Teodor Tanco
S ‑a stins din viaţă Teodor Tanco (22 aprilie
C pentru amintiri, povestiri studenţeşti, 1987; Lumea transilvană a lui Ion
A însemnări de peste Prut, 1992; 1994; Sociologul Eugeniu Sperantia, stu‑
F Pagini alese din istoria Monorului, Cluj‑Napoca, 2001; Andrei Mureşa-
É matică, Cluj‑Napoca, 2003; Cândva mă voi întoarce acasă, roman,
A P O S T R O F
In memoriam
Silvia Ghelan
25 octombrie 1924 ‑ 17 martie 2019
A plecat dintre noi Silvia Ghelan, „cea mai mare actriţă a Cluju‑
lui“, cum o numea criticul Nicolae Carandino.
Sivia Ghelan s‑a născut la Cluj. A absolvit Conservatorul de
Muzică şi Artă Dramatică din localitate în anul 1948, an ce mar‑
chează debutul şi angajarea ei la Teatrul Naţional din Cluj. Recu‑
noaşterea însă a primit‑o după patru ani cu rolul Wanda din Gai-
ţele de Alexandru Kiriţescu, când primeşte primul premiu din
cariera sa la Concursul republican al tinerilor artişti din teatrele
dramatice. Preşedintele juriului era marele actor Ion Manolescu.
Dramaturgul i‑a dăruit atunci cartea cu piesa scrisă de el cu o
frumoasă dedicaţie în care spunea că interpretarea ei este exact aşa
cum şi‑a imaginat‑o el pe Wanda.
Cariera Silviei Ghelan a fost una constant ascendentă. A avut
şansa întâlnirilor cu mari regizori: Alexa Visarion, Alexandru Tatos,
Gheorghe Harag, Crin Tedorescu, Janos Taub, Dinu Cernescu, care
i‑au oferit roluri de primă mărime. Veta în O noapte furtunoasă de
I.L Caragiale, Mona în Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Leo‑
nie în Părinţii teribili de Jean Cocteau, Dona Rosa în Sâmbătă, du-
minică, luni de Eduardo de Filippo, Mary Tyrone în Lungul drum al
zilei către noapte de Eugene O’Neill, Anna Fierling în Mutter Cou-
rage de Bertold Brecht, Lady Torrance în Orfeu în infern, Blanche în
Un tramvai numit dorinţă, doamna Goforth în Trenul cu lapte nu
mai opreşte şi Amanda în Menajeria de sticlă de Tennessee Williams,
Liubov Andreevna în Livada de vişini de A. P. Cehov, au fost tot
atâtea roluri care i‑au şlefuit şi pus în lumină valenţele talentului său.
Dar regizorul care a pus‑o cu adevărat în valoare şi sub mâna căruia
s‑a desăvârşit talentul ei de mare tragediană a fost Vlad Mugur.
Rolurile interpretate sub direcţia de scenă a Meşterului: Silvia în
Visul de D.R. Popescu, Clitemnestra în Ifigenia în Aulis de Euripide
şi Cesonia în Caligula de Albert Camus i‑au adus, pe lângă recu‑
noaşterea din ţară şi pe cea internaţională. La Festivalul de Teatru
Scurt de la Arezzo, Italia, 1968, arta ei a fost comparată cu cea a
marei tragediene italiene Anna Magnani. Un an mai târziu, la Flo‑
renţa, ziarul La Nazione din 28 aprilie 1969 scria: „Bravissima Silvia
Ghelan (...) a redat rolul Cesoniei într‑un mod într‑adevăr demn de
admiraţie, demonstrând un talent deosebit şi un temperament latin,
capabile să surprindă cea mai mică vibraţie a sufletului“.
Din cei cinzeci şi opt de ani în care a oficiat pe scândură, cinci‑
zeci, adică o jumătate de secol, au fost pe scena Teatrului Naţional
din Cluj, căruia i‑a fost credincioasă şi care i‑a fost adevărata casă.
Dăruită cu un talent de largă respiraţie, trecând cu uşurinţă de la
dramă la comedie, tragedie sau melodramă bulevardieră, Silvia Ghe‑
lan a dominat scena prin personalitatea ei inedită. Frumoasă, de o
nobleţe şi o prestanţă inimitabile, vocea ei timbrată, adâncă, cu
modulaţii tragice sau duioase sau râsul ei cristalin treceau rampa de
la prima apariţie pe scenă. Personajele ei se năşteau sub ochii noştri,
ai spectatorilor, dintr‑o mare vibraţie interioară. Publicul era fasci‑
2 • APOSTROF
1925, Monor/Bistriţa‑Năsăud – 29 martie
2019, Cluj‑Napoca), filosof, istoric literar, pro‑
zator, dramaturg. A absolvit Facultatea de
Drept a Universităţii clujene şi a susţinut docto‑
ratul în ştiinţe juridice cu teza Sociologia dreptu-
lui în opera lui Eugeniu Sperantia (1975). Debu‑
tează în 1946 în Orizonturi literare. A publicat volumele: Oameni în
halat vişiniu, jurnal, 1968; Cui îi bate inima, povestiri, 1970; Soldaţi
fără arme, roman, 1973; Trilogie transilvană, teatru, 1985; Prea tineri
Creangă, excurs istoric‑literar, 1989, 1999; Jurnalul unui scriitor candi-
dat independent în parlament, 1992; Basarabia, numele tău e Maria!
diu, 1993; Fana, roman, 1995; Studenta, roman, 1995; Însemnări şi
portrete, 1995; Desdemona, roman, 2000; Despre Liviu Rebreanu, 2001;
nu contra biografilor, Cluj‑Napoca, 2002; George Coşbuc în viaţă şi în
documente, 2003; 1872, Graz. Paul Tanco, primul român doctor în mate-
2005; vol. 2, 2007; vol. 3, 2009; vol. 4, 2010; Vară canadiană, jurnal,
2006; Trei întâlniri cu Constantin Noica, amintiri, 2009; Viaţă şi litera-
tură. Autobibliografica. 85. 2010, ed. II, 2010; ed. III, 2011; Sfinţi şi
securişti, memoriale, 2013. Premiul „George Bariţiu“ al Academiei. I-a
fost dedicat un volum omagial în 2011.
n
nat şi o credea. Se
crea un puternic flux-
reflux de trăiri din‑
spre scenă spre sală şi
invers. Primele amin‑
tiri le am din copilă‑
rie, de la Mincinosul
de Goldoni, apoi de la
spectacolul cu Puterea
întunericului de Tols‑
toi unde, dintr‑o joa‑
că, într‑un turneu,
am ajuns să fac parte
din figuraţie. Am fost
atât de prinsă de dia‑
logul dintre Silvia
Ghelan ‑ Anisia şi un
alt mare actor fidel o
viaţă Naţionalului
clujean, Ştefan Brabo‑
rescu, care era Achim,
încât am uitat să ies
din scenă. Ceea ce
vreau să spun şi ceea ce sunt sigură că au simţit toţi cei care au vă‑
zut‑o jucând e că te prindea şi te ducea cu ea, cu personajul ei, de la
primele vorbe. Era surprinzătoare în trecerile, nuanţele, puterea de
transfigurare în marile momente ale spectacolului. Am urmărit‑o,
cred, de fiecare dată când a interpretat rolul Cesoniei din spectacolul
Caligula de Albert Camus. O văd şi acum cu ochii minţii la arle‑
chin, la curte, în scena finală când puterea ei de transfigurare îi
schimba până şi culoarea ochilor: din căprui deveneau violeţi.
A fost o mare actriţă şi publicul a iubit‑o aici, acasă, la Cluj, dar
şi în ţară, unde au purtat‑o nenumăratele turnee. Au fost specta‑
tori care au urmat‑o şi i‑au urmărit evoluţia de‑a lungul timpului.
A fost iubită şi adulată de publicul care i‑a fost marele prieten şi
interlocutor. Singurul, marele ei regret, a fost că în ultimii ani de
carieră a jucat puţin. Un regret pe care‑l avem şi noi. Câte roluri,
câte seri încântătoare am pierdut?
Sunt sigură că personalitatea Silviei Ghelan, nobilă şi dreaptă,
egală cu ea însăşi pe scenă şi în viaţă, va rămâne în istoria teatrului
românesc şi în cea a Naţionalului clujean o legendă, un reper.
Dumnezeu să o odihnească în pace!
n
Roxana Croitoru
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Apostrof
 Editorial

