta locului, se consumau,
masiv, în lectură şi nu-i mai rămîneau destule şi pentru
scris, preferînd să se dăruiască oral, căci era un generos
incomparabil, prietenilor şi elevilor săi (cu care a avut
performanţe ieşite din comun), iar în tăcere – familiei sale,
părinţilor şi surorii sale, precum şi, bine-nţeles, nu în ultimul
rînd, Monicăi şi copiilor săi.
Virgil PODOABÃ
„Vreau să mai zăbovesc pe-aici...”
Crispată, încercînd să-l omagiez pe bunul meu
prieten, Al.Th. Ionescu, îmi vin în minte doar cuvinte mari
şi locuri comune (viaţa ca joc, transcendenţa ca metaforă;
sau, parafrazînd un drag poet, plecat, la rîndu-i, de-o vreme,
mileniul în care a murit Puiu). Ce m-ar mai fi ironizat!
„Eu vreau să mai zăbovesc pe-aici...”, îmi spunea
cînd bravam adolescentin despre moarte...
...Nu l-am şters din memoria telefonului şi nici de pe
mess. Citindu-i mesajele, încep să mă întreb dacă tot ce s-
a întîmplat e-adevărat sau nu. Unul de la Amsterdam, cînd
îl rugasem să-mi aducă de-acolo tot felul de flori: „În
cartierul roşu, nimic interesant. Florarii au rîs de mine cînd
le-am cerut seminţe de floare de colţ.” Altul, departe fiind
şi nereuşind să iau legătura cu cei de-acasă, afară de el:
„Claudia, căţelul şi pisica sunt bine.” Apoi, mai încoace:
„Deja mă întorc ăştia pe toate părţile. Te sun mai tîrziu...”;
„Luni, între 8 şi 12, ţine-mi pumnii.”
Şi, aşa să-mi ajute Dumnezeu, am făcut-o cît am
putut. Se pare că nu i-a fost de niciun folos. Nepăsarea
altora l-a copleşit. Le-a răspuns cu o lecţie, oricum, inutilă.
Inutilă pentru ei şi crîncen definitivă pentru noi...
Mă revoltă foarte multe în despărţirea asta, dar cel
mai mult mă revoltă gîndul că timpul, atît cît o mai fi, s-ar
putea să mă vindece, cînd durerea e singurul semn de
prietenie care îmi mai este permis.
Gabriela NEDELEA
Un Bacovia citit din partea dinspre G.
Durand
La prestigioasa editură Aula din Braşov a apărut
volumul Poezii de George Bacovia în colecţia Clasici Aula
coordonată de Alexandru Muşina. Îngrijitorul şi
comentatorul ediţiei este Al.Th.Ionescu. Cărţile din
colecţia respectivă conţin: tabel cronologic, prezentarea
operei, texte comentate din programa şcolară (ghid de
lectură, ghid de interpretare, teme şi întrebări), antologie
de texte, receptare critică, bibliografie. Lista autorilor
comentaţi în Clasici AULA spune totul despre seriozitatea,
profesionalismul şi oportunitatea colecţiei: Petre Ispirescu,
V. Alecsandri, C. Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Nicolae
Filimon, Ion Creangă, Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Ioan
Slavici, Titu Maiorescu, B.P.Hasdeu, George Coşbuc, Al.
Macedonski, Octavian Goga, G. Ibrăileanu, George
Bacovia, Nichita Stănescu. Prin urmare, colecţia se
adresează iubitorilor de literatură şi mai ales dascălilor de
română şi elevilor, cât, câţi vor mai fi citind, şi unii şi alţii
(mai ales ultimii).
Povestea lui Al. Th. Ionescu este emblematică
pentru generaţia optzecistă. Debut literar în Echinox prin
1972. Rătăcit o vreme în presa culturală argeşeană, revine
în învăţământ după 1989 când mirajul presei literare s-a
cam destrămat şi atâţia absolvenţi de filologie care fugeau
 la “echinox”
de meseria de profesor s-au reîntors cuminţiţi la şcoală
care le oferea un loc de muncă onorabil. Pentru mulţi filologi
de valoare – poeţi, prozatori, critici literari – ceea ce părea
o înfrângere s-a transformat într-o acceptabilă izbândă. E
drept că unii au făcut un salt spectaculos de la biroul lor
de umil funcţionar la catedră sau de la taraba cu cărţi la
catedra universitară, vezi soarta unora dintre optzeciştii
bucureşteni cum ar fi Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter
şi alţii. Tot după ’90, Al. Cistelecan, Ştefan Borbely, Ioan
Simuţ, Gheorghe Perian, Aurel Pantea, Virgil Podoabă şi
alţi ex-echinoxişti au ajuns profesori universitari la Târgu-
Mureş, Cluj, Oradea, Alba Iulia, Braşov. Nicolae Oprea s-
a instalat la Universitatea Constantin Brâncoveanu unde
şi-a ecorşat un fost coleg mai bun decât el. Marius Ghica
s-a impus la Craiova, Sorin Antohi la Iaşi. Sunt nume grele
ale învăţământului filologic românesc. Ei sunt aceia care,
în aria filologică, justifică titlul de minister al cercetării
prin tinereţea nerutinată, neobosită a spiritului lor.
Învăţământul românesc avea mare nevoie de reabsorbţia
acestor valori literare răspândite, rătăcite mulţi ani prin
provincie. Dascăli harnici de română avea destui, iar de
nechemaţi nu ducea lipsă. Îi lipseau vârfurile, oamenii de
creaţie şi vocaţie rămaşi fără reviste. Chiar lăudaţi de
MECT, profesori rezonabili în mediocritatea lor precum
Florina Rogulski sau Florin Ioviţă nu erau buni decât de
făcut manuale proaste girate de academicianul Eugen
Simion. Regina încornorată cu vreo zece ediţii a acestor
stupide cărţi pentru bac rămâne Mariana Badea, o
adevărată fabrică de comentarii imbecile servite unor elevi
indolenţi. Bacul recent încheiat a fost un moment de ruşine
naţională. Am avut de asemenea revelaţia că generaţia
tânără de profesori este slab pregătită, nemotivată,
dezinteresată, titularizată în învăţământ în capitală şi în
toate judeţele din lipsă de cadre. Absolvenţii de colegii
universitare cu studii completate la idd amintesc de anii
ě60 când la cursuri scurte în două veri la Sorbonica
deveneai profesor numai bun pentru a preda literatura
proletcultistă. Profesorul Rădulescu de la Bucureşti este
o conştiinţă aprobată tacit de dascăli din toată ţara.
Să revenim la preuniversitarul de Curtea Veche a
Argeşului, îngrijitor al lui Bacovia. Pentru a fixa un cap
de pod comentariului său, Altehaş aminteşte, obligatoriu,
de E. Lovinescu şi G. Călinescu, doi critici care, deşi l-au
minimalizat pe Bacovia, unul subliniindu-i sinceritatea,
celălalt artificialitatea, au trasat coordonatele exegezei
ulteriore. Altehaş trece repede peste această dispută a
înaintevorbitorilor, dezvoltată de alţi comentatori, ignoră
contribuţii nenecesare deocamdată comentariului său şi
se opreşte la un text sintetic „supus exigenţelor
didactice” ale lui Gheorghe Crăciun din care preia
inventarul de teme şi motive ale poeziei simboliste de
găsit, între noi fie vorba, şi în alte studii nedidactice.
Muzicalitatea, principiul esenţial al simbolismului, este
urmărită în poeme reprezentative la nivel de rimă, ritmuri
şi figuri de sunet. La fel sunt amintite sinesteziile şi
corespondenţele, adică expeditiv din lipsă de spaţiu.
Dezacordul cu lumea îl face pe Bacovia să depăşească
simbolismul şi, după o scurtă cochetărie cu
expresionismul, îşi găseşte expresia împlinirii lirice în
decadentism.
107
Revelaţia unui Bacovia mai puţin cercetat ca poet
decadent i-a venit navigatorului pe internet (doamne, ce
expresie aventuroasă pentru o operaţiune de tot
domestică!) unde a dat peste un studiu al lui Gilbert
Durand intitulat Les mytheĚmes du decadentisme care l-
a pus pe gânduri. Prin mitemi se înţelege „bucăţi de mituri”.
Les voila: mitemul contre-nature; farniente numit şi
complexul dandy-ului sau al dandysmului; al declinului
benefic; al femeii fatale („animal periculos”); al renunţării
la iubirea standard; al bolii şi al morţii, consecutivă
„descompunerii, epuizării”. Stăpân pe tolba cu mitemi,
dascălul îşi invită ciracii la un „exerciţiu interactiv.” Altfel
zis, să reinvestească mitemii amintiţi în lirica lui Bacovia
până când, la o interpretare nouă, se va arata de sub măştile
ştiute adevărata faţă a poetului care este decadentismul.
Studiul unei autorităţi cum este Gilbert Durand devine o
adevărată mină/ lână de aur pentru navigatorul interpret
de azi. Este loc în textul lui Altehaş şi pentru o ironie
subtextuală fără maliţie câtă vreme oferă lista mitemilor
unor cititori inocenţi el păstrând, nici nu se putea altfel,
cele 20 de pagini consistente din G. Durand. Un cititor
neexperimentat cum este elevul / subiectul învăţării/ ar
trebui să intre în exerciţiul interactiv având ghid de lectură
şi ghid de interpretare, foarte bine puse la punct, impecabile
didactic. Fanii bacovieni pot produce doar un „eseu
argumentativ”, cum pompos se spune acestor anemice
texte şcolare sau, mai probabil, un exerciţiu interpasiv cu
poetul, nicidecum pagini demne de a fi citite. Altehaş
„vă”,c’est a dire „ne”, invită la un dialog interactiv când,
de fapt, comentariile lui obligatoriu didactice de azi sunt
frânturi convingătoare din ceea ce se anunţă a fi o carte
despre Bacovia. Criticul are cu siguranţă un Bacovia al lui
şi dialoghează cu sine. Chiar dacă bardul plumbului (!) s-
a bucurat de numeroase studii competente, lectura lui,
mitemică sau nu, din perspectivă durandiană sau
bachelardiană îţi dă mereu impresia că mai este ceva de
spus, fie că este vorba de note de detaliu la o simplă
intuiţie critică, fie de un eseu de substanţă la o citire de
profesionist cum se vrea şi este Ionescu.
108 la “echinox”
Un Dandy decadent de Moldova:
Bacovia
Aşadar, monocordul, monocromul, simbolistul,
expresionistul Bacovia este de căutat în curentul
decadentismului. Unul dintre mitemii dezvoltaţi în text mă
amuză şi mă intrigă anticipat: mitemul farniente numit şi
complexul dandy-ului. Cu gândul la dandy-işti celebri cum
ar fi Alcibiade, Baudelaire, Barbey d’Aurevilli, Mateiu
Caragiale şi la alţi artişti celebri mă opream la inesteticul,
ponositul, prăfuitul funcţionar ieşit parcă din paginile lui
Urmuz. La un Bacovia rătăcind bezmetic prin mahalale negre
şi cârciumi insalubre, întorcându-se târziu spre mizera lui
cameră (celula lui cotidiană) într-o stare de deplorabilă
euforie blegoasă, ca Edgar Poe, Blaudelaire ori ca Verlaine
topit de băutură şi de vicii lirico-erotico-rimbaldiene. Nu
ştiu ce scrie la mitemul farniente, dar lângă el nu aş pune
un dolce pentru Bacovia. Dandysmul ca mod de existenţă
artistică nu i-a fost cunoscut. Mizantropia şi melancolia îi
erau imanente, nu artificii retorice întemeiate pe o doctrină
aparţinând unui grup, castă sau elită ca modus vivendi
sfidător la adresa societăţii. Caut trăsăturile dandysmului
şi nu prea i se potrivesc lui Bacovia. Extravaganţa
vestimentară este străină poetului, remarcabil prin
neeleganţă, nedistincţie, lipsă de stil şi maniere. Nu era nici
snob, nici excentric, doar foarte trist. Frecventa cârciumi
ordinare şi nu cafenele pariziene, suferea de urât într-o
provincie pustie şi nu de spleen franglez. Şi dacă tot eram
la Sonet, interpretată ca erupţie a tragicului de sub coaja
comicului, să reţinem concluzia criticului pentru umorul ei
para-doxal sau pe contrasens: „trăind în paradisurile
artificiale”, omul scapă de sub control, nu se mai regăseşte
pe sine: „Prin întunerec bâjbâiesc prin casă/ Şi cad, recad,
şi nu mai tac din gură”. Concluzia criticului la această
ivrognerie semiconştientă este, să zic aşa, placată mecanic
pe teza lui, iar nu pe viul textului : „Atitudine decadentă,
într-o lume decadentă”. Atitudinea e mai degrabă cadentă,
recadentă, împleticeală a unui spirit abulic, aburit încercând
să păstreze cadenţa (paşii „de-o nostimă măsură”), aparenţa
de normalitate. Decadenţa, pare-se, este a unui chefliu lucid
care îşi joacă rolul, care teatralizează starea bahică şi care
îşi priveşte umbra, „ca un trist bagaj”, alter ego înnoroit de
un dandy moldovinesc. Un spirit treaz într-un corp turmentat
îşi caută confinii livreşti. Edgar Poe, Verlaine şi alţi
decadenţi. Eu aş vorbi mai degrabă de infernurile artificiale
căutate de Bacovia. Infernul sunt eu şi alter-eul indezirabil,
umbra pe care nu o mai vinde, precum eroul lui Chamisso,
ci o poartă după el ca pe o povară dezagreabilă. Dacă un
dandy nu poate fi imaginat fără oglindă, atunci Bacovia îşi
reflectă eul într-o oglindă murdară. Aici e de căutat diferenţa
dintre un dandy parizian sau londonez şi unul autohton.
Cum tocmai am scăpat dintr-un bac degradant care-
mi stârnea amintiri de tot soiul – liceu piteştean, Bastilie
misogină a tinereţii noastre, Althehaşule - , cu o umoare
proastă reiau lectura textelor comentate de tine ca pe o baie
purificatoare după doza de inepţii ascultate de la candidaţi.
Ce ne mai propune dl. navigator? Să sesizăm asemănări şi
deosebiri (doar câteva) între două discursuri lirice: Une
charogne şi Cuptor. Amândouă put de frumuseţe tristă,
domn’ profesor. Doar că alterarea iubitei baudelaire-iane este
ipotetică, a celei bacoviene este reală, iminentă. Poema dandy-
ului parizian era încă un Hymne aÌ la beauteì, Cuptor-ul
fantomaticului soitariu băcăuan fiind doar un proceìs-ver-
bal de deìcomposition. Diferenţa este de la un metafizician
romantic în esenţă la un felcer grăbit să protejeze fizic iubita
aflată în avansată stare de decadenţă mamelonică (Şi azi
chiar sânul tău e mai lăsat). În limba filipideză citim din
Baudelaire: „Când viermii te vor roade, cu sărutări haine/
Atunci, frumoaso, să le spui şi lor/ Că am păstrat esenţa şi
formele divine/ Şi duhul descompusului amor”. Bacovia
scrie: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldură
asudat.,/ E miros de cadavre, iubito/ Şi azi chiar sânul tău
e mai lăsat”. Bacovia e un înamorat de la pompe funebre
preocupat să alerteze populaţia de invazia grasă a morţii: „Pe
catafalc de căldură-n oraş/ Încet cadavrele se descompun”.
Oraşul bacovian pare Oranul camusian lovit de ciumă.
Baudelaire păstra, sustrăgea morţii forma şi esenţa amorului
descompus. Bacovia, pardon de expresie, împarfumează cu
odicolon românesc trupul fizic al iubitei: „Toarnă pe covoare
parfume tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sunt câţiva morţi
în oraş, iubito,/ Şi-ncet, cadavrele se descompun..”. Altfel
scris, deosebirea este de la un alchimist care trans-mută
putreziciunea în esenţă pură a iubirii, o salvează în poezie, la
un chimist care îmbălsămează trupul drag, îl stropeşte cu
„parfume tari”, îl înfăşoară în trandafiri („Adu roze pe tine să
le pun”), adică îl poetizează în manieră levantină ca un
preludiu la... il arrose la flamboise.
M-am lăsat interogat de observaţia lui Al.Th.Ionescu
cum că, în versurile finale, Cuptor ar fi „ca o aluzie a unui
erotism obosit” şi n-am remarcat „un îndemn doar sugerat,
dar nu explicit – apăsat, ca în Un hoit, la împlinire erotică”.
Să ne aflăm aici în prezenţa mitemului „iubirii complicate,
impure în ordine morală”, cum îl numea Durand? Cred că
Althehaş a forţat bucata de mit întrucât Bacovia nu are
organ liric, pardon de exprimare, pentru rafinate otrăvuri
erotice, nici apetit la vederea vreunei Monici Gabor a vremii.
Titlul poemei este voit ambiguu. De observat că
doar o poezie mai poartă numele unei luni a anului -
Decembrie –, situată la antipozii figuraţiei poetice. Să fie o
întâmplare că Bacovia îşi numeşte poema Cuptor şi nu
Iulie sau Vară pur şi simplu? Încărcătura simbolică şi
semantică este alta. Eul liric nu trăieşte într-un timp al
coacerii, al împlinirii, ci al arderii. Athanorul, cuptorul
alchimic, era loc al trecerii pentru probele iniţiatice unde era
arsă făptura veche, impură, imatură în vederea unei naşteri
pe o treaptă superioară. Pasărea Pheonix este un cunoscut
simbol alchimic. În textul bacovian asistăm la o translaţie
de la un nume propriu, Cuptor, care înseamnă timp, la un
nume comun ca spaţiu al arderii. Desimbolizat, cuptorul
rămâne un crematoriu lipsit de orice semnificaţie
regeneratoare. Dacă visul oricărui alchimist era transmutarea
plumbului în aur, atunci Bacovia este un alchimist pe dos,
un martor voluptuos şi pervers al descompunerii aurului în
plumb, al decadenţei, al descompunerii... Şi aici poate începe
o altă discuţie despre poetica bacoviană.
Cartea aflată în grija lui Al. Th.Ionescu are şi
meritul, între atâtea altele, că te pune pe gânduri, îţi dă
idei, sugestii în vederea unui studiu despre Bacovia.
Ion PECIE
 la “echinox”
Al. Th. Ionescu – sub zodia
talentului interpretării
Căzută în mână-mi prin puterea unei împrejurări –
dintre cele care jonglează metamorfozând la modul (ba
halucinant, ba revelator) ironic când răul în bine, când
invers – monografia Mircea Nedelciu*, semnată de Al.
Th. Ionescu, si-a expus invitaţia la a fi citită nu atât prin
dimensiunea redusă, cât prin naturaleţea stilului ei de
exprimare, identificabilă încă de la simpla răsfoire. Fără
zorzoane terminologice şi mai ales fără să manifeste
ostentaţia sentenţiozităţii, cartea echinoxistului Al. Th.
Ionescu se potriveşte cât se poate de bine felului de-a fi
al autorului ei, asortându-se prin asumarea unei modestii
izvorâte din nevoia echilibrului spiritului, nu din vreun
complex al limitelor lui.
Cartea nu impresionează prin vreun mod
revoluţionar de concepere a demersului monografic, nu
polemizează la nivelul manierei de abordare a operei pe
care o ia în discuţie, înscriindu-se în linia cuminte a
colecţiei Canon lansate la editura Aula, răspunzând în
primul rând nevoii stringente de a facilita modul de
receptare a operei lui Mircea Nedelciu, stins din viaţă cu
abia aproximativ doi ani înainte de apariţia ei. Dar are meritul
de a pune în relaţie proza lui Mircea Nedelciu cu generaţia
optzecistă, pornind în primul rând de la configurarea
tuşelor acestei generaţii. Spiritul lui Al. Th. Ionescu nu se
lasă dominat de arţag în privinţa reliefării acestor tuşe,
care dau încă destule bătăi de cap, mulţumindu-se să
inventarieze benedictin, dar şi cu inteligenţa ignorării
derizoriului, opiniile lansate, însoţindu-şi demersul de
exprimarea rareori explicită a propriei opţiuni. Astfel, la
întrebarea „Ce este, deci, generaţia ’80 al cărui lider – unul
dintre ei – a fost Mircea Nedelciu?” autorul răspunde
printr-un tablou esenţializat al răspunsurilor deja date (de
Bedros Horasangian, Livius Ciocârlie, Cristian
Teodorescu, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun sau de
Ion Manolescu), reducându-l la afirmarea unei noi atitudini
estetice, dominate de „o sinceritate mergând până la
brutalitate în a respinge convenţiile şi iluziile literare”,
109
tocmai de aceea bazându-se pe textualism şi
intertextualitate, postmodernism şi apel la proza scurtă,
generat – cel din urmă – de refuzul întemeiat pe principii
polemice al romanului. Atitudinea lui Al. Th. Ionescu ar
putea aşadar uşor părea a se lăsa răpită de farmecele
compilaţiei, dar o privire mai atentă dezvăluie că dincolo
de această tentaţie domneşte calmul discernerii, fapt
evident, de pildă, în modul (pe cât de ferm, pe atât de
preocupat de voalarea stridenţei printr-o căutată impresie
de sfială frazeologică) de a adera la ideea parodierii
textualismului de către generaţia ’80, susţinută de Livius
Ciocârlie: „Cum eticheta de textualism rămâne, să luăm în
calcul numai partea pozitivă a ei – aceea de a numi un
fenomen – care – spre liniştea scepticilor şi cârcotaşilor –
nu are nimic mimetic în el – aşa cum afirmă Livius Ciocârlie
de pe poziţii echilibrate şi cu o înţelegere superioară a
fenomenului”.
Nici în cazul lămuririi postmodernismului lucrurile
nu stau altfel. Al. Th. Ionescu apelează la sistematizarea
lui Corin Braga1 vizând accepţiile occidentale ale
termenului, pentru ca înţelegerea românească a
fenomenului să capete mai întâi aspectul unui inventar,
iar apoi să se transforme într-un sinoptic cvasidominat de
ceea ce autorul numeşte „decalogul” postmodernismului
românesc: „1) antropocentrism; 2) Imanentism; 3)
Integralismul; 4) Recuperare; 5) Textualismul; 6)
Experimentalismul; 7) Sincronia stilistică; 8) Ironia şi
ludicul; 9) Conştiinţa teoretică; 10) Democratizarea
publicului”. Iar despre propria-i viziune, autorul vorbeşte
prin intermediul analizei pe care o face romanului Femeia
în roşu – „o partitură interpretată la trei maşini de scris” –
după ce semnalează într-un alt loc că această carte este
„cea mai apropiată despre (Sic!) ceea ce înţelegem că ar
(putea) fi postmodernismul”.
O faţă mai îndrăzneaţă, mai sigură pe sine i se
dezvăluie autorului atunci când părăseşte câmpul teoretic
pentru a se scălda în vâltorile scrierilor lui Mircea Nedelciu.
Aici glasurile autoritare încep să-şi piardă stridenţa,
lăsându-l una câte una să se descurce singur. Şi Al. Th.
Ionescu chiar dovedeşte calităţi de solist în genul analizei.
Astfel, la întrebarea „Despre ce vorbeşte, de fapt, Mircea
Nedelciu în cărţile sale?” dă fără ezitare răspunsul bazat
pe decelarea unei poetici ce are în centrul atenţiei obsesia
anulării procesului de falsificare a vieţii de către literatură,
dar nu prin reafirmarea realismului, ci tocmai prin însăşi
dezvăluirea mistificării. De aici ar rezulta transformarea
cititorului în personaj, ceea ce înseamnă trecerea de la o
relaţie „manipulatoare” la una „dialogală”. Mircea Nedelciu
este reliefat deci ca un scriitor al cărui refuz al convenţiilor
literare „nedeconspirate”, doar arbitrar ar putea fi pus pe
seama neîncrederii în literatură, căci adevărata sa natură
îşi revendică – după cum susţin şi mărturisirile proprii –
„realismul atitudinii faţă de real”. Ba chiar literatura îşi
reafirmă plenar valenţele pancathartice prin conceptul
„democratizării publicului”.
Demersul analitic al lui Al. Th. Ionescu scoate de
asemeni în evidenţă nu numai constantele unei opere
condamnate la nefinalizare, ci semnalează şi angajarea ei
în metamorfoză, angajare al cărei argument ar fi romanul
neterminat Zodia scafandrului, care deschidea o nouă
110 la “echinox”
etapă, în care aglomerarea de procedee, textualismul şi
intertextualitatea, pe care Mircea Nedelciu le uzita anterior Caligrafii poetice echinoxiste
„cu o virtuozitate nemaiîntâlnită”, mergând uneori până
la exces, „se retrag sub linia de plutire a construcţiei
romaneşti, acolo unde doar «scafandrii» le mai pot vizita”. Ioan MILEA
Acesta este de fapt şi traseul pe care Al. Th. Ionescu îl
prorocea, discret, într-o notă de subsol2, prin 2001 Echinox
literaturii române, revenind asupra propriei viziuni despre
postmodernism: „N-ar fi exclus – eu cred că aşa va fi – ca, Nici măcar nebunatica
după ce va trece şi în spaţiul cultural românesc nebunia ninsoare a mieilor
teoretizării postmodernismului şi a aplicaţiilor literare după n-a putut să frângă
model, să constatăm că adevăratul postmodernism acesta în 2008 echinoxul.
va fi”.
Monografia Mircea Nedelciu constituie, în ciuda Inima
dimensiunilor liliputane şi a laconismului ei3, mai mult decât atentă la toate
o monografie de autor, căci ea e o analiză interesată de se veseleşte bătând
reliefarea, deloc facilă, a tuşelor poeticii lui Mircea egal între aripa dreaptă şi stângă.
Nedelciu, dar numai în contextul general al literaturii
române, astfel că devine darea de seamă, redusă la un 23 martie 2008
exemplu concludent, a unui simptom evolutiv: trecerea,
prin intermediul generaţiei optzeciste, de la modernism la
postmodernism, cel din urmă apărând – prin 2001 – ca un
fenomen încă necristalizat într-o formă definitivă, dar
căruia i se întrezăresc deja limpezimile conexiunilor
Mircea PETEAN
moleculare.
Cãlin CRÃCIUN

_______
Note:

* Al. Th. Ionescu, Mircea Nedelciu. Monografie, antologie

comentată, receptare critică, Braşov, Editura Aula, 2001.
1
Cf. Corin Braga, 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca,
Ed. Dacia, 1999, cap.Postmodernismul literar românesc.
2
Al. Cistelecan (în cartea sa Diacritice, Bucureşti, Curtea
Veche Publishing, 2007) semnala valenţele interpretative şi mai
ales dezinvoltura stilistică manifestate de Al. Th. Ionescu în
penumbra notelor de subsol.
3
Laconism imputat de Ion Bogdan Lefter, care îi recunoaşte
însă, de asemeni, autorului fineţea intuiţiilor critice, în articolul
Un critic echinoxist din „Observator cultural”, nr. 112/ aprilie
Vorbe pentru vânt
2002.
Prietenilor mei echinoxişti
Călin Crăciun analyzes one of Al.Th. Ionescu’s
books, a monography dedicated to Mircea Nedelciu, Introducere
underlining his interpretation abilities, his deep under-
standing of the book and of the postmodern phenom- Dumnezeu a creat lumea în şase zile
enon to which it belongs. He also refers to the way in după cum bine se ştie
which the investigation of the work of Mircea Nedelciu a şaptea hărăzind-o odihnei
reveals the importance of his generation (the genera-
tion of the 80’s) in configuring the main characteristics cu fiecare ceas al existenţei sale
of the Romanian literary postmodernism. care nu cunoaşte odihna
Key-words: postmodernism, monography, genera- poetul comentează isprava
tion, hermeneutics
Cuprins

ceasul sur
cu preferinţă pentru clar-obscur
e bun pentru epopei ale cotidianului
 la “echinox” 111

clepsidra
care timpu-l măsoară ex-cathedra fii deliriţionist ori măcar oniric
vesteşte spectaculoasa revenire a epopeii clasice în ora de chihlimbar
a bazarului mapamondic
fii naturist fii plein-air-ist chiar zmeurist
în ceasul pur manierist cu ştaif hermetizează
deunăzi arondat Partidului Ecologist la ora de steril
a şedinţei iniţiatice de după-amiază
parodiază fii sarcastic
dedă-te ironiei pastişează uneori la ceasurile dimineţii (duminica măcar)
în ceasul cu gumilastic în locul poemelor de-amor şi-amar
oferă iubitei un mic dejun pregătit cu artă
ora prinsă cu cleme
de balustrada balconului la ora ceaiului
e bună pentru rupturi sfâşieri chiar blesteme – clamori şi întâlniri paradigmatice –
ora atroce e bună pentru nu te apuca de scris poeme dramatice
articole program manifeste polemici şi arte poetice
menite-a face rocada între margine şi centru când ora bate ca soarele-n fereşti
e bine să scrii
ora exoftalmică poeme realiste cu inserţii livreşti
pudrată cu colb de levant
e bună pentru poema balcanică ceasul prinţesei cocoroadă
din turnul Cetăţii cu fundiţă
ora de lână e exersat în ritmuri ample de baladă
născută ca să moară bătrână
e bună pentru ode epitalami şi panegirice ora ploioasă
cu încheieturi reumatice
fii laconic şi paradoxal e bună pentru limbute poeme ludice
la ora când se-aud loviturile de nisip
ale ornicului solar fii colţos revoltat chiar drastic
nonconformist scrie antipoeme
cerne amiezi prin sita memoriei la ora bătută-n cuie şi fixată-n scheme
la ora când sângele prigoriei
pulsează în inima ornicului teluric în ora solemnă
la miezul nopţii lângă un zid cu acorduri sobre
neterminat pe ruine în podul casei sub un pod tu scrie poeme celebre
scrie – desigur – poeme pentru norod
Încheiere
discursurilor mitului revendicărilor politice
ora astrală în orele tale libere – Petene –
le deschide perspectiva poemelor filosofice ce-ţi rămâne mai bun de făcut
decât să pui de-o cafea
nu dispreţui smerenia şi amplitudinea imnului să dai drumul la muzică
la ceasul înalt să invoci duhul feminin al Poemului
când clopotele-or bate în turlele burgului şi să scrii pur şi simplu poeme

nu neglija forţa chitarei a orgii sau chiar a frunzei (din volumul Câmp minat, în curs de apariţie la
la orele serii Editura Limes)
când poeţii intră-n arenă direct de pe terasele verii
112 la “echinox”
„Echinox-ul” văzut din afară

Gelu IONESCU
Alexandru VLAD
„Una din puţinele stele luminoase şi
neumbrite...”

1-3. „Echinox”-ul ne spunea, celor care primeam

revista din bunavoinţa şi prin solidaritatea redactorilor,
din diverse etape ale „dezvoltării” revistei, că există deja
o generaţie care nu va mai face concesiile celor mai vechi,
între care, vrînd-nevrînd făceam parte. Concesia celor mai...
ne-concesivi dintre noi era aceea de a nu spune tot ce
credeam că ar fi trebuit spus; adica nu minţeam, era şi asta
ceva!... Nu am colaborat la „Echinox” decit cu ocazia
numărului festiv cînd am scris un „sonet în ox”- trimitere
livrescă simpla... Acolo, la Cluj, mi-e evident, e evident, s-
au născut mai multe „promoţii” (o amintire despre
Laurentiu Ulici) de scriitori adevăraţi, chiar adevăraţi, care
sînt şi azi la luminile rampei - şi daca nu sînt este pentru că
nu talentul le-a lipsit, ci puterea de a rezista tentaţiilor
puterii. Nu pot da lista tuturor celor pe care-i preţuiesc,
dar Ion Pop şi Ion Vartic, ori de cite ori le văd numele, nu
pot să nu-mi amintesc de Marian Papahagi, cel mai bun
un poem al echinoxistului la dintre noi şi care trebuie să fie acum într-un empireu al
literaturii romane, dacă există un empireu separat pentru
bătrîneţe* noi, truditori ai limbii române. Am citit că exista însă o
carte sau mai multe chiar, despre ceea ce a însemnat
Aş „Echinox”-ul în epoca apariţiei lui: nu le-am citit, nu le-am
putea scrie un poem al echinoxistului la bătrâneţe. văzut. Competenţa autorilor lor e de prim rang pentru
terorizat în oraş ancheta dumneavoastră, şi nu am cum o controla sau
evoca sau discuta. Îmi rămîne doar a spune că această
să intre la lansări de carte,
revistă tînără a tinerilor clujeni, în ciuda silit-slabei ei
terorizat acasă de e-mail şi anchete neinspirate difuzări, a fost una din puţinele stele luminoase şi
iniţiate de reviste care nu plătesc, neumbrite de pe firmamentul unei epoci literare care mi se
cu cele patru injecţii pe zi ale lui, pare din ce in ce palid-neguros.
cu mersul la spital de două ori pe săptămână (cu
probele de
urină în buzunar) Cornel MORARU
şi toate acestea ca să mai reziste o zi,
pentru alte lansări de carte,
Fenomenul echinoxist
şi alte anchete,
amintindu-şi cu plăcere de primele zile la „Echinox”, Circumscrierea exactă a echinoxismului pe o
când a început totul. hartă a valorilor morale şi estetice româneşti e destul de
dificilă, deşi acum avem o perspectivă ceva mai limpede
asupra literaturii anilor ’70 – ’80. Problema e că, pe măsura
* Nota red.: Pe Alexandru Vlad l-am prins într-o zi trecerii timpului, fenomenul echinoxist transcende datele
deprimată. Pentru ziua aceea, acesta e răspunsul. istorice cunoscute (care i-au marcat apariţia şi primele
manifestări), înregistrând noi replieri şi evoluţii
surprinzătoare, de o anvergură mai puţin bănuită până nu
demult. Este ceea ce Petru Poantă a numit deja, în cartea
sa dedicată grupării, «efectul „Echinox”». În disputa cu
Laurenţiu Ulici care considera Echinoxul un efect de
generaţie (al promoţiei ’70), criticul clujean crede că
 la “echinox”
întreaga generaţie ’70 e, în realitate, un efect iradiant al
mişcării echinoxiste, depăşind cu mult spaţiul transilvan.
Extensiunea fenomenului poate fi urmărită însă la
fel de bine şi în timp. Vedem că modelul exhinoxist rămâne
în continuare productiv până în zilele noastre. Aproape
că este inutil să mai invocăm argumentul apartenenţei la o
anumită generaţie/ promoţie. Definit de acelaşi critic drept
un fenomen de „heterotopie”, cu un termen al lui Foucault,
echinoxismul, odată declanşat, s-a manifestat ca un proces
continuu, autogenerativ, oarecum independent de orice
program gata constituit.
În acest sens, nu actul administrativ al înfiinţării
revistei trebuie ipostaziat în sine şi nici supraevaluat. Era
atunci, în contextul anului 1968, un moment de relaxare şi
de relativ dezgheţ ideologic post-stalinist, favorabil unor
astfel de iniţiative întemeietoare. Totuşi, mai importante
ni se par acum consecinţele produse pe termen lung, chiar
dacă spiritul echinoxist e mai degrabă unul de tip
„imploziv”, cum îl definea Laurenţiu Ulici, remarcându-se
mai mult prin echilibru şi aspiraţia la sinteza culturală decât
prin atitudinea contestatară, caracteristică fiecărei noi
generaţii. De fapt, în acel moment esenţiale erau
redescoperirea şi apărarea esteticului, nu neapărat
ofensiva în numele unui program de generaţie. Climatul
acesta cultural elevat va întreţine, timp de cel puţin două
decenii, un proces ferm şi viguros de dezideologizare a
receptării literare în respectul absolut pentru autonomia
actului de creaţie. Treptat – dincolo de problema
esteticului - se construieşte un model de existenţă
intelectuală imun la ideologia dominantă, oficială, poate
singurul viabil şi eficient cu adevărat în condiţiile
totalitarismului din acei ani (fiind lipsit, aparent, de orice
ostentaţie şi „agresivitate” în plan social).
Nu ne miră că modelul echinoxist încă e
considerat a fi unul mai degrabă iniţiatic, perceput (chiar
din interior) ca fiinţare într-un „tărâm fericit al
«culturalismului»”, într-un „univers complet ritualizat,
nefisurat de îndoieli şi scepticisme” – cum observa acelaşi
Petru Poantă. Mediul însuşi de afirmare i se pare criticului
„tolerant şi necangrenat ideologic”, ceea ce înseamnă că
nici el şi nici colegii săi de început de drum nu aveau
complexul persecuţiei. E un model categoric elitist, de tip
performativ, fără mari ambiţii ofensive de a cuceri lumea
literară. Poate că mult mai radical, în acest sens, s-a
manifestat Cenaclul de luni, atât în plan estetic-
programatic (deşi postmodernismul, de la care se
revendicau optzeciştii, nu e un „stil” şi nici o „doctrină”)
cât şi în plan politic (suntem deja în anii ’80 ai radicalizării
„subversiunii circumstanţiale”) – dovadă că a fost
desfiinţat. Într-un fel şi Echinox-ul a fost desfiinţat, chiar
în mai multe rânduri, dar cu alte metode, cum a fost
decapitarea întregii conduceri a redacţiei în anul 1983. Se
joacă însă mai departe pe cartea ambiguităţii şi revista
continuă să apară, adăugând inerţial, promoţie după
promoţie, noi membri grupării. Puterea însăşi se complace,
până la un punct, în această ambiguitate, pe care n-o putem
considera neapărat o formă de colaboraţionism.
Fenomenul e mai general, în deceniul ’80 – ’90, atunci toţi
îşi făceau calcule de supravieţuire, inclusiv unele
segmente ale puterii.
113
Totuşi, tenta nonconformistă a noii grupări, fără a
şoca, ieşea cu uşurinţă în evidenţă. Chiar revendicarea
iniţială de la lovinescianism (sincronism, spirit citadin,
supremaţia principiului estetic), cum procedaseră altă dată
membrii Cercului de la Sibiu, era o opţiune neagreată
oficial. Primii echinoxişti n-au pornit de la un program de
grup, dar au descoperit un nou tip de imaginar şi de
formulă lirică (în esenţă „organicistă”, cum o definea
Mircea Iorgulescu). Fireşte, n-a lipsit cu totul nici spiritul
inovator propriu-zis, care a dus la înfinţarea „Şcolii ludice”,
în 1973 (Ion Vartic, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Ioan
Buduca), posibil element de racord – s-a spus - cu
optzeciştii. În ansamblu, este confirmată însă definiţia lui
Marian Papahagi, după care Echinox-ul a reprezentat „un
spaţiu posibil – oricât de limitat – pentru construcţia
intelectuală independentă”. Modelul echinoxist e în esenţă
unul de sinteză culturală proiectat pe termen lung şi, în
fond, indefinit, care se revendică într-adevăr de la o
vocaţie a construcţiei intelectuale, specifice unui anumit
energetism ardelenesc.
Privit din perspectiva de azi, echinoxismul pare
a fi o emblemă şi o oglindă a mai multor generaţii de tineri
creatori. Petru Poantă însuşi recunoaşte că „în interiorul
grupării, există o problemă delicată şi încă nerezolvată,
căci niciodată pusă tranşant: aceea a identităţii şi
succesiunii generaţiilor, a continuităţilor şi fracturilor, a
creşterii ori a stagnării valorice...”. Adevărul e că numai
primii echinoxişti constituie un grup mai omogen şi
distinct, vizibil în oricare generaţie s-ar fi plasat. În rest,
echinoxiştii se afirmă diferenţiat şi oarecum pe cont
propriu. Dar mai pot fi numiţi pur şi simplu „echinoxişti”?
Revista e mai mult o rampă de lansare şi formare pentru
tinerele talente, care apoi, în mod firesc, se integrează (nu
neapărat în regim de subordonare sau asimilare) printre
„optzecişti”, „nouăzecişti”, „douămiişti”... – într-un proces
aproape liniar de continuitate care, în mod sigur, nu se va
opri aici. Departe de a se fi epuizat, echinoxismul rămâne
un capitol deschis de istorie literară. Alte promoţii aşteaptă
să-i ducă mai departe aspiraţiile, în cultul valorilor sigure
şi stabile impus de fondatorii mişcării.
Trebuie să recunoaştem că Echinox-ul a fost,
întâi de toate, o excelentă şcoală de poezie şi critică (dar a
dat şi prozatori şi eseişti la fel de valoroşi). Petru Poantă a
dedicat un capitol special criticilor echinoxişti. În recenta
sa carte, Ion Pop, mentorul incontestabil al grupării, oferă
un tablou impresionant al ecloziunii fenomenului poetic
echinoxist de-a lungul câtorva decenii de existenţă a
grupării (Echinox. Vocile poeziei, Tribuna, 2008). La urma
urmei, orice grupare supravieţuieşte exclusiv prin talentele
pe care le promovează. Faptul că n-a existat o
„constrângere programatică” - cum precizează de la bun
început criticul - a dat un impuls puternic afirmării
individuale, fiecare poet impunându-se în primul rând prin
vocea sa distinctă (nu printr-o strategie de grup). Acest
mod de împlinire „individualistă” a permis o mai mare
libertate de mişcare, ferind pe cât posibil „de orice tip de
înregimentare, fie ea şi generaţionistă”. Pe de altă parte,
nici nu s-a produs o ierarhizare rigidă în interiorul grupării,
anchilozantă pe termen lung, ceea ce de regulă duce la
rupturi şi conflicte, dezerţiuni spectaculoase sau retractări,
114 la “echinox”
care – una peste alta – ar putea contribui la
decredibilizarea, în măsură mai mare sau mai mică, a întregii
mişcări.
Echinox-ul clujean a fost ferit de asemenea
frământări şi derapaje neplăcute. Din contra, se remarcă o
anumită constanţă în timp şi o solidaritate de principiu,
ambele generatoare de omogenitate, în ciuda unor
denivelări valorice care s-au produs, inevitabil, trecând
de la o etapă la alta sau de la o generaţie la alta. Tranziţiile
n-au fost însă niciodată prea radicale în istoria de mai
bine de patru decenii a echinoxismului. Până şi momentele
de „cădere” îşi au strălucirea lor. Blazonul a fost respectat
ori de câte ori situaţia o cerea, indiferent de împrejurările,
oricât de dificile, prin care a trecut la un moment dat revista.
Meritul mentorilor (în timp, lui Ion Pop i s-au adăugat
Marian Papahagi şi Ion Vartic) e că au menţinut acest
echilibru între valurile de promoţii şi integritatea formulei
intelectuale echinoxiste de-a lungul timpului, aproape
neschimbată de la înfiinţare până azi. Mişcarea echinoxistă
– fapt destul de rar într-o cultură ca a noastră cu vocaţia
autodistrugerii - s-a consolidat în timp prin acumulări şi
creşteri succesive, organice. Nu ştim dacă nu se putea
obţine mai mult de atât (printr-o eventuală strategie mai
ofensivă), dar cu siguranţă nu s-a irosit nimic din ceea ce
odată s-a câştigat.
Nicoleta SĂLCUDEANU
Principiul ştafetei
O carte despre prietenie, admiraţie, uimire şi spirit
de grup, aceasta este cartea distinsului critic clujean
echinoxist Petru Poantă, unul din fondatorii miraculosului
“fenomen” echinoxist (Efectul”Echinox” sau despre
echilibru, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, col. Ianus,
2003): “nu doar că nu m-am acrit înaintând în vârstă, ci că
îmi satisfac multe dintre reveriile de tinereţe în acest
paradis al erudiţiei şi al limbajelor înfloritoare. Fără frustrări
şi resentimente, mă abandonez elogierii celorlalţi,
încercând să cred că ei nu sunt infernul. Aproape
involuntar, am creat o atmosferă solemnă şi sărbătorească,
unde judecăţile de valoare au aparenţa unor festivităţi
improvizate şi efemere. Dar această forfotă duminicală de
nume şi cărţi are pentru mine o încărcătură epifanică”.
Aşa şi e. Cu o renunţare de sine şi o discreţie admirabile,
criticul face un exerciţiu suprem de devoţiune, condus
către pragul generozităţii epuizate până la jar: “Mă opresc
o clipă să-mi trag sufletul. Am început cu o listă de nume,
ca pentru o rememorare admirativă şi mă trezesc scriind
encomioane”. Revizitează biblioteca echinoxistă ca pe o
casă părintească, pare că e însuşi sufletul acestei case-
bibliotecă, unul empatic, grijuliu cu patrimoniul. „Echinox”-
ul, aşa cum este văzut şi revelat de Petru Poantă, se
dezvăluie ca un continuum catenar, însufleţit, în pofida
micilor frângeri, de unul şi acelaşi spirit; şi nu unul falacios,
ci viu, concret.
Autorul vine dinspre echinoxismul clasic, mai pre-
cis neomodernist al anilor şaptezeci, resimţit ca miezul
dur, nucleul tare al fenomenului, el însuşi corifeu al
acestuia. Valurile succesive de generaţii, optzeciştii pe de
o parte, şi cei mai recent veniţi pe de alta, sunt tratate cu
o comprehensiune mai diafană, dar nu cu mai puţină
tandreţe şi spirit de solidaritate. Este evident că nucleul
originar e privilegiat, şi e firesc să fie aşa câtă vreme cel ce
reconstituie porneşte din interiorul său. Nu e de mirare
cum cel mai consistent spaţiu le revine “eroilor”, iar cei ce
vin imediat după să fie înghesuiţi în încăperea mai modestă
a capitolului Efectul. E felul criticului de a-şi recunoaşte
competenţele şi de a le folosi strict în limitele permise. E
de la sine înţeles că acesta îi poate evoca mult mai însufleţit
pe colegii de generaţie, cunoscuţi nu doar prin cărţi, dar
şi din hagialâcurile boeme la “cafenele, numite oficial
cofetării, mai toate celebre şi având nume «conspirative»:
Croco, Verde, Arizona” sau din “şedinţele de cenaclu”
ţinute în fabuloasa cramă “Bucureşti” (Metropol), de pe
strada Horea, condusă de tot atât de miticul Mongolu, pe
numele lui Remus Pop, fost rugbist, apoi referent cultural,
“puţin snob, un jovial amabil cu puseuri de generozitate”,
cunoscut în mediile culturale clujene.
Situarea voalat polemică a lui Petru Poantă se
consumă pe spinarea optzeciştilor, mai ales a celor de
Bucureşti, care au sunat stingerea pentru neomodernişti,
proclamându-se postmodernişti şi, pe de altă parte, a
criticilor din generaţiile mai noi, care folosesc noi criterii
de evaluare, “preluate în special din retorica anti-
comunistă, cu toate stereotipiile sale”. Fără să dezmintă
apartenenţa sa la un soi de tradiţionalism nostalgic, se
vede cât de colo iritarea criticului faţă cu termeni ca
evazionism, colaboraţionism sau “bizarul concept «est-
etica», un substitut anxios, deşi în aparenţă ludic, pentru
estetica”, simţindu-le ca venind dintr-un “fundamentalism
ideologic (un echivalent posibil, până la un punct, al
«corectitudinii politice»”, situându-se firesc în
normalitate, în normalitatea apărătorului esteticii pure, a
“fundamentalismului” echilibrului interior al operei, epurat
de reverberări extra- sau transtextuale. De pe această
poziţie, cea mai justă de altfel, el amendează “denunţarea
dogmatică a autonomiei esteticului” de către un
“revizionist” ca Gheorghe Grigurcu, sau de către un Lucian
Boia, Eugen Negrici sau Caius Dobrescu. În privinţa lui
Boia, condeiul se aprinde la incandescenţă: “scriitorul
chiar îşi depăşeşte condiţia terestră, nu doar «se pare»,
cum crede cu suficienţă Lucian Boia. Până şi adevărul,
darmite frumosul, e o iluzie, spun atâţia filosofi subtili. A-
l culpabiliza pe scriitorul român pentru o asemenea «voinţă
a iluziei» (Fr. Nietzsche) nu-i decât pură şi simplă prostie“.
E, de fapt, singura răstire a autorului. E mai mult decât
adevărat că “esenţa creaţiei” nu constă în “contestarea
expresă a regimului politic”. Iarăşi, se înţelege de la sine
că aceasta “nu produce neapărat capodopere”. Dar
principiul echilibrului ne cere să admitem că nici nu este
exclus să o facă.
Decontextualizarea politică a genezei
fenomenului Echinox este absolut legitimă: “În reveriile
mele, anul 1968 reprezintă o heterotopie (în expresia lui
M. Foucault) care argumentează, paradoxal, despre
beneficiile iraţionale ale unei ideologii dogmatice.
 la “echinox”
Echinox-ul a fost şi el o asemenea heterotopie, explicabilă
mai curând prin probabilitate şi indeterminare decât prin
nişte cauze precise. De aceea, nu voi pune apariţia revistei
în relaţie cu primăvara de la Praga, bunăoară, şi nici cu
deschiderea spre Occident a politicii partidului comunist.
Acestea au favorizat, probabil, decizia administrativă
privind înfiinţarea publicaţiei, însă n-au determinat
impulsul originar al fenomenului echinoxist”. Refuzul
determinismului este fără doar şi poate opţiunea legitimă
a lui Petru Poantă. Ceea ce pare totuşi vag, e conceptul
foucaultian împrumutat cumva inadecvat, definit ca “utopii
parţial actualizate”, deoarece autorul francez contrapune
de-a dreptul heterotopia utopiei. Iată ce zice Foucault:
“utopiile consolează: pentru că, dacă nu au un loc real,
ele înfloresc totuşi într-un spaţiu minunat şi neted;
deschid cetăţi cu bulevarde late, cu grădini bine aranjate,
ţări ale traiului uşor, chiar dacă accesul la ele e himeric”.
Cât despre heterotopii, ele “usucă discursul, blochează
cuvintele în ele însele, contestă, din pornire, orice
posibilitate de gramatică” (Cuvintele şi lucrurile, p. 35).
Mai curând utopia se prezintă prin probabilitate şi
indeterminare, şi ea pare să fie adevăratul spaţiu magic ce
a permis echinoxismului să se nască.
Miracolul e nu numai că s-a născut, dar că şi
dăinuie. Şi noutatea e că, după Cercul literar de la Sibiu, o
iniţiativă culturală venită din Transilvania nu se revendică
de la ardelenitate, ci, din contră, prin estetismul şi
lovinescianismul răspicat, realizează chiar o ruptură de
tipicul ardelean, păşind în cea mai necomplexată sincronie.
Rezistenţa în şi la timp a “micro-biosistemului” echinoxist,
“apărut într-o miraculoasă «nişă» climaterică invulnerabilă
la intemperiile de tot soiul din vecinătate”, aşadar într-o
blajină şi confortabilă utopie, se poate explica foarte bine
prin faptul că “şi-a construit – cum observă cu vigilenţă
Petru Poantă – un mecanism propriu de reproducere, având
o enigmatică şi constantă fertilitate”. În timp ce “alte locuri
fondatoare” din cultura noastră “şi-au epuizat substanţa
exploziv şi mai întotdeauna prin generaţia inaugurală”
(Convorbiri literare, Viaţa românească, Literatorul,
Sburătorul, Gândirea, Revista Cercului literar),
Echinox-ul “are un destin natural, se regenerează ciclic şi
permanent”. Într-adevăr, mecanismul de reproducere
funcţionează ireproşabil prin “evoluţia continuă a unor
începători şi întruchipează în cultura română mitul tinereţii
veşnice”. Lucrul e posibil tocmai din cauza inauguralităţii
continue, prin schimbul ritmic de generaţii. Redacţiile vin
şi pleacă, nimeni nu se lăcomeşte să confişte revista,
uitând să mai plece. Spiritul de altruism şi mândria
apartenenţei se împacă de minune. Secretul longevităţii
fenomenului echinoxist, astăzi diluat în forme retrospective
mai degrabă decât prospective, stă în principal în existenţa
şi persistenţa revistei, dar mai ales în eficienţa principiului
ştafetei. Şi poate secretul mai stă şi în imbricarea a două
dimensiuni şi atitudini culturale: cea creativă şi cea
universitară. Subtila lor încleştare conferă tranzitivitate,
dar şi statornicie. Revista e ca un dispozitiv de recirculare
ce prelucrează materia brută a talentelor provenind de pe
băncile universităţii, le cizelează şi le restituie catedrei
aceleiaşi universităţi, sau pur şi simplu vieţii culturale liber
profesioniste. Echinoxismul, privit ca longevitate şi
productivitate este mai mult decât invidiabil. Este invidiat
115
chiar, dacă ne gândim doar la nevoia continuă a
lunediştilor de a-şi afirma primatul optzecist (discutabil),
însuşi efortul bucureştean continuu de reînmatriculare e
grăitor în sine. Situaţia rămâne concurenţială, echinoxismul
nu a dat mai puţini scriitori de primă valoare, mai degrabă
viceversa. Echinoxismul mai pâlpâie, în vreme ce
lunedismul a răposat demult.
Firul încântătoarei cărţi se lasă condus de capriciile
memoriei şi se aglomerează, în răstimpuri, în portrete, când
hieratice, când apăsate, dar de fiecare dată excelent
creionate. Îi vedem în carne şi oase pe Mircea Zaciu, Ion
Pop, Marian Papahagi, Ion Vatic, Eugen Uricaru, Adrian
Popescu, Dinu Flămând, Horia Bădescu şi mulţi alţii.
Întrezărim şi delicate portrete feminine, de la Olimpia Radu
la Ioana Em. Petrescu, cea din urmă licărind ca o icoană în
amintirea nu doar pioasă, ci chiar îndrăgostită, a majorităţii
echinoxiştilor: “Brunetă, cu tenul măsliniu şi ochii de o
luminozitate caldă, avea o frumuseţe densă, de sugestii
orientale, încă de atunci spiritualizată. Senzualitatea
tinereţii se concentrase în voluptatea cu care producea
discursul său de o formidabilă concreteţe conceptuală.”
(p. 63).
Petru Poantă izbuteşte un portret de familie ce te
face s-o invidiezi, dacă nu faci parte din ea.
Andrei BODIU
Cultura lucrului bine făcut
„Echinox” a coagulat timp de decenii energiile
creatoare ale studenţilor şi profesorilor de la universitatea
clujeană. Revista a fost şi este o şcoală autentică nu numai
pentru virtualii artişti, dar, în general, pentru toţi cei care
trecut, prin texte de diverse feluri, în spaţiul public. Sigur
că în cei mai bine de 40 de ani pe care-i are revista, s-au
decantat autori cu vizibilitate şi valoare diferite pentru că
asta e în firea lucrurilor. La „Echinox” plutesc umbrele
marilor dispăruţi: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Ioana
Em.Petrescu, Liviu Petrescu. Drumul de azi este însă în
continuare vegheat mai de aproape sau mai de departe de
Ion Pop, Ion Vartic sau Mircea Muthu. „Echinox” este o
emblemă naţională configurată din poeţi „echinoxişti” din
prima generaţie: Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu
Flămând. Vorbim, apoi, de succesorii lor nu mai puţin
valoroşi: Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Viorel Mureşan,
Marta Petreu sau Traian Ştef. În critică, „Echinox”
înseamnă generaţia lui Petru Poantă, Irina Petraş, dar şi,
apoi, Radu G. Ţeposu, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă,
Ştefan Borbely, Ion Simuţ, şi, mai aproape, Sanda Cordoş,
Ioana Bot, Iulian Boldea, Corin Braga. „Echinox” se leagă
astăzi de numele unui teoretician şi critic profund şi de
talent ca Horea Poenar. Numai această, săracă, enumerare
arată că numele şi operele pe care le-a adus şcoala clujeană
(şi) a „Echinox”-ului în prim-planul culturii române este
foarte mare.
Spiritul “Echinox” este unul care a cultivat cultura
temeinică şi, de aici, cultura lucrului bine făcut, valoarea
116 la “echinox”
estetică şi, aş spune, şi etică autentică, seriozitatea,
echilibrul, toleranţa. Suspecta(ta) şi mereu invocata
rigiditate a spiritului transilvan şi-a găsit un paleativ în
umorul extraordinar cultivat de succesivele generaţii de
„ars amatorişti”, cu Ioan Groşan, Ioan Buduca, Radu
G.Ţeposu şi George Ţâra în prim-plan. Îmi tot vine să
folosesc cuvîntul „legendar” pentru că ştiu din
adolescenţă o mulţime de poveşti cu şi despre
„echinoxişti”. Ba mai mult, foşti absolvenţi, de decenii, ai
Universităţii clujene continuă să-şi aminteacă şi acum
“fapte de vitejie” care s-au petrecut la/ în legătură cu
„Echinox”. Cred că spiritul echinoxist este unul de referinţă
pentru cultura română postbelică şi asta pentru că revista
a ştiut să menţină permanent, chiar în condiţiile regimului
totalitar, o calitate culturală autentică. Am fost
colaboratorul publicaţiei în anii ‘80, când revista era
coordonată de Aurel Codoban şi pot spune că şi în acel
deceniu de ceauşism satanic “Echinox” şi-a păstrat
demnitatea culturală şi a cultivat studenţi care, mulţi dintre
ei, au ajuns personalităţi în domeniile în care lucrează.
Dincolo de greutatea vremurilor sau poate tocmai în
legătură cu ele îmi amintesc inteligenţa strălucită şi umorul
„echinoxistului” Mircea Ţicudean sau faptul, deloc
neglijabil, că cele mai frumoase studente în litere de atunci
erau cele care studiau la Cluj. În anii ‘80 „Echinox”, la fel
„Dialog” şi „Opinia studenţeacă” de la Iaşi, au fost
publicaţii care i-au găzduit nu numai pe străluciţii tineri ai
anilor ‘80, dar şi pe proscrişii regimului. În acest reviste se
respira mai liber decît în oricare dintre revistele vremii.
Amintesc acum doar un excelent dialog din „Echinox”,
Alexandru Muşina - Mircea Nedelciu despre
postmodernism, dialog care ar merita oricând republicat
ca pagină din istoria dezbaterii despre postmodernismul
românesc. „Echinox” a fost un spaţiu deschis, de
comunicare, şi această tradiţie s-a regăsit şi înainte şi după
1989. E complicat de spus dacă percepţia mişcării
echinoxiste este una pe măsura meritelor acestei reviste.
În spaţiul academic mi se pare necesar ca studenţii de
astăzi să ştie cît mai multe lucruri despre „Echinox”. Eu
unul, ca profesor, încerc să îmi fac datoria. Pe de altă parte,
sîntem într-o permanentă „bătălie” în care valorile sînt în
centru sau la margine la un anumit punct şi la un anumit
moment dat. Sînt convins că „Echinox” e în circuit. În ce
postură astăzi, e de discutat.
Revista de astăzi o văd sporadic. Paradoxal, în ultimul
timp am citit mai mult despre disputele din jurul revistei
decît revista propriu-zisă. Am citit astfel despre
Dicţionarul Echinox coordonat de Horea Poenar şi
despre (ne)mulţumirile pe care le-a creat. Am citit apoi o
dispută acidă între Ştefan Borbely şi acelaşi Horea Poenar
pe seama revistei şi a ce e ea astăzi. Revista însă am văzut-
o doar cînd Adrian Lăcătuş mi-a arătat o cronică de rîsu’-
plînsu’ la romanul Teză de doctorat al lui Caius Dobrescu.
Acolo, câţiva tineri împărţiseră şi analizaseră romanul
(ceeee groasă e caaaartea aastaaa!) pe câte o sută de
pagini ca studenţii leneşi care citesc pe bucăţi romanele
şi apoi fac o clacă pentru a-şi povesti cartea. Şi rezultatul
a fost pe măsură, unul catastrofal. Departe de mine gândul
de a afirma că nu vom avea nume mari şi dintre tinerii de
astăzi. Şcoala clujeană, şi în special şcoala literelor clujene,
este una veche, solidă, autentică. Bănuiesc că, în ce
priveşte romanul lui Caius Dobrescu, de fapt o carte de o
mare complexitate, a fost doar o scăpare pentru că
„Echinox” merită să-şi continue existenţa ca una dintre
şcolile de formare culturală cele mai importante din
România. Gloria de odinioară obligă.
Marian Victor BUCIU
Mai multe cuvinte
(ne?!)potrivite despre „Echinox”
O istorie „critică” a literaturii române, care a început
să dea fiori înainte să apară, abia dacă acordă revistei
două-trei cuvinte. Şi acelea neutre, accidentale. La trei
pagini după primele 1300, e notat „spiritul” echinoxist.
Acest spirit nu este, însă, definit în nici un fel, nici
personal, nici impersonal. Tot aici, dintre cele câteva nume
istoricizate, doar unul este ataşat publicaţiei, cel al lui
Radu G. Ţeposu. Celelalte nume, ale căror cărţi sau numai
propoziţii sunt comentate, apar dezlegate de revistă,
cenaclu, grupare. Dezlegate, nu ca de un blestem, dar ca
de ceva vrednic să cadă în uitare. Bănuiesc că spiritul
autodefinit drept cumpănit al seriilor care au compus
grupul a constatat ce spun acum cu mai multă
descumpănire decât mine. (Numele revistei a fost dat de
Marian Papahagi, nu întâmplător, într-un alt regim, autor
al unui volum Cumpănă şi semn.) Cele câteva volume
despre „Echinox” (revista apare din 1968) (re)văd
activitatea sub semnul global al echilibrului. În acest spirit
îi comentează literatura, îi antologhează poezia, repun
textele într-un dicţionar şi antologie sau într-un nou
dicţionar extensiv. Descopăr fără surpriză că o perspectivă
locală generalizată face din echilibru, măsură, cuminţenie
şi alţi termeni sinonimici, de bună seamă caracterizanţi,
un fapt cultural şi literar comparabil cu cele majore şi
universale: iluminism, romantism ş. a. m. d. Totul apare
sustras autohtonismului divers ideologizat în vremuri
istorice mai mult sau mai puţin prizoniere. Textele, chiar şi
cele din deceniile comuniste, s-ar înţelege că fac proba
integrală a acestei observaţii generale. Pretenţiile sunt
nobiliare. Revendicările copleşesc revindecările. Termeni
cu o proprietate strictă devin comuni: curent cultural,
paradigmă a culturii, direcţie (multi)culturală în
desfăşurare.
Enciclopedismul – un soi de bovarism al unui
teoretician, ideocritic, inadaptat şi neadoptat suficient la
Cluj – ajunge destul, dacă nu deplin, doar prin Dicţionarul
scriitorilor români coordonat de un recunoscut mentor
universitar. Dicţionar, să amintesc, exclus de la tiparul
epocii cenzurii ideologice. Câteva lupte câştigate nu au
însemnat şi victoria în războiul prea subteran, totuşi, cu
cenzura sistemului totalitar. Un poet proeminent al grupării,
acum jurnalist radio la Paris, într-un interviu din 2008,
vorbeşte, într-adevăr măsurat, despre „un mic fenomen
studenţesc”, posibil prin slăbirea şurubului diriguitor în
mecanica sistemului atins de temeri şi dorind să se
 la “echinox”
conserve. Un surogat de cultură liberă e ceva faţă de
nimic, deşi ştim dintr-un profet literar clasic că „şi nimica
mişcă”. Un altul, retras din poezie chiar după gloria
debutului, pentru rolul şi destinul gazetăresc, vorbea cu
orgoliu îndoit şi cu ceva vanitate despre îndrăzneli care
au configurat „un experiment la limita legalităţii culturale
statale”.
Satisfăcător apare şi esteticul restrâns în ludicul, în
fond marginal provinciei ardelene, de la I. B. Deleanu la
comicul studenţesc. Mă aşteptam să observ că, în limite
diferite, perseverenţele estetice acoperă reverenţele
ideologice. E intonată în cor menţinerea tradiţiei valorice.
Rar, câte o voce distonează. Ca în cazul unui echinoxist
din Oradea intrat impetuos în arena actualităţii, scriind că
Dicţionarul cu 189 de nume coboară chiar sub criteriul
cultural gata-gata să sucombe în administrativ. Este, în
bună măsură, nemăsurat, dezechilibrat, subiectivist. Dar
nu critic. Nici axiologic. Ci alături de axă şi logică. Spiritul
(anti)echinoxist ajunge, mi se pare, tulburat. Consensul
rămâne, însă, privitor la medierea autohtonist-sincronistă,
formativitate (şcoala de tradiţie ardeleană), personalităţi
şi opere de dinainte şi de după 1989. Sunt elogiaţi, cu
recunoştinţă iar uneori cu o critică recunoaştere, mentorii,
îndeosebi un triumvirat de aşa-zişi clasici în viaţă. Privind
mai de la distanţă, dar deloc distanţat, din contra, un critic
din Timişoara, ca să nu pară cu banat, rearticulează
empatic-encomiastic „epopeea echinoxistă”. Dacă nu nişte
boieri, măcar nişte arendaşi ai minţii ar fi putut exista într-
un „Păltiniş al literaţilor”, bovarizat de mentorul esenţial,
constată din interior şi memorialistul „efectul (ui)
«Echinox»”.
Mai trebuie spus că există şi un comentator
bucureştean, vrăjind cu mucigaiul sclipitor, arghezian, al
stilului său acreditat, pentru care textologia echinoxistă e
oloagă, parte, zice el, din optzecismul eşuat şi
decepţionant. Pentru cei neadăpaţi la acest izvor critic
învolburat, trimit la „Ziarul de Duminică”, 11.05.2004.
Posomorât este şi prozatorul cu nostalgia râsului
echinoxist din comunism, râs pe care nu-l mai vede decât
topit în gheaţa de la malul prezentului. Nu-i încă de râs ce
s-a petrecut cu serioasa, cum spun voci pline şi solemne,
revistă.
Ea a fost o revistă cu de toate, cultural-ideologică
(ultimul termen în sens netotalitar) şi doar subsidiar
literară. Dar nu mi se pare acceptabil ca receptivitatea să
ajungă un merit superior creativităţii ca atare. Când citesc
bilanţurile de etapă, îmi sare-n ochi faptul că meritul
receptiv e impus cu încântare necritică. În comunism,
desigur în mod discontinuu, era îngăduit un anumit
consum cultural. Emulaţia sau concurenţa cu creaţia
artistică, filosofică, ştiinţifică din societăţile deschise erau
în general maltratate. Nu ne mai putem mulţumi acum cu
un profit cultural, să-i spun astfel, „diversionat” şi păgubit
artistic. Tradiţia etichetei menţine imaturitatea artistică şi,
în egală măsură, culturală. Constatarea exactă că nu ştim,
ca formulă estetică, ce-ar fi poezie, proză, critică echinoxistă
ar trebui să trezească nevoi literare identitare. O literatură
global inclasabilă nu atrage, ea fiind mai degrabă respinsă
în bloc, oricât s-ar făli că are poeţi, prozatori, dramaturgi,
critici, eseişti, nu şi poezie, proză, dramaturgie, critică,
eseu în moduri clarificate şi actualizate, competitiv
117
decomplexate şi nu vanitos incomunicante. Asta ca
principiu impersonal, noi fiind în general lipsiţi de exigenţa
personalizării (la aceasta constatare pot fi, ca întotdeauna,
înfierat cu un potop de simpatii nominale).
Cei care minimalizează aceste aspecte maximalizează
şi mitizează într-un fel abstract inefabilul „echinoxism”. E
nevoie de un examen critic adecvat, în sincronie şi
diacronie, prin text şi context, într-un mod comparatist,
atât pe linie autohtonă, cât şi – de fapt mai ales – străină.
Prea uşor ne amăgim că diversitatea poate fi improvizată
prin întârzieri şi mimetisme. Aceasta nu e decât o diversitate
artificială, fără conştiinţa sau conştienţa conflictului
creator, care canonizează dominanţa. Spiritul canonic nu
mi(s)tifică, el raţionalizează şi precizează (de)mersul creator.
Indefinibilul echinoxism să fi avut doar rostul de a permite
reţinerea unor creatori şi opere dintr-o largă ofertă?
Ampla mişcare culturală s-a adaptat remarcabil la
istoria impusă sau la – parafrazând pe cineva – momentul
oportun(ist). A fost un mod de rezistenţă în şi prin cultură,
păstrând reţeta cu amestec de estetic şi etic ardelean.
Poeţi, prozatori, critici, eseişti, istorici, filosofi, sociologi,
plasticieni români, maghiari, germani, din mediul multietnic
şi multicultural transilvan, activând la limita posibilă
criteriile contextului, alcătuiau cu toţii o restrânsă şi totuşi,
intelectual, largă „lume deschisă” (deplasat-metaforica
expresie e adoptată de Ion Pop) într-o lume de drept
închisă. Gruparea consolidată şi împrospătată a funcţionat
fără doctrină, program, manifest, încercând să opună
interdicţiilor câteva „dicţii” ambiţioase. Cum răul nu devine
niciodată absolut, la umbra generalităţii în floare au crescut
până la un anumit nivel şi individualităţile.
„Echinox” a fost un creuzet universitar admirabil în
vremuri anormale, întreţinut de o pedagogie a
supravieţuirii erudit-creatoare. A înlesnit conectarea
multiculturală, la câteva literaturi majore, prin poliglotism,
talent divers, energetism – intens coagulat, niciodată pe
deplin decantat – românesc, transilvan. Deşi nu cu totul
respectabil în acceptări, alegeri şi urmări, „Echinox” a fost
un punct luminos vizibil în noapte totalitară. Tensiunile
actuale de ordin comunicaţional între academizanţi şi
mediatizanţi, polemicile previzibile, fireşti (puţine şi rar
substanţiale, de regulă închis-vătuite) trădează
artificialitatea constrânsă a parcursului istoric. Puţine voci
din interior vorbesc de promisiuni înşelătoare, ratări
morale, alegeri dezumanizate, eşecul alăturat izbânzii.
Discordanţele există, ele sunt tăcute, mocnite, acute.
Echinox era un cuvânt potrivit în context, permis într-o
societate închisă care simula deschiderea. Echilibrul şi
cuminţenia rimau cu pretinsa echitate cu care regimul se
emblematiza. Simularea multelor putea să substituie
multul, o anumită extensie acoperea aprofundarea. Capii
monoideologiei erau conştienţi că trebuia depăşit stadiul
gazetei de perete. Se cădea ca tinerii să fie dialectic integraţi
şi supravegheaţi pe tipar difuzat. Echinoxismul s-a revărsat
nu numai în matrice (Cluj) şi ariile vicinale (Târgu-Mureş,
Oradea, Sibiu, Alba Iulia), dar şi dincolo de Transilvania.
Seninul „Echinox” a fost uneori şi un Solstiţiu tulburat.
118 la “echinox”
Paul ARETZU
Echinox după Echinox
De regulă, atrăgând în jurul lor scriitori importanţi,
revendicându-se de la mentori reprezentativi, anticipând
spiritul epocii, revistele şi cenaclurile proeminente s-au
constituit ca suporturi ideologice, ca nuclee ale unor şcoli
şi direcţii literare. Cu Echinox însă, lucrurile au stat altfel,
echinoxismul fiind un fenomen literar care poartă amprenta
specifică a culturalităţii clujene şi care întruneşte nu atât
o direcţie, cât o atitudine. Petru Poantă, în studiul, cu
înclinaţii memorialistice, Efectul ”Echinox” sau despre
echilibru (2003), susţine că începuturile revistei au
funcţionat ca imagine de compensaţie, ca evaziuni
disimulate, ca relansări în utopia estetică. Ştefan Borbély
vorbeşte despre ingenuitatea umană a studenţilor care
o redactau (O carte pe săptămână, 2007). Anul apariţiei,
1968, este unul al resurecţiei, plin de speranţe. Iar numele
revistei, dat de Marian Papahagi, conota ideea de dezgheţ,
de mai multă lumină decât la solstiţiul de iarnă.
Este remarcabilă consecvenţa morală şi estetică
a grupării. La fel, impresionează longevitatea revistei şi
mai ales succesiunea transmisă fără dificultăţi de la o
generaţie la alta, chiar de la o epocă la alta. Cu toate că
echinoxismul a căpătat notorietate naţională, nu s-a extins,
nu a iradiat, fiind fără îndoială alimentat şi de un climat
cultural bine circumscris geografic. Au migrat scriitorii,
dar fenomenul a rămas intact, perpetuându-şi
caracteristicile tematice şi de rafinament stilistic.
Dacă doctrinele literare sunt stabilite de
luciditatea critică a unor mentori, Echinox-ul nu s-a înscris
într-un program ferm, ci a dat curs unei conjuncturi
favorabile şi dorinţei de înnoire estetică. Soluţia dată unei
stări paradoxale care amesteca entuziasmul cu elegia nu
este departe de cea a expresioniştilor germani, exacerbaţi
de angoasele războiului. Echinoxiştii au o viziune
meditativă, crepusculară, evanescentă, supunându-se
unui standard de rafinament. Fiind un fenomen în mişcare,
echinoxismul va avea chipul flexibil, schimbător al unei
confrerii literare care se regenerează continuu, dar
serveşte aceloraşi convingeri. Prin solidarizare şi
continuitate, el imprimă o direcţie identitară, capătă un
blazon, nelăsându-se contaminat de relativismul
postmodernist care se instala.
Liberalismul revistei a fost alimentat de mediul
studenţesc căruia i-a aparţinut (lipsit de prejudecăţi, plin
de iniţiative), de seriozitatea redactorilor care şi-au luat
munca în serios (Eugen Uricaru, Ion Pop, Marian Papahagi,
Ion Vartic, Aurel Codoban, Dan Şăulean, Corin Braga,
Ştefan Borbély, Horea Poenar), de disocierea de politic,
de receptivitatea faţă de mişcările occidentale, de nivelul
ridicat de culturalitate. Revista a avut de-a lungul timpului
şi, în ciuda numeroaselor schimbări, criterii estetice şi
opţiuni unitare, determinate desigur de mediul studios
universitar, dar şi de cosmopolitismul şi spiritul echilibrat
al Clujului.
Deşi existau, în climatul literar al vremii, notabilele
reviste Steaua şi Tribuna, Echinox-ul a constituit soluţia
schimbării, a depăşirii convenţionalismului, a împrospătării
generaţiilor şi a flexibilizării mentalităţii, instituind un spirit
nou, nereformist, dar diferit. Echinoxismul reprezintă, în
fond, suma sau, mai degrabă, numitorul comun al
multitudinii stilurilor/ scriitorilor care au trecut prin
exigenţele cenaclului şi publicaţiei, ceea ce presupune
relevarea coordonatelor tematice, stilistice, de aparteneţă
poetică. Iar, în această privinţă, se observă clar că s-a
impus o marcă, o şcoală. Aspectele de bază sunt: detaşarea
de comanda ideologică (lipsită de frondă), profesarea unei
rafinate culturalităţi stilistice, evoluţia într-un evantai de
individualităţi servind unui scop comun, o emulaţie între
partenerii de parcurs, dintre care, evident, s-au detaşt
câţiva lideri, păstrarea unui echilibru între tendinţa
profesorală şi cea studenţească, menţinându-se spiritul
de seriozitate.
În ciuda schimbării echipelor redacţionale, a
seismelor politice şi estetice, Echinox-ul merge mai
departe; tocmai a împlinit vârsta considerabilă de 40 de
ani, jubileul, şi nu încetează să întinerească.
Vasile SPIRIDON
Textele şi interpretul
Considerat cândva „poet în critică şi critic în
poezie“, Ion Pop, autor al unor volume precum Poezia
unei generaţii (1973), Transcrieri (1976), Nichita
Stănescu – spaţiul şi jocul măştilor (1980), Lucian Blaga
– universul liric (1981), Lecturi fragmentare (1983), Jocul
poeziei (1985), A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi
metamorfozele poeziei (1993), Recapitulări (1995) şi
Pagini transparente (1997) posedă în plan exegetic
uneltele criticului veritabil, nefiind un capricios ori fantezist
„poet critic“ în sens stilistic. Citez din cuvântul înainte al
Paginilor transparente: „Chiar ştiind că actul critic nu
este, şi nici nu e de dorit să fie, simplă transcriere, ci trans-
scriere, am considerat că primatul textului se impune, că
opera nu trebuie coborâtă la nivelul de pretext al
imaginaţiei, oricât de mobile, a glosatorului. Ceva din
culoarea cernelii şi din tremurătoarea graţie care-i vor fi
fiind proprii interpretului va lăsa, oricum, o urmă; suficientă
pentru orgoliul «punctului de vedere» şi al creaţiei născute
dintr-o altă creaţie“ .
Prin urmare, Ion Pop este căutător de adevăr
ficţional nu numai prin interogarea de sine, ci şi prin
intermediul creaţiei altora, voinţa demersului exhausiv, rod
al dorinţei de explicitare, observându-se cel mai bine în
studiile sale despre avangardă. Prin urzirea laolaltă într-o
sintaxă integratoare a firelor dispersate în istoria noastră
literară din secolul trecut, criticul îşi propune un pariu
ambiţios, pentru mulţi inhibant, aventurându-se pe un
teren nesigur, aflat în pline frământări tectonice.
Introducere în avangarda românească (2007), la fel ca
Avangarda în literatura română (1990) sau ca schiţa din
studiul introductiv la antologia avangardei româneşti
apărută în limba franceză cu titlul La réhabilitation du
ręve – Reabilitarea visului (2006), nu propune puncte de
 la “echinox”
vedere care să modifice planul critic întocmit în 1969
(Avangardismul poetic românesc).
Nu se relativizează nici una dintre liniile tabloului
definit acum patru decenii, ci se subliniază şi se
amănunţeşte ce s-a spus atunci, dar dintr-o perspectivă
istorică mai cuprinzătoare (extinsă şi asupra prozei), care
caută să unească într-o sinteză viabilă factorii autohtoni
şi condiţionările europene, cu excepţia celor anglo-saxone.
Investigarea doar a perimetrului latin îşi găseşte însă o
motivare: înrudirile dintre limba maternă a avangardiştilor
noştri cu italiana şi franceza au facilitat nu numai accesul
la sursele futurismului, suprarealismului şi ale altor „-isme“,
dar au contribuit hotărât şi la o resincronizare accelerată
cu limbajul neologistic romanic al secolului trecut.
Terminologia manifestelor avangardiste româneşti este
atât de apropiată aceleia din ţările neo-romanice, încât
pare a se exprima într-o esperanto a comunicării
periplanetare.
Demersul critic este organizat în spaţiul istoriei
literare, abordate prin mijlocirea unor cazuri cunoscute de
scriitori cu operele lor, discursul indicând o orientare spre
formula dinamică, de gust impresionist cu rădăcini
scientizant-didactice. Ion Pop are vocaţia sintezei şi
monografia Introducere în avangarda românească
reuşeşte să-şi cucerească drept de existenţă prin fixarea
unor idei critice care refuză aproximaţiile ori exagerările.
Nu se trag concluzii nefondate, nu se face un singur pas
fără să se aducă în discuţie un text care să verifice o idee
sau să confirme o judecată de valoare. Prin observaţii
parţiale şi situaţii particulare se urmăreşte nivelul sintezei,
avându-se aproape mereu o propoziţie exemplificatoare
în preajmă.
O posibilă paradigmă a cărţii Introducere în
avangarda românească ar fi relaţia integratoare dintre
euristică şi didactică: pe de o parte, în urma discursului
sunt reţinute, prin situări multiple, o serie de elemente în
vederea propriei construcţii, iar altele sunt abandonate;
pe de altă parte, finalitatea sa didactică este vădită, textul
având o alură profesorală. Autorul se pierde voit în
meandrele mobilei istorii a mişcării de avangardă pentru a-
i sesiza articulaţiile, iar cititorul asistă la acest periplu, fiind
scutit să rămână, rând pe rând, prizonierul altor discursuri
poetice, din a căror strângere laolaltă uneori cu greu s-ar
putea desprinde pentru a regăsi firul drumului către
descoperirea trăsăturilor comune. Ion Pop descifrează
destinul incert al mişcării de avangardă în orice etapă a
istoriei sale, cu sentimentul şi conştiinţa unui martor care
simte fenomenul în palpitaţia lui şi descoperă importanţa
teoretică a faptului literar din perspectivă estetică.
Ion Pop nu se angrenează într-o spumoasă
cazuistică a mitologiei literaturii de avangardă, într-o
voluptuoasă tratare a documentului literar răstălmăcit, ci
pătrunde adânc în intimitatea procesului creator al retoricii
insurgente şi găseşte resorturile care explică mecanismul
producerii textelor. Cercetătorul nu are ton sentenţios,
consideră totul cu gravitate, păşeşte cu circumspecţie pe
acest teren minat; pregătirile, lămuririle oferite copios,
precauţiile luate sunt pertinente, înlăturând prezumtivul.
Defrişarea căilor de acces către aspectele revelatorii
întăreşte sentimentul seriozităţii şi al rigorii demersului.
119
Deşi subiectul abordat poate solicita exces de fantezie în
interpretare, criticul ne câştigă încrederea prin precizia şi
stringenţa argumentării, lipsită de preţiozitate scientistă.
Temeinica pregătire de istoric şi teoretician literar îi
îngăduie lui Ion Pop să fixeze exact, în Introducere în
avangarda românească, „sistemul aşteptărilor“ în
diferitele etape ale avangardei, mutaţiile gustului,
descătuşarea din constrângerile canoanelor retorice,
tehnica lecturii.
În studiul monografic Gellu Naum. Poezia
contra literaturii (2001), redactat sub forma unor „glose
de aproximare“, Ion Pop dovedeşte deopotrivă în ce
măsură autorul Drumeţului incendiar rămâne fidel
preceptelor doctrinare ale suprarealismului şi cât de mult
se detaşează el de stereotipiile acestei mişcări literare
devenite cu timpul sclerozante şi databile. Semnificativ i
se pare faptul că interesul pentru abordarea propriu-zisă
a limbajul poetic se află în planul al doilea al reflecţiilor,
întrucât, pentru co-autorul Criticii mizeriei, ca şi pentru
toţi aparţinătorii „generaţiei revoltei“ din cadrul mişcării
suprarealiste, mai mult decât logica discursivă contează
comportamentul existenţial, o anumită stare poetică ce
vizează eliberarea deplină a omului. În acelaşi timp, este
vorba de un demers (supra)realist vizând angajarea poeziei
în favoarea fiinţei umane. De aceea, practica imagismului
reductibil la metaforă va ceda în faţa opţiunii pentru
circumstanţe: spaţii „bântuite“, „locuri blestemate“
capabile să declanşeze proiecţiile fanteziei şi ale
onirismului (însuşi poetul vorbea despre „mediumnitatea
noastră, a tuturora“, dar nu în sensul spiritist al termenului,
ci în acela al forţării pragurilor creatoare).
Avizatul nostru cercetător al avangardei literare
observă pentru perioada debutului lui Gellu Naum
ataşamentul faţă de un număr de teme şi motive
caracteristice viziunii suprarealiste, de sorginte „gotică“
şi poescă, romantic-tenebroasă, fantezia viitorului
traducător din opera lui Gérard de Nerval operând liber
între limitele acestor tipuri moştenite. Ne aflăm, de fapt, în
al doilea moment al avangardei, atunci când fenomenele
de negaţie virulentă a tradiţiei venite din partea primelor
manifestări avangardiste se atenuaseră. Se examinează
starea de halucinantă veghe în regim nocturn, iar această
persistenţă în a surprinde aspectele vădit nesemnificative
duce la configurarea unei poetici a banalităţii. În unele
poeme pline de efluvii intime, exegetul sesizează situarea
în zona convulsivă a iluzoriului a acestui poet care dirijează
fluxul interior şi oniricul pe culoarul somnului.
Universitarul clujean sesizase deja în
Avangardismul poetic românesc că Gellu Naum îşi asumă
programatic „comedia onirică“ şi îndeletnicirea de
comediograf în înscenarea discursului, adică toate
convenţiile imaginarului şi tehnicile „automatismului psihic
pur“ suprarealist. Prin urmare, ceea ce îl individualizează
pe poet în cadrul mişcării suprarealiste româneşti din anii
’40 este nota accentuat ludică şi ironică, gustul pentru
înscenări şi expresii bufe. Formule exorcizatoare realizate
prin adjoncţiune, precum „po(h)et“ şi „po(h)ezie“ traduc
expresia ironic parodică a statutului creatorului şi a operei
sale expuse căderii în literaturizare, în clişee edulcorat-
sentimentale.
120 la “echinox”
Opera discutată este situată la confluenţa stării de
spirit suprarealiste (generatoare de candori ce se vor
asemănătoare acelora originare ale fiinţei) cu o conştiinţă
estetică ce repune în chestiune convenţiile literaturii. În
acomodarea acestor poziţii, autorul vede componenta
postmodernă tandru-recuperatoare a discursului poetic
al lui Gellu Naum, care pendulează între încrederea în
poezie şi conştiinţa relativizantă, (auto)ironică. „Angajată
la început în confruntarea cu Literatura, poezia poate
deveni şi chiar devine o experienţă existenţială, un mod
de viaţă“. Aceasta este şi explicaţia titlului studiului
monografic Gellu Naum. Poezia contra literaturii – o carte
de calibru în cadrul bibliografiei despre avangardă.
Avangarda literară este dificil de circumscris în
toate dimensiunile ei majore, deoarece orice idee literară
se constituie şi se reface mereu în interiorul nucleului
arhetipic al noţiunii de bază. Vocaţia de a nega avangardele
anterioare va face posibilă oricând existenţa unei noi
avangarde. Oricum, prin înseşi contradicţiile sale, se
constituie un spaţiu deschis, iar timpul, cu dimensiunile
lui inexorabile, va decide asupra valorii reale şi le va elimina
pe cele iluzorii. Un asemenea moment cultural pune noi
întrebări fertile – tocmai acelea pe care autorul le
recunoaşte a fi încă nerezolvate.
La fel ca şi pe acelea ivite în cazul traducerilor
din limba franceză. Sunt sigur că în transpunerea textelor
din culegerea Şapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul
aproximativ (1996) – care chintesenţiază datele spirituale
ale mişcării iniţiate de Tristan Tzara, adică ale momentului
de rediscutare, în plan literar, a tuturor formelor civilizaţiei
moderne – Ion Pop a fost ajutat şi de experienţa şi talentul
său de poet. Şi aceasta întrucât a avut de întâmpinat
dificultăţi reale, datorate înşiruirii versurilor în răspăr şi
eliberării lor de orice reguli de punctuaţie. Dar universitarul
clujean a fost întotdeauna interesat de fenomenele literare
aflate în ebuliţie şi metamorfoză, a căror semnificaţie
profundă o reprezintă contestarea neconcesivă a tradiţiei,
respingerea canoanelor, înnoirea discursului şi a viziunii.
Cărţile sale de critică (unele dintre ele fundamentale pentru
istoria noastră literară, precum Nichita Stănescu – spaţiul
şi jocul măştilor şi Introducere în avangarda
românească) stau mărturie, iar traducerea textelor lui
Tristan Tzara, alături de acelea ale lui Georges Poulet
(Conştiinţa critică), Jean Starobinski (Textul şi
interpretul) şi Eugen Ionescu (Note şi contranote) fac
parte din „orele franceze“ petrecute de Ion Pop.
Ion BUZAŞI
O necesară reabilitare a lirismului
Stimate domnule Iulian Boldea,
Ca întotdeauna, mă simt onorat de invitaţia de a
răspunde anchetelor de istorie literară iniţiate de Dvs. şi
de dl. Virgil Podoabă, redactorul-şef, pentru numerele
tematice ale revistei „Vatra”. De data aceasta, răspund cu
o destul de mare întârziere şi, de asemenea, cu reţinere,
pentru că, în limbaj şcolăresc, nu sunt prea pregătit, în
sensul că nu cunosc prea bine mişcarea „Echinoxului”
clujean. Şi iată de ce. Pe vremea studenţiei mele de filologie
clujeană şi de frumoasă aducere aminte, din anii 1960 –
1965, noi, studenţii, nu beneficiam de o publicaţie a noastră.
Urcam, cu emoţie, scările revistei „Tribuna” („Steaua” ni
se părea inaccesibilă şi destinată condeielor consacrate
sau clasice) cu câte o notiţă literară, o recenzie, iar cei mai
talentaţi, cu câteva file dactilografiate sau citeţ scrise, de
poezie şi proză. Erai întâmpinat de „redactorul de resort”
(critică literară, poezie, proză) şi aşteptai cu emoţie
verdictul şi sperata apariţie. Pe atunci, „Tribuna”, la care
mă străduiam să colaborez, avea anunţuri publicitare în
avanpremieră şi-mi amintesc cu câtă emoţie citeam
asemenea afişe, în drum spre facultate, tresăltând de
bucurie dacă-mi găseam numele printre colaboratorii
numărului din „Tribuna” în curs de apariţie.
„Echinox”-ul clujean a apărut, aşa cum se ştie, după
1965 şi a însemnat un reviriment literar, consecinţă a unor
speranţe legate de relaxarea ideologică de după mereu
invocatul istoric Congres al IX-lea, când atâţia români şi,
în primul rând, oamenii de cultură (scriitori şi artişti) au
nutrit speranţa unor semne dătătoare de nădejdi în
redresarea artelor. Au apărut reviste de cultură şi literatură
pe lângă cele din Bucureşti şi din principalele centre
universitare şi de cultură din ţară, şi la Oradea, la Craiova,
la Piteşti, la Constanţa, dar au apărut şi reviste ale
studenţilor: la Cluj – „Echinox”, la Bucureşti –
„Amfiteatru”, la Iaşi – „Dialog”, la Timişoara – „Forum”,
demonstrând energia creatoare a tinerelor condeie
universitare care, de când lumea, doreau o afirmare şi o
recunoaştere, propunând o reînnoire, evident cu un
subtext implicit polemic.
Eu aparţin cronologic şi prin anul absolvirii studiilor
universitare, 1965, generaţiei ’60, numită şi generaţia Labiş,
pentru că a crescut literar sub influenţa benefică a poetului
Primelor iubiri. La Cluj, erau în filologia clujeană câţiva
dintre marii poeţi de mai târziu ai generaţiei amintite: Ioan
Alexandru, Ion Pop, Ana Blandiana, Gheorghe Pituţ, Matei
Gavril, ca să amintesc doar numele cele mai cunoscute.
Aşa se face că, atunci când a apărut revista „Echinox” în
localul care, pe la începutul studenţiei noastre, era căminul
studenţesc „Iosza Bela”, am simţit o uşoară invidie pentru
norocul urmaşilor: o publicaţie proprie şi doi îndrumători
de marcă, profesorul Mircea Zaciu şi pe atunci tânărul,
dar eruditul universitar (şi poet) Ion Pop. Trebuie să fac o
menţiune pentru noi, absolvenţi din 1965, nu vorbesc, cu
atât mai mult de dinainte, schimbarea lui Mircea Zaciu a
 la “echinox”
fost o surpriză totală. Dacă pe vremea studenţiei noastre
era un magistru maiorescian, distant şi rece, aproape
inabordabil pentru studentul timid, complexat şi marcat
provincial, îl găseam acum într-un grup de tineri talentaţi,
îndrumându-i şi încurajându-le „anii de ucenicie”. Alături
de seria „Restituiri”, pe care a îndrumat-o la Editura Dacia
şi care constituie o bună şcoală în tehnica ediţiilor
(absentă în facultăţile de litere dinainte de ’89), îndrumarea
echinoxiştilor constituie principala contribuţie
complementară a dascălului universitar, criticului şi
istoricului literar Mircea Zaciu. Ion Pop, student preferat
al profesorului Zaciu, devenit în anii ce au urmat unul din
cei mai apreciaţi profesori de la Literele clujene, era mai
apropiat ca vârstă de studenţi şi s-a realizat astfel o
stimulativă atmosferă de confraternitate literară.
Am citit cu interes istorico-literar multe numere din
revista „Echinox” şi am constatat cu bucurie că unele
nume ce apăreau aici (în poezie, proză şi critică literară) au
devenit peste puţin timp redactori la prestigioasele reviste
clujene, „Steaua” şi „Tribuna”: Alexandru Vlad, Eugen
Uricaru, Petru Poantă, Adrian Popescu, Tudor Dumitru
Savu, Marcel Constantin Runcanu ş.a.
Desigur că exista o „marcă” literară a echinoxiştilor,
pentru că orice generaţie începe să se afirme măcar
subtextual, polemic, reeditând astfel cunoscuta „querelle
des anciennes et des modčrnes”. Faţă de şaizecişti,
echinoxiştii clujeni şi colegii lor studenţi de la revistele
din celelalte centre universitare, nu aduceau numai o
necesară reabilitare a lirismului poetic prin reînnodarea la
marea poezie interbelică, ci şi o „poezie a realului” ce
cuprindea o evidentă dezaprobare a „epocii de aur” şi a
glorificărilor ei deşănţate, prin enumeraţia mizeriilor
cotidiene.
Cred că eseurile monografice datorate lui Ion Pop,
cel mai bun cunoscător al „Echinox”-ului, şi studiul lui
Petru Poantă, unul din cei mai cunoscuţi echinoxişti clujeni,
au fixat cu destulă obiectivitate şi probitate ştiinţifică
aportul „Echinoxului” la evoluţia literaturii române
contemporane.
După 1990, am citit sporadic „Echinox”-ul studenţesc
clujean. Mi se pare mai slab decât cel de altădată şi pentru
că interesul faţă de publicaţiile literare în general este
scăzut, cu alte cuvinte „orizontul de aşteptare” nu este
cel din anii ’70 ai secolului trecut.
10 martie 2009, Blaj
121
Ştefan Ion GHILIMESCU
Reînnodarea tradiţiei estetice
1, 2 Am descoprit „Echinox”-ul relativ târziu, în
1974, graţie lui Marian Papahagi, care era ca şi mine, pe
atunci, soldat T.R., la Lipova… El mi-a vorbit pentru prima
dată despre activitatea febrilă din „subsolul” Universităţii
clujene, unde, alături de Ion Pop şi Ion Vartic, şi înconjuraţi
de zeci de „filologi studenţi ” făceau o revistă de care era
mândru în felul său atât de onest. După stagiu, multă
vreme, a păstrat obiceiul de a-mi trimite, o data sau de
două ori pe an, câte un plic cu reviste. După patruzeci de
ani, sărbătoriţi la sfârşitul lui 2008, de apariţie neîntreruptă
a celei mai importante reviste studenteşti din ţară, în care
au debutat, publicat şi s-au consacrat nume importante
ale literaturii şaizeciste şi optzeciste, pentru a rămâne
doar la generaţiile asa-zis „istorice”, şi tot după atâţia ani
de Cenaclu „Echinox”…, cred că se poate vorbi fără nici o
ezitare de o literatură echinoxistă. Iau în sprijin, desigur, şi
cele câteva sinteze privind gruparea, precum Efectul
„Echinox” sau despre echilibru de Petru Poantă,
antologia „Poeţii revistei Echinox” de Ion Pop, Literatura
„Echinoxului” de Nicolae Oprea, Dicţionarul Echinox
coordonat de Horea Poenar. Reuniţi în jurul unor
profesori prestigioşi afirmaţi în buna atmosferă a şcolii
clujene dintre cele două războaie mondiale, - unii ca Liviu
Rusu reveniţi la catedră, asemeni lui Blaga, în deceniul
şapte după o grea perioadă de persecuţii (1948-1959) -, nu
ştiu dacă iniţiatorii s-au inspirat şi au gândit de la început
un proiect indus, fie şi tacit, cum sugerează astăzi Ion
Pop, din ideologia rigoristă a revistei de mare deschidere
„Cultura” condusă în deceniul trei al secolului trecut de
cărturarul de formaţie germană Sextil Puşcariu, membru al
delegaţiei României la Liga Naţiunilor şi rector al
Universităţii clujene. Mai degrabă, programul revistei,
animată de spirit critic şi reînnodarea tradiţiei estetic-majore
a literaturii moderne dintre cele două războaie mondiale,
s-a conturat din mers, cu fiecare bătălie câştigată în lupta
surdă cu aparatul de propagandă comunist. Miza estetică
a literaturii promovată în paginile revistei a fost, pentru a-
l cita pe Ion Pop, unul dintre constructorii ei, un „scut în
faţa asediului permanent al ideologiei totalitare”. Privită
scrutător, fără prejudecăti ori minimalizări de conjunctură,
„Echinox”-ul are meritul de a fi creat şi întreţinut în rândul
colaboratorilor şi cititorilor săi, încă de la începuturile sale,
o stare de spirit de aleasă preţuire a valorilor spiritului
generată de un grup de scriitori harnici şi talentaţi care au
mizat şi s-au bătut într-o perioadă bântuită de toate
fanatismele dogmei făuririi „omului nou”, recesivă în
diferite chipuri până la revoluţia din ’89, pentru marile
adevăruri umaniste şi superioritatea culturii. Alături de
profesorii Ion Vlad şi Mircea Zaciu, generaţii succesive
de emuli, cum au fost toţi, mai mult sau mai puţin, într-o
primă fază, începând cu Marian Papahagi, Ion Pop şi Ion
Vartic, acompaniaţi, într-o o înşiruire fără nici o pretenţie
de ordonare, de Mircea Muthu, Ion Simuţ,, Petru Poantă,
122 la “echinox”
Stefan Borbely, Al. Cistelecan, Adrian Popescu, Dinu
Flămând, Eugen Uricaru, Alexandru Vlad, Ion Mircea,
Horia Bădescu, Emil Hurezeanu, Aurel Codoban, Mircea
Ghiţulescu, Ion Mureşean, Iulian Boldea, Mihai Dragolea,
Ion Buduca, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ruxandra
Cesereanu, Corin Braga, Virgil Podoabă, Sanda Cordoş,
Mircea Petean, Nicolae Oprea, Al Th. Ionescu, Vasile Sav,
Ioan Groşan, Dan Şăulean – numele cele mai grele ale
echinoxismului – s-au întâlnit şi au descoperit, în amplele
dezbateri şi confruntări de opinii, sub egida spiritului
cărturăresc universitar, că împărtăşesc, dincolo de
diferenţele de amprentă, aceeaşi viziune despre rolul înalt
şi fundamentele morale ale artei scrisului. Ardeleni în
majoritate, preţuitori raţionali ai valorilor tradiţiei, deschişi
unor limbaje şi experienţe novatoare, criticii şi poeţii
echinoxişti s-au manifestat ca un „grup solidar” intelectual,
în permanentă căutare a idealului äéáęĺęńéěÝíĺň. Criticii,
în marea lor majoritate, se disting, mai cu seamă, printr-un
discurs aplicat, temperat şi tonic, ferit de excese
temperamentale ori de tentaţii prea speculative. Limbajul
este unul de aulă, limpid, riguros al unei discipline cu
greutate, exact, sever epurat de înflorituri. Fără a fi pedanţi,
cei mai importanţi critici echinoxişti sunt constructorii unor
eşafodaje intrepretativ-valorizatoare cu o miză extrem de
importană. Ion Pop s-a ilustrat şi a devenit singurul critic
calificat în avangarda românească. Cartea sa despre
universul poetic blagian constituie astăzi o referinţă
fundamentală în materie, ca şi cea a lui Ion Vartic, de
altminteri, despre Radu Stanca. Şi Petru Poantă şi Ion
Vartic ne-au lăsat studii fundamentale (deloc întâmplător!)
despre Cercul literar de la Sibiu. Studiile multidisciplinare
ale lui Mircea Muthu din rubrica „Orientalia” a Echinoxului
sunt printre primele radigrafii la noi privind destinul culturii
române în cadrul structurilor cultural-identitare ale
Europei Centrale. Să nu uităm că „Echinox”-ul apărea în
epoca ceauşistă în trei limbi, iar astăzi în şapte… Poliglot
şi foarte informat, Marian Papahagi, printre altele, era
extrem de intersat de condiţia criticii şi exerciţiul lecturii.
Recuperarea incipientă a lui Cioran s-a pus la cale tot în
atelierul criticii echinoxiste…
În ceea ce-i priveşte pe poeţi, dacă o bună parte
dintre „şaizecişti” (încadrare cu multe inconveniente) se
remarcă printr-un discurs ontologic şi mitic-estetizant,
sacral şi livresc, amintind metafizica poeticilor
tradiţionaliste în linia Blaga – Radu Stanca, de care totuşi
îi desparte un alt tip de imaginar (Ion Pop, Adrian Popescu,
Dinu Flămând, Horia Bădescu, Marta Petreu ), „optzeciştii”
echinoxişti, rămaşi din fericire neatinşi de programul
posmodernist, vin în răspăr, printr-un gen de notaţie
spontană, sine cera, să submineze tocmai tendinţele
artificiale, de coborâre cu orice preţ în profan, a jocurilor
poeticităţii (Ion Mureşean, Mircea Petean, Ruxandra
Cesereanu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan). Ei constituie,
probabil, falanga cea mai pură a optzecismului tocmai
fiindcă râmân cumva insular marcaţi şi preocupaţi – cu o
sintagma a lui Horia Bădescu - de memoria fiinţei.
3. Dicţionarele şi lucrările de sinteză despre
fenomenul şi efectul „Echinox” elaborate în ultimii cinci,
şase ani constituie un preţios şi necesar punct de plecare
într-un demers istorico-literar şi cultural ce nu va întârzia,
cu siguranţă, prea mult să să se nască privind cercetarea
şi evaluarea contribuţiei grupării echinoxiste în cadrul
canonului. Gruparea are din fericire în rândurile sale un
număr important de eseişti, critici şi istorici literari de
mare autoritate care, cunoscători din interior ai
configuraţiei fenomenului în toate articulaţiile sale, au tot
interesul, dar şi datoria să-i fixeze locul şi rolul. Cu atât
mai mult cu cât, din pricini care ţin de o moralitate tot mai
lacunară a vieţii literare la momentul de faţă, centrul puterii
literare, care rămâne capitala, ignoră deocamdată
importanţa echinoxismului în genere şi ezită să vorbească
despre ceea ce de mult este de domeniul evidenţei, adică
despre opere şi scriitori echnoxişti… Este simptomatic în
acest sens chiar faptul că o lucrare aşteptată cu atâta
interes cum este Istoria critică a literaturii române de
Nicolae Manolescu nu rezervă nici măcar un rând „Mişcării
echinoxiste”, e adevărat nu o face nici în cazul „Şcolii
prozatorilor târgovişteni”, nici chiar în cazul “Cercului
literar de la Sibiu”, ceea ce, după părerea mea, constituie
o gravă eroare de viziune, şi asta în situaţia în care
programatic se doreşte o „critică a criticii”, nostalgic
estetică, de „re(valorizare) şi (re)intrepretare permanenta
a fiecărui text şi a literaturii în întregul ei, ca interglosare
infinita”. Mai atent, probabil, la schimbarea de paradigmă
anunţată mai cu seamă de atâtea mutaţii de climat, Nicolae
Manolescu sfârşeşte prin a epura istoria literară de
evenimente, reducând-o în laborator la un model scalar
care nu mai coincide cu obiectul.
4. La o privire fugară, „Echinox”-ul de azi, am
impresia, se confruntă – excluzând, fireşte, cenzura - cu
aceleaşi probleme ca şi cel de ieri: lipsa banilor, a spaţiilor,
a dotărilor, a sprijinului mai susţinut al Senatului
universitar. Prietenii mei îmi spun însă şi că vechii
echinoxişti („profesorii”), cu puţine excepţii, nu mai sunt
atât de apropiaţi de tinerii din redacţia actuală. Se acuză,
mai mult sau mai puţin deschis, apariţia unei falii şi lipsa
de solidaritate evidentă între generaţii, ceea ce altădată
nu se întâmpla, ba dimpotrivă! Sub conducerea lui Horea
Poenar, revista pare să-şi fi schimbat vechea concepţie,
atâta vreme respectată în linii generale, îndepărtându-se
de însuşi „brandul academic” care o particulariza,
promovând acum o viziune mai decomplexată faţă de actul
artistic şi faţă de calitatea colaboratorilor… Se pare că
Dicţionarul Echinox, A-Z, coordonat de acelaşi Horea
Poenar, cu 189 de nume pe care „generaţia actuală şi le
asumă într-un act aproape oficial”, cu „rearanjarea numelor
şi nuanţarea ierarhiilor”, în care articolele de evaluare şi
valorizare suferă de o crasă lipsă de unitate, e de natură,
nu tocmai gratuit, să agite spiritele. Dar, personal, sunt
convins că lucrurile se vor schimba în bine chiar şi pe
acest palier, tânărul universitar clujean vorbind nu o dată
în ultima vreme despre ediţia a doua revizuită a acestui
„dicţionar inconformist” în corpul căruia, altminteri, a
semnat doar prefaţa.
 triptic
Lia FAUR
II. Amintiri cu iubiri şi suferinţe
(orice asemănare cu viaţa altuia e pură coincidenţă)
astăzi am iubit prima oară
cu toate cântecele de dragoste în urechi
îngânam cântarea cântărilor într-un murmur nedesluşit,
epuizant
într-o versiune postmodernă
şoaptele îndrăgostiţilor de pretutindeni se amestecau cu
saliva
în aerul încăperii văruite în alb,
astăzi am iubit prima oară şi-mi voi striga în urechi
pentru a nu uita mirosul pielii tale ce-mi acoperea gura
senzaţie aproape delirantă de sunete înfundate.
nu extazul a fost senzaţia primului orgasm,
ci lacrima gelatinoasă adunată în colţul ochiului drept,
astăzi am iubit cu toţi porii fiinţei mele, pielea ta
a fost o contopire de animale părăsite în cuşca încuiată.
să te păstrez de-acum, ca ritual
îmi voi face agheazmă din vin
şi-mi voi stropi trupul seara şi dimineaţa
la umbra sălciilor pletoase unde nimeni nu va şti,
nici nu va crede,
unde trecătorilor nu le va păsa
că te-am iubit...
(fapt extras din realitate)
mă obsedează carnea trupului meu şi nu doar atât,
mă oboseşte şi îmi încurcă lucrurile
desprind în fiecare zi câteo fâşie de piele,
mă ustură,
observ carnea vie, tânără încă şi sângerândă,
e pur şi simplu carne ce-a fost atinsă de tine,
e pur şi simplu carne.
voi fi o fiinţă ce va umbla scalpată,
interesantă,
de neatins, cu adevărat carne
pune mâna, nu te sfii, sunt eu,
carnea a înghiţit tot ce ar mai fi fost de iubit
atinge-mă cu vârful degetelor tale desfoliate
şi şopteşte-mi direct în mecanismele urechii,
că nu-i adevărat,
că monstrul acela pe care-l vedem amândoi este închipuire,
că am murit, că dorm,
că nasc,
mă nasc pe mine nouă fără trup.
(prostituée- intérieurement)
123
e ora nebunilor.
doar eu văd dezastrul
ce se apropie ca o furtună de nisip
în ochii rătăciţilor care cer apă
imaginea celui ce pierde tramvaiul,
iubita, actele, banii, nasturele, inelul,
timpul, rinichiul, copilul, amintirea,
imaginea celui cu insomnii în fiecare noapte
până la cinci dimineaţa
sau imaginea celui fără privire şi cuvânt,
imaginea din spatele imaginii.
le simt pe toate ca pe o povară nedorită,
ca pe o piele de împrumut peste carnea mea albă.
vântul brăzdează adânc până la oase şi biciuită pielea
se întinde peste trupul uscat, ca un monstru,
încet transformat în mumie.
(contorsiune)
nu rareori am simţit starea de prostituţie ca pe o stare
firească.
mi-e tot mai frig iarna şi e întuneric,
mă regăsesc deseori în poziţia embrionului
mă cuprinde o stare de transparenţă
şi tânjesc după starea placentară (sau planetară),
după ochiul lui Dumnezeu
cald şi ocrotitor în primul ceas al creaţiei
sunt un fetus viu întârziind să se nască,
cred că sunt deja o prostituată.
(stare de frig)
băiatul acesta cu hainele mirosind a urină
ce stă ameţit de aurolac la piciorul podului
nu va şti niciodată cum e durerea
frământată în minte
pentru că el se îmbată mereu cu gaze
atunci când mintea vrea să-i lumineze calea
şi să-l facă să priceapă că nu va avea nicicând
ceea ce au oamenii care trec pe sub pod
ochii săi atât de albaştri te fixează
şi te gândeşti cum poate privi aşa de senin
când sub el se adună viermii aşteptându-şi porţia de seară,
când acasă nu-l aşteaptă o casă
când patul lui nu va fi decât o haină
întinsă peste mizeria adunată de vânt.
băiatul acesta e acolo ca să poată fi văzut de mine,
cel ce trece zilnic îngropat, în ziarul de dimineaţă
unde scrie că un copil a fost violat şi ucis mişeleşte,
ce bestii, îmi zic, ce bestii
şi toată ziua îmi va fi răvăşită de visul acela urât din ziar,
unde scrie că un copil a fost omorât.
(momente cu mine)
124 triptic
între două trenuri îmi fac timp să mă iubesc cu tine,