Teze neterminate
Marta Petreu

I. Negoiţescu, cel de‑al doilea şef al Cercu-

lui Literar. Pentru cultura română, Poe-
zia lui Eminescu de I. Negoiţescu este ca
hermeneutica lui Heidegger asupra poeme‑
lor lui Trakl ori Hölderlin. Negoiţescu a
avut la dispoziţie marea lui cultură euro‑
peană, literară şi filosofică deopotrivă. El
vorbeşte despre un Eminescu profund, plu‑
tonic, inspirat, şi unul neptunic, mai super‑
ficial şi mai tehnic, mai aproape de raţiune.
şi unde a vrut să ajungă, sub formă de ce‑
nuşă – a murit în Germania – e chiar vizavi
de mormîntul lui Radu Stanca, primul şef
al Cercului; un loc pe care Negoiţescu îl
cunoştea. Oricum, e semnificativ că a vrut
să fie înmormîntat la Cluj, în Cimitirul
Central – unde, dacă este să‑i dau crezare
lui Balotă, s‑au petrecut multe dintre idilele
lui ilicite de tinereţe.
* Hitler la putere şi n‑ar fi izbucnit apoi răz‑
de o dulceaţă copilăroasă, de adolescent
genialoid şi cutezător, care pofteşte, fără
nicio reţinere şi repulsie, toate experienţele
lumi, s‑a preschimbat încet, încet, într‑o
faţă uscată, ştiutoare, deci amară. Spre sfîr‑
şit, mi se năzare că începuse să semene cu
Negoiţescu vîrstnic, deşi Klaus a murit la
43 de ani neîmpliniţi. A avut o asemenea
dorinţă de moarte, încît, dacă n‑ar fi ajuns

De plînge Demiurgos doar el aude plînsu‑şi…,
versul acesta rămas în postume l‑a tulburat
pe Negoiţescu atît de adînc, încît a făcut
din el firul roşu al demonstraţiei. Cartea lui
are o prospeţime ideatică izbitoare. Ro‑
S
ă fielumină. Tot mai greu să vorbeşti boiul, furnizîndu‑i o „cauză“ publică la care
despre timp, cînd de fapt e vorba despre să se înhame cu acută clarviziune politică şi
spaţiu‑timp. Dar de cînd cu teoria lui pentru care să lupte, ar fi murit poate şi
Georges Lemaître, nici măcar cosmosul nu mai devreme, poate imediat după ce‑a îm‑
se mai poate dispensa de istorie. Disciplina plinit treizeci de ani. Oricum, la 21 mai
fundamentală? Pînă şi porunca „Să fie lu‑
mină!“ a fost ascultată în timp: la 380 000
de ani după Big Bang. Ceea ce, la scară cos‑
mică, e o nimica toată, fireşte.
*

L ‑a numit „un prinţişor destul de zbur‑

• I. Negoiţescu
manticii europeni, spune Negoiţescu, au
scris de la abstracţie înspre viziune, în timp
ce Eminescu, acela plutonic, se‑nţelege, a
scris dinspre viziune spre abstracţiune. Cri‑
ticul presupune că Maiorescu, cu raţiona‑
lismul lui cumpătat, l‑a influenţat pe Emi‑
nescu în abandonarea adîncimilor lui
plutonice pentru mai superficialele dimen‑
siuni neptunice. Este posibil şi plauzibil să
fi fost aşa, căci discipolii se străduiesc să fie
pe placul maestrului, şi‑atunci îşi modulea‑
ză conştient sau inconştient manifestările
în acest sens. Blaga, de pildă, îşi modela
discipolii prin tăcere; tăcea aşa de expresiv,
încît cerchiştii se dădeau peste cap să spună
ceva destul de strălucitor încît să‑l smulgă
pe Blaga din muţenie. Un maestru mode‑
lează nu neapărat prin vorbă, ci pur şi sim‑
plu prin prezenţă, acţiunea lui putînd fi
tăcută, insidioasă. Zaciu, de pildă, influen‑
ţa prin simpla lui prezenţă. În 2018, s‑au
împlinit 25 de ani de la moartea lui Negoi‑
ţescu, cel de‑al doilea şef al Cercului nostru
Literar. Locul unde se află mormîntul său
dalnic şi de rîzgîiat“, care, în adolescenţa
lui müncheneză, şi‑a permis, după expresia
sa, „unele lucruri destul de provocatoare“.
Cînd a scris aceste cuvinte, inima lui de tată
era îngheţată faţă de Klaus, băiatul său care
tocmai se sinucisese pe Coasta de Azur. Fi‑
reşte, în esenţă, Thomas Mann avea drep‑
tate, Klaus într‑adevăr şi‑a pus în aplicare,
adesea împreună cu sora sa, cu mult iubita
Erika, destule excentricităţi, prin care le‑a
făcut părinţilor destule boacăne.
Dacă‑i citeşti jurnalul şi Bildungsroma-
nele, Klaus a fost destinat foarte de timpu‑
riu, de către propria sa natură excesivă şi
descentrată, morţii. El a încercat toate ex‑
perienţele care, natură kierkegaardiană do‑
ritoare de „situaţii interesante“, ar fi putut
să‑i intensifice trăirile. Homosexual afişat,
şi‑a schimbat iubiţii, de la celebrităţi euro‑ • Klauss Mann
pene la marinarii din port; faptul că se în‑
drăgostea mai ales de bărbaţi heterosexuali 1949, după alte încercări neizbutite, dintre
şi apoi trebuia să se mulţumească cu micii care una cu totul cumplită, şi‑a atins ţelul:
prostituaţi din „cartierul rezervat“ al oraşe‑ a reuşit să moară. Se pare că substanţa leta‑
lor pe unde‑şi preumbla unicitatea nu era lă i‑a fost furnizată de bunul său prieten,
de natură să‑l ancoreze în viaţă. Mînat de doctorul Klopstock – cel puţin aşa acuza
neastîmpăr, a călătorit pe tot pămîntul, nu Thomas Mann –, nu altul decît medicul
o dată cu Erika, faţă de care a avut o iubire praghez al lui Kafka.
androgină veşnic tînjitoare după pierduta Nu vom putea niciodată cîntări cu pre‑
jumătate: „această viaţă, pe care n‑aş pu‑ cizie cît a contat în dorinţa lui de‑a sfîrşi
tea‑o împărţi cu‑adevărat decît cu Erika; faptul că n‑a reuşit niciodată să obţină gra‑
şi‑asta nu ne este dat“, nota el în 23 ianuarie ţia paternă: Thomas Mann a preferat‑o in‑
1933. A încercat toate alcoolurile şi, mai
telectual toată viaţa pe Erika, şi, la fel, a
ales, toate drogurile, eukodal, morfină, iubit‑o din inimă pe Elisabeth; iar ambiţiile
haşiş, opium, cocaină, trecînd prin nu puţi‑
literare ale lui Klaus, care nu de puţine ori
ne cure atroce de dezintoxicare. Îşi risipea
i‑au atras lui Thomas Mann ironii publice,
timpul şi viaţa într‑o agitaţie mondenă
n‑au ajutat nici ele prea mult.
perpetuă, avînd zilnic mai multe întîlniri şi
văzînd tot timpul foarte mulţi oameni, fără n
ca prin asta să reuşească să‑şi amăgească
sentimentul fundamental al singurătăţii.
Avînd numele tatălui său ca platformă de
pornire, a reuşit să cunoască întreaga elită
intelectuală europeană şi americană, din
toate artele, de toate vîrstele, din Ungaria şi
Cehoslovacia pînă‑n America. Chipul lui,