între două plecări mai evadăm la o ţigară Butuc cu spiţe –
pe care tu mi-o accepţi ca pe un gest de graţie. într-o rotire plutind
alerg spre tine şi mă trezesc scuipând înjurături printre grupul de berze.
dinţi
nu mai ştiu dacă vreau asta sau cealaltă

dacă tu mă mai vrei pe mine sau pe cealaltă Pîinea Vieţii:
iubirea miroase a lemn câinesc El s-a identificat
cu atâtea semnale trase din greşeală cu bobul de grîu.
ce îmi contorsionează tâmplele.
(semnal de alarmă)

trupul meu de fiecare zi mă înghite Pe o creangă ninsă:
puţin câte puţin la marginea tăcerii
îmi cere tot felul de lucruri sunet îngheţat.
care nu corespund nevoilor mele permanente
ar vrea să îmi fardez ochii în negru intens

şi să dansez agonic Fumul săgeţii:
până nu mai răspund la numele pe care îl strigă prietenii: lia în peisaj de iarnă –
nu mă mai vrea pe mine cea cu ochelarii intelectuali frunza bradului.
cocoţaţi pe vârful nasului
adâncită în studii interminabile.

ar vrea să plescăi apa din bălţi după ploaie Treptele noastre:
şi să mă tăvălesc în amintiri bolnave de copilărie şi înlăuntrul stelelor
mă vrea dezbrăcată în faţa oglinzii se ascund anii.
măsurându-l de sus până jos
cu privire de precupeaţă în târg

ah, trupul meu... Lumina din cer,
(trupul meu) în spicul de grîu –
miezul iubirii.

Ştefan DONCEA

Frîngerea pîinii:
Spaţiu cosmic: acum L-au recunoscut
rădăcina de lună pe Domnul Isus.
tace într-un corn.

O căprioară
se miră în pădure
reflectînd toamna.

Singurătatea
tocită între coperţi
o poţi răsfoi

Înseninare:
norii nu mai au umbră
dincolo de ei.

Aud vioara:
numai tăcerea e-n jur
cu răspuns ascuns.
 triptic 125

Ion SCOROBETE din calcul

îşi numără aventurile
care s-au soldat cu o bifă
Iarnă în calendar

bucuria-şi tămăduieşte rănile sămânţa zilei scurte se odihneşte

cu această zăpadă ca o femelă gestantă
neperformantă îşi pipăie cu teamă ţesuturile
linii tocate mărunt de alb de contact
se aştern şi palidă tiveşte în somn
pe acoperişe mute poalele unei naşteri
într-un desen care-i repugnă din nou
câinelui la celălalt capăt al firului
stors ca o lămâie de telefon
de canicula palmele se încing adunate
trasă la indigo a ultimelor forţând aparenţa
solstiţii de vară unit cu văzduhul muntele
destăinuie copacilor din poeziei
canalul şi-a supt maţele colţ cu martitirilor din 89
în congelatorul de la rubrica meteo cum amân să cumpăr tratament
se apasă pe căderea sub linia de sezon
zero contra omizilor
cu 15 unităţi seara se grăbeşte din fiecare
aripile păsării s-au curbat cotlon
endemic precum potcoava uzată să o primească pe regina
adusă de un gunoier pentru nopţii
recondiţionare

în cartier cenuşa ideilor se

presară
pe arterele secundare
căci simt la apus un soare
bătrân
cum alunecă fracţionat
sub limba de rugină a macazului
de la cefere

de azi pipăi cu talpa insensibilă

burniţa catifelată
în ochi nu mai e loc pentru
nicio imagine rece
vitraliul catedralei a făcut mustăţi
pleoştite ursuz pe
umărul gri al pervazului

ninge răzleţ cu secvenţe de gerar

în clipa aceasta moartea a fugit

cu cel mai frumos bărbat
de pe planetă
e linişte sură
sub pălăria de staroste
a cerului
lumea priveşte dual
spre Dumnezeu din înclinaţie
către ceea ce nu poate
fi măsurat
subsecvent la punctul virtual
înceţoşat
de la Grenwich
126 cu cãrþile pe masã
biologică şi consumarea „uceniciilor” diaristului, într-o
activitate de căpătâi, asumată conştient. Aventura scrisului
se insinuează astfel şi vine să întregească aventura
Florin-Corneliu POPOVICI existenţială. „Jurnalul se cade a fi citit cu bunăcredinţă şi
precauţiune” (p.9), ţine să precizeze, într-o scurtă
introducere, chiar autorul lui, moment în care Geo Bogza
Geo Bogza – Pariul cu existenţa se exonerează, se pune la adăpost de anumite
neconcordanţe (încălcări, voite sau nu, ale clauzelor
intimismului), de alunecare în zona paradoxurilor jurnalului
Este unanim acceptată ideea că, atunci când vine
şi a sferei sale de relativitate (meteahnă de care se loveşte
vorba despre un scriitor şi plasarea sa într-o anumită ierarhie,
orice scriitură, fie ea obiectivă sau subiectivă).
ceea ce contează cu adevărat este opera şi nu omul care a
Primele pagini ale jurnalului îl prezintă pe diarist la
scris-o (supus în permanenţă greşelii!), moştenirea culturală
bordul navei „Griviţa”, navigând pe cursul superior al
pe care el o lasă posterităţii şi felul în care aceasta pătrunde
Dunării, unde novicele ia contact, pe rând, cu Galaţiul,
şi se instalează în conştiinţa publicului.
Cernavodă, Ţiglina, Silistra, Olteniţa, Turtucaia, Giurgiu,
Geo Bogza este un caz atipic pe toate planurile, care
Zimnicea, Turnu Măgurele, Corabia, Nicopole, Bechet,
contrazice prima parte a enunţului formulat mai sus, prin
Calafat, Gruia, Turnu Severin. Aceste itinerarii ale unui
faptul că aproape tot ce ţine de persoana celui în cauză,
„homo explorans” în devenire (cunoaşterea lumii
operă şi existenţă privată, stă sub semnul aventurii (uneori
echivalează cu cunoaşterea sinelui, adâncită, în cazul
împinsă la extrem), cele două condiţionându-se reciproc.
noastru şi de scriitura zilnică) se întretaie cu geografiile
Într-o „cultură a pudorii”, cum e cea română, străbătută
spirituale parcurse cu aviditate de personaj în lecturile de
de un complex de inferioritate faţă de marea cultură
tinereţe: Nenorocirile unui slujnicar, Naşterea şi moartea
europeană, pe care se străduieşte de secole s-o ajungă
materiei, Tratat de Astronomie, Sic Cogito, Chestiunile
din urmă, în care excesele (cu puţine excepţii) sunt
Vitale, Îndrumare în Filosofie, Pădurea spânzuraţilor,
reprimate şi puse la stâlpul infamiei, iar cei care „ies din
Zeilor le e sete, Ana Karenina, Nevroza, Istoria
rând” sunt priviţi cu suspiciune şi neîncredere, Geo Bogza
civilizaţiei române moderne, Îndrumarea vieţii, Omul
ne demonstrează că „aventura de a fi om” (şi scriitor, am
descompus, Jurnalul lui Tolstoi, Sovedania unui tânăr,
adăuga), leitmotiv preluat de acesta din Max Blecher,
Ion, Patima roşie, Evoluţia criticii literare, Filosofia
cunoaşte dimensiuni nebănuite, aventură pe care o
stilului, Craii de Curte Veche, Eroii, Kira Kiralina, Pe
înregistrează, cum nu se poate mai fidel, unde altundeva
frontul de vest nimic nou, Martin Eden etc. Este anotimpul
decât într-un jurnal intim, anume în Jurnal de copilărie şi
inocenţei, subliniat şi de naivitatea cu care tânărul mus
adolescenţă. Scris în perioada 1923-1931, acesta se
consemnează, pe-alocuri la modul hilar, în jurnalul său de
constituie într-un veritabil document uman, într-o
bord: „Am plecat pe la ora 2 p.m. Peste 1/2 oră am travers
radiografie a fiinţei celui care, doborând canoanele şi
cu oraşul Rusciuc. Apoi am intrat la închisoare şi nu mai
prejudecăţile, născând şi renăscând perpetuu, negând,
ştiu nimic.” (p.15, 11 iunie 1923) sau „Seara, D-nul
autonegându-se şi reconsiderând totul în momentul
sublocotenent Dumitriu vine să facă inspecţie. Este vesel,
imediat următor, avea să ajungă, în timp, de pe baricadele
mare minune. Pune pe câte doi elevi să-şi facă unul altuia
avangardismului românesc pe băncile sobrei (şi refractarei
inspecţie. Fiecare găseşte câte un inconvenient şi se
la experiment) Academii.
pedepsesc unii pe alţii. Vine şi rândul meu cu Marinescu.
Sub aspect ideatic, jurnalul lui Geo Bogza* se
El găseşte praf la mine iar eu îl găsesc rupt. Acum vine şi
aseamănă, până la un punct, cu Romanul adolescentului
rândul pedepselor, el îmi spune să ies la raport, iar eu îl
miop al lui Mircea Eliade, ambele surprinzând perioada
pedepsesc ca să doarmă a doua zi până la ora 8 1/2.”
copilăriei şi a adolescenţei autorilor, însă se delimitează
(p.16, 18 iunie 1923).
net de acesta sub aspect scriptic, narativ, arhitectural.
Viaţa pe apă nu e nici pe departe lapte şi miere, aşa
Deşi ambele sunt ficţiuni (se ştie că jurnalul, spre deosebire
că tânărul Bogza ia contact repede cu privaţiunile cazone:
de roman, ficţiune pură, oricât de mult ar încerca să se
instrucţie, carturi lungi şi obositoare, indiferent de anotimp
constituie într-o oglindă a autorului, este, în cele din urmă
şi de vreme, muncă fizică până la epuizare, studiu intens.
„o ficţiune a nonficţiunii” - E. Simion), ele aparţin genului
Toate îl călesc, dar îi şi inoculează un gust searbăd al
biograficului. Jurnal de copilărie şi adolescenţă, scriitură
plafonării şi totodată al blazării. E vremea lui „altceva” şi
predominant neliterară (anticalofilă), în ciuda proteismului
în psihicul tânărului imberb încolţeşte curând germenele
afişat de autorul său, respectă, cuminte, legile nescrise
revoltei (care va rodi şi-l va domina întreaga viaţă şi se va
ale intimismului (în care tocmai absenţa legilor face legea):
altoi pe spiritul iconoclast, nihilist, deja existent): refuză
fragmentarism, spontaneitate (convergenţa „timpului
să se mai pregătească temeinic la cursuri şi devine
trăirii” cu „timpul mărturisirii”), calendaritate, sinceritate,
indiferent la urmări (are noroc însă de o minte ascuţită
exactitate, autenticitate, cotidianitate, precum şi
care-i permite să iasă neşifonat din situaţii-limită), contestă
binecunoscutul „pact autobiografic” (identitatea
legitimitatea comandantului şcolii militare şi a superiorilor,
autor-narator-personaj).
ispăşeşte zile interminabile de arest, pe motiv de
Demarat în 1923, din necesităţi mai degrabă „oficiale”
insubordonare etc. La toate acestea se adaugă melancolii
(personajului - şi asupra statutului personajului de jurnal
şi frustrări care-l dezaxează şi-l determină să rătăcească
o să revenim - Geo Bogza, înrolat la Marină, după primul
uneori nordul de pe busola propriei fiinţe. Apar marile
război mondial, i se cere de către superiori să-şi consemneze
frământări, marile întrebări existenţiale la care nu găseşte
cu acurateţe trăitul zilnic -măsură de responsabilizare, dar
deocamdată răspuns: „Şcoala asta meschină, de care altă
şi de (auto)disciplinare), jurnalul, scris iniţial stângaci
dată mă temeam atât de mult, acum este prăbuşită iar eu
(deziderat ideal al jurnalului intim), fără tragere de inimă,
calc peste ea.” (p.45, 30 martie 1925) sau „Dacă nu scap
de către mâna unui copil (de unde naivitatea, candoarea,
de aici sunt sigur că am să mor sau să înnebunesc” (p.46,
lipsa de experienţă), consemnând banalul, insignifiantul,
2 aprilie 1925) Între aceste pusee de explozie juvenilă,
mica istorie, se transformă treptat, odată cu evoluţia
 cu cãrþile pe masã
când situaţia o permite, junele Bogza face apel la „supapele”
de refulare la îndemână: jurnalul intim, sporadice vizite „la
tanti” (p.38), studiul hărţii cereşti sau dezlegarea tainelor
limbii esperanto (se visează cetăţean al lumii).
Ce se observă din parcurgerea sinuosului traseu al
jurnalului intim al lui Geo Bogza? O certă evoluţie a
personajului în drumul său spre maturizare, personaj care,
în jurnalul intim, contrar credinţei generale, e polimorf,
purtător de mască (există un personaj de suprafaţă, pe care-l
„citim” în text şi un altul pe care-l descoperim printre rânduri),
dublată de o involuţie în plan sufletesc. Gâlceava cu sinele
şi cu lumea, autocontrazicerile frecvente, inconsecvenţele,
autotrădările (dau nota de originalitate a jurnalului intim
bogzian), devin notele caracteriologice ale unui personaj
cu un psihic labil, în căutarea „centrului”. Afirmaţii de genul
„Mă cam jenez, dar trebuie să spun că eram fericit.” (p.50,
13 iunie 1925) sunt contrazise rapid de contrariul lor:
„Sinucidere, dezertare, orice act care să mă scape de mizeria
asta mi-au trecut rând pe rând prin minte. Mă decid să
rămân repetent chiar în acest an. De marină trebuie să scap.”
(p.61, 18 noiembrie 1925) Promisiune pe care şi-o va
respecta o lună mai târziu când va spune fără regrete şi
pentru totdeauna „Adio marină!” (p.62, 15 decembrie 1925)
Odată cu revenirea lui Geo Bogza la viaţa civilă, mai
permisivă şi mai imună la reguli decât asprul spirit cazon, în
faţa personajului se deschid orizonturile unei alte etape din
viaţa sa, consemnate şi acelea cu regularitate de metronom.
Suntem martorii maturizării personajului, inclusiv pe latura
scriiturii (fapt care aduce atingeri spontaneităţii şi stilului
neornant al jurnalului ca specie clandestină, de sertar -şi
aici, prin publicare, Bogza se dezice de una dintre cerinţele
fundamentale ale genului, transformând ad-hoc „scriitura
pentru sine” în „scriitură pentru public”), a transmutării
sale din Blejoiul copilăriei (topos fabulos, încărcat de sensuri
şi de semnificaţii) în Buştenariul petrolifer, care la început i
se refuză sistematic, fiind perceput ca străin, impersonal şi
rece. Criza adaptării ia locul astfel crizei pubertăţii, ambele
la fel de dificile şi greu de gestionat. Responsabilizarea
adolescentului începe cu „o separare a apelor” în maniera
de a aborda cuvântul scris, dar şi în privinţa lecturilor: e
conştient că încă nu poate scrie romane (îi lipseşte
experienţa şi exerciţiul scriptic) şi de aceea exersează asiduu
cu proza scurtă (pe care-o îmbunătăţeşte din mers),
realizează că nu are încă fundamentul teoretic necesar unei
corecte înţelegeri a fenomenului literar per ansamblu şi de
aceea începe să devoreze „Universul literar”, „Cetatea
literară”, „Adevărul literar”, „Contimporanul”, dar şi pe
„greii” criticii şi ai literaturii române, cu care începe să
corespondeze: Perpessicius, Sadoveanu, Arghezi ş.a.
Experimentul dă roade şi tânărul Geo Bogza îşi uimeşte
concetăţenii prin ambiţia de a scoate, pe cont propriu, o
revistă „altfel”, total atipică, pe care o va intitula, în litera şi
în spiritul avangardei, „Urmuz”. Îl aşteaptă o perioadă de
muncă titanică, în care îşi impune un regim existenţial de
anahoret: respinge prieteniile de duzină şi anturajele care
nu-l reprezintă, citeşte pe apucate, iubeşte mai mult platonic,
îşi întăreşte relaţia cu propriul jurnal, care devine singurul
şi adevăratul său martor şi confident: „În preferinţele şi
ideile despre literatură m-am schimbat mult. În privinţa
aceasta cel puţin cred că am făcut progrese. Fiindcă şi firea
mi s-a schimbat, adeseori sunt arţăgos. Celor din casă le-am
devenit nesuferit. În câteva rânduri m-am gândit să mă întorc
la marină. La cea comercială” (p.84, 21 octombrie 1926)
În plan „domestic”, extraliterar, avidul de cunoaştere
Geo Bogza îşi permite mici capricii, escapade considerate
de „lux”, cronofage, dar necesare pentru acumularea de
127
noi forţe şi pentru debutul în trombă în sfera poeticului:
pasiunea pentru bob, fascinaţia în faţa spectacolului creat
de sondele arzânde etc. Şi în comportament personajul
devine din ce în ce mai „avangardist”: „Seara, la bal, Olga
îmi aduce lavaliera cubistă pe care o agăţ îndată la gât. Cu
monoclu la ochi, în cap cu un lung troncon de hârtie,
vând bilete de tombolă dintr-un pantof de damă” (p.96,
23 ianuarie 1927) sau „Simt cum devin din ce în ce mai
nebun şi mai descreierat. Sunt sătul şi scârbit de cuvintele
societate, familie, menire, scop.” (p.97, 28 ianuarie 1928)
Dar toate acestea sunt pusee iconoclaste, pe care,
pentru a şi le putea permite, trebuie să muncească fizic, să
coboare periodic şi sistematic în sfera „profanului”, lucru
pe care-l detestă profund. Prestează în acest sens fel de
fel de munci sterile, între care aceea de producător şi
vânzător de sifoane...
Aspiraţia spre originalitate a tânărului Geo Bogza o
aflăm tot din jurnalul său, căruia îi încredinţează nebănuite
taine. Sufocat de mediocritatea din juru-i, dar şi pentru a
da contur combustiei sale interne creatoare (vrea să se
elibereze de şi prin cuvânt asemenea sondelor arzînde de
excesul de hidrocarburi), el îşi doreşte o „revoluţie” în
plan cultural: „Mă zbucium mereu în căutarea unei mătci
personale în poezie. Cele pe care le găsesc, la început
minunate, după puţin timp îmi apar puerile” (p.98, 19
februarie 1927), revoluţie pe care o va declanşa la Ploieşti
şi la Câmpina prin apariţia intempestivă a lui „Urmuz”...
Odată cu apariţia revistei invocate se naşte şi „dublul” lui
Geo Bogza: poetul, prozatorul (în tandem cu diaristul).
Ca orice creator şi artist în devenire, Geo Bogza e
muncit de dileme şi de experienţe existenţiale contrarii,
furnizoare de angoase: crizele de natură sufletească îl împing
să-l caute pe Dumnezeu, dar cum acesta întârzie să i se arate,
personajul basculează rapid înspre contestare vehementă şi
înspre erezii de tot felul. Devine sarcastic, fundamental egoist,
un apetit straniu pentru grotesc se dezvoltă în fiinţa-i scindată
şi vulnerată, altfel spus personajul se înăspreşte. „Voinţa de
violentare” (p.116) îl domină pe de-a-ntregul: „Acum câteva
luni îmi spuneam: regret că m-am născut, dar dacă s-a întâmplat
aşa, să nu mă plâng, ci să zgârii viaţa, spre a lăsa urme cât mai
adânci, «indiferent» de direcţia lor. Acum intru în luptă cu
cărţile pe care le citesc, şi parcă aş căuta o direcţie.” (p.113, 6
iunie 1927)
Pătrunderea lui Geo Bogza, provincialul de altă dată,
în universul aparte al creatorilor aduce cu sine şi o
schimbare de statut. Cunoaşte lumea bună a momentului şi
e repede acaparat de aceasta (Şt. Roll, Victor Brauner, Maxy,
Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Claude Sernet), frecventează
cercuri mondene în care îi dispare sentimentul de intrus,
dar îi şi sporeşte nevoia de autodepăşire continuă. Prietenia
cu Saşa Pană şi colaborarea la „Unu” îl onorează, dar îl şi
consumă, date fiind temperamentele diferite ale celor doi.
Greutăţile întâmpinate în a-i da drumul în lume lui „Urmuz”
şi în a-l menţine apoi pe linia de plutire, slalomul între
interdicţia de a mai apărea „unu” pe piaţă (din
considerentele pudibonde ale autorităţilor momentului) şi
publicarea unor articole-atentat la morală, glasurile de sirenă
care-l ademenesc în permanenţă (obsesia „poeziei
penetrantiste”, crizele identitare, trecerea ireversibilă a
timpului, solitudinea, ispita suicidului, punerea în practică
a proiectelor sale grandioase, grevate pe neputinţa de a
acţiona, incapacitatea de a avea o relaţie cu Magdalena,
(un fel de silfidă perfidă) fac din Geo Bogza un personaj
care iese din tiparele intimismului, proiectându-l pe un
virtual fundal romanesc. Sub aspectul trăirilor, când
„balzacian” („Sunt zile în care redevin sentimental” - p.124,
128 cu cãrþile pe masã
15 august 1927), când „cioranian” („Nu mai am nimic sfânt,
nu mai am nici un ideal...am încheiat precedentul caiet. ŞI
TOTUŞI...” - p.161, 22 iulie 1928), Geo Bogza e prioritar
„stendhalian” când vine vorba de structura sa internă de
autor de jurnal (jurnal pe care când îl venerează, când îl
repudiază), fapt care se traduce prin aceea că pune accent
pe autenticitate, pe spontaneitate, pe caracterul neliterar al
discursului (a se vedea primele pagini de jurnal) pentru a
da mai multă credibilitate confesiunii etc.


Ceea ce se degajă din Jurnal de copilărie şi
adolescenţă, indiferent de vârstele personajului şi de
crâmpeiele existenţiale „amprentate”, e intensitatea trăirilor,
Umanul care se manifestă la modul plenar, netrucat.
Crucificat între vitalitatea trăitului şi gândurile sumbre ale
încheierii socotelii cu viaţa, între rebeliune şi domolirea
pasiunilor, între revoltă şi renunţare, între agresarea şi
violentarea propriei fiinţe şi dragostea subită pentru
umanitate, între izbânzi şi ratări personale, Geo Bogza
reuşeşte să „zgârâie” viaţa la modul profund, aşa cum
face undeva un jurământ de credinţă. Cu cărţile pe faţă,
dar păstrând şi cu un as în mânecă, creând iluzia că spune
totul, dar mai păstrează ceva esenţial şi pentru sine
(sustrăgându-se în acest mod deliberat sincerităţii
absolute reclamată de intimism), el crestează urme adânci
în conştiinţa posterităţii, care are astfel şansa de a-l
(re)descoperi la fiecare lectură atentă. Şi cum ambiguitatea
şi contrazicerea de sine fac casă bună în cazul lui Geo
Bogza, să lăsăm ultimul cuvânt diaristului, într-o încercare
iluzorie de împăcare a contrariilor, a diaristului
„stendhalian” cu cel „flaubertin” (cel care cultivă în locul
„scriiturii aventurii” „aventura scriiturii”): „Poate n-am să
mai scriu niciodată aici, poate n-am scris niciodată, poate
numai am visat. Acum va trebui să mă duc la masă. Aici
mai e frate-miu, ce curios să ai un frate, şi mama, şi două
pisici, şi un câine. Cine sunt ei, în noaptea asta, sub un
acelaşi acoperiş cu mine? Nu sunt nebun, ăsta nu-i decât
un joc. Nu-i nimic, niciodată n-a fost nimic şi nu e nici
acum, sunt destrămat în seara asta, nu sunt cum «trebuie»,
poate mâine am să fiu, dar nu mă interesează, pot rămâne
mai departe aşa, n-am nici o dorinţă, nu vreau să se
întâmple nimic, totul mi-e indiferent, nimic nu mă mai
chinuie, de altfel nici nu mai mă gândesc la ceva, creierul
ca o roată se învârteşte în gol, taca-taca, tot ce scriu aici e
taca-taca, nu e o viziune halucinantă asupra lumii, nu ştiu
dacă există o lume, am să mă culc, nu mă preocupă nimic.”
(p.314-315, 11 ianuarie 1931)
_____
*Geo Bogza, Jurnal de copilărie şi adolescenţă, Bucureşti,
Editura Cartea românească, 1987, 433p.
Roxana GHIŢĂ
Cătălin GHIŢĂ
Formula inspiraţiei soresciene:
pseudo-tratat al stării de graţie
I
După ştiinţa noastră, s-a scris relativ puţin despre
insolitul Tratat de inspiraţie al lui Marin Sorescu, iar ceea
ce s-a scris intră mai ales sub incidenţa politicoasă a criticii
de întâmpinare. Volumul ne pare extrem de important prin
aceea că reformulează, într-o manieră originală,
intertextuală, vechea şi aparent perimata idee de afflatus.
După ce a fost tratat convingător de Platon în câteva
dintre dialogurile sale (Ion, Phaidros şi Apărarea lui
Socrate), conceptul de „inspiraţie” nu a mai cunoscut
remanieri semnificative până la sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi începutul secolului al XIX-lea, când apar scrierile lui
Schleiermacher (mai ales Credinţa creştină şi Despre
religie). Totuşi, în secolul al XX-lea, s-au publicat mai
multe lucrări practico-teoretice axate pe entuziasmul
socotit, odinioară, sacru şi suntem bucuroşi să-l adăugăm
pe Sorescu la această listă de intelectuali interesaţi de
mecanismele de generare a textului poetic în conştiinţa eului
producător. Şi mai semnificativ este faptul că, surprinzător,
cei mai mulţi dintre teoreticienii inspiraţiei sunt generatori
de metatexte, deci critici literari, nu artişti propriu-zişi. Afiliaţi
fie şcolilor germane de estetică a productivităţii
(Produktionsästhetik), fie celor franceze de poietică
(poďétique), cercetătorii în cauză nu pot surprinde din
interior prefacerile metaforice ale unui text din faza
incoativă până în cea finală. Poate că sarcina respectivă îi
incumbă unui poet, iar forma de diptic a Tratatului sorescian
promite un echilibru între dialogul cu poeţii înşişi (pretext
de călătorie exterioară şi interioară) şi cel cu textele lirice ale
acestora (traducerea ca incipit al actului creator).
II
La urma urmelor, faptul că Sorescu îşi extrage
inspiraţia dintr-o insolită diadă dialog-călătorie cu şi prin
mai multe texte poetice nu poate constitui o surpriză.
Traseul poetic sorescian începe, precum bine ştim, cu un
exerciţiu de intertextualitate ludică, în cheie minor-
parodică, i.e. cu placheta Singur printre poeţi. Ion Pop
observă, cu justeţe, calităţile „dramatice” ale scriitorului,
atunci când îi schiţează un portret compozit, de Janus
Bifrons: de o parte, „histrionul”, jonglând „cu formulele
literare şi cu tot atâtea măşti de comedie”, de cealaltă
parte, „regizorul”, demontând „mecanismele retorice [...],
evidenţiind caricatural stereotipiile limbajului, construind
o comedie a literaturii”.1 Treptat, se poate înregistra o
mutaţie semnificativă de la tonul parodic al debutului
şaizecist până la intertextualitatea ironică din anii ‘80.
Lectura pasională din lirica altor voci ca ferment al stării
de graţie se conjugă, la Sorescu, fericit cu schimbul de
idei „pe viu” dintre el şi un alt poet. Aceasta implică,
natural, un transfer geografic, o transmutare dintr-un
spaţiu în altul, ceea ce modifică, prin augmentare, pofta
de compoziţie.
 cu cãrþile pe masã
Structural, Tratatul de inspiraţie este o carte masivă,
de peste cinci sute de pagini de format mare, cuprinzând
o parte de convorbiri libere despre esenţa şi tehnicile
compoziţiei lirice, intitulată Poezia, pur şi simplu, şi o
antologie de versuri (unele traduse chiar de Sorescu, în
colaborare cu Gh. Şerban sau cu Omar Lara), numită
Secţiune transversală printr-o mireasmă.
Dincolo de interesul natural suscitat de culegerea în
sine, ca justificare, din partea poeţilor înşişi, a modului în
care se naşte capricioasa stare de graţie, cel mai incitant
fragment este constituit, pentru teoreticianul literar, de acela
introductiv, i.e. de Addenda la un jurnal de călătorie. Pe
mai puţin de patru pagini, Sorescu reuşeşte performanţa
de a fi simultan expresiv şi concis, atingând prin şarje
succesive, fabuloase focuri de artificii care izbucnesc pe
neaşteptate şi se sting cu repeziciune, înainte ca sensul lor
să fi putut fi captat pe deplin, o varietate de teme (esenţa şi
rolul poeziei, cearta dintre antici şi moderni, antinomia ştiinţă
– poezie etc.). În acelaşi timp (şi, parcă, în joacă sau fără
voie), poetul forjează instrumentele unei insolite po(i)etici
a inspiraţiei ca excursie geografică şi ca expresivă şi inedită
conversaţie între poeţi şi/sau compoziţii lirice.
III
Debutul, în sine, este fulminant: autorul refuză din
start etichetele preţioase atât ale poeticii, ca ştiinţă având
ca obiect analiza textului literar ca produs finit, cât şi ale
poieticii, ca disciplină derivată din prima şi centrată asupra
decriptării formelor de creativitate care conduc la facerea
unei opere (cu alte cuvinte, nu textul finit este preocuparea
de bază, ci variantele succesive pe care le comportă acesta
în cursul elaborării). Sorescu, într-o formulă de incipit care
îmbină modestia (jucată) a profanului în ale teoriei cu
aroganţa (pe jumătate asumată ca un dat, pe jumătate
ironic înscenată şi ea), procedeul nefiind străin de jocurile
ironice ale unui Creangă, anunţă subiectul tratatului: „La
început a fost, spun specialiştii, poetica. Apoi a urmat
poietica, spun alţi specialişti. E cazul să mai vorbim şi de
poezie, totuşi. De poezie, pur şi simplu”.2 Aşadar, „poezia
pur şi simplu”. Tot un Creangă mucalit ar zâmbi aici pe
sub mustăţi: ehei, dragii moşului, daca ar fi atât de uşor...
Ce înseamnă poezia pur şi simplu? Şi, mai ales, poezia
surprinsă în momentul iruperii ei în psihicul creator, pentru
că despre aceasta este vorba aici?
De aici încolo, Sorescu, bineînţeles conştient şi el
de dificultatea demersului său, se lansează într-o adevărată
cavalcadă a explicaţiilor, a justificărilor şi a divagaţiilor,
aparent lipsită de orice fir argumentativ, confuză, sărind
cu repeziciune de la un subiect la altul, amestecând
definiţiile generale (prin natura lor, impersonale) cu
observaţiile subiective şi confesiunile cu notaţiile fugare
de călătorie. Totuşi, în spatele acestui joc cu mască şi fără
mască, textul dezvăluie, pentru ochiul antrenat să
descopere ingenioasele puneri în abis ale eului creator, o
surprinzătoare coerenţă şi o bogăţie fecundă a interogaţiei
po(i)etice. În opinia noastră, există trei mari planuri
tematice, interconectate, pe care Sorescu le urmăreşte în
prefaţa sa: 1. planul poetic, în care suntem confruntaţi cu
întrebarea esenţială: ce este poezia, care este statutul său
ontologic? 2. planul poietic, unde perspectiva alunecă
spre starea creatoare, de graţie, pusă de Sorescu sub
semnul conceptului de „inspiraţie” şi 3. planul
metodologic, al felului în care proiectul propriu-zis, acela
de a realiza acest volum, s-a concretizat. Autorul însuşi
foloseşte cuvântul „metodă”, atrăgând, evident, atenţia
129
că este vorba de un procedeu cu totul special, ce implică
subiecţi speciali (poeţi răspândiţi pe tot globul, ascunşi
în diferitele lor turnuri defensive) şi condiţii de lucru la fel
de deosebite (interviuri în cele mai inedite locaţii).
Desigur, în acest punct, apare ca evident faptul că
această Addenda însăşi se constituie într-un document
poietic prin excelenţă: ea spune povestea facerii volumului
pe care-l avem sub ochi, iar acest lucru ne îndreptăţeşte
să citim demersul sorescian în cheie autoreflectorie. Pentru
Sorescu, inspiraţia se naşte ca rezultat al unui dialog fertil
cu celălalt, perceput, în subtext, ca prieten, dar şi ca
redutabil concurent. Cu alte cuvinte, vânându-i, simbolic,
pe ceilalţi (pentru a anunţa deja marea metaforă a poeziei
ca vânătoare de sine, cu care Sorescu iniţiază discuţia, şi
pe care o vom analiza mai târziu), cu care, spiritual, se
înrudeşte, trăgându-i de limbă şi adunându-le cuvintele,
poetul ajunge să realizeze ce anume îi declanşează
inspiraţia şi felul în care este ea inexorabil legată de
proximitatea, fizică şi textuală, a stihuitorilor înrudiţi. Este
posibil ca impulsul de a realiza Tratatul să fi pornit chiar
din nevoia de a-şi lămuri sieşi, nu numai în singurătate,
ci şi în oglinda celuilalt, pulsiunile de afflatus. Cum
singurul mod în care se poate înţelege pe sine este
condiţionat de înţelegerea prealabilă a declanşării şi a
menţinerii stării de inspiraţie în ceilalţi, Sorescu nu ezită
să călătorească întotdeauna cu un scop şi să iniţieze,
pretutindeni, dialoguri fecunde, însă deseori frustrante
pentru ambele părţi, fiindcă, se ştie, creatorii de versuri
sunt extrem de reticenţi atunci când li se cere să
vorbească despre propriile stihuri: „Rar se întâmplă ca
un poet să fie şi un poet pentru inspiraţia altora. Cei mai
mulţi se ascund în cochilia propriei creaţii şi nu scot
capul decât când îi descânţi, ca pe un melc, cu propriile
cântece”,3 va mărturisi el în portretul poetului Fabio
Doplicher. Iată cum călătoria, interioară şi exterioară,
precum şi dialogul cu lumea, cu alte texte şi conştiinţe
creatoare, devin motorul generator al inspiraţiei
soresciene şi, în acelaşi timp, instrumentarul cu care
autorul atacă problemele fundamentale ale poeziei şi ale
creaţiei poetice.
IV
Întorcându-ne, aşadar, la primele doua planuri pe
care le-am pus în discuţie, ni se pare important să subliniem
faptul că ele se găsesc într-o relaţie biunivocă, îşi răspund
şi corespund, trimit unul la altul fără încetare. Această
omologie se regăseşte la nivel semantic, Sorescu folosind,
pentru a defini poezia şi pentru a vorbi despre starea
creatoare, aceleaşi categorii conceptuale, subsumate
metaforelor bolii, durerii şi suferinţei. Poezia „este o artă
care doare”4 reprezentând „oscilograful omenirii”, 5
placându-se „direct pe geamătul, pe suspinul lumii”.6
Cuvântul este „stâlcit, rănit, sfârtecat”,7 aşa cum poetul,
în actul de creaţie, cu şi în fiecare vers aşternut pe hârtie,
se vânează pe sine, este sacrificator şi victimă simultan.
Această imolare de sine este indispensabilă adevăratei
poezii; de aici angoasa permanentă a creatorului că „s-ar
putea să nu se nimerească”,8 că şi-ar putea rata destinul,
care este acela al morţii personale prin transmutarea
alchimică în operă. De aceea este inspiraţia o „boală extrem
de complexă”,9 ale cărei simptome, diferite de la caz la caz,
autorul speră să le pună în lumină cu ajutorul interviurilor
sale.
Uimeşte perseverenţa cu care Sorescu îşi culege
metaforele din universul patologiei şi al chirurgiei. Pe lângă
130 cu cãrþile pe masã
boală, suferinţă, rană, simptom, deja menţionate, nu
întârzie să apară radiogramă, laser, secţiune, anestezie,
operaţie. O asemenea coerenţă nu poate fi întâmplătoare!
Şi, într-adevăr, observând translarea subtilă de la pacient
la agent, ne dăm seama că omologia deja discutată este
lărgită de Sorescu: paralele se stabilesc acum şi între
poezie/creaţie şi discursul asupra poeziei/creaţiei. O altă
definiţie a poeziei deschide această nouă cale
interpretativă: poezia este o „operaţie pe ochi cu laserul
vagului”.10 Şocantă la prima vedere, ea se dovedeşte
însă extrem de clară şi de fecundă: poetul este cel care
luptă să cucerească esenţa lucrurilor, inefabilul, acel ceva
care se sustrage în permanenţă verbalizării. Nu degeaba
volumul se deschide cu o mărturie a unui poet (Eugenio
de Andrade) despre imponderabil ca esenţă a poeziei.
Această luptă, însă, poetul trebuie să o poarte paradoxal,
cu armele cele mai precise. Nici o imperfecţiune stilistică,
nici un cuvânt nelalocul lui nu pot fi tolerate. Orice
greşeală compromite, iar a doua şansă îţi este refuzată.
Cel care se încumetă să pătrundă misterul actului creator,
poieticianul adică, trebuie să efectueze, cu aceeaşi
precizie, o operaţie asemănătoare: radiografierea minţii
poetului, secţionarea straturilor psihice în care se nasc
visele etc. Asemănătoare pentru că, cerând aceeaşi
exactitate, materialul său este unul la fel de vag, de
imponderabil ca şi în cazul poeziei – momentul de graţie,
clipa fulguraţiei creatoare, impalpabile şi refuzând orice
privire, conceptualizare: „Privită la rece - inspiraţia nu
mai e nimic, nu mai dă din nici o pană – s-a pulverizat”.11
Cu atât mai dureroasă şi mai paradoxală (să ni se ierte
gradul de comparaţie, dar el devine necesar într-un text
care înşiră paradoxuri în loc de mărgăritare) devine
această operaţie când, din nou, poetul este şi
poieticianul, ochiul pe care îl secţionează este chiar al
său. Sorescu, asumându-şi statutul dublu de chirurg (ce
respinge anestezia) şi de „grefier al stării de graţie”, îi
împinge pe scriitori la acest absurd salt mortal: „Să-şi
explice opera! Auzi vorbă! Un poet vorbind despre
misterul creaţiei proprii e ca un înger care şi-ar teoretiza
aripile. Ce să spună despre ele? În mod normal, ele n-ar
trebui să existe”.12 De aceea afirmă, prea conştient de
dificultatea, dacă nu chiar de imposibilitatea demersului
său: „Într-un fel, această carte e un sacrilegiu. O ofrandă
pe altarul teoriei [...]”.13
V 2 Marin Sorescu, Tratat de inspiraţie, Ed. Scrisul
Şi totuşi, despre ce teorie este vorba? Ingenioasa
ţesătură, ludică şi serioasă până la tragic, de multe ori, a
acestei cărţi, îşi dezvăluie încă un truc: intitulat (pompos)
Tratat, promiţând metodă şi sistem, ba chiar o „sinteză a
tuturor teoriilor”,14 „lucruri de specialitate, de strictă
specialitate”,15 volumul nu este decât tot unul fals,
trimiterea la Pseudo-kynegetikos al lui Odobescu de la
început, prin opoziţie cu care Sorescu îşi anunţa opul ca
fiind, în sfârşit, „adevăratul”,16 deconspirându-se tot ca
o farsă (auto)ironică. În nici un caz conjuncţia fericită,
exuberantă şi inovatoare a excursiei livreşti cu dialogul
poetic despre naşterea versului nu poate trece drept „tratat
de inspiraţie”, iar acel clin d’oeil de la sfârşitul Addendei,
„Şi ar fi şi păcat să ducă undeva un început atât de
frumos!”,17 poate fi citit şi ca o avertizare a cititorului în
acest sens.
Cu ce ne alegem deci în cele din urmă? Cu un tratat
de inspiraţie care nu este un tratat de inspiraţie, cu o
poezie care caută să sondeze insondabilul, să secţioneze
cu precizia laserului vagul sau „mireasma”, cu o interogaţie
poietică imposibilă din start, întrucât obiectul ei de reflecţie
se evaporă de îndată ce este atins, cu o prefaţă care nu
este decât o uşă pe care nu poţi intra, sau, dacă poţi,
constaţi că nu duce nicăieri... Şi cu o întâlnire vie, vibrantă,
copleşitoare, cu misterul creaţiei, cu „omul în adâncul
sufletului său, omul faţă în faţă cu sine însuşi, omul-om”.18
_____
Bibliografie selectivă
Dicţionarul scriitorilor români, vol. al IV-lea (R-Z),
coordonare şi revizie ştiinţifică: Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, Ed. Albatros, Bucureşti, 2002.
The New Princeton Encyclopedia of Poetry and Poetics,
Alex Preminger and T. V. F. Brogan (co-editors), Frank J. Warnke,
O. B. Hardison, Jr., and Earl Miner (associate editors), Princeton
University Press, Princeton, New Jersey, 1993.
Platon, Dialoguri, trad. dialogurilor: Cezar Papacostea,
Ed. IRI, Bucureşti, 1995.
Platon, Opere, vol al II-lea, ed. îngrijită de Petru Creţia,
trad. dialogurilor: Manuela Popescu, Petru Creţia, Gabriel
Liiceanu, Dan Sluşanschi, Francisca Băltăceanu, Alexandru
Cizek, Nicolae-Serban Tanaşoca, Liana Lupaş, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976; vol. al IV-lea, ed. îngrijită de
Petru Creţia, trad. dialogurilor: Petru Creţia şi Gabriel Liiceanu,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Schleiermacher, Fredrich, The Christian Faith, editată de
H. R. Mackintosh şi J. S. Stewart, cu o introducere de Richard
R. Niebuhr, 2 vol., Harper & Row, New York and Evanston,
1963.
Schleiermacher, Friedrich, On Religion: Speeches to Its
Cultured Despisers, trad. John Oman, cu o introducere de Rudolf
Otto, Harper & Row, New York, 1958.
Sorescu, Marin, Tratat de inspiraţie, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1985.
_____
Note:
1 Dicţionarul scriitorilor români, vol. al IV-lea (R-Z),
coordonare şi revizie ştiinţifică: Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, Ed. Albatros, Bucureşti, 2002, p. 299.
Românesc, Craiova, 1985, p. 6.
3 Idem, p. 43.
4 Idem, p. 7.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Idem, p. 6.
9 Ibidem.
10 Idem, p. 7.
11 Idem, p. 8.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Idem, p. 9
16 Idem, p. 7
17 Idem, p. 9.
18 Idem, p. 7.
 cu cãrþile pe masã
Andrei MOLDOVAN
Despărţirea de Rebreanu
Niculae Gheran a debutat în literatură ca prozator
(1955), lucru pe care nu a reuşit să-l uite niciodată. Apoi,
prima sa iubire de istoric literar a fost Gheorghe Brăescu,
căruia i-a dedicat o monografie în 1963. Abia din 1968
începe editarea Operelor lui Liviu Rebreanu, fără să ştie –
după cum mărturiseşte – că va „jertfi romancierului vreo
patruzeci de ani din viaţă., realizând totuşi o integrală
critică remarcabilă, singura consacrată unui scriitor român
din secolul al XX-lea. Între timp, ce s-a ales de prozatorul
care promitea să dezvolte proza satirică? Mai în glumă,
mai în serios, Niculae Gheran lasă să se strecoare o undă
de regret pentru sacrificarea prozatorului în favoarea
istoricului literar.
Ultimul volum din ediţia critică (al 23-lea) a apărut în
2005 marcând o izbândă, nu numai pentru istoricul literar,
ci şi pentru cultura română. Nu o dată comentatorii ediţiei
au remarcat tuşele de prozator autentic ale editorului, în
bogatele note şi comentarii. Rigoarea academică a
monumentalei lucrări este animată în mod frecvent de cel
care o îngrijeşte, cu sclipirile de maestru ale prozatorului
ce îşi făcea loc precum iarba prin asfalt. Ele nu sunt de
natură să stânjenească opera rebreniană într-o astfel de
prezentare, ci să o ferească de rigiditatea unui exponat de
muzeu. Este istoricul literar trădat în astfel de situaţii? Am
spune mai degrabă că e stimulat în mod fericit. Ediţia critică
devine în acest chip o valoare vie, privită cu un interes
sporit. Mărturisea N. Gheran că simte uneori nevoia să
scrie o carte despre Liviu Rebreanu, după ce ar fi aruncat
mai întâi la coş toată documentaţia. Aproape nu mai era
nevoie să o spună, pentru că faptul e cât se poate de
vizibil în multe note ale ediţiei când editorul trece în
comentariile sale şi dincolo de rigoarea datelor. Asta
împiedică depunerea prafului şi face sa avem o ediţie
Rebreanu care respiră, vie.
Încheierea muncii de editare a întregii opere
rebreniene avea să-i aducă îngrijitorului şi răgazul necesar
pentru apropierea de aspiraţiile sale mai mult sau mai puţin
tainice. Pe de o parte, să scrie despre Rebreanu ieşit de
sub presiunea documentelor, iar pe de alta, să arunce o
provocare prozatorului din el, dacă nu înăbuşit, măcar
cenzurat vreme de vreo patru decenii. Cele două volume
apărute, Sertar (Editura Institutului Cultural Român, 2004)
şi Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (Editura Academiei
Române, 2007) reprezintă o primă tentativă de împlinire a
unor năzuinţe ce, iată, sunt pe cale să devină realitate.
Sunt schiţe, sunt eseuri, sunt portrete, e istorie literară, e
proză? Nu insist, pentru că ele s-au bucurat la timpul
potrivit de un interes considerabil din partea presei literare
şi de un comentariu critic competent. Vreau doar să observ
că volumele amintite sunt de natură să readucă în
actualitate calităţile prozatorului Niculae Gheran.
Şi iată că nu peste multă vreme, istoricul şi criticul
literar anunţă că prozatorul s-a deşteptat de-a binelea, iar
în librării apare primul tom dintr-un roman semnat Niculae
Gheran, Arta de a fi păgubaş.* Autorul deschide cartea
printr-o Spovedanie, o confesiune narativă în chip de
prefaţă, în care nu uită să privească nostalgic, cu un evident
regret, spre cele patru decenii din viaţa-i, dăruite lui
131
Rebreanu: „De-aş fi avut înţelepciunea să abandonez,
precum alţii, iniţiative similare, acum nu m-aş fi gândit la
Arta de a fi păgubaş. La ce folos toate laudele, premiile şi
decoraţiile ce mi-au fost acordate, când nu cu ele îmi plăteam
datoriile sufleteşti? Azi mă aflu în ipostaza celui care, visând
să fie sculptor, a ajuns un excelent tâmplar de lux.
Un om lucid, care-i conştient că după trecerea a 24
de ore se apropie cu o zi de Marea Noapte, ştie să se
oprească la timp, nu joacă precum un cartofor până se
pomeneşte despuiat, c-a pierdut până şi hainele de pe el.”
(p. 12)
Pornind de la textul introductiv, întregul roman pare
să fie o „spovedanie”, astfel că, de ar fi să identificăm cu
tot dinadinsul un model, atunci ne-am gândi mai degrabă
la Raport către El Greco al lui Nikos Kazantzakis, un soi
de „dare de seamă” despre propria-i existenţă făcută în
faţa unui reper moral durabil. Fără îndoială că mă refer
doar la modul de a concepe cartea, nu şi la stilul ei, pentru
că într-un asemenea sens nu putem vorbi de apropieri.
Volumul este fără doar şi poate un roman. Autorul
rupe tradiţia (sau se adaugă celor care o fac) printr-un flux
al memoriei spaţializat, urmărit prin jocuri de apropiere
sau abandonare, în favoarea naratorului, un narator ce se
află în mijlocul unor episoade epice în care, de cele mai
multe ori, nu este actor. Dacă cineva se aşteaptă ca romanul
lui N. Gheran să plătească tribut Maestrului pe care l-a
slujit zeci de ani, va fi foarte dezamăgit. Nimic nu pare să-l
trimită spre Rebreanu. Verbul îi vine mai degrabă dinspre
Gheorghe Brăiescu, Mateiu şi I. L. Caragiale, deşi nu s-ar
putea zice că nu se înrudeşte şi cu cei doi mari gurmanzi ai
literaturii române, I. Creangă şi M. Sadoveanu, atunci când
descrie mulţimea de bunătăţi din birturile bucureştene.
Cu toate trimiterile la hipotexte, Arta de a fi păgubaş nu
plăteşte tribut nimănui.
Un lucru curios se întâmplă totuşi cu autorul
romanului. Atâta vreme cât l-a editat pe Rebreanu, a fost
„suspectat” de faptul că prozatorul din el îşi cere drepturile.
Acum, când susţine că se eliberează de „povara” Rebreanu,
istoricul literar pare să-l tragă din când în când de urechi
pe prozatorul Niculae Gheran, de teamă să nu rătăcească
prin pustie. Poate de aceea şi falsa trimitere a autorului
spre o carte de memorialistică. Mai mult, intervine cu note
de subsol în care menţionează documente ce atestă
evenimente din existenţa unor personaje, tranzacţii
imobiliare, aduce în prim plan, episodic, personalităţi ale
vremii, reînvie momente ce aparţin manualelor de istorie.
Toate, dar absolut toate se topesc într-o operă de ficţiune
ce este mărturia unor timpuri, cu oamenii şi mentalităţile
lor, aidoma celor care au existat aievea, dar recuperaţi de
opera scriitorului care suflă asupra lor, ca orice creator,
dându-le viaţă. Aşa cum spune romancierul în amintita
Spovedanie, „vina aparţine condeiului, care adesea o ia
înaintea autorului”, de-ar fi să-l credem pe cuvânt.
Autorul imprimă o notă de nostalgie întregului
roman, ce are la bază sentimentul că timpul se rostogoleşte
peste oameni şi locuri, venind dinspre horaţianul „Hei,
Postume, Postume, trec anii!”
Bucureştiul de altădată e unic în volumul lui N.
Gheran. O lume în care mahalaua se întâlneşte cu centrul,
în care aristocrat este cel care se consideră astfel, unde
drojdia se amestecă deseori cu lumea subţire, unde
cârciuma este instituţia în jurul căreia se construieşte
universul. Biserica este lângă birt, iar o seamă de meserii
se practică tot prin preajmă: „Când am intrat în grădina lui
Moise, l-am văzut pe Titi tocmai în fundul curţii, unde,
într-unul din closete, Dentistul îşi improvizase cabinet
132 cu cãrþile pe masã
stomatologic. (...) Ţuica era anestezicul principal şi la
extragerea vreunei măsele, iar acum ţăranii, aşezaţi la rând,
se încurajau cu ea preventiv.” (p. 64)
Birturile sunt fabuloase, iar gustările ce le puteau
găsi acolo erau fără egal: „Era secretul coanei Zoica –
şi-al băieţilor ei, Jenică şi Puiu, care tocau la maşină carnea
de porc, de vită şi olecuţă de oaie -, femeie pricepută să
amestece pasta cu verdeţuri şi ceapă călită în tigaie cu
puţin miez de pâine sau cartofi, să le facă pufoase, cu ouă,
s-o lege, fără să uite de sare, piper şi un vârf de boia iute,
de-ţi lua gâtul foc, nevoit să-l stingi cu înc-o stacană de
vin. Nu te săturai mâncând chiftea după chiftea, de uitai
de prânz şi de cină.” (p. 157) De fapt, fabulosul este o
prezenţă obişnuită în Arta de a fi păgubaş. Nostalgia
redimensionează sentimental realitatea prin efectul
villonesc al „zăpezilor de altădată”. Fie că este vorba de
universul cârciumelor, cu tot ce implică asta, de citirea de
către copii a corespondenţei din cartier, din geanta
poştaşului ce doarme obosit de rachiu, de analiza unei
poezii de iubire, ocazionale, făcută din perspectiva cererii
şi a ofertei de către evreul Herşcu, vânzător ambulant de
haine vechi, de întâlnirea celor două surori în patul
birjarului Spilka, pe întuneric sau de evocarea Târgului
Moşilor ca o medievală curte a miracolelor, senzaţia de
fabulos este prezentă. „Nicio şcoală nu m-a ferit în viaţă
să mă păzesc mai bine de şarlatani – găinari de rând sau
impostori – decât repetatele peregrinări prin Târgul
Moşilor, marea curte a copilăriei mele. Acolo vorba creştea
precum cozonacul în cuptor, ademenindu-te până în slăvi,
pentru ca apoi să dispară fără urme în parfumul unei iluzii.
Iuţeală de mână şi credibilitate absurdă.” (p. 104)
Naraţiunea trăieşte mereu şi ea în preajma fabulosului
cu tot ce are, de la lucrurile importante, până la detaliile
aparent neînsemnate. Într-un astfel de registru întâlnim şi
o adevărată dizertaţie despre înjurătura la români:
„...românul nostru te ia de la naştere la botez, ca să te
cădelniţeze apoi prin biserici şi grijanii, până la groapă,
fără să-ţi uite morţii mă-tii, după ce te-a invitat la incest.
Înjurătura îi însoţeşte pasul deopotrivă când nu-şi găseşte
ce caută, la durere şi la bucurie umplându-ţi gura cu organe
şi fecale, înainte de a te blestema sau săruta. Profund
credincios, românul descumpănit îşi aminteşte la nevoie
de scripturi, de aghiasmă şi anafură, de altar şi de cruce,
ce-i domolesc amarul. Înjură dezinvolt acasă, pe stradă, în
tramvai, la serviciu, în cârciumă sau cimitir, sudalma fiindu-i,
ca şi pâinea, cârja cea de toate zilele, chiar când stă de
vorbă cu sine însuşi.” (p. 21).
Cuvintele sunt pentru orice nevoi şi fac adevărate
miracole când vorbitorul e unul dintre inconfundabilii
aristocraţi de cartier. De pildă, cârciumarul Moise Neagu,
după ce primeşte de la profesorul Pavelescu, unul dintre
muşteriii săi, cele „şapte porunci”, pentru ca negustoria-i
să prospere – porunci ce în parte le-a şi urmat – „în
compensaţie” îi dezvăluie acestuia, în chip de mare
favoare, secretul celor mai fragede fripturi din Bucureşti,
servite la un local frecventat de lume bună, unde şi
profesorul îşi „cară familia” când are poftă de o ieşire la
şosea: „... măcelarul tranşa carnea în bucăţi, ca la
afumătoare, bucăţi pe care eu, cu mâna mea, le legam de
cârligele prinse sub scaunul latrinei din fundul curţii.” (p.
49). Secretul oferit cu atâta gentileţe produce efectul
aşteptat de Moise, mulţumit că a putut oferi şi el câte
ceva din tainele birturilor, nu şi pentru că profesorul s-a
ridicat brusc şi a plecat, uitând să plătească.
Episoadele ce compun romanul îşi au eroii lor, bine
conturaţi, pitoreşti şi esenţiali pentru lumea în care se
mişcă. Ei sunt repere în centrul unui univers, venind uşor
dinspre un timp aproape medieval şi repeziţi într-o lume
ce se anunţă pripită şi lipsită de frumuseţea ce o dăruieşte
răgazul contemplării, a privirii ce se odihneşte pe oameni
şi lucruri. Cârciumarul Moise Neagu, precum alţii ca el,
Titi, majurul, evreul Herşcu, Lordul ce domina Târgul
Moşilor, enigmaticul Ion Pătrunjenaru-Moţu, dar mai cu
seamă Deftu Georgescu, un adevărat prinţ din familia lui
Paşadia, dacă nu ar fi fost comerciant o în Colentina, sunt
contururi ale unui spaţiu în care se înfiripă pe nesimţite
umbra naratorului. Ea creşte pe măsură ce lumea în care a
trăit miracolul copilăriei şi adolescenţei se duce iremediabil.
Un timp mai grăbit aduce realităţi noi: antisemitismul,
rebeliunea legionară, lagărul de la Târgu Jiu, războiul,
bombardamentele, ocupaţia sovietică. Anecdoticul este
modalitatea prin care volumul îşi păstrează unitatea şi nu
lasă să se decupeze o parte mai sumbră a sa.
Personalităţi ale vremii se amestecă printre personaje
fictive, în moduri neaşteptate: „Terminasem lucrul pentru
toate colţurile, bând apoi carcalete după carcalete, de
făceam o burtă ca baritonul Ştefănescu-Goangă, care în
Rigoletto ocupa o juma’ de scenă.” (p. 125) Dinspre
anecdotică vine şi scena în care Nicolae Iorga este urmărit
de un agent al siguranţei chiar în sala de curs de la Sorbona,
iar profesorul îl ia drept reper-martor pentru dizertaţia sa.
Introducerea în scenă a unui actor în vogă cândva
întăreşte opinia că pentru Niculae Gheran discuţia de
cafenea, ca modalitate, se transformă în artă cu o puternică
forţă evocatoare: „Mare şi tare era, de asemenea, domnul
Kraus, tatăl lui Mauriciu, cunoscut peste ani cu numele
de Mircea Crişan, al cărui talent nu provenea din Liceul
Marele Voievod Mihai, unde căpătase o brumă de carte,
ci din Curtea miracolelor, cum pe drept i se putea spune
acestui paradis cu surprize de tot felul, ce ne obliga să
fugim din baracă în baracă, la aceeaşi ameninţare:
– E ultima reprezentaţie... artiştii intră pe scenă,
orchestra dă ultimul semnal!” (p. 102)
Autorul relatează cu acelaşi har despre orice,
comentează cu un umor mai subtil sau mai direct, dar
inconfundabil, introduce teme preferate de cozerie. Printre
acestea, una dragă inimii lui Niculae Gheran, aceea a
vorbelor de spirit despre ardeleni. Dacă nu-i iartă în nici o
împrejurare, cu atât mai puţin o face în romanul său. Să nu
ne mirăm că pune în gura lui Pătrunjenaru-Moţu vorbe
„înţelepte” ca: „Ardeleanul are judecata bună, numai că
trăbă să şi cugete.” (p. 205) Să ne amintim de un text din
volumul Despre Liviu Rebreanu şi nu numai, dedicat lui
Lucian Blaga, în care autorul are plăcerea să înceapă aşa:
„or avea sau nu ardelenii umor – lucru este discutabil, dar
că adesea le iese râsul prin piele, după o prealabilă
«meghitare», e mai mult decât sigur. Sau, cum îmi place
mie să zic chiar şi despre mine însumi: sunt spontani, dar
le vine cu întârziere.” (Op. cit., p. 82) Se cuvine să
recunoaştem, oricum, că nu e lipsit de un anumit farmec.
Le-am pomenit toate astea pentru că autorul Artei... are
un singur ardelean pe care îl scuteşte de asemenea
observaţii subtile, ba chiar am putea spune că îl protejează:
Liviu Rebreanu.
Atunci, de ce fuga de Rebreanu? De ce despărţirea
de el? Cum am putea să judecăm toate astea? Va fi greu să
înţelegem relaţia istoricului literar cu autorul lui Ion,
consolidată vreme de zeci de ani, şi dincolo de realizarea
unei ediţii critice de excepţie, pentru că ea există. Nevoia
regăsirii de sine îl face pe Niculae Gheran să-şi recupereze
propria identitate prin romanul ce îl trimite acum în lume şi
reuşeşte să o facă bine, demonstrând că nu datorează
 cu cãrþile pe masã
nimănui nimic. Lucrurile stau aşa, iară nu altfel, deşi un
ochi exigent ar putea identifica şi unele clişee rebreniene.
Ele nu sunt de natură să infirme opinia noastră, pentru că
nu afectează elemente de structură ale romanului şi nu
subordonează demersuri narative. Reprezintă doar un
pigment, dacă le iei în seamă. Astfel, Pătrunjenaru-Moţu,
personaj destul de ciudat, care trudeşte şi la un roman
dictând unei secretare, când îi îngăduie afacerile în care
se aruncă plin de curaj, explică la un moment dat în ce
constă raportul între personaj şi prototip, între realitate şi
ficţiune, cam în termenii în care o face şi Liviu Rebreanu în
unul din multele interviuri ce le-a dat pe tema creaţiei sale.
La fel, o anumită pătrundere bruscă în miezul conflictului,
chiar la începutul unor capitole, este comună şi
romancierului ardelean. Am mai spune că nevoia de
obiectivare îl face pe Niculae Gheran să exprime, prin gura
unui fante de cartier, Ionel Roşu, opinii despre ţărani,
precum Liviu Rebreanu o făcea în Răscoala prin gura
arendaşului Ilie Rogojinaru: „Pe ogor sunt fraţi cu boii şi
trag plugul în tovărăşie. La orş se spetesc cu cobiliţa-n
spinare, cu dulapul de iaurt la fel, se angajează să-ţi spargă
o căruţă de butuci, sapă tranşee în curţile noastre pentru
adăposturi antiaeriene şi se mulţumesc cu orice li se dă de
mâncare, dar de atins de banii munciţi – nici vorbă. Vai de
capul lor... (...) N-o să te ierte niciodată că te-ai născut la
oraş, c-ai tras de lanţ după ce te-ai uşurat, în timp ce pe
mulţi dintre ei, în copilărie, i-au vârât dulăii în căcat, că
n-apucau să folosească bozia. Născuţi pe piatră, nouă
trebuie să ne scapere mintea, că altfel murim de foame. În
sărăcia lor, sătenii îşi mai îngăduie să fie şi leneşi, câtă
vreme au un petic de pământ pentru nevoile lor, un porc
să le guiţe-n bătătură şi câteva păsări.” (p. 63)
Am ţinut să fac asemenea observaţii, nu pentru a
descoperi vreo slăbiciune în Arta de a fi păgubaş, ci pentru
că, în opinia mea, semnificaţia este aceea a unei relaţii
mult mai profunde. Revenind la părerea că romanul este
un „raport” al unei existenţe, ne întrebăm acum care o fi
pentru autor reperul moral durabil. Nikos Kazantzakis
mărturiseşte fără înconjur, încă în titlu, că pentru el este
celebrul pictor grec trăitor în Spania. Niculae Gheran, în
schimb, este mult mai rezervat şi ne invită la cugetare.
Dând curs sugestiei sale, ca un ardelean ascultător ce
sunt, mă întreb dacă reperu-i moral în faţa căruia îşi depune
mărturia de viaţă, prin volumul discutat aici, nu este chiar
Liviu Rebreanu de care spune că tocmai a divorţat.
_____
* Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş, vol. 1, Târgul
Moşilor, Biblioteca Bucureştilor, 2008
133
Andrada FĂTU-TUTOVEANU
Avangardă şi echilibru
Cartea Rodicăi Ilie* (lector doctor la Facultatea de Litere
a Universităţii „Transilvania” din Braşov şi autoarea mai
multor cărţi şi studii de specialitate) se înscrie în zona unor
preocupari constante pentru acest subiect, un reper esenţial
fiind aici teza sa de doctorat, Manifestele modernismului în
spaţiul literar romanic, coordonată de profesorul Mircea
Martin. Titlul şi subtitlul lucrării descriu cele două zone majore
de interes către care se îndreaptă studiul, teoretizarea
manifestului literar în contextul cercetării genologiei moderne
şi zona de realizare explicită a spiritului avangardist în literatura
română. De altfel, o sintagmă de care autoarea uzează într-
un subtitlu (Practică şi poetică) ar putea defini destul de
exact intenţiile exprese ale studiului în privinţa manifestului
literar avangardist. Poetica manifestului literar e o lucrare
rotundă, echilibrată, uzând de termeni percutanţi în cercetarea
teoretică actuală şi păstrând în acelaşi timp o raportare
permanentă la fenomenul cultural european în evoluţia sa
istorică. Autoarea îi recunoaşte ca precursori în ceea ce
priveşte problematizarea valorii poetice a manifestului literar
pe Ion Pop şi Adrian Marino, premisele studiului iniţiind
însă deschiderea de îndrăzneţe perspective în circumscrierea
manifestului ca gen literar şi vizând esenţialmente exprimarea
unei posibile teorii a acestuia. Ca opţiune metodologică,
uzează, într-o măsură echilibrată deopotrivă de instrumentele
istoricului literar, de cele ale teoreticianului şi hermeneutului
într-un discurs atent permanent la ideea de dinamică, de
metamorfoză sau de opoziţie. De altfel e vorba de o decizie
explicită, cele trei secţiuni importante ale lucrării fiind pe rând
marcate de dimensiunea teoretică, de cea diacronică sau
hermeneutică, ultima axată pe studii de caz.
Perspectiva teoretică gravitează în jurul definirii
manifestului ca gen literar. Studiul propune ca punct de
pornire formula „tip de discurs literar”, apărut pe bazele
conştiinţei reflexive romantice, acutizate şi devenite mai
lucidă în modernism. Ulterior, în contextul avangardelor,
manifestul tinde să abandoneze funcţia tradiţională (de gen
hibrid, aflat între peritext şi epitext) şi să îşi cucerească
statutul de gen independent, concurând literatura propriu-
zisă. Studiul problematizează specificitatea discursului
propus de manifestul literar, marcat de un „demers critic-
interogativ, negator şi în acelaşi timp legitimator” (p.4). O
altă dimensiune ar fi permanenta raportare a manifestului la
canon (pentru a-l interoga ori nega), la receptare (în funcţie
de care se validează în fapt noua poetică) şi inevitabil, la
necesitatea inovaţiei, de la palierul teoretizant şi până la
detaliile formale. Manifestul înregistrează o evoluţie
firească în interiorul canonului literar, repetând „evoluţia
formelor literare, a genurilor şi speciilor marginale, auxiliare,
minore, care asaltează centrul de rezistenţă canonică a
literaturii înalte, iar după ce o vreme s-a aflat în competiţie
cu acesta, îi ia locul şi se converteşte el însuşi în literatură”
(p.4). În acelaşi timp, în cadrul manifestului ca „discurs
literar de factură intertextuală şi metatextuală” se stabileşte
totuşi, în mod natural, un echilibru între elementele
inovatoare, insolite, de revoltă şi unii topoď recongnoscibili
- mărci culturale clasicizate, canonice. Acest tip de discurs
capătă, aşadar, în avangarde valoare literară, dincolo de
structura implicit teoretică/ ideologizantă, dar şi o coloratură
134 cu cãrþile pe masã
specifică „noului mod de a face literatură, manifestul
devenind astfel autoreferenţial” [s.n.] (p. 13). Gen proteic,
dezvoltându-se pe principii ce se sustrag explicit tradiţiei,
substitut al literaturii propriu-zise şi devenit el însuşi un
gen independent în economia literaturii de avangardă,
manifestul se află permanent într-un raport ambivalent, aşa
cum se întâmplă cu traseul în ambele sensuri dezvoltat între
acţiune şi teorie ( praxis şi doxa).
O a doua secţiune vizează aspectul artistic şi politic al
avangardelor istorice în relaţia romantism reiterat şi
avangardă, având subcapitole dedicate fenomenului
metamorfozelor conştiinţei critice, apariţiei manifestului literar
romantic şi postromantic în spaţiul francez, precum şi, în acelaşi
context, conceptului de progres. Studiul revizitează
romantismul din perspectiva avangardei, problematizând
dinamica paradigmelor literare opozante de tipul romantism/
clasicism (avangardism versus literatură canonică). Una dintre
zonele de interes prin raportare la contextul romantismului
este problema inovaţiei ca revoltă, în relaţie cu tradiţia:
dezechilibru, spargere a canonului, apoi „rescriere” a acestuia.
Ideea de avangardă se opune, observă autoarea, celei de
formulă unică, autoconsistentă, egală sieşi, permiţând prin
însăşi esenţa sa conflictul intern, scindarea la nivelul identităţii.
Într-o a trei secţiune, cea mai extinsă, Metamorfoze
ale spiritului avangardei române, lucrarea se opreşte
asupra descrierii fenomenului avangardelor în literatura
română. Autoarea vorbeşte în acest context despre un
modernism programatic ce se acutizează pe măsură ce
dobândeşte o tradiţie estetică, precum şi despre
conexiunile avangardei cu poezia, ilustrate printr-o suită
de studii de caz. În literatura română, observă aceasta,
avangarda e valorizată în contextul sincronismului
lovinescian, aparţinând unui peisaj mai amplu, european.
O perspectivă incompletă însă în afara înţelegerii
fenomenului în contextul construcţiei literare identitare.
Autoarea remarcă aici coordonatele politice şi etnice
implicate în acest proces de (auto)definire a mişcării de
avangardă în cultura română. Metodologic, analiza e a
teoreticianului de profesie atent la structurile esenţiale,
în plus, autoarea apropiind perspectiva atunci când e
necesar pentru a evidenţia detaliile care dau culoare şi
consistenţă fenomenului avangardist (colajul, dicteul
automat, poemul-reportaj, manifestul reportaj).
Discursul teoretic sau istoric capătă tridimensionalitate
prin aportul demersului hermeneutic din ultimul capitol,
studiile de caz gravitând în jurul unor construcţii
ambivalente (utopie şi contrautopie, sionism versus
socialism, utopie ştiinţifică versus utopie mistică), într-o
cercetare permanent aplecată asupra dihotomiilor
conceptuale. Analiza câştigă prin fragmentele de text
literar (un plus de ludic, de insolit în balans cu expresia
academică, echilibrată), citate cu rol ilustrativ ori de
verificare pentru un discurs atent să marcheze nuanţe,
să realizeze contextualizări, să stabilească opoziţii,
asocieri şi comparaţii. Capitolul îşi mai propune
determinarea în mod complementar a elementelor de
poetică, retorică, aspecte specifice ale imaginarului,
strategiile politicilor culturale din paginile manifestelor
literare”, precum şi o investigare a fenomenului utopiei/
antiutopiei ori nuanţelor privind definirea noţiunilor de
canon/anticanon. Îşi găsesc locul aici problematizări şi
studii de caz, interogaţii de teoretician şi o cercetare
atentă a zonelor de interferenţă între genuri sau paliere
culturale, manifeste în literatura avangardistă.
Autoarea are corecta intuiţie de a oferi textului (ce
demarează în zona teoriei şi rămâne pe tot parcursul său
un studiu academic) culoarea tipului literar la care se
raportează, şi de a-i prilejui lectorului reîntâlniri cu
fragmente de texte în care fenomenul avangardei se
regăseşte, la scară redusă dar perfect vizibil şi consistent.
Studiile de caz coboară aşadar până la nivelul unor micro-
fenomene insolite pe care avangarda le găzduieşte, de
tipul poemului-reportaj, întruchipând „cartea văzută şi
auzită a viitorului”, variantă avangardistă pentru
fenomenul multimedia de azi.
Lucrarea Rodicăi Ilie reprezintă un studiu echilibrat,
consistent, în deplină cunoaştere a necesităţilor cititorului
(aş spune în primul rând tânăr, acestuia fiindu-i cel mai
util) interesat să asimileze în coordonatele sale majore un
fenomen cultural care are încă (lucrarea de faţă o
dovedeşte) multiple dimensiuni de investigat. Probă a
vocaţiei academice a autoarei, cartea e construită armonios,
cu minuţiozitatea detaliului şi precizie metodologică,
claritatea expresiei fiind echilibrată în permanenţă de
plurivalenţa investigaţiilor teoreticianului, hermeneutului
ori istoricului literar, într-o succesiune de măşti auctoriale
care se contrabalansează şi se potenţează reciproc.
_____
*Rodica Ilie, Poetica manifestului literar. Aspecte ale
avangardei române, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov,
2007, 211 pag.
Corina TEODOR
Eleganţa diplomatului de cursă lungă
Am privit iniţial cu mirare înspre volumul distinsului
istoric, fost ministru de externe al României într-o perioadă
plină de rapide metamorfoze. Şi reţinerea nu era legată de
persoana autorului, ci de cea a cititorilor, în care cu
modestie îndrăzneam să mă includ, ipotetic. În contextul
în care tempoul destinului devine excesiv de alert, cu
fiecare zi ce trece, iar cotidianul cu sufocantele lui
mărunţişuri ne drămuieşte tot mai mult răgazul lecturii,
pare a fi o aventură să ai în faţă o carte care depăşeşte
dimensiunile medii. Şi totuşi, odată ce am răspuns
provocării şi m-am încumetat să citesc, mărturisesc că
bucuria lecturii a avut darul magic de a alunga îndoiala şi
neputinţa.
Din punctul de vedere al percepţiei istoricului, volumul
de faţă se înscrie în ceea ce putem numi istoria timpului
prezent, o direcţie de cercetare inaugurată în Franţa în urmă
cu aproape cinci decenii, dar aproape străină istoricilor din
România până după abandonarea dogmatismului din istoria
contemporană, odată cu schimbarea de discurs pe care
decembrie 1989 totuşi a provocat-o.
Iniţiatorii acestei noi direcţii istoriografice i-au
detaliat cum era firesc şi trăsăturile majore; încercând să
trecem prin filtrul interpretării iniţiate de istoricii istoriei
imediate, de un Jean François Soulet bunăoară, substanţa
acestui volum, sesizăm o primă trăsătură îndeplinită, adică
observatorul (Mihai-Răzvan Ungureanu) şi observatul
sunt contemporani, în condiţiile în care este evident că
sunt reunite toate textele care ilustrează experienţa
mandatului ca ministru de externe.
Istoricii fenomenului de istorie recentă insistă
îndeobşte asupra faptului ca această nouă direcţie
istoriografică să rezerve un loc important felului în care
 cu cãrþile pe masã
evenimentele care le sunt de acum proprii să se reflecte în
mass-media; şi această trăsătură se regăseşte din plin în
acest volum, care include interviuri, comunicate de presă,
transcrierea unor emisiuni televizate sau ale unor intervenţii
la diverse posturi de radio.
Sub bagheta magică a istoricului, ce poate coagula
în jurul ştiinţei pe care o slujeşte discipline înrudite,
începând cu politologia şi încheind cu sociologia şi tehnici
de comunicare, acest volum reprezintă în primul rând o
carte-document, care a înscris jaloane pentru istoria
timpului prezent. Volumul este în egală măsură o
demonstraţie despre diversitatea surselor ce le pot fi
oferite azi istoricilor, care aşadar au ocazia tot mai mult să
înţeleagă cum azi parcă devine mai repede ca niciodată
ieri. Dar nu în ultimă instanţă, cartea este şi o scriere ce
face apel la memorie. Memoria- noţiune polisemantică,
intrată în secolul XX atât în laboratoarele psihologilor,
cât şi în cele ale literaţilor, ale sociologilor, nu i-a ocolit
nici pe istorici, emblematic fiind volumul coordonat de
Pierre Nora - Les lieux de mémoire, ce a făcut o strălucită
carieră în discursul istoriografiei recente.
Astfel, volumul de faţă îşi are cu siguranţă geneza
şi într-un pact cu memoria. Dacă azi în literatura de
specialitate se vorbeşte despre memoria individuală,
memoria colectivă şi memoria istorică, cartea lui
Mihai-Răzvan Ungureanu împleteşte nuanţe din toate
aceste compartimente: ea înregistrează memoria
individuală a unui tânăr diplomat român; pătrunde apoi în
esenţa acestor luni din prisma experienţei guvernării
liberale în materie de politică externă, relevând
metamorfoze, împliniri, tensiuni. După cum însumează
„ceea ce nu trebuia uitat” (Pierre Nora), aşadar, file din
dosarul memoriei istorice.
Un volum între istorie, politologie şi publicistică,
care demonstrează responsabilitatea „actorilor” în faţa
istoriei, forţa politicului în dinamica vieţii contemporane,
chiar strategiile interogative şi diplomaţia nedisimulată,
în cazul unor interviuri. Este un pariu câştigat cu memoria,
care ne poate arăta cât de prezent este trecutul în destinul
nostru şi în ce fel poate să răspundă acest trecut la
interogaţiile prezentului. Emblematic rămâne felul în care
Mihai-Răzvan Ungureanu şi-a asumat public, urbi et orbi,
o experienţă trăită şi a ales calea livrescă a confesiunii.
Dincolo de maturitatea textelor, care învederează în
principal pragmatismul, inteligenţa şi acurateţea
diplomatului, într-o descendenţă pe alocuri onorantă, ca
al 91-lea ministru de externe al României şi al 8-lea din
generaţia postrevoluţionară, remarcăm şi fragmente cu
tentă autobiografică, precum cele ce mărturisesc despre
experienţa formativă ca secretar de stat în Ministerul de
Externe sub bagheta lui Andrei Pleşu, ani de maturizare
accelerată, „în care am simţit cum cad de pe mine pieile
inocenţei”(p. 391). Niciodată ostentativ în privinţa
capacităţilor sale intelectuale, autorul îşi învinge sfiala şi
face adesea reverenţe în faţa maeştrilor săi, mereu aceeaşi,
profesorii Alexandru Zub, Ion Caproşu, Ştefan Gorovei
de la Iaşi, alături de Andrei Pleşu, căruia îi datorează
experienţa primilor paşi în arena diplomaţiei.
Volumul de faţă impresionează nu doar prin
copleşitoarea substanţialitate, dar şi prin transparenţă, în
condiţiile în care „eroul” nu şi-a cenzurat sau selectat
interviurile incomode. Cele aproape 900 de pagini reflectă
până la urmă o experienţă de mai puţin de trei ani, din
momentul învestirii în funcţie, 29 decembrie 2004, până la
cel al demisiei, martie 2007. Un traseu impresionant, până
la finele anului 2006, diplomatul mărturisind că a parcurs
135
peste 82.000 kilometri, într-o geografie intercontinentală,
în care drumurile europene s-a împletit cu cele în
îndepărtatul Orient sau în Lumea Nouă. Un spaţiu
geografic, stilizat şi rememorat şi prin interviuri, de exemplu
cele care jalonează vizita înspre Ţara Soarelui Răsare, cu
Radio Eho Moskvi, cu Radio China Internaţional.
Într-un justificat bilanţ al activităţii sale diplomatice,
pentru acele vremuri în care eforturile erau îndreptate
prioritar înspre aderarea României la Uniunea Europeană,
distingem şi un alt leitmotiv, obsesiv, al diplomaţiei
româneşti, cel ce ţine de relaţiile cu Republica Moldova; fie
că e vorba de interviuri în presă, la televiziune, fie că e
vorba de prezenţa ministrului la Chişinău, rămâne un subiect
plin de sensibilităţi, în care mecanismul diplomatic s-a vrut
antrenat nu ca un „colos cu picioare de lut”, ci într-un
generos dialog, purtat cu inflexiunile aceleiaşi limbi române.
Mărturie stau gândurile împărtăşite redactorului de la
Europa Liberă, Mircea Ţicudean în aprilie 2006, apoi cele
formulate în septembrie acelaşi an, pe tema obţinerii
cetăţeniei române (p.594-595). Intrarea României în „familia
politică europeană” a fost prilejul unui nou dialog pe aceeaşi
temă a relaţiilor cu Chişinăul, momentul fiind pentru ministrul
român „o şansă uriaşă pe care nu ne putem permite să o
irosim”(p. 350), o provocare pentru îndeplinirea aspiraţiilor
societăţii moldovene. După cum, cu câteva zile mai devreme,
interviul la Radio Vocea Basarabiei din 13 ianuarie 2007 îl
încheiase cu un mesaj suficient de transparent pentru
basarabeni, care erau invitaţi „să-şi ţină limba şi cultura
română cât mai aproape de suflet, să ştie că nu sunt şi nu
vor fi niciodată singuri şi să creadă în şansa pe care timpul,
dacă nu politicul le-o poate da”( p. 369).
Într-un exerciţiu cu aromă de evaluare rămân, aş zice,
chiar memorabile, eleganţa unor fraze, consistenţa lor, fie
că e vorba de traseele diplomatice, fie că miza discursului
este legată de imaginea României pe scena politicii
contemporane sau de consideraţiile pe care diplomatul le
face vizavi de metodologia şi resursele din cercetarea
istorică. Nimic din limbajul vetust al unor politicieni, din
şabloanele arhaice ale retoricii diplomaţiei sau din
opacitatea unor sintagme ale istoricilor contemporani nu
strică „plăcerea textului”, în acest volum. Dimpotrivă, ce
plăcere să citim bunăoară că Uniunea Europeană fără
România ar fi „un arbore căruia îi lipseşte o parte din
rădăcini” (p. 470) sau că „protocolul diplomatic nu este
altceva decât o codificare a unor reguli fireşti de
comportare în societate sau în situaţii de comunicare. Nu
presupune o gimnastică sofisticată, nu este un balet între
culturi” (p. 492)! Ori să aflăm că prima experienţă de la
Ministerul de Externe, la doar 28 de ani, solicitat fiind de
Andrei Pleşu, i-a adus lui Mihai-Răzvan Ungureanu o
experienţă interesantă, „în care mă maturizam în alt sertar
decât cel academic în care trăisem” (p. 391).
Împărţit în trei părţi distincte, Conferinţe, declaraţii
de presă, Discursuri şi Interviuri, volumul nu respectă
linearitatea cronologică, ci este structurat invers, după o
sugestie pe care o putem bănui ca fiind originară din
teritoriul istoriei, dinspre ceea ce istoricii numesc metoda
regresivă, astfel că primele texte care ne întâmpină la fiecare
grupaj sunt cele din anul 2007 şi cele ce îl încheie sunt din
2005. Descoperim astfel chiar din primele pagini ale cărţii
ceea ce putea deveni un casus belli în politica românească,
declaraţiile ce însoţeau demisia lui Mihai-Răzvan Ungureanu
din funcţia de ministru de externe; doar că, încercând să
descătuşeze traseele politicii, de orgoliile prezidenţiale şi de
cele guvernamentale, autorul ne oferă o probă fără cusur de
tact diplomatic; astfel, nu zăvoreşte adevărul sub o carapace
136 cu cãrþile pe masã
de nepătruns, dimpotrivă, îl face mai domestic şi inteligibil:
„Ministerul Afacerilor Externe este întotdeauna într-o poziţie
delicată. Întotdeauna la jumătatea lucrurilor, este între poli
(Preşedinţie şi Guvern - n.n.). Pe Ecuatorul unde se află
ministrul Afacerilor Externe trebuie să existe un singur lucru:
interesul naţiunii române” (p. 28-29).
Cu siguranţă o astfel de lectură este utilă şi prin forţa
cu care întregeşte portretul autorului. Ceea ce ştiam ab ini-
tio despre Mihai-Răzvan Ungureanu, că era un tânăr istoric
de formaţie universitară moldavă, că editase o publicaţie de
înalt rafinament intelectual - Revista de istorie socială, că
publicase o teză de doctorat despre convertirea religioasă la
începutul modernităţii în Moldova - foarte în ton cu o tematică
istoriografică nouă, cea a marginalilor, că era o prezenţă
carismatică în emisiunile de televiziune, este înzecit mai puţin
faţă de ceea ce ştiu acum. Pentru că amestecând în mod
inefabil biograficul cu politicul, istoriografia cu politica,
morala cu diplomaţia, realismul politicii cu viaţa cotidiană,
pasiuni cu regrete, bucurii cu iluzii, Mihai-Răzvan Ungureanu
a ales „armele diplomaţiei”, reuşind să ne convertească
intelectual, să ne transforme din spectatori pasivi ai lumii
politice recente în cunoscători din interior ai acesteia.
Pentru tânărul diplomat, acest volum demonstrează şi
gratuitatea generozităţii, atâta timp cât aceste Note
diplomatice…le sunt dedicate colegilor din minister, după
cum, rămâne o carte despre puterea prieteniei, despre respect
şi responsabilitatea asumată, căci cum altfel am putea citi
rândurile introductive ale lui Andrei Pleşu, cele ale lui Emil
Hurezeanu şi ale editoarei Ana Dinescu? Dacă în momentul
demisiei sale am avut poate gustul amar că e „omul sub vremi!”,
lectura acestei cărţi m-a pus, paradoxal, face-to-face cu un
învingător! Dincolo de cicatricile pe care i le-a lăsat moralitatea
îndoielnică din viaţa politică românească, Mihai-Răzvan
Ungureanu rămâne medaliatul incontestabil al loialităţii! Şi
atunci nu este de mirare că motto-ul amintit ca o călăuză a
propriului destin- „ceea ce nu mă doboară, mă face mai puternic”
(Nietzsche) - îi este chiar un nepreţuit talisman!
_____
1 Mihai- Răzvan Ungureanu, Întotdeauna loial. Note
diplomatice pentru o Românie modernă (2005- 2007), Iaşi,
Editura Polirom, 2008, 895 p.
Mihai TOGĂNEL
Paradoxul lui Orfeu-actorul
A treia carte de proză a Mariei Tacu, Femei sub un
copac roşu,* se situează la graniţa dintre artă şi uman, de
pe fâşia de mijloc dintre cele două, reuşind performanţa
de a nu cădea în niciunul din hăurile ce se cască în dreapta
şi în stânga sa. Aleea nu se lărgeşte, păstrând aceleaşi
dimensiuni pe orizontală, însă se adânceşte, căci autoarea
explorează minuţios (deşi nu prea lasă urme vizibile în
limbajul său) în sufletul personajelor, căutând detaliile
conflictelor de ordin psihologic, toate astea într-o
„scriitură de frontieră”, căci la Maria Tacu realismul se
conjugă, paradoxal, cu lirismul romantic, sensibil. Duelul
dintre un narator simplu, balzacian şi unul complicat,
încărcat de mitologic dă naştere unui povestitor aflat, tot
timpul, „faţă în faţă” cu ascultătorul, un povestitor deloc
complexat de limbajul său, natural, dezinvolt, firesc, chiar
cu accente pronunţate de pornografie. De altfel, întregul
roman este construit pe o arhitectură dominată de paradox,
cu mituri „răsturnate” şi teme inversate.
Autoarea revine pe scena epicului românesc, după
Mătuşa mea, Anestina (ed. Cartea Românească, 2000) şi
Vorba de ieri (ed. Cartea Românească, 2005) întărind, cu
acest nou roman, tematica abordată şi în precedentele.
Este de ajuns o simplă observaţie la nivelul titlurilor ca să
constatăm stilul autoarei, căci ea, atunci când scrie, de
fapt vorbeşte, iar legăturile mai mult sau mai puţin familiale
care se stabilesc între personajele sale ţes, de fapt, pânza
romanescă a operelor.
În Femei sub un copac roşu, acţiunea se ţese în
jurul lui Octavian Iacob, actor-maestru, profesor de
actorie, aflat acum la a treia căsătorie. Într-un cadru
simbolic, adăpostite de „mărul cu o sută de mii de braţe şi
nouă feţe”, două femei deapănă povestea vieţii Maestrului,
de la naştere până la moarte. Una dintre ele este chiar
soţia de acum a acestuia, Loredana, o femeie înclinată
spre superficialitate, care a ales căsătoria cu Maestrul din
dorinţa de a parveni şi care, ajunsă acum la „ora
adevărului” (aşa cum chiar ea mărturiseşte) se vede
nevoită să apeleze, în ultimă instanţă, la „salvarea prin
poveste”. Cealaltă e Frumoasa Neli, femeia de casă a
cuplului de actori, o ascultătoare care se regăseşte constant
în întregul roman pentru că ea este, de fapt, iniţiatoarea şi
susţinătoarea atmosferei şeherezadiene, cerând în
permanenţă „povestea poveştilor”. Ea este, de altfel, un
alter – ego al autoarei, născută şi ea la Burdusaci, în judeţul
Bacău. Fiu de preot, Octavian Iacob rămâne toată viaţa
sub influenţa lumii fantastice a satului în care a crescut,
sub vraja Cristeşti-ului natal, dominat de eternul munte
Kogaion, cu blestemele, poveştile şi miturile sale păgâne.
Geneza Maestrului e trasată de „Ghiuleaua de foc” – steaua
vocaţiei, venită „de departe” şi dispersată acum în toată
fiinţa sa. Povestea iubirilor lui Octavian Iacob este şi ea
una paradoxală. Aparent simplă, urmând un traseu firesc
(de la prima, Romaniţa, apoi profesoara de franceză şi cele
trei soţii), viaţa amoroasă a lui Octavian Iacob este dominată
de himera Anitei, cea de-a doua soţie a sa. Povestea ei este,
 cu cãrþile pe masã
de fapt, „povestea poveştilor”, ştiută doar de mama
Maestrului. Finalul romanului stă, însă, sub semnul muţeniei
actorului. Incapabil să o iubească pe Anita, revelată acum
în persoana Tinei - tânără studentă la teatru – marele actor
sfârşeşte în nebunie. Deşi proaspăt sosită în Bucureşti din
Moldova natală, gata fiind să facă orice sacrificiu pentru a
intra la Facultatea de Teatru, Tina va „răsturna mitul”, căci
actorul - profesor va cădea de această dată sub vraja
studentei. Incapabil să o descopere şi să o iubească aşa
cum merită nici de această dată („N-ai înţeles nimic, nici
acum, a doua oară”), Maestrul va fi pedepsit, intrând sub
incidenţa muţeniei veşnice.
Proza Mariei Tacu este pretutindeni dominată de o
poetică a poveştii. Romanul de faţă este, de altfel, o
înlănţuire de poveşti, centrate în jurul actorului Octavian
Iacob. Povestea Mariei Tacu stă la graniţa dintre real şi
fantastic, dominată, în egală măsură, de mituri şi de notaţii
succinte ale realităţii. Poetica poveştii este şi ea răsturnată.
Ascultătorul, în persoana Frumoasei Neli, este, de fapt,
cel care întreţine atmosfera („ascultătorii sunt diferiţi,
trebuie să te ridici la valoarea celui care povesteşte, ca să
îi înţelegi vorbele”), iar „povestea poveştilor” (cheia
romanului) sfârşeşte prin a fi spusă (spre deosebire de
cea din Hanu Ancutei). Toate personajele stau sub vraja
poveştilor, sau au o teorie proprie asupra acestora,
răsfrântă paradoxal asupra lor. Maestrul, crescut la sânul
basmelor (pasionat de 1001 de nopţi), trăieşte toată viaţa
în propria-i poveste, orbit de aceasta şi de aici se trage, de
fapt, incapacitatea sa de a recunoaşte iubirea adevărată.
Loredana, personaj narcisist şi superficial, manifestă la
început o repulsie faţă de poveste, denunţând actul
Şeherezadei ca o minciună („povesteşti ca să te ierte
cineva?, se poate şi asta?, ca să păcăleşti mai bine?, dacă
minciuna e mare, povestea e mare?”), dar sfârşeşte ca un
povestitor îmbătrânit de povara spunerii („Actriţa se ridică
greu, sunt ca o femeie bătrână, oare ce am?”). Singură,
Frumoasa Neli, în calitatea sa de ascultătoare implicată,
rămâne sub copacul roşu, împletind funii de ceapă, la fel
ca la debutul romanului. Alter-ego al autoarei, femeia de
casă a actorilor, încheie povestea, notând transformarea
Loredanei din parvenită într-o „actriţă celebră, doamna
mea!!!”.
Scriitura Mariei Tacu se „umple”, în Femei sub un
copac roşu, de paradox, şi asta nu numai la nivelul
limbajului şi a stilului, ci şi la nivel tematic. Evident, în
acest sens, este „răsturnarea mitului orfic”, căci Maestrul,
prin destinul său, nu este altceva decât un „minus-Orfeu”,
dominat de laşitate şi impotenţă. Personalitatea sa este
una aflată la limita dintre sacru (artă) şi profan (realitate).
Crescut de un tată preot – propovăduitor al iubirii şi
acuzator al lui Orfeu – şi de o mamă obsedată de teatru,
Octavian Iacob le pierde pe amândouă. Pasionat de
puritatea sufletului românesc, dar şi de labirintul livresc
al teatrologiei, Maestrul îşi construieşte propria teorie
asupra artei dramatice(actorii necomplicaţi sufleteşte,
necitiţi, puri intră mai bine în pielea personajului),
neveridică şi niciodată aplicată. Boem, actor desăvârşit,
neatacat de profanul vieţii reale, omul „a cărui meserie
este să mintă” se foloseşte de capacităţile sale oratorice
pentru a intermedia afaceri imobiliare, dovedind, astfel, o
lipsă de consecvenţă în alcătuirea sa psihologică. Drama
lui Octavian Iacob se închide în necunoaştere, căci, aşa
cum şi el mărturiseşte „nu ştiu din seva cărui Orfeu (n.a.:
a trădătorului sau a salvatorului) am supt”.
La fel de paradoxală este şi Maria Tacu atunci când
scrie. Deopotrivă epică şi lirică, realistă şi romantică,
137
serioasă şi obscenă, autoarea conjugă cele două planuri
ale scriiturii sale, aşa cum observă Doina Ruşti, „într-o
construcţie veridică despre realităţi banale şi sensurile
lor profunde”. Cuvântul autoarei nu face decât să
întărească cele arătate mai sus prin apelul la cuvintele lui
Boris Vian: „...povestea e în întregime adevărată, de vreme
ce am născocit-o de la un cap la celălalt”. Motto-urile
sunt două citate paradoxale din Hamlet-ul lui Shakespeare
şi din regizorul de film Jean-Luc Godard. Pe de o parte, se
vorbeşte despre preţuirea actorilor (în dialogul dintre
Hamlet şi Polonius), iar de cealaltă parte, despre condiţia
orfică. Paradoxul se naşte din dorinţa lui Hamlet de a cinsti
actorii pentru a-şi asigura un epitaf elogios şi din
minus-orfismul lui Jean-Luc Godard, căci fără moartea lui
Euridice, mitul lui Orfeu nu ar fi existat. Nici titlul nu scapă
de poetica paradoxului, căci povestea este a unui actor,
iar titlul „prevesteşte” centrarea acţiunii în jurul femeilor.
Contrar superficialităţii personajului său, Loredana este
cea care dă conţinut antinomiei dintre titlu şi conţinut
(„Stăm aici două femei singure şi povestim. Îl aşteptăm pe
bărbat.”). De altfel, tot ea este cea care trimite la
interpretarea titlului în versiune biblică. Femeile sub
copacul roşu sunt Evele singure, conştiente de perenitatea
şi inutilitatea aşteptării lor, dornice însă de cunoaştere
(„Păcatul înseamnă cunoaştere şi asta e suficient,
cunoaştere vrea orice femelă...”).
Apartenenţa Mariei Tacu la un curent literar stă şi
ea sub semnul contradicţiei. Colajul diegetic este construit
pe un tablou multicolor, în care se întâlnesc drama lui
Shakespeare (în destinul lui Octavian Iacob), realismul lui
Balzac (în descrierile minuţioase ale decorului), poetica
lui L. Rebreanu (antiteza dintre drama personajului şi
curgerea timpului istoric), tărâmul pierdut al lui T.S. Eliot
(„...România. Ţara minunată în care lumea visa la obiecte,
bijuterii şi tablouri, case şi tapiserii, moşteniri şi bani, mai
ales bani”), precum şi memoria involuntară şi amestecul
genurilor proustiene. Arta scriitoarei constă tocmai în
contopirea tuturor acestora într-un stil original şi
inconfundabil, dominat deopotrivă de un limbaj educat,
complex, cât şi de unul (ce-i drept, mai bătător la ochi)
îmbibat de oralitate, chiar pornografic.
Se zvoneşte, şi asta mai ales pe căile bisericeşti, că
artiştii şi intelectualii ar fi „fără de Dumnezeu”. Este,
oarecum, „pedeapsa” meritată de o societate care a pus
de mult prea multe ori semnul egal între artist şi fotbalist
sau politician. Că artiştii (fie ei pictori, poeţi, actori sau
muzicieni) văd lumea prin alţi ochi, uneori boem de simplă,
e drept, duce de multe ori la dezumanizarea lor, însă asta
nu ar trebui să-i arunce la marginea societăţii, fie ea şi una
mercantilă până în măduva oaselor. Povestea vieţii
artistului este de obicei întrecută de valoarea operei sale.
Octavian Iacob, protagonistul romanului Femei sub un
copac roşu – actor celebru – îşi trăieşte solitar propria
dramă, cauzată de indecizia sa. Povestea sa este adusă în
prim plan de Maria Tacu într-un roman ce mizează pe
explozia imediată a limbajului său, dar şi pe cheia întârziată
a deznodământului. Ce rămâne din viaţa lui Octavian
Iacob? Arta, la fel cum ne spune Al. Dumas: „Când uităm
de artist privindu-i tabloul, nu este oare cel mai mare elogiu
pe care îl putem aduce artistului?”
_____
*Maria Tacu, Femei sub un copac roşu, Ed. Cartea
Românească, 2008
138
Iulian BOLDEA
Meandrele singurătăţii
Poezia lui Constantin Abăluţă din volumul oraşul
marea străzile care dispar* nu se dezice de formula
exersată anterior, în care inserţiile suprarealismului,
accentele livreşti sau acoladele ironice consacrau un
spaţiu eteroclit, cu obiecte şi fiinţe anonimizate, încadrate
de o atmosferă anodină, lipsită de un relief prea preg-
nant. Gheorghe Grigurcu definea în termeni riguroşi acest
tip de lirism, scoţând în relief corespondenţa între cadrul
poetic şi stilistica enunţurilor: „Investigaţia universului
familiar are însă mereu o finalitate stilistică. Constantin
Abăluţă nu e un confesiv decât în subsidiar, ascunzându-
şi temperamentul cu tangenţe bacoviene sub un soi de
concettism dezabuzat, înfierat de o rea conştiinţă.
Defetismul moral se exprimă printr-un defetism expresiv,
ce renunţând la retorism, la luminozitate şi la echilibru se
frânge şi se întunecă, apăsat de propria sa recunoaştere.
Survolat de ironie, peisajul se bizuie pe imagini reflectate,
cu un fin resort sarcastic”. E evident că înscenarea
tablourilor poetice nu are drept subterfugiu atât o
transparenţă a detaliilor, cât, mai degrabă, o resuscitare a
unui orizont al imaginarului cu sintaxă distorsionată, în
care fiinţele au palori halucinante, iar gesturile şi atitudinile
poartă amprenta reificării şi a alienării. Anonimizarea şi
solitudinea sunt stările de cea mai pregnantă prezenţă
aici, în aceste versuri în care notaţia fermă şi precisă a
contingentului nu exclude cu totul propensiunea spre
orizontul oniric, spre abisurile tulburătoare ale psihismului
ori spre revelaţiile mitului camuflat în alcătuirea anodină
a universului cotidian („Oraşul acesta în care m-am născut
am crescut am îmbătrânit/ oraş de-a lungul râului între
maternitate şi morgă deschizându-se ca un evantai/
tălăzuind de oameni abstracţi în laboratoare în biblioteci
sub cupola observatorului astronomic/ oraş cu cerşetori
şi câini vagabonzi viermuind la răspântii în soare/ cu sexy-
club-uri şi cazinouri devorând cu miasmele lor coruptibila
magherniţă a justiţiei/ singurul oraş din lume în care roiuri
de termite negre/ au invadat piaţa centrală parlamentul şi
lecturi
universitatea/ otrăvind izvoarele freatice pe ani înainte”).
Într-un astfel de univers, atitudinile şi stările aşa-zicând
esenţiale sunt sortite deriziunii, redimensionate din
perspectiva banalului, a repetitivităţii mecanice, din care
orice sens ideal s-a retras iremediabil. Sentimentul morţii e
lipsit de accente tragice, e banalizat şi bagatelizat, indus
în normele statistice ale unui spaţiu al neantizării anodine:
„Oraşul acesta în care a muri e-o operaţie contabilă ca
oricare alta/ un bilanţ al unui magazin de bijuterii ori al
unei crâşme ordinare/ o achiziţie a tone de nisip pentru o
fabrică de geamuri/ care dă faliment şi nisipul se-mprăştie
peste tot/ intră în pantofii trecătorilor se-ncrustează în
tălpi/ cauzând dureri minuscule cărora nimeni/ nu le dă
importanţă un timp// Oraş fără martori/ case cu provenienţă
uitată/ oameni distraţi pe străzile întortochiate/ mânaţi de
un trecut obscur către un viitor incert/ supravegheaţi de
ceasurile electronice de la răspântii/ ce-arată fiecare altă
oră şi altă temperatură/ oameni care nu mai au de pierdut
decât golul din palme/ oameni faţă de care arborii şi statuile
au mai multă personalitate/ generaţii întregi de oameni
respirând uniform între ziduri/ blagoslovind ori ponegrind
odăile lumina scările şi culoarele/ tot ce în plină ignoranţă
au primit de la alţii/ tot ce a fost făcut neimplicându-i câtuşi
de puţin/ aşa cum un călător miop bâjbâind pe bordul
unui vapor/ n-are habar de nava cu lentile ce se scufundă
undeva/ în apele altui ocean”.
Scriitura este, în aceste versuri, modulată în
registrul simplităţii studiate, dar şi al complicităţii dintre
ochiul care absoarbe, prin aventura sa vizuală, muchiile şi
suprafeţele lucrurilor şi spiritul jumătate mitizant, jumătate
demisitifcator, ce înregistrează acut realul, cu rezonanţele
lui metafizice cu tot. Intensitatea de percepţie conduce, în
final, la o geometrizare a mirajului, cu armonii clandestine
şi reverii ocultate de o tectonică a imaginarului ce e mai
mereu guvernată de principiul simetriei şi al analogiei dintre
lucruri disparate, între care norma coeziunii sau a
convergenţei e cu totul dificil de bănuit. Codul perceptiv
e jucat, astfel, între exultanţă imagistică şi abulie a notaţiei
contrasă în sine, dar nu mai puţin relevantă din perspectiva
densităţii obiectuale însumate în text. Reveria cotidianului
primeşte uneori accente thanatice, sau, alteori, e aşezată
sub spectrul extazelor unei interiorităţi reculese sau con-
templative: „Mă gândesc la odăile acestui oraş/ fiecare
odaie îşi are palmaresul ei de morţi/ căzuţi sub blestemul
părinţilor ori sub grinzile/ caselor zgâlţâite-n cutremur/
capete dezrădăcinate mâini şi picioare ale nimănui/
untdelemnul cu care se unge pieptul mortului/ elemente
ale neodihnei care însoţeşte vieţuirea/ pui palma pe geam
şi amprentele tale revin lumii întregi/ nimeni nu te mai
întreabă numele/ otrava literelor lucrează adânc în intes-
tine/ un perpetuu ghem neexpulzat/ Îţi strigi prietenii în
ajutor dar ei călătoresc călătoresc/ de-abia făcând faţă
urgiei odăilor coridoarelor firidelor/ ce se ridică înainte-le
precum talazurile unei mări mânioase/ marea noastră
lăuntrică/ câteva mobile drept insule stinghere/ o veioză
 lecturi
ca un far timid/ ce-abia apucă să ne lumineze ridurile/ ori
zâmbetul strâmb şi disperat”.
Alcătuirea contrapunctică a cărţii, cu versuri modu-
late fie în tonalitate abundent mimetică, fie în peniţa
graţioasă a exultanţei senzoriale retranşate în registrul
minimal al stampei japoneze, e cu atât mai semnificativă
cu cât sentimentul „gratuităţii fiinţei”, pe care îl clamează
poetul undeva se întretaie cu acela al revelaţiei
miraculosului, al epifaniei ce se înscrie în registrul inomabil
al armoniei cosmice („parcul/ în acelaşi colţ al oraşului/
cărări simulate în plin soare/ taci în aceeaşi direcţie cu
iarba/ găseşti o pietricică/ pe care-o iei în palmă/ şi-o duci
un timp cu tine până când o uiţi/ undeva”). Versurile
memorabile ale cărţii („Tăcerea prezintă realităţi care nu
mai sunt”, „e-o lume de mici retrageri alergice”, „să duc
mai departe vina de a nu face nimic”, „într-o clipă voi fi
omul concret”, „solemnitatea de a fi în viaţă”), ca şi cele
mai puţin izbutite, trasează un itinerariu al abuliei şi al
distanţării, al depărtării şi al solitudinii, într-o geografie
transcrisă în notaţie când vibrantă, când neutrală. În unele
fragmente ale acestui amplu poem alcătuit din aglutinări
ale imaginarului şi din debordanţe repede căzute în abulie,
se conturează şi viziuni ale proiecţiei nostalgice ale unui
spaţiu fantasmatic, din care cotidianul e expulzat, în
beneficiul unei tensiuni a idealităţii şi exoticului, a
reverberaţiei utopice nu lipsită de tentaţia pitorescului şi
a melancoliei: „Străzile oraşelor din lume/ pe care n-am
apucat să calc în viaţă/ vin uneori în oglinda rotundă din
dormitor/ sub forma unor riduri adăugate pe propriu-mi
chip/ şi-n acele clipe mă simt pierdut/ tristeţea mea ca o
menstruaţie cerebrală/ electrizează aerul încăperii/ pe faţă
mi se-ntinde o bătrânicioasă fericire/ ca aceea a unui
cruciat/ mărşăluind de decenii/ către un potir sacru ce se
confundă tot mai mult/ cu o centură de castitate”. Din
arhitectura oraşului imaginar pe care o trasează versurile
139
lui Constantin Abăluţă nu lipsesc imersiunile în arheologia
citadinităţii (precum în Trecute vieţi de străzi şi ulicioare),
reconstituirea în grilă ironică şi fantezistă a unor biografii
(Pensionarul Ionescu) sau misteriozitatea graţioasă a
propensiunii spre sacralitate din Non-aleph, propensiune
ce atrage după sine, concomitent, o evanescenţă a
concretitudinii („nimic din cele ştiute/ nici ziua nici umbra
ei pe cer/ nici hainele pantofii serbezi strălucitori/ ce
vestesc omul cu metehne ambiţii meschinării/ nici măcar
apa lacului în ploaie/ când ţipătul de graur e moale ca
înserarea/ nimic din cele pe care le roadem cu unghiile/ şi
trăim mai departe/ nimic din golul uşii umplut cu paşi de
copii/ nimic din câinele negru încovrigat la soare/ nimic
din cele ştiute/ oraşul marea străzile care dispar”).
„Parabolele melancolice şi metaforele singurătăţii” (Al.
Cistelecan) pe care le desenează şi în acest volum
Constantin Abăluţă nu infirmă deloc apetenţa spre empatia
de ordin suprarealist cu originaritatea lumii, care e, totuşi,
mai degrabă, camuflată dedesubtul unei sensibilităţi când
euforice, când retractile, când confesive cu măsură, când
de o totală neutralitate a scriiturii din care orice urmă a
convulsiei afective sau temperamentale tinde să se retragă.
_____
* Constantin Abăluţă, oraşul marea străzile care dispar, Editura
Muzeul literaturii române, 2006
Iulian Boldea underlines in his article some of
the features of the poetry of Constantin Abăluţă. Ac-
cording to the critic, the volume from 2006, “the city the
sea the streets that disappear” is one of continuity in his
poetic work. The surrealistic inserts, the bookish or
ironical accents create a nondescript world, with ano-
nym things and beings, framed by an innocuous atmo-
sphere.
Key-words: surrealism, ironical accents
140 cartea strãinã
multiculturală şi extrem de eterogenă a Siciliei acelei epoci
nu avea cum să nu fie lovită – din nou, inevitabil – de
neînţelegeri, comploturi, nenumărate trădări şi complicate
reconfigurări ale forţelor conducătoare, căci, se ştie, arabii
jucaseră mult timp, la Curtea Siciliei, un rol esenţial,
Rodica GRIGORE ameninţat, acum, din toate punctele de vedere, de creştinii
din ce în ce mai nemulţumiţi de pierderea propriilor
avantaje şi privilegii. Aceasta este lumea în care
Barry Unsworth. Adevărul de protagonistul romanului, cel care joacă şi rolul de narator,
dincolo de măşti Thurstan Beauchamp, un tânăr de origine normandă, se
vede silit să trăiască şi să se afirme, sub ordinele lui Yusuf,
sarazinul care spera să-l transforme, treptat, în
Dacă ar fi să dăm crezare întru totul părerii lui
continuatorul ideilor sale de bună înţelegere şi convieţuire
Malcolm Bradbury, una din orientările de bază ale prozei
a diferitelor neamuri sub soarele regatului Siciliei. Numai
britanice contemporane ar fi cea istorică, o direcţie care a
că, ros de ambiţii, vrând să acceadă cu orice preţ la poziţii
avut tendinţa de a lua, mai ales în ultimele decenii, după
tot mai înalte, Thurstan ajunge nu doar să spioneze –
spune criticul amintit, „proporţii aproape epidemice”.
aceasta fiind, printre altele, însărcinarea de care trebuia
Dincolo de exprimarea extrem de tranşantă, afirmaţia
să se achite în slujba lui Yusuf – ci şi, mai ales, să fie el
conţine, trebuie să recunoaştem, un însemnat procent de
însuşi spionat. Să trădeze, dar să fie, apoi, el însuşi trădat.
adevăr, dar acesta trebuie interpretat în sensul că tema
Astfel că, după primele pagini, cititorul ajunge să se întrebe
istorică ce străbate numeroase creaţii în proză apărute în
cine este, în fond, adevăratul Thurstan. Iar apoi, desigur,
Marea Britanie nu face altceva decât să demonstreze o
care este adevărata sa dragoste, frumoasa şi intangibila
progresivă pierdere a încrederii în capacităţile şi
Lady Alicia sau temperamentala Nesrin, dansatoarea
posibilităţile ficţionale ale temelor literare ceva mai legate
venită, împreună cu o mică trupă, tocmai din Anatolia,
de actualitate. În acest context, romanele lui Barry
pentru a se îmbogăţi la curtea Regelui Roger, fascinat de
Unsworth se individualizează şi se remarcă fără doar şi
tot ce însemna spectacol şi delectare. Secretul rubinului
poate, deoarece, alegând să trateze subiecte istorice, el
devine, astfel, pe nesimţite, un alt soi de „morality tale”,
este printre foarte puţinii autori britanici contemporani
de astă dată, însă, nu în sensul de „mister medieval”, ca în
care reuşeşte să facă acest lucru nu doar cu un indiscutabil
romanul anterior, ci de parabolă subtilă şi complicată,
talent în ciuda relativei indiferenţe a criticii literare faţă de
având drept miză principală evidenţierea semnificaţiilor
cărţile sale (indiferenţă datorată, în mare măsură, faptului
comportamentului uman de dincolo de măştile
că a trăit mulţi ani în Ţările Scandinave şi în Italia, aparent
curtenitoare ale turnirurilor sau spectacolelor de curte. Şi,
înstrăinându-se de insularul spaţiu cultural britanic), ci şi
nu în ultimul rând, a formelor şi sensurilor dragostei, din
cu o înţelegere profund umană a faptelor descrise. Aceste
nou, dincolo de clişeele poeziei provensale sau de orice
aspecte se susţin perfect dacă avem în vedere majoritatea
fel de clişee. La o lectură atentă, romanul lui Barry
covârşitoare a romanelor sale pe teme istorice, de la
Unsworth se va dovedi, deci, a fi şi o convingătoare
Pascali’s Island (unde scriitorul abordează perioada
pledoarie pentru libertatea de conştiinţă şi cea de alegere,
tulbure care a urmat căderii Imperiului Otoman) sau Stone
afirmând cu hotărâre o serie de mari adevăruri despre
Virgin (carte ce investiga complicata lume a epocii de
intoleranţa religioasă – de atunci sau, de ce nu, şi de
strălucire a Veneţiei), şi până la Sacred Hunger, creaţie
acum – dar şi despre cât de grav poate orbi, uneori, iubirea
îndrăzneaţă şi impresionantă, unde accentul cade pe
sau, cel puţin, ceea ce, în anumite momente, trece drept
suferinţele inimaginabile provocate de comerţul cu sclavi.
iubire. Cartea, în ciuda atmosferei istorice şi a culorii locale
Tocmai pornindu-se de la asemenea amănunte, critica
perfect surprinse, este, în fond, imprevizibilă la fiecare
literară a vorbit, uneori, despre o adevărată „identitate
pagină, strategia principală a scriitorului constând în
estetică transnaţională” a lui Barry Unsworth, precum şi
încercarea de a urma, simbolic, neaşteptatele gesturi şi
de capacitatea sa de a cuprinde, în propria operă literară,
atitudini ale frumoasei Nesrin, mereu neconforme cu
două tendinţe opuse ale literaturii britanice contemporane:
dogma sau cu orice normă impusă. Pe de altă parte, este
pe de o parte, asa numita „internaţionalizare”, iar pe de
evident, fără îndoială, că romanul prezintă numeroase
alta, renaşterea treptată a regionalismului specific insular.
asemănări cu Morality Play, dacă avem în vedere chiar
Inclus în prima categorie, romanul Secretul
pretextul narativ principal, şi anume venirea în Sicilia a
rubinului (The Ruby in Her Navel, 2006), nu este, aşa
unei trupe ambulante – de astă dată, nu de actori, ci de
cum ar putea să pară la prima vedere, doar un bine lucrat
dansatori. Desigur, prezenţa lor era absolut necesară,
text de factură oarecum poliţistă sau plin de aventuri
deoarece reprezintă şi pretextul cel mai potrivit pentru a
erotice ori de comploturi politice, după modelul impus de
justifica numeroasele călătorii ale lui Thurstan, aflat mereu,
Umberto Eco în Numele trandafirului, ci şi ceva pe
pe lângă însărcinările sale mai puţin oficiale din serviciul
deasupra, dacă avem în vedere că acţiunea cărţii este
lui Yusuf, în căutarea celor mai sofisticate spectacole
plasată în secolul al XII-lea, în Sicilia, în timpul domniei
pentru Curtea Regală. Şi, ca orice călătorii, şi drumurile
regelui Roger. Or, se ştie bine că, pe fondul complicatei
sale de-a lungul şi de-a latul regatului sau a altor regate,
atmosfere create de cea de-a doua cruciadă şi de tensiunile
au darul de a-l face, pe de o parte, să cunoască o lume
politice aferente şi, practic, inevitabile, societatea
pestriţă şi să înţeleagă, dar abia la sfârşit, că lucrurile şi
 cartea strãinã
oamenii nu sunt mai niciodată ceea ce par a fi şi că nici
chiar iubirile adolescentine cele mai pure şi mai înflăcărate
nu pot rezista în mijlocul atâtor comploturi şi crime,
dovedindu-se, în fond, tocmai ele, a fi cele mai supuse
schimbării. Pe de altă parte, însă, Thurstan, cel aflat mereu
în căutarea măririi şi a aventurilor de natură a-l ajuta să
devină, finalmente, cavaler şi să recâştige vechea avere a
familiei sale (donată, pe neaşteptate, bisericii, de tatăl lui),
va ajunge şi să se descopere pe sine, să afle cine este cu
adevărat – dar, esenţial, nu fără ajutorul lui Nesrin, cea
care îl vindecă şi-l alină atât fizic, în timpul lungii sale boli,
cât şi (mai ales!) sentimental. De aici şi decizia finală a
tânărului, care va alege, în ciuda posibilităţilor de
ascensiune pe care i le făgăduise regele, o viaţă de
libertate, împreună cu Nesrin. Aparent, o incredibilă
transformare. Dar pe deplin justificată de evoluţia faptelor
şi întâmplărilor prin care trece Thurstan. Căci Barry
Unsworth ştie perfect cum să sugereze, la tot pasul, că
orice formă artistică viabilă nu poate fi ruptă de
componenta şi dimensiunea morală, confirmând, astfel,
implicit, ceea ce Iris Murdoch afirmase într-un eseu din
1992, intitulat Metaphysics as a Guide to Morals: anume
că arta şi în special literatura trebuie să acţioneze şi să
funcţioneze întotdeauna drept cea mai accesibilă formă
de reflecţie morală asupra realităţii. Pe de altă parte, ar fi
inexact să afirmăm că Thurstan Beauchamp încearcă să
atingă în mod deliberat pragul libertăţii moderne, şi tocmai
aici e de găsit marea artă a lui Unsworth, autorul
dovedindu-se pe deplin capabil a nu depăşi epoca în care
e plasată acţiunea cărţii nici în ceea ce priveşte reacţiile, şi
nici în ceea ce priveşte dorinţele personajelor sale.
Pe de altă parte, la o lectură atentă la nuanţe,
transformarea lui Thurstan poate fi comparată cu aceea,
la fel de spectaculoasă, trăită de Nicholas Barber din
romanul Un mister medieval, ori cu a lui Christy Mahon,
din piesa The Playboy of the Western World a
dramaturgului irlandez John Synge. Christy depăşeşte
stadiul iniţial de băiat timid şi devine un tânăr atletic,
fermecător şi mereu dorit de femei, nefăcând, în fond,
altceva decât să urmeze impulsul existent în sine
dintotdeauna şi reprezentat de o faţetă poate mai puţin
previzibilă a eului său. Desigur, în cazul protagonistului
141
din Secretul rubinului avem de-a face şi cu profundele
implicaţii simbolice ale măştii şi, mai cu seamă, ale marilor
adevăruri pe care, în fond, orice mască le poate ascunde.
În acest fel, alegerea finală a lui Thurstan şi plecarea sa la
Paris alături de Nesrin reprezintă şi opţiunea fermă şi
definitivă nu doar pentru dimensiunea etică, ci, deopotrivă,
şi pentru aceea artistică. Nu trebuie să uităm că, practic,
Thurstan alege cariera de cântăreţ ambulant,
acompaniatorul frumoasei lui iubite, neîntrecută în arta
dansului, devenind, deci, artist, exprimându-şi, astfel,
opţiunea în favoarea artelor, iar nu a armelor, cu toată
strălucirea şi bogăţia pe care o carieră de brav cavaler i-ar
fi putut-o aduce. Dovadă, dacă mai era nevoie, că,
pendulând ani de zile între iluziile fermecătoare, fără
îndoială, ale onoarei cavalereşti şi ale iubirii, Thurstan va
înţelege, maturizându-se, practic, peste noapte, după
uciderea lui Yusuf, ca urmare a trădării sale, că arta e
singura în stare să-i ofere o cale şi o şansă de salvare – de
acutul sentiment al vinovăţiei, dar, deopotrivă, de sine
însuşi, de toţi demonii ambiţiei şi vanei faime de care se
lăsase, mult prea mult timp, stăpânit. În fond, Barry
Unsworth sugerase rolul salvator şi purificator al artei
încă din primele capitole ale romanului, prin intermediul
descrierii detaliate a artei mozaicului, adusă la perfecţiune
de meşterii bizantini, dar şi prin subtilul şi halucinantul
efect de reduplicare rezultat în urma rafinatului joc de
lumini şi umbre datorat oglinzilor din palatul de vânătoare
unde Alicia pusese la cale perfidul plan a cărui victimă
sigură va fi îndrăgostitul Thurstan.
Având pe de-a-ntregul arta şi ştiinţa de a depăşi
graniţele dintre teme considerate, anterior, incompatibile,
Barry Unsworth reuşeşte, prin toate acestea, ca autor al
unui neaşteptat roman istoric scris în cheie
postmodern-multiculturală, să demonstreze, extrem de
convingător încă ceva: şi anume că dincolo de toate
măştile, fie ele etice, estetice sau de orice altă natură, se
află, întotdeauna, adevărul. Şi că depinde doar de fiecare
în parte, actori sau spectatori, cavaleri, curteni, războinici
sau artişti, să dorim să ajungem la el.
_______
*Barry Unsworth, Secretul rubinului. Traducere şi note de
Claudia Dumitriu, Bucureşti, Grupul Editorial Corint, 2008
142 eseu
Mircea A. DIACONU
Antidoturi.
Despre ceilalţi şi experienţa
extazului
Mă-ntreb dacă, pentru Cioran, demiurgul cel rău
nu e cumva o întruchipare a celorlalţi, care-i suscită
vanitatea şi în care se recunoaşte, ca-ntr-o oglindă, pe
sine. Cum ştim deja, el are nostalgia sihăstriei şi a pustiului.
Ba chiar a peşterii: „Vechea mea obsesie: s-o rup cu toată
lumea, să mă retrag într-o peşteră... Ah! Dacă nu m-aş
teme de frig, ştiu c-aş avea curajul să las totul baltă...
Debilitatea mă face laş şi mă sileşte la toate
compromisurile”* (I, 223). De reţinut motivul neputinţei
acesteia, generate de metafizica propriului corp. Întrebarea
e, însă, alta: cum va putea demonul să locuiască într-o
sihăstrie? Apoi, este Cioran un demon veritabil?! Este
peştera un loc chiar de nelocuit?!
Prin urmare, să rămînem pe teritoriul nevoii de
singurătate: chiar dacă-l dispreţuia pe Sartre, ni se pare că
Cioran ar fi putut spune deopotrivă cu el: ceilalţi sînt
Infernul. Ceilalţi, de care nu se poate despărţi, cu care
chiar convieţuieşte deseori într-un fel de complicitate
voluptoasă, pe care şi-o reproşează, însă, ulterior
autoflagelîndu-se. Cioran nu poate să se retragă în pustiu
şi nici în peşteră; să acceptăm că nu poate din cauza
laşităţilor pe care le hrăneşte spaima de limitele
neputincioase ale trupului. Dincolo însă de toate acestea,
el are gustul spectacolului social. Să fie la mijloc doar
vanitatea? Iată: „Am vorbit două ceasuri fără întrerupere,
din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situaţia
mea, nefericit şi trist pînă la depravare!” (I, 207). Sau: „Nu-i
om mai vrednic de dispreţ ca mine. Am flecărit pînă
adineauri vreme de trei ceasuri fără oprire la nişte prieteni,
în loc să stau acasă şi să lucrez, să lucrez...” (I, 269).
Altundeva, exclamă: „Şapte ore de conversaţie
neîntreruptă!” (I, 336). Anterior, flagelarea de sine: „Aş
vrea să fiu singur, singur, singur. Şi am parte de o
procesiune zilnică de oameni cărora nu am nimic să le
spun. Ar trebui să mă mut în alt cartier, oraş, ţară, continent
etc. etc.” (idem). Să nu ne oprim. Cu altă ocazie, după
şase ore şi jumătate de conversaţia, Cioran nota:
„Dezgust, oboseală, furie, dorinţă de a-mi zbura creierii”
(I, 250). Totuşi, în fragmentul imediat anterior, el părea
convins că abia topirea în neesenţial poate asigura
fericirea: „Nu sîntem fericiţi decît dacă ne lăsăm mistuiţi
de setea de neesenţial” (I, 250). Aşadar, ceilalţi, prilej de
flecăreală inutilă, care-l dezgustă. În acest caz, nu ne
întrebăm de ce-i acceptă, dar de ce-i caută? De ce
perseverează să flecărească? Nu cumva conversaţia şi
ceilalţi îi oferă ocazia fugii de sine însuşi? „Nu mă
interesează decît problemele religioase, şi datorită
împrejurărilor nu vorbesc decît despre politică” (I, 336),
spune Cioran, şi o spune după ce-şi reproşează cele „şapte
ore de conversaţie neîntreruptă”, pe care abia le-am
invocat. Mai mult, oare nu cumva Cioran are nevoie tocmai
de această flagelare continuă? Căci flecărind, el îşi
maschează perfect dublul demonic. Saltimbancul nu se
dă de gol şi joacă mai departe rolul pe care şi-l asumă atîta
vreme cît ceilalţi sînt de faţă. Sau poate că la mijloc este
teama de a-l întîlni tocmai pe Celălalt, pe Dumnezeu. Fără
prezenţa celorlalţi, întîlnirea cu el ar fi fost poate posibilă.
Iată: „Sînt prea mulţi oameni, prea multe chipuri – nu mai
putem rămîne faţă în faţă cu Dumnezeu” (I, 251). El însuşi
vorbeşte continuu, ore în şir, flecăreşte, pierde vremea,
şi-apoi îşi reproşează impostura; ştie că nu are nimic de
spus oamenilor: „N-am de spus nimic nimănui, am intrat
de multă vreme în Incomunicabil” (I, 350). Într-un loc,
mărturiseşte că a invidiat „singurătatea insului odios” (I,
105). Or, el nu poate fi nici odios, cum vrea, nici singur.
Preferă, caragialean, aglomerările, pentru că-şi găseşte în
rolurile pe care le joacă, cu impostură, salvarea: „Nu am
nimic să le spun oamenilor, iar ce-mi spun ei nu mă
interesează. Cu toate astea, sînt sociabil, e neîndoielnic,
căci de îndată ce sînt în tovărăşia cuiva mă însufleţesc”
(I, 111). De unde, încă, nevoia celorlalţi în preajmă-i?
Pentru a se recunoaşte? Pentru a se dispreţui? Ceilalţi,
oricum, sînt numai un prilej, un context, o oglindă, şi nu
există prin ei înşişi. Ceilalţi, de fapt, nu contează. Infernul
îşi este, evident, el însuşi; ceilalţi, numai o mască. Prin
urmare, exclamă: „Să ies în lume e pentru mine un supliciu.
Să vezi în ceilalţi propriile-ţi slăbiciuni, să regăseşti peste
tot urmele păcatului originar, să te vezi tras în mii de cópii,
să-ţi citeşti defectele în privirea primului venit!” (I, 130).
Cioran pare să iubească acest supliciu; prin urmare, iese
în lume, pălăvrăgeşte ore în şir, dar, odată întors acasă, se
chirceşte de durere. Nu suportă să vadă că mimează perfect
sociabilitatea, că-şi maschează bine inconsistenţa, în
vreme ce ceilalţi nu-s în stare nici măcar de aşa ceva. Iată-i
pe români: „defectele oamenilor în general apar la ei în
toată goliciunea. Deşi sînt prefăcuţi, nu ştiu să disimuleze,
sau mai degrabă au un fel al lor de a disimula ce nu face
decît să-i trădeze complet” (I, 158). Şi dacă francezii
disimulează perfect, sau nu disimulează deloc, Cioran,
suspicios, cu atît mai mult nu poate accepta jocul. Viaţa în
esenţa ei i se pare un joc mistificator. Luciditatea sa cinică
nu-i permite să se înşele. Şi-atunci, neînşelîndu-se, Cioran
preferă să joace el însuşi cînd şi cînd jocul mistificator al
neştiinţei. În plus, mai există, cum am văzut deja, şi alte
cauze ale topirii sale în mulţime. Printre ele, teama:
„Singurătatea e singurul lucru ce-mi place, dar cînd sînt
singur – mi-e teamă” (I, 109). Face legămînt cu
singurătatea, cum spune într-un loc, dar descinde ades
printre oameni. Dacă ar fi putut fi sincer cu oamenii... Da,
„Dacă aş fi putut avea raporturi sincere cu oamenii, îşi
spune, cu siguranţă că m-aş fi lipsit de ideea de Dumnezeu”
(I, 161). Aşa, rămîne să se salveze căutîndu-l pe Dumnezeu.
Căutînd harul extazului. Dacă trăieşte singur, ca în pustiu
sau în peşteră, Cioran disperă: „Aproape nu mai pot
înainta în deşertul meu, mă simt complet steril, blocat în
punctul cel mai de jos al fiinţei mele. Doar harul ceresc mă
mai poate salva. Cu condiţia să am puterea să-l implor sau
măcar să-l aştept” (I, 102). Un motiv în plus, deci, ca flecăreala
şi ceilalţi să-l salveze, iar Infernul să se convertească în
reversul său. „Mereu acelaşi refren: ai vrea să stai de vorbă
cu îngerii şi eşti nevoit să iei masa în oraş...” (I, 235). Or,
tocmai această coborîre în derizoriu şi în Infern pare să-l
salveze pe Cioran. Recunoaşte într-un loc: „Oricît ar părea
de bizar, nu mă simt bine decît pe stradă” (I, 105). Altundeva:
„Parisul se repopulează, se întorc şobolanii” (I, 199). Ei,
bine, ce s-ar fi făcut Cioran fără aceşti şobolani? I-ar fi
inventat?! În bună măsură, chiar i-a inventat.
 eseu
Dar, deşi pe Cioran coborîrea în Infern pare să-l
salveze, el îi caută, cum am văzut deja, pe îngeri. Caută
extazul şi vrea să se topească în realitatea originară, aceea
care îl precede chiar pe Dumnezeu. Nu are niciun fel de
importanţă că ea se numeşte neant, vid ori este o realitate
fără nume. E vorba, oricum, de un fel de fiinţă originară.
Iată: „Să fii asemeni acelei Unităţi primordiale, în afara
căreia nu există nimic, despre care imunul al zecelea din
Rigveda spune că «respira de la sine fără respiraţie»„ (I,
27). Raţiunea, conştiinţa de sine, atribute pe care Cioran
le atribuie uneori căderii moderne, ţin de fapt de această
ieşire din spaţiul originar, oricum irecuperabil. A fi pare să
fie pentru Cioran în opoziţie cu a gîndi: „Am remarcat,
spune Cioran, că nu mă pot concentra mai mult de un
sfert de oră dacă am cerul la... îndemînă. Vreau să spun că
dacă mă aflu într-o încăpere cu vedere spre orizont, gîndul
mi se destramă devenind robul privirii (!). De fapt, nu mai
sînt atunci decît ochi şi cad, ceasuri în şir, într-o reverie
de idiot. / Dacă vrei să gîndeşti, trage obloanele, taie-ţi
punţile spre infinit” (I, 220). Iată-l aici pe Cioran într-un
moment în care reclamă nevoia de a gîndi şi recuză
dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom
vedea, Cioran tocmai pierderea sinelui o caută şi adesea o
provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei
neputinţe care metamorfozează laşitatea în act de asumare
negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmaţie ca aceasta,
atît de rară în ideea ei, pare cu totul surprinzătoare. Tocmai
de aceea ea ar putea spune mai mult decît desele afirmaţii
în care Cioran vorbeşte despre antidoturile care-i oferă
prilejul, fie el şi iluzoriu, al topirii în absolut.
În fine, Cioran are obsesia recuperării haosului
originar şi trăieşte uneori extazul neantului. E o sintagmă
pe care o foloseşte el însuşi. Vizitează, de exemplu, Jardin
des Plantes şi e din ce în ce mai fascinat de ochii pitonilor.
„Nu există animal mai misterios, mai depărtat de «viaţă».
Te trimite la sfîrşitul Haosului. Senzaţia că faci un salt
înapoi, că regăseşti eternitatea” (I, 33). Altundeva, îşi
spune: „Să ai subit, sub efectul unei ciudate dezagregări a
memoriei, percepţia exactă a haosului originar” (I, 69). Ca
scriitor, i-ar fi plăcut lui să aibă senzaţia haosului originar
pe care doar s-o transcrie, la modul cel mai elementar cu
putinţă. Să fie, adică, chiar dincolo de ceea ce este o reptilă:
„O, cît mi-ar plăcea să mă limitez la senzaţie, la o lume
anterioară conceptului [...]! Să scriu direct după simţ, să
mă prefac în interpret al sufletului necoordonat! Să
transcriu doar ceea ce văd, ce ating, să fac ce ar face nu o
reptilă, ci o insectă, căci reptila are proasta reputaţie de
intelectual” (I, 48). În fine, ar vrea să fie, iată, doar ochi şi
să trăiască reveria aceea de idiot, altcîndva blamată. De
altfel, îşi dorea să fie ca piatra, incomunicabilul însuşi.
După luni petrecute la Paris, îşi spune: „Duminică
petrecută la ţară, după două luni de claustrare la Paris. Să
te cufunzi în indiferenţă ca arborii, să fii la fel de mut ca ei.
Îmi vine tot mai uşor să-i imit – din fericire” (I, 102).
Altundeva, notează: „A exista e totuna cu plăcerea de a
nu gîndi. Să fii un obiect care priveşte: atît şi nimic mai
mult” (I, 186) şi vorbeşte despre intenţia de a scrie un
eseu despre „starea pe care o iubesc între toate, anume
aceea în care ştii că nu gîndeşti. Pura contemplare a
vidului” (I, 334). Cioran mărturiseşte într-un loc că fericirea
pentru el este să umble la ţară şi să privească: „atît, să mă
istovesc în percepţia pură” (I, 360). Or, o astfel de istovire
înseamnă şi „indiferenţa faţă de mîntuire” (II, 176), a cărei
143
revelaţie o are contemplînd un munte. Rupt de lume,
postura aceasta ar vrea Cioran să o întruchipeze; ea i-ar
da senzaţia că nu mai este un exclus, că nu mai trăieşte în
afara paradisului. Pur şi simplu, ar fi dincolo de ruptura
Paradis – Infern. Iată: „Să te retragi în tine şi să asculţi o
linişte la fel de veche ca fiinţa, chiar şi mai veche – liniştea
de dinainte de timp (II, 156). Aici, evident, Cioran nu mai
este un exilat; aici, dimpotrivă, îşi descoperă patria: „Locul
meu, patria mea este, ca pentru mistici, acel nimic care îl
precedă pe Dumnezeu” (III, 162). Între mistici şi emulii lui
Buddha, diferenţele nu i se par lui Cioran foarte mari. De
aceea, patria e tot una cu pacea originară. De aceea,
moartea „încetează să fie un subiect de fascinaţie sau de
teroare îndată ce ne ridicăm la viziunea Unului. În Unul,
nu mai există vii, nu mai există morţi. E o viaţă care nu mai
seamănă cu moartea. Poate că asta se numeşte pace” (III,
253). Uneori, pacea aceasta e chiar Dumnezeu. Notează:
„Minut de reculegere: să savurezi voluptatea de a nu te
gîndi la nimic, să te odihneşti în conştiinţa unei nulităţi
calme, a unui popas în suprem” (III, 131). N-ar fi poate
suficient de elocvente aceste cuvinte dacă, anterior,
Cioran n-ar fi spus: „Dumnezeu este ceea ce
supravieţuieşte evidenţei că nimic nu merită să fie gîndit”
(idem).
Să revenim, însă. Misticii, emulii lui Buddha, urmaşii
lui Isus, toţi caută pacea. O pace pe care lui Cioran pare să
i-o aducă somnul, plictisul sau ploaia. „Prin somn, spune
Cioran, ne reintegrăm în curentul anonim al vieţii, regăsim
o stare de pre-individuaţie, sîntem cum eram înainte de a
ne separa de cosmos ca persoane, prin somn, redevenim
germen universal” (I, 105). În opoziţie, „prin conştiinţă
atentăm la izvoarele noastre. [...] Conştiinţa este principiul
otrăvit al vieţii noastre” (idem). Altundeva, o situaţie
similară: „În plină zi, trag storurile, astup ferestrele şi mă
culc cu pătura peste cap. Acest contact cu noaptea şi
această somnolenţă îmi fac bine: e o stare în care regăsesc
ceva foarte primitiv, foarte apropiat de materie şi în tot
cazul de origini. Tot ce diminuează activitatea conştiinţei
e salutar” (III, 182). De asemenea: „Somnul este activitatea
cea mai importantă şi cea mai profundă a tot ce-i viu. Cînd
te cufunzi în somn, ai impresia că regăseşti haosul ce
precedă naşterea oricărui germene, iar cînd te smulgi din
el, că străbaţi într-o clipă întreaga istorie a vieţii, cîteva
miliarde de ani adică” (III, 278). Cît despre ploaie, ea
favorizează somnul: „Zi de ploaie, notează Cioran. Am
dormit toată ziua. Nevoie de-a mă cufunda în materie, de-a
mă întoarce la ea, de-a mă topi în ea. Aceasta mi-a fost
Coborîrea în elemente” (I, 144). Pînă şi plictisul poate fi
pentru Cioran prilejul întoarcerii în originar şi al trăirii
extazului. Vorbind despre prima criză de plictis din copilărie,
cînd a avut revelaţia „dublei naturi a plictisului”, Cioran
mărturiseşte: „Am simţit deodată prezenţa nimicului în
sîngele meu, în oasele mele, în respiraţia mea şi în tot ce
mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer,
nici pămînt, doar o nesfîrşită întindere de timp, de timp
mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid
înseamnă fiinţă, adică extaz. Fie el şi extaz al neantului. În
plus, abia prin intuiţia aceasta, a nimicului cu care se
identifică, Cioran are revelaţia propriului sine: „Fără plictis
n-aş fi avut identitate. Prin el, şi din cauza lui, mi-a fost dat
să mă cunosc. Dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată, m-aş
ignora total, n-aş şti cine sînt. Plictisul e întîlnire cu sine –
prima percepere a nulităţii sinelui” (idem).
144 eseu
Aşadar, fugind de lume – deşi, tainic, în căutarea ei
–, avînd, deopotrivă, revelaţia vidului ca extaz, Cioran
caută soluţii pentru depăşirea nihilismului şi a golului,
căci ieşirea din individuţie şi topirea în absolut sînt
posibile. Iată-l pe Cioran constatînd cu uimire: „Să ai subit,
sub efectul unei ciudate dezagregări a memoriei, percepţia
exactă a haosului originar. Toată materia din mine se fixează
deodată la prima ei amintire” (I, 69). Printre soluţii, nu
numai somnul şi plictisul, nu numai inactivitatea, ci mai
ales, doar aparent ciudat, munca. Un fel de a munci care
aminteşte cumva de existenţa călugărilor, pentru care
extazul nu înseamnă doar rugăciune, ori contemplaţie pură,
ci şi ieşirea din sine, un abandon analog împlinirii.
Împotriva spaimei de a fi, Cioran descoperă, aşadar,
avantajele muncii fizice: „Vocaţia mea: să trăiesc în natură,
să muncesc manual” (I, 83). De va fi fiind cu adevărat
astfel, greu de spus. Dar Cioran e convins că doar munca
ar putea să-l salveze. Ştie, însă, prea bine: „să muncesc –
nu pot” (I, 15). Oricum, trăieşte cu nostalgia spaţiului
paradisiac pe care munca fizică i l-ar fi făcut posibil. Munca
fizică aproape ca o flagelare. Iată: „Ca să uiţi de supărări şi
să scapi de obsesii funebre, nimic nu e mai bun decît
munca manuală. Timp de mai multe luni, am meşterit prin
casă, cu maximum de folos. Trebuie să-ţi oboseşti trupul,
astfel încît mintea să nu mai aibă de unde trage putere ca
să funcţioneze, ca să bată cîmpii ori să despice firul în
patru” (I, 69). În alt loc, e invocată direct oboseala fizică,
ca şi cum conştiinţa de sine ar fi adăpostită în corp. „Am
petrecut trei săptămîni în Austria, mai ales la Burgenland,
pe Neusiendlersee, la Rust. Am fost aproape fericit. Să fac
mişcare, să merg – pentru mine fericirea constă în oboseală
fizică, în imposibilitatea de a gîndi, în abolirea conştiinţei.
De îndată ce încetez să mă mişc, urîtul mă copleşeşte din
nou şi totul redevine insuportabil” (I, 108). Vom mai vorbi
despre soluţia mersului pe jos. Deocamdată, alte
mărturisiri despre munca fizică. Uneori, chiar scrisul îi este
asociat, din moment ce, neputinţa de a scrie atrage după
sine afirmaţii de genul următor: „Totuşi, mă gîndesc întruna
la muncă şi continui s-o consider unica modalitate de
mîntuire de care dispun. Dacă nu izbutesc să mă realizez
în propriii ochi, mă pierd definitiv. Am văzut în jurul meu
prea mulţi rataţi ca să nu mă tem că nu voi călca pe urmele
lor. Dacă nu sînt, deja, unul dintre ei...” (I, 72). De fapt,
munca e o soluţie în faţa spaimei de ratare. Nu înseamnă
că Cioran nu-i admira sincer pe rataţi; n-ar fi vrut, însă, să
fie unul dintre ei. Or, admiraţia vine şi din faptul că,
fiindu-le, totuşi, atît de apropiat, Cioran face apologia
ratării pentru a se salva pe sine în cazul în care, din
nefericire, va fi fost unul. De aici, poate, alteori, denunţarea
scrisului ca o activitate alienantă, „modernă”. Iată:
„«Vocaţia» mea era să trăiesc în natură, să muncesc
manual, să meşteresc într-o curte, într-o grădină, nu să
citesc ori să scriu” (I, 83). Aproape invariabil, peste cîteva
pagini: „Eram făcut să muncesc manual, ca să trăiesc în
natură, ca să umblu şi să trebăluiesc la ţară, pe lîngă vite,
nu ca să mă închid într-o cameră, la o masă de «lucru»,
aplecat peste o hîrtie veşnic albă” (I, 95). Altundeva: „Eram
făcut să fiu rîndaş într-o gospodărie ţărănească, să
huzuresc în bălegar” (I, 167). Nu poţi trece cu indiferenţă
pe lîngă notaţiile lui Cioran, consecvente în acest sens.
Precizează într-un loc: „Am petrecut o săptămînă dedicată
numai grădinăritului, lîngă Nantes, la familia prietenilor
mei Nemo. Să nu gîndeşti este o fericire; să ştii că nu
gîndeşti e-o fericire şi mai mare. De fericirea asta am avut
parte în zilele acelea minunate, în care, de dimineaţă pînă
seara, am dat cu sapa” (I, 332). Imediat, o concluzie care
spune totul: „Mîntuirea prin activitatea braţelor. Există
ceva izbăvitor în munca manuală” (idem). Între munca
fizică şi cea intelectuală, Cioran o preferă pe prima: „Zece
zile de grădinărit. Oricum, mai bune decît zece de bibliotecă.
Între datul cu sapa şi cititul prin terfeloage, alegerea mea
e făcută. În plus, prefer să mînuiesc o sapă decît un condei”
(II, 234). Înţelege chiar că munca fizică e un remediu
împotriva anxietăţii: „Împotriva anxietăţii sau plictisului
există un singur leac: munca manuală. Îmi dau zilnic seama
de acest lucru. De aceea o şi practic cît mai des cu putinţă,
căci nimic nu este mai adevărat în cazul meu ca vocaţia
pentru meşterit” (II, 243). Să mai fi vorba în această situaţie
de extaz? Aparent nu. Şi totuşi: „Singurele clipe în care mă
simt împlinit sînt cele în care, umblînd sau făcînd o munca
manuală, spiritul meu se asimilează obiectelor, este obiect”
(II, 245). Despre ce muncă fizică e vorba? „Am vopsit terasa,
zidurile şi grilajul, vreme de patru ore în timpul cărora nu
m-am gîndit la nimic. Tot atîtea ore cîştigate” (II, 360).
Altundeva, dezindividualizarea din timpul muncii fizice e
asociată explicit timpului originar, păcii iniţiale: „Ar trebui
să aflu motivul pentru care munca manuală e singurul lucru
care încă îmi face plăcere. Şi se pare că am revenit la punctul
de plecare al omului, că sînt pe cale să regăsesc timpul
preafericit de dinaintea creierului” (III, 188). Aşa încît,
concluzia e clară: „Singurul lucru care îmi face bine în chip
absolut este munca manuală. Nimic altceva nu mă poate
face fericit, căci nimic altceva nu suspendă în chip agreabil
vîrtejul întrebărilor fără răspuns” (I, 337).
Din corespondenţa către cei de-acasă ştim că,
fugind de oameni, cărora simte că nu are nimic să le spună,
Cioran se refugiază sistematic la Dieppe. Trăieşte întîi la
nişte prieteni, care-i cedează locuinţa, apoi, se pare, îşi
încropeşte el însuşi ceva. Atîta vreme cît munceşte fizic,
totul e bine. Îi spune fratelui: „Nimic mai bun ca munca
manuală, te face suportabil şi altora şi ţie însuţi. Cît timp
am bricolat la Dieppe, îmi plăcea acolo; acum cînd totul e
gata, mă duc în silă” (361). Mai tîrziu: „N-am nici curaj şi
nici chef să mă duc la Dieppe” (369). Finalmente, înţelege
că poartă în lume un rău interior, care nu se datorează, aşa
cum, înşelîndu-se, credea, locurilor, sau celorlalţi. Este
ceea ce Cioran notează şi în caiete. Cauza pentru care are
nevoie de această topire în originar nu stă în ceilalţi, ci în
sine. Aşa cum, fără un motiv anume, are revelaţia fericirii,
tot astfel trăieşte clipele de anxietate. Iată: „Toată
dimineaţa, senzaţie de bucurie, de fericire chiar. Umorile
noastre, şi nimic altceva, determină viziunea noastră
despre lume. Asupra acestor umori însă n-avem nici o
putere” (I, 337). De vină este, cum o precizează într-un
loc, un venin nostalgic. Oriunde pe pămînt, Cioran s-ar
simţi la fel. Prin urmare, spune: „Cred sincer că un înger
s-ar simţi pe pămînt mult mai acasă decît mine. Dar
comparaţia nu este bună: căci nu puritatea mă împiedică
să fiu la unison cu lumea, nu, e altceva, un venin nostalgic,
pe care doar demonii, foşti îngeri, îl pot presimţi sau
concepe” (I, 158). Fost înger, adică demon, Cioran apelează
la soluţia muncii fizice pentru a ucide în sine răul conştiinţei
individualizatoare. De fapt, pentru a regăsi extazul: „Extazul
e lucrul pe care toţi îl caută prin toate mijloacele – iar
singurul extaz adevărat nu se obţine decît prin renunţare.
Renunţarea nu e un «mijloc»; renunţarea e «totul»„ (II,
 eseu
100). Mai mult decît renunţarea la vanitate, e vorba aici de
cucerirea Indiferenţei; pentru aceasta, e nevoie de
abandonarea eului social, dar şi a prezenţei în lume. Îşi
spune la un moment dat, după cinci zile de stat în natură:
„Ambiţia mă istoveşte, competiţia mă acreşte. Contactul
cu omul stîrneşte tot ce e mai rău în mine” (II, 177). Aşadar,
cu cît mai puţin eu, cu atît mai mult sine. Pierderea e, de
fapt, un cîştig. Or, revelaţia acestui salt Cioran o are şi
atunci cînd munceşte, dar şi cînd merge pe jos sau trăieşte
în natură. De fiecare dată are revelaţia Paradisului
recuperat. Iată: „Revin de pe insula Ré. O săptămînă
perfectă. Senzaţie de paradis terestru” (I, 26).
Să vedem însă, mai înainte, beneficiile mersului pe
jos. Notează la un moment dat, într-o zi tîrzie de toamnă:
„Ieri, duminică, am făcut peste douăzeci de kilometri la
marginea pădurii Lyons, mai cu seamă în splendida vale a
Lovreriei (plecînd de la Gisors). Astăzi, euforie şi frenezie
filozofică” (I, 340). Era 11 octombrie. Într-un alt an, pe 6
octombrie, Cioran notează: „Şase ore de mers în regiunea
Dourdan sub un soare suportabil şi pentru mine. Tot
timpul, senzaţia că sînt fericit, că nu doresc nimic altceva,
că nu mai aştept nimic de la lucruri sau de la oameni, de
vreme ce totul îmi e dat. Ce contrast între această delicioasă
oboseală fizică şi ursuza trudă intelectuală! Numai atunci
cînd sînt la acelaşi nivel cu natura sînt fericit” (II, 113).
Într-o altă zi de octombrie, de asemenea din alt an, iată:
„Zi nespus de frumoasă. De la Saint-Rémy-lčs-Chevreuse
am umblat ţase ceasuri tot ocolind pînă la Saint-Chéron.
Pentru mine fericirea e să umblu pe un drum pustiu” (II,
243). Cioran parcurge zilnic kilometri întregi, dar poate că,
toamna, fericirea e şi consecinţa sentimentului neclar de
sfîrşit de lume, de amurg fără agonie. De fapt, toamna nici
nu contează. Într-o zi de 31 decembrie, Cioran nota: „Am
făcut azi circa treizeci de kilometri în regiunea Étréchy şi
Boutigny. Ninsoare şi drumuri pustii. Să fii singur pe un
drum, numai cu gîndurile tale, ba chiar fără ele! – ce mult
îmi place lucrul ăsta. Departe de oraşele astea populate
de cadavre, căci Parisul nu e decît un cimitir sprinţar” (II,
259). De fapt, nu sentimentul pe care-l instituie ziua de
toamnă îl caută Cioran, ci, pur şi simplu, singurătatea. Iată
o notă dintr-o zi de februarie: „Patru zile splendide. Nohant
– valea Creusei – Sologne. / În patru zile aproape o sută
de kilometri de mers pe jos. Sentiment de viaţă adevărată,
de realitate, de ceva care nu mai există. / Nu se mai poate
călători decît iarna, anotimp în care întîlneşti cel mai puţin
chipul hîd al turistului. Sate pustii, drumuri goale, ce fericire!”
(III, 301). Probabil din aceleaşi motive, printre care nevoia
de extaz, şi dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse
în tinereţe Franţa, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deşi
mărturiseşte că „mersul pe jos e mîntuirea mea” (II, 202),
Cioran are momente în care chiar această soluţie se
transformă în reversul ei, tot aşa cum singurătatea implica
aproximarea abisului. Notează Cioran într-un loc: „Duminică.
Şase ore de mers între Dourdan şi Étampes. Plimbare cum
nu se poate mai exaltantă peste cîmpuri, pe cărări
noroioase.” (147). Imediat urmează însă inexplicabila
metamorfoză: „Seara, anxietate cumplită” (idem).
Aşadar, singurătate, uitare de sine, extaz, pace
originară. Cioran ajunge la aceste stări şi prin contemplaţie.
Prilejul ei, natura. Notează Cioran: „Ziua de ieri (6 nov.),
singur, de-a lungul Oisei, între Beaumont şi Boran. Nu
ştiu să existe ceva mai frumos pe acest pămînt decît să
umbli toamna de-a lungul unui rîu, să curgi împreună cu
145
apa, fără efort, fără grabă, fără nimic din tot ce-şi pune
pecetea pe activitatea omului” (I, 211). Prin urmare,
sentimentul unui anotimp agonic şi în acelaşi timp senin;
asociat curgerii, el îmblînzeşte tocmai spaima de moarte. E
un fel de întîlnire cu anticipaţie a ei. Îşi aminteşte: „Pe
vremea cînd colindam Franţa pe bicicletă şi plecam haihui
pentru mai multe luni, îmi amintesc că marea mea plăcere
era să mă opresc în cimitire de ţară ca să fumez...” (I, 91).
Într-o zi de 1 septembrie, Cioran notează: „Ieri şi azi, m-am
plimbat singur pe cîmpuri, ceasuri în şir. Doar mersul mă
scapă de obsesii. De îndată ce mă întind şi privesc cerul,
sentimentul nimicniciei universale” (I, 111). Consecinţa
privirii cerului să fie aici anxietatea? Dacă cerul instituie
uneori o astfel de stare, contactul cu pămîntul e odihnitor.
E 7 octombrie, la o lună şi ceva după consemnarea
anterioară, şi Cioran scrie: „Duminică la ţară. Să te întinzi
şi să miroşi pămîntul. Numai pe el poţi conta. Oboselile
noastre îl cheamă. Şi în timp ce-l simţeam atît de aproape,
mă gîndeam că nu e chiar aşa sinistru să te dizolvi în el” (I,
120). În zi de primăvară, zi de aprilie, aceeaşi stare de
exultanţă: „În mijlocul unei păduri, să închizi ochii şi să
asculţi cîntecul păsărilor” (I, 170). Iar noaptea, cînd
insomnia ar trebui să-l exaspereze, Cioran, la ţară, are
revelaţia existenţei lui Dumnezeu: „Insomnie la ţară. Odată,
pe la 5 dimineaţă, m-am sculat să admir grădina. Viziune
de Eden, lumină supranaturală. În depărtare, patru plopi
se înălţau către Dumnezeu” (I, 332). Iar sentimentul acesta,
că Dumnezeu există, că fericirea există, îi amintesc de
eşecul unei încercări de sinucidere. În parcul Luxembourg,
pe care deseori îl detestă pentru mulţimile care rătăcesc
prin el, fredonează refrene spaniole atît de tare încît ceilalţi
îl cred probabil nebun. „Era una din acele crize în care
exaltarea e mai puternică decît deprimarea” (II, 112-113).
Ei bine, acum retrăieşte „întreagă, noaptea aceea de la
Talamanca, atunci cînd, pe la ora trei sau patru, m-am
sculat brusc şi m-am dus pe stîncile abrupte ce domină
marea cu gîndul s-o isprăvesc. Eram în pijama, cu un
impermeabil negru pe deasupra; am rămas pe stînci mai
multe ceasuri, pînă cînd lumina a venit să-mi alunge
gîndurile negre. Însă chiar înainte de răsăritul soarelui,
frumuseţea peisajului, agavele de pe drum, zgomotul
valurilor, cerul, totul mi s-a părut atît de frumos încît
proiectul meu mi s-a părut neavenit şi în tot cazul pripit.
Dacă totul este ireal, peisajul ăsta e şi el ireal, îmi spuneam.
E posibil, e chiar adevărat, mi-am răspuns; dar această
irealitate îmi place, mă farmecă, mă consolează. Frumuseţea
nu e o iluzie completă: e o iluzie ştirbită, un început de
realitate” (idem). Frumuseţea poate, deci, să salveze lumea.
E un început de realitate, deci de sens. Munţii îi dau şi altă
dată senzaţia nu a sublimului, ci a indiferenţei absolute, a
existenţei lumii sau lucrului în sine. Notează Cioran:
„Influenţa liniştitoare a culmilor. Cinci zile în comuniune
cu ele. Victorie asupra dorinţei. Ce lecţie de indiferenţă!
Cît de puţin înseamnă ura, remuşcarea, regretul, refrenul
lui la ce bun şi toate celelalte! / [...] / Senzaţie clară,
materială şi metafizică în acelaşi timp, a depăşirii
contingentului. Nu mai e nevoie să caut, să vînez
mîntuirea. Liniştire deasupra vieţii. Inutilitatea efortului,
deşertăciunea căutării” (II, 177). Temîndu-se să fie prezent,
Cioran mărturiseşte într-un loc că s-a aplecat asupra
Vidului „din nevoia de siguranţă” (II, 186). Or, Vid şi
Dumnezeu sînt una. Iar natura ia înfăţişarea unei rugăciuni.
Iată: „Ceaţă şi burniţă – exact ce-i trebuie plimbăreţului.
146 eseu
Ceaţa reliefează orice estompîndu-i contururile, mai ales
cînd pătrunde în pădure. Fiecare copac pare atunci o
rugăciune încremenită” (II, 272). În acest context, eul
coboară într-un fel de elementaritate fiziologică. În afara
oricărui gînd, deci a oricărei nelinişti, trăirea originară.
Consemnează Cioran: „ieri, la ţară, mi-a venit acest gînd,
pe care de fapt îl am în fiecare zi, dar care în oraş durează
mai puţin decît în mijlocul unui peisaj: sînt o insectă ce are
foarte puţin de trăit şi nu pricep de ce, ştiind asta, mă
bucur de tot ce văd, de ce sînt încîntat să privesc arborii,
să contemplu norii, un rîu sau o floare” (III, 162-163).
Această topire în obiect e, de fapt, o topire în Dumnezeu.
Se întîmplă rareori ca sentimentul acesta al Vidului, al
Abisului să înspăimînte. Dar se întîmplă, totuşi. Într-o zi
„splendidă” de iarnă, Cioran ajunge într-un sat unde e
„uluit şi zguduit de plictiseala care domnea, care plutea în
aer, care emana pe străzi” (II, 255). Continuă: „Nu s-ar
putea trăi într-o atare părăsire, în acest deşert cultivat, în
acest infinit denaturat de agricultură. Nu, n-aş putea
suporta această confruntare zilnică cu atîta spaţiu” (idem).
Dar aici, Cioran înţelege că problema nu este a locului, ci
a sinelui: „Urîtul copleşitor nu se afla însă în vasta întindere
pe care o aveam sub ochi, ci în mine; îl adusesem de la
Paris. Să te plimbi în mijlocul unei singurătăţi atît de pure
şi desăvîrşite, cu otrava – sau cu microbul – în tine!” (II,
255). Altundeva, şi natura se dovedeşte a fi neputincioasă.
Iar convingerea că la ţară, muncind fizic, ar putea să se
salveze, se dovedeşte pentru Cioran iluzorie: „Nici măcar
«natura» nu poate să m-ajute; dimpotrivă, favorizează
crizele mele de urît. Cît e de falsă ideea mea că dacă aş trăi
la ţară, aş fi cu totul altul, lecuit de obsesiile mele. Adevărul
e că tăcerea şi singurătatea nu mă pot face să uit
neajunsurile mele şi că nu există loc pe pămînt unde aş
putea fi diferit de ceea ce sînt. Fericirea nu-i un remediu
pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează [...]” (I, 307).
Aşadar, dincolo de experienţa extazului, pe care Cioran o
caută, perseverentă, conştiinţa alienării. La întrebarea
„Cine sînteţi?”, răspunde: „Sînt un străin – pentru poliţie,
pentru Dumnezeu şi pentru mine însumi” (I, 307). La ce
bun, atunci, antidoturile? Funcţionează ele în mod real?
Nici vorbă, fericirea cucerită prin contopirea cu obiectele
şi cu absolutul este reală. La fel, însă, sentimentul
deşertăciunii. Într-un loc, vorbind de poemele lui Emily
Dickinson, Cioran îşi reproşează că n-a avut curajul şi nici
energia să-şi asume pe deplin singurătatea. Continuă: „Dar
prea adesea am fugit de ea, din laşitate, frivolitate sau
teamă. Am ocolit numeroase abisuri, din calcul şi instinct
de conservare” (I, 66). Aşadar, singurătatea ca abis, în
care Cioran se priveşte pe sine, dar de care se îndepărtează
adesea, căutînd o salvare în prezenţa celorlalţi, în flecăreală,
în frivolitate, în prezenţa mulţimii.
În fine, dacă ar fi să invocăm cu adevărat soluţiile
salvării, ar trebui să enumerăm mersul pe jos, munca fizică,
peisajele, mai ales toamna, şi... gramatica. Gramatica,
îndoiala, scrisul, scepticismul sau ura. Iată, abrutizarea ca
extaz, chiar şi abrutizarea prin gramatică: „Modalitate
eficace de a scăpa de tristeţe: să buchiseşti (?) în
dicţionarul unei limbi pe care n-o cunoşti prea bine, să
cauţi mai cu seamă cuvinte despre care ştii sigur că n-o să
le foloseşti niciodată. Abrutizarea e un antidot pentru toate
durerile sufletului” (I, 187). Altundeva, acelaşi medicament,
dar pentru vindecarea melancoliei: „Nimic nu ajută mai
mult să învingem melancolia decît o carte de gramatică. /
Gramatica e cel mai bun antidot împotriva urîtului” (II, 13).
Gramatica e asociată evident efortului fizic. „În toate
momentele de vid, de neant interior, de uscăciune totală,
mă agăţ de limbaj, mai rău: de gramatică” (II, 51). Alături,
stau lecturile frivole sau tehnice. Prin ele, şi nu prin „ceva
ce ţine de «suflet»„ (II, 97), poţi scăpa de Angst. Chiar
scrisul e o soluţie de felul acesta, pe jumătate laşă. Nu
duce la extaz, nu mîntuie, dar salvează în ordinea
imediatului, amînă, ascunde, îndepărtează. Adică,
înstrăinează pur şi simplu. Iată: „Exprimînd o obsesie, te
descotoroseşti de ea ca să-i faci loc alteia. Astfel, mă
gîndesc mai puţin la sinucidere de cînd am vorbit despre
ea în Demiurgul cel rău [...] / Are loc aşadar un catharsis
– purificare şi uşurare prin expresie. Dacă o idee ne
urmăreşte şi ne supără – putem să scăpăm de ea
formulînd-o” (III, 170). Pînă şi îndoiala sau ura pot să
salveze. Citim, astfel: „În scepticism, îndoiala nu e un
mijloc, ci un ţel, adică însăşi mîntuirea. Căci numai
îndoiala ne poate elibera, ne poate scăpa de legăturile
noastre. Ceea ce pentru majoritatea oamenilor e o stare
abia suportabilă, aproape un coşmar, pentru sceptic e
un fel de perfecţiune, oricum o împlinire, o stare pozitivă”
(II, 68), sau: „Fiecare cu drogul lui; al meu e scepticismul.
M-am otrăvit cu el. Dar această otravă îmi dă viaţă şi,
fără ea, mi-ar trebui ceva şi mai puternic, şi mai nociv”
(II, 157). Cît despre ură, iată: „Ura e leacul plictiselii” (II,
313).
Vorbim însă nu despre astfel de soluţii, ci despre
extaz. Nu despre salvarea eului, ci despre topirea lui în
absolut. Nu despre vindecarea de plictiseală, ci,
dimpotrivă, despre coborîrea în hăurile ei, pînă acolo unde
sinele se iluminează. Căci iluminarea pare, cum am văzut,
posibilă. Şi, pe lîngă munca fizică, mersul pe jos, topirea în
peisaj, de invocat din nou, ca situaţie exemplară, Bach.
Mai ales Bach, dar nu numai el. Iată: „Aseară, la biserica
Saint-Roch, Messia. Două ore de jubilare. Mi-e ruşine că
m-am lăsat pradă urîtului vreme de atîţia ani. E drept că
asta-mi reuşeşte fără efort (şi zilnic), în vreme ce jubilarea,
aş putea la nevoie să număr de cîte ori am trăit-o cu
adevărat. Numai că atunci am fost Sufletul Lumii” (I, 234).
Anterior, pe 15 august 1960, Cioran nota: „Missa în si
minor. Curînd vor fi trei ani de cînd am pierdut contactul
cu muzica. Murisem, Bach m-a înviat din morţi” (I, 67).
Sau: „Ascultînd la G. M. două cantate de Bach, exaltare
vecină cu beatitudinea” (II, 34). Aşadar, beatitudine,
jubilare, topire în absolut. Moartea chiar ca exaltare:
„Dragostea mea pentru Bach a renăscut. Îmi place să-l
ascult pe întuneric. Sting lumina şi mă desfăt într-un
cavou. Cîteodată parcă aş asculta muzică după moarte”
(II, 245). Sînt cuvinte peste care nimic nu mai e de spus.
Vidul înseamnă Dumnezeu şi, deci, moarte, iar cunoaşterea
vidului înseamnă beatitudine.
Aşa încît, are dreptate Cioran să exulte: „Viaţa este
un lucru extraordinar – care nu are nici un sens. Acesta
este paradoxul pe care-l trăiesc zilnic” (III, 258). Cu ani
buni înainte, o afirmaţie asemănătoare: „Una peste alta,
viaţa e un lucru extraordinar” (I, 36). Altundeva, el însuşi
nu-şi poate explica nihilismul şi apologia pe care o face
sinuciderii. Iată: „E straniu că stau să vorbesc atîta despre
sinucidere, cînd de fapt iubesc viaţa cum o iubeşte
orişicare, ba chiar mai mult ca orişicare” (II, 333). Tot ce
face Cioran este să-şi edifice antidoturile cu care
perpetuează vidul, trăind însă senzaţia extazului. Or, un
 eseu
voluptos, Cioran preferă senzaţiile. Din nefericire, nu
poate ucide în el conştiinţa, nici luciditatea, nici, mai ales,
nevoia de a se interoga în permanenţă asupra propriei
identităţi.
_____
* Folosim ediţia Caiete I, 1957-1965, Caiete II,