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 3


Virgil Raţiu: Ne luarăm cu vorba şi‑l pier-
durăm pe drum pe tânărul Petru Dumitriu,
la 30 de ani, mare şi tare.
Niculae Gheran: Într‑adevăr, în culmea
gloriei, cum nu se va mai întâlni până la 72
de ani, când cu discreţie avea să plece în
Împărăţia Cerului. Deocamdată, am încer‑
cat să‑ţi exemplific ceva din ce m‑ai între‑
bat. „Mai departe, scrie‑n carte“ – cum se
mai zice –, fiindcă în Arta de a fi păgubaş
am aşternut multe şi mărunte despre evolu‑
ţia şi involuţia multor confraţi, care, para‑
frazând pe Sainte‑Beuve, cunoscuţi de mici,
nu puteai prevedea că vor ajunge statui, ori,
invers, ştiindu‑i uriaşi, nu poţi concepe că
tineri ar fi arătat altfel. Mai ales într‑o epocă
de răsturnări sociale, când şi în literatură
scara adevăratelor valori era bulversată, or‑
donanţele devenind colonei şi generali, iar
aceştia, trecuţi în rezervă sau aşezaţi în do‑
sul gratiilor. Rămânând în istorie. Sigur,
existau şi excepţii, când, deja consacraţi,
aveau să bată pasul pe loc sau cu opere „in‑
trate la apă“, orbiţi de lumina venită din
răsărit, ca bunicul „Nicoară Potcoavă“, din
1952, ce nu mai seamănă cu nepoţii din
„Şoimii“, care, în acelaşi an, 1904, beau cu
„Dureri înăbuşite“ şi „Povestiri“ la „Crâşma
lui Moş Precu“. Într‑un fel, de înţeles, ca
avocat al Diavolului, în apărarea fostului
preşedinte al „Parlamentului burghezo‑mo‑
şieresc“, cu cel mai înalt grad, 33, în franc‑
masoneria noastră, care speriat de mârâitul
tancurilor, uită de „Neamul Şoimăreştilor“
şi‑şi asigură liniştea în bârlogul lui „Mitrea
Cocor“, decât să‑şi piardă moaştele pe valea
Sighetului, ca Maniu şi alţi făptuitori ai
României Mari,
 
V.R.: Să tot înţelegi fronda unui Petru Du-
mitriu, după ce la rându‑i mersese cocoşându‑şi
spinarea scriind „Drum fără pulbere“. După
care la umbra răcoroasă a unei capodopere –
mă refer la „Cronică de familie“ şi‑a luat ha-
mul şi praştia şi‑a zbughit‑o peste „Cortina de
fier“. Ce‑aţi mai aflat despre el, ceva mai
aparte de ce se ştie, şi cum vă explicaţi relaţia
bună, pe care aţi avut‑o cu el la espla, atâta
timp cât i se dusese buhul că era arţăgos?
 
N.G.: Înainte de toate e cazul să precizez că
Petru era, în genere, un om manierat, politi‑
cos cu oamenii din editură, mai ales când, cu
urechile ciulite, îi făceau observaţii la textele
proprii. Mi‑l amintesc pe regretatul Dumi‑
tru Mazilu – mai târziu redactor‑şef la Editu‑
ra pentru Literatură Universală –, care‑i citi‑
se primul tom din „Cronică“, agrăindu‑l
zâmbind: „Boierule, o cam încurcaţi pe‑alo‑
curi cu neamurile Vorvorenilor: o fată, ba‑i
nepoată, ba‑i verişoară, iar o mătuşă nu‑i
4 • APOSTROF
Niculae Gheran (II)
totuna cu altă rubedenie. Ca să mă descurc,
a trebuit să întocmesc un arbore genealo‑
gic“. „Mitică, vino cu dactilograma, împreu‑
nă cu observaţiile tale şi corectăm“. Or, la
rându‑mi, eu eram de mult al editurii, folo‑
sitor în legăturile din afara instituţiei, el
zbârlindu‑se doar la şefii mei – ca să‑şi fixeze
bine locul în mentalul lor, după ce‑şi asigu‑
rase spatele, putând oricând să măture cu ei
în discuţiile cu mai‑marii puterii. Ce să aibă
cu mine? Plus că fiind, totuşi, din afara re‑
dacţiilor sale, prezent mai zilnic în editură,
cu probleme decizionale ce‑i reveneau ca
parte integrantă a sistemului editorial, ne
apropia inevitabil şi vârsta, cu lucruri comu‑
ne, lumeşti, ce nu le putea discuta cu Phi‑
lippide sau cu Perpessicius, din vechea gene‑
raţie, ca şi cu apropiaţii intimi „de casă“,
Henriette Ivonne Stahl şi Ion Vinea – prima
cu 24 de ani mai în vârstă decât el, al doilea,
„colocatar“, cu 28. Pe când eu, picat din
afara oricăror relaţii particulare, ci pur admi‑
nistrative şi, de reţinut, psihologiceşte: mai
tânăr decât el, îl priveam şi‑l ascultam admi‑
rativ ca pe Ioan Gură de Aur, cum sigur că
observase, de unde, poate, nevoia unei con‑
firmări tacite. Îmi ştiam rostul din copilărie,
când, la 10 ani, simţeam nevoia să stau cu
băieţii mai mari, de 14‑15 ani, care mă tri‑
miteau după un pachet de ţigări, mă puneau
să le păzesc bicicleta, să duc bileţele unor
fete de vârsta lor, să le urmăresc cu cine mai
umblă – domnişoarele care, de regulă, co‑
chetau cu tineri şi domni mai mari. Tot ei
mă seminarizau la înjurături, 50 la număr,
iar când repetam vreuna mă şi pocneau.
Când am devenit şi eu major, domn cu vreo
funcţie mai importantă, îmi plăcea să am pe
lângă mine, precum un popă, şi un dascăl,
mai tânăr decât mine, băiat discret, cu însăr‑
cinări speciale, purtător de secrete, cu care să
vorbesc de‑ale noastre. Păstrând proporţiile
valorice, cu cine să discute Petru despre Iri‑
na, viitoare soţie, încă de când era căsătorită
sau abia divorţată de un diplomat, consilier
la o ambasadă română (căruia Ministerul de
Externe îi ceruse să divorţeze de nevastă, cu
origini „nesănătoase“: tatăl român, mama
nemţoaică, burghezi bine înstăriţi). Exista şi
o oarecare simetrie familială, între cei doi:
tatăl lui Petru român, mama unguroaică.
Fostul soţ refuzase propunerea superiorilor
săi, ceea ce pare‑se că l‑a costat prin mutarea
în centrală. Atare reticenţe Irina n‑avea să le
aibă. Îi sorbeam cuvintele ca o sugativă, de
unde şi dorinţa oarbă de a‑l copia, intrând o
dată şi la apă.
 
V.R.: Adică?!
N.G.: Să‑ţi spun, să nu‑ţi spun? Că nu mă
prea onorează ce‑ar fi de zis!?! Îţi spun, to‑
tuşi, fiindcă în definitiv făcut‑am prostii şi
mai mari, iar de‑acum încolo vârsta nu‑mi
permite. Să revenim la subiect. Dus la ree‑
ducare de‑o iubită melomană la concertele
de duminică ale Ateneului Român – în
contul partidelor de fotbal, unde o căram
după mine –, îmbrăcam costumul negru al
tatălui meu, că şi aşa nu‑i mai venea bine,
folosit până atunci doar la nunţi şi la înmor‑
mântări. Mă luasem după bărbaţii de acolo,
majoritatea în vârstă, cu miros de naftalină,
veniţi în smoching, fracuri, redingote cu
coadă până la genunchi, costume sobre,
doamnele, ori în deux pièces, ori cu fuste
negre şi bluze albe, dantelate, poşetă şi mă‑
nuşi, uneori până la cot, plus ce‑aveau să
agaţe de gât, la braţe, pe piept, şiraguri de
pietre scumpe, brăţări şi broşe, de multe
carate, de sticlă sau gablonţ. Printre ei, mă
simţeam jenat, părându‑mi‑se c‑arăt precum
un chelner de la Athenée Palace – „unde
boierii zace, plăteşte cât nu face şi mie nu‑mi
place“ –, la Lido sau la Ambasador, mai ales
că mă strângea al dracului la gât un nasture
de la o cămaşă gălbejită de vreme şi vremuri.
Jenat şi pentru că prietena mea îmi ornase
buzunarul de lângă rever c‑o batistă de mă‑
tase, pălită şi ea de bună purtare, – jumate
băgată înăuntru, jumate curgând în afară,
prinsă de mine pe dinlăuntru cu un ac de
siguranţă. Înţolit în această uniformă bur‑
ghezo‑moşierească şi compromisă de pan‑
tofii proletari – cumpăraţi de pe când se
dădeau pe cartelă –, să leşin, nu altceva,
când a apărut şi Petru Dumitriu cu Irina
Medrea, blestemându‑mi zilele că‑mi alese‑
sem locul mai spre intrare, ferit să fiu obser‑
vat de cei care se vânturau în centrul marelui
hol şi printre coloanele de marmură. Inevi‑
tabil ni s‑au încrucişat privirile, eu panicat,
el parcă mirat că mă rătăcisem unde nu
mi‑era locul, când până atunci mă văzuse
altfel, vara cu şapcă (fetele cu bască), iarna
în pufoaică. La vederea lor, stop cadru: asis‑
tenţa a îngheţat. Nu doar de statura lor, ca
doi brazi – el înalt, aproape de 2 metri, ea,
tot înaltă, la nivelul umărului celui ce‑o în‑
soţea la braţ –, ci prin ţinuta lor vestimenta‑
ră; îndeosebi a lui, îmbrăcat fistichiu, cu un
sacou viu colorat, roşu sau verde, cu panta‑
loni de altă culoare, contrastantă, dânsa
monocolor, c‑o rochie până la genunchi şi
parcă dantelată. Să mă‑nghită pământul,
urându‑mi şi acum costumul, păstrat şi azi
în garderob, pe care – am mai spus –, când
îl deschid şi‑l văd, parcă ridic capacul pro‑
priului sicriu. Am promis cândva că atunci
când voi termina ediţia critică Rebreanu, îl
voi dărui unui cerşetor – angajament neres‑
pectat. Ş‑aşa nu mi se mai potrivea, deşi,
recent, m‑a contrazis un descurcăreţ că, la
momentul nepotrivit, se pot desface cusătu‑
rile din spate de la haină şi pantaloni, ca să
cadă perfect la nasturi. Asta după mintea
lui, nu şi a mea, care, ajuns Dincolo, aş pu‑
tea arăta bine, privit din faţă, dar caraghios
din spate, în cămaşă, chilot sau izmene, du‑
pă anotimp. O consoră din Iaşi e de părere
să nu mă grăbesc, fiindcă, odată cu trecerea
timpului, omul mai intră inevitabil la apă,
totodată şi‑n vechile costume.
V.R.: Asta să fie beleaua de care vorbeai?
 