1966-1968, Caiete III, 1969-1972, Cuvînt înainte de Simone
Boué, Traducere din franceză Emanoil Marcu şi Vlad Russo,
Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, f.a. [2005].
Mircea A. Diaconu tries to depict in his essay dedi-
cated to Emil Cioran some of the antidotes used by the
philosopher to counteract his inherent nihilism and
anguish. The remedies that managed to calme his trou-
bled conscience and give him some rest are, according
to his confessions, physical work, long walks, sleep,
music and writing. But Cioran’s attitude towards all
these remedies is ambiguous and contradictory. They
helped him taste moments of happiness and even extazy
only to throw him back in the same inner hell, precarity
and awareness of the nostalgia of paradise.
Key-words: philosophy, nihilist philosopher,
extazy. anguish
Vlad MOLDOVAN
Structura hermeneuticii la F. D. E.
Schleiermacher
Deşi este unul dintre punctele fierbinţi ale istoriei
hermeneuticii – o zonă disputată de interpretări divergente,
şi care cunoaşte poziţii multiple de explicitare –, se poate
afirma faptul că tema constituirii hermeneuticii şi a locului
pe care aceasta îl deţine în tabloul general al disciplinelor
filosofice rămâne una dificil de elaborat şi de clarificat.
Această dificultate, la F.D.E. Schleiermacher, derivă
dintr-o „fericită” simbioză care se realizează între destinul
receptării şi asimilării sale în procesul său istoric de
constituire şi din ubicuitatea statutului său în interiorul
arhitectonic al filosofiei teologului german. Concepută
fie ca premergătoare a unei fundamentări sau
autoedificări a condiţiilor de posibilitate ale ştiinţelor
spiritului (Dilthey) 1, fie ca simptom romantic al
radicalizării moderne a problemei subiectului autofondat
(Gadamer)2 – hermeneutica lui Schleiermacher joacă un
rol decisiv în elaborările alternative ale poziţiilor de forţă
din hermeneutica secolului XX. Insă, de cele mai multe
ori, fie datorită lipsei unei ediţii critice exhaustive3, fie
dintr-o intenţie de elaborare (şi, prin urmare, de la început
deformantă pentru hermeneutica lui Schleiermacher)
proprie a unei perspective înglobante şi cu finalitate în
teoria interpretativă a autorilor, asistăm la o trunchiere
sau, alteori, la o anamorfoză ce dăunează reliefului
singular al acestei hermeneutici: ceea ce se ratează prin
recurentul gest de asimilare şi retuşare exegetică este o
constelaţie de problematizări inerente hermeneuticii lui
Schleiermacher, care ar putea deveni extrem de fertilă în
elaborarea unei discipline experimentale şi de sine
stătătoare, având rădăcini concomitent filosofice şi
147
filologice4 – şi rezultând din intuiţiile filosofului-teolog
ce ţin de o modernitate încă slab conştientizată de
contemporaneitate.
În viziunea noastră, receptarea proiectului
hermeneutic al lui Schleiermacher dă seama de un paradox
inexplicabil: este ciudat faptul că „fondatorul”
hermeneuticii moderne este, cel mai adesea, fie expediat
contextual în panorama filosofiei secolului său, fie
actualizat în maniere vădit interesate de alte probleme decât
de cea interioară proiectului său original. Faptul că acest
paradox se încetăţeneşte vis-á-vis de hermeneutica sa
indică înspre o judecată de valoare peiorativă ce infuzează
abordările moderne ale acesteia.
Demersul care ni se pare a fi just este ca, pornind de
la dimensiunea singulară a acestui proiect, să se deceleze
modernitatea şi actualitatea viziunii lui Schleiermacher
independent de alte interese teoretice. Doar procedând
astfel putem spera la o elaborare şi la o continuare a unor
teme hermeneutice în ziua de azi. De aceea, în referatul de
faţă ne propunem un pas infim dar necesar: vom încerca
printr-o analiză punctuală a unor probleme ce se ridică în
proiectul schleiermacherian să extragem şi să formulăm
structura dinamică a hermeneuticii sale. Considerăm că
există o analogie de fond între procesualitatea acestei
dinamici şi temele de conţinut ale proiectului. Adică:
importanţa structurii dinamice a acestei hermeneutici nu
ţine doar de un aspect de analiză formală. Din contră,
viziunea ontologică şi gnoseologică a filosofiei
schleiermacheriene se acordă cu dinamica organică a
hermeneuticii sale. Inversând termenii, putem afirma că
hermeneutica nu numai că devine relevantă pentru filosofia
lui Schleiermacher, dar ea, prin mişcarea comprehensivă
pe care o tematizează, concentrează şi esenţializează
intuiţia primă a gândirii sale. Ba, mai mult, hermeneutica,
în aspectul său procesual, vine să realizeze dezideratul de
cunoaştere al acestei filosofii. Având în vedere acest
aspect, trecem la elaborarea dinamicii complementare şi
oscilatorii aşa cum apare ea în proiectul său hermeneutic.
Turnura filosofică a hermeneuticii
Încă din primul an de profesorat universitar, la Halle,
în 1805, Schleiermacher concepe proiectul său
hermeneutic ca fiind unul cu o tenură generală vis-á-vis
de practica exegetică anterioară. Pe lângă cursurile de
dogmatică, etică, Noul Testament şi metodele istoriei
bisericii, pe care acesta le ţine la facultatea de teologie,
Schleiermacher cere ca în cadrul curriculei facultăţii să fie
inclus un curs de hermeneutică şi de interpretare a
Scripturilor. Aforismele sale din acea perioadă indică o
primă distanţare a hermeneuticii sale de hermeneutica
filologică sau teologică. Conflictul viu din acel moment
între hermeneutica teologica şi hermeneutica universalis
iluministă (Meier, Eberhard) ne-ar putea face să credem
că Schleiermacher se poziţionează de partea
raţionalismului iluminist ce formulase anterior necesitatea
elaborării unei ştiinţe a interpretării fondată pe semioza
universală a raţiunii identice.(vezi P. Szondi). La o privire
mai atentă, însă, se distinge diferenţa fundamentală între
hermeneutica iluministă – care era susţinută în epocă de
establishment-ul teoretic leibniziano-wolffian – şi
148 eseu
demersul schleiermacherian: dacă necesitatea formalizării
unei ştiinţe a interpretării de pe poziţii iluministe îşi găseşte
bazele într-o filozofie a raţiunii universale ca mediator
omniprezent şi înglobant al întregii serii de producţii ale
intelectului – atunci meditaţia privind necesitatea
universalizării hermeneuticii la Schleiermacher rezultă
dintr-o conştientizare acută a travaliului necesar practicii
de traducere şi exegeză a Noului Testament şi a textelor
antice. 5 Formularea şi centrarea pe problema
comprehensiunii ce survine în procesul acestui travaliu îl
îndepărtează pe Schleiermacher atât de posibilitatea de a
elabora o hermeneutică universală raţionalistă, cât şi de
aceea a conceperii de simple hermeneutici speciale centrate
pe exegeza unui anumit tip de texte. De fapt, demersul său
e unul filosofic.6 Trebuie să recunoaştem talentul lui
Schleiermacher de a se înscrie, iniţial, într-o tradiţie şi
,concomitent, de a aduce, prin deformări succesive, şi
inovaţii conceptuale o perspectivă cu totul nouă asupra
problemelor pe care le chestionează. În acest caz,
Schleiermacher, prin tematizarea interpretării gramaticale,
sistematizează şi integrează elemente de filologie iluministă,
punând în centru, la fel ca şi la raţionalişti, problema limbii
ca sistem de semne. Însă el introduce un al doilea aspect
al interpretării, cu totul nou: cel al interpretării tehnice,
unde se vizează faptul că sensul limbii ţine întotdeauna
de o activitate subiectivă şi singulară. Prin urmare,
concepţia limbii ca universal este salvată prin amendarea
acestei universalităţi iluministe şi focalizarea ei în subiecţii
umani. Universalitatea hermeneuticii sale se distanţează atât
de o universalitate a unei hermeneutici bazate pe o raţiune
metafizică leibniziană, cât şi de specificitatea hermeneuticilor
filologice ce vizează o singură categorie de texte.
Practica de interpretare în domenii variate (Noul
Testament, Platon, Aristotel, filosofie modernă etc.)
solicită formularea problemei înţelegerii în termeni diferiţi
faţă de disciplinele interpretative prinse într-un singur
registru textual. Câteva dintre aforismele acelei perioade
indică tendinţa elaborării unei meta-teorii a
comprehensiunii care să fie eliberată de primatul unei
raţiuni absolute: „ În mod propriu, aparţine hermeneuticii
doar ceea ce Ernesti numeşte subtilitas inteligendi (…)
Prima parte a lui subtilitas inteligendi e tocmai analiza a
ceea ce face parte din comprehensiune.” Erm,47. Primatul
lui subtilitas inteligendi indică înspre o extensiune
maximă a câmpului hermeneutic şi, deci, a rolului
hermeneuticii. Schleiermacher critică perspectiva după
care hermeneutica este o disciplină pusă să explice doar
unele tipuri de texte – aşa cum apare ea ca subtilitas
explicandi la Ernesti. Dacă ceea ce primează pentru
comprehensiune e subtilitas inteligendi, este pentru că
prin asta se are în vedere înţelegerea filosofică şi, deci,
hermeneutica poate deveni o metodologie (Kunstlehre)
fundamentală pentru orice tip de comprehensiune. Deci
şi pentru cea filosofică: „Interpretarea nu se ocupă cu
texte, ci elaborează ipoteze plauzibile şi corecte,
intersubiective şi controlabile, al căror câmp de aplicare
este filosofia însăşi.”, apud AS p.150 Asistăm, la
Schleiermacher, la o autentică fundamentare teoretică a
autonomiei hermeneuticii ce se distanţează de
hermeneutica teologică (Ernesti) sau filologică (Ast). La
el, corpul hermeneuticii se extinde făcând din oricare
obiect lingvistic un obiect al interpretării şi înţelegerii,
deci şi al hermeneuticii: „Hermeneutica nu trebuie limitată
la textele scrise. Eu adesea mă folosesc de hermeneutică
în conversaţia personală, când sunt nemulţumit de
nivelul de bază de înţelegere, doresc să explorez cum
prietenul meu trece de la un gând la altul sau încerc să
identific perspectiva, judecăţile şi aspiraţiile care l-au
condus să vorbească despre un subiect dat doar în
această manieră şi nu în alta. Nu e dubiu că toată lumea
a avut astfel de experienţe şi cred că ele fac clar faptul că
sarcina pentru care căutăm o teorie nu e limitat în ceea
ce e fixat în unitate ci apare oricând trebuie să înţelegem
un gând sau o serie de gânduri exprimate în cuvinte.”
HK,pag101-102
Pe lângă această extindere a domeniului
comprehensiunii, avem la Schleiermacher şi o reformulare
a sarcinii hermeneutice: hermeneuticile filologice sau cele
biblice aveau ca scop elucidarea sensului pasajelor
obscure ale textelor; or, la Schleiermacher observăm o
răsturnare a acestui ţel. El opune maximei clasice a
hermeneuticilor anterioare7 următoarea maximă: „2. Nu
înţeleg nimic din ceea ce nu recunosc ca necesar şi pe
care nu-l pot construi ca atare”Erm,47. Aici primează nu
sensul unui pasaj ci a înţelege necesitatea, geneza şi
conexiunea fragmentului cu întregul fundal textual. De
asemenea, în acest fragment transpar încă două probleme
centrale ale hermeneuticii lui Schleiermacher: 1. problema
pericolului omniprezent a neînţelegerii sau
incomprehensiunii şi 2. aspectul productiv/reproductiv
pe care arta interpretării trebuie să-l dezvolte. Vom reveni
la aceste probleme esenţiale nu înainte de a observa că
problema incomprehensiunii generalizate vorbeşte şi
despre finitudinea înţelegerii ca atare. Proiectul de
fundamentare a hermeneuticii lui Schleiermacher vine să
complementeze, să răspundă acestei finitudini lingvistice
şi individuale a înţelegerii prin contraponderea gestului
generalizat de reconstrucţie migăloasă a înţelesului în
fiecare moment discursiv, tocmai pentru a face faţă
„iraţionalităţii”, istoricităţii şi finitudinii activităţii
intelectuale.
Hermeneutica înţeleasă ca şi Kunstlehre –
polarizarea hermeneuticii ca sarcină universală şi ca
metodă
Următorul aspect pe care dorim să-l evidenţiem în
ceea ce priveşte programul hermeneutic schleiermacherian
este statutul metodologic pe car el îl deţine.
Hermeneutica se constituie de la început ca o
Kunstlehre , ca o metodologie sau tehnologie (Ricoeur) a
interpretării. În acest sens putem sesiza o primă polarizare:
statutul universal şi importanţa fundamentală a
comprehensiunii şi interpretării este complementat de
imaginea hermeneuticii ca „o ştiinţă auxiliară şi
dependentă” (Berner) ce se ataşează activităţilor teologice
şi filosofice, dar fără a le con-stitui. Pe de o parte, fiind
determinată filosofic, hermeneutica este un element al
filosofiei lui Schleiermacher. Acest lucru este atestat şi de
concomitenţa şi intricarea conceperii în aceeaşi perioadă
de la Halle atât a programului etic (Brouillon zur Ethik),
cât şi a unei prime schiţe a hermeneuticii. Intricarea vine
 eseu
şi din accentul pe care Schleiermacher îl dă limbajului în
Brouillon-ul său – limbaj ce devine aici mijlocul
preeminent al procesului de comunicare şi de difuziune a
cunoaşterii.
Nexul central al acestei prime tematizări etice
programatice e ideea pe care majoritatea filosofiilor
idealiste post-kantiene o dezvoltă ca deziderat esenţial:
ideea unificării celor două domenii de fenomenalizare –
spiritul şi natura, sau, în alţi termeni, raţiunea şi fiinţa.
Etica are ca scop descrierea devenirii raţiunii a
„inteligenţei în apariţia sa”. Înţelegem acum de ce limbajul
joacă un rol atât de important în etica lui: acesta este
organul central al comunicării spiritului, e punctul de
trecere de la natură la spirit şi invers. De aceea,
hermeneutica înţeleasă ca artă a comprehensiunii şi ca
domeniu ce dezvoltă rolul limbii în cunoaştere devine
indispensabilă făcând posibilă comunitatea indivizilor în
interacţiunea de schimb a gândirii, favorizând prin travaliul
lingvistic chiar procesul de eticizare a naturii, devenirea
spiritului.
Recapitulând, constatăm că hermeneutica are un rol
concomitent auxiliar şi fundamental – ea este o tehnică
derivată din etică, dar este tehnica ce susţine şi realizează
etica8.
Aşa cum observă Andrew Bowie, conceptul de
Kunst din Kunstlehre are două semnificaţii pe care
Schleiermacher le foloseşte alternativ: 1. un sens clasic –
de tehne, meşteşug, tehnologie şi 2. sensul nou cu aspecte
romantice de artă ca produs al libertăţii umane:
„Interpretarea e artă” Erm,305. Aici se insinuează în primul
rând caracterul productiv, activ-creativ, pe care
interpretarea şi, deci, întregul act hermeneutic trebuie să-
l conţină.
Hermeneutica ca Kunstlehre ocupă un rol median
între idealul ştiinţific de cunoaştere obiectivă, acceptată
în comunitate, şi idealul artei ca productivitate liberă. Prin
urmare, ea va fi un amestec, o combinaţie ce va conţine şi
reguli, canoane, enunţuri punctuale şi exacte privind
diverse aspecte lingvistice, dar, pe de altă parte, în
aplicarea acestora pe discursuri, ea se va „preta cu artă”
vizând comprehensiunea discursului singular: „Întreaga
chestiune a hermeneuticii trebuie să fie considerată ca
operă de artă – dar nu ca şi cum ar fi împlinită într-o operă
de artă, ci mai degrabă într-o modalitate în care numai
149
activitatea are caracterul artei . Aplicaţia nu e dată, de
asemenea, adică nu poate fi mecanizată.” HK, 81.
Interpretarea este o artă pentru că regulile ce o guvernează
nu pot să trimită, la rândul lor, la reguli exacte de aplicare
– adică nu există reguli pentru aplicarea acestor reguli.
Procesul de interpretare nu e unul „mecanizat”, adică
nu purcede dintr-o logică demonstrativă, ci e unul mai
degrabă organic – el cere o serie de „talente”
hermeneutului, pentru ca acesta să realizeze sarcina
exegetică. Desigur, hermeneutica e o reflecţie asupra
condiţiilor de posibilitate (Kant) ale comprehensiunii:
„Comprehensiunea perfectă a unui discurs sau a unei
descrieri, e o producţie de artă şi cere o teorie a artei sau
o tehnică pe care o desemnăm prin termenul de
hermeneutică (…) O astfel de teorie a artei nu există decât
dacă prescripţiile formează un sistem ce se bazează pe
principii clare, luate direct din natura gândirii şi limbii.”
KD,59. Însă cel de-al doilea aspect productiv-estetic
intervine aici indicând faptul că atât limba cât şi gândirea
sunt produse compuse: „A rămâne fidel ideii de a nu trata
gândurile ca ceva obiectiv, ca un lucru, ci ca un
factum.”Erm,51. Gândurile sunt un factum şi nu un datum.
Ele sunt „realităţi” fenomenale produse de praxis-ul
individual. Ele nu sunt simple obiectivări ale unui proces
intelectual universal, ci fenomene ce trebuie raportate la
întreaga gamă de autoconstituire empirică a unei
subiectivităţi, a unei individualităţi. Concepţia gândirii ca
un factum , ca un produs, este una dintre ideile de bază
ale gândirii schleiermacheriene. Am putea atribui acest
aspect tendinţei de desubstanţializare a categoriilor
clasice ale raţiunii şi de abordare a lor din perspectiva
pragmatică şi empirică a procesualităţii şi construcţiei, pe
care gândirea schleiermacheriană o introduce cu
originalitate. În oglindă cu această mutaţie discursul
(Rede) e, de asemenea, un fenomen în devenire, un
compus al unui sens ce cuprinde atât semnificaţii
individuale, cât şi semnificaţii generale, la Schleiermacher.
Mai exact, oscilaţia între polul generalităţii comunicabile
şi cel al singularităţii expresive (noul, noutatea) dă seama
de dimensiunea autentică a oricărui discurs. Autorul
oricărui discurs este concomitent obiect al limbajului (loc
pasiv de manifestare a limbii) şi iniţiator, creator de limbaj
propriu. Problema hermeneuticii devine, aşadar, după cum
observa Christian Berner: „a înţelege gândirea în pretenţia
sa la universalitate – în acelaşi timp în care ea e înscrisă
într-un subiect individual”. BPS, 51.
Hermeneutica la Schleiermacher se află concomitent
într-o dublă mişcare de constituire a individualului şi a
universalului. Ea elaborează o dinamică organică în care
partea nu e doar subsumabilă unui întreg , unei totalităţi
(Ast) ci e concomitent integrabilă într-un context extins,
fiind însă autonomă şi productivă de sens nou prin ea
însăşi. Perspectiva pe care o prefigurăm aici este
conceperea hermeneuticii ca ară a oscilaţiei – a receptării
şi a oscilaţiei rezonante. Avem, practic, o artă a rezonanţei
printr-o reconstrucţie oscilatorie a discursului luat ca
produs al unui joc de forţe expresive individuale şi
comunicative universale. Caracteristica procesuală a
acestui demers indică necesitatea de a pătrunde textul de
interpretat, de a-l „reconstrui” şi de a vedea constituirea
sa ca ceva integrat unui joc complex de forţe semnificante.
150 eseu
Mutaţia care survine în modernitate şi pe care
dinamica şi concepţia de ansamblu a hermeneuticii o
ilustrează într-un mod preeminent e trecerea de la o
paradigmă metafizică a esenţelor, a formelor date (fie ele
genuri sau specii discursive ce cer exegeze specializate)
înspre o paradigmă dinamică ce produce rezoluţie, răspuns
la situaţii individuale care sunt constelaţii de forţe plurale
aflate în interacţiune. Procesul dinamic – rezolutiv şi
individual – e constitutiv pentru hermeneutică. De acest
lucru ne putem da seama şi dacă analizăm aspectul critic
ce o caracterizează.
În hermeneutica luată ca disciplină critică se
elaborează atât primatul dinamicii şi al reciprocităţii
organice al forţelor constructive de discurs, cât şi
primatul individualităţii înţelese ca mişcare de
individuare. Pentru a clarifica, să observăm că
hermeneutica se defineşte ca artă oscilatorie între
universalitatea gramaticii (interpretarea gramaticală) şi
singularitatea stilistică (interpretarea tehnică). Există însă
aici o asimetrie ce ţine tocmai de intuiţia şi de ideea de
forţă pe care Schleiermacher o introduce: dacă înainte
hermeneuticile erau simple compendii de cunoştinţe
specifice cu caracter gramatical, Schleiermacher este
primul teoretician al hermeneuticii care introduce şi
accentuează rolul fundamental de agent al subiectivităţii
în producerea de discursuri şi în comprehensiunea şi
interpretarea lor.
Hermeneutica trebuie să dea seama de maniera –
manierele – prin care, pornind de la individ, gândirea poate
să se instaureze , trecând prin medium-ul lingvistic,
pretându-se condiţiilor structurilor generale de
comunicare.
După ce vom introduce problematica procesului de
individuare, ne propunem şi o prezentare succintă a
statutului comunicaţional şi de mediu pe care limbajul îl
capătă în viziunea filosofului.
Hermeneutica înţeleasă ca disciplină critică şi
experimentală
Hermeneutica se prezintă, prin urmare, ca disciplină
tehnică şi critică. Ca Kunstlehre ea este sistemul ce
coordonează regulile care conduc o tehnică. Există şi un
primat al organizării aici – căci pentru a constitui o astfel
de tehnică regulile nu pot fi un simplu agregat, ci ele trebuie
să fie organizate.
În altă ordine de idei, hermeneutica se desfăşoară şi
ca o artă receptivă la singularitatea discursului de
interpretat: „Numim Kunstlehre toată instrucţia pentru a
ordona în mod just activităţile determinate în vederea
producerii unui efect ca sarcină.” Dial 1833, 5. Grosso
modo, există o opoziţie în arhitectonica lui Schleiermacher
între disciplinele tehnice şi cele critice. Însă, după cum am
arătat, hermeneutica are un loc aparte, de hibrid, în planul
gnoseologic al filosofului. Atât ea, cât şi dialectica sunt
discipline tehnice şi critice laolaltă. Ideea de critică are cu
totul alt relief la Schleiermacher decât cum e percepută la
Kant. Prin critică se pune problema de „a arăta cum
absolutul se manifestă în formele sale finite” (E.,12-
13).Relaţia pe care aceasta se constituie e cea dintre
diferenţă (singular) şi identitate (universal). Prin procedeul
critic, singularul este comparat şi analizat9 din perspectiva
universalităţii sale – separaţia lor încearcă să fie suprimată
– sau, cel puţin, se presupune o continuitate între singulari
şi universal. Acest tip de continuitate este posibil deoarece
întreaga ontologie de fundal schleiermacheriană e infuzată
de ideea de gradualitate organică între toate formele
individuale şi universale.
Proiectul etic de identitate între natură şi raţiune
(spirit) nu ar fi posibil fără această gradualitate ce
vehiculează medierea şi procesualitatea comunicaţională
dintre registre. Or, hermeneutica foloseşte, prin definiţie,
un procedeu critic, pentru că ea raportează întotdeauna
un singular empiric (textul în articulaţiile sale irepetabile)
la un speculativ universal (contextul lingvistic şi codurile
sale). Discursul cuprinde în sine şi amestecă atât a
componentă a individualităţii, cât şi o universalitate
retroactivă. Fiind formă individualizată şi organizată,
întregul limbaj are o structură ce uneşte individualul şi
universalul.
Necesitatea dezvoltării unei hermeneutici critice
rezultă şi din statutul aporetic al comunicării: pe de o parte,
în orice producţie lingvistică există un aspect „iraţional”
al discursului – elemente incomprehensibile ce conservă
alteritatea şi care fac comunicare problematică. E vorba
de ceea ce mai sus am numit polul individualităţii
ireductibile. Pe de altă parte, limbajul se defineşte şi ca
mediere, ca mediu comun ce circulă şi face să circule
semnificaţiile între subiecţi. Acest al doilea este identicul
sau universalul sau obiectivul, cum îl numeşte
Schleiermacher în mai multe locuri.
Critica este travaliul mediator ce încearcă să
conserve individualitatea, dar o face trimiţând-o la
universal. Structura polarizantă şi oscilatorie a
hermeneuticii critice ne-ar putea duce cu gândul la
metoda dialectică hegeliană. Însă diferenţele sunt
evidente. Dacă în procesul spiritului la sine hegelian se
desfăşoară o mişcare dialectică de absorbţie şi preluare
a particularilor – care sunt suprimaţi în rezultatele
sintetice ale dinamicii – ,ele împlinindu-se într-o
universalitate conceptuală, la Schleiermacher se are în
vedere menţinerea unei echi-primordialităţi între
singularităţi şi universal. De aceea – aufhebung-ul nu e
posibil şi tot din aceeaşi cauză nu avem de a face la
Schleiermacher cu o resorbţie şi cu o istorie acumulativă
unificantă a spiritului, ci cu o oscilaţie şi o producţie
permanentă de individualităţi şi de universalii care au
valoare în individuarea ce le caracterizează.
Critica „e falsă dacă consideră individualul ca şi
contingent şi dacă vrea să îl elimine pentru a-l reţine ca şi
just. Ea e justă dacă vizează pur-şi-simplu să raporteze
întreaga individualitate – cea mai mică la cea mai mare şi
să vadă întreaga individualitate mai mare pornind de la
totalitatea celor mai mici”. BE,91, Analizând textul de mai
sus, putem percepe la Schleiermacher o asimetrie care
este inversă asimetriei hegeliene. La Hegel, spiritul ajunge
la sine sub semnul unei universalităţi elaborate istoric. La
Schleiermacher, din contră, există un primat al
individualului; atât natura, cât şi spiritul se diseminează
în mişcarea lor originantă ca individualităţi concrete. De
aceea, Schleiermacher vorbeşte mai sus despre
individualităţile infime şi despre individualităţile mai mari.
 eseu
Modelul este monadic. După cum se ştie, monada este, la
Leibniz, o unitate indivizibilă şi calitativ singulară, iar omul
este un compus de monade care, la rândul său, devine o
monadă compusă şi singulară. Gradualitatea modelului
ontologic extinde individualităţile de la cele infinitezimale
până la individualităţile pe scară înaltă, cum ar fi:
generaţiile, instituţiile, religiile şi, în general, toate
produsele spirituale care sunt, la rândul lor, individualităţi
cu relief şi procesualitate constituantă proprie.
Critica dă seama de caracterul de individualitate,
adică de finitudinea, procesualitatea, istoricitatea,
singularitatea, iraţionalitatea oricărui compus. Ea face
posibil schimbul şi comunicarea între individualităţi.
Având în vedere caracterul accentual al individuării pe
toate palierele existenţiale, la Schleiermacher, realizăm că
procedeul critic al hermeneuticii vizează comunicabilitatea
şi limitele limbajului nostru şi ale cunoaşterii conţinute în
el. Actul hermeneutic – odată conştientizată
individualitatea ce se dispersează şi infuzează toate
dimensiunile – trebuie să contrapună această mişcare
printr-o mişcare analogă de reconstrucţie a sensului, o
reconstrucţie ce oscilează între polii diferenţiali. Ea va fi
tradusă în termeni hermeneutici prin conceptul de cerc
hermeneutic. Vom reveni asupra problemei cercului
hermeneutic după ce vom puncta o serie de aspecte
centrale în viziunea schleiermacheriană ale individualităţii
şi limbajului.
Individualitatea
Pentru început, să observăm împreună cu G.
Vattimo, 10 conexiunea internă între conceptul de
individualitate şi cel de limbaj. Individualitatea este centrul
generator al întregii gândiri schleiermacheriene. Există mai
multe faţete ale individualităţii pe care Schleiermacher le
elaborează pornind cu Reden trecând prin Monologurile
sale , iar mai apoi structurându-şi întregul sistem filosofic
(Etica, Dialectica, Hermeneutica, Psihologia, Estetica) în
raport cu această intuiţie filosofică.
Pentru hermeneutică decisivă rămâne însă relaţia
individualităţii cu limba şi procesul de constituire a lor
este gândit între aceşti doi esenţiali parametri. Pornind de
la ei se produce întreaga structurare a disciplinei.
Conceptul de individualitate, însă, nu are un caracter
static, esenţialist. Din contră, el este văzut mai degrabă ca
acţiune permanentă de formulare şi de auto-poesis a unei
entităţi finite ce se află într-un continuu proces de finisare.
Diferenţa are un ritm constant de dispersie în interiorul
universului şi pe toate planurile posibile. Ea este
fundamentul profund al dinamicii existenţiale.
În Reden, de exemplu, problema individualităţii apare
legată de reflecţia asupra experienţei religioase. Religia
este fenomenul individual prin excelenţă, pentru că la baza
ei stă o intuiţie singulară a Universului sau a Infinitului.
Raportul cu Infinitul al finitului apare în religie sub forma
intuiţiei şi a sentimentului. El implică un alt registru de
cunoaştere şi indică incapacitatea oricărui sistem
conceptual raţional organizat într-o Totalitate de a da
seama de adevărul ce implodează în interiorul experienţei
religioase. Un anumit tip de determinism
neconceptualizabil11 survine în momentul constituirii
151
individului. Infinitul sau Universul se exprimă în fiecare
persoană într-un mod unic şi irepetabil. Ideea centrală
este aceea de organism individual (Vattimo). Făcând un
salt la problema hermeneutică, ne putem da seama că
interesul acestei discipline este ca, pornind de la
cunoaşterea acestei diversităţi, să aprofundeze cum se
poate întâlni diversul ca divers respectându-l în fizionomia
sa particulară. Pentru Schleiermacher, individualitatea e
un fascicul de tendinţe şi de dispoziţii ce se organizează
în mod singular după moduri şi echilibre reciproce. Actul
autoorganizării în maniere diverse a fiecărui individ se
transmite şi în produsele sale simbolice, deci şi în
discursuri, iar limbajul folosit de un individ e o formă
singulară (chiar dacă împărtăşită sau partajată) de
compunere şi articulare sintactică, semantică şi emfatică.
Hermeneutica încearcă, prin procesul de
reconstrucţie progresivă şi infinită, să penetreze întreaga
configuraţie barocă, pentru că plurală şi amestecată, a
discursurilor. Desigur, există o întreagă ierarhie a
discursurilor – unele păstrând la minim aspectul individual
şi bazându-se pe simpla redundanţă mecanică
(Schleiermacher vorbeşte despre repetiţia conţinută în
discursurile despre vreme, politică, economie etc.), iar
altele accentuând şi intensificând aspectul personalizant.
Opera geniului reuşeşte să găsească un echilibru între
aspectul subiectiv şi cel obiectiv, un soi de armonie
singulară.
Producţiile cu care are de a face hermeneutica, adică
pe care şi le alege ca fiind pertinente şi bogate în
semnificaţii noi, sunt considerate de Schleiermacher ca
organisme dotate cu un centru (intuiţia de bază) în jurul
căruia celelalte elemente se dezvoltă armonios
(compunerea). Însă compunerea – sau stilul, cum o va
numi Schleiermacher în cursurile sale – este tocmai intuiţia
de bază expresivă în dinamica sa de construire a
semnificaţiei. Prin urmare, dacă nu avem un acces imediat
şi absolut la acea intuiţie prin care Infinitul se configurează
singular, putem ajunge la un anumit grad de înţelegere a
ei printr-o meditaţie şi prin analiză stilistică şi ritmică a
operei.
Încheiem succinta descriere a problemei
individualităţii, considerată din perspectivă hermeneutică,
observând că, odată cu evoluţia gândirii sale, accentul
tinde să cadă la Schleiermacher pe un concept dinamic de
individualitate şi anume cel de individuare, de
autodeterminare progresivă prin intermediul unei deveniri
a singularităţii. Tendinţa apare încă din Monologen, unde
individul şi subiectivitatea sunt definite ca activitate.
Activitatea centrală de autoafirmare a individualului este
semnificarea lingvistică.
Limbajul
Universalitatea pe care Schleiermacher o gândeşte
ca aparţinând limbii nu mai este una raţionalistă încă din
Brouillon-ul din 1805. El se ridică împotriva unei
caracteristici universale (Leibniz) şi, deci, indică
imposibilitatea existenţei unei limbi universale:
„Întreprinderea ce vizează să trateze limba ca un calcul
matematic unde efectuăm o serie de operaţii cu semnele
neaplicându-le decât după aceea obiectelor este falsă”
152 eseu
B.E., 89. Hermeneutul critică viziunea formală asupra limbii
în care există o dominantă a funcţiei intelectuale
subsumante (conceptele) în detrimentul funcţiei organice
(intuiţia). Orice funcţie intelectuală conţine pentru
Schleiermacher un minim de intuiţie. Şi, invers, orice
intuiţie are deja caracteristici de organizare conceptuală.
Dualismul kantian concept-intuiţie este subminat de o
gamă intermediară şi graduală de forme de cunoaştere
pentru care conceptul şi intuiţia devin polii extremi ai
acestui continuum.
Limba este mai aproape, ca mediu concret, de funcţia
organică: „Limba e o intuiţie (Anschaung)” – şi,în
momentul în care se pierde intuiţia individuală ce stă la
baza şi lucrează în interiorul semnificaţiilor, aceasta (limba)
îşi pierde orice valenţă şi devine pură structură
mecanizabilă.
O altă idee ce rezultă din această viziune este faptul
că limba nu există decât în act, adică în practica
individuală şi în schimbul comunicaţional intersubiectiv.
Există un primat al actului faţă de posibilitate, iar sfera
de semnificaţii ale unui cuvânt este, în mod constant,
modificată, existând doar ca precipitare singulară. Totuşi,
limba – înţeleasă ca mediu comunicaţional şi de praxis a
spiritului diseminat în indivizi finiţi – răspunde atât
exigenţei universalităţii, cât şi celei a individualităţii. În
fapt, mutaţia pe care am identificat-o mai sus – aceea a
reelaborării întregului cadru ontologic din perspectiva
individualizării – transformă şi concepţia raţionalităţii:
raţiunea este de-substanţializată şi de-formalizată, fiind
gândită în termenii producţiei de sens şi, evident, ai unei
estetici romantice. Chiar şi universalitatea nu mai este
recunoscută ca fiind un domeniu al intelecţiei pure, ci
este analizată pornind de la funcţia de
recongnoscibilitate şi comunicabilitate a limbii.
Limba exprimă sau „revelă” manifestarea adevărată
şi proprie a unei individualităţi cât şi a unei lumi, a unei
epoci istorice: „Lumea are la comanda sa virtutea magică
a limbajului. El e cea mai clară oglindă a unei epoci, e o
operă de artă ce revelă spiritul.”Dis, 227
Recapitulând, putem decela punctele importante în
jurul cărora se va constitui hermeneutica prin metoda sa
dinamică, receptivă şi reconstructivă: finitudinea,
individualitatea, istoricitatea, procesualitatea discursului.
Cercul hermeneutic
Dinamica cercului hermeneutic concentrează în sine
procesualitatea oscilatorie pe care am urmărit-o realizându-
se în individualizare şi care presupune inserarea
particularului în Totalitate.
Raportul dintre particular şi Totalitate şi mişcarea
cercului hermeneutic sunt unul şi acelaşi lucru luat în
scheme diferite de reprezentare. Dimensiunea în jurul căreia
se articulează teoria e cea care dă seama de raportul dintre
părţi şi întreg. Ea este aplicată atât la opere cât şi pentru
epoci, şcoli, sau stiluri. Cercul hermeneutic nu este eliminat
de către Schleiermacher în nici un palier al hermeneuticii.
Din contră, prezenţa sa trimite la acea dimensiune
constitutiv infinită a cunoaşterii interpretative. Mişcarea
cercului hermeneutic e mişcarea ce trece infinit prin poli
opuşi (parte-tot, limbă-gândire, individ-universal,
diferenţă-identitate), actualizându-i şi articulându-i,
indicând relativitatea între ei.
Cei doi poli nu sunt separabili, există reciprocitate
şi amestecare graduală a acestora. A da seama de această
reciprocitate şi gradualitate proporţională în
comprehensiune şi interpretare înseamnă a sesiza mişcarea
infinită a actului interpretativ: „Sensul vrea să aibă un loc
determinat, în timp ce interpretare la care vine supus îl
mişcă din determinare în determinare şi îl leagă în destinaţia
sa de universalitate.”
Circularitatea este un raport ce formează condiţia
care constituie locul istoric de formare a subiectului.
Comprehensiunea devine, deci, un flux continuu ce trece
de la un pol la altul, iar pentru ea textul uneşte distanţa
dintre cei doi poli. Comprehensiunea tind spre sens, adică
spre semnificaţia determinată şi singulară a uni text, dar
pentru ea nu există un loc şi un moment în care sensul să
se împlinească şi să devină autotransparent. Asta pentru
că sensul este o procesualitate individuată, o istorie, o
devenire intangibilă ce poate fi doar comparată şi
indirect integrată altor procesualităţi mai generale, dar
care au propriul grad de individualitate. Procesul de
comprehensiune nu este altceva decât o tentativă
reconstructivă infinită de a prinde relieful exact al unui
discurs individualizat. Dar, individum inefabile est.
Calitatea sa singulară, în puritatea ei, e incomunicabilă
şi de aceea cere un ocoliş de medieri ce o aproximează.
O constantă mişcare de focalizare sau rezolutivă care
prin metodele sale dinamizate de oscilaţia necesară şi
întreţinută tocmai de această intangibilitate încearcă
să surprindă sau să indice excedentul de iraţional
inerent oricărei singularităţi. Mişcarea este infinită
pentru că procesul de individuare este infinit şi
interpretarea va fi purtată într-o mişcare de spirală
(cercul este, în fapt, o spirală, pentru că niciodată nu
revine la situaţia/configuraţia antecedentă identică) de
la un plan singular de constituire a textului înspre altul
mai general dar care are la rândul său o individualitate.
Şi tot aşa – la infinit.
Este vizată astfel unitatea dintre sens (latura
lingvistică individuantă) şi semnificaţie (latura lingvistică
universală comunicabilă), însă această unitate scapă unei
transparenţe totale. Singura alternativă este să fie gândită
ca metodă hermeneutică o dublă mişcare ce va da seama
de aspectul gramatical în care predomină codificarea
impersonală a semnificaţiilor şi de aspectul tehnic sau
psihologic unde problema individualului va fi abordată.
Cele două sunt în intricare şi reciprocitate constantă, de
aceea structura hermeneuticii, prin bifurcarea ei în
interpretare gramaticală şi interpretare psihologică, va
păstra modelul polarităţii despre care am vorbit.
Interpretarea gramaticală şi interpretarea tehnică
Într-unul dintre primele aforisme din 1805,
Schleiermacher tratează punctual subdiviziunile unei arte
a interpretării: „1. Comprehensiunea a ceea ce este comun
scriitorului şi lectorului 2. Comprehensiunea a ceea ce
este propriu autorului pe care, ca şi lectori, îl reconstruim
3. Comprehensiunea a ceea ce e propriu lectorului şi de
care autorul ţine cont ca de ceva particular şi extern”Erm,53
 eseu
. Punctul al 3-lea este, în esenţă, o chestiune de retorică,
mai exact ţine de problema acomodării (Accomodation)
sa a adaptării sensului dorit a fi exprimat la mentalităţile şi
particularităţile publicului receptor. Acest aspect variază
după situaţie şi ţine mai mult de o anumită categorie de
discurs, de exemplu, cel politic, scrisorile de ocazie,
discursul didactic etc. Prin urmare, neavând un caracter
de generalitate şi fiind, în primul rând, un element al
retoricii, hermeneutica se poate lipsi de acesta în momentul
elaborării propriei metodologii.
Rămân însă primele două, ca fiind constitutive. După
cum am arătat anterior, există o dinamică oscilatorie ce
caracterizează activitatea semnificantă a spiritului – aceea
între particular-universal, care e un reflex al dinamicii finit-
infinit care constituie procesul de individualizare.
Hermeneutica preia şi se construieşte în jurul acestei
dinamicii polarizante: pentru ca să aibă loc o comunicare
individuantă 1.trebuie să existe ceva comun între autor şi
lector – un orizont în care cei doi se întâlnesc şi pot
funcţiona; 2. comunicarea are loc pe baza codului produs
de şi din orizontul comun, dar ea nu ar avea nici un sens
dacă nu ar exista o diferenţă care se doreşte transmisă
sau recepţionată. Modelul constitutiv în termeni
platonicieni ar fi ce de unu multiplu. Pe fondul orizontului
comun, autorul, individul se distinge într-o anumită
manieră – el introduce variaţia semnificantă pentru
înfăptuirea comunicării. Dacă ar exista doar un registru al
identităţii, comunicare nu ar mai fi necesară. Pe de altă
parte, dacă ar exista doar multiplul şi, deci, diferenţa
absolută, comunicare n-ar mai fi posibilă. Paradigma
unului multiplu, sub zodia căreia se plasează şi
hermeneutica, indică necesitatea amestecării celor două
registre în momentul în care avem de-a face cu o
comunicare sau o comprehensiune.
Elementul comun şi elementul individual, în fuziunea
lor discursivă, oferă două posibilităţi ale operaţiei
hermeneutice. Teoriile care se fundamentează doar pe un
singur aspect al polarităţii ratează coexistenţa şi
reciprocitatea intimă a celor două: „Dacă are în vedere
orice discurs, poziţionând limba ca centru, dispare orice
valoare personală (…) şi, dacă se înţelege ceea ce este
spus din punctul de vedere al centrului unui artist, dispare
tot ceea ce, ţinând de limbă, e dat şi e actual.” Erm,65 Prin
urmare, cele două perspective se cer a fi articulate
împreună, tocmai pentru a întruni toate condiţiile pentru
o comunicare reuşită. Un discurs de orice tip, ca discurs
într-o limbă determinată, poate fi considerat ca specie pură
în interiorul genului, care e limba însăşi (Vattimo). În acest
caz, se evidenţiază întregul registru ce ţine de lingvistică
(Schleiermacher foloseşte termenul gramatică), sintaxă,
semantică, structură generală a limbii şi a propoziţiei ca
forma cea mai simplă a limbii. Însă, în cazul personalităţilor
artistice autentice şi al producţiilor lor, are loc o reînnoire
şi o reindividualizare a limbajului. Orice producţie
lingvistică, ca rezultat al unei individualităţi, este o
încarnare individuală a unor structuri universale.
Interpretarea tehnică presupune capacitatea unui
individ de a transforma, a produce mutaţii în dimensiunea
obiectivă externă, codificată, a limbii. Dar nu se poate
considera o producţie lingvistică ca pur act individual – în
ea prezenţa limbii e înscrisă ca orizont finit de semnificaţii
153
în interiorul căruia lucrează sensul individual. Limba nu
este doar un instrument de exteriorizare a unei gândiri şi a
reprezentărilor interioare – din contră, ea penetrează întregul
domeniu de constituire a gândirii. Şi identitatea, deci
reciprocitatea, amestecarea dintre limbaj şi gândire este
totală. În acest sens, limba condiţionează profund toată
experienţa posibilă, contribuind fundamental la modul cum
este percepută lumea de către individ.
„În mod propriu, interpretarea gramaticală e aceea
obiectivă, iar interpretarea tehnică este cea subiectivă. În
consecinţă, din punctul de vedere al construcţiei, prima e
cea pur negativă – cea care indică limitele; a doua este
cea pozitivă. Acestea nu pot întotdeauna să coincidă,
pentru că asta ar presupune o cunoaştere împlinită, totală,
şi un uz perfect al limbii. Arta constă doar în a şti unde
trebuie să se sacrifice una sau alta dintre interpretări.”
Erm,49 Aforismul transcris mai sus concentrează o serie
de probleme pe care le-am evidenţiat în referatul de faţă:
1.interpretarea este o construcţie sau o re-construcţie;
2.înţelegerea survine printr-o oscilaţie între doi poli care
indică 3. un aspect obiectiv comunicaţional impersonal şi
altul subiect individual; 4. sarcina interpretării este infinită
pentru că nu poate avea loc o cuprindere totală şi
transparentă – nici a cunoaşterii individului, pentru că
acesta este un proces de individuare propriu-zis şi nici a
uzului perfect al limbii care este, la rându-i, în continuă
transformare datorită aspectului său intuitiv şi
schematizant; 5. hermeneutica cere un talent de
proporţionare a elementelor – o dezvoltare rezolutivă
extrem de fină, pentru a te apropia gradual, sacrificând
una sau alta dintre interpretări, de sensul concret al
textului şi a-i observa ţinuta sa valorică.
Aspectul gramatical decelează manifestarea limbii
în text. El este concomitent sistematic a. pentru că
analizează regulile sintactice şi conţinutul semantic posibil
al perioadei lingvistice în care se constituie autorul şi
textul său şi b. actualizant ,adică urmăreşte stilul textului.
Dar problema stilului este, de asemenea, aspectul de
actualizare a interpretării gramaticale, aspect în care se
cristalizează conţinutul intern al sensului unui discurs –
iar conţinutul intern este semnificatul textului, ţine aşadar
de un anumit sistem de organizare individuală. Sensul
este actualizarea semnificatului – el conferă istoricitate şi
efectivitate semnificatului însuşi – dar există şi un efect
retroactiv, aşa cum observă M. Marrasi – fiecare actualizare
a semnificatului prin sens creşte sfera de potenţialităţi
explicative ale semnificatului.
Interpretarea (Auslegen) ca expresie a unui
semnificat într-un sens îmbogăţeşte sfera generală a
semnificaţiei obiective a elementelor lingvistice –
inserează (Einlegen) determinări noi în acesta.
Încheiere
În dezvoltarea referatului am încercat să ne apropiem
de structura originară a hermeneuticii lui Schleiermacher.
Am preferat să ne păstrăm într-un plan de perspectivă
sintetizantă şi să nu intrăm în detaliile metodologice ale
proiectului hermeneutic. Sarcina unei analize şi descripţii
ale numeroaselor soluţii de metodă interpretativă, atât
pentru interpretarea gramaticală, cât şi pentru cea tehnică
154 eseu
vor reveni unui alt referat. Alegerea acestui traiect expozitiv
şi a planului general ţine şi de faptul că era esenţială o
surprindere a posibilităţii, necesităţii şi dinamicii
hermeneutice in nuce.
Totuşi, suntem în postura să evidenţiem o serie de
aspecte esenţiale ale acestui proiect:
hermeneutica este gândită de Schleiermacher ca o
disciplină universală ce se ocupă cu problema interpretării
şi comprehensiunii;
ea are un rol filosofic şi etic evident;
de asemenea, ea este o dezvoltare a unei dinamici şi
procesualităţi inerente constituirii individualităţii şi
sensului discursiv;
interpretarea e o re-construcţie infinită prin care se
produce o rezoluţie din ce în ce mai perfectă a reliefului
discursiv şi a efectivităţii discursului asupra limbii;
reconstrucţia este o oscilaţie între cel doi poli
(individualitate-universalitate) ce nu se exclud ci sunt doar
extremităţile unui singur proces;
structura polarităţii şi a oscilaţiei ţine de ceea ce, în
anumite texte, Schleiermacher numeşte Viaţă;
deci, hermeneutica are aceeaşi dinamică universal-
individualizantă a Vieţii;
limbajul, înţeles ca mediere receptivă, devine
domeniul preeminent etic şi medium-ul comunicării
spiritului;
individualitatea este concepută ca o constelaţie
plurală de forţe ce se compun pentru fiecare om în mod
singular şi care se află în devenire;
finitudinea şi istoricitatea devin transcendentalii
filosofiei schleiermacheriene;
paradigma organică se substituie paradigmei
mecanice de a înţelege interacţiunile spirituale.
Toate aceste elemente conjugate duc înspre ideea
de transformare a perspectivei unei raţionalităţi pur
teoretice şi speculative într-o raţionalitate semnificantă şi
hermeneutică. Ultima nu e o pură formulare a unei empirii
opuse intelectului ci ea doreşte o articulare a întregului
domeniu şi o indicare a fenomenologiei formării atât a
speculativului, cât şi a empiricului. Scopul final este un
imperativ comunicaţional. Întreaga filozofie a lui
Schleiermacher cât şi structura hermeneuticii sale trădează
această teribilă nevoie de a da seama de modurile prin
care comunicarea edifică acţiunea spiritului.
______
Bibliografie:
Schleiermacher
- Hermeneutik und Kritik (hrsg. von Manfred Frank),
Frankfurt a.M., 1977. (HF).
-Hermeneutik.Nach den Handschriften neu
herausgegeben und eingeleitet von Heinz Kimmerle,Heidelberg,
Carl Winter Universitatsverlag, 1974 (HK).
– Ermeneutica (text german – traducere italiană, M.
Marassi). Milano: Bompiani, 2000 (Erm).
- Hermeneutica (trad. Nicolae Rîmbu). Iaşi: Polirom,
2001.
-Hermeneutique, trad Ch Berner, Paris-Lille, Ed du Cerf-
PUL, 1989 (HB).
- Kritische Gesamtausgabe,ed H.J.Birkner, Berlin-New
York, De Gruyter, 1980 (KGA).
-Einleitung zur Dialektik (1833), ed.A.Arndt, Hambourg,
Felix Meier Verlag, 1988.(Dial1833).
-Brouillon zur Ethik (1805-1806), auf der Grundlage der
Ausgabe von Otto Braun, ed H.J.Birkner, Hamburg, Felix
Meiner Verlag, 1981 (BE).
- Ethik (1812/13), mit späteren Fassungen der Einleitung,
Gütherlehre und Pflichtenlehre, auf der Grundlage der Ausgabe
von Otto Braun, ed H.J.Birkner, Hamburg, Felix Meiner Verlag,
1981 (E).
- Dialektik (1814/15) .Einleitung zur Dialektikm, ed A.
Arndt, Hamburg, Felix Meiner Verlag,,1988 (Dial 1814).
-Le Statut de la theologie. Bref expose, trad B.Kaempf,
Paris, Ed du CERF, 1994.
(KD)
-Discours sur la religion, Paris, Aubier, 1976 (Dis).
***
Beiser, Friedrick C.(2003), The romantic Imperative.
Harvard University Press.
Beiser, Friedrick C.(2002), German Idealism. Harvard
University Press.
Beiser, Frederick C.(2000), The Fate of Reason. Harvard
University Pres
Berner, Christian(1995), La Philosophie de
Schleiermacher. Paris, Cerf.(BPS)
Blackwell, Albert (1982), Schleiermachers early
philosophy of life. Harvard, Scholars Press
Bowie, Andrew (1990),Aesthetics and subjectivity: from
Kant to Nietzsche. Manchester ; New York: Manchester
university press.(AS)
Schmidt, Josef (1997), Philosophie des 19. Jahrhunderts.
Stuttgart: W. Kohlhammer.
Frank, Manfred (1986), Die Unhintergehbarkeit von
Individualität, Frankfurt a.M: Suhrkamp.
Frank, Manfred (1989), Einführung in die frühromantische
Ästhetik. Frankfurt a.M: Suhrkamp.
Frank, Manfred(1989), Das Sagbare und das
Unsagbare. Frankfurt a.M: Suhrkamp.
Frank, Manfred (1991), Selbstbewusstseintheorien von
Fichte bis Sartre. Frankfurt a.M: Suhrkamp.
Frank, Manfred (1992), Stil in der Philosophie. Stuttgart:
Philipp Reclam.
Frank, Manfred (1995), „Două secole de critică a
raţionalităţii şi supralicitarea ei postmodernă”, în
Postmodernismul: Deschideri filozofice, Cluj: Dacia
Gadamer, H. G. (2001), Adevăr şi metodă. (trad. Gabriel
Cercel et al.). Bucureşti: Teora
Jung, Mathias(2002), Hermeneutik zur Einfuhrung.
Hamburg:Junius Verlag.
Muscă, Vasile (2003), Permanenţa idealismului. Cluj:
Grinta.
Nowak, Kurt (2001), Schleiermacher: Leben, Werk und
Wirkung. Gottingen,Vandenhoek und Ruprecht
Ph.Lacoue-Labarte/J.-L.Nancy (1978), L absolu litteraire.
Paris, Seuil
Râmbu, Nicolae (2001), Romantismul filozofic german.
Iaşi: Polirom.
Rohbeck Johannes(2001), Geschichtsphilosophie zur
Einführung. Junius Verlag, Hamburg.
Ricoeur, Paul (1995), Eseuri de hermeneutică. (trad. Vasile
Tonoiu). Bucureşti: Humanitas.
 eseu
Riedel, Manfred (1989), Comprehensiune sau explicare
– despre teoria şi istoria ştiinţelor hermeneutice. Cluj-
Napoca:Dacia.
Schiller, Friedrich (1981), Scrieri estetice. Bucureşti:
Univers.
Schnädelbach, Herbert (1983), Philosophie in Deutschland
(1831-1933). Frankfurt a.M: Suhrkamp.
Schlegel, August Wilhelm
Schlegel Friedrich (1983), Despre literatură (trad. Mihai
Isbăşescu). Bucureşti: Univers.
Spinoza(1981), Etica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Spinoza(1979), Tratatul despre îndreptarea intelectului
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Szondi, Peter (1974), Poetik und Geschichtsphilosophie
II, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main.
Szondi, Peter (1995), Introduction to literary
hermeneutics, trad Martha Woodmansee, New York (N. Y.):
Cambridge University Press, 1995
Simon, Marianna (1974), La philosophie de la religion
dans l’oeuvre de Schleiermacher. Paris, J. Vrin
Thouard, Denis (2007), Schleiermacher, communaute,
individualite, communication. Paris, J.Vrin
Taylor, Charles (1989), Sources of the self Cambridge:
Harvard University Press.
Tessitore, Fulvio (1991), Introduzione a lo storicismo.
Roma, Laterza.
Vattimo, Gianni (1968), S c h l e i e r m a c h e r,
filosofo dell’interpretazione. Milano, U. Mursia e C.
______
Note:
1 Dilthey : „Esenţa interpretării e reconstrucţia operei ca
act viu al autorului; sarcina teoriei interpretării e prin urmare de
a fonda ştiinţific această reconstrucţie pornind de la natura
actului productiv, în raportul său la limbă, la forma artistică şi în
el ca atare” apud Berner, Christian(1995) La Philosophie de
Schleiermacher. Paris, Cerf pag12.
2 Vezi Gadamer, H. G. (2001),Adevăr şi metodă. (trad.
Gabriel Cercel et al.), Bucureşti, Teora.
3 Ediţia completă a scrierilor schleiermacheriene este
încă în curs de editare şi se estimează încă o durată de aproximativ
20 de ani pînă cînd se va ajunge la ediţie completă şi
satisfăcătoare.
4 vezi Szondi, Peter (1995),Introduction to literary
155
hermeneutics .trad Martha Woodmansee, New
York (N. Y.) : Cambridge University Press, 1995.
5 vezi Nowak, Kurt (2001) Schleiermacher:
Leben, Werk und Wirkung. Gottingen,Vandenhoek und Ruprecht
pag 250-260
6Schleiermacher doreşte şi impune aducerea hermeneuticii
la facultatea de filozofie din Berlin în 1814 vezi Nowak, ibid.
7 „ 1. Înţeleg tot până ce mă lovesc de o contradicţie sau
de un nonsens” Erm pag 47
8 Tensiunea ce rezultă din relaţia hermeneuticii luate ca
disciplină generală filosofică şi hermeneutica luată ca metodă
transpare în primele trei propoziţii fondatoare ale compendiului
din 1819: „1. Hermeneutica ca artă a înţelegerii nu există încă în
general, ci există doar hermeneutici speciale 2. E foarte dificil să-
i desemnăm hermeneuticii generale locul potrivit
3. Pentru că în hermeneutică arta de a discursiviza şi arta
de a înţelege stau una în faţa celeilalte, dar discursivizarea e doar
aspectul extern al gândirii – deci hermeneutica e în conexiune cu
arta de a gândi şi deci e filosofică.” Erm,297-299.
9 procedeul critic est desemnat de Schleiermacher ca fiind
unul analitic- unterschiedene
10 Vezi Vattimo, Gianni (1968),Schleiermacher, filosofo
dell’interpretazione. Milano : U. Mursia e C
Cap. 5 Coincidenţa limbajului şi a eticului.
11Vezi Blackwell, Albert (1982),Schleiermachers early
philosophy of life. Harvard, Scholars Press.
Vlad Moldovan’s study on “The structure of F.D.E.
Schleiermacher’s Hermeneutics“ aims to bring to the read-
er’s attention the modernity and actuality of the German
philosopher and theologian’s thinking. He has from the
very beginning a very distinct position, criticizing the
philological and theological hermeneutics of his time.
He considers hermeneutics a universal discipline which
investigates the problem of interpretation and compre-
hension and has an obvious philosophic and ethic role.
Hermeneutics has the same universal-individual dynam-
ics as Life itself. His thinking leads to the idea of trans-
forming rationalistic and theoretical perspective into a
significant and hermeneutic one. To conclude, his entire
activity indicates the need to understand the way in which
communication edifies the action of the spirit.
Key-words: hermeneutics, theoretical perspective,
philosophy
156 ars legendi
Gheorghe PERIAN
Muza metaficţională a lui Mircea
Cărtărescu
Părţi întinse din Levantul, cartea lui Mircea
Cărtărescu din 1990, cuprind versuri de tip metaficţional,
care întrerup continuitatea povestirii şi introduc explicaţii
ale autorului asupra propriei creaţii. Mircea Cărtărescu
şi-a comentat poemul pe măsură ce l-a scris, însoţind
prezentarea faptelor cu reflecţii pe marginea lor. Levantul
este, din acest punct de vedere, o scriere autoreflexivă, în
sensul că îşi conţine propria interpretare, pusă şi aceasta
în versuri. Procedeul metaficţional face ca poemul să fie
scris pe două voci, întâmplările aventuroase prin care trec
personajele de-a lungul celor douăsprezece cânturi fiind
povestite, în general, de către narator, în vreme ce
explicaţiile şi comentariile îi aparţin în totalitate lui Mircea
Cărtărescu. Alternanţa permanentă dintre registrul epic al
naratorului şi cel discursiv al autorului duce la o
fragmentare a naraţiunii şi creează o impresie de
discontinuitate.
Dacă vorbim de receptare, efectul versurilor
metatextuale este că destramă iluzia referenţială instalată
mai devreme în conştiinţa cititorului şi readuce lectura
sub controlul raţiunii şi al pragmatismului. Nevoia noastră
de automistificare este contrazisă periodic cu versuri
abstracte şi diverse teoretizări, care ne scot din universul
mirific al diegezei, pentru a ne fixa în spaţiul de certitudini
al lucidităţii. Solicitaţi în două direcţii, trecem cu
repeziciune de la un registru la altul, de la limbajul concret
sau halucinatoriu al naratorului la cel noţional şi
raţiocinant al autorului, neavând întotdeauna destul răgaz
pentru a ne lăsa cuprinşi de magia povestirii.
Mircea Cărtărescu a avut ca scop să clarifice anumite
aspecte ale poemului ce se disting prin ambiguitate şi
sunt mai greu de înţeles la o simplă lectură de contact. Ori
de câte ori versurile se adâncesc în mister şi în
complexitate, autorul simte nevoia să intervină şi să
limpezească sensurile ascunse, astfel încât nimic să nu
rămână în final fără o explicaţie sau fără o rezolvare.
Metaficţiunea este un limbaj suprapus, dar şi un limbaj
echivalent, căci rostul său este să exprime în termeni exacţi
acelaşi conţinut pe care naratorul a preferat să-l
ambiguizeze. Folosind cuvinte rare, desprinse din cărţile
de specialitate, autorul creează impresia că ştie mai mult
decât cititorul, că este mai cult şi mai informat decât acesta.
Mircea Cărtărescu are tendinţa ca din când în când să
iasă în faţă pentru a da explicaţii sau să încerce să orienteze
receptarea în sensul dorit de el. Pentru că implică o
ierarhizare şi o atitudine pedagogică în raport cu cititorul,
metaficţiunea intră în categoria genurilor didactice, apărute
în mediile studioase, frecventate şi de Mircea Cărtărescu
în anii când a scris Levantul.
Cât priveşte situarea în poem a versurilor
metaficţionale, observăm că acestea se fixează şi
proliferează cu precădere în punctele de articulaţie ale
textului, la începutul sau la sfârşitul unui cânt. Ele
reprezintă uneori soluţia de încheiere a unui episod sau
pot să delimiteze diferite episoade în interiorul unui cânt,
îndeplinind un rol important în compoziţia de ansamblu a
operei.
Poem cu analiză încorporată, Levantul vehiculează,
în secvenţele lui metatextuale, idei preluate din teoria
literară a structuralismului şi poststructuralismului. Din
această zonă provine opinia lui Mircea Cărtărescu că în
poemul său „totul este scriitură” şi că orice încercare de-a
raporta spusele sale la realitate ar da greş. Autorul
menţionează şi artificiile de care s-a folosit pentru a crea
în conştiinţa cititorului o iluzie referenţială, avertizând
totodată că personajele cărţii, oricât de vii ar putea să
pară, nu sunt, de fapt, decât nişte „fiinţe de hârtie”.
Greşesc însă cei care văd în Levantul un poem închis,
răsfrânt în sine însuşi, căci autorul, adept al
intertextualităţii, apelează de nenumărate ori la scrierile
vechi („moarte foi uitate”) pe care le recondiţionează şi le
pastişează cu nedisimulată încântare.
Din bagajul de idei al sfârşitului de secol douăzeci
provin alte opinii, cum este aceea despre declinul metaforei
(„lumea s-a plictisit de metaforă”) sau despre necesitatea
de-a „coborî poezia în stradă”, după ce multă vreme ea
fusese ridicată de către poeţii moderni în sferele înalte ale
metafizicii. Preferinţele lui Mircea Cărtărescu, exprimate
în versuri metaficţionale, merg nu atât înspre „poezia
cotidianului”, pe care şi-a adjudecat-o Alexandru Muşina,
cât înspre biografism. Inserţiile autobiografice sunt
numeroase în poem, căci autorul, după propria lui
declaraţie, suferă de narcisism şi nu se poate abţine să nu
vorbească din când în când şi despre sine.
În cântul al zecelea, versurile metatextuale sunt
consacrate fantasiei, definită ca o însuşire a omului de a
crea lumi iluzorii, lipsite de realitate. Peste aceste lumi ale
închipuirii „veghează Metatron”, căpetenia îngerilor şi
scribul lui Dumnezeu. Subiectul a iscat o dispută între
personaje, Leonidas Ampotrofagul deplângând înapoierea
tehnică a Valahiei, în vreme ce Nastratin Hogea găseşte
cuvinte de laudă pentru ţinuturile româneşti fiindcă sunt
înrobite fantasiei. Turcul cel înţelept nu ezită să facă un
elogiu al întregului Orient, unde visătorii şi fanteziştii s-au
simţit întotdeauna în largul lor, tratându-i cu scepticism
pe ingineri şi pe inventatori. Orientul, de la care poemul
lui Cărtărescu se revendică, e locul magiei, al halucinaţiei
şi al delirului: „Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Preste
cetate / Să aştepţi orcând să zboare moi covoare înflorate,
/ Unduind între cupole, ocolind vun minaret. / Ingineri
aicea nu sunt, ce e drept, dar berechet / Întâlneşti pre
visătorii ce-n fiole dă cristal / Fumul des îl condensează,-al
 ars legendi
vunui djin patriarcal, / Tehnologi ai fantasiei şi mehanici
ai visării... / Ei în cupe dă agată pic-un strop dân apa mării
/ Şi zăresc apoi acolo ce va fi şi ce a fost. / Un grăunte dă
haşişuri dă înghiţi, şi dântr-un prost / El te face-n veci
stăpânu-a milioane dă haremuri, / A grămezi dă giuvaere,
perle ce te fac să tremuri / Dă furia şi dă scârba de a fi doar
om, nu sfânt. / Steaguri verzi cu semilună unde să pocnesc
în vânt / Spun că totu-i cu putinţă dacă ai acest inel / Al
Norocului şi Vrajei, ce-are scrisa EL GAHEL... / Şi de crunta
lui magie tu te aperi c-un motor? / Să mă-mpiedic în
deliru-mi de un biet inventator?” Fiu al Orientului, fantast
şi iscusit la minte, Nastratin Hogea crede că raţiunea poate
fi lăsată, fără nici un regret, celor din Apus. O creaţie a
fantasiei este acea imagine a „telescopării” lumilor, la care
Mircea Cărtărescu ţine foarte mult şi care se repetă
adeseori în toate scrierile lui: „Cărţi în cărţi şi vise-n vise,
lumi în lumi, telescopate / Pe o scară dân înalturi în adâncuri,
dă granate, / Care, toată, treaptă-i doară unei scări cu mult
mai mari...”
Tot în versuri metaficţionale autorul se adresează în
mod direct cititorilor săi şi mai ales cititoarelor, pentru
care găseşte întotdeauna vorbe amabile şi curtenitoare.
Îndemnul lui este ca, în timpul lecturii, să renunţăm la
simţul realităţii şi să ne abandonăm ficţiunii, să ne lăsăm
prinşi în mrejele imaginarului, ca şi cum tot ceea ce citim
s-ar fi întâmplat cu adevărat. Mircea Cărtărescu îl urmează
aici pe Samuel Coleridge, care în epoca romantică a adresat
şi el cititorului un îndemn asemănător la „suspendarea
voluntară a incredulităţii”. Criticul literar este tot un cititor,
dar unul nesuferit, căci spre deosebire de ceilalţi, el are
pretenţia să judece operele pe care le citeşte, măcar că n-a
fost niciodată capabil să creeze vreuna. Din acest motiv
în Levantul criticul e vorbit de rău, ca unul ce mânuieşte
satârul şi nuiaua, iar vorba lui e înjurătură: „Criticos, ce-n
veci în mânuri ai satâr şi ai nuia, / Judecă aceste toate, tu
ce poate-ai vrut să fii / Auctore fără moarte, înălţat în
bagdadii, / Însă nu putuşi nici barce dă hârtie, pergamint,
/ Să aşezi pă apa rece-a Inspirării, dă argint. / De-njura-vei
epopeea-mi, tu pre tine te înjuri”. (Deloc măgulitor, nu-i
aşa?)
Propoziţiile metaficţionale n-au lipsit niciodată în
literatura română, dar în anii ’80 ai secolului trecut, în
scrierile lui Mircea Cărtărescu şi ale confraţilor săi, ele
încep să fie folosite în mod sistematic, devenind o marcă
a generaţiei postmoderniste. Explicaţia fenomenului
trebuie căutată în prestigiul imens şi fără precedent pe
care teoria literară l-a câştigat după revoltele studenţeşti
din 1968 în toate Universităţile occidentale, mai târziu şi
în cele româneşti. Nu doar criticii literari, dar şi poeţii şi
prozatorii au fost subjugaţi de această disciplină şi au
căutat să creeze în conformitate cu preceptele ei. Literatura
unei întregi generaţii, cu poeţii, nuveliştii şi romancierii ei,
s-a scufundat în teoria literară structuralistă şi
poststructuralistă. Limbajul acesteia a sfârşit prin a penetra
atât critica literară, cât şi creaţia beletristică. Este un fapt
că invazia teoriei a determinat apariţia unor forme narative
noi, cum a fost metaficţiunea, practicată de mulţi, dar al
cărei nume a fost găsit de american William Gass.
Levantul lui Mircea Cărtărescu reprezintă apogeul
acestui curent metaficţional în literatura română.
157
Gheorghe Perian discusses in the essay dedicated
to Mircea Cărtărescu’s “Levantul” the metafictional
dimension of his work. While the narrator of this epic is
taking care of the fictional level, the author interferes at
the discursive level, giving a lot of explanations to the
reader, an aspect which leads to the idea that the poem
contains not only a narrative, but incorporates its in-
terpretation as well. The interest for the mechanism of
writing in the works of Mircea Cărtărescu and the other
postmodern writers of the 80’s is a direct influence of the
structuralist and poststructuralism schools. Thus,
“Levantul” represents the climax of the metafictional
trend in the Romanian literature.
Key-words: metafictional, postmodernism, struc-
turalism, literary theory
Liana COZEA
Trecute vieţi de Doamne şi de
Domni (I)
Lectura volumului Umbre şi lumini. Amintirile
unei prinţese moldave* surprinde prin tonalitatea
inspirată, prin parfumul de epocă, vivacitatea şi ironia
fină a autoarei, Maria Cantacuzino Enescu, izbutind
seducător să reconstituie şi să ordoneze într-o manieră
proprie, chiar să re-scrie cronica unor vremi apuse, dintr-o
perspectivă absolut inedită; căci ea, autoarea aparţine
prin origine şi apoi, prin căsătorie, unor „partide” boiereşti
chiar daca nu opuse, oricum diferite prin structură,
temperament şi mentalitate, iar evocarea sa coboară până
la începutul pitorescului secol al XIX-lea şi se continuă
până pe la mijlocul secolului trecut.
„Privind în puţul timpului” după o spontană dar
defel capricioasă deliberare, autoarea doreşte să ofere,
printr-o relatare eliberată de orice constrângere sau
convenţie, o imagine cât mai fidelă a unei istorii personale,
cu portrete de eroi şi eroine, cu întâmplări şi fapte, cu
judecăţi morale şi incompatibilităţi flagrante. Memorabilă
este în acest sens întâlnirea de la Văratic, de pe la 1898, a
moldovenilor şi a muntenilor pe punctul de a se încuscri,
prin căsătoria Mariei Rosetti-Tescanu şi a lui Mihai
Cantacuzino. Două familii puse faţa în faţă: „cu faima lor
de arhimilionari şi în dubla lor calitate de Cantacuzini şi
bucureşteni, bogătaşii aceştia cu blazon imperial mai mult
i-au uluit decât le-au fost pe plac celor de la mânăstire,
obişnuiţi cum erau cu simplitatea şi fineţea moldoveană”.
„Autobiografia” ei concentrează în sine şi rezumă o
atitudine şi o stare, este o suspendare a patosului excesiv
şi o drămuire cumpănită a umorului subtil, propriu autoarei,
care-şi propune imparţialitatea atât de greu de atins atunci
când, privind dinspre trecut, aduce spre lumină o lume
ispititoare prin expresivitatea ei istorică şi emblematică
prim semnificaţia ei.
Amintirile prinţesei moldave este un volum
captivant, melancolica îngândurare şi redeşteptare de lumi
trecute ispitesc şi întreţin interesul cu atât mai mult cu cât
se dezvăluie treptat un talent de memorialist şi portretist
în persoana unei Doamne care, prin originalitatea,
158 ars legendi
capriciile de femeie inteligentă, cultivată şi frumoasă, prin
calitatea de însoţitoare şi muză unică a lui George Enescu
a stârnit interes şi adversităţi, deopotrivă, simpatii sau
denigrări ardente. Este cartea unei triste inadecvări
pasagere cu lumea şi cu unii oameni, dar şi a unei
consonanţe de un tip special, a unui acord deplin, chiar
dacă nu întotdeauna reciproc, cu mari nume ale unei
perioade ce n-a fost ferită de degradări şi convulsii
fundamentale.
Mai puţin interesată de complexitatea anilor
interbelici, dezamăgită, în final, de îndârjirea consolidării
noului regim comunist, Maria Cantacuzino îşi înregistrează
amintirile personale sau pe cele ale Mamei cu sinceritate
meticuloasă şi afecţiune, dar şi cu ironie şi amărăciune,
sub semnul timpului ce trece şi duce cu sine, în uitare,
nume şi fapte, întâmplări şi oameni din familia ei de boieri
moldoveni care „au respins întotdeauna distincţiile şi
pretenţiile de castă, cunoscându-şi valoarea personală;
modeşti ştiau bine din ce neam înalt şi necontestat se
trăgeau”. Ea creează şi re-creează astfel un spaţiu geografic
şi istoric prin talentul şi ştiinţa de a-şi separa strămoşii de
restul lumii, punându-i sub lumină şi lupă măritoare, pentru
a-i integra apoi din nou în lume, proiectându-i pe un fundal
din care siluetele şi feţele lor se detaşează lămurit ca în
tablourile votive din vechile mânăstiri, portretele ei însă
dobândesc, prin ceva anume, o a doua şi o a treia
dimensiune care le conferă adâncime, autenticitate şi le
însufleţeşte în depănarea fluidă a spunerii ei.
Uitarea nu este cu putinţă şi nu este îngăduită
căci „cea mai antipatică, de nu cumva cea mai rea dintre
apucăturile noastre congenitale de moldoveni, această
impietate faţă de trecut şi faţă de morţii noştri, oricât de
importanţi ar fi fost ei”. Cu atât mai mult, cu cât în povestea
ei de neconfundat ştie că luminează şi reînvie un univers
al cărui component şi martor este, că această calitate a ei
de „expert” al lumii exterioare şi interioare o obligă, îi este
îndatorire pentru a nu se risipi, pentru a se conserva
nealterate patima laolaltă cu nepăsarea, generozitatea, dar
şi egoismul, sastiseala, dar şi interesul unei clase infinit
libere, dar şi copleşită până la sufocare de amestecul uluitor
de calităţi şi defecte. „Ciudat amestec de neglijenţă şi
visare, de ritual şi ritm cvasi-religios, de umilă supunere şi
de mândrie dârză în acest «las’ că merge şi aşa» oriental,
propice sufletului de contemplativi ce suntem. Să îndrepţi
ceva prin legi şi metode de precizie occidentale ar însemna,
până la urmă să aduci atingere atât sufletului individului
cât şi tradiţiilor ţării”.
Oricâtă indignată amărăciune şi pătimaşă obidă
i-ar stârni vechii boieri moldoveni, din al căror os se trage şi
ea, lăsând la o parte pudorile, dar şi uitând de alarmanta lor
iresponsabilitate, Maria Rosetti-Tescanu, viitoarea prinţesă
Cantacuzino, comunică un autentic şi de necontestat
parti-pris, o subiectivitate subtil înţeleasă, o îngăduinţă
iubitoare şi o iremediabilă tristeţe. „După ce a atins apogeul
prin câteva specimene ca bunicul [Jora] şi alţii din acea
vreme, aristocraţia noastră moldavă merge, slăbiciune sau
generozitate, amândouă poate, din renunţare în renunţare,
până când nu mai rămâne decât o amintire”. Cu o
nechibzuinţă şi un dezinteres pentru valorile materiale, cu
„fantezii primejdioase” atât de specifice ei, „sărăcită, mereu
mai inconsistentă, pe măsură ce pământurile şi conacele
străvechi se duc la parveniţi”, mândra boierime manifestă o
totală „ignorare, o indiferenţă barbară faţă de obiectele şi
valorile de artă. Barbari în stare să facă troc cu un tablou de
El Greco pe o litografie care le-ar fi mai pe plac, aşa cum cei
din tribul Cafrea dau perlele şi fildeşul pe neînsemnatele
zorzoane de sticlă din Europa”.
Cu o asemenea ascendenţă, pe linie maternă
Rosetti-Pribeşti, Negri şi Jora, pe linie paternă
Rosetti-Tescanu, coborând până prin secolul al XVI-lea,
Maria Cantacuzino Enescu şi-o asumă cu luciditate,
însuşirile şi cusururile, metehnele dar şi virtuţile de
necontestat, influenţele, înrudirile şi incompatibilităţile
oferă un spectacol captivant. Evocând o clasă la modul
generic, îi exemplifică atributele pozitive sau negative prin
propria-i familie şi îşi supune ascendenţii şi pe sine însăşi
unui ecorsaj neîndurător, dar drept, cu luciditatea femeii
inteligente care a fost.
Fără pretenţii literare afişate, dar cu o conştiinţă
certă de memorialist autentic, autoarea intră cu seriozitate
în jocul amintirilor şi al dezvăluirilor incomode, îşi surprinde
cititorul prin diversitatea de mijloace, prin ironia fină
bonomă uneori, alteori caustică, printr-un simţ al umorului
intrinsec şi prin portretele bine desenate ale strămoşilor
sau contemporanilor săi. Este certă capacitatea ei de a-şi
apropria amintirile Mamei şi ale bunicii, redându-le
autentic, încât Memoriile prinţesei moldave abundă în
personaje din cele mai pitoreşti, deşi mulţi din cei
menţionaţi îi sunt necunoscuţi nemijlocit şi oferă un
spectacol captivant, recreează atmosfera de răsfăţ a
timpului, au farmecul şi puterea de seducţie ale povestirii
bine rostite şi bine scrise şi alcătuiesc o veritabilă
„autobiografie”, despre care se spune – în epoca modernă,
că „tinde să se confunde cu romanul”.1
Cel dintâi capitol, Din vechii Tescani, ca şi părţi
din cel de-al doilea, Cantacuzinii, au valoare prin unitatea
de timp şi spaţiu, ca şi printr-o reuşită obiectivare ce scapă
astfel inerentului narcisism al autorului de jurnale sau memorii,
căci diaristul sau memorialistul „suferă prin definiţie de o
hipertrofiere a eului şi crede că viaţa lui poate fi interesantă
pentru a fi trecută într-un caiet secret şi, apoi, pentru a fi citită
de alţii”.2 Viaţa autoarei stârneşte interesul prin copilăria
„fabuloasă”, intersectată de amintirea străbunilor ce se
perindă şi se pătrund de chibzuinţa ce nu le împiedică afirmarea
pasionată a lipsei de măsură; prezentului îi este opus trecutul,
blamarea obiectivă a metehnelor lor e străbătută de
subiectivitatea ardent-îngăduitoare a urmaşei celor pentru
care viaţa era sărbătoare sieşi suficientă, ignorându-i
tragismul, prin inconştienţa afişată a faptelor lor reprobabile.
„Lipsa de ocupaţie! marea tară, păcatul capital al aristocraţiei
din Moldova, din acest păcat îi vin toate nenorocirile şi
decăderea progresivă. Nimic nu progresează, vai, aşa
decăzută cum este [...] din cauza lenii şi a superficialităţii şi
mai ales a jocului de cărţi”; pe atunci „luxul şi eleganţa erau
foarte puţin obişnuite [...] deşi se risipeau averi la jocul de
cărţi mai ales”.
Refuzând orice emfază, spre deosebire de
capitolele dedicate călătoriilor europene, înecate în
metafore şi epitete redundante, autoarea izbuteşte, ca
puţine alte memorialiste, să trezească la viaţă anii
îndepărtaţi ai unei copilării mirifice. Pentru ea, aceasta
este o etapă, o vârstă a preaplinului simţirii, un timp al
modelării sensibilităţii, al ascuţirii simţurilor, al dezghiocării
straturilor obscure din suflet şi conştiinţă. Evocarea este
autentică, imaginile spectaculoase şi feerice aparţin acelui
timp al naivităţii şi încrederii depline în miraculosul
 ars legendi
legendelor şi basmelor, în atmosfera de baladă populată
de haiduci neînfricaţi. Doamnele dedicate scrisului evită
adesea să-şi comunice uimirea admirativă faţă de vârsta
inocenţei a lor sau a personajelor lor. Este frica de a se
lăsa pradă fascinaţiei acelor ani, e probabil temerea că
astfel, copilărindu-se, motiv de bucurie, şi-ar putea
ştirbi prestigiul literar sau isca intoleranţă faţă-n faţă cu
asemenea frivolităţi? În schimb, Maria Cantacuzino Enescu
dă frâu liber nostalgiei după edenul Tescanilor, care este
mai mult decât un conac în amintirile ei, devine un personaj,
o prezenţă mereu însoţitoare. „La Tescani, timpul nu lasă
urme pe oameni şi pe lucruri [...] peisajul [e] de o frumuseţe
armonioasă şi sălbatică, în acelaşi timp; umbra care
însoţeşte peste tot lumina, nota gravă – uneori tragică – a
tihnei şi a tăcerii”. Ea nu ezită şi nu se teme şi cu o poftă
de viaţă trecută aruncă imprevizibile arcuri peste timp, are
capacitatea de a retrăi în memorie emoţiile copilăriei
„ideale”, „bucuria noastră de copii fericiţi, cum alţii nu
cred să mai fi fost vreodată”, fiorul aşteptării şi surpriza
descoperirii minunilor din „lada de la Paris”, plină de
darurile de Crăciun, alese şi comandate de copiii înşişi,
ceea ce nu scădea deloc „valoarea aproape supranaturală
de lucruri sub cheie şi inaccesibile”. Simte din nou
înfiorarea, ascultând povestirile „gotice” ale Rujei de la
curte, „invenţiile [ei] fantastice nu ne speriau peste măsură.
Eram prea pătrunşi de mister ca să ne temem de
necunoscut”. Îşi îngăduie, pe de altă parte, sincerităţi dure
şi revărsări de sentimente contrare, admiţând că
„dezacordul reciproc al celor doi părinţi” ai săi „a aruncat
o oarecare răceală” asupra copilăriei sale, „altfel atât de
fericită şi plină de răsfăţ”.
Până la căsătoria cu Mihai Cantacuzino, la
nouăsprezece ani, memoria afectivă îi rezervă Mamei un
rol primordial, căci iubirea ei „încălzea ca soarele”, „mai
mult mamă decât soţie”, cu o frumuseţe care „ne uluia” şi
„schimba faţa lumii pentru noi”, risipea melancolia şi
răceala, alunga neliniştile, îndoielile şi spaimele. Cuprinsă
de emoţie izbuteşte un tulburător portret al femeii cu
înfăţişare radioasă ce „înfrumuseţa orice lucru”, întreţinea,
mărea în copii sentimentul miracolului, ne făcea să trăim o
stare permanentă de graţie, îmblânzea cu prezenţa ei
peisajul aspru al Tescanilor şi „al încremenitelor ierni din
copilărie care începeau în octombrie şi nu se înmuiau decât
pe la sfârşitul lui martie”.
Succesiunea anotimpurilor şi a sărbătorilor
însoţitoare aparţine unei mitologii personale a fiinţei
mature care a reuşit să-şi păstreze nealterat sufletul de
copil şi de adolescent pătimaş; Crăciunul de la Tescani şi,
fireşte din Moldova toată, îmbracă o aură aparte, el „se
serbează mai mult la masă decât la biserică”, în vreme ce
solemnităţile religioase ale Paştelui dau sărbătorii de
primăvară o cu totul altă semnificaţie. La „Paşti este întâi
biserica şi apoi mâncarea”. Mesele oferite familiei şi
oaspeţilor sunt „monstruoase” prin abundenţa lor,
„mesenii de-abia puteau să se ridice, îngreunaţi de tot ce
înghiţiseră şi de spumosul Cotnar ce te făcea să vezi viaţa
mai roz şi oamenii mai buni decât erau”, căci casa era
încărcată de „bunătăţile pantagruelice la aceste ocazii”.
Amintirile au prospeţime putând comunica aşteptarea
nerăbdătoare a copiilor, agitaţia potolită de Dadaia,
„modestă divinitate a casei”, a cărei prezenţă este
„esenţială”, cu „zâmbetul acela bun de zână a casei”,
„torcătoare cu fusul şi caierul şi strângătoare a tot ceea ce
159
ar mări şi ar asigura bunăstarea stăpânilor ei, mari şi mici”.
O undă de idilism îmbracă atmosfera de sărbătoare din
iernile copilăriei cu bătrâna dădacă şi „aburul miraculos
pe care-l răspândeşte”, cu puterea ei de a-i duce pe copii
„aşa de departe în timpul ei”, cu podurile pline de comori
reale sau născocite şi aspectul fantastic pe care întunericul
îl dădea încăperilor de la mansardă. Era „o adevărată
sfântă” bătrâna dădacă a Mamei care le-a „luminat copilăria
cu credinţa şi strălucirea ei supusă”, iar din şoapta pioasă
a buzelor ei şi din „convorbirile ei cu Dumnezeu şi cu
sfinţii – cu Sfânta Fecioară mai ales – ni se trage, mie şi
fratelui meu, simţul profund al misterului”.
În contrapondere cu locul şi timpul saturat de
taine apare şirul nesfârşit al musafirilor, un „peisaj uman”
din cele mai pitoreşti, petrecăreţi şi cartofori în evocări pline
de fast, neîngrădite, dezinhibate. Pentru mesele oaspeţilor
de seamă sau mai puţin importanţi, coordonate ale vieţii
boierilor moldoveni de la finele secolului al XIX-lea,
compune un tablou verosimil, în culori tari, cu tentă
dezaprobator-moralizatoare, în dorinţa de a-şi explicita sieşi,
mai întâi de toate, apusul lent al unei clase, izolată parcă de
contextul social şi politic al vremii. Excedată de stilul de
viaţă al vechilor înaintaşi ruinaţi din pricina „ospitalităţii
fără margini” şi „fără discernământ”, cu averea „ronţăită”
de „dinţii cariaţi ai paraziţilor şi intriganţilor”, fireşte, fără de
compasiunea-complice cu omeneasca lor eroare, îşi
concentrează scrisul pe câteva elemente de interes, sesizând
ancestrala lor nepăsare, măcinaţi de himera plăcerilor
trecătoare, atât de indiferenţi la dezastrul căruia îi fac faţă
cu acelaşi dezinteres, dar cu demnitate.
Pentru copilul sperios care fusese pe vremuri,
cu spaima alimentată de poveştile cu haiduci şi bandiţi,
prezenţa musafirilor de tot felul, la conacul de la Tescani,
este tonică şi benefică. Când apăreau de la vreun chef
„înfofoliţi în blănuri de piei de lup care le ajung până la
călcâie, cu nişte căciuli voluminoase pe cap”, ei sunt
pavăza „împotriva tâlharilor [reali sau imaginari] o primejdie
iminentă pentru noi, atunci când seara, în paturile noastre
ştiam că nu avem musafiri”. Amintirile extrem de vii sunt
sursa unei inspiraţii neobosite, inventivitatea
augumentează evocarea şi îi conferă o încărcătură de
culoare. Emoţia şi „frica ce ajungea la paroxism când
începeau lupii să urle pe deal” este comunicată cu acuitate,
femeia matură retrăieşte în memorie experienţele copilăriei,
primejdiile ce ating proporţii neliniştitoare în imaginaţia
lor de copii, paznicul de noapte, cu fluierul lui „care-i
răsuna conştiincios din oră în oră”, ca în vechile cetăţi
medievale, sunt tot atâtea componente pe care, cu
preocupări de regie, le circumscrie povestirii.
Musafirii aceştia de mâna a doua, „paraziţi
amabili”, „rude sărace sau vecini de ţară fără familie”, ce-şi
duc viaţa de la o proprietate la alta „săptămâni întregi,
luni, ani”, „nicăieri invitaţi dar pretutindeni bineveniţi”,
erau găzduiţi câte şase şi câte opt în fiecare odaie, dormind
„talmeş-balmeş în două încăperi mari, suprapuse, pe divane
late cu sertare”; ei sunt printre ultimii reprezentanţi ai unei
clase aflate la crepuscul, iminenta ei dispariţie, în loc să le
stimuleze energiile latente pentru a împiedica declinul, îi
cufundă şi mai adânc în abisul nepăsării, căci nu făceau
altceva decât să mănânce şi să bea, „să joace cărţi de
seara până dimineaţa, să doarmă, să ciupească doicele
prin cotloanele coridoarelor şi să fumeze, să fumeze zi şi
noapte”. După toaleta sumară de dimineaţă în care cele
160 ars legendi
câteva picături de apă de pe vârful degetelor le alunga
somnul, desăvârşită în zilele de sărbătoare „cu apă de
colonie cu miros de mosc sau violete”, îşi reluau traiul de
paraziţi şi jocul de cărţi în biblioteca cea mare a casei unde
îi găseau copiii în zori, în aerul viciat, înfăţişarea lor iscând
dispreţ şi scârbă. „Feţele galbene şi umflate, părul cleios
şi bărbile neîngrijite ale bărbaţilor” provocau „o tristeţe
care ne făcea să ni se strângă inima, nouă, copii sănătoşi
şi fericiţi: presimţire a condiţiilor triste şi a decăderii
ireparabile ce vor veni odată cu vârsta”. Erau
dezgustătoare părul unsuros, barba şi favoriţi neîngrijiţi
când ochii lor ageri „de linx descopereau şi resturi de
mâncare cu care se îndopau” toleraţii declasaţi.
Sondând domeniul trecutului, timbrul devine
coroziv, spectacolul acesta al contrastelor şocante, între
prosperitatea şi generozitatea propriei familii şi decrepitudinea
asumată abuziv şi fără jenă a tuturor acelor boieri scăpătaţi
este cu atât mai frapant, cu cât Mama participă ea însăşi,
mânată de cine ştie ce resorturi secrete, la jocul de cărţi
nesfârşit şi defăimător; cu frumuseţea ei „suverană, în ciuda
urâtei nopţi albe”, văzută de copii în mijlocul cartoforilor
incurabili, „părea o străină prinsă în flagrant de ofensă faţă
de ea însăşi”. Tonul adecvat se înăspreşte şi ajunge şi mai
caustic când, în ciuda iubirii filiale necondiţionate, e pusă în
opoziţie flagrantă: pe de o parte tinereţea şi frumuseţea
Mamei, inadecvată ambianţei, iar pe de altă parte,
„promiscuitatea jucătorilor”, „privirile înfierbântate şi tulburi”,
profanatoare ale „partenerilor atât de bătrâni, atât de urâţi de
lângă ea”. Memorialista are formidabila intuiţie literară de a
salva scena de un patetism inutil, inspirat plasând şi
deplasând accentele, inserând reproşul îndrăzneţ al bătrânei
Dadaia – doica Mamei, singura care şi-a îngăduit un
asemenea afront adus stăpânei – în toiul jocului de cărţi, în
zorii zilei: „«Frumos, Madam Budaşcă!» a rostit ea, privind-o
pe Mama cu ochii plini de indignare îndurerată. (Madam
Budaşcă era o jucătoare de cărţi legendară pe vremea aceea,
moartă, se spune, cu cărţile de joc în mână)”.
Cu harul de a potenţa concretul, dându-i un
contur îngroşat, cele mai la îndemână aspecte ale realului
se desprind de cadrul anost şi capătă valenţe satirice.
Lumea reprezentată este înălţată deasupra banalului
cotidian şi, dilatând proporţiile, ea creează scene groteşti,
tonul şfichiuitor-insinuant al omului matur domină maliţia
inocentă a copilului în memoria căruia şi-au făcut loc
întâmplările de demult. Nici musafirii de marcă, cei înstăriţi,
nu scapă de sarcasmul observatorului atent. Rezultă o
perindare de scene şi chipuri demne de penelul lui
Hogarth, de doamne şi de domni delabraţi de vârstă şi de
un trai prea bun, de „cupluri împopoţonate”, de cucoane
cu „degetele osoase, încărcate cu inele”, „cu unghiile
lustruite”, iar lanţul scump de aur pe care mătuşa Eufrosina
îl purta „în jurul gâtului descărnat şi de care atârna un
ceas tot de aur”, întăreşte ideea de inutilă şi ridicolă
înzorzonare. Părul blond, prea blond şi prea creţ pentru
vârsta uneia contrasta violent cu „faţa ei deja veştedă, cu
nas mare, coroiat”, iar barbişonul alb „bine tuns al
unchiului Ernest Sturdza, jucător pasionat” nu se
armoniza defel cu „aspectul neglijent al soţiei sale,
Matilda”. Sunt toţi „personaje dispărute, foarte
reprezentative pentru viaţa de la ţară în acea vreme”, de
care se distanţează ironic-îngăduitor, cu o luciditate ce nu
se dispensează însă de valorile afective şi de emoţiile
copilăriei şi adolescenţei.
O subiectivitate inteligent dozată şi cumpănită,
tranşantă însă în a-i evoca pe cei mai apropiaţi sufletului
său, se regăseşte în paginile viguroase dedicate părinţilor.
De la bun început tatăl, „floarea bolnavă a familiei” îşi
găseşte un loc aparte în galeria înaintaşilor
Rosetti-Tescanu, „spiţă puternică de nobili de ţară [...]
mai sălbatici [...], mai înverşunaţi în pasiuni, mai violenţi
în numele credinţei lor, mai legaţi de natură. [...] Ascunşi
în Tescanii lor ca sălbăticiunile în vizuină, nu ieşeau decât
la vânătoare de lupi, urşi sau mistreţi [...], după haiduci
uneori, sau să înfrângă, în fruntea oamenilor lor, bandele
de străini care-i atacau”. În succesiunea momentelor, tatăl
există în viaţa familiei la Tescani prin absenţă şi tăcere, în
cei doisprezece ani cât a fost văzut „mişcându-se printre
noi ca o umbră, nu-mi amintesc să-i fi auzit vocea de mai
mult de trei sau patru ori”. Prezenţă maladiv-discretă, cu
sărutări furişe pe obrazul copiilor şi priviri ascunse,
îndurerate parcă, se îndepărta şi se închidea în sine „de
cum simţea că a fost observat”. Tristeţea lui nu contamina
însă, „nu devenea apăsătoare decât atunci când avea loc
un eveniment fericit [...] prin contrastul între această
tristeţe şi veselia din casă”.
Fin analist şi subtil psiholog, Maria Cantacuzino
Enescu găseşte, şi de această dată, tonul potrivit în a
opune exploziei de vitalitate a copiilor şi a mamei sumbra
melancolie a tatălui, reuşind ca, sub masca credibilităţii
unor eresuri, să-i motiveze depresia şi apoi sfârşitul. „După
spusa bătrânilor din casă, înclinaţia spre tristeţe şi fatalitate
care a întunecat liniştitul şi patriarhalul Tescani, ţinea de
blestemul aruncat asupra Curţii de către Safta-vrăjitoarea,
după ce Tata o alungase, ameninţând-o cu carabina, pentru
a răzbuna toate nenorocirile pe care i le pricinuise Safta
mamei sale”. Fireşte, puţin plauzibile aceste superstiţii
care escamotează ereditatea, violenţa arbitrară a
strămoşilor şi traumele copilăriei, răpirea lui la Florenţa
precum şi consecinţele dramatice ale acestei răpiri, dar şi
influenţa nefastă a lui Vasile Conta şi a filosofiei lui.
Întâmplările trecutului sunt aduse la suprafaţă
aleatoriu, memoria involuntară fiindu-i mai preţioasă decât
cea istoriografică, întemeiată pe documente, consolidată
pe un jurnal ţinut la zi, cu conştiinciozitate3 şi poate astfel
înţelege şi motiva „melancolia neagră” şi „neurastenia fără
leac” a lui Dumitru Rosetti-Tescanu care şi-a văzut mama
repudiată, în imposibilitatea de a-şi vedea fiul „măcar şi în
trecere”. Orice tentativă de se întoarce la Tescani era sortită
eşecului: „cei patru cai de la caleaşcă se opreau cabrându-se
şi ridicându-se în două picioare, refuzau să treacă râul de la
Tescani [...] asta pentru că Safta stătea la pândă; «vrăjile»
ei nu dădeau greş niciodată”. Mărturisirile mamei se
suprapun propriilor amintiri, limpezite de efortul de a decanta
binele de rău, de a înregistra cu răbdare comportamente şi
reacţii, frământările de durată, neînţelegerea şi greşelile
familiei, pentru a-şi explica sieşi, peste ani, în dorinţa de o
mai bună autocunoaştere, firea pasionată asemănătoare
Tatei şi accidentele biografice, ecou al tulburărilor nervoase
paterne.
„Obsesia «nefiinţei» care-l va urmări ca umbra
în cursul vieţii, întunecând înalta-i personalitate şi
persoană în timp ce vocea sa fără timbru şi faţa sa
descompusă răspândeau o tristeţe de moarte în jurul lui”
îi rămân neînţelese soţiei sale Alice, care, deşi asista la ea,
„nu a realizat drama de care murea soţul ei alături de ea,
chinul lui interior”, afundarea în „neantul doctrinei
 ars legendi
materialiste îmbrăţişată sub influenţa lui Vasile Conta”,
izolarea sa totală, cufundare în sine însuşi. Absenţa
energiei vitale şi lipsa de „înţelegere din partea fiinţei pe
care o iubea atât cât ea i-o permitea” şi care „n-a ştiut să-i
creeze un climat afectiv care să-l ajute să suporte
frământarea din sufletul lui” par a fi cauzele esenţiale ale
„excluderii” lor reciproce.
La rândul ei o fire pătimaşă, reprimată prin
„sălbatica stăpânire de sine a celor din familia Tescanu”
memorialista, într-un şuvoi de resentimente greu de
stăpânit, extrage totuşi din „tristeţea Tatei, unită cu
plictisul, răul de Tescani” grava boală mintală a surorii ei
Nellie, adevăr sau exagerare a unei culpe din tinereţea lor,
niciodată uitată, niciodată iertată.
Contrastiv, din fragmente, asemenea unui joc de
puzzle, se alcătuieşte portretul mamei, femeie de o mare
frumuseţe, soţie minunată „înzestrată cu o inteligenţă şi un
caracter nobil excepţionale”, un portret în mişcare, ceea ce
îi conferă un aer de inefabil. Probabil, neştiutoare, instinctiv
a mers autoarea pe acest drum; nimic meticulos şi metodic
în amintirile ei, Mama e reînviată prin ceilalţi, deşi poveştile
Mamei şi le asumă, le redimensionează şi le spune în felul ei
propriu. În timp ce Tatăl se cufundă în umbră, Mama
străluceşte în plină lumină şi soare, „intensitate şi reţinere
– notă caracteristică a Tescănenilor”, Alice „zâmbitoare [...]
dar mereu departe, enigmatică, mulţumită să lumineze cu
harul ei fără pereche – dar fără să aprofundeze lucrurile –
întunecata vizuină a Tescănenilor”.
O dificilă, extrem de dificilă misiune şi-a asumat
autoarea de a-şi menţine imparţialitatea, de a reuşi să
discearnă şi să acorde cu generozitate filială fiecăruia ce i
se cuvine, de a-i înţelege şi ierta, dacă era cazul, pe cei doi
părinţi ai ei, străini unul de altul şi incompatibili prin
structura lor sufletească. În zilele logodnei lor, el, Tatăl
era „îndrăgostit, înflăcărat, neliniştit”, pe când ea, Mama,
sta „zâmbitoare, consimţind, dar mereu departe,
enigmatică”. Neîndoielnic, autoarea, pornind de la
amintirile mamei sau ale familiei materne, creează pagini
de ficţiune ordonând când riguros, când aleatoriu
impresiile personale întreţesute cu faptele reale, asamblate
cu veritabilă ştiinţă de prozator; textele care rezultă se
integrează povestirii, o creează de fapt şi alcătuiesc o
extrem de originală proză al cărei narator omniscient este
totodată personaj, martor creditabil, dar şi inventiv creator
de ficţiune. Extrem de sugestiv surprinsă şi definită este
incompatibilitatea soţilor, asupra căreia fiica–autoare
revine mereu şi mereu. Tatăl „simţea, trăia, până în cele
mai ascunse fibre ale fiinţei sale tensiunea tragică, sub
anume aspecte, de la Tescani şi din propria-i viaţă
interioară. Viaţă de gânditor şi om sensibil care impunea
primejdioasa repliere în sine, unde se consuma, unde nici
nu încerca măcar să-l urmeze luminoasa şi inteligenta dar
recea lui soţie, de care făcuse imprudenţa să se
îndrăgostească.” Redundante la prima vedere, paginile
dedicate părinţilor sunt delicat-riguroase sondări de
suflete, ele desemnează o realitate greu abordabilă totuşi
prin „pre-ştiinţă” pe de o parte şi implicare directă, pe de
altă parte cu atât mai mult, cu cât comentariul se doreşte
şi cred că reuşeşte să devină nepărtinitor. Aceste reveniri
încăpăţânate ale autoarei la povestea celor doi părinţi, la
mariajul lor disonant, la incongruenţele care-i plasează la
mari distanţe unul de celălalt nu sunt nici scăpări de
memorie şi nici neglijenţe de redactare; ele sunt, în ultimă
161
instanţă, căutări ale propriei identităţi, încercări de
autodefinire cu migală şi dorită obiectivitate. Este iubirea
imposibilă a celor doi soţi, în care Mama, Alice Jora
„frumoasă, inteligentă şi cuminte”, avea inima prinsă în
altă parte, un „sentiment destul de serios” o lega de
cartoforul „turbat” care era Costăchel Sturdza, „ce a sfârşit
prin a se sinucide din cauza ei sau a jocului de cărţi, nimeni
nu a ştiut niciodată exact”.
Oricum, timpul devastator este oprit şi, obstinată
în a-şi lumina trecutul, al ei şi al strămoşilor, autoarea se
cufundă în vechime şi evocă evenimentele unor biografii
de care este şi se simte strâns legată, a căror cunoaştere
s-ar putea dovedi binefăcător-lămuritoare.
Sumbra moştenire paternă, tatăl,
„înspăimântătoare încarnare [...] a tenebrelor în care zăceau
predecesorii săi”, pare fără speranţă şi greu de ocolit. La
moartea lui Costachi Tescanu, bunicul patern, „cu ochii
albaştri de oţel, cu sprâncenele încruntate” – fire aprigă şi
pătimaşă, nedrept în resentimentele sale faţă de Angelica,
fiica, la naşterea căreia a murit cea de-a doua soţie, singura
pe care „a iubit-o cu pasiune aprinsă”, - fiul, Dumitru
rămâne „prizonier pentru totdeauna al acestor tenebre”.
Copleşit de durere, se va întoarce la casa lui alt om,
„bărbatul pe care aveam să-l cunoaştem noi mai târziu,
Tată duios, cu siguranţă, dar numai în sinea lui; (subl.m.)
aveam să-l iubim cu o strângere de inimă şi cu un soi de
frică de umbra adunată cu fiecare zi mai mult pe faţa lui, pe
trupul lui, pe mâinile lui subţiri cu venele albastre vizibil
desenate, în adâncul privirii lui îndurerate şi în vocea lui
din ce în ce mai slabă, de parcă n-ar fi vrut să-i iasă din
gât, sugrumată de o disperare, fără un motiv definit dar şi
fără ieşire”. Căci faţa tatălui inspira copiilor „un amestec
ciudat de frică şi afecţiune, de respect şi milă şi suferinţa
lui (cu atât mai tragică, cu cât, neavând niciun semn vizibil
nu era înţeleasă de nimeni) ne-a dat încă de timpuriu [...]
ideea gravităţii dramelor ascunse şi a amărăciunii de a nu
putea face nimic pentru cei care ne sunt dragi”.
Sunt pagini în care o neobosită conştiinţă trează
încearcă, după o anamneză pe cât de amănunţită, pe atât
de exactă, să formuleze un diagnostic sau, mai curând, să
stabilească momentul exact al declanşării crizei fără ieşire.
Subiectivitatea câştigă teren, în cele din urmă, şi Vasile
Conta, filosoful, cel ce venea la Tescani „să-l câştige” pe
Tata, este cel care îl pierde prin doctrina lui seacă şi fără
speranţă, cufundându-se în prăpastia adâncă şi neagră a
gândului şi imaginaţiei fără speranţă. Este prea omeneasca
nevoie de iluzie că declanşarea răului s-a produs în
exterior, augmentând neajunsurile şi nemulţumirile unui
suflet chinuit ce-şi cultivă „autonefericirea”. Tatăl
inabordabil, sfios şi retractil în relaţiile cu propriii săi copii
avea totuşi slăbiciune pentru primul născut – viitoarea
memorialistă, singura admisă la ritualul matinal al cafelei,
în biblioteca unde el citea, scria sau gândea, „fără să-i
pese de plictisul Tatei, nici de presimţirile prea complicate
ce ameninţau să facă să pleznească pieptul micuţ al fetiţei
de cinci ani”.
Poate nicăieri ca aici, în acest capitol, umbra şi
lumina nu sunt mai precis definite, circumscriind două
realităţi, două „partide” contradictorii, două ţinuturi, unul
întunecat, plin de umbre, cel al tatălui şi al strămoşilor săi,
celălalt luminos, solar, al mamei, pentru care maternitatea
devenise o „revelaţie”, un „foc nestins care îi ţinea loc de
dragoste şi de religie, îi lumina existenţa până la a o face
162 ars legendi
oarbă faţă de tot ceea ce însemnau copiii ei, eu mai ales”.
De aici o oarecum părtinitoare îngăduinţă faţă de
ascendenţii materni, până în momentul în care însă, faţă în
faţă cu adevărurile indenegabile, silită de sinceritatea
meticuloasă a omului dornic să cunoască şi cele mai
ascunse cotloane ale interiorităţii – îi vede aşa cum erau:
complicaţi şi sensibili, dar şi rebarbativi şi orgolioşi,
cultivaţi şi generoşi, dar şi egoişti şi indiferenţi la valorile
culturale.
Membrii familiei Negri, străbunica Catinca Negri,
despărţită de Vasile Rosetti Pribeşti, şi fratele ei Costache
Negri, dar şi Zulnia Sturdza şi Evghenia Negri sunt un
reper moral, un model de vreme ce unchiul Costachi,
indiferent la valorile materiale, nu a lăsat după el nimic „în
afara unei imagini din cele mai pure, din cele mai elevate
din câte le-a fost dat oamenilor să venereze”. S-a ruinat şi
el, dar nu la masa de joc sau la petreceri, ca alţi boieri
moldoveni ce au risipit, împrăştiat şi distrus în patru
vânturi în mâinile lor de „barbari ignoranţi şi nepăsători
cu ceea ce arta şi istoria au consacrat”.
Mama, Alice născută Jora, mai aproape de tot ceea
ce bucură sufletul şi îmbogăţeşte mintea „nu mai osteneşte
evocând, anii tinereţii şi pe cei din familia Negri, pe unchiul
ei Costache, cu precădere, care a făcut servicii ţării „pentru
cauzele altruiste şi naţionale cărora li s-a dăruit trup şi
suflet cu bunuri cu tot, fără calcule”. Amintirile ei şi le
însuşeşte autoarea, le repovesteşte cu farmec, detaşat–
implicat, cu elocvenţă, încât în curând personaje
seducătoare îi populează cartea, memorabile prin nota lor
extrem de personală şi lipsită de ambiguităţi, devenind
posesoare ale unor biografii exemplare.
Imparţială îşi doreşte să fie, dar preluând şi
prelucrând estetic amintirile mamei pentru partea de spirit
a neamului ei şi pe cele ale bunicii, Smărăndiţa Jora – ea
însăşi hedonistă prin structură şi comportament –, pentru
cele ale trupului, Maria Cantacuzino Enescu ajunge să
„trăiască” implicat experienţa strămoşilor, li se substituie
în efortul de cunoaştere şi autocunoaştere, cu abilitate
speculativă şi originală interpretare. Ca într-un panopticum
apar boieri şi boieroaice de la început şi mijloc de secol
XIX şi totuşi senzaţia de abatere digresivă, chiar dacă se
insinuează, nu supără, pentru că surpriza oferită nu
contrariază aşteptările.
Recuperând aducerile aminte, controlând fluxuri de
gânduri, se dezvăluie aspecte cunoscute sau mai puţin
cunoscute din viaţa familiei Negri, în capitolul intitulat
Constelaţia intelectuală a Castelului Negri, şi justifică titlul
oarecum pretenţios, căci „sateliţii” unchiului Negri îşi
elaborau la castel „operele literare sau artistice” sau „ţeseau
trama viitoarei istorii a ţării”; „niciun mare act naţional nu s-a
făcut fără participarea lui Costache Negri la această cotitură
a istoriei noastre”, generosul amfitrion retrăgându-se cu
discreţie în umbră „în ziua în care trebuia să se culeagă
roadele”, lăsând ca alţi oameni „de valoare mai puţin pură de
nu mai nici chiar – [valoare] [...] i-o luau înainte”.
Memorii, autobiografie, confesiuni, amintiri se
subsumează intenţiei şi au „valoare de angajament”.
Scrierea acestei cărţi tinde să dobândească calitatea de
operă, răspunzând cerinţelor de autenticitate, dar în egală
măsură trecând şi pragul ficţiunii, căci întoarcerea în trecut
înseamnă trăirea unei stări de „viziune într-un fel prenatală
care mă face nu să mi le imaginez, ci să le văd, să le retrăiesc
de parcă le-am mai trăit odată, de parcă aş fi participat la
ele într-un limb întunecat, într-o vreme în care nu existam
încă, dar tindeam spre existenţă...”
Cum întotdeauna binele şi frumosul au o putere de
seducţie şi o capacitate de penetrare inferioare răului –
truism contrazis nu o dată – comentariile despre familia
Jora şi înseşi amintirile bunicii Smărăndiţa Jora, născută
Negri, oferă o altă perspectivă, consistentă şi defel
riscantă, cu mari atribute de credibilitate şi putere de
convingere, risipind aura de idilism dată de evocarea celor
buni dintre boieri. Ordinea cronologică strictă nu există şi
rememorările bunicii şi povestirile autoarei se întreţes, este
o tehnică ce foloseşte perspectivei de ansamblu, încât
memorialista-prozatoare, poate examina greşelile sau tarele
înaintaşilor dintr-un unghi dublu, cel de moştenitoare de
calităţi şi defecte, dar şi de martor şi comentator creditabil.
„Cronologia dezordonată” 4 este cu atât mai
convingător-captivantă cu cât „vocile” se susţin, se
completează, „naratorii” secundari vin să sprijine prin
povestirile lor istorisirea de bază. Momentul amintirilor
bunicii este pregătit cu grijă, ca pentru un mic recital:
„bunica – rujată, şi-a pieptănat părul ca zăpada, şi-a pus
rochia de mătase violetă făcută la Târgul Ocna şi s-a
încălţat cu pantofiori de catifea – povesteşte întâmplări
de altă dată [...] mereu aceleaşi şi totuşi de fiecare dată
noi, [...] vorba ei aleasă, de mare doamnă dintr-o altă epocă
şi zâmbetul cochet de bătrână frumoasă, dau acestor
evocări un farmec nesfârşit”. Are valoare de contrapunct
comentariul ulterior al autoarei, încărcat de resentimentele
preluate de la Mama, prea marcată de copilăria ei nefericită,
ca să-i poată ierta frumoasei bătrâne răceala şi indiferenţa.
„Nimic din ce este omenesc nu a interesat-o, nici unui
sentiment nu i-a căzut pradă: tot atât de rece ca soţie pe
cât de indiferentă ca mamă; şi «nesimţitoare ca mobila
asta», avea obiceiul să spună soţul ei, bunicul meu,
ciocănind în masă cu mâna lui plină, dar frumoasă de Jora;
şi astăzi încă nu o interesează decât hainele, parfumurile
şi dulciurile pentru care s-a ruinat de altfel”. Curtată cu
respect şi cuviinţă „mai puţin virtuoasă, cât pentru că era
lipsită de temperament”, această femeie frumoasă „dar
care n-a iubit nimic altceva pe lume decât pe ea însăşi şi
toaletele sale” are talentul de a-şi evoca nostalgic epoca,
cu un zâmbet pe buze şi în ochi cu „o lucire stranie, lucire
care deveni sinistră cu vârsta, prin vidul pe care-l
ascundea masca asta drăguţă”. Şi totuşi atmosfera băilor
de la Ems-les-Bains sau Baden-Baden sau a marilor
capitale europene este autentică prin aerul de
superficialitate şi nepăsare elegantă a bărbaţilor lipsiţi de
griji, „cu aceeaşi înclinaţie pentru femei şi jocul de cărţi ca
cei de astăzi”, probabil cu „mai mult romantism şi mai
multă clasă”, boierii moldoveni ducând o viaţă pe picior
mare în „fastuoasele lor conace, deşi primitive” unde viaţa
„se scurgea îmbelşugată, marcată, biblică”, ei „mai legaţi
de pământ, mai adevăraţi, mai puţin robi ai etichetei” care
nu-i altera decât la suprafaţă, „căci rămâneau autentici şi
orientali în adâncul lor”. Admiraţie, dar şi reproş adresat
bărbaţilor şcoliţi şi cultivaţi, dar sensibili şi la farmecele
vreunei ţigănci „cu trup şi chip perfecte”, sau dedaţi
jocului de cărţi, pierzând într-o singură noapte „averea şi
onoarea, chiar de trebuiau câteodată să-şi tragă în zori un
glonte în inimă sau în cap”. „Furtuni” ameninţau viaţa
jucătorilor de cărţi, le ameninţau familia „posedaţi total de
demonul jocului”, pierzându-şi unii dintre ei chiar nevestele
la joc; ei au lăsat urmaşilor drept moştenire această patimă
 ars legendi
de neexplicat şi de neiertat. Personaje extrem de pitoreşti,
rude apropiate ale bunicii, sunt evocate, comportamentul
lor este trasat prin linii îngroşate în sensul intenţiei de a le
demistifica, de a le reda cât mai autentic.
Pe cât de entuziast-admirative sunt sentimentele faţă
de străbunica Catinca Negri şi unchiul Costache Negri,
pe atât de neiertător-acuzatoare este cu slăbiciunile
distrugătoare de iluzii ale familiei Jora. Prozatoarea îşi
însuşeşte rememorările bunicii şi pe canavaua lor îşi
construieşte propriul text şi-l populează cu figuri autentice
care, graţie talentului ei, devin memorabile prin chiar tarele
lor. Marcat de „întunecata ascendenţă”, unchiul Vasile
Jora, complet decăzut „îşi joacă, aşteptând scadenţa,
ultimele scaune şi ultimele mese”. „Fiu demn de bunica
Smaranda, prin uşurătatea sa”, cu un talent de bucătar ce
egalează „legendara lui lăudăroşenie” iese din scenă
printr-o formidabilă lovitură de teatru. Purtând pe umeri
„greutatea funestei eredităţi”, incapabil de a fi salvat de el
însuşi şi de străbunii lui, îşi regizează până în cele mai mici
detalii moartea, zburându-şi creierii, după ce în prealabil,
„supremă şotie” a invitat un oaspete la masă în ziua
respectivă şi şi-a trimis la ziar spre publicare anunţul
mortuar, achitând prin mandat poştal şi suma necesară.
Blamabili prin absenţa totală a sentimentelor paterne devin
bunicii materni, existând serioase nepotriviri între ei şi
progenitura uitată, neglijată, neiubită.
Revine aproape obsesiv regretul ce alimentează
abilitatea speculativă a autoarei că jocul de cărţi şi
nepăsarea au subminat o clasă care, prin pasivitate şi
delăsare, a fost sărăcită de cămătari şi înlocuită treptat de
parveniţi. O nepăsare aproape maladivă şi egoismul par
să le guverneze existenţa, căci bunicul Mihai Jora, mare
cartofor la rândul său, „era tot aşa de indiferent ca şi
bunica faţă de copiii lui, şi unul şi celălalt nu se deosebeau
în aceasta de majoritatea părinţilor din clanul lor în viaţa
cărora copiii nu erau, cel mai adesea, decât un impediment
în calea distracţiilor, un obstacol de care scăpau dându-i
slugilor sau vreunei guvernante ori preceptor francez sau
german, când voiau să aibă conştiinţa împăcată”. Asprimea
şi uşor mascata antipatie îşi găsesc justificarea în
extraordinarul portret moral al bunicii „fără suflet”, fără
vreo lumină veşnică în trupul şubrezit de ani al acestei
frumoase bunici, moartă de fapt pe când s-a născut.
Severitatea tonului nu mai contrariază din moment ce pe
cei patru copii ai săi „s-a mulţumit doar să îi aducă pe
lume, fără să îi pese de ei mai apoi, de parcă ar fi fost nişte
pui după clocit, sau nişte căţei, care mişunau în
neorânduiala casei de altă dată”. Portretul bunicului Jora
întregeşte imaginea acestui cuplu prea curând destrămat:
„Înalt de statură, cu umeri largi şi trăsături mai regulate
decât ale fiului său Vasile, cu nasul mare al familiei Jora,
cu tenul arămiu de incaş (ultimul dintre mohicani, mă
gândeam, când eram copil), impresionantul meu bunic îmi
inspira nelinişte, prin nu ştiu ce cărnos şi carnal pe care
nu-l văzusem în silueta ascetică şi faţa transparentă a
Tatei”. Compoziţiile şi mai cu seamă portretele autoarei
excelează prin frumuseţea lor, prin ştiinţa punerii în
contrast, ceea ce le conferă un plus de autenticitate: „cu
mult mai multă prestanţă în existenţa sa de gurmand şi de
cartofor, mai multă anvergură în pasiunile şi aventurile
sale decât la fiul său Vasile, şi amfitrion celebru de la un
capăt la altul al Moldovei, pentru bucatele şi pentru pivniţa
sa aleasă”.
163
Pare aproape de neimaginat copilăria sărmană a
bieţilor fii şi fiice de boieri înstăriţi „alungaţi de la masă
după supă – primul fel de mâncare ca să se păstreze pentru
oamenii mari, gustările alese, fripturile şi dulciurile rare”,
la resturile cărora aceşti cvasiorfani aveau acces pe furate,
graţie intervenţiei providenţialei Dadaia, sub privirea
compătimitoare a căreia se ospătau pe ascuns.
Un spirit de dreptate nu lipsit de cruzime îi
coordonează autoarei demersul, o forţă, o imensă dorinţă
justiţiară motivează aspra lapidare a strămoşilor. Din fericire,
cel puţin în cazul Mamei, traumele copilăriei nu au ecou în
viaţa matură, poate datorită salutarei intervenţii a coanei
Zamfiriţa, mama ei vitregă, incapabilă totuşi a-şi îmblânzi
bărbatul zgârcit într-atât, încât fiicele lui, pentru a merge
la dans, „trebuiau să-şi dea cu cerneală pantofii de bal ca
să nu li se vadă uzura” şi graţie familiei Negri care a
compensat prin afecţiune „«tot ce uscăciunea inimii tatei
şi a mamei nu ne dăduse»„.
Sunt extrem de vii aceste imagini, decupaje dintr-o
viaţă netrăită, redate mediat, vieţi de oameni necunoscuţi
sau întâlniţi într-o copilărie îndepărtată, comunicate cu
sinceritate meticuloasă, opusă mistificării idilizante. Este,
dimpotrivă, imaginea unei Moldove cu aristocraţia ei
risipită şi înfrântă, lipsită de rost şi de speranţă, dar întreaga
cruzime a Mariei Cantacuzino Enescu şi pesimismul ei
justificat au ceva reconfortant ce se opune acelei eterne
„lehamite” şi nepăsări, chiar dacă această clasă şi-a pierdut
potenţialul redresării. Imaginea curţii boiereşti din care a
decupat, de fiecare dată, fragmente se întregeşte cu
acareturile şi oamenii de rând care o populează. Fidelă
sieşi, fidelă aceluiaşi spirit de echitate, îşi readuce în faţa
ochilor, în tablouri clare şi adevărate, lumea viu colorată
şi armonioasă, într-un fel, a celor ce-i slujeau pe boieri,
sătenii devotaţi stăpânilor până la uitarea propriilor
interese sau ţiganii pitoreşti în egoista şi pasionala lor
închidere în sine şi în cutume, şi în retractila lor atitudine.
Dacă faţă de primii nu-şi cenzurează sentimentele de
ataşament şi afecţiune, ceilalţi, şătrarii, o intrigă sau
înspăimântă, „trufaş izolaţi prin enigma privind originea,
credinţa, riturile lor, ca şi prin repulsia pe care o stârneşte
condiţia aceasta de paria, cu toată atracţia produsă şi
visarea pe care o inspiră frumuseţea lor întunecată, şi prin
nedomolita nevoie de a umbla, de milenii, desigur, mereu
înainte, cât vezi cu ochii, fără răgaz”. Convoiul uluitor al
nomazilor acestora, „renegaţi, fără Dumnezeu şi fără ţară”,
traversând lumea de milenii „în căruţele lor preistorice”
seamănă prin pitoresc şi culoare cu defilarea şatrelor lui
Ion Budai Deleanu. Progenitura de băieţi şi fetiţe, în pielea
goală majoritatea, ce execută numere de circ pentru a
căpăta un ban se încheie cu „babele tribului: vrăjitoare cu
feţele brăzdate de riduri adânci, cu priviri unsuroase şi
maméle care atârnă; îşi arătă fără ruşine pieptul şi-l
decorează cu salbe de monezi – cu aur uneori şi din sticlă
de toate culorile”. Sunt cerşetoare, ghicitoare, proxenete
fără scrupule, printre care se iveşte, arar în acest „gunoi”,
câte o fată frumoasă, „cu veşmântul roşu sau negru strâns
răsucit pe trup cu gesturi şi mers ca de zeiţă, cu corp şi
chip perfecte, strălucind de o frumuseţe ciudată şi fatală”.
Observator atent, ea are şi oferă o viziune aproape
cinematografică asupra defavorizaţilor soartei, surprinde
lumea în mişcare cu gros-planuri percutante, în care
hidosul face casă bună cu pitorescul, culorile tari sau
întunecate sunt ca într-o „pânză de Goya făcută pe viu
164 ars legendi
[...] cu mişcarea pestriţă a ţiganilor [...] indivizi primejdioşi”;
„frământarea de pe feţele blestemate” este ciudată şi plină
de primejdii pentru trecător, şi totuşi, în ciuda „precarităţii”
tragice a existenţei lor „sunt vii, uimitor de vii şi de fericiţi”.
„Vătrarii însă, spre deosebire de fraţii lor nomazi, privaţi
de libertate şi de toate atributele ei, nu se supun decât legii
bunului plac al stăpânilor” şi alcătuiesc o „colectivitate
patetică, golită de orice iniţiativă proprie, de orice demnitate
umană, de orice altă voinţă decât cea a stăpânului”. Pe lângă
culoarea şi pitorescul paginilor, expunându-i într-un fel
caracteristic iubitorilor de dreptate, se remarcă în tonul
pătimaş autentic că nu poate rămâne indiferentă la destinul
lor de „domesticiţi, îndobitociţi de atâta slugăreală”, sufletul
lor se manifestă sporadic doar „printr-o sclipire întunecată a
privirii, repede stinsă sau printr-un oftat adânc care-i scăpa
[ţiganului] atunci când puterile îl părăseau de greul corvezilor
şi al bătăilor”. Tragica lor nelinişte ei şi-o exprimă prin muzica
„«lăutarului» care cântă, plânge, îşi lasă frâu liber dorul de
drum şi de zare largă”.
Există atâta „omenesc” în raportarea la această
„colectivitate patetică”, din care cei mai răsăriţi erau aleşi
pentru slujbe mai delicate de bucătar, cofetar, cafetier,
ciubucciu, servitoare în casă, cameristă, maseuză intimă
sau concubină căci, se întreabă retoric „Ştia cineva să
facă dragoste mai bine decât ţiganca?”, ei ştiind să
respecte „obiceiurile şi capriciile stăpânilor, să le
îndeplinească cele mai mici dorinţe”, este o viaţă cu
suferinţe, sfâşieri şi lamentări pusă în contrast cu soarta
ţiganilor dezrobiţi de pe moşia lui Costache Tescanu,
bunicul patern al autoarei, trataţi cu înţelegere şi eliberaţi
prin lege, disperaţi şi înspăimântaţi de „o libertate pe care
nu o ceruseră şi cu care nu aveau ce face”.
Dincolo de substratul „sociologic” al prezentării,
de abundenţa informaţiei, cu inspiraţie şi poftă de a povesti,
surprinde extraordinara diversitate a tipurilor umane, relele
şi binefacerile unei vieţi apuse, înaintarea în pas de fatalitate
a timpului, ieşirea definitivă din scenă atât a vechilor stăpâni,
cât şi a slugilor, pentru a fi înlocuiţi treptat, stăpânii, de
parveniţii „prea aproape de originea lor umilă, prea noi în
ascensiune”, cu „insolenţa [lor] sfruntată” cu un mod de
viaţă plin de infatuare şi ostentaţie.
Există, neîndoielnic, dacă nu o undă de idilism,
în mod cert nostalgia unui Eden dispărut, copilăria, punct
de plecare şi reper în lumea ei reînviată, cu un dar al povestirii
absolut extraordinar; eroii ei trăiesc sub privirea unui
observator fermecat de scenele la care este martor şi cu o
capacitate de a reţine şi a reda esenţialul. Ilie, bucătarul,
este „reprezentant tipic al slujitorilor de altădată, mai legat,
mai integrat casei pe care o slujea decât stăpânul însuşi”.
Pornind dinspre general spre particular, scriitoarea creează
sau îmbogăţeşte tipologia, având privirea şi condeiul unui
expert subtil. Ţiganul bucătar şi cofetar era „corpolent dar
flasc, cu şolduri mari care tremură la pasul lui înfundat şi
rapid”, îmbrăcat „într-un caftan lung de postav”, cu barbă
neagră „de călugăr”, cu „faţa mare, lată, fleşcăită” ce i se
înroşeşte la cea mai mică enervare şi vocea „subţirică se
înalţă, devine necrezut de ascuţită” când le ceartă pe
slujnicele din casă; misogin fiind şi cu o „preferinţă
supărătoare pe care o are faţă de băieţii lui”, „legat ca pisicile
mai mult de loc [...] decât de fiinţele pe care le slujea”, avea
o „asiduitate de fanatic (sau de păcătos care are păcate
grele de ispăşit)” în ce priveşte posturile, iar la slujbele
religioase îl ajută pe dascăl. El e imaginea grotescă a unui
„oficiant caricatural cu caftanul lung din postav, cu
încălţările verzi şi boneta albă de bucătar-şef, de care nici la
biserică Ilie nu consimţea să se despartă”.
Lumii copilăriei îi aparţine şi Mihai – vizitiul,
„ungur de origine, ca şi Babaia, paznic de nădejde”, omul
de încredere prin excelenţă la Curte. Este un portret prin
contrast în care prevalează calităţile morale de cinste,
ataşament şi devotament, „comparabile numai cu cele ale
Dadaiei şi Babaiei”, care punea la inimă „bucuriile şi
durerile stăpânilor tot atât şi chiar mai mult decât pe ale
sale”. Amintirile şi bucuriile de „copii extraordinari de vioi
şi de fericiţi” se leagă de omul cu „pomeţii lui proeminenţi,
de nasul cârn, de pe faţa lată de ungur cinstit şi de ochii
săi tăiaţi pieziş”, amintiri punctate de crizele lui de beţie,
când „pradă unui adevărat delir”, chipul lui de „hun
devotat” se transforma într-o mască furioasă. Evocările,
memorabile, discret exaltate, aparţin autoarei, redevenită
copil, cu spaimele trecătoare şi bucuriile mereu reînnoite
ale unei copilării magnifice, cu oameni reînviaţi cu o
admirabilă nepărtinire.
Să-şi fi dat seama Maruca Cantacuzino Enescu
„că mai întâi trebuie să fi uitat, pentru a putea apoi să-şi
amintească timpul pierdut, că memoria involuntară este
mai preţioasă decât memoria istoriografică întemeiată pe
documente, consolidată, de pildă pe un jurnal ţinut la zi
cu conştiinciozitate, timp de mai multe decenii”?5
Neîndoielnic, chiar şi la modul intuitiv, ea procedează
astfel, prezentul are valoare de contrapunct cu tainele şi
inegalabilul său parfum.
Un loc aparte în cultivarea unei analize şi
autosondări de un tip special, la care se supune pe sine
însăşi şi pe cei apropiaţi, îl are imposibila conciliere cu un
moment dramatic al tinereţii, cu reverberaţii spre anii de
început ai conştiinţei incomplet configurate şi cu trimiteri
şi consecinţe definitiv-iremediabile în viaţa de om matur.
Trădarea niciodată iertată a surorii ei mai tinere, Nellie,
scandalosul ei „jaf” afectiv, hoţia comisă în doi, cu Mihai
Cantacuzino, prinţul iubit şi râvnit de mai tânăra lui
cumnată, adulterul comis la doar câţiva ani de la căsătoria
Mariei cu Mihai, împing spre paroxism spiritul de echitate
al celei înşelate, neîndurarea şi inflexibila ei hotărâre.
Revelaţia adevărului, soţul Mihai surprins lângă patul
surorii, „frigul de moarte” simţit când „abcesul Nellie –
Mihai” a „plesnit”, după luni de bănuită vicleană
înşelăciune – când în Bretania sora „îi spionase toate
plecările cu nerăbdare nestăpânită, ca să se ducă în camera
soţului [...] sau în cine ştie ce cotlon al casei”, „feţele
închise, posomorâte” cu care o întâmpinau la întoarcere,
„mărturie elocventă” a modului în care cei doi profitaseră
de absenţa ei – este o cumpănă, un moment de răscruce
care îi marchează definitiv existenţa. Este, în acelaşi timp,
şi o probă a puterii de a nu mai reveni niciodată asupra
hotărârii luate, dar şi a intransigenţei alimentate de un
nebănuit filon vindicativ. În relaţia lor, Nellie şi Maruca
sunt pandantul feminin al arhetipului biblic Cain şi Abel,
dar incongruenţele dintre cele două surori au o
complexitate nebănuită la prima vedere. Resentimentele
Marucăi faţă de Nellie se proiectează retrospectiv, cu
precizarea că cele existente încă din anii copilăriei sunt
ulterior alimentate şi intensificate de trădarea comisă. Este
apoi invidia şi gelozia primului născut, Maruca, răsfăţat
de soartă şi de părinţi, de a-şi vedea subminat privilegiul,
de a fi constrâns să accepte să-şi împartă afecţiunea
 ars legendi
maternă şi paternă cu altcineva. „Deasupra acelui leagăn
[al lui Nellie] începuse de pe atunci să planeze nu ştiu ce
umbră rău prevestitoare care ne speria şi alunga” –
mărturiseşte autoarea, invocând acele momente drept
circumstanţe atenuante pentru presupusa nebunie a lui
Nellie de mai târziu. În cele mai vechi amintiri, sora mai
mică e văzută „mereu scăldată în umbră cu acea expresie
de tristeţe revoltată care avea să se accentueze cu timpul,
până va deveni o mască prea asemănătoare cu cea a
himerei din cartea Stelele [...], himeră pe care fratele meu
şi cu mine o comparam cu o prevestire ciudată, chiar atunci
când sora noastră era doar o fetiţă de trei ani”.
Memorialista are extraordinara capacitate ca, desprinsă
de părtinire şi totuşi încărcată de subiectivitate, să-şi
supună autoanalizei adevărurile incomode şi dureroase;
la vârsta de şase ani, se închide în cameră cu „sărmana
fetiţă de doi ani abia” ca să-i dea o mamă de bătaie cu
nuiaua luată dintr-un copac, iar apoi, mai târziu, în sala de
clasă, invidia o împinge să-şi bată sora de şase ani cu
pumnii şi unghiile, „s-o scutur de atitudinea aceea
revoltătoare de şcolăriţă silitoare – prea devreme visătoare,
gânditoare”, mereu „exemplu de hărnicie şi cuminţenie”,
copleşită de mamă „cu alintături, pe când faţă de fratele
meu şi faţă de mine şi le drămuia, cu toate că ne iubea”. Cu
„pielea frumoasă, mată, ochii şi părul negru minunat, Nellie
părea că vine din alte sfere, din ţinuturi inaccesibile
simplilor muritori cum eram fratele meu şi cu mine”.
Puse sub semnul rivalităţii şi invidiei, relaţiile
dintre cele două surori au o dinamică imprevizibilă a
stărilor umorale dominante, căci şi generozitatea surorii
mai mari, admirată şi sărbătorită la baluri şi întruniri festive
ale înaltei societăţi bucureştene, decisă să-şi scoată sora
mai mică în lume, pare a fi una impusă, deliberată şi oarecum
demonstrativă; ea nu izvorăşte dintr-un impus spontan
de dragoste şi înţelegere, ci e menită a sublinia
inferioritatea lui Nellie faţă de sora princiară;
magnanimitatea ei se intersectează cu satisfacţia, nici măcar
sieşi recunoscută, de a vedea „răceala şi reticenţa” cu
care Nellie e întâmpinată, dar „pe care nimic din conduita
şi persoana sa nu le justifică”. Extrem de complexe şi
contradictorii, sentimentele etern adulatei femei
seducătoare care a fost Maruca Cantacuzino faţă de sora
redusă la pasivitate, cuminţenie şi lipsă de personalitate.
Rememorarea succesivă a anilor trecuţi, notarea sincopată
care însoţeşte portretul în mişcare al lui Nellie, concizia
plastică a formulărilor de tipul „sumbra şi neputincioasa
Nellie”, accentuează resentimentele, sporesc ostilitatea
şi suferinţa în amintire nu atât pentru pierderea lui Mihai,
cât pentru „naufragiul încrederii mele în el şi în viaţă, fără
să mai vorbesc de dezgustul pe care mi-l provoca minciuna
de neconceput, laşitatea, lipsa de caracter, dezonoarea pe
care le implică această minciună.
Este momentul cheie al „romanului” vieţii
memorialistei, clipa în care soţul, Mihai, „nu a mai însemnat
mare lucru pentru mine”, continuând să trăiască sub acelaşi
acoperiş, „dar definitiv despărţiţi în suflet şi cu trupul,
deşi, într-un fel, legaţi de adoraţia pe care o avea necontenit
pentru mine, cu o înviere febrilă şi geloasă după
catastrofă”. Narator implicat, dar şi martor creditabil al
prozei admirabil scrise, Maruca Cantacuzino Enescu
stârneşte pasiuni şi atitudini contradictorii la o lectură
critică atentă. Narcisistă, asemenea oricărui autor de
jurnale sau memorii, egocentrică perpetuu, uneori excesiv,
165
îi induce cititorului pasiunea necesară şi obligatorie pentru
a se lăsa ademenit în climatul încins, în vârtejul de gânduri
şi de sentimente, pentru a realiza că acest moment al
adulterului soţului şi surorii ei înseamnă ieşirea din „starea
de catalepsie spirituală” în care se complăcea. „Stăpânită
de voluptatea în care mă iniţiase Mihai şi continua să o
facă, sufletul şi spiritul adormeau în mine, retrase în regiuni
ascunse din fiinţa mea, din calea fericirii pe care mi-o
aducea Mihai, inconştient, desigur, de acest fenomen”;
ea se lasă copleşită de desfătarea în preajma lui Mihai
care „a comis o greşeală împingând prea departe iniţierea
mea în bucuriile fierbinţi ale dragostei şi în înfiorarea
întunecată a voluptăţii”. „Mereu nesătulă”, autoarea scrie
unele din puţinele pagini de literatură memorialistică
feminină de la noi în care se fac mărturisiri referitoare la
plăcerile şi bucuriile erotismului dezinhibat.
Oricum, este sfârşitul unei etape şi începutul
alteia, căci voluptatea dezlănţuită o izolase de „esenţa
fiinţei sale” şi în voinţa ei de adevăr şi aspiraţia
neînduplecată spre sinceritate îşi recunoaşte dobândirea
libertăţii de a fi ea însăşi şi propensiunea spre o treaptă
spirituală superioară.
Premergătoare sfârşitului de capitol – despărţirea
de Mihai Cantacuzino – se află contrapunerea în amintire şi
în scris a celor două familii ce se înrudesc – cea de boieri
moldoveni de veche tradiţie, a Mariei şi familia princiară a
Cantacuzinilor, urmând mai vechiul obicei de a-i situa în
rivalitate pe cei aflaţi de cele două părţi ale Milcovului. Ea
revelează esenţa a două universuri diferite, dincolo de orice
convenţionalitate şi ipocrizie, recuperându-le într-o viziune
lucidă şi aproape senină, fără intenţia de a îmblânzi sau
diminua dezacordul, posibil de regăsit în diverse împrejurări,
chiar şi în răstimpul refugiului bucureştenilor la Iaşi, din
timpul primului război mondial.
_____
Note:
* Ediţia a doua, revăzută. Traducere din limba franceză de
Elena Bulai. Ediţie, prefaţă, note, tabel cronologic şi indice de C.
Th. Ciobanu, Oneşti, Aristarc, 2005.
1 Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze. Traducere din
limba franceză şi prefaţă de Magda Jeanrenaud, Iaşi, Polirom,
2001, p.89.
2 Eugen Simion Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Există o
poetică a jurnalului? Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001,
p.245.
3 cf. Jacques Le Rider, op. cit., p.89.
4 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic. Traducere de
Irina Margareta Nistor, Bucureşti, Editura Univers, 2000, p.234.
5 Jacques Le Rider, op. cit., p.88
Liana Cozea presents in her study the memoirs of
Maria Cantacuziono Enescu, ”Shadows and Lights. The
Memories of a Moldavian Princess”. The writer man-
ages to re-write the chronicle of old times from an origi-
nal perspective. We have to take into account the fact
that she belonged, through origin and later marriage,
to old aristocratic families. Her evocation, which goes
back in time to the beginning of the XIX-th century and
continues until the mid of the XX-th century, presents
with talent the two families who were so different in
structure, temperament and mentality.
Key-words: memories, aristocracy, evocation, men-
tality
166 biblioteca babel
Tabloul