N.G.: Ce bine‑ar fi fost!!! Numai că tot de
la un concert de la Ateneu mi s‑a tras – un‑
de continuam să merg, în haine obişnuite
– când Petru mă întreabă, hodoronc‑tronc,
în cabinetul său de la editură, ce părere am
despre Irina. Am rămas năuc, fiindcă atunci
şi mai târziu nu mă aflam în cercul amicilor
care să justifice intruziuni în viaţa fiecăruia.
Nu ştiu ce‑oi fi răspuns, dar cu mintea de
acum înţeleg că, indiferent de ambianţă,
omul simte uneori nevoia să se confeseze
cuiva, să‑şi justifice un gând anume, cu atât
mai mult o decizie. Nu hotărârea
lui de a se căsători cu Irina m‑a
nedumerit, ci întreaga maşinărie ce
urma s‑o preceadă:
– Niculae, e timpul să normali‑
zez relaţia cu Irina, devenită publi‑
că, dar în prealabil trebuie să regle‑
mentez raporturile cu Henriette,
să mă însor cu dânsa, apoi să di‑
vorţăm, ca să mă pot căsători defi‑
nitiv cu Irina.
Parcă mă pălise cu leuca, nu
mai înţelegeam nimic, de‑a simţit
nevoia să adauge:
– Gherane, nu se poate altfel;
relaţia mea cu Henriette e arhicu‑
noscută. N‑o pot părăsi ca „ţiitoa‑
rea“ lui Petru Dumitriu. Amândoi
suntem scriitori. Mahalaua confra‑
ţilor e mare şi imaginea asta va
dăinui în veci.
În gândul meu, încerci şi mata
să „reperezi“ onoarea întârziată a
doamnei Stahl, cu 24 de ani mai
în vârstă decât matale, gest ieşit
din comun, dar cuvenit parcă să‑l • Niculae Gheran
facă fostul ei iubit, Ion Vinea, cu
care trăise 14 ani (el mai mare decât Henri‑ noastre o prietenă a surorii mele, plânsă bine să nu‑i ofer cărţi luate pe numele meu
ette cu doi ani şi cu 26 mai în vârstă decât toată. Plecase de fată din Predeal la Bucu‑ de la bibliotecă şi spaţiu de citit, unde locu‑
Petru), cu atât mai mult cu cât o vreme au reşti, după un amor la prima vedere, cu cel iam la patru staţii depărtare, decât la dra‑
locuit şi în trei, cu drepturi şi datorii amia‑ sortit să facă nuntă şi, tot amânând‑o câţiva cu‑n praznic, unde înnopta în familie, seară
bile (între altele, Vinea – poet remarcabil, ani, concubinajul n‑a încurcat‑o deloc, pâ‑ de seară. La mine, linişte ca‑n biserică, fără
dar „persona non grata“ – a beneficiat de nă într‑o zi când, terminând o şcoală profe‑ supuneri erotice, personal purtând povara
traduceri din lirica universală sub semnătu‑ sională de poştă şi comunicaţii, nu putea să unei timidităţi accentuate. Asta până‑ntr‑o
ra lui Petru Dumitriu). ocupe un post repartizat, fără buletin de seară, când a început să fulgere şi să trăs‑
Hotărârea acestuia îmi răsturna tot ce Capitală. Numai că, ghinion – vorba lui nească din senin, să „pllouă, pllouă, pllouă“
ştiam până atunci despre amor, de la relaţii Iohannis –, tipul o accepta până la sfârşitul – cum cântă în româno‑rusă Marina Voica
platonice la viol şi crimă, cu halte intermedi‑ vieţii, dar fără popă şi primar, că femeia, –, de‑am ascuns la repezeală umbrela, să
are – desigilări, popasuri de zi şi de noapte, dacă se vede cu „Isaia dănţuieşte“ şi cunu‑ pot regreta că nu posed o asemenea uneal‑
dar şi de rodaj, necontractat, culminat une‑ niile pe frunte, şi‑o ia în cap. De‑atunci tă, fata telefonând mamei să nu se îngrijo‑
ori cu logodne, căsătorii şi divorţuri, cu soţi numai ceartă şi plânsete în casă. Or, nu reze, că‑i la Mimi şi‑i nevoită să rămână la
şi amanţi ce‑şi băteau femeile din te miri ce, puteam să pierd ocazia de‑a fi cavaler, iar ea. După care, o vreme, ne‑am mărginit
dar şi de muieri aprige, unele firave, însă femeia un post în inima oraşului. Era tim‑ s‑ascultăm nocturn ropotul ploii, fulgerele
răzbunătoare, ce‑i opăreau cu apă fiartă în pul să intervin: obligându‑ne să ne strângem în braţe, de
somn, de le luaseră frica, avertizaţi că dacă – Care‑i problema, Neli? Ne căsătorim teama următoarelor trăsnete. După care,
mai au chef de mardeală le vor da cu gaz şi luni şi sâmbătă divorţăm. (Frumos zis, dar uniţi, fără voinţa de a ne dezlipi, n‑am mai
aprind chibritul. Bătaia, pileala şi amorul în America, pentru că la noi – valabil şi auzit nimic, simţind la urmă doar zvâcne‑
făceau casă bună şi cu alţi protagonişti: în‑ pentru Petru – învoiala presupunea, în afa‑ tul inimilor noastre. Şi ploua, ploua, ploua,
tre masculi, pentru aceeaşi femelă, între ra unor depuneri de acte, programări, la curăţindu‑ne sufletele de tot ce‑a fost trecă‑
două muieri, zgâriind şi muşcând acelaşi primărie, cu solemnităţi, la poliţie, pentru tor până atunci, dacă a doua zi, sub cerul
fante, după cum, pace sub măslini, amorul schimbarea unor documente de identitate, senin, şi‑a anunţat familia că rămâne la
se desfăşura cu tandreţe între două sau doi, la tribunal, cu citaţii, avocaţi şi prezenţe de Mimi până la examene, unde poate studia
dar mai întregit în trei: o femeie şi doi băr‑ împăcare etc. Pe scurt, uzură mare şi pre‑ în linişte şi combinezon, că era cald, cărţile
baţi, unde nimeni nu rămâne cu ochii în lungiri de termene.) împrumutate de la bibliotecă. Ceea ce n‑o
soare, fiindcă, parafrazând o zicală: unde‑i La început, femeia n‑a prea înţeles ce împiedica să treacă pe acasă, să se schimbe,
unul nu‑i putere, la nevoi şi la plăcere. vreau, dar după ce s‑a dumerit, mi‑a mul‑ să‑şi vadă familia.
Or, ce‑mi spusese Petru mă dăduse to‑ ţumit cu ochii înlăcrimaţi, nu şi când, în Totul bine şi frumos, până când, după
tal peste cap. Spre nedumerirea mea, un calitate de soţ temporar, am îndrăznit s‑o vreo zece zile de amor sălbatic, se întâlneş‑
italienist ca Balaci, un filofrancez ca Şora şi întreb cevaşilea de noaptea nunţii, fără să‑i te întâmplător mămicuţa cu Mimi, curioa‑
o rusofilă ca Ilca Melinescu, trei magi‑şefi cer un mic avans. Mai nedumerit a fost să ce mai face fiică‑sa. Dezastru familial,
ai espla, din trei aşezări, de la Apus la Ră‑ mangafaua de concubin, care, bosumflat, scandal într‑o casă cu două surori, ambele
sărit, ştiutori ai ambelor căsătorii progra‑ s‑a zbârlit rău, respingând învoiala: „Nici eleve, cu un unchi şi trei veri majori, başca
mate, familişti oarecum serioşi, dar cu ve‑ vorbă, fetiţo, te măriţi cu mine, nu cu unul ce s‑o fi auzit şi peste garduri. În sfârşit, mi
deri contrarii despre lume şi viaţă, care nu ştii ce urmăreşte, că prost nu e!“ se oferise prilejul să fiu cavaler, la 25 de ani
ajunseseră în comun să concentreze toată Aşa că iar am luat‑o de la început. Cum (mai târziu şi la bătrâneţe, cum m‑au şi
harababura într‑un singur cuvânt: cavale‑ frecventam Biblioteca franceză de pe Bd. decorat cu acest grad doi preşedinţi de stat,
rism, ce să mai spun? Dacia, am cunoscut o studentă de la Poli‑ unul împuşcat, altul încă în viaţă).
Mi‑a intrat greu în cap povestea asta, tehnică. Ne salutam amical, fără investiţii – Dragă, după examene, tot trebuia să te
dar şi când, în afară de Petru, trei inşi, şi nu colaterale, până când am fost informaţi că întorci acasă, şi să ne vedem când şi când,
de rând, îţi dau de înţeles că eşti beat, mergi sediul intră în zugrăveală. Deloc important că‑s celibatar convins. Acum, nu există decât
şi te culci. Şi unde m‑a apucat şi pe mine pentru mine – fiindcă aveam acces la depo‑ o soluţie: o căsătorie de convenienţă à la
pofta de‑a fi cavaler, de‑a face un gest nobil zitul lor de tipărituri, de unde puteam îm‑ Petru Dumitriu: „Ne căsătorim luni şi sâm‑
în favoarea unei femei ultragiate… Trebuia prumuta cărţi –, tragic pentru dânsa; nu bătă divorţăm!“ Îţi aduni neamurile la Pri‑
doar să găsesc o candidată demnă de mări‑ doar că era lipsită de anume lucrări pentru mărie şi, fără gălăgie, oficializăm relaţia.
nimia mea, să mă însor luni şi să divorţez susţinerea examenelor, dar şi de liniştea – Şi ce le zic după o săptămână, când
sâmbătă, fără să îngroş gluma, preferând să studiului. Având casa în refacere, locuia mă‑ntorc acasă?
rămân burlac. înghesuit, c‑o mamă şi două surori, la un – Asta‑i problema? În primul rând, săp‑
N‑a trebuit să aştept. Nu trecu mult şi, unchi. Or, ce zice Biblia? „Cere şi ţi se va tămâna de care vorbim e simbolică. Durea‑
spre norocul meu, se ivi în casa familiei da, bate şi ţi se va deschide!“ Arăta prea 

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 5


ză mai mult, cel puţin vreo două, trei luni.
Motive? „Nepotrivire de caracter!“ Sau,
dacă insistă să explicitezi: „După serviciu,
venea mai totdeauna băut leucă“; „Nu da
bani în casă“; „L‑am prins de două ori în
pat cu aceeaşi vecină, urâtă foc; ce‑avea ea
şi‑mi lipsea mie?“; „Era impotent. Ce să
fac? Măritată să mă duc cu altul?“ Impor‑
tant e ca atunci când ne vor invita la judecă‑
torie să ne împăcăm, eu să recunosc acuzele
tale şi să fiu de acord cu divorţul. Că nu‑i
frumos ca acţiunea s‑o fac eu împotriva ta,
cu păcate imaginare.
Zis şi făcut. Ne‑am căsătorit în cadru
intim, dar, după întocmirea actelor de
identitate şi să le mutăm la tribunal, a re‑
nunţat să mă acuze de nimic, preferând să
nu mintă. N‑are ce‑mi reproşa. Pe scurt,
să divorţeze, rămânând fiecare la casa lui.
(Avea s‑o facă târziu, mult prea târziu.)
Morala fabulei? Henriette Stahl, cu toate
păcatele ei, era o doamnă. Ca dânsa, des‑
tule femei de onoare, chiar şi de‑o noapte.
În rest? „E lumea plină de nebune!“ – cum
zice cântecul!
 
V.R.: Nostimă mărturisire. Să înţelegem că‑i
o versiune literară a unor repere din realitate?
 
N.G.: Mai curând o versiune prescurtată,
cu multe omisiuni, dictate de‑o elementară
decenţă, ş‑aşa umbrită, dar, vorba magis‑
trului de care m‑am ocupat atâta amar de
vreme, citat din memorie: un scriitor nu
poate avea secrete; mai devreme sau mai
târziu, vor veni unii şi alţii şi‑i vor scormoni
viaţa în toate măruntaiele. Mărturisiri făcu‑
te după ce buni confraţi, cândva prieteni, îl
atacaseră feroce. Atunci şi‑a propus să se
spovedească aşternându‑şi sufletul pe masă
Ca mai toţi, a făcut‑o pe jumătate. Mulţi,
nu doar din pudoare, poate unde, în princi‑
piu, mai aveau mult de trăit.
 
V.R.: Apropo de asta. Ce crezi despre moarte?
Ştiu că mulţi se feresc ori ocolesc această temă,
mai ales aceia care se cred pe cai mari şi deasu-
pra „fenomenului“.
 
N.G.: Frumos este că am fost şi am rămas
copii. Grav este că murim în fiecare zi, min‑
ţindu‑ne că trăim, când de fapt ne amăgim
cu aceeaşi candoare infantilă. Abia la urmă
se trage cortina piesei, de regulă tragi‑co‑
mică. Noroc este că eu cred că repertoriul e
mai bogat şi c‑avem bilete de favoare asigu‑
rate. Nu cred în moarte. Dar de la această
întrebare abia se poate porni. Nu sunt un
habotnic, dispus să cred, legat la ochi, în
cele văzute şi nevăzute. Dar mi s‑a întâm‑
plat s‑asist la incredibile fenomene paranor‑
male, care m‑au convins că trăim în univer‑
suri paralele. Indiferent de credinţele teiste
sau ateiste, că ne tragem din Adam şi Eva,
maimuţă sau maimuţoi – fără să dau exem‑
ple, c‑aş fi tentat să apelez la actualii belige‑
ranţi ai războiului româno‑român, din am‑
bele părţi ale „pişicherului“ politic, de‑o
rară mediocritate – e cert că ne tragem din
străbuni care au trăit în grote, trăind de pe
urma pietrelor, zvârlite în capetele animale‑
lor şi între ei – ca să trăiască mai bine – cum
avea să li se ureze peste milenii –, când au
descoperit arcul şi focul, sapa şi căruţa, sa‑
bia, corabia şi praful de puşcă, tunul, maşi‑
na, tancul şi aeroplanul, bomba şi pleaşca
de la Deveselu, să nu păţim precum cei de
la Hiroşima, Nagasaki, Doamne fereşte.
6 • APOSTROF
Sărind ca puricele peste podoabele Greciei,
Romei şi Orientului antic, peste cuceririle Poeme
modernităţii – radio, telefon, internet – no‑
roc că nu s‑a găsit vreunul să le dea în cărţi
de Noa Levin Harif
la Vatican, că Giordano Bruno ar fi scăpat
de rug – sărind peste valorile universale, de
la Socrate, la candidaţii noştri la Premiul
Nobel, nu putem ignora că suntem într‑o
continuă evoluţie. Or, dacă azi putem vorbi
şi vedea la faţă peste mări şi ţări, învingând
timpul şi spaţiul, unde vom fi peste câteva
sute de ani, după treptele atâtor milenii?
Dacă nu cumva vom comunica măcar ener‑
getic cu lumi paralele? Aşadar, nu cred în
moarte!
 
V.R.: Fără nicio teamă?
 
• Desen de Noa Levin Harif
N.G.: Sufleteşte sunt pregătit s‑o întâmpin
fără nelinişti, fără să mă laud că‑i simt lipsa.
Ca la toate operaţiile, de care am mai avut
parte, mă tem doar de dureri. Având noroc
în viaţă – de n‑o fi înger păzitor –, mă rog
de‑un subit.
 
V.R.: Domnule Gheran, ce este talentul, cum
îl consideraţi dumneavoastră?
 