Marc CHAGALL/ Moşe Segalov Nopţile de mi le-ar lumina soarele!

Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu,
în aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc – în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate,
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate,
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos,
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
(1887 – 1985) Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul încă-i doar fulguraţie, sclipire revărsătoare...
Născut în cătunul Liozno din prejma Vitebskului Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde.
(Belarus). Tatăl său era vânzător într-o prăvălie de scrumbie. Roşie. Culorile se potoliră
Între 1900-1905, frecventează şcoala primară, apoi studiază vine tihna...
artele plastice în clasa pictorului I. Pen, de unde ia calea spre
Petersburg. La plecare, oarecum nedumerit de decizia fiului,
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat,
tatăl îi „aruncă sub masă 27 ruble”. Unul din pedagogi, E. uscata mea iarbă,
Zvanţev, renunţă de a-i mai da lecţii „...tânărului talentat, dar iubire ce m-ai părăsit,
neglijent, care nu merge pe calea care trebuie”. Trăieşte sărac, iar revenit-ai,
lucrează retuşor. Tot la Petersburg îl întâlneşte pe primul său ascultă ce am a-ţi spune.
admirator, cunoscut avocat, deputat în Dumă, Maksim Vinaver Mă înfăţişai sufletului tău,
care îi procură două pânze şi îi oferă o bursă nu prea mare eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
pentru a putea studia la Paris. Cam de aici începe marele... Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
început al celebrităţii lui Marc Chagall-pictorul. Celelalte date şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.
biografice le poate oferi orice enciclopedie sau studiu de
specialitate, dar, înainte de toate, volumul său „Viaţa mea”.
În ceea ce îl priveşte pe Chagall-poetul, a scris atât în
Oraşul îndepărtat
limba rusă, cât şi în idiş. Pentru el versurile constituiau ceva
foarte personal, intim, ca nişte note de jurnal lirico-filosofic. În firea mea răsună
Textele respective au fost publicate în mod episodic, în special acel oraş îndepărtat,
la insistenţa prietenilor. Primele sale experienţe prozodice sunt albe bisericuţe –
datate cu anul 1900, încercări pe care ar fi dorit să i le arate lui albe precum creta –
Aleksandr Blok, însă n-a avut suficient curaj să o facă. În 1989, îndepărtate bisericuţe şi sinagogi. Uşile
la Moscova, îi apare volumul „Îngerul peste acoperişuri” în deschise li-s, vraişte-primitoare.
care, dimpreună cu poemele, au fost inserate şi eseuri, În grădina-n floare – spre zenit
alocuţiuni, scrisori şi fragmente memorialistice. se-nalţă viaţa
De o certă personalizare, pătrunse de înţelepciune
biblică, versurile oferă cifrul pentru mai multe tablouri ale lui
din aripi gălăgioase fremătând.
Chagall. Unul dintre exegeţi, D. Simanovici, considera că: În firea mea tânjesc
„Nimeni altul nu a apropiat atât de firesc pictura de poezie, strâmtele ulcioare,
precum Chagall. Deoarece nimeni altul nu a apelat atât de dolmene cenuşii – pe pante, unde dorm
temerar la hiperbolă şi metaforă, spre a înfăţişa, încălcând în amarul lumii evreii cuvioşi.
legitatea gravitaţiei terestre, aspiraţiile sufletului uman, calităţile În vopsele, tuşe de penel
şi particularităţile sale. El a creat propriul limbaj poetic, în umbră sau lumină,
propriul sistem de simboluri, semne, lumea sa – în lumea o, sufletul de-ai putea să-mi îmbrăţişezi!
tuturor, în propria sa biografie”. Aidoma picturilor, şi versurile Drumul meu de flăcări e cuprins. În foc
lui Chagall abundă în enigme, rebusuri, alegorii, iluzii, aspiraţii... anii strălucesc.
Oarecum, amintesc de elegii şi psalmodieri (avangardiste!).
Poemele sale s-au bucurat de aprecierile lui Esenin, Ahmatova,
De câte ori în visul meu
Maiakovski, acesta din urmă fiind cunoscut şi ca un critic acea lume aievea-mi apăru,
tranşant al creaţiei altor confraţi. Autorul „Misteriumului Buf” iar eu – unde-aş fi eu? Dumnezeu mai ştie
avea să spună: „Marc Chagall e un poet al picturii şi graficii, unde-a fost să mă pierd.
poet care pictează cu culorile inimii sale poeme...” Nu mă mai căutaţi. Nici eu
În anul 1975, la Editura „G. Kramer” din Geneva îi apare pe mine însumi nu mă voi afla.
volumul „Poeme”, scrise în perioada 1930-1964, pentru care A fost viaţa să mi-o părăsesc,
poetul-pictor creează 24 de xilografii foarte expresive. am plecat...
Prin creaţia sa poetică, Chagall este interesant, Eu însumi mi-oi săpa mormântul şi
bineînţeles, şi în contextul celorlalţi avangardişti ai penelului voi coborî în el
care au scris versuri: Malevici, Kandinski, Rozanova, Guro,
Larionov, Filonov ş. a. Prin pluralitatea preocupărilor şi
adânc înlăcrimat.
afirmării talentului, aceşti mari artişti mi se par a fi
protagoniştii unei... Renaissance avangardiste. Paradoxal de
adevărat/adecvat!
 biblioteca babel 167