N.G.: Har şi povară. Te naşti cu el – scăldat *
în aur, precum Charles D’Orléans, rege şi
poet, ori în sărăcie, ca poetul Walt Whit‑ Iar când se-ntunecă
man sau Panait Istrati, zugrav şi prozator – ţes păianjenii timpului
o zestre magică, mai bine zis demiurgică, într-o gogoaşă de cuvinte
pe care degeaba o posezi, dacă n‑o cultivi
cu perseverenţa unei continue şlefuiri. Nu
literă după literă
toţi munţii sunt auriferi, după cum nu toate ies la lumină
scoicile‑s perlate. Posesia în sine a valorilor şi-şi iau zborul
în cauză nu înseamnă mare lucru, dacă nu
este exploatată prin muncă acerbă. Altmin‑
teri, metaforizând, sterilitatea se impune, *
ca în cazul zăcămintelor aurifere de la Roşia
Montana, unde locuitorii din zonă, şomeri, Din crâmpeiele timpului
trag pisica de coadă, într‑o ţară bogată, din colecţii de privelişti
frumoasă, nefiresc înrobită, cu milioane de şi locuri demult uitate
români obligaţi s‑o părăsească, porniţi să îţi voi ţese o haină
slugărească la alţii, pentru pâinea lor de cu firul milei şi cu lacrimi
toate zilele.
să-ţi înfăşori trupul cel sălbatic
M‑am despărţit de autorul ediţiei critice ce va împinge şi va lovi
de „Opere – Rebreanu“, în 23 de volume – în însuşi trupul meu
singura integrală din cultura secolului xx, până se va sfâşia
rara avis între multele începute şi abandonate şi pînă la strigăt
–, dar şi al tetralogiei „Arta de a fi păgubaş“, pînă ce te vei elibera
frescă satirică a ultimelor decenii – cărţi mult
elogiate, care, din păcate, circulă în regim de
cu o nouă poezie
în însăşi înfăţişarea mea fidelă
samizdat, din cauza tirajului infim, din afa-
ra librăriilor, cu sentimentul comun că discu-
ţia abia urma să înceapă, pe un alt palier de
actualitate. Cele 28 de interviuri, publicate la *
finele celor două volume din „Rebreniana“ –
pentru care a primit în 2018 premiul special al Mă deşir în fire
din colţurile ţesăturii
Uniunii Scriitorilor, precum, în 2017, la Cluj
şi Iaşi – plus şi alte convorbiri apărute în varii chiar fire invizibile.
reviste literare, îmi întăresc convingerea că, Ridic un capăt de fir
adunate, aceste convorbiri tind să se transfor- şi croşetez o zi obişnuită
me într‑un roman epistolar, ce merită conti- sau de sărbătoare
nuat.
şi sărbătoriri
n ce se sfârşesc
precum un cârlionţ
ce se-nfăşoară în linişte
în jurul său
desfac nodurile
şi o pornesc
despuiată.
n
Traducere din ebraică
de Paul Farkas
Poeme
de Ioana Ieronim
Mâini în oglindă
Mâna lipită de oglindă
cele cinci degete semne
de întrebare întoarse către sine
când palma ta atinge
palma dincolo deschisă
feţele alipite înlung
de o parte şi cealaltă a hotarului
care desparte viaţa de moarte
fără s-aleagă
între chipurile îngemănate
Soare amorţit
Te-a tras cu el întunericul mereu mai întins
al nopţilor dinainte de solstiţiu
soarele-şi apleca grumazul sângeriu
în valea înecată de frunzişuri –
soarele amorţit, pe care altă dată
l-ai chemat la serbarea miraculoasă
a unei vieţi noi, răsărite
în noaptea cea mai lungă.
Acum n-ai mai aşteptat
întregirea luminii,
paşii zeului tânăr înflorind
cu apele de munte sub zăpadă
chemarea sirenelor a venit
când otgoanele fuseseră uitate
şi retina rănită, privind
în inima întunericului
Sania
Nu există moarte, îmi spuneai
când de moarte eram îndurerată
moarte nu – călătorie
mi-a şoptit cândva bunica mea călătoare
neaşteptata călătorie
de atâtea ori anunţată – dar în zgomotul zilelor
în spaţiul cu ecouri de care n-avem scăpare
cine distinge vocea adevărată?
Nu vrei s-auzi, mi-a spus bunica atunci,
dar să ştii că eu sunt călătoare –
poate demult îşi alesese pentru mine cuvintele
pe jumătate?
Curând a trecut hotarul, ca un fuior de lumină.
Şi n-a fost moarte, ci durerea iluminată
care de-atunci locuieşte în mine.
Fie-ţi călătoria lină şi ţie
învelit în multele feluri ale iubirii
precum în plocade adânci ca zăpada şi calde
în sania trasă de cai aşteptând la uşă
cum te aştepta, odată ca niciodată,
când erai lângă părinţii tineri.
Jar învelit
zburătoare cuvinte născute
din joc din joacă
din scânteia de adevăr
făcută adevăr să nască
vorbeam de tăciunii ascunşi
de cenuşa caldă
cuibul de jar sub piatră
luminând pentru cine ştie să vadă
gata în orice clipă să izbucnească
flăcările vii
flacăra
cântam descântam jarul învelit
trăiam iar şi iar
cu mirarea cutremurată dintâi
învierea lui verticală
dar nu trebuia nu trebuia
nu trebuia să se adeverească
şi chiar tu să devii prea curând
jarul rotit patul de cenuşă
piatra calcinată
nisipul din care am venit odată
Pe ţărmul acesta al omenescului
Mănunchi de flăcări mănunchi de spice
mănunchi de şuvoaie îngemănate
focul prin care ai trecut îl povesteşti
arderea
pe ţărmul acesta al omenescului
iar eu să traduc ceea ce spui
indicibilul
Maică matcă
Doreşti să-ţi încălzesc mâinile la sân
cum făceau cândva ţărăncile
când le veneau copiii din nămeţi
cu mâinile îngheţate?
Asta ceri, să-ţi dau adăpost fiindcă ţi-e frig,
să-ţi las faţa lipită de a mea, cum stai
în această clipă, să-ntipăresc
pe pielea mea fierbinte chipul tău
ca să nu te pierzi
în curgerea de nisipuri?
Ce doreşti oare ce doreai, spune, spune
pe când luna dădea să apună iar tu
strâns împletit şi tot mai strâns în clipa
de mine întrupată, uşor ca o rază,
greu ca pământul te cuibăreai febril
să te cuprind cu totul
pe tine tot în trupul meu materie maică
matcă
şi să te-aduc din nou pe lume?
n
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 7