Izvorul Lacrimile mele – cădere de pietre

Departe de drumuri Lacrimile mele – cădere de pietre

departe de căile ce duc spre viaţă se topesc şi-n râu se prăvălesc.
şi moarte – Şi plutesc ca florile pe apă.
stau ferit, ca într-un adânc, şi aştept ceva. Iată, aceasta ar fi şi viaţa mea, Doamne.
Se odihnesc picioarele mele. Iată viaţa mea, eu respir,
E timpul să vin la Tine, Te aştept, Doamne, Te aştept,
în Tine ca în mormânt să adorm. eşti cu mine, dar ea ce departe e
Doamne al meu, Doamne!
Trupul meu – ba fierbinte-i, ba răcoros. N-aud cuvintele oamenilor,
Ameţeli de la-nălţimile munţilor. nu văd răscruci de drum şi păduri
Cuvintele – spre tării se-nalţă, spre linişte, spre începuturi. şi fiece zi mi-o încep cu un zâmbet
Întinde-mi mâna! pre Tine aşteptându-te, Doamne.
Nu mă lăsa însingurat în pustie! – Astfel zi de zi crucea-mi duc
Adăposteşte-mă printre îngerii Tăi – şi mă-nghiontesc şi, de mână luându-mă, mă poartă.
să-Ţi cânt o nesfârşită tristeţe. Se-mpuţinează lumina, ziua noapte devine –
Acest minor ce sângele-mi aprinde – e semnul Doamne, de ce m-ai părăsit?
pe care Tu mi l-ai dăruit la naştere Lacrimile mele – cădere de pietre
în ziua în care şi eu Ţi-am desluşit lumina. se topesc şi-n râu se prăvălesc
Nu vreau ca noaptea să-mi învăluie şi plutesc ca florile pe apă.
pentru totdeauna faţa. Iată, aceasta ar fi şi viaţa mea, Doamne.

Năzuiesc la lumile Tale,

spre cerurile Tale mă avânt, Moştenire
însă în zbor – viaţa mi se stinge
pierzându-se pe drum. Tatăl...
Una după alta strâmbându-se, lumile curg Îmi apăru din nou
spre ele, ademenindu-mă. în vis, înainte de a se găti
Deasupra – stele negre mă luminează, iar jos să coboare-n pământ.
se rotesc înaripaţii îngeri, cu puterea mea Se ruga de izbăvire,
hrănindu-se. se ruga întru despovărarea sa...
Zilele şi anii mei fugari sunt, se-mprăştie. L-a ucis înfrigurata spadă.
Sângele, ca eternitatea, în mine se răceşte
şi duios, potolitor se contopesc ...Tu aşteptai ora, aşteptai şi plângeai
acorduri de Mozart cu-acorduri de Bach – cu barba tresăltându-ţi în sinagogă.
sunt atent la ritmurile acestor două suflete Avraam, Isac şi tandrul Iacov
încât şi eu devin, ajung flaut vrăjit – la inimă lăsau să vină glasul tău.
universul cântă în vecia-i toată,
în jur înfloresc flori de necrezut Cu mâinile zdrelite viaţa toată
şi aroma lor cu-ncetul mă trezeşte muncii necunten –
din adâncul somn. pe urmă
spre-a ne hrăni pre noi, copii nesăţioşi
între-acei pereţi pustii, sărăcăcioşi.
Înger peste acoperişuri
Moştenirea ta – ah, ce fragilă e:
Mă mai ţii minte, oraşul meu, – spiritul tău, de care-s îmbibat, miros a el
copil cu gulerul fâlfâit de vânt... şi-n chipul meu – zâmbetul tău,
şi forţa – în aste două mâini ale mele...
Râule, din memorie adapă-te
spre a-ţi aminti din nou de tânărul
ce stătea pe băncile de pe malul tău Patria
aşteptând a fi recunoscut.
În miez de noapte, musafirul meu – luna
Acolo, unde stau căsuţele strâmbe din ţara care cu noi odată-apare...
unde doarme râul – acolo zile de aur Acolo, pe bătrâna noastră uliţă
am tot dus-o-n visări nesfârşite. fâlfâie un stindard de purpur.
Vântul e prins de griji: pe cine-ar fi
Iar nopţile – un înger luminofor să-i cheme la marea solemnitate a nunţii.
flacără era peste acoperişul hambarului Acolo bucuria îşi arată-arama:
şi mi se jura că duce-va-n tării în gloată dănţuitorul potcoava-şi sună
numele meu... libertatea
viaţa cucerindu-şi
cu aprinsă cuvântare şi cu arama.
Ieşiţi din adâncile gropi,
unchiaşilor, mătuşilor
168
tu, bunicule, – de-aci încolo
şi vouă vi se dă nume de cetăţean...
O, ia-mă şi pe mine şi mă înalţă
spre tării, norule torid!
Aud dangăte de clopote
jos,
unde-s acoperişuri şi vălătuciri de fum.
Voi spune un cuvânt şoptit:
– Ţara mea cu poteci sub zăpadă,
sufletul meu mereu cu tine e –
cât mai trăiesc,
cât mai respir.
Te-am cântat în brize de culori –
nu pot să ştiu de-ţi place cântul
dar nu mă respinge
chiar dacă
aici, în depărtări, vocea îmi obosi.
Pădurile tale, oamenii tăi
florile tale – înveşmântatu-le-am în carmin,
smaralde
şi peruzea...
Luminosul tău chip
zugrăvindu-l în noapte
şi binecuvântându-l...
Tu taci, patria mea. Ai vrea
odată inima să-mi frângi?
Cu ce molitvă – zi şi noapte –
ar fi să potolesc marea ardoare
din pieptul meu?...
Îngenuncheat...
Cu o tainică speranţă, ascunsă de nădejde...
Eu propriu-mi sânge, macerat împreună
cu ardente năzuinţe ţi-l voi trimite
şi încă respiraţia mea –
ca lacrimi
curgătoare
întreaga mea viaţă.
Şi ca văzduhul albastru-tremurător
pe buze, c-un surâs tihnit
voi muri în linişte adâncă.
Ţara mea, ai fi cumva pe mine supărată?
Dar eu înaintea ta deschis sunt –
garafă destupată,
vas cu apă accesibilă.
Din an în an domină despărţirea...
Însă mă voi întoarce
pân-la căderea nopţii
şi tu mormântul mi-l vei presura
cu cenuşă,
ţara mea dragă.
* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii –
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat...
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.
De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.
... Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.
biblioteca babel
* * *
Sunt feciorul Tău, menit
a se târî pe pământ.
Mi-ai dat vopsele-n mână, penelul mi l-ai dat
dar cum ar fi să Te pictez – nu ştiu...
Acest pământ? Cerul? Inima Ta?
Ruinele oraşelor? Fraţii arzând în flăcări?
Ochii mi se umplu de lacrimi, nu văd –
încotro să fug, spre cine să zbor?
Căci există cineva care ne năruie viaţa.
Căci există cineva care ne dă soroc de moarte
şi el anume ar putea să mă ajute
ca tabloul ce-l pictez să lumineze-a bucurie.
La Lisabona, înainte de plecarea corăbiei
Între noi se-nalţă zidul
creşte-un munte de iarbă şi morminte.
El edificat e de mâna Celui
care a creat pictura
şi-nţelepciunea cărţilor, simple sau sfinte.
Vouă v-a fost dat a-mi vedea faţa –
nematerialu-mi chip pe stradă, printre case
în lumina opacă.
Nu există om ce-ar fi ca să-l cunoască
şi care-ar şti chemarea mea
în ce prăpastie se-neacă.
Printre voi anume steaua mi-am căutat
gândeam că împreună vom ajunge
la margine de lumi, oriunde
dimpreună mai puternici devenind
însă voi, fricoşi, aţi prins a fugi
a vă ascunde.
Cum v-aş spune că vă cer iertare
dacă nu mai sunteţi, pierduţi în întuneric?
Mai mult nici nu am unde să merg pe-acest pământ
zadarnic vă strig.
Asta e... Usuce-mi-se lacrimile, numele
mi se şteargă de pe piatra de mormânt
şi umbră-ajungă, precum voi umbre aţi devenit
şi ca fumul să mă răspândesc, să mă-mprăştii.
În infinit.
În memoria pictorilor-jertfe ale Holocaustului
Să-i fi ştiut pe toţi? Să fi dat
prin mansardele tuturor, prin atelierele lor?
Să le fi văzut toate tablourile
de-aproape, de departe?
Pe mine însumi părăsindu-mă, abandonându-mi
viaţa, cât mi-i dată, anii ei
eu plec spre mormântul lor necunoscut.
Dânşii mă cheamă. Şi-n jos spre ei mă trag –
sunt fără de vină – sau vinovat aş fi? – mă trag
în groapa lor comună.
– Dar unde-ai fost atunci?! îmi strigă ei.
– M-am salvat cu fuga...
Duşi au fost în baia morţii, acolo
şi-au cunoscut gustul propriei evaporări.
În ochi le licări lumina – au văzut lumina
 biblioteca babel
tablourilor încă nepictate.
Îşi spuseră că anii netrăiţi zadarnic
şi i-au păstrat pentru speranţe care
încă nici nu li se arătaseră în visuri sau
cele pe care-aievea şi le-au pierdut, ca-n somn –
nădăjduirile de-a-toate-nfăptuire...
Din nou se-ntredeschise un colţ de copilărie
cu luna lui, în mijloc de stele ce le meneau
deschise drumuri, luminoase căi.
Şi juna lor iubire, în casa înnoptată
sau ierbi înalte, sau munţi
sau defileuri; şi minunatul fruct
stropit de albul unei şuviţe de lapte
acoperit de flori şi care promitea
raiul adevărat, curata izbăvire.
Ochii şi mâinile mamelor care
la-nceput de cale îi binecuvântaseră
pentru o glorie din zile-ndepărtate.
Iată, îi văd, în zdrenţe, muţi, desculţi
pe străine drumuri
pe ei – fraţii Israels, Pissarro
şi Modigliani – îi târăsc de funii...
Urmaşii lui Holbein şi Dürer – spre a-i duce
la moarte, în cuptoare. De unde
să iau atâtea lacrimi şi cum nu i-aş deplânge?
În ochii mei lacrima îşi seamănă sarea.
M-au ars şi pe mine cu aceeaşi batjocură – barem
să nu mai văd nici o nădăjduire.
Să plâng? Eu cel ce zi de zi
auzeam cum sus, pe-acoperiş
era doborât ultimul stâlp de sprijin?
Eu, vlăguit de crunt război, – eu, acel
ce stau pe-această palmă de pământ
în care fi-voi coborât pentru vecie?
Văd fum
şi foc de gaze urcându-se spre-azur
şi chipul meu pe care dintr-o dată
negru mi l-au făcut. Mai văd
părul smuls, văd dinţii zdrobiţi.
Furia mi-i deja deplinul colorit.
În pustiu, în faţa movilelor de-ncălţăminte
veşminte, scrum, gunoi – stau şi-mi bălmăjesc
rugăciunea.
Către oraşul meu, Vitebsk
(fragment)
Ce mult timp nu te-am văzut, oraş iubit, nu te-auzii,
cu norii tăi n-am discutat, de zidurile tale nu mă sprijinii.
Asemeni tristului peregrin etern – respiraţia ta o
trecui de pe o pânză pe alta, toţi aceşti ani ţie adresându-
mă, pe când mi te-arătai ca-n depărtări şi adâncimi de vis.
Dragul meu, de ce nu mi-ai fi spus, îndurerat, –
atunci, acum mulţi ani: „De ce mă părăseşti?”
Acest tânăr – te gândeai – caută ceva anume, caută
atare măiestrită potrivire de culori ce se risipesc ca stelele
din cer, pe-acoperişuri statornicindu-se luminos şi
transparent – precum zăpada.
De unde ar găsi dânsul aceste culori, de unde ar
putea ele să-apară?
De ce nu le-ar căuta aici, printre noi, în acest oraş, în
această ţară-n care s-a născut?
169
Poate că-acest flăcău e – „meşughener”?* Ce să-i
faci, când ţicneala sa – e din dragoste de artă şi vopsele?
Îţi spun, oraşul meu: văd ce se coace-n inima acestui
flăcăuan, însă dânsul este încă fluşturatic, rupt din loc,
minte de vânturatic.
Pe pământul tău, patria mea, sufletul meu, eu am
părăsit muntele sub care îşi dorm somnul de moarte şi
părinţii mei – acolo pietrele se risipesc, vuind.
De ce plecat-am de la tine, inima mea, din reînnoita-
ţi lume? (...)
Ce dureros e să aud uneori vorbele oamenilor –
pentru sine, în limbi străine, în care-n vecii vecilor n-aveam
a ne-nţelege – dânşii spunând: că eu te-aş fi uitat.
De ce-ar vorbi astfel?
Nu mi-s de-ajuns doar chinurile artistului, eu
trebuind şi ca om să mai rezist.
Şi nu-n zadar, vede-se, m-am străduit cât mai adânc
în mine omul să-l ascund – lasă doar artistul dânşii să-l
zărească!
Încă din juneţe plecai de la tine – să deprind polifonia
picturii...
Dar n-aş putea spune cam ce-a fost să-nvăţ la Paris,
dacă arta-mi deveni mai bogată, nu ştiu unde mi-am ascuns
speranţele copilăriei.
Cunoscătorii spun: în atare pictură-anume am adus,
am pus şi eu ceva.
Înseamnă că, orişicum, ţi-adusei şi ţie oarece folos!
Şi totuşi – în toţi aceşti ani nu încetai a mă-ndoi: mă
înţelegi tu oare, oraşule, ne înţelegem noi doi înde noi?
Însă astăzi, precum totdeauna, despre tine ţin mult
să vorbesc.
Câte ţi-au mai fost date a le trage, oraşule, – suferinţe,
foame şi distrugeri, aidoma altor sute de oraşe cu tine
înfrăţite.
Sunt fericit cu tine, oraşul meu, mă mândresc cu
eroismul tău demonstrat în faţa celui mai crunt duşman;
mă mândresc cu oamenii tăi, cu marele sens al vieţilor pe
care, oraşule, şi tu l-ai izvodit.
Dar şi mai fericit aş fi – să colind pe câmpurile tale;
adevărat fericit aş fi – să adun şi să potrivesc la loc pietrele
ruinelor tale, punând şi bătrânul meu umăr, ajutând să-ţi
reînalţi străzile.
Ceea ce mi-aş dori mai mult – ca tu, oraşule, să ştii
că eu ţi-am fost şi ţi-am rămas mereu fidel.
În caz contrar, nici nu aş fi artist! Dar tu, oraşul meu,
nu ai a-mi spune că-ţi sunt neînţeles – prea de tot fantastic.
Tu însuţi, oraşule, eşti astfel.
Căci astea sunt chiar năzuinţele tale, eu doar le-
nfăţişez vizibil pe pânză, precum mireasa sub albu-i văl,
te-ai sărutat cu toate vopselele, cu orice trăsătură de penel
– cum ai putea în toate astea să nu mă recunoşti?
Ştiu că deja sunt de negăsit pietrele de mormânt,
înseşi mormintele în care se aflau mama şi tatăl, însă vei
rămâne tu, oraşul meu, ca monument măreţ, ca monument
etern – şi peste tine glasurile-or reînvia, răsunând ca o
muzică minunată, ca un nou îndemn pentru noi – la faptă
şi viaţă.
______
*Meşughener (idiş) – ţicnit, smintit, zăpăcit.
Traducere ºi prezentare de Leo BUTNARU
170 vecinãtãþi
LÖVÉTEI Lázár László
S-a născut în 1972, în Lueta, Harghita. A terminat
liceul la Odorheiul Secuiesc, după care a urmat cursurile
Facultăţii de litere, specializarea maghiară-română, a
Universităţii Babeş-Bolyai. Din 1998, este redactor la
revista Székelyföld (Ţinutul Secuiesc) din Miercurea
Ciuc.
A publicat: Bucuria botezului (A névadás öröme,
Erdélyi Híradó, 1997), Păstrarea distanţei
(Távolságtartás, Pro-Print, 2000), Între două scaune (Két
szék között, Kalligram, 2005). Traduceri: Lulu de Mircea
Cărtărescu (Editura Gondolat, Budapesta, 2004).
A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor
din România pentru volumul Bucuria botezului (1997). În
anul 2000, beneficiază de bursa de studii Móricz
Zsigmond, în 2001 i se atribuie premiul Faludy György, în
2005 premiul Déry Tibor, în 2007 premiul de excelenţă al
revistei Látó, iar de curând (2009) a primit şi prestigiosul
premiu József Attila.
După realizarea antologiei Efectul admiraţiei.
Poeţi maghiari din Transilvania, mi-am propus să
prezint cele mai interesante, captivante, intrigante voci
lirice ale tinerei generaţii, care la vremea întocmirii
selecţiei abia debutaseră şi oricum nu puteau aspira încă
la accesul într-o antologie care îşi propunea să prezinte
vârfurile unor generaţii de creaţie, însă am urmărit cu
atenţie evoluţia lor (a se vedea şi nr. 9/2000 al revistei
Vatra) tocmai pentru că nu atât fronda lor gălăgioasă
atrăgea luarea aminte, ci talentul şi îndrăzneala de a
propune o altă viziune asupra lirismului prin conceptul
de transcentrism, au regândit paradigma printr-o
atitudine cu iz avangardist, abandonând direcţia liricii
maghiare şi căutând o evadare în inedit, în altceva, în
firesc sau, cum ei înşişi cred, în gestul revenirii cu
picioarele pe pământ, a revenirii în lumea reală, a regăsirii
unei identităţi tonice, opunându-se unui postmodernism
maghiar sceptic, fără vlagă, îmbibat de sensul inutilităţii,
care a înlocuit ironia cu cinismul. Au simţit că poezia se
îndreaptă spre o fundătură la al cărei capăt îi aşteaptă un
anonimat colectiv. Gestul lor echivalează cu o
autosalvare. Sigur, timpul va fi cel care validează valoarea
lor. Oricum, am mizat pe grupul de la revista Avanpost
(Előretolt Helyőrség), dar şi alţii, voi vedea cu cât fler,
câtă intuiţie.
Din acest grup face parte şi Lövétei Lázár László,
un poet care are ceva din aluatul lui Tompa, destul de
dificil de tradus datorită modului său eliptic de a formula,
de a reda, de a construi imagini, situaţii, stări, ceva în
genul lui Malraux, gândind prea alert ca să poată turna
totul în cuvinte, de aceea sare peste amănuntele
nesemnificative, considerând că şi celălalt gândeşte cu
aceeaşi viteză şi se află la unison, vibrează la aceeaşi
frecvenţă, comunică în acelaşi iureş intelectual şi emotiv.
Când lipseşte o frază întreagă, e ca un şanţ destul de larg
peste care avântul nu-i sigur că te trece. Trebuie mai întâi
să umpli golul ca să înţelegi, iată o tehnică extrem de
inteligentă şi puţin subversivă, te obligă să judeci, să te
opreşti mai mult timp asupra textului, să nu treci în goană
ca peste o pajişte înflorită.
Lövétei e un poet introvertit, autopersiflant, cu
discurs calm, cu mai puţină disponibilitate pentru ludic
decât congenerii săi, considerând jocul ceva „tragic de
grav” (ca şi Szilágyi Domokos), de aceea la el lipseşte
gratuitatea, tonul poemelor este adesea amar, un umor gri
încearcă să echilibreze stările morbide ale unui eu poetic
pronunţat antimetaforic. Revine frecvent la teme precum
suferinţa fizică, boala, fragilitatea şi derizoriul existenţei
umane, având grijă totuşi ca pesimismul să nu-şi arunce
umbra asupra întregului. Aparent, nimeni şi nimic nu este
sacru într-o lume absurdă, cu toate acestea mesajul
poeziei este unul pozitiv, de apărare a valorilor, singurele
care oferă repere sigure într-un univers bulversat.
Lövétei respinge ipocrizia, falsa modestie, şi face acest
lucru nu printr-un modernism formal, un avangardism
provocator, ci cu un arsenal frapant în care forma şi
rigoarea clasică se află la loc de cinste. Se poate observa,
la majoritatea tinerilor poeţi transilvăneni, că sunt atenţi
la formă, în ciuda afişării unei superficialităţi calculate –
semn al asimilării profunde a prozodiei clasice.
În poezia sa, lipsită de patosul rostirii, de registrul
acut, autoironia e cea care ne reţine şi seninătatea cu care
acceptă ideea fatalităţii. Tensiunea cuvintelor „cuminţi”,
folosite ca să exprime spaima ancestrală, curge prin
subteranele textului. Este dificil de păstrat la aceeaşi
valoare după transferul în altă limbă, însă sper că am
reuşit cel puţin în bună parte.
Teoremă despre o valoare
(Feladvány egy értékről)
Consider că naivitatea e stimabilă.
Atât de superbă înzestrare.
Păcat că nu ţine decât până la
prima miruire. După care devine
prefăcută. Naivitatea, ea e altceva.
(Şi de obicei nu-ţi aminteşti de ea).
Mie-mi revine şi-n continuare onoarea
de a şterge de praf cuburile de lego.
Însă n-ar trebui să amestecăm în asta
nostalgia. Aceasta e ca o odă.
N-ar trebui s-o alterăm.
Încă-i pură. (Deşi nu imaculată).
Bucuria botezului
(A névadás öröme)
Când ochi mi s-a umplut barca cu apă,
l-am botezat elice pe Boreal.
Lui Zefir nu i-am găsit un nume potrivit.
Şi-ntre timp eram obligat şi să înot.
 vecinãtãþi 171