Ficţiunea
ca document uman
Iulian Boldea
P entru unii scriitori,
cărţile nu sunt altceva
decât chipuri, imagini
sau măşti care ascund in‑
sidios şi revelează subtil
ipostaze emblematice ale
eului profund. Florina
Ilis ilustrează o astfel de
ipostază. Primele sale ro‑
mane (Coborârea de pe
cruce, Chemarea lui Matei şi Cruciada copii-
lor) se impun printr‑un stil narativ ce îmbi‑
nă libertatea dicţiunii, timbrul confesiv al
personajelor şi meandrele fluxului eveni‑
menţial. Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit
şi Vieţile paralele continuă să se profileze pe
fundalul corespondenţei ambigue dintre
document şi ficţiune, prin echilibrul pro‑
vocator al unei partituri epice ce se alimen‑
tează din energiile verosimilului, necesaru‑
lui şi fanteziei. Referindu‑se la cartea despre
Eminescu, Vieţile paralele, Florina Ilis îşi
asumă voluptatea scrisului, ataşamentul fa‑
ţă de această plăcere şi bucurie de a înregis‑
tra în striaţiile semantice ale cuvântului
metamorfozele sinelui şi ale lumii: „Scri‑
ind, însă, m‑am ataşat în aşa măsură de su‑
biect încât nu‑mi doream să‑i mai pun
punct. Dacă a ieşit o carte atât de monu-
mentală asta se datorează numai vocaţiei
mele de a‑mi prelungi la nesfârşit o plăcere
care mă bucură cu adevărat şi fără de care
nu aş putea să trăiesc, scrisul“. Este eviden‑
tă, de altfel, apetenţa prozatoarei pentru
trecut, pentru rememorare, pentru tainele
induse de evanescenţa clipelor. Oamenii,
figurile şi scenele din trecut sunt resuscitate
cu elan creator, Florina Ilis năzuind să con‑
fere lucrurilor „o nouă înfăţişare, cumva
inefabilă şi, cu ajutorul cuvântului potrivit,
adevărată, de neuitat“. Între adevăr, dificil
de sesizat, cu alura sa de document, şi ficţi‑
une se joacă destinul de prozator al Florinei
Ilis, cu apelul său la arhive, cu figuraţia de‑
scrierilor abundente, detaliate, chiar dacă,
de fiecare dată, latura depoziţională a epi‑
cului este completată de fervorile unei ima‑
ginaţii aflate în căutarea unui alt adevăr,
ficţional.
În romanul Cartea numerilor (Iaşi: Po‑
lirom, 2018) e vorba tocmai de un astfel de
recurs la adevăr şi la ideea de destin, dedus
din sentimentul apartenenţei şi din specta‑
cularul unei istorii alambicate. Cronică a
două familii, cu generaţii suprapuse, Car-
tea numerilor este un continuu joc între
trecut şi prezent. Începutul romanului, cu
cadenţa lui solemnă, este revelator: „La în‑
ceput a fost tata. Tatăl meu, Ioachim. Dar,
mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui
meu. Gherasim. Bunicul meu. […] Şi tot
8 • APOSTROF
aşa mai departe până în ziua fericită din‑
tâi“. Perspectiva narativă structurată „din
punctul cel mai îndepărtat al viitorului“
face ca ordinea cronologic‑obiectivă de la
început (povestea de iubire dintre Ioachim
şi Ana), să fie înlocuită apoi cu o perspecti‑
vă interiorizată, ce dă naştere acestei „vrăji‑
te cântări“ care „face ca anii să se adune şi‑
rag, să se adune mărgele (ca în doine)“.
Reconstituirea evenimentelor istorice – al
doilea război mondial, traumele comunis‑
mului, dilemele postcomunismului, deru‑
larea fragmentelor de timp, scenografiile
documentarului, toate se orientează în ju‑
rul unor destine individuale cu tăietură
ontică precisă, nelipsite de o aură simbolică
ce transcende avatarurile cotidianului.
Cartea numerilor are ca punct de plecare
aceeaşi nevoie imperioasă de a reconstitui
cu aplomb narativ dimensiunile unui trecut
ce se lasă anevoie captat de plasa memoriei,
căutându‑se „propriile noastre rădăcini
pentru a supravieţui şi a transmite urmaşi‑
lor povestea trecutului“, căci pierderea ei
pune în primejdie chiar viitorul. Memoria
însăşi e percepută ca o „poveste prin care o
comunitate poate fi ţinută împreună chiar
şi în faţa nenorocirilor istoriei“, iar trecutul
este „un text greu descifrabil căruia te stră‑
duieşti să‑i dai un sens, să afli ce a vrut să
spună autorul anonim, Timpul“. Mai există
un aspect caracteristic prozei Florinei Ilis:
jocul dintre aparenţă şi esenţă, aspectul de
palimpsest al naraţiunii, care arată pe mă‑
sură ce ascunde, construcţia epică relevând
subtila cunoaştere a lumii, a trecutului şi a
propriilor mecanisme şi strategii ficţionale.
Părinţi, bunici, străbunici îşi întreţes desti‑
nele în paginile cărţii, povestindu‑şi simţul
apartenenţei şi al genealogiilor, sentimen‑
tul zidirii şi succesiunea vârstelor şi a gene‑
raţiilor, în împrejurări vitrege ale unei isto‑
rii trăite şi rememorate cu acuitate.
Conştiinţa de sine şi conştiinţa propriilor
cuvinte, a naraţiunii şi a raţiunii sunt con‑
stante ale acestei cărţi în care luciditatea,
imaginarul şi memoria se întrepătrund
într‑un desen arborescent. Numerile se
transformă, astfel, în prezumţii ale adevă‑
rului, iar percepţiile vizuale focalizează
când asupra unor detalii, aşteptate sau ne‑
aşteptate, când asupra unor scene revelato‑
rii, cum este scena dansului Anei: „Apoi,
totul se opri şi, când muzica încetă, mamei
i se păru că braţele vânjoase ale vântului
ce‑o purtaseră până atunci în înălţimi ului‑
toare o abandonară brusc, făcând‑o să ate‑
rizeze în mijlocul unui cuibar aglomerat,
de a cărui larmă nu fusese conştientă pe
timpul jocului. Puţin ameţită, ca la risipi‑
rea unei vrăji, se uită în jur, încercând parcă
să înţeleagă unde se află“.
Se regăseşte în roman, prin nume, fi‑
guri, fapte, evenimente şi voci ale Istoriei,
o lectură posibilă a unei lumi trecute, per‑
cepută prin lentilele memoriei, căci cartea
numerilor înregistrează, ca în numerii bi‑
blici, un simbolic recensământ al neamuri‑
lor, efectuat din perspectiva prezentului,
un recensământ recuperatoriu, alcătuit din
plinuri şi goluri, în care documentul şi
imaginarul coexistă, cum mărturiseşte
chiar autoarea: „Dacă, din lipsă de docu‑
mente scrise, date fiind împrejurările, voi
imagina acolo unde informaţiile prea puţi‑
ne nu‑mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va
ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca
numele să nu se topească în uitare, deve‑
nind asemeni crucilor înnegrite de timp,
strâmbe şi mute, m‑am străduit să iscodesc
oamenii şi lucrurile, făcând din nimic şi
câteva metafore mai mult şi, sporind cu
toate câte le‑am auzit şi le‑am crezut, voi
face ca şi puţinul despre neamul meu şi
despre neamul nostru să nu se piardă şi să
nu fie de pagubă celor ce vin“. Călătoria
narativă a Florinei Ilis prin cele patru gene‑
raţii, pe parcursul a o sută de ani, e o călă‑
torie în lumea fără de sfârşit a Istoriei şi a
făptuirilor ei, dar e şi un apel necontenit la
mit, la uneltele magice ale limbajului, cu
rosturile şi deprinderile sale anamnetice, cu
resursele sale morale şi referenţiale. Un
fragment reprezentativ din roman are,
cumva, rolul unei mise en abîme în care se
oglindesc, cu freamătul lor simbolic, resor‑
turile ascunse ale naraţiunii: „Să menţionez
în treacăt tema tezei tânărului care să fie
relaţia cu pământul a românilor din Tran‑
silvania de‑a lungul celor patru perioade
istorice mari: perioada de dinainte de Uni‑
re şi până la Reforma agrară, apoi perioada
interbelică, perioada comunistă şi perioada
de după 1989. În cele patru perioade istori‑
ce mari (…) se afirmă patru tipuri de gene‑
raţii de ţărani şi atitudini: e mai întâi gene‑
raţia luptătorilor, a celor din preajma
Unirii, care au luptat şi au dobândit pă‑
mânt, ca, de pildă, străbunicul Petre Barna,
urmează apoi generaţia interbelică, a bene‑
ficiarilor, ca bunicul