Sistemul de aerisire e total apoetic. Ce se află la îndemână

Deşi e totuşi ceva. (Mi van kézügyben)
Mai ales dacă mă concentrez numai pe efect.
Întinse, mi se usucă bulendrele. E terifiant până şi gândul
cum va înşfăca mâna stângă
Pe mare am căutat aventura. hăţurile şi va slăbi
Acum ţopăi gol-puşcă, strânsoarea numai dacă mâneca
şi-i bine aşa. se va stropi cu noroi,
şi degeaba se va juli pielea
Notos, Ibricul, sâsâie nervos.
palmei în mănuşă,
căci laţul va fi tot acolo
Marşarier cu capătul trecut peste cot –
(Rükverc)
te îngrozeşte până şi gândul
La început, aş întârzia pe malul râului ce va avea atunci la îndemână
numai din spirit de aventură. braţul drept...
Apoi lucrurile ar degenera până la o întorsătură bruscă:
un rac ar URCA şi COBORÎ în faţa mea. Care zi care e
(Melyik milyen nap)
E uşor să decretezi asta, dar dacă aş avea
puţină minte, aş învăţa de la el. Am pus la socoteală chiar şi idilicul
(Sunt egoist, (cumva, a rămas pe dinafară). Şi dacă Moni,
deci nu m-aş trăda nimănui.) să zicem, va fi cu un dram mai flexibilă
acum ar putea avea
E evident cu ce avantaj aş porni:
mai multe mii de ani de civilizaţie şi un precedent. Însă, în fond, e o fată
şi cele abia deprinse, puse la un loc: sfioasă şi ar fi o greşeală – pentru atât numai –
darwinismul însuşi dus la desăvârşire. s-o iau din scurt. Şi aşa, şi aşa
s-a zis cu idila.
Aş avea un sandvici,
pe care l-aş consuma încă, Dificultatea deciziei
după care aş trece la practică! (A döntés nehézsége)
Şi m-ar îngropa pe malul râului.
Nu de parcă ar fi ceva straniu,
Va fi mai bine dar de la o vreme mă încred foarte
(A jobb is jön) în vraja personală.
Am asemenea preocupări.
Căci dacă n-ar fi, nu mi-aş aminti.
Sau nu de atâtea ori, şi nu astfel, că: Şi altele, precum ziua de azi.
iată, acum e mai bine decât de regulă. Căci ori îi doresc o fericită aniversare
Şi depăşeşte puţin geamandurile. a zilei de naştere, ori încep speculaţiile
cu privire la vârstă.
În asemenea momente sunt predispus
Însă acum şi un panegiric ar suna ca o tâmpenie.
să cad în misticism.
Şi n-ar mai avea o conotaţie personală.
Chiar dacă pentru scurtă vreme. Cum ar trebui să fie,
Pentru că porţiunea aceea e: zonă de graniţă. aşa că mă mai gândesc.
25 ianuarie 1996
Şi a trecut de ea.
Şi nu pot decât să sper Povara inimii
Că nu întâmplător. (A szívsúly)
Dar asta-i ca picătură chinezească.
Hămălirea ei încă treacă-meargă,
Desparte zilele cântărirea însă e mai anevoioasă.
(Szétválasztja a napokat)
Deşi nu mă interesează precizia.
Va veni oare să umple Aşa că mai bine nici nu-i dau importanţă.
fisurile apărute în orele plictisitoare, Las asta pe seama freudienilor.
ca să disjungă zilele mele Şi mai bine îmi duc povara inimii.
încălecate,
Şi neapărat să verific
sau, ca după lungi probe istovitoare: dacă se moare, de regulă, în cochilia de melc.
un înger va traversa plutind odaia,
iar eu mă voi aciua într-un colţ Limitele persuasiunii
mai luminos. (A meggyőzés határai)
în 2000, înainte de Rusalii
M-a trezit o înţepătură de ac.
Moni a numit-o impuls.
Şi a şi explicat cum trebuie judecate
asemenea declanşări.
172
A căscat de câteva ori, dar între timp,
prin imagini superbe, mă făcea să percep
esenţialul. Şi s-a mirat
că am rămas tot ca un butuc.
După părerea ei, asta deja e iubire.
Acum se duce să facă o cafea,
dar va reveni şi va continua.
Până atunci eu să mă mai gândesc.
Când, în sfârşit, a plecat,
a aprins veioza.
Într-adevăr, aşa
e cu totul altceva.
Despre statică
(A statikáról)
Azi, de nici o parte, nu se sesizează un surplus de forţă.
Astăzi e un fel de echilibru.
Iar seara, atmosferă de club la Moni.
Însă până atunci: proba de răbdare –
scopuri execrabil de aristocratice
şi încăpăţânarea exasperantă a lui Moni.
Să fiu de piatră când într-atât o doresc.
Când cu atâta insolenţă mi-aminteşte
de plusul de forţă. Dar nu, azi ea nu există
de nici o parte. Şi de altfel:
dacă-i dorinţă, atunci să fie discretă.
Deşi, cum stau aici, cu siguranţă aia e.
(Pe dracu’, după părerea lui Moni.)
Aşa cum stau aici, sigur ajung în rai.
Aproape devin ameninţător
(Már-már fenyegetőzöm)
O figură eminentă mă va preveni
discret că nu-mi va fi uşor cu ea.
Însă ceea ce-mi trimite rămâne, într-adevăr,
un frumos mesaj de adio. (Căci urăşte
tragediile.) Iar eu doar aştept răbdător
să devin ca ea. Desigur, până atunci se întâmplă
una-alta, dar pe ea n-o scap din ochi.
Foarte multe depind de ea.
Citesc literatură de specialitate
şi mai-mai că devin ameninţător.
Conform testelor, am rămas însă tot
un adolescent cu caş la gură.
vecinãtãþi
Totul e ordonat
(Rendezett minden)
Aştept, nu caut, însă aştept
ceea ce-i demn de amintit, ca o trecătoare
întâmplătoare după mulţi-mulţi kilometri,
un drum ocolitor ori măcar o izbitură crâncenă,
însă totul e ordonat de parcă aş umbla într-o palmă:
asta e linia iubirii, iar asta a vieţii...
Atunci, dacă tot sunt implicat,
să m-avânt în hăţiş.
Şi eu lucrez
(Én is dolgozom)
lui Bereczky Attila
Tremur de efort.
Încerc să umplu băltoaca.
Debordez de predispoziţie.
Mă pregătesc special în acest scop.
În asemenea momente e plăcut să exişti.
Altădată nu la fel de mult.
Însă e neplăcut, de pildă,
să afli volumul ce-l ai de umplut.
Atunci rămâne aşa cum e.
Căci sar peste ea.
O şi blestem. Adeseori e aşa.
Dar atât despre asta. Căci şi eu lucrez.
Să te scalzi în zeama cerului
(Fürödni égi lében)
Nu i se va scurge fiece strop:
întotdeauna se înfundă ceva. Şi-n zadar
atacul frontal,
ceva s-a pietrificat în canal.
Câţiva stropi ajung însă dincolo, înapoi
în circuit. Ca să recadă uneori.
În ceea ce rămâne dincoace de stăvilar.
Ce sigur se va înnămoli.
Se va încălzi până la suportabil.
Se va scălda sufletul în ea.
Nu de parcă ar deveni astfel mai curat –
pur şi simplu, există în continuare.
Eschivă şi cotitură înapoi
(Kitérő és kanyar vissza)
Weöres ar recomanda acum monosilabul. (Ca
să nu fiu nicicum acuzat: am scris un poem
plictisitor.) Şi-aş putea deveni şi imnic,
suprarealist:
aş vopsi lumina în negru – de parcă asta
n-ar constitui nici o problemă, darămite altceva.
Deşi în ziua de azi, cred, încă-s o groază din ăştia.
Şi nu mi-e somn.
 vecinãtãþi
Mă doare un pic
(Egy kicsit fáj)
Recunoştinţă Annei Ahmatova
pentru Elegie de martie
1 Nu-mi amintesc nimic interesant, şi
Azi ştiu extrem de precis care mi-e treaba:
să aştept melodia întreaga zi;
un Recviem sau totuna ce va fi –
muzică fie. În rest, nu stau degeaba...
...De-mi amintesc bine, de câteva zile
mă supără mai tare ca de obicei
(înainte, speram s-o depăşesc precum cei
ce-au reuşit, cum înduri corvezile,
şi aşa mai departe...)
Şi totuşi, aseară
m-a cuprins o stranie liniştire;
de unde venea n-am nici o ştire,
n-avea nimic de gică-contra,
ci mai curând un fel de voluptate...
Încă nu ştiu cu ce rezultate;
2 O propoziţie întotdeauna îmi aminteşte
ce ştiu: nu-ntreb cine m-a blestemat
la douăzeci de ani să-mi fie dat
să mă împac cu cancerul, legat
ca frunza de ram (şi-nspăimântat
că patosul va strica de tot poezia,
altfel aş mai insista pe temă)...
Deci: asear-am meditat la Ahmatova,
îndelung zăbovind asupra unui rând:
„Din comori mi-a mai rămas ceva...”,
de cazul meu cum se leagă acest gând...
Şi aş greşi de-aş crede că de-aici
mi se trage strania liniştire?
Căci am minţit cândva că va fi bine:
şi voi fi demn de comorile mele...
După fărşang
(Farsang után)
Cumva, şi această zi va trece.
A fost primul gând de dimineaţă.
Am stat cuminte până se face
patul, însă bâjbâiam în ceaţă,
nu-nţelegeam de ce să stau singur,
când mă puteam hârjoni cu ceilalţi pe-afară...
O jumătate de zi mi-am spus că, desigur,
tot ce contează e-acolo, afară,
până m-am dumirit că numai sufletul
mi-a rămas... Şi-n mine nu se mai schimbă
nimic de-acum, orice aş face.
Am bănuit, desigur, şi înainte, însă
acum şi cred ce până-acum doar ziceam...
Deşi cu-atât de puţin m-aş mulţumi...
Dar nu-i bai, spun, căci mă consolam
că orice se poate-ntâmpla până-n zori de zi...
173
Nici un bai
(Semmi baj)
Nu mai am nimic, de pot să stau o zi
netulburat, aproape fericit...
nu ştiu de-ar trebui să-mi dea de gândit...
De ce cred că aş putea rezista
Şi ce-aş putea face o-ntreagă zi;
când voi pune capăt la toate,
pur şi simplu, n-am de unde şti –
doar stau aici aproape fericit,
cu totul întâmplător, de unul singur:
că-ntr-adevăr nimic nu mi se-ntâmplă o zi
se va vedea de-a lungul zilei, desigur...
O propoziţie
(Egy mondat)
pentru Csilla
1
de tine, şi nu-s eu cel ce o rosteşte.
Ar fi bine s-o-nvăţ, dar cred că-i mai bine
totuşi dacă gura ta mi-o şopteşte –
când mi-e scârbă de mine, de pildă,
sau de aproape orice: că mă aflu aici
şi că această zi e chiar astăzi
şi că nu ştiu să spun ceva mai brici:
ceva, orice, să scap de-această stare
– din păr să pice zece fire-n plus în vană –,
şi-n fine, să cred să fiu în stare
că nu-i totul doar zbatere vană
şi că nu-mi pasă câţi ani mi-a dat
– ori, cred, cu câţi m-a-ndatorat –
2.
Domnul...
Într-un cuvânt: aştept iar
propoziţia aceea şi azi s-o rosteşti,
după care toate schimbate mi se par,
şi fi-vor atunci obişnuite, fireşti,
şi-n plus atâtea nimicuri importante:
precum „Ce merge la teve acu”,
şi „Când încep mâine slujbele”
şi „cât face 8x261”,
şi altele – grămadă, căci la urmă
simt iar că-s plictisit de toate alea
şi abia aştept să fiu lăsat în pace –
(Aş nota, dar e o imensă banalitate.
Nu merită să-ţi baţi capul cu toate.)
„Arcadiană“
(„Árkádia-féle”)
Şi eu „arcadia“... Păi da.
Numai asta-mi mai lipsea!
A fost superbă contemplarea...
Deja am crezut că... Dar ba.
Pân-acum n-am avut nimic cu
Nemăsura...
Totuşi, acum nimicul a-ntrecut
Măsura.
174
Şi de ce mi-am adus aminte?
Conţine totuşi ceva ispită?...
Această bizară ezitare
Şi-n mine-i cu aur poleită!
Însă doar atât! Dar şi cu asta
Mă dau mare...
Ori abia de-acum începe marea-
Nfumurare?
De pildă, că nu am gânduri,
Ori dacă am, nu-mi pasă:
Diavolul a pus stăpânire
Pe-acest an. E groasă...
Pe cuvânt de-onoare: totuna-i
Ce va fi.
Nici rugi, către nimeni, nu
Voi rosti.
Mi-ar mai trebui una-alta,
Dar nu-i bai de nu le obţin.
E mai comod să nu cer decât
Să-nghit al refuzului venin...
E musai să cred că-i totuna,
Că un morman
Imens de ghemotoace-s cei treizeci
Şi doi de ani
O zi cu bunicul deja mort;
O zi „iarnă cu urechi roşii“;
O zi sus între torentele repezi;
O zi „Nici o problemă!“ şi
Înc-o grămadă de „Asta ce mai e?“ –
Adunătură,
Dar despre ce nu scoţi o vorbă, „li...
Teratură“...
Aş mai avea o manie, însă
Pe-asta o ţin la mare secret.
Despre asta doar atât: locuiesc
Aci din lipsă de ceva mai select.
Mă lasă rece ce dau şi
Ce primesc:
Oricum, cândva voi fi „Pământ
Strămoşesc“...
Şi celelalte şi etcaetera...
Deşi nu-s motive de glumă.
E derizorie şi ca poantă
Că las câteva lucruri în urmă.
Zic pe bune: mie-mi convine
Şi aşa.
N-aş putea oricum schimba cu
Altceva.
Deci: asta e. Deocamdată
Îmi spun că pot întoarce foaia.
Fac asta deja de trei ani
Pe temeiul că-i oricum totuna.
Nu-ntreb ce-i mânjit cu sânge şi
Ce nu e,
Nici cine face asta, nici de ce
Cu mine.
Am o veche cunoştinţă:
Moartea, pe cinstitu-i nume.
Cu ea ar trebui să mă-mpac,
Măcar cât depinde de mine.
Sunt convins că nici nu-i chiar
vecinãtãþi
Aşa greu,
Un ochi de-ntoarce-n altă parte
Dumnezeu.
Decalog
(Tíz parancsolat)
III
Binecuvântează-ţi fiecare zi.
De-i luni sau marţi în zori,
şi-ai fi singurul care n-are
chef de nimic uneori,
nici atunci nu te teme: fiece
minut, zi, an slab de post
e urmat de unul de belşug,
iar de nu – nu: tu cu rost
adu-ţi prinosul pentru toate;
laudă soarele cu gând îmbunat,
scotoceşte după-o cămaşă curată
şi chiar de-ai sări noaptea din pat,
nu aştepta cuvânt mângâietor,
căci îţi spun: e smintit cel ce
trăieşte aşa, îmbrăţişat de beznă –
decât aşa, mai bine banalul rece,
dar mai bine-ar fi de m-ar înflăcăra
că o nouă zi mă scaldă în lumina sa...
17 iulie 2004
Pe un exemplar din „Între două scaune”
(A „Két szék között” egyik példányára)
Poemul unui zombi
De ce-aş fi tocmai eu cel ce renunţă?
De un an, mă-ntreb în fiecare zi.
Din pricina asta, simt un pic de jenă,
Dar ea nu schimbă esenţialul
Nu mi-am dorit eu să fie aşa,
Pur şi simplu, asta mi s-a dat.
De ce-aş fi tocmai eu cel ce renunţă?
De-un an, în fiece zi m-am întrebat.
Ulciorul, da, eu l-am dus la izvor,
Dar, pân’ la urmă, altul l-a spart.
O, mai bine aş porni la drum de zor
Decât să zac aici sub el, fărâmiţat.
De ce-aş fi tocmai eu cel ce-a renunţat?
Viaţă fastă
(Fényes élet)
Recunoaşte,-n fine: ai trăit şi tu.
Şi ce viaţă strălucită, în fast...
Până acum nu ţi-a trecut prin minte
Că ar trebui să te uimeşti, dar
Nici nu prea te-a interesat.
Treizeci de ani nici n-ai luat-o-n seamă,
Până s-a dovedit că-i calpă.
Însă a avut şi aşa un avantaj:
Luciul nu i-a scăzut niciodată
Şi valoarea i-a rămas neschimbată...
Prezentare şi traducere de KOCSIS Francisko
 sens giratoriu
Ciprian VĂLCAN
Fragmente despre somn şi vis
Macedonio Fernández e convins că nimeni n-a
înnebunit în somn. În schimb, nu spune nimic despre cei
ce mor dormind. Or, tocmai aceştia ar putea să fie nebunii
onirici, incapabili să treacă peste coşmarurile teribile pe
care le trăiesc, pierzîndu-şi întîi minţile, apoi murind. În
somn, apariţia nebuniei ar putea să atragă în mod automat
o moarte instantanee, în aşa fel încît ne-ar fi imposibil să
înregistrăm dovezile demenţei.
Dacă totul e trăit mai intens în vis, aşa cum susţine
M.F., atunci şi nebunia care apare trebuie să fie mai
virulentă, antrenînd nu numai moartea spiritului, cum se
întîmplă în stare de trezie, ci şi moartea trupului. Individul
nu poate să suporte intensitatea senzaţiilor şi afectelor
pe care le încearcă şi covîrşitoare lor forţă îi provoacă
distrugerea.
Din pricina incandescenţei sale, delirul nebunilor
onirici ar putea să fie contagios. Tocmai de aceea, pentru
a evita o epidemie de nebunie, natura îşi ia măsuri de
precauţie, hotărînd suprimarea lor înainte de trezire.
***
Dacă acceptăm teza jungiană despre rolul
compensator al viselor, ne putem imagina că povestea lui
Lie-zî despre sclavul care trudeşte ziua, însă e rege în vis,
şi despre regele fericit în timpul zilei, dar chinuit de soarta-i
onirică de sclav, poate fi aplicată şi pentru explicarea
nebuniei. Ar exista, astfel, oameni perfect normali în regim
diurn, însă jucînd rolul nebunilor în viaţa lor onirică, în
vreme ce o seamă de inşi atinşi de demenţă şi-ar regăsi
sănătatea în vis. Continuumul pe care Macedonio
Fernández îl descoperă între realitate şi vis ar funcţiona şi
între „normalitate” şi „nebunie”, devenite două faţete ale
aceluiaşi fenomen, utilizate fie în regim diurn, fie în regim
nocturn.
S-ar putea merge chiar mai departe, socotindu-se că
nebunia e dimensiunea nocturnă a existenţei noastre, e
felul în care trăim cu toţii în vis. Într-un astfel de caz,
pentru că ne-am împlini porţia de nebunie în vis, n-ar mai
fi nevoie să purtăm urmele bolii şi în stare de trezie, iar
acesta ar fi motivul pentru care M.F. crede că nimeni n-a
înnebunit în somn. Alternanţa dintre normalitate şi
nebunie ar fi perfect benignă, asigurînd păstrarea
echilibrului emoţional al individului. Doar o disfuncţie
intervenită în dinamica unei asemenea succesiuni ar putea
să determine intruziunea unor elemente patologice în stare
de trezie, transferînd nebunia în registru diurn şi distrugînd
armonia diferitelor funcţii ale individului, permanentizînd
maladia.
***
175
Visul e concesia noastră făcută nebuniei, partea de
viaţă abandonată voluntar delirului.
***
Poate că există oameni care-au avut parte de un
singur vis, aşa cum există şi alţii care-au văzut zăpadă o
singură dată, pe cînd se aflau din întîmplare în Europa.
Să te temi de oamenii unui singur vis la fel cum te
temi de oamenii unei singure cărţi ?
***
Pentru unii, visul e spaţiul excelenţei, al
extravaganţelor şi miracolelor. Fiind creatori numai în vis,
ei au parte de o incontestabilă genialitate onirică,
propunînd trei-patru cosmologii complete în fiecare
noapte, imaginînd tărîmuri mirifice, limbi aglutinante
vorbite de zei sau paradisuri pentru balene şi crocodili.
Visul e partea minunată şi secretă a vieţii lor, refugiul
indispensabil dintr-o existenţă sordidă şi monotonă.
Alţii folosesc visul ca rezervor pentru dejecţii, ca
spaţiu ideal pentru depozitarea diferitelor deşeuri mentale.
Oniria lor seamănă cu o groapă de gunoi urît mirositoare
sau cu un infinit cimitir de maşini din care se întrupează,
cînd şi cînd, arătări monstruoase, canibali de faianţă ori
vrăjitoare zurlii.
În cazul altora, visul funcţionează ca un domeniu al
compensărilor, oarecum în felul gîndit de Jung. Dacă viaţa
lor e tenebroasă, dominată de intense spaime şi pericole,
presărată cu momente dramatice, visele lor vor zugrăvi
calmul imperturbabil al unei familii austriece de provincie,
prizonieră a unui confort desăvîrşit, absolut mulţumită cu
catolicismul ei bucolic. Dacă, dimpotrivă, trăirea lor are
intensitatea experienţelor unui contabil olandez, visele
ne vor înfăţişa aventurile nebuneşti ale unui corsar
înnobilat de regina Angliei şi mînat mereu de o imensă
dorinţă de glorie.
Pentru a patra categorie, visul e un simplu
acompaniament al vieţii, o reflectare fidelă a realităţii.
Casierul Alexandrescu va visa că cinează la o mătuşă,
inginerul Muşat va retrăi un imaginar meci de fotbal,
profesorul Cîmpineanu va privi cu interes oniric coapsele
bronzate ale noii lui colege de cancelarie. Micile stridenţe
nu vor afecta plauzibilitatea imaginii de ansamblu, laşul
nu va îndrăzni niciodată mai mult decît ar fi făcut-o în
realitate, abilul Prunache nu se va transforma brusc într-un
papă-lapte.
***
Dacă somnul ar fi un adevărat remediu pentru
suferinţele oamenilor, atunci totul ar trebui să se petreacă
potrivit ritmului descris de un celebru tratat taoist: cincizeci
de zile de somn şi o singură zi în stare de trezie.
***
Singurul colonialism veritabil este acela oniric. Îi
stăpînim pe ceilalţi doar atunci cînd visele lor fac parte
din rîndul posesiunilor noastre.
176 sens giratoriu
***
După moarte trăim în imaginaţie, ne trăim visele.
Tocmai de aceea, pentru a nu afla adevărul încă din timpul
vieţii, ne amintim doar o mică parte din visele pe care
le-am avut. Viaţa de după moarte e fericită sau nefericită
în funcţie de conţinutul viselor noastre, iar visele ni se
dau în funcţie de merit, în funcţie de faptele noastre din
timpul zilei. Cei buni au parte de paradisul viselor, pe cînd
cei răi se perpelesc în infern. Visînd, nu ne jucăm în spaţiul
somnului, nu jonglăm cu stări şi imagini pentru a ne împlini
dorinţele interzise, ci ne construim o altă viaţă, ne creăm
lumea de după moarte. Faptele din timpul zilei ne determină
stările de conştiinţă, acestea determină conţinutul viselor,
iar visele conturează viaţa noastră ulterioară.
Atîta vreme cît visăm, ne asigurăm o altă viaţă în
spaţiul imaginaţiei. Doar dacă am putea să ne întrerupem
fluxul viselor am înceta să mai existăm, însă aşa ceva e
imposibil, fiindcă « viaţa e vis şi visul e viaţă ». Numai
asceţii care vor să obţină eliberarea luptă împotriva încît nici măcar noaptea să nu mai poată fi socotită un
somnului, încercînd să-şi interzică să viseze tocmai pentru pretext pentru a încălca dispoziţiile Marelui Suflător.
a putea să se stingă.
***
*** Cînd visele nu mai pot să crească în pămîntul lor
Poate că instinctul este un vis al trupului. obişnuit, profitînd de materia hrănitoare a somnului, tot
mai adînc răscolită de extenuare sau spaimă, ele sînt silite
*** să-şi caute un alt teritoriu, un sol la fel de fertil în care
Să scoţi visele cu ciutura din fîntîna amorfă a să-şi înfigă rădăcinile, invadînd astfel graniţele treziei şi
sufletului tău. Să-ţi imaginezi somnul ca pe o adăpare străduindu-se să o populeze cu flora lor fantastică, uneori
frenetică a animalelor însetate ce aşteaptă în tine, riscînd absurdă, alteori înfricoşătoare. E ipoteza Gildei pentru
altfel să moară şi să-şi lase leşurile să putrezească în mintea apariţia nebuniei, ipoteza ştergerii frontierelor, a confuziei
ta transformată în lazaret pentru bestii agonizînd. genurilor, ipoteza viselor-buruieni.
***
*** Visele, depozitele noastre de bufoni…
O dictatură sud-americană condusă de un fost
trompetist pentru care singurul element cu adevărat ***
subversiv e liniştea. Atenta instruire a tuturor cetăţenilor Înainte de naştere e numai somn. Naşterea e trezire,
în vederea eliminării progresive a momentelor de tăcere, smulgere din vis.
fixarea unor intervale orare de zgomot obligatoriu,
premierea lunară a celor mai gălăgioase gospodine. ***
Înfiinţarea unei poliţii a tăcerii, autorizată să intervină În vis, cîinele e potrivnicul, demonul, vrăjmaşul. Şi
pentru pedepsirea persoanelor despre care se poate poate că ăsta e motivul pentru care am hotărît să-l
dovedi că au păstrat tăcerea mai mult de douăzeci de domesticim, lăsîndu-l nepăsători să ni se gudure la
minute fără întrerupere. Încurajarea apariţiei unor cercuri picioare, cerşindu-ne frenetic bunăvoinţa.
de iniţiere în hipnoză al căror scop principal este
transmiterea sugestiei de a vorbi şi în somn, în aşa fel
 contrapunct
Luigi BAMBULEA
Principiul canonic.
Radiografia şi alternativele unei
dezbateri (II)
5. Teoria canonului
Teoria canonului (deschisă deja în lucrarea
anterioară, Anxietatea influenţei, 1973), ca şi estetica lui
Bloom, merită azi o atenţie specială, iar aceasta nu doar
pentru că aduc alternative la o dezbatere mai veche, ci
pentru că au o relevanţă aparte în configurarea conştiinţei
canonice a epocii noastre şi a celor pe care le vom forma.
Cu toate amendările ce i se pot aduce (şi de care Mircea
Martin nu s-a ferit în prefaţa sa), consider că Bloom este,
deşi dezorganizat în gestionarea materiei analitice a cărţii,
suficient de inteligent şi de atent în Prefaţă şi preludiu şi
în Elegie pentru canon. Observ doar că teoria sa nu este
clară, etapizată, de-limitată. Din contră, ea trebuie
recuperată prin parcurgerea întregii cărţi, reunind
fragmentele critice şi nuanţările absolut circumstanţiale
într-un sistem teoretic coerent. E ceea ce ne-am propus,
sumar, în cele ce urmează.
Necesitatea canonului are o origine dublă – internă
şi externă – şi, prin asta, o dublă conotaţie. Pe de o parte
„deţinem canonul pentru că suntem muritori şi, de
asemenea, uşor în întârziere.” (I, p. 56), canonul fiind, aici,
limita necesară şi criteriul de orientare şi selecţie cu ajutorul
cărora parcurgem, într-un timp fatalmente limitat, operele
semnificative ale umanităţii: canonul ca memorie culturală
inclusivă şi selectivă a epocilor. Pe de altă parte,
„pragmatic vorbind, deschiderea canonului a însemnat
distrugerea lui. Ceea ce se predă acum include, cu orice
preţ, pe cei mai buni scriitori, care se întâmplă să fie femei,
africani, sud-americani, asiatici şi care nu au de oferit decât
resentimentele lor, pe care le-au dezvoltat ca parte a
propriei raţiuni de a fi. Nu e nimic straniu sau original în
astfel de resentimente şi, chiar dacă ar fi, n-ar fi îndeajuns
cât să creeze urmaşi ai Iehovistului şi ai lui Homer, ai lui
Dante, Shakespeare, Cervantes sau Joyce.” (I, p. 35). Ni
se descoperă, deci, şi o a doua conotaţie a termenului:
canonul ca index limitativ şi restrictiv al prezentului (în
ciuda unei declaraţii ce încearcă să depărteze conceptul
canonului literar de conotaţiile limitative ale canonului
teologic, v. I, p. 44). Cu aceste două accepţiuni ale
canonului (nedeclarate, dar utilizate, deşi destul de
aleatoriu, constant în Canonul occidental), Bloom
construieşte o teorie ambivalentă a acestuia. Criteriile
canonizării construiesc, în fapt, canonul însuşi; intuiesc
în şirul acestora un sistem interior şi unul exterior al
canonizării. Sistemul interior al canonizării (deci proiecţia
operei în raza canonului) e inerent producţiei literare:
originalitatea, stranietatea, demnitatea estetică,
conştiinţa introspectivă, acuitatea cognitivă, forţa
lingvistică, exuberanţa dicţiunii, stăpânirea limbajului
figurativ şi puterea de invenţie au, ca rezultat, ceea ce
177
numeşte autorul (comentându-o pe Jane Austen)
persuasiunea canonică (I, p. 267). Cel puţin originalitatea
şi stranietatea ar merita o discuţie specială, dar mă rezum
la a observa că cea dintâi se manifestă, în viziunea lui
Bloom, în reprezentarea fiinţelor umane, în rolul
memoriei în cunoaştere şi în metaforele şi posibilităţile
limbajului. Stranietatea, cea mai importantă condiţie a
canonizării în viziunea lui Bloom (şi, adaug eu, şi cel mai
relativ concept al sistemului său), este „un fel de
originalitate, care ori nu poate fi asimilată, ori ne asimilează
ea pe noi, în aşa măsură încât nu ne mai apre stranie.” (I,
p. 31); „când citeşti pentru prima oară vreuna dintre aceste
opere din canon ai senzaţia întâlnirii cu ceva străin, mai
curând o uimire nefirească, decât o împlinire a aşteptărilor.”
(I, p. 6) Mircea Martin nu se pune de acord cu Bloom în
acest loc, aderând mai degrabă la plaisir şi juisance, ale
lui Barthes, ca şi la estetica germană a receptării şi a
efectului estetic (deci susţinând chiar împlinirea
aşteptărilor şi plăcerea, deşi dificilă, a experienţei estetice;
deşi aş observa aici că Bloom nu neagă plăcerea şi
împlinirea aşteptărilor în experienţa lecturii, ci afirmă
anterioritatea uimirii nefireşti în raport cu plăcerea, v. I, p.
32). Pe de altă parte, sistemul exterior al canonizării (deci
relaţiile operei cu antologia oficială) ar reuni concepte ca
tradiţia, influenţa (asumată şi exercitată), anxietatea
(neliniştea relaţiilor cu autori şi opere anterioare), statutul
operei de reprezentantă a specificului naţional şi a epocii
sale, importanţa operei în istoria genului căruia îi subscrie.
Poate că, dintre acestea, tradiţia şi anxietatea influenţei
au făcut cea mai glorioasă carieră: despre influenţa literară,
Bloom scria că este „politica spiritului” (I, p. 521);
anxietatea şi influenţa sunt, deci, o fatalitate, nu o alegere,
iată de ce „canonul este o anxietate împlinită, aşa cum
orice operă mare este împlinirea anxietăţi autorului ei.” (I,
p. 423); şi, rezolvând problema efectului acestei anxietăţi,
Bloom spune: „anxietatea influenţei mutilează talentul
minor, dar stimulează geniul canonic.” (I, p. 38). La rândul
ei, „tradiţia nu este un simplu transfer sau un proces de
transmitere benignă, ea este şi un conflict între vechile
genii şi aspiraţiile prezente, al cărui scop este
supravieţuirea literară sau includerea în canon.” (I, p. 36).
Relaţia dintre canon şi influenţă, în gândirea lui Bloom,
este una funciar unitară, după cum insistă chiar autorul,
când afirmă că „o operă canonică nu poate exista înafara
procesului influenţei literare…” (I, p. 35).
Dincolo de teoria canonului, problema pe care o
ridică în nenumărate rânduri Bloom, chiar dacă nu
sistematizat, este aceea a canonizării. Nu este deloc
relevant explicată intrarea în canon a celor 26 de mari autori,
dar teoria în sine este – în ciuda unei oarecare expresii
vagi –satisfăcătoare: „În canon se poate pătrunde doar
prin forţă estetică.” (I, p. 27), „Scriitorii mari se aleg în
canon pariind pe literatură aşa cum Pascal a pariat pe
credinţă” (I, p. 460), „în canon intră autori mai noi, care se
simt aleşi de către figuri mai vechi” (I, p. 47). Urmând
acestor consideraţii, dacă ne-am aştepta la o viziune
progresivă a intrării în canon (de la cucerirea canonului
literaturii de origine, spre cucerirea canonului
internaţional), am avea surpriza de a constata că Bloom
gândeşte tocmai invers lucrurile, întrucât pentru el „a fi
centrul unui canon naţional înseamnă a rămâne definitiv
178 contrapunct
într-o circulaţie dintr-o anumită limbă, dar această
permanenţă rareori depăşeşte graniţele lingvistice.” (I, p.
296). Întrucât nu nuanţează aparenta contradicţie (de a te
impune în canonul propriei ţări, dar de a te condamna, de
aceea, la izolare lingvistică), sunt obligat să formulez o
posibilă explicaţie, şi cred că aceasta stă în impunerea în
canonul naţional prin renovarea limbii, act ce
defavorizează opera în contactul ei cu limba – intermediară
– de traducere, defavorizând inclusiv receptarea
internaţională a operei şi, prin urmare, scăzând şansele
reale ale acesteia de admitere în Marele canon. Impunerea
în acest canon occidental (deşi termenul comportă mult
prea multe restricţii în spatele cărora stau prejudecăţi
inadmisibile) se face în special prin orizontul condiţiei
umane, pe care opera reuşeşte să-l includă şi să-l
proiecteze: „Canonul, departe de a fi slujitorul clasei
sociale dominante, este mesagerul morţii. Pentru a-l
«deschide», trebuie să-l convingi pe cititor că s-a mai
făcut lumină într-o zonă a tărâmului de dincolo.” (I, p. 59).
În sfârşit, „cel mai mare adevăr în legătură cu formarea
canonului este faptul că el nu se datorează nici criticilor,
nici academicienilor, ca să nu mai vorbim de politicieni.
Scriitorii, artiştii, compozitorii înşişi determină canonul,
făcând legătura dintre marii înaintaşi şi marii urmaşi.” (I,
p. 517). O apreciere ar merita notată, dată fiind stranietatea
ei: „Autoritatea estetică şi puterea creatoare sunt tropi,
dar ceea ce semnifică ele – să o numim «canonicitate» –
are un aspect brut cuantificabil, care constă în a afirma că
William Shakespeare a scris 38 de piese, dintre care 24 pot
fi considerate capodopere…” (I, p. 63). Pe lângă faptul că,
etimologic şi semantic, opera unui autor poate înregistra
o singură cap d’opera (nu 24!), e suficient de greu de
admis că, în virtutea unor tropi semnificanţi
necuantificabili, canonicitatea are o natură cuantificabilă.
Măsurarea canonicităţii e ea însăşi un trop şi se
concretizează în influenţele exercitate asupra literaturii
posterioare, nicidecum într-un număr precis de opere
considerate (toate) capuri de operă. Important ar fi de
subliniat şi că, pentru Bloom, canonic înseamnă şi
intercanonic, în sensul existenţei unei lupte în interiorul
canonului (relevant fiind exemplul lui Dante, care încearcă
– de altfel, cu succes – să se salveze de autoritatea lui
Vergiliu, v. I, p. 78). Când spune că „morţii cei puternici se
reîntorc, dar în culorile noastre şi vorbind cu vocile
noastre” (II, p. 189), Bloom nuanţează observaţia citată
mai sus, conform căreia figurile vechi aleg autorii noi ai
canonului, considerând însă, complementar, valabilitatea
triumfului „de a-l fi plasat pe precursor în opera urmaşului”,
dar nu la modul figurat, ci cât se poate de concret, „încât
anumite fragmente din operele sale [ale precursorului, n.n.]
par nu să anunţe venirea acestuia [a urmaşului, n.n.], ci să
fie ele însele îndatorate urmaşului, ba chiar (în mod
necesar) să fie diminuate de splendoarea superioară a
acestuia.” (II, p. 189). Fiind rezultatul unor „imense
complexităţi şi contradicţii ce constituie esenţa canonului
occidental”, acesta este „orice altceva, dar nicidecum o
unitate sau o structură stabilă” (I, p. 63). Fiind tot mai
puţin eurocentric (I, p. 86), canonul îşi impune treptat
universalitatea, scopul lui definitiv fiind acela de a proteja
literatura de invazia politicii culturale şi, deci, de propria-i
dispariţie.
În sfârşit, ar mai fi de comentat şi problema efectivă
a celor 26 de autori incluşi în canon. Nu îşi are locul, aici,
o nuanţare a fiecărui caz în parte. Observ doar că,
propunându-şi să particularizeze trăsăturile ce au impus
canonizarea fiecărui autor în parte, Bloom nu a reuşit decât
să analizeze, de cele mai multe ori aleatoriu şi dezorganizat,
influenţele dintre autori (reminiscenţă a metodei din
Anxietatea influenţei) şi caracteristicile distinctive ale
operei fiecăruia, lăsând neexplicat (din prejudecata de-a
nu face nici un compromis vreunei metode istoriste sau
sociologiste) mecanismul – estetic şi social simultan – al
intrării în canon a autorilor şi al formării canonului aşa
cum îl avem azi. Plasarea lui Shakespeare în centrul
canonului e suficient argumentată şi e de departe cea mai
credibilă demonstraţie (trădând studiul anterior dedicat
exclusiv lui Shakespeare, autor canonic, dar atrăgând
atenţia cititorului, prin retorica uneori mult prea elogioasă,
asupra unei alte probleme, pe care doar o sugerăm aici, şi
anume aceea a relaţiei dintre canonizare şi mitizare): „O
mare parte din literatura occidentală este, în grade
diferite, o creaţie defensivă faţă de opera lui
Shakespeare, care poate avea o influenţă atât de
copleşitoare încât să-i distrugă pe toţi cei care nu i se
opun.” (I, p. 519). În ce priveşte selecţia celorlalţi 25 de
scriitori, autorul însuşi mărturiseşte: „În această carte am
ales nouă scriitori moderni (…). Nu susţin că ei sunt cei
mai buni din secolul nostru; ei sunt însă aici pentru a-i
reprezenta pe toţi ceilalţi despre care am putea spune, în
mod raţional, că au un statut canonic.” (I, p. 448). A ales
mai mulţi romancieri, decât poeţi, considerând că Joyce
sau Proust, de pildă, sunt mai reprezentativi pentru epoca
lor decât Rilke sau Hart Crane. E o alta dintre prejudecăţile
lui Bloom, ca şi ultima – şi poate cea mai sensibilă pentru
noi – a omiterii în totalitate din canon a literaturii
est-europene. Mircea Martin discută separat problema,
în ultima parte a Prefeţei, dovedindu-se extrem de precaut
şi echilibrat. Subscriu sumarei, dar pertinentei sale
apologii pentru literatura est-europeană. Luarea în
considerare a literaturilor română, bulgară, ucraineană,
baltică ar fi transformat canonul occidental într-un canon
euro-atlantic, în viziunea lui Martin (excluzând din canon,
adăugăm aici, implicit acele consideraţii non-estetice –
împotriva cărora Bloom poartă mare război – care au
centrat canonul în Occident). Refuzând nu statutul sau
principiile canonizării, ci „desconsiderarea fără examen”,
Mircea Martin polemizează elegant şi demn cu un cititor
american căzut în prejudecata de-a gira (fapt vizibil şi
numai prin consultarea sumarului cărţii) marile limbi ale
lumi ca mari literaturi: „Este, probabil, în firea lucrurilor să
se întâmple astfel, spune acelaşi critic român, dar, adaugă
tot el, nu-i mai puţin adevărat că ne-am fi aşteptat ca
idiosincraziile unui intelectual de talia lui Harold Bloom
să funcţioneze altfel.” (I, p. 28). Cred că tocmai această
„cenzură prin neatenţie a Occidentului canonic” limitează
gândirea şi demersul lui Bloom (restricţia geografică
sortindu-i eseul, la prima recentrare majoră a puterilor pe
hartă, unei triste şi definitive alunecări în arhivă). Cel care
vorbea de „ignoranţa doctă care ameninţă canonul” (I, p.
267) cade în riscul de care voia să ferească literatura, însă
aceasta e o alta – poate cea mai ironică – dintre
contradicţiile – nenumărate – ale lui Harold Bloom.
 contrapunct 179

Cum funcţionează canonizarea literară în perioada

III. Alternativele dezbaterii postbelică? 3. Există un canon textualist şi, dacă se poate
vorbi de o mişcare textualistă, cum se explică apariţia
6. Problema canonică: din dosarul receptării acesteia?), Marin Mincu a realizat un interesant dosar de
românești receptare a problemei canonice în cultura română a
începutului de secol 21. Dintre numele care au răspuns
invitaţiei (în număr de 35), reţin răspunsurile lui Alexandru
Deşi cu alte mize şi sub acoperirea altor noţiuni,
Condeescu, al lui Paul Cornea, Daniel Cristea-Enache,
despre canon s-a discutat şi înainte de eseul lui Harold
Bogdan Ghiu, Angela Marinescu, Mircea Martin, Irina
Bloom. Canonul literar exista, cel puţin, iar existenţa lui nu
Mavrodin, Marin Mincu, Ştefania Mincu, Cornel Moraru,
era pusă la îndoială; contestatarii canonului, pe care
Romul Munteanu, Mircea Muthu, Ion Pop, Ion Simuţ,
Bloom îi grupează în aşa-zisa Şcoala a Resentimentului,
Sorina Sorescu, Octavian Soviany, Mihai Şora, Cornel
nu neagă, cum lasă Bloom să se înţeleagă, ideea de canon.
Ungureanu. Nu vom rezuma aici răspunsurile celor amintiţi.
Ceea ce încearcă să explice ei este faptul că centralitatea
Descalificăm cea de-a treia întrebare, care are scopul evi-
care desconsideră fără examen marginalul – confundând
dent de-a induce oricărui posibil răspuns numele
marginalitatea cu inferioritatea – este o structură dinafara
coordonatorului anchetei, Marin Mincu, care se leagă nu
culturalului sau a literarului, de sorginte politică şi cu
de textualism, ci de importul textualismului în literatura
efecte negative asupra câmpului cultural. Fără îndoială că
română. Reţinem aici, însă, intervenţia lui Paul Cornea:
deschiderea canonului spre literaturi marginale doar pe
domnia sa propune un model canonic piramidal (care are
fundamentul unei democratice egalităţi de şanse reprezintă
la bază notorietăţile, eternele mituri ale literaturii, pe o
un pericol la fel de mare care ameninţă literatura. De aceea,
treaptă intermediară clasicii, iar la polul opus literatura
trebuie subliniat, nu apărarea canonului în faţa unei şcoli
actuală, determinată de conflicte de interese, lipsă de
anti-canonice este prioritatea lui Bloom, ci apărarea
perspectivă, hazard al receptării şi confuzie
principiului canonic, care, în viziunea criticului american,
succes-valoare). În viziunea acestui teoretician literar,
funcţionează pe exclusiva axiologie interioară a sistemului
canonul are un caracter cuantificabil: acest cuantum ca-
literar.
nonic poate fi stabilit pe baza sondării memoriei culturale
Nu e de mirare de ce o astfel de dezbatere a angajat
(enciclopedii, dicţionare, manuale etc.). Întrebării cine
cultura română, mai ales după 1989. Ieşind dintr-un sistem
stabileşte, în definitiv, canonul?, Cornea aduce un
politic fundamentat pe-o ideologie care virusase inclusiv
răspuns ce intenţionează să completeze teoria
câmpul cultural, intelectualii români s-au văzut în faţa unei
foucauldiană a Puterii şi Establishmentului, arătând că
necesităţi întrucâtva teoretice, întrucâtva practice:
decizia canonizării e rezultatul unor factori multipli
redefinirea principiilor de selecţie a operelor canonice, de
conjugaţi: alegerea experţilor, jocul probabilităţilor,
formare a antologiei curriculare şi de alcătuire a canonului.
plebiscitul de lungă durată, opţiunea majoritară a criticilor,
Într-un astfel de context trebuie încadrate încercările de
confirmarea judecăţii de valoare a unei epoci, ocuparea
revizuire ale programei şcolare, ca şi proiectele noilor
unui spaţiu suficient de larg în memoria culturală, pentru
dicţionare literare (editate de facultăţi, de instituţii culturale
a contrazice o teorie a hazardului (prezenţa în mai mult de
sau de grupuri de istorici literari). În egală măsură, istoriile
2 dicţionare literare, ca o confirmare geografică mai largă
literare de diverse orientări, care au apărut din 1990 şi
a receptării valorii). Atrage atenţia, din întreaga ecuaţie,
până azi, sunt expresia aceleiaşi necesităţi interioare a
acel calcul al probabilităţilor sau joc al hazardului: ne
culturii române de-a-şi restructura raporturile de forţă şi
întrebăm cum se face că, dacă un astfel de hazard l-a impus
de-a re-cartografia valoric câmpul literar românesc. Deşi
pe Eminescu în locul minorilor Bodnărescu sau Cugler,
recenta intrare în Uniunea Europeană e o integrare politică
după nici două secole se confirmă pe deplin rezultatul
şi economică a României într-o structură transfrontalieră
acestui joc al hazardului, confirmat, de altfel, în cazul tuturor
şi supra-naţională, e de aşteptat ca, pe baza unei ideologii
autorilor canonici, selectaţi într-o anumită epocă dintr-un
europeiste, conjugată cu mondializarea culturală
concurs în care fuseseră înscrişi alături de talente ce, la
post-modernă, o serie de tensiuni şi presiuni culturale să
vremea respectivă, prezentau acelaşi nivel de încredere,
impună o repoziţionare a literaturii române în interiorul
unele fiind chiar mai cotate la bursa contemporană a
culturii noastre şi în câmpul literaturii internaţionale. De
valorilor simbolice? Răspunsul poate fi unul conjugat: pe
aceea, cred, a fost generată o adevărată dezbatere naţională
de o parte, există cazuri de autori canonizaţi abia la a doua
în jurul ideilor de canon literar şi canonicitate, dezbatere
sau a treia generaţie după moartea lor; pe de altă parte, nu
ce demonstrează firescul cu care evoluează cultura română,
doar factorul hazard compune ecuaţia lui Cornea; în sfârşit,
dinspre subterfugiile unei epoci anti-canonice înspre
e posibil ca, odată acceptată în canon, fie şi pe baza unui
dezbaterile unei vârste lucide şi libere.
concurs de împrejurări, opera câştigătoare să restructureze
Reţin, din presa culturală şi din critica şi teoria literară
canonul şi să provoace o mutaţie în lectura celorlalte opere
a ultimelor două decenii, dezbaterea despre canon
din canon, dinainte şi de după ea, în funcţie de propriul ei
provocată de Marin Mincu şi Liviu Ioan Stoiciu în Viaţa
orizont estetic. O contribuţie cel puţin atractivă în
Românească, nr. 3/2001. Mircea Martin a organizat o
diferenţierile pe care le propune îi aparţine profesorului
dezbatere în Euresis, cu ceva ani mai înainte, iar Ion Simuţ,
Mircea Muthu: soft view ar reprezenta, în viziunea domniei
cu acelaşi obiect, a realizat un dosar despre canon în Fa-
sale, funcţia unui canon determinat de paradigma culturală
milia. Relevantă mi se pare dezbaterea ceva mai largă pe
şi de saeculum-ul ce-i corespunde, în timp ce hard view
care a găzduit-o pe parcursul mai multor numere revista
ar reprezenta funcţia instituţională, dictatorială a unui
Paradigma. Propunând trei întrebări standard (1. Ce se
canon procustian; există, de aceea, cel puţin patru nivele
înţelege prin noţiunea de canon literar, astăzi, la noi? 2.
ale unui canon (individual, naţional, continental, univer-
180 contrapunct
sal). La rândul său, criticul Ion Pop, pe urmele unor
intervenţii anterioare din Euresis, face distincţia necesară
între canonul curricular şi canonul estetic (elitist). Mai
sunt, evident, intervenţii punctuale: Sorina Sorescu atrage
atenţia, urmându-l pe Rorty, asupra nevoii nu de a avea
dreptate în problema canonică, ci de a ne face utili; Irina
Mavrodin aruncă în joc şi conotaţiile negative ale
canonului, ca model impus de scriitură sau viziune
estetică; Ştefania Mincu se întreabă, firesc, dacă avem şi
în spaţiul cultural românesc o Şcoală a Resentimentalilor.
Nu rezum toate intervenţiile antologate, dar atrag atenţia
asupra faptului că dezbaterea din jurul canonului a fost
purtată cu suficientă atenţie, cu multă patimă, cu o oarecare
– metodică – îndoială. Fără a se ajunge la nişte concluzii
declarate, ea poate continua, cu atât mai mult azi, când,
din raţiuni diverse, ar trebui re-provocată.
7. Mizele dezbaterii românești
Nu am considerat necesare, întrucât nu sunt
posibile, concluzii ale dezbaterii de faţă. Din contră,
propunând o dezbatere în jurul unei dezbateri, am formulat
abia premisele unei ulterioare abordări dialogice a
problemei. Consider, însă, că, în final, actualei expuneri i
se impune o listă de oportunităţi pe care provocarea unei
dezbateri pe tema comentată le-ar actualiza în favoarea
spaţiului cultural şi, în speţă, literar. Deoarece, după cum
observa şi Rorty în privinţa rostului oricărei teorii, cu
adevărat important nu este să avem dreptate, ci să fim
folositori. Cred că teoria canonului reprezintă obiectul
unei dezbateri actuale, iar aceasta pentru că, înainte de
toate, stabilind în spaţiul culturii române principiile şi
mecanismele unui canon viu şi selectat valoric,
redimensionăm evolutiv literatura română în interiorul
propriei limbi şi în contextul dialogului cultural european
şi universal. În ce priveşte seria de mize pe care le aduce
cu sine dezbaterea principiului canonic, aceasta ar fi
structurată, selectiv, după cum urmează:
- formarea unei epistemologii distincte, la limita
teoriei literare şi a comparatismului, care să se dezvolte
într-o ştiinţă a canonului şi canonizării;
- impulsionarea comparatismului românesc, prin
elaborarea unui limbaj ştiinţific bazat pe noţiuni şi concepte
delimitative şi cuantificabile (cum e conceptul influenţei
sau acela al meprizei);
- facilizarea comparatismului, prin stabilirea, pe baza
unei teorii a canonului, a unor topografii literare stabile
(la diversele nivele ale canonului:
individual-naţional-continental-universal,
curricular-estetic, paradigmatic-etatizat etc.);
- re-configurarea unui peisaj (construit axiologic) al
literaturii est-europene şi balcanice şi exportarea
literaturilor marginale în interiorul culturii occidentale (fapt
ce poate re-structura, în virtutea unui impact cultural,
însuşi canonul occidental);
- construirea unei teorii a canonului, ca alternativă
adusă de teoria literară românească – cu precădere de
mediul universitar –, dezbaterilor internaţionale din jurul
principiului canonic;
- re-cartografierea câmpului literar românesc,
contemporan şi actual, nu pe baza unui obsesiv
revizionism, ci în virtutea unui principiu canonic
regularizator (dar nu uniformizator);
- rezolvarea crizei eclectismului în care critica literară
română se află azi, prin restabilirea principiilor canonice;
- particularizarea mecanismelor canonizării şi
eludarea confuziei canonizare-mitizare (speculată cu
succes, din păcate, în favoarea mitizării); astfel s-ar intro-
duce şi un plus de legitimitate în cruciada de-mitizărilor;
- creşterea transparenţei procesului de formare a
antologiei curriculare şi a canonului propriu-zis (inclusiv
prin suprapunerea acestora şi revalorizările pe baza
cuantumului canonic, v. cazul Alecsandri - Mateiu
Caragiale sau Goga - Stănescu);
- instrumentarea unui dosar de istorie literară
evolutivă a noţiunii de canon şi a canonului propriu-zis,
ca şi a unui dosar de receptare critică a dezbaterii;
- instituirea unui sistem teoretic de gardă, cu funcţia
protejării câmpului literar de ideologii, de obsesii sau de
abuzuri circumstanţiale.
Astfel încât, afirmaţia (descurajantă pentru cititor,
descalificantă pentru autor, a) lui Nicolae Manolescu, din
Introducerea recentei sale Istorii…, conform căreia
„canonul nu se discută, canonul se face”, e dubioasă cel
puţin din două puncte de vedere: înainte de toate, ea e
expresia unei ideologii negatoare a dialogului teoretic, a
meta-discursului, deci a reflecţiei asupra problemei
(încurajând actul prin eliminarea raţionalizării lui); ca, în
cele din urmă, să fie expresia unei operaţii ilicite ştiinţific:
transferă istoriei literare (şi, în particular, istoricului)
dreptul unei exercitări de putere nefondat pe o prealabilă
întemeiere în legitatea unui sistem (în cazul de faţă, cel al
meta-discursului, al teoriei canonice); pentru a nu mai
insista şi asupra faptului că exercită un dublu abuz
speculativ: impune liste canonice literaturii şi impune per-
spective nombriliste, autosuficiente, în genul autorităţii
demiurgice maioresciene, câmpului cultural. Astfel înţeles
canonul, el e, într-adevăr, indezirabil. Dar ignorarea
problemei sale teoretice nu e o opţiune mai fericită.
Antoine Compagnon deplângea această evidenţă cu ceva
timp în urmă: „Absenţa unei dezbateri legate de canon
poate să însemne permanenţa unui consens, dar şi
indiferenţă. Cea de-a doua ipoteză este, din nefericire, mai
probabilă. (...) Indiferenţa faţă de definirea canonului
demonstrează că educaţia nu este pertinentă în ochii
intelectualilor din Europa.” (în L’Esprit de l’Europe,
Flammarion, Paris, 1993, tradus în română la Ed. Polirom,
2002). Iată punctul de pornire al unei alte dezbateri, aplicate
punctual asupra derivelor istorice ale canonului românesc
post-decembrist.
Luigi Bambulea refers, in his essay, to the problem
of the literary canon. The theory of the canon, as seen by
the American critic Harold Bloom, has its relevance in the
configuration the canonic conscience of the present and
future times. His theory is spread in the book and the
reader has to make an extra effort in order to recuperate it
and reunite the critical fragments in a coherent system.
The author of the study tries to identify the elements of a
theory of the canon in Bloom’s ”Anxiety of influence”
and then he refers the Romanian debate around the canon
during the last two decades.
Key-words: the literary canon, literary criticism, anxi-
ety, system
 uºa deschisã
Elsa LEIST
Elsa Leist s-a născut la 5 dec. 1977, în
Bucureşti. A absolvit (în 2000) Facultatea de Jurnalism
şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii
Bucureşti. A studiat apoi la Roma III (2001) şi şi-a luat
masteratul la Universitatea Marne La Vallée, Paris. Este
doctorand în ştiinţe politice al Universităţilor
„Babeş-Bolyai” şi Nanterre. Colaborează la Idei în
dialog, Observator cultural.
Noiembrie
Azi ştim că sunetele miros a noiembrie
Şi fetele târăsc după ele o ghirlandă cu ore din piatră
Unde se trece tinereţea
Numai ea îşi atârnă-între coapse
O mătase roşie şi lată care dezleagă nemurirea
Cu noiembrie ziua se numără altfel
O busolă eretică desenează timpuri incerte
Nimic din trecut nu fecundă pământul
Iar mâine e infuzie de martie
Aud atunci cum bate liniştea
Încolonată se topeşte memoria
Şi doar noiembrie se cerne prin mine
Cu muzici nepotolite de taina uitării
Gol
Mă uit în gol şi golul se uită la mine
Sunt parcă mai vesel ca el
Mai lichefiat dintr-o non-stare în alta
N-avem imagini, nici tăceri
Oraşul nostru şi-a păpat amintirile
Peste noi ard totuşi fulgi cu dorinţe
Şi fete împing căruţe de vise
Dar eu sunt gol şi el mai trist decât mine
181
Murire
Camil era nemuritor,
Stropise bătrâneţea cu verde de Paris şi moartea
o-înecase în poeme apoase
Nu mai avea memorie, nici cuvinte de împărţit la lume
Pe mărgele de plastic îşi juca la cărţi viitorul
Cocoţat într-o singură doagă
***
Pe vremuri Camil fusese inventator
Lui ii datorăm frenezia hormonală
Brevetul siropului de-o noapte
Alinturi precum: vaco, fă proasto, dute-n-mă-ta
De-aici cumpăna moale a cerului
În tăcerea orcilor când aşteaptă dezvirginarea
Arcul silabelor de-mperechere
Ţipătul acela insolubil când ea iubeşte
Plec la mama, m-ai distrus nenorocitule
Şi refrenul ninsorii de martie
Topit peste noi,
Care nu ştim cum cântă iarna
***
Toate astea pînă când o fată i-a dat din lobul plăcerii
Şi mintea i-a galopat prin seminţe de soare
Şi Camil n-a mai văzut decat două sexe înaripate
În care se măsurau fericirea şi întunericul
***
De-acolo i s-a tras nemurirea
Când a intrat în pubisurile alea înalte şi n-a mai vrut să
ştie nimic
Nici să croiască amintiri, nici să uimească omenirea
Şi ne-a şoptit ferm
- Azi am murit.
Era o vreme
Era o vreme cînd Elsa îl iubea pe Meltingpot,
singurul tip peste care se pogorau în cuvinte înălţimile
mării.
Atunci mai existau elfi şi gnomi, delfini cu aripi de aur,
grifonii se îndrăgosteau de peşti translucizi
apele nu se separaseră, nici culorile de sunete, nici
broaştele ţestoate nu erau bătrâne
Nu existau continente, nici ţări, oraşele nu se
inventaseră, ca să nu mai vorbim de graniţe, diferenţe,
political-corectness
Într-un os străveziu lumea stătea cuminte laolaltă
Şi oamenii erau ce voiau ei.
Elsa surfa pe o cutie de coca-cola la fereastra lui marină
182 uºa deschisã
(cât de cool o vedeau roiurile celorlalte gaze, cu
salopeta ei roşie şi mărgele verzi din algă rupestră)
Ce faci fato, iar ai venit ? O întreba în timp ce mângîia
pielea de foaie de cort a gagicii-balaur
Ultima făptură jumătate varan, jumătate licornă.
Elsa îşi holba ochiul spre ei,
insipra aburul încolăcirii de trupuri
Ce frumoasă era sala asta de teatru, cu gust dulceag
de-mperechere
Ce frumos era el, tipul peste care înălţimile mării se
pogorau în cuvinte.
Noiembrie 1
Noiembrie vine rar – e un gen în evaporare.
Uneori revarsă antistări bahice şi ţintuieşte oameni în
forumule de râs
Închipuiţi-vă, toţi fraierii se dau la ea.
Numai un poet obez cu ochii lui grăsuţi îi refuză
cântecul
A citit el într-o carte de poveşti din burta pământului:
cică-ar fi rea ca puful de păpădie şi injectată de cucută.
În altă parte, presară între tineri soare de funingine
Acolo basmele spun c-ar fi o gheişă înaripată care nu
ştie să plângă.
Are craci până-n tavan şi rochiţe plisate iar lumea-şi
pune-o scară să-i adulmece glezna.
Unul singur, măcelar de profesie, zice că-i doar o bucată
de carne, bună de plantat la colţul străzii.
Alteori împarte banchize de săpun
Să nu vă miraţi c-aici există vise inodore!
Cică-o femeie argonaut le fură mirosul şi dă la schimb
un coş cu fericire
Numai un urs bătrân vorbeşte pe la spate :
Că Noiembrie n-ar fi decât o lună rătăcitoare, de-aia
scurtă cu 30 de zile
Şi că-n rest ar hiberna într-un strugure umed
Şi că n-are nicio vină pentru toate astea.
Poem fără cuvinte
Aş vrea să scriu o poezie frumoasă
Fără cuvinte şi fără semne
Doar o ploaie cu un băiat fără umbrelă
Curge cu vise peste faţa lui şi nimic nu-i ştirbeşte
surâsul
E bine, ca la final de Hollywood
Unde fericirea se rostogoleşte în pelicule
Şi lumea se evaporă în lacrimi de vin
Şi nimeni nu e singur
Căutare
Auzisem poveşti despre mistere zilnice
Împletite din tine şi cerneală lunară,
Din tine, care râdeai a despărţiri în silabe
Între prea devreme şi nepotolit de târziu.
Îţi îngînam uneori litanii prin cârciumi,
Te desenam în borduri de oraşe:
O umbră machiată pe tocuri roşii-cui
Dansând şotronul prin minţile omului.
Braţele tale nu dezbrăcau dimineaţa
Şi nopţi mă purtau spre poteci în derivă
La intersecţii bizare dintre mine şi alţii
În acuplări monotone fără cuvinte.
Numai gramatici de metal te ţintuiau lângă mine,
Aici nu ştiai de eşti poem, făptură sau mit.
Şi-atunci zâmbeai a preistorie virgină,
Şi mă lăsai să respir şi să fiu.
 jurnalul omului invizibil
Ion ZUBAŞCU
Cu Solomon Marcus, despre
splendoarea culturală a matematicii
Sub lumina reflectorului unei televiziuni, Solomon
Marcus dădea interviul de rigoare, înaintea începerii
dezbaterii, la care fusese invitat de Ion Bogdan Lefter,
amfitrionul Cafenelei critice de la Clubul A, Bucureşti, 18
februarie 2009. Vorbea rar şi tare, cu uzanţa profesorului
care ştia să-şi dozeze pauzele între cuvinte, astfel încât
studenţii să-şi poată lua notiţe: „Matematica e un mod de
a vedea lumea. Are un păcat universal: nu-i mai scapă
nimic. O universalitate dublată de singurătate, desigur.
Dar toate din lumea de azi sunt dincolo de logica clasică.
Paradoxul a ajuns în centrul vieţii noastre. Matematica e
o mare bucurie şi ar fi păcat ca atât de mulţi oameni să
rămână departe de ea”. Părea straniu să auzi aceste cuvinte
mari într-o bombă de subsol ca cea studenţească de la
Club A, cu atmosfera obscurizată de fumul gros de ţigară,
dar şi de pereţii vopsiţi în negru, cu măsuţe joase, pline
de beri, şi muzica enervantă din holul de trecere cu barul
obligatoriu, de unde râsetele şi rumoarea explozivă a
conversaţiilor, din lumea paralelă întâlnirii cu marele spirit
numit Solomon Marcus, răzbăteau cu impertinenţă şi
cinism. Cei rămaşi dincolo de splendoarea matematicii, de
care vorbea profesorul, nu erau atât de departe, ci doar
dincolo de perdeaua despărţitoare.
Cea mai mare crimă a societăţii noastre
Întâlnirea avea o temă de discuţie, desigur, întrebările
lui Ion Bogdan Lefter şi ale studenţilor din sală erau bine
ţintite, dar orice întrebare i s-ar fi pus, aceasta îl scotea pe
profesorul Marcus în larg, făcând din spiritul lui viu
protagonistul unui spectacol al inteligenţei şi farmecului,
de la care n-ai mai fi vrut să pleci curând. Firimiturile cu care
te-ai ales conspectând conştiincios în jurnal sunt preţioase
şi ar fi fost o pierdere să-şi topească istoricitatea, ca un cub
de gheaţă, în oralitatea unei seri, fie ea de neuitat: „E o
ceartă: există o civilizaţie şi mai mute culturi, sau o cultură
şi mai multe civilizaţii? Există o cultură europeană, asiatică
etc., dar şi o cultură fără plural. Dacă le confundăm,
ajungem în situaţia neplăcută a celor mai mulţi oameni din
domeniul universităţilor, care nu recunosc matematicii
calitatea de a fi o cultură. Aceasta e o mentalitate generală.
Dar noi trăim într-o lume bolnavă. Sistemul nostru
educaţional e o victimă a acestei situaţii. Intră în cultură şi
arta, şi ştiinţa, şi ingineria, tot ce ţine de spiritul creator.
Această banalitate nu e recunoscută şi acceptată. Aşa am
fost formaţi. Marea problemă a societăţii româneşti e ceea
ce se întâmplă cu copiii până la 7-8 ani. Vorbim de crime, de
violuri, de atacuri de bănci, dar de fapt cea mai mare crimă
din societatea noastră e una nevăzută şi constă în faptul că
cei mai mulţi copii, din momentul când intră în şcoală, îşi
pierd capacitatea interogativă, mirarea, uimirea, capacitatea
de mirare, dorinţa de a înţelege şi a pune întrebări. Toate
acestea sunt reprimate de şcoală. Cam de vreo 60 de ani,
ocupaţia mea principală e aceea de a mă întâlni cu oamenii
tineri, ştiu deci foarte bine care e situaţia în şcoli. În ianuarie,
183
am fost la Colegiul „Al. I. Cuza”, din Focşani. Se întâmplă
cu învăţământul ca şi cu bolile fără dureri imediate: nu sunt
luate în seamă. Boala de care vorbesc nu se referă doar la
matematică. Boala e generală. Şi predarea literaturii suferă
de aceeaşi boală ca matematica. S-a redus educaţia copiilor
la un repertoriu de procedee, sunt preferate situaţiile care
predispun la anumite reguli, baremurile au devenit dictonul
întregului sistem şcolar. În matematică se mizează pe
procedee de rezolvare, simptomele patologiei matematice
sunt reduse la o competenţă artificială, cu eliminarea
matematicii sănătoase, care are o jumătate de componentă
naturală, esenţială. Matematica are nevoie şi de cifre, şi de
cuvinte. Este un anumit mod de gândire, lucru esenţial care
scapă educaţiei şcolare. Aplicaţiile ei se văd explicit, ca la
fizică, chimie, economie etc. Modul matematic de gândire
nu se vede, are o valoare universală şi o eficacitate în orice
domeniu de activitate şi creaţie. Dorinţa naturală de
înţelegere a lumii e distrusă de şcoală”.
Logica e numai igiena matematicii
O întâlnire cu gândirea lui Solomon Marcus e
asemănătoare exploziei unei supernove: îţi sar în aer brusc
toate prejudecăţile, fragmente din ideile sale dobândesc
autonomie stelară, de sine stătătoare, altele vor lumina
cât va ţine spectacolul viu al arderii lor, te grăbeşti să
prinzi în jurnal cît poţi, ritmul cuvintelor scrise e mult mai
lent decât al erupţiei acestei minţi uriaşe a timpului nostru,
dar orice ai fixa pe caiet, are valoare de sine şi străluceşte,
asemenea mesajelor adânci ale unor vestigii arheologice,
sau ale unor fragmente de statui antice, care par mai întregi
tocmai prin eroziunea generată de întâmplare şi de curgerea
timpului. Te gândeşti că oricât de modest ar fi fragmentul
pe care l-ai scos la suprafaţă, din circumstanţa acelei
întâlniri miraculoase de la Clubul A, poate fi o bucurie
nepreţuită pentru cineva aflat departe, în spaţiu şi timp,
doar cu mărturia acestei pagini în faţă:
„O numesc gândire matematică pentru că numai aici e
organizată în etape, în mod explicit: în alte domenii,
dependenţa de etapele anterioare e implicită. În matematică,
rezultatele etapelor anterioare le împachetezi compatibil şi
le pui etichete. Aşa s-a născut componenta artificială,
simbolul fără de care limbajul îşi pierde funcţia euristică.”
„Când vrei să spui puterea a 7-a a lui A+B, se adună
foarte multe cuvinte. E nevoie de un simbolism să simplifici
achiziţia. Noi ţinem minte cam 7 obiecte. În toate domeniile
se aglomerează faptele concrete şi e nevoie de organizare
explicită. Aşa apare matematica.”
„Matematica a moştenit funcţia simbolică de la
mituri.”
„Diferenţa dintre cuantificatorul universal şi cel
existenţial.”
„O prejudecată nocivă: a confunda matematica cu
logica. Logica e numai igiena matematicii. Numai cu logica,
matematica ar muri de foame: s-ar spăla, s-ar curăţa, dar
nu s-ar hrăni.”
„În Renaştere, arta a fost un izvor al matematicii.”
„Pariul lui Pascal: caută ceva ce ai găsit. Calea umană
de cunoaştere e aceeaşi: bănuim ceva prin observaţie, ca
o ghicire. Ulterior verificăm dacă e cum am bănuit. Cam
aşa se dezvoltă cunoaşterea. Teorema lui Pitagora era
cunoscută cu mult înainte de civilizaţia babiloneană.
Pitagora i-a dat, însă, o demonstraţie, o confirmare. Între
bănuială şi confirmare trec uneori secole!”
184 jurnalul omului invizibil
Spre noua mentalitate a unităţii cunoaşterii
„Tot sistemul nostru educaţional e construit pe
procedee de ordin militar, imperativ! Se impune să găsim
ce a fost găsit de altcineva, nu să găsim noi soluţii.
Matematica şcolară e dominată de formule de tip
instrument, gen ciocan. Ciocanul e util, dar nu e cultură.
Suntem victimele acestei situaţii, ca şi profesorii. Problema
e: cum să facem să depăşim în manuale matematica formală
– instrument, să ajungem la matematica-idee, la
matematica-cultură? Această absolutizare a împărţirii pe
discipline şcolare are o justificare? De când a apărut
această proliferare a domeniilor de cunoaştere? De 200 de
ani. Până atunci a fost o istorie sincretică a cunoaşterii.
Dacă s-a ajuns atât de târziu la împărţirea pe discipline,
aceasta e depăşită în multe privinţe. În toate e nevoie
acum de o colaborare a tuturor disciplinelor. E normal să
recuperăm sincretismul iniţial şi unitatea culturii umane,
pe baza unui numitor comun: toate sunt creaţii umane!
Cultura umană e unitară. Acum încercăm să recuperăm
unitatea pierdută a culturii, care nu e constituită din
domenii ce nu se suportă şi se duşmănesc. Ne luptăm să
depăşim această mentalitate. E natural ca orice domeniu
al cunoaşterii să se prevaleze de toate celelalte. Cazul
genomului uman: dacă rămânea doar în seama biologilor,
nu ieşea nimic. Au colaborat la proiect matematicieni,
lingvişti, chimişti ş.a. Avem argumente suficiente să
înţelegem că trebuie să ne educăm pe noi înşine şi noile
generaţii în mentalitatea unităţii: viaţa e unică. În viaţă
toate comunică prin mii de canale”.
Gramatica universală şi importanţa metaforei în
ştiinţă
„Am întâlnit intelectuali valoroşi care sunt prizonieri
ai acestei temeri că internetul e un pericol pentru cultură.
L-am auzit la o emisiune pe Neagu Djuvara spunând că ne
pierdem identitatea prin integrare. Dar internetul e o
revoluţie. Că găseşti prostii pe internet nu e un argument.
Parisul n-ar merita nici 2 bani pentru cartierele sale rău
famate”.
„E nevoie de o educaţie a frecventării internetului.
Trebuie să educăm tânăra generaţie pentru o utilizare
corectă. Aici e viitorul”.
„Apoi, problema bibliografiei: dai un simplu clic şi
ai într-o clipă sute de lucrări pe o temă dată. Înainte, aş fi
pierdut ani de zile să strâng aceeaşi bibliografie”.
„Fără internet, nu puteţi afla noul vânt care bate în
lume. Cine nu utilizează internetul e un infirm!”
„Ştiinţele exacte sunt încărcate de spiritualitate şi
valori estetice”.
„Puneţi pe Google sintagma „Estetica ştiinţei” – veţi
avea sute de intrări”.
„Toţi oamenii de ştiinţă pun pe primul plan
motivaţiile de ordin estetic”.
„În toate domeniile cunoaşterii, aspectul estetic e
esenţial”.
„Limbajul e una din obsesiile mele din tinereţe”.
„Fiinţa umană e esenţial macroscopică, are o istorie
macroscopică, ceea ce duce la faptul că toată capacitatea
limbajului nostru e limitată la universul macroscopic”.
„Pentru infinitul mic şi mare, limbajul uman devine
neputincios, îşi pierde raza de acţiune. Pentru aceste
domenii recurgem la compromisuri: metafora!”
„Teoria superstringurilor e de natură meta-fizică.
Trebuie să aproximăm macroscopic ceea ce nu ţine de
acest univers, ci de cel microscopic. Scopurile sunt dincolo
de capacitatea cu care au fost investigate”.
„De aceea metafora e atât de importantă în ştiinţă.
Gramatica universală: pentru universul mare suntem
neputincioşi. Folosim cuvinte pentru realităţi pentru care
nu avem nimic, nici măcar intuiţii, ci doar aproximaţii. Pe
veci, în eternitate!”
Compartimentarea în ştiinţe şi umanioare e
anacronică
„În şcoală nu m-a pasionat matematica deloc. Am
descoperit-o târziu, după poezie. M-am apropiat de
matematică din pasiune pentru poezie şi teatru. În
matematică am regăsit unele din aspectele care m-au
pasionat în poezie: infinitul şi conflictul cu intuiţia
curentă”.
„Am fost marcat de ceea ce aveau comun
matematica şi poezia. Am fost marcat de valoarea de limbaj
a matematicii.”
„Eram îndrăgostit de poezia de limbaj, Arghezi mai
mult decât Blaga. Ion Barbu avea infinitul, depăşise intuiţia
curentă”.
„Prin matematică mi s-a retrezit pasiunea pentru
limbaj. Aşa am ajuns la lingvistica matematică. M-am întors
la limbaj dinspre matematică”.
„Lingvistica matematică merge mână în mână cu
biologia, sistemul nervos, mecanismele eredităţii. Am ajuns
la biologie”.
„Dar era nevoie de ceva să le cuprindă pe toate. Aşa
am ajuns la semiotică”.
„Am recitit poezie după o baie de matematică. Mi-
am dat seama cât de strânse sunt legăturile şi cât de
precare zidurile artificiale dintre ele”.
„Cultura compartimentată pe cutii care nu comunică
între ele e o patologie. Separarea e o construcţie artificială”.
„Avem nevoie de cooperarea lor, toate sunt umane.
Problemele lumii amestecă lucrurile”.
„Suntem bolnavi, asta e! Suntem bolnavi, într-o lume
bolnavă”.
„Îmi place sintagma «spiritul critic» mai mult decât
cuvântul «modele». Spiritul critic se construieşte din arta
de a pune întrebări adecvate”.
„S-a schimbat ceva esenţial în lume. Au apărut
ingineriile informaţionale care au nevoie şi de ştiinţe, şi
de umanioare”.
„S-au amestecat lucrurile. Compartimentarea în
ştiinţe şi umanioare e anacronică şi ruşinoasă, un simptom
al ignoranţei crase”.
„Nu sunt mulţi care să mă înţeleagă”.
_____
Notă:
Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale,
iniţiat în prima parte a anilor 1990 de către Ion Bogdan Lefter, la
Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Seria a 2-a a
Cafenelei critice a fost inaugurată în noiembrie 2008, la noul
club TSC de la Casa studenţilor din Bucureşti. De la ediţia a 6-
a, Cafeneaua critică se desfăşoară la Club A.(www.cluba.ro,
www.tscmusic.ro ). Invitaţii ediţiilor anterioare: Nicolae
Manolescu (prima ediţie), Vladimir Epstein, Romelo
Pervolovici, Oana Boca, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru
Stănescu (ediţia a 2-a), Şerban Foarţă (ediţia a 3-a), Adrian
Iorgulescu şi Virgil-Ştefan Niţulescu (ediţia a 4-a), Augustin
Buzura (ediţia a 5-a), Solomon Marcus (ediţia a 6-a).
 pro memoria
Episcopul Petru Pavel Aron
Împlinirea a 300 de ani de la naşterea episcopului
Petru Pavel Aron, întemeietorul şcolilor din Blaj care au
avut un rol atât de important în afirmarea idealului naţional
şi în formarea culturii româneşti moderne, este un
eveniment ce trebuie să ne atragă atenţia asupra figurii
acestui mare ierarh. De aceea, ne propunem să-l evocăm
cu recunoştinţă prin acest articol, oprindu-ne asupra
biografiei şi operei sale.
I. Biografia
Petru Pavel Aron s-a născut la Bistra, Jud. Alba, în
anul 1709. Fiind fiul preotului din Bistra, a moştenit din
familie dragostea pentru cele sfinte. Studiile gimnaziale
le-a urmat la Colegiul iezuit din Cluj (1730-1735), cele
filosofice la Colegiul iezuit din Tirnavia (1735-1738) iar
pregătirea teologică, prin bunăvoinţa episcopului
Inochentie Micu Clain, la Propaganda Fide în Roma (1740-
1744). A depus voturile călugăreşti la 26 mai 1742, luându-
şi numele Pavel şi a fost hirotonit preot la 30 iulie 1743.
Întorcându-se de la Roma, l-a însoţit pe episcopul
Inochentie la Viena pentru a susţine drepturile Bisericii
sale şi ale neamului românesc1 . Bucurându-se de
încrederea arhiereului său, Petru Pavel Aron l-a reprezentat
pe acesta în faţa comisiei aulice de anchetă. După fuga lui
Inochentie din Viena, la Roma, în 9 decembrie 1744, Aron
este obligat să rămână la Viena până în iunie 1745, când se
va reîntoarce la Blaj.
În perioada episcopatului a fost un susţinător ferm
al Unirii cu Biserica Romei, pe care a apărat-o în momentele
critice ale revoltelor religioase provocate de călugării
Visarion Sarai şi Şofronie. Aceasta a fost de fapt cea mai
mare provocare din timpul activităţii sale vicariale şi
episcopale. Numit de Inochentie Micu Clain, după moartea
protopopului Nicolae din Biia (1745), vicar general, a
trebuit să înfrunte, fără a avea experienţa necesară,
primejdia care ameninţa chiar existenţa Bisericii Române
Unite. Peste problemele inerente apărării Unirii s-au
suprapus, fără voia sa, cele ale raporturilor tensionate
dintre episcopul Inochentie, teologul iezuit şi autorităţile
vieneze. Refuzând să publice decretul episcopului
Inochentie din 21 septembrie 1746, prin care era
excomunicat teologul iezuit Balogh2, Petru Pavel Aron
intră în dizgraţia acestuia şi este destituit. Având însă
sprijinul Congregaţiei de Propaganda Fide este numit de
Papă vicar apostolic al Eparhiei Făgăraşului. Cu toate
acestea, episcopul Inochentie îl excomunică în data de 25
august 1747, numindu-l vicar general pe protopopul
Nicolae din Balomir, căruia i-a încredinţat şi misiunea de a
convoca un sinod general cu scopul de a confirma măsurile
luate. Sinodul s-a ţinut în Blaj, la 8 octombrie 1747, dar nu
a fost recunoscut de autorităţile bisericeşti şi statale. Un
ulterior sinod, convocat de Maria Tereza la Sibiu în 15 mai
1748 sub prezidiul episcopului rutean Olsavszky, a
recunoscut titlul de vicar apostolic al lui Petru Pavel Aron.
185
La puţin timp după acest eveniment, la 7 mai 1751,
episcopul Inochentie a renunţat la scaunul episcopal,
făcând posibilă întrunirea sinodului electoral din 15
noiembrie 1751.
Petru Pavel Aron a fost ales episcop la 15 noiembrie
1751, fiind numit de Maria Tereza la 28 februarie 1752 şi
confirmat de Sfântul Scaun la 6 iulie 1752. Consacrarea
episcopală a avut loc la 1 septembrie 1752, în Mănăstirea
de la Maria Pocs, iar instalarea solemnă la 12 noiembrie
1754, în Blaj.
În pofida conflictului pe care l-a avut cu Inochentie
Micu Clain, Petru Pavel Aron i-a continuat lupta, mai ales
pe plan cultural şi spiritual. Pentru demnitatea Bisericii
sale a refuzat în mai 1752 condiţiile prezentate de Maria
Tereza în vederea numirii sale ca episcop şi prin care i se
cerea ca toate acţiunile sale să fie aprobate de teologul
iezuit, de episcopul romano-catolic din Alba Iulia şi de
secţia catolică a Guvernului. L-a acceptat, în final, pe
teologul iezuit, însă doar la cererea directă a Papei Benedict
al XIV-lea din 17 decembrie 1752.
Petru Pavel Aron s-a remarcat printr-o vastă cultură
teologică, exprimată prin publicaţii erudite cu caracter
teologico-identitar şi a dobândit în timpul vieţii o faimă de
sfinţenie. A murit la 9 martie 1764 la Baia Mare şi a fost
înmormântat la Blaj, astăzi în Capela Arhiereilor3. Acest
moment este evocat cu vizibilă emoţie de Samuil Micu: „a
murit […] la Baia Mare, la anul 1764, fevruarie 29, bătrân
de 55 de ani. Trupul lui făr de stricare s-au adus la Blajiu,
în carea vreme icoana Născătoarei de Dumnezeu din
beserica cea din curtea vlădicească au plâns ... ”4.
Episcopul Petru Pavel Aron a desfăşurat o activitate
complexă, atât pe planul vieţii bisericeşti, cât şi pe cel
cultural şi politic.
II. Activitatea bisericească.
a) Sinoadele
Un rol important în organizarea vieţii religioase după
momentul Unirii cu Roma l-au avut sinoadele convocate
şi prezidate de episcopii greco-catolici. Astfel, în perioada
1700-1772, fără să luăm în calcul sinoadele electorale, s-
au ţinut cel puţin 21 de sinoade, în care au fost abordate
chestiuni referitoare la viaţa clerului, la condiţiile pentru
primirea treptelor Preoţiei, la administrarea Sfintelor Taine,
la organizarea bisericească. Toate acestea s-au constituit
în încercări viguroase de reformare a vieţii bisericeşti.
Dintre sinoadele prezidate de Petru Pavel Aron, un
rol important în promovarea Unirii şi în reformarea vieţii
bisericeşti l-au avut Sinoadele din 12-14 noiembrie 1754,
din 15 octombrie 1757, din 29 iunie 1760, din prima joi de
după Rusalii a anului 1762, din 26 noiembrie 1763, din 13
noiembrie 1765 şi cel din 8 noiembrie 17665. O importantă
decizie sinodală pe tema matrimoniului aparţine sinodului
convocat de Petru Pavel Aron în 1754 la Blaj. Cu acest
prilej a fost practic acceptată doctrina matrimonială din
Tametsi, declarând nulitatea căsătoriilor încheiate în faţa
unui preot care nu este parohul mirilor şi nici nu a fost
autorizat de paroh; de asemenea, s-a stabilit că nu sunt
186 pro memoria
valabile căsătoriile încheiate fără martori6. Învăţătura
tridentină despre matrimoniu va fi apoi reafirmată la sinodul
din 17637.
b) Vizitele canonice
Vizitele canonice, motivate în principal de dorinţa
de a promova Unirea şi de a încuraja viaţa bisericească şi
pastoraţia, au ocupat un loc important în activitatea
episcopului Petru Pavel Aron. El a recurs la această metodă
încă din perioada în care ocupa funcţia de vicar, alegând
cu precădere parohiile din zonele afectate de revolta lui
Visarion Sarai: Sibiu, Miercurea, Mediaş, Orăştie,
Hunedoara, Alba, Dobra (1749-1750)8. Dintre numeroasele
vizite canonice episcopale amintim aici: Sătmar (1756),
Hunedoara şi Geoagiu (1758), Năsăud (1763), Târgu
Mureş (1763), Câmpia Ardeleană şi Sătmar (1763), Baia
Mare (1764).
c) A încurajat viaţa spirituală a clerului și a
credincioșilor prin exemplul personal
Petru Pavel Aron ne este înfăţişat de istoriografia
română ca un mare ascet: „Nu durmia nici odată mai mult
de patru ceasuri şi tot-de-una numai pe un sac de paie. În
24 de ore mânca numai odată. În păresimi prânzia
Dumineca şi apoi până Miercuri nu gusta nimic, ci lucra
pentru binele public şi se ruga neîncetat, făcând nu numai
mătaniile prescrise, ci şi alte multe […] Mijlocul lui până la
morte unsprezece ani a fost încins pe pielea goală cu un
lanţ de fier, de care numai în zilele din urmă înainte de
morte s-a descins şi care se află astăzi în museul gimnasial
din Blaş” 9. De asemenea, a impus în mănăstirea
Bunavestire un riguros stil de viaţă monastic, care nu
admitea consumarea alimentelor din carne10. Samuil Micu,
care l-a cunoscut personal, îl caracterizează astfel: „Acesta
a fost om cu foarte sfântă viaţă şi cu mare înfrânare a trăit,
în toată vremea episcopiei sale nici carne, nici lapte, nici
oao, nici peşte nu a mâncat”11.
d) A construit noi mănăstiri și lăcașe de cult
Petru Pavel Aron a definitivat clădirea mănăstirii Sf.
Treime din Blaj, unde i-a primit pe călugării Grigorie Maior,
Gherontie Cotore şi Silvestru Caliani. Pe lângă aceasta, „a
zidit, pe cheltuiala sa, bisericile din Cut, Bistra, Mănărade
şi Răşinari. Prin stăruinţele sale a reuşit să mai completeze
câteva sesiuni parohiale, dar cu greu, fiindcă stăpânii de
pământ din cele mai multe sate româneşti erau calvini care
nu luau în seamă dispoziţiile Curţii imperiale privitoare la
aceste dotări”12.
III. Activitatea culturală
a) Înfiinţarea școlilor din Blaj
În baza finanţării stabilite de Inochentie Micu Clain
prin contractul din 1736 cu Curtea Imperială din Viena,
referitor la schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi
de la Gherla cu domeniul Blajului, episcopul Petru Pavel
Aron a reuşit să deschidă în anul 1754 trei şcoli: Şcoala de
obşte, deschisă tuturor, indiferent de vârstă, în care se
învăţa citirea, scrierea şi cântul bisericesc; Gimnaziul, sau
şcoala pentru învăţarea limbilor şi a ştiinţelor; Seminarul
Sf. Treime. Deja în luna decembrie a anului 1754 studiau în
aceste şcoli 178 de elevi şi candidaţi la Sfânta Preoţie.
Întrucât în Seminarul Sf. Treime nu studiau doar aceia
care doreau să devină preoţi şi fiind o mare lipsă de personal
preoţesc în eparhie, Petru Pavel Aron a inaugurat, în
noiembrie 1760, Seminarul Bunavestire, unde a primit 12
alumni, însă numărul lor s-a ridicat în scurtă vreme la 24.
Toţi aceştia erau întreţinuţi cu cheltuiala episcopului. El
are marele merit de a fi înfiinţat 55 de şcoli săteşti. Tot el a
reuşit să obţină 5 burse de studiu pentru Colegiul de
Propaganda Fide, iar mai târziu au fost trimişi studenţi şi
la Viena, Târnavia, Pesta şi Lvov. În acelaşi timp, nobilimea
română a început să frecventeze mai ales şcolile catolice
din Transilvania, conduse de iezuiţi, piarişti şi
franciscani13.
În privinţa formării preoţeşti, Petru Pavel Aron nu a
copiat modelul roman în care predomina filosofia şi
teologia Sfântului Toma de Aquino; el şi-a dat seama de
necesitatea unei formări teologice în spirit răsăritean şi de
aceea nu a urmat linia teologiei scolastice, pe care de
altfel o cunoscuse bine în anii formării sale universitare,
ci a publicat, în anul 1763, Opera philosophica et
theologica Ioannis Damasceni, în două volume14.
b) Deschiderea Tipografiei și cărţile publicate
Tipografia din Blaj a fost inaugurată în 1747, odată
cu întoarcerea de la studii a primilor călugări din
Mănăstirea Sfânta Treime: Grigorie Maior, Silvestru Caliani
şi Gherontie Cotore15. Înfiinţarea tipografiei a fost un act
cu multiple semnificaţii pe plan confesional, dar şi politico-
cultural: însemna refacerea legăturii culturale cu tradiţia
românească a vechii tipografii de la Alba Iulia, dar şi
alinierea învăţământului blăjean, sub aspectul conţinutului
manualelor, la gândirea pedagogică şi ideologică
promovată de Curtea din Viena; mai mult încă, tipografia
avea menirea de a susţine programul naţional iniţiat de
episcopul Inochentie Micu Clain în coordonatele
comuniunii cu Roma16.
 pro memoria
Traducerea şi tipărirea cărţilor de cult
Legătura cu Tradiţia răsăriteană s-a păstrat după
Unirea bisericească cu Roma şi prin intermediul liturghiei
şi al cărţilor de cult, a căror tipărire a cunoscut un progres
vizibil după mutarea tipografiei la Blaj. Cărţile liturgice
tipărite în timpul lui Petru Pavel Aron sunt următoarele:
Ceaslovul sau Orologhion (1751, 1753), Strajnicul (1753),
Liturghia (1753, 1756), Psaltirea (1755, 1764),
Euhologhionul sau Molitvelnicul (1757), Catavasierul
(1762), Acatistul (1763), Sfânta şi dumnezeiasca lui Isus
Christos Evanghelie (1765), Apostolul (1767), Octoihul
(1760).
Catehisme şi alte lucrări cu conţinut doctrinar
Dincolo de crearea unor instituţii scolastice,
episcopul Petru Pavel Aron s-a îngrijit şi de publicarea a
numeroase catehisme care erau necesare atât pentru
educarea în spirit religios a românilor, cât şi în vederea
cultivării identităţii catolice în sufletul lor. Cele mai
însemnate au fost: Floarea adevărului (1750), Bucoavna
(1750-1754), Dialog despre Sfânta Unire (1753),
Învăţătura creştinească prin întrebări şi răspunsuri
(1754; ed. a doua în 1756 iar ed. latină în 1757),
Dogmaticeasca învăţătură a Bisericii Răsăritului (1760),
Adevărata mângâiere în vremi de lipsă (1761), Începerea,
aşezământul şi iscăliturile Sfântului Săbor de la
Florenţia (1762), Catehismul Mic (1763).
Petru Pavel Aron a fost unul dintre autorii Florii
adevărului, alături de ceilalţi călugării erudiţi din prima
mănăstire blăjeană: Grigorie Maior, Silvestru Caliani,
Gherontie Cotore şi Leonte Moschonas, pe care a tradus-
o şi a tipărit-o în limba latină în 1752, la Viena. „Interzisă şi
confiscată de cercurile oficiale, ea a găsit însă aprecierea
Papei Benedict al XIV-lea care l-a şi felicitat pe vlădicul
român prin scrisoarea din 20 aprilie 1754. Textul latin a
fost reeditat în anul 1862 de cardinalul Pitra care găsise
prima ediţie – după cum mărturiseşte el însuşi în cuvântul
introductiv – în arhiva mănăstirii bazilitane din Grotta-
Ferrata”.
Păstoriceasca poslanie sau Dogmatica învăţătură
a Besearicii Răsăritului a fost scrisă de episcopul Petru
Pavel Aron, care a tipărit-o la Blaj, în 17 mai 1760. A fost
reeditată, împreună cu Floarea adevărului, de Dimitrie
Pop, la Blaj, în anul 1816. Dogmatica învăţătură a apărut
într-un context istoric asemănător celui care a determinat
geneza Florii adevărului, dar care prezenta o intensificare
a acţiunilor de contestare a Unirii cu Biserica Romei.
Toate aceste lucrări nu apar întâmplător, ca rod al
creaţiei spontane a elitei clerului greco-catolic, formată în
Universităţile catolice din Apus, ci reprezintă etape
importante din desfăşurarea unui amplu program de
consolidare şi promovare a Unirii religioase la românii
transilvăneni. Dacă bazele acestui proces au fost puse în
parte de teologii iezuiţi, iniţiativa este preluată în timp de
ierarhii greco-catolici şi de călugării erudiţi ai mănăstirii
Sfânta Treime din Blaj, care s-au inspirat atât din principiile
Reformei Catolice, cât şi din bogăţia propriei tradiţii
ecleziastice.
În loc de concluzie, considerăm că este oportun să
ne întrebăm: ce avem de învăţat de la Petru Pavel Aron?
187
Care este moştenirea pe care el o încredinţează în mod
deosebit Bisericii Greco-Catolice de astăzi? Aceste
întrebări sunt legitime, chiar necesare astăzi când ne
complacem în evocarea festivă a unui trecut măreţ.
Evocarea, de la latinescul vocare, înseamnă chemarea,
aducerea unui personaj sau a unor evenimente trecute în
faţa noastră. Evocarea lui Petru Pavel Aron este, prin
urmare, un act prin care stabilim un raport viu cu el, o
confruntare în care îl interpelăm şi ne lăsăm interpelaţi,
încercând să desprindem acele principii care i-au însufleţit
viaţa şi activitatea. Dacă nu se petrece această interpelare,
însoţită, desigur, de recunoştinţă, atunci nu îl aducem în
faţa noastră, ci noi suntem aceia care ne deplasăm în
trecut, îmbrăţişând o formă de anacronism deosebit de
periculoasă pentru rodnicia prezentului. Aşadar, ce
putem învăţa din confruntarea cu Petru Pavel Aron?
1. Petru Pavel Aron nu a început totul de la capăt, ci
a ştiut să continue lucrarea episcopului Inochentie Micu
Clain. Împreună cu colaboratorii săi apropiaţi, monahi ai
Mănăstirilor Sfânta Treime şi Buna Vestire din Blaj, a
înţeles importanţa programului conceput de episcopul
Inochentie pentru Biserică şi neamul românesc. Biserica,
în pofida greutăţilor de ordin economic şi mai cu seamă a
cataclismului confesional provocat de revoltele religioase,
nu s-a lăsat confiscată de necesităţile imediate, ci a reuşit
să ia măsuri care se încadrau armonios într-o direcţie clară,
într-o strategie pe termen lung.
2. El ne oferă ca model conştiinţa sa identitară greco-
catolică: credinţă catolică, dar trăită în spiritul şi în
conţinutul tradiţiei răsăritene. Pilda sa ne este deosebit
de folositoare astăzi, când elementele definitorii sub aspect
identitar nu sunt înţelese de toţi în acelaşi sens. Dezbaterile
pe această temă sunt întotdeauna binevenite şi pot fi chiar
rodnice, cu condiţia de a le însoţi cu serioase cercetări
teologice şi istorice.
3. Vlădicul blăjean, prin modul în care a ştiut să
dialogheze permanent cu autorităţile locale şi imperiale
pentru a susţine drepturile Bisericii sale, ne subliniază
necesitatea de a nu ne închide în noi înşine, de a nu rămâne
izolaţi. Biserica este, desigur, a lui Isus Hristos, însă ea
trăieşte în lume şi prin urmare este chemată la un dialog
stabil cu instituţiile statale şi europene.
4. Petru Pavel Aron nu ne lasă moştenire pur şi simplu
clădirile, ci ŞCOALA ROMÂNEASCĂ GRECO-
CATOLICĂ. Clădirile se pot renova mult mai uşor decât
să creezi o şcoală autentică, ancorată în valorile Bisericii
Catolice şi ale naţiunii româneşti. Deşi au trecut două
decenii de la evenimentele din 1989, suntem din păcate
departe de acest ideal iar iniţiativele bisericeşti locale nu
reuşesc să fie integrate într-un program durabil. Şcoala
blăjeană şi în general şcolile greco-catolice trebuie
regândite şi reaşezate în spaţiul confesional greco-catolic,
dar şi în cel cultural românesc şi european. Biserica nu
poate uita că una dintre vocaţiile sale fundamentale este
tocmai formarea spirituală, umană şi culturală a omului.
5. Prin lucrarea originală Floarea adevărului, s-au
aşezat odinioară premisele unei şcoli teologice greco-
catolice. Biserica are şi astăzi nevoie de teologie, de o
teologie luminată şi creativă, fidelă tradiţiei şi deschisă
dialogului cu cultura contemporană. Lipsa mijloacelor
188 pro memoria
materiale ridică probleme serioase Bisericii Greco-Catolice, a 1849, Paris, 1949, p. 209.
care azi este săracă şi încă neîndreptăţită, dar fără teologie 7 Cf. I. P. Szilagyi, Enchiridion Juris Ecclesiae Orientalis
aceasta ar fi mult, mult mai săracă17. Catholicae, editio secunda, Magno-Varadini, 1880, p. 274.
8 Cf. Zenovie Pâclişanu, op. cit., I, pp. 375-377; II, pp.
________
325-36;
Note:
9 Cf. Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi
1 Cf. Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite,
Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la
I, în Perspective, an. XVII, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, pp.
1751 până la 1764, Tipografia Seminarului Archidiecezan, Blaj,
313-315.
1902, p. 10.
2 Situaţia dificilă în care se găsea Petru Pavel Aron este
10 Cf. Zenovie Pâclişanu, op. cit., II, pp. 55-56.
descrisă sugestiv de profesorul Ioan Chindriş: „Era între ciocan
11 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, p.
şi nicovală, după cum singur se exprimă de mai multe ori. Ca
119.
vicar al episcopului, era obligat canonic să aplice decretul lui
12 Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu,
Inochentie, cu primejdia propriei excomunicări dacă nu o face.
Catolicism şi Ortodoxie Românească - scurt istoric al Bisericii
Clerul lui Inochentie era întru totul de partea episcopului şi
Române Unite, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994, p.
împotriva teologului […] Dacă însă Aron dădea curs demersului
75-77.
lui Inochentie, Curtea de la Viena l-ar fi măturat şi ar fi găsit un
13 Cf. Augustin Bunea, op. cit., pp. 278-279. Pentru o
alt vicar , care să respecte cadrele legale ale Imperiului. Teologul
prezentare a evoluţiei acestor şcoli până în anul 1848, vezi Iacob
era introdus în Biserica Unită prin decret imperial (iubita de
Mârza, Şcoală şi Naţiune. Şolile din Blaj în epoca renaşterii
Inochentie Secunda Leopoldina), ca atare vicarul ar fi încălcat
naţionale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pp. 58-78.
legile ţării. Aron recurge la o stratagemă de amânare a publicării
14 Cf. Octavian Bârlea, Biserica Română Unită şi
decretului în dieceză, în paralel cu consultarea forurilor
ecumenismul Corifeilor Renaşterii culturale, în Perspective, an.
competente de la Roma […] Buna credinţă faţă de episcop şi-o
V, nr. 3-4, München, 1983, p. 140.
dovedeşte prin iterarea necesităţii ca acesta să se întoarcă grabnic
15 Cf. Zenovie Pâclişanu, op. cit., I, p. 63.
acasă, pentru a se restabili – doar în acest fel – starea grav
16 Pentru o analiză a activităţii tipografiei până la moartea
tulburată din Biserica Unită. De la toate forurile informate despre
lui Petru Pavel Aron, vezi Gabriela Mircea, Tipografia din Blaj
excomunicare, fie ele clerice sau laice, Aron primeşte acelaşi
în anii 1747-1830, în Bibliotheca Musei Apulensis XXII, Ed.
răspuns: excomunicarea nu poate avea loc. Însuşi Papa Benedict
Altip, Alba Iulia, 2008, pp. 104-207.
al XIV-lea îi cere să nu promulge excomunicarea”. Cf. Ioan
17 Părintele profesor Marko Ivan Rupnik remarca în acest
Chindriş, Testamentul lui Petru Pavel Aron, în Ioan Chindriş,
sens că „greco-catolicismul se poate îngropa singur şi se poate
Niculina Iacob, Petru Pavel Aron, Ed. Astra, Blaj, 2007, pp. 28-
trăda el însuşi dacă îi vor lipsi teologii greco-catolici […] fără
29.
personalităţi în câmpul reflecţiei teologice, se va tăgădui de la
3 Cf. Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi
sine. Şi nu va reuşi să fructifice nici martiriul pe care l-a îndurat”
Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la
- Un destin istoric. Ancheta Revistei Vatra, volum realizat de I.
1751 până la 1764, Tipografia Seminarului Archidiecesan, Blaj,
Boldea, Al. Cistelecan, C. Moraru şi V. Podoabă, Târgu Mureş,
1902; Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite. Partea
I – a, 1697-1751, ediţia a doua în Perspective, nr. 65-68, an. 1999, p. 348.
XVII, München, 1995, pp. 343-388; Idem, Istoria Bisericii
Române Unite. Partea II – a, 1752-1783, în Perspective nr. 53- Cristian BAR
BARTTA
60, an. XIV-XVI, München, 1993, pp. 17-84. Facultatea de Teologie Greco-Catolicã, Blaj
4 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istorii românilor,
editor C. Câmpeanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 119.
5 Vezi Greta Miron, Biserica Greco-Catolică din
Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, pp. 109-119.
6 Cf. Charles de Clercq, Histoire des Conciles. Tome XI:
Conciles des Orientaux Catholiques. Premičre partie, de 1575

Caiete Silvane, nr. 50 / 2009
Numărul aniversar al revistei
sălăjene cuprinde pagini de felicitări,
analize, opinii din partea altor publicaţii
din ţară, a unor colaboratori sau cititori
fideli.
Sub titlul-urare „Ave, homo
silagensis!”, George Vulturescu (director
revista „Poesis”) face mai întâi puţină
istorie culturală: „Personalităţile din această
zonă au dus greul propăşirii limbii române
şi a culturii «pe graniţă», au înfiinţat primele
societăţi de lectură” (1863), au pus temelia
unor bănci româneşti care au susţinut burse
şi proiecte culturale (Societatea pe Acţiuni
„Silvania”, banca „Vulturul” din Tăşnad),
generând structuri culturale, emancipând
spiritualitatea românească”. Apoi, autorul
îşi exprimă sincera preţuire pentru echipa
redacţională şi pentru personalităţile
creatoare din cadrul „Caietelor Silvane”:
„talentatul poet, Viorel Mureşan,
indienistul Liviu Bordaş, regretatul Ioan-
Viorel Bădică, artistul plastic Gheorghe Ilea
(care ilustrează, de altfel, numărul aniversar
al revistei), poeţii Daniel Hoblea, Viorel
Tăutan, Daniel Săuca (autorul unui jurnal
de ziarist, care pune în valoare un proiect
de «homo-silagenssis»), istoricul Cornel
Grad, prozatorii Cristian Contraş, György
Györfi-Deák (şi excelent traducător),
etnologul custode de antropologie culturală
Camelia Burghele, recent dispărutul autor
al unui dicţionar etimologic al localităţilor
– Gheorghe Chende Roman şi alţii”. Ileana
Petrean-Păuşan, Elena Musca, Marin Pop
– redactori, Marius Soare – tehnoredactor
întregesc echipa redacţională de la „Caiete
Silvane”, condusă de Cristian Contraş,
Daniel Săuca, Daniel Hoblea.
„Nivelul axiologic afirmat de «Caiete
Silvane» este de toată stima” constată Cassian
Maria Spiridon. „Colectivul redacţional a
demonstrat că acolo unde este dragoste pentru
literatură şi pentru istoria naţională, este cu
putinţă o publicaţie vie, atentă la viaţa culturală
a sălăjenilor, fără a fi neglijate evenimentele
din ţară şi din afara ei”.
„Pagini spirituale din ce în ce mai
elegante şi mai bine articulate” definesc
revista de la Zalău – este de părere Lucian
Vasiliu („Dacia literară”). Olimpiu
Nuşfelean („Mişcarea literară” – Bistriţa)
face o bună analiză a contextului actual „al
deprovincializării şi al alcătuirii unor nuclee
locale” în jurul unor reviste de cultură.
„«Caiete Silvane» dezgheaţă, astfel, inerţii,
provoacă şi promovează spiritul locului”,
relaţionează faptele culturale sălăjene cu
cele din plan naţional, dându-le o identitate
inconfundabilă.
„«Caiete Silvane» se constituie într-
un exemplu de demnitate de breaslă, de
profesionalism şi de bun gust” (Melania
Cuc). „Acolo unde apare o Revistă se mai
dă o lovitură mortală ignoranţei” – scrie
Adrian Alui Gheorghe.
Semnăturile valoroase din revista
sălăjeană demonstrează interes pentru
istorie, estetica imaginarului, folclor,
poezie, teatru etc. – observă Paul Chiş
(Realitatea TV Cluj).
În existenţa celor de la „Caiete
Silvane” „predomină conjugarea verbelor
„a fi”, „a şti”, „a dărui”, în dauna verbului
„a avea” (Zaharia Prodan).
talmeº - balmeº
„Revista se ridică la standarde
naţionale şi europene. Este o revistă de
cultură autentică, una de încredere, lansată
de un colectiv de redacţie de şapte stele”
(Marin Ştefan, Şimleu Silvaniei).
„Dorim o mai mare reprezentare a
istoriei bisericii sălăjene, culturii,
învăţământului, a demografiei istorice, a
descoperirilor arheologice şi a
mentalităţilor” (Peter Cooper), unul dintre
colaboratorii revistei).
Ileana Petrean-Păuşan atrage atenţia
asupra valorii documentare a unora dintre
articolele publicate în „Caiete Silvane”
(micromonografiile unor datini şi obiceiuri).
„Revista este interesantă, atractivă şi cu
materiale de înaltă ţinută literară” (Adalbert
Gyuris – Germania).
Foarte bune ni s-au părut rândurile
semnate, în „Caiete Silvane” nr. 50, de
Simone Györfi, Györfi-Deák György şi
Daniel Săuca. „Revista s-a dorit a fi un
forum al cugetării intelectuale. Având
înainte o astfel de ambiţioasă ţintă, este
firesc din partea redactorului şef să-şi
dorească a strânge în jurul său ştiutori de
carte, literaţi, etnografi, jurnalişti sau, pur
şi simplu, oameni dornici de a-şi încerca
talentul literar”. Cu luciditate, Simone
Györfi alcătuieşte o reprezentare a
generaţiei tinere: „Creatorii tineri, aflaţi la
început de drum, posedă, cel mai adesea, o
mai slabă autodisciplină, autocenzură,
dublată, în schimb, de îndrăzneala vârstei.
Plini de viaţa pe care tocmai o trăiesc, dar
lipsiţi de o mai amplă experienţă sau de o
cultură mai cuprinzătoare, pe care o poţi
obţine numai în timp, prin lecturi serioase,
internalizate prin meditaţie şi judecată, ei
sunt adesea convinşi că fluxul de cuvinte
aşternut pe hârtie este ireproşabil”. Ca
atare, „este nevoie de un mentor acolo unde
se doreşte ascensiunea spre un nivel su-
perior al gândirii, acolo unde se doreşte
protejarea şi propagarea culturii”. Raison!
„Născută sub semnul unei «pax
marcusiana», acceptată de principalele
instituţii de profil din judeţ, revista s-a
impus prin punctualitate, ritmicitate,
seriozitate şi diversitate, pe talentul
condeierilor şi pe eforturile colaboratorilor
de a găsi subiecte incitante” (Györfi-Deák
György). Intelectuali români, unguri,
nemţi, slovaci, polonezi sau chiar americani
(Peter Cooper) avansează cu folos diferite
teme de dialog spiritual, respectând
standardele şi calitatea.
„Ne aşteaptă acum un alt drum: cel
al consolidării acestei construcţii” conchide
redactorul-şef Daniel Săuca.
Urăm şi noi echipei redacţionale a
„Caietelor Silvane”, „la jumătatea primei
centurii”, să-şi împlinească gândul!
Caiete Silvane, nr. 51 / 2009
Tema numărului 51, „Semne şi
resemnificări” (între Cuvânt şi Text) a fost
prilejuită de organizarea şi desfăşurarea, în
Sălaj, a celei de-a doua ediţii a Zilelor revistei
„Caiete Silvane”, ediţie la care au fost prezenţi,
în calitate de invitaţi, George Vulturescu,
Gheorghe Glodeanu, Olimpiu Nuşfelean,
Cornel Cotuţiu, Aurel Pop, Ioan Pavel Azap,
Ştefan Doru Dâncuş, precum şi numeroşi
oameni de cultură şi reprezentanţi ai
administraţiei din judeţul Sălaj.
189
Foarte interesante eseurile,
articolele, textele (bănuim ale conferinţelor
susţinute în cadrul evenimentului amintit).
Olimpiu Nuşfelean vede literatura ca
„restabilire a ordinii lumii”, plecând de la
ideea că există „o sincopă de semnificare
în zilele noastre, resimţită prin scăderea
drastică de interes pentru descifrarea unor
sensuri noi. Şi atunci, una dintre marile
provocări ale literaturii este tocmai aceasta:
resemnificarea lumii”.
Despre simbolul creştin al peştelui
scrie cald şi participativ Ştefan Doru
Dâncuş, iar Viorel Mureşan întreprinde o
analiză literară a „unei hieroglife venite din
pădurea de simboluri: cerbul”. Versurile lui
Lucian Blaga, Leonid Dimov, Emil
Brumaru ne sunt aduse din nou în atenţie,
prin conotaţii lirice la care, poate, nu ne-
am gândit.
O cercetare istorică referitoare la
„semnul lingvistic” este semnată, în „Caiete
Silvane”, nr. 51, de Viorel Tăutan. Simone
Györfi îndeamnă la descifrarea semnelor
valorii intrinseci a literaturii, Marin Ştefan
se ocupă de valenţele cuvântului poetic,
Imelda Chinţa interpretează semnele
expresivităţii ludice în „Dicţionarul ono-
mastic” al lui Mircea Horia Simionescu.
Foarte incitant ni s-a părut eseul lui Ioan
Maria Oros – „Protocoale şi contracte de
lectură liturgică în Ţara Silvaniei (sec. XVII
– XIX)”, propunând o „problematică
relativ nouă în literatura de specialitate,
una care confirmă faptul că existenţa în
sine a textului este strict condiţionată de
lectura acestuia şi că însuşi textul ca atare
emană nişte reguli de lectură”. Despre
intercondiţionarea amintită scrie autorul
articolului, cu aplicaţii pe „Liturghierul
slavonesc” al lui Macarie, de la apariţia
căruia s-au împlinit, în 2008, 500 de ani.
„Nevoia de Semne şi apropierea de
Cuvânt în închisorile comuniste” este tema
cercetării lui Marin Pop. „Gulagul
comunist, adevărat holocaust pentru
poporul român, greu de imaginat de către
generaţia tânără” a provocat enormă
suferinţă. Miracolul supravieţuirii unora
dintre cei încarceraţi s-a datorat şi nevoii
de a scrie, de a lăsa semne. Corneliu
Coposu, Constantin C. Giurescu, Valeriu
Sima (preot sălăjean), printre alţii,
compuneau, mental, poezii, făceau chiar
traduceri literare. „If” a lui Rudyard
Kipling, tradusă de Corneliu Coposu, a
întrunit aprecierile lui Şerban Cioculescu
(criticul o considera cea mai reuşită
traducere). Valeriu Sima a lăsat în manuscris
tulburătoare poeme din închisoare, pe care
le putem citi în paginile „Caietelor
Silvane”. Ele sunt urmate de publicarea
câtorva fragmente din cartea lui Corneliu
Coposu – „Iuliu Maniu – istoria unui
tribun”, apărută în 1947, dar nedifuzată,
întrucât în 4 iulie, Iuliu Maniu avea să fie
arestat şi trimis în închisoare pe viaţă.
Astăzi, cartea se află expusă la „Muzeul
de Istorie” din Bucureşti.
Celelalte pagini ale „Caietelor
Silvane”, nr. 51 conţin poeme, proză,
teatru, cronică de carte, eseuri, studii de
istorie, evocări.
Nu în ultimul rând, citim, în revista
sălăjeană, protestul Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova, al Asociaţiei
Istoricilor şi al Forumului Democrat al
190
Românilor împotriva acţiunii ilegale a
autorităţilor comuniste de la Chişinău, de
interzicere a accesului în Republica
Moldova a unor personalităţi ale ştiinţei şi
culturii din România. Profesorii Ion
Agrigoroaie, Cătălin Turliuc şi Liviu Lazăr
(Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi),
scriitorul şi ziaristul Ion Bâscă, bibliograful
Mioara Pop şi poetul Ion Mărgineanu
(Alba Iulia) – căruia urma să i se înmâneze
un premiu din partea Uniunii Scriitorilor
din Moldova –, au fost opriţi la frontiera
Sculeni şi Leuşeni, în ziua de 26 martie
2009, umiliţi şi reţinuţi ore în şir, fără
explicaţii. Comandouri de securişti le-au
sechestrat cărţile personale şi cele câteva
volume ale clasicilor literaturii române, Ion
Agârbiceanu şi Lucian Blaga (despre marele
poet, trecut la cele veşnice în 1961,
securiştii vameşi ai lui Voronin au declarat
cu emfază că „ştiu ei ce fel de poet e acest
ministru al lui Băsescu”). Academicienii
Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija, doctorul
Sergiu Musteaţă semnează protestul
împotriva acestei crase încălcări a dreptului
la libera circulaţie a persoanelor, a normelor
de drept internaţional.
Sperăm şi noi ca dialogul şi
comunicarea dintre românii de pe ambele
maluri ale Prutului să nu mai fie umilite
vreodată de vameşi ce poartă încă semnele
comportamentului despotic de tristă
amintire comunistă.
Convorbiri literare, nr.4 / 2009
Prestigioasa revistă ieşeană ne
propune momente de lectură extrem de
profitabile, prin pagini substanţiale, în
conţinut şi expresie, prin teme şi idei
acoperind plaja vastă a literaturii,
filosofiei, ştiinţelor, artelor.
Cassian Maria Spiridon
reconstituie, esenţial, traseul gândirii lui
Constantin Noica despre „rostirea
sufletului”. „Pagini despre sufletul
românesc” (1944, reeditare 1991),
„Rostirea filosofică românească” (1970),
„Creaţie şi frumos în rostirea românească”
(1973), „Devenirea întru fiinţă” (1981) sunt
aduse în prim plan de eseistul de la
„Convorbiri literare”, spre a se înţelege
afirmaţia lui Noica exprimată în cunoscuta
frază: „Când vrem să facem din sufletul
românesc purtătorul unei istorii proprii,
găsim în el nu numai o materie moartă care
să reziste; dar şi una vie, care să ne
prefigureze destinul”. Neagoe Basarab
(„Învăţăturile ...”), Dimitrie Cantemir,
Lucian Blaga sunt popasurile nicasiene din
„Pagini despre sufletul românesc”. La
filosoful din Lancrăm triumfă românescul
în filosofie, triumf la care Cassian Maria
Spiridon adaugă şi pe Constantin Noica, a
cărui cugetare filosofică are în centru limba
română, cuvintele ei fundamentale: mai întâi
„sinele” şi „sinea”, apoi – din „ciclul fiinţei”
– „rost-rostire”, „întru”, „fiinţă” („devenirea
întru fiinţă”). Din gândirea nicasiană „aflăm
ceva esenţial despre cum se rosteşte
sufletul” – scrie, simplu şi frumos, Cassian
Maria Spiridon.
Tot despre Constantin Noica
(centenarul naşterii filosofului va fi marcat
în iulie 2009) citim un remarcabil eseu al
lui George Popa: „Noica şi gândirea
talmeº - balmeº
poetică eminesciană”. „Afinitatea dintre
Noica şi Eminescu se poate compara cu
cea dintre Heidegger şi Hölderlin”. George
Popa analizează temeiurile celor două
iluminate apropieri. Viziunea românului
despre fiinţă, sacralizarea vieţii şi a lumii,
etica eminesciană, fina sensibilitate
poetică se unesc indisolubil cu
deschiderea filosofică, în cazul Eminescu-
Noica. Heidegger pune în centrul
sistemului său filosofic poezia ca esenţă
a Fiinţei.
Un interviu foarte bun cu Dan Puric
este semnat de Vasilica Onţoaia. Multe
dintre răspunsurile lui Dan Puric iau formă
aforistică: „Smerenia nu înseamnă anestezie
generală ca să treacă prostia peste tine.”;
„Când cade un om pe stradă tu îl întrebi
dacă e catolic, greco-catolic, musulman, sau
îl ridici? Îl ridici.”; „Certitudinea mea
înseamnă Dumnezeu, ţara mea, mama
mea”. Munca unui artist nu este percepută
în afară. „Îl pui pe Brâncuşi acum în
România? Păi îl făceau varză! Ziceau că-i
paranoic, ăla care stătea în atelierul lui şi
abia seara îşi dădea seama că e plin de sânge.
Eu aşa stau de douăzeci de ani, zi de zi în
atelierul acesta. Cu lucruri mai reuşite, altele
mai nereuşite. Asta este.”
Ancheta revistei propune întrebări
legate de istoriile literare la noi. Răspund
Mircea Muthu şi Adrian Alui Gheorghe.
Sunt vizate, desigur, „Istoria critică a
literaturii române” de Nicolae Manolescu
şi „Istoria literaturii române
contemporane” (1941-2000) de Alex
Ştefănescu. Mircea Muthu sugerează că
toate întâmpinările critice la aceste istorii
să fie strânse în volume care să constituie
puncte de plecare pentru viitoarele ediţii.
Dacă Mircea Muthu este ponderat în
exprimarea nemulţumirilor cu privire la
cele două istorii literare, Adrian Alui
Gheorghe este neiertător cu Alex
Ştefănescu şi de acord cu provocarea lui
Nicolae Manolescu, provocare ce „a
stârnit muşuroiul literaturii române ...
pentru a şti cât rezistă, ce mai rămâne
viu din ea, după un fel de război pornit
cu strategii asumate şi victime
programate”.
Despre „Valeriu Anania între eul
biografic şi eul profund” a scris, cu puţin
înainte de a trece la cele veşnice, regretatul
Constantin Ciopraga. Este analizat
volumul de „Memorii” al lui Valeriu Anania
– „ecclesiasticus vagans, rătăcitor fără voie,
deschis tuturor experienţelor, aspirând spre
o cunoaştere plurală”.
Alexandru Zub readuce în atenţie
personalitatea pastorului Richard
Wurmbrand şi pătimirile lui, alături de alţi
intelectuali români, în închisorile
comuniste. Impulsul confrantern al lui Ri-
chard Wurmbrand venea din inima lui
„inundată de dragoste şi de bucurie”
Mircea A. Diaconu face dreptate
poetului Nicolae Sava, nerăsfăţat de critica
literară, poate şi din pricina discreţiei lui,
„prezenţa-i devenind mai degrabă
amintire”. „Într-o revistă din vestul ţării,
cineva îi închina, crezându-l mort, un
necrolog”. Nicolae Sava este „un poet
adevărat, tulburător, chiar dacă uneori
patetic, de o sinceritate care ucide orice
îndoială” – scrie criticul de la Suceava.
Mai multe pagini din „Convorbiri
literare”, nr. 4 / 2009 sunt dedicate evocării
lui Petre Stoica (15.02.1931-21.03.2009).
Ioan Holban, Gellu Dorian, Emil Nicolae,
Lucian Vasiliu întreprind fie un excurs prin
opera lui Petre Stoica, fie relatarea unor
amintiri despre poetul de la Jimbolia, fie
însemnări importante pentru biografia lui.
Gellu Dorian îi consacră poemul „La
Apunache”.
La rubrica „Inedite”, citim o
scrisoare semnată de Mircea Eliade şi având
ca destinatar pe Florica T. Câmpan,
matematician, înzestrată cu un mare har al
povestirii şi cu ataşament pentru studiul
istoriei religiilor.
Foarte reuşite poeme semnează, în
„Convorbiri literare”, Ion Dumbravă,
Maria Mănucă, Dionisie Duma, Dionisie
Vitcu, Petruţ Pârvescu. Doina Ruşti îşi
demonstrează talentul autentic de
prozatoare în povestirea „Învingătorul”.
Câteva pagini mai departe, Constantin
Dram analizează romanul „Lizoanca”,
recenta apariţie editorială a Doinei Ruşti,
remarcând „forţa unei prozatoare
remarcabile”.
Alte pagini de critică literară aparţin
lui Cristian Livescu (despre poezia lui Ioan
Vieru), lui Dan Mănucă (despre cartea
Dianei Vrabie – „Cunoaştere şi
autenticitate”), lui Adrian Dinu Rachieru
(despre poezia lui Nicolae Dabija), lui
Vasile Spiridon (despre Paul Goma, scris
remarcabil), Emanuelei Ilie (despre
Constanţa Buzea, admirabil), Danielei
Petrişor (despre poetica lui Valéry), lui
Hans Bergel (despre poezia Anei
Blandiana, cu frumoase amintiri legate de
biografia poetei şi cu aşezarea ei în filonul
lirismului blagian).
Textul lui Antonio Patraş despre
Octavian Paler ni s-a părut unul dintre cele
mai bune de la secţiunea critică literară şi
eseu. Într-un stil limpede al interpretării,
autorul îmbină reperele biografiei cu
componentele esenţiale ale portretului lui
Octavian Paler: „obsesia etică”, nota
particulară a autorului „Mitologiilor
subiective”, profilul distinct de „scriitor
moralist”, „sobru şi auster în toate”,
„gânditor cu idealuri umaniste, preocupat
de soarta omului şi de problemele lumii
contemporane”.
Din aceeaşi generaţie tânără de critici
ieşeni, Bogdan Creţu, Ioan Milică şi Chris
Tănăsescu sunt, de asemenea, prezenţi în
„Convorbiri Literare”. Remarcăm studiul
lui Bogdan Creţu – „Direcţii în literatura
română de după 1990 (II)”, cu interesante
observaţii de istoric şi critic literar.
Constantin Coroiu se reîntoarce în
timp, încercând să-şi imagineze cum a fost
„acea zi, la începutul veacului trecut”, când
G. Ibrăileanu ajunge în strada Sărăriei din
Iaşi, acasă la Constantin Stere, „punându-
i în faţă o mare urgenţă: editarea unei
reviste”. Este vorba despre „Viaţa
Românească”, de care G. Ibrăileanu şi-a
legat destinul timp de 27 de ani, „întocmind
doctrina critică a revistei”, cum se exprima
G. Călinescu. Nu putem încheia
prezentarea acestor note de lectură, fără
să amintim incisivul text al lui Mircea
Platon, „România lui Varlam”. Tânărul
eseist, rezident în S.U.A., face trimiteri la

cartea lui Ion Varlam (trecut încă de tânăr,
de la 14 ani, prin închisorile comuniste):
„Pseudo-România. Conspirarea
deconspirării”, apărută în 2004. „Autorul
ei vorbeşte ca un om liber”, despre o
Românie inautentică – scrie Mircea Platon.
Vinovaţii sunt cei din deceniile comuniste,
dar şi cei de astăzi: „Sub comunişti,
analfabeţii au ajuns profesori universitari,
din cauză că profesorii universitari au fost
lichidaţi sau trimişi să facă munca
analfabeţilor care le-au luat locul. Sub
neocomunism, fiii, nepoţii şi finii
alfabeţilor, ajunşi profesori universitari, au
avut grijă să obţină monopolul mediatic ...
pentru a se asigura că România nu mai are
oameni, ci doar slugi.”
„Adevărul literar şi artistic”, nr.
971 / 2009
Un amplu interviu cu regizorul
român Cristian Porumboiu despre recentul
său film „Poliţist. Adjectiv”, film selecţionat
pentru festivalul de la Cannes, ne
conectează la viaţa cinematografică
românească, domeniu care a reuşit cel mai
bine integrarea în cultura europeană. Pentru
că generaţiile care se succed în
cinematografie aduc cu ele problemele şi
perspectivele lor, ceea ce, după spusele
lui Porumboiu, „este foarte bine”.
Dan Boicea face turul spectacolelor
de teatru din capitală şi din ţară,
recomandându-le pe cele bune, aduce
informaţii despre festivalurile de teatru care
se desfăşoară la noi şi se opreşte asupra
reprezentaţiei cu piesa „Interpretul”, de
Tristan Bernard, în regia lui Radu
Gheorghe, de la Teatrul Foarte Mic din
Bucureşti.
Marius Chivu propune cititorilor
câteva veşti despre unele cărţi din literatura
universală, recent apărute, cum ar fi notele
zilnice ale scriitorului José Saramago sau
ultimul roman scris de Vladimir Nabokov.
Victoria Anghelescu
înfrumuseţează paginile de final ale
suplimentului cu un articol despre
albumul „Desene pentru Herina” de Ştefan
Câlţia, dar şi cu imagini din expoziţia
despre arta barocului de la Victoria &
Albert Museum din Londra.
Cele mai plăcute pagini ale
„Adevărului literar şi artistic” sunt cele din
mijloc, dedicate lui Andrei Pleşu la 60 de
ani. După evenimentul lansării, la
Bucureşti, a două volume omagiale – „O
filosofie a intervalului. In Honorem Andrei
Pleşu”, Ed. Humanitas şi „Memory, Hu-
manity and Meaning”, Ed. Zeta Books –,
eveniment petrecut cu o întârziere de
aproape jumătate de an, Ioana Bogdan şi
Dan Boicea au realizat un reportaj despre
scriitorul şi omul Andrei Pleşu, cu ajutorul
lui Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu,
Mircea Vasilescu, Matei Pleşu, fiul
sărbătoritului, şi, nu în ultimul rând, cu
ajutorul chiar al lui Andrei Pleşu (printr-o
scrisoare adresată participanţilor la
evenimentul lansării şi citită de Gabriel
Liiceanu).
Dan C. Mihăilescu susţine că Pleşu
este cel mai mare maestru al stilului eseistic
din literatura română de astăzi şi că „are
nevoie de căldură înţelegătoare şi lectură
talmeº - balmeº
iubitoare pentru a-şi întări făptura
rostitoare”, îndemnându-ne să-l iubim şi
să-l citim.
Matei Pleşu îşi aminteşte fascinaţia
duminicilor din grădina luxuriantă a
pictorului Florin Ciubotaru, unde „noi,
copiii socialişti, gălbui şi inhibaţi, căscam
gura, jumătate jenaţi, jumătate fermecaţi
de performanţele epice, ludice şi dansante
ale părinţilor noştri”. Gabriel Liiceanu, în
stilul său inimitabil, exprimă astfel relaţia
sa cu Andrei Pleşu: „Am avut prilejul,
de-a lungul vieţii, să ne contemplăm, unul
pe celălalt, ca spectacol”. Mircea
Vasilescu povesteşte o nostimă întîmplare
petrecută în redacţia revistei „Dilema”,
din timpul mandatului de ministru de
externe al lui Andrei Pleşu: scaunul pe
care obişnuia să stea Andrei Pleşu, când
prezida şedinţele de redacţie ale revistei,
fusese ornat cu o inscripţie, la care Mircea
Vasilescu şi Radu Cosaşu contribuiseră
din plin şi pe care stătea scris: „Acest
scaun aşteaptă căderea guvernului.
Prietenii ştiu de ce.”
Recomandăm cititorilor revistei
VATRA cele două volume: „O filosofie a
intervalului. In Honorem Andrei Pleşu”,
Ed. Humanitas şi „Memory, Humanity
and Meaning. Essay in Honour of Andrei
Pleşu’s Sixtieth Anniversary”, Ed. Zeta
Books.
Luceafărul de dimineaţă, nr. 12 /
2009
Bogat ilustrat cu lucrările artiştilor
Silvia Radu şi Vasile Gorduz, nr. 12 din
săptămânalul „Luceafărul de dimineaţă”
conţine şi un foarte bun interviu al Iolandei
Malamen cu Silvia Radu. Impresionant
rămâne modul cum Iolanda Malamen
reuşeşte să-i facă pe interlocutori să
dezvăluie ce au mai bun în fiinţa lor. Deşi
Silvia Radu deplânge dispariţia (în
decembrie 2008) a lui Vasile Gorduz,
tristeţea ei este motorul unor mărturisiri
atât de tandre, încât Gorduz apare într-o
lumină vie, specifică momentului în care a
fost luat interviul: la câteva zile după
Sfintele Paşti. Silvia Radu vorbeşte despre
lumea perfectă din Trifeştii Basarabiei, în
care s-a născut Gorduz, „unde totul se
petrecea cu rost”. Apoi despre sculpturile
la malul mării, care dispăreau uneori, nu ca
tribut al mării, ci ca o răzbunare a
localnicilor care nu înţelegeau arta lui
Gorduz. Şi despre neînţelegerea din zilele
noastre, când atelierul lui Gorduz trebuie
eliberat, iar lucrările lui sunt nevoite să ia
calea pribegiei. Tot astfel se întâmplase şi
cu autorul lor, atunci când a fugit din calea
bombelor, în 1944, părăsind Basarabia. Cu
toate tristeţile, Silvia Radu mărturiseşte
„raiul pe care l-a trăit alături de Vasile
Gorduz”.
Din cuprinsul aceluiaşi număr vă
mai semnalăm: interviul cu Florin Iaru
despre romanul românesc contemporan,
din care lipseşte plăcerea povestirii, şi
articolul lui Sorin Lavric despre slăbiciunile
lui Cioran, articol nu defăimător, ci unul
„de bilanţ, bilanţul celor câteva date
biografice care fac din Cioran o fiinţă
eminamente scindată”.
191
Suplimentul de cultură, Iaşi, nr.
224-225
Doi arhitecţi şi un critic de arte
vizuale discută despre arhitectura oraşului
Iaşi: ce fel de oraş era, cum va arăta Iaşiul,
din punct de vedere urbanistic, care sunt
etapele construirii locuinţelor în capitala
Moldovei şi ce proiecte dăunătoare sau nu
pentru oraş derulează autorităţile.
Concluzia? Lipseşte. Iar noi nu ne putem
erija în specialişti care să poată lua decizii.
Oricum, părerile sunt împărţite, iar
proiectele de reabilitare a oraşului Iaşi nu
lipsesc, dar nu sunt puse în lumină.
Daniel Cristea Enache ne atrage
atenţia asupra a doi mari poeţi
contemporani: Ioan Mureşan de la Cluj-
Napoca şi Ioan Es. Pop de la Bucureşti,
primul „frângând gâtul retoricii artificioase
şi făcând să ţâşnească viziunea”, al doilea
„inventându-şi o limbă proprie, o sintaxă
poetică inconfundabilă”.
Gabriela Melinescu răspunde
întrebărilor Elenei Vlădăreanu despre
expoziţia sa de pictură din Bucureşti.
„Limba suedeză mă apasă din ce în ce mai
mult” – mărturiseşte poeta exilată la Stock-
holm – „încercând să elimine limba maternă.
Este peste tot, în apa şi în pâinea cea de
toate zilele. Poate din cauza asta mă apăr
cu desenul: liniile şi culorile sunt un limbaj
universal care îmi redă echilibrul din
copilărie, când credeam că limba română
este singură limbă, că pe tot globul
pământesc toţi oamenii vorbesc doar
româneşte”. Ocazia expoziţiei, o determină
pe Gabriela Melinescu să refacă, în dialogul
din „Suplimentul de cultură”, etapele vieţii
ei în România, ale exilului suedez şi ale
creaţiei ei literare şi artistice.
Suplimentul de cultură, nr. 226-
228 / 2009
Dinamica revistă ieşeană prezintă
un interviu cu scriitorul Augustin Buzura:
despre cărţile sale de literatură care dispar
din rafturile librăriilor, despre cititorii tineri
ai lui Buzura, care îl comentează pe bloguri,
despre atelierul de creaţie al scriitorului,
despre complexul Nobel al literaturii
române, despre dimensiunea intelectuală
pe care o trăieşte acum Augustin Buzura.
Remarcăm buna cunoaştere a cărţilor lui
Augustin Buzura de către George Onofrei,
iniţiatorul dialogului. În nr. 228 al aceluiaşi
supliment, putem citi, în avanpremieră,
tulburătoarea poveste a cafelei băută la şase
seara de către bătrânii armeni ai oraşului
Focşani, tulburătoare prin istoriile
deportărilor de la începutul secolului XX,
în deşertul Deir-ez-Zor. Bun ascultător al
acestor poveşti, autorul, Varujan
Vosganian, le adună în romanul „Cartea
şoaptelor” ce va apărea curând. Un alt
povestitor, Tudor Octavian, acordă lui Alex
Savitescu un interviu despre copilăria sa
în Brăila globalizată, despre studiile de
arhitectură şi de filologie. Dar scriitorul
încurcă puţin etimologia cuvântului
lucrativ: „Există un tip de bărbăţie care
presupune şi o mulţime de activităţi de
astea lucrative, să le spunem. Nu este nici
o ruşine. Eu ştiu să bat cuie”. DEX-ul ne
spune că „lucrativ” nu e derivat al verbului
192
românesc „a lucra”, ci trimite la verbul
latinesc „lucror, lucrari”, care înseamnă „a
avea ca profit, a câştiga, a avea un
beneficiu”.
Jurnalul literar, nr. 1-6 / 2009
Redacţia alocă mult spaţiu marcării
centenarului naşterii lui Eugen Ionescu. LA
rubrica „Roza vânturilor” citim câteva
gânduri despre România exprimate de
Eugen Ionescu. Nicolae Florescu ne
propune, apoi, o reevaluare a destinului
românesc al lui Eugen Ionescu, destin care
s-a păstrat şi s-a conservat, cu demnitate
şi prestigiu naţional, numai în exil.
Răspunsul la o întrebare anchetă din
„Le Figaro Littéraire”, datând 1956, despre
relaţia autor-critic literar, în care Ionescu
spunea „criticii nu sunt buni judecători; şi
nici publicul, şi nici timpul: dar el e singurul
care face diferenţa în final”; pe urmă, textul
despre I. L. Caragiale care figura în caietul
program al reprezentării, la Paris, a
„Scrisorii pierdute”, unde Ionescu
caracteriza originalitatea lui Caragiale prin
faptul că „toate personajele sale sunt im-
becile: inteligenţa le lipseşte, dar sunt
surprinzători de vicleni. Contrastul dintre
limbajul cult dar obscur şi viclenia
personajelor face ca teatrul să depăşească
naturalismul şi să devină fantastic de-o
manieră absurdă.”; în sfârşit, textul lui Horia
Stamatu despre „Nu”-ul ionescian, scris în
1986, şi în care Eugen Ionescu este văzut ca
un „clasic al secolului XX, dar nu unul
naţional, ci un clasic în contextul marilor
culturi occidentale” – toate întregesc dosarul
pe care nr. 1-6 / 2009 ale „Jurnalului literar”
le-au consacrat dramaturgului Eugen Ionescu.
Mircea Handoca se apleacă asupra
câtorva jurnale ale contemporanilor lui
Mircea Eliade, pentru a evoca omul, aşa
cum s-a păstrat în memoria acestora în
ultimele şapte decenii. Primul la care se
opreşte este Mihail Sebastian, socotind
amintirea păstrată lui Eliade de către acesta
„ca singura denigratoare”. Mircea Handoca
îşi argumentează părerea cu exemple din
Jurnalul lui Sebastian.
Cronică literară semnează Titu
Popescu, la volumul lui Ion Dur,
„Cariatide”, Ileana Corbea la „Jurnalul
berlinez” al lui Dumitru Crisitian Amzăr,
Mihai Neagu Basarab la romanul lui
Nicuale Gheran, „Arta de a fi păgubaş”.
Citim, în „Jurnalul literar” pagini de teatru
– Victor Ion Popa, „Moartea, Prietena mea”
–, proză de Crisula Ştefănescu, „Bonsai”
(pagini oferite revistei în avanpremiera
volumului omonim în curs de apariţie), un
amplu dialog realizat de Dora Pavel cu
Gheorghe Grigurcu, precum şi o convorbire
realizată de Radu Negrescu Suţu cu Anca
Visdei.
Apostrof, nr. 4 / 2009
„Apostrof”, de la Cluj-Napoca,
aniversează, în nr. 4 / 2009, 20 de ani de
existenţă. Revista este ilustrată cu
fragmente din cele mai interesante pagini
ale celor 227 de numere, apărute până
acum: dosarul „Cioran înainte de Cioran”,
scrisoarea lui Eugčne Ionesco din
septembrie 1991 etc. Dar redactorii nu cad
talmeº - balmeº
în paseism, ci sunt atenţi la tot ce apare
nou în peisajul cultural actual de la noi.
Astfel, Florin Soporan se opreşte asupra
Memoriilor Mitopolitului Bartolomeu al
Clujului. „Ne aflăm în faţa reflecţiei unei
conştiinţe sensibile la realităţile sociale,
aparţinând unui cenzor al moravurilor
vremii sale.” (E.G.O.)
Colocviile de la Alba-Iulia
A şasea ediţie a Colocviilor
romanului contemporan s-a desfăşurat,
pentru a doua oară consecutiv, la Alba-
Iulia, între 24-25 aprilie. Sub titlul Condiţia
umană şi poveştile ei, întâlnirea din acest
an a adunat lume bună şi foarte bună, critici,
poeţi şi prozatori de primă mână,
deopotrivă interesaţi de soarta romanului
românesc, întrucât, ca să-l cităm pe Eugen
Simion, „soarta literaturii române e soarta
romanului românesc”.
Nicolae Breban, invitatul de onoare
al actualei ediţii, a patronat discuţiile, în
timp ce, din partea gazdelor, poetul Aurel
Pantea a fost sufletul întregii întâlniri. E
drept, discuţiile s-au cam purtat de la
pupitru, uşor monologic în prima parte, şi
s-au încins abia în a doua parte a zilei de
vineri, 24 aprilie. Şi nici nu-i de mirare având
în vedere că, pe lângă Nicolae Breban, au
vorbit despre starea romanului românesc
unii dintre cei mai avizaţi critici: Eugen
Simion, Ion Pop, Virgil Podoabă sau
prozatori precum Petru Cimpoeşu ori
Radu Mareş. Eugen Simion s-a declară,
indirect, mulţumit de încheierea epocii
romanului autoreflexiv, a metaromanului,
aşteptând un roman care reabilitează
epicul. Virgil Podoabă, după ce a descris
cele două orientări din proza
contemporană, cea care continuă modelul
interbelic, mai puţin novatoare, şi cea
„speculară, ironică, ludică, livrescă şi
artistă”, a ţinut să precizeze că, la o
examinare atentă, doar M.H.Simionescu
şi Mircea Cărtărescu sunt postmoderni,
dacă se pune în aplicare disocierea lui
Vattimo între „gândirea tare” şi „gândirea
slabă” şi investigaţia nu se limitează la
inventarierea tehnicilor postmoderne.
Intervenţiile din a doua parte a
întâlnirii au încercat să răspundă la
întrebarea dacă avem sau nu un roman al
condiţiei umane după 1989. Ion Pop a
socotit mai mult decât binevenită în
peisajul romanului postdecembrist,
trecerea de la „mizerabilism şi trivialităţi la
scrieri care depăşesc această zonă”, însă
marea aşteptare o reprezintă tot „romanul
perioadei comuniste văzute într-o manieră
mai detaşată”. Dar, spre deosebire de
instanţele critice, cele scriitoriceşti se pare
că nu conştientizează „uriaşa materie pe
care o oferă comunismul”. Până vor cădea
de acord, marele roman al
postcomunismului rămâne apanajul unui
viitor nedeterminat. Spre finalul discuţiilor,
Andrei Terian a tranşat lucrurile cât se
poate de clar. Avem mari romane ale
condiţiei umane în perioada postbelică?
Avem. E suficient să-i amintim pe Marin
Preda, Aug. Buzura, N. Breban, sau D.R
Popescu. Însă, pentru un cunoscător, se
vede de la o poştă că „nici un roman despre
comunism postdecembrist nu poate sta
lângă marile romane scrise în comunism”.
Chiar aşa! Dacă s-au auzit unele voci din
public care l-au contrazis, dându-i ca exemple
de bună practică pe Gheorghe Crăciun,
Petru Cimpoeşu sau Caius Dobrescu,
părerea cvasiunanimă a tins către acceptarea
faptului că evoluţia romanului românesc
rămâne, deocamdată, un mister, iar unii din
clanul pesimiştilor nu s-au ferit să-şi declare
gândul cel mai ascuns, anume că, în definitiv,
„nu suntem făcuţi pentru roman”.
În cursul serii, doamna Irina Petraş,
preşedinta juriului (din care mai făceau
parte Sanda Cordoş şi Laura Pavel) a
anunţat premiile:
Debut: Ruxandra Ivăncescu,
Maranon sau Adevarata istorie a
descoperirii Lumii Noi, Cartea
Românească, 2009
Exegeză: Simona Sora, Regăsirea
intimităţii, Cartea Românească, 2008
Consacraţi: Filip Florian, Zilele
regelui, Polirom, 2008
Deci dezbateri aprinse au fost, premii şi
lansări de carte asemenea, nu ne mai
rămâne decât să sperăm că misterul
evoluţiei romanului românesc va fi mai
desluşit la viitoarea ediţie.
(C.T.)
Cu Ion Horea în Aula Magna
...morga academică a fost definitiv
desfiinţată, fără ca cineva să-i simtă lipsa
sau măcar să-şi amintească de ea. Iar acesta
e în întregime meritul poetului octogenar,
care în loc să fie sobru, cum cerea
evenimentul organizat în 27 mai, al cărui
protagonist era, şi-a permis să fie colocvial,
câştigând imediat simpatia auditoriului prin
farmecul povestirii şi prezenţa de o
neaşteptată prospeţime, căldură şi
familiaritate.
Binevenită a fost acordarea medaliei de
către Universitatea Petru Maior pentru
întreaga activitate, frumoase au fost
discursurile domnilor profesori, inspirat
cuvântul de Laudatio rostit de Al.
Cistelecan. Cu adevărat admirabil a fost
însă poetul mureşean încât, din ceremonia
de decernare a unei distincţii academice a
făcut o întâlnire de neuitat, în care au domnit
o atmosferă de vecinătate, de înţelepciune
şi har al evocării, pline de miez, dar şi de
anecdotic, umor, autoironie şi o doză de
seninătate – efect, de bună seamă, al
frecventării lucrurilor nevăzute şi al
intimităţii cu cele duhovniceşti sau cu
Poezia, căci în cazul său asemenea distincţii
au devenit inutile şi inoperabile... (C.T.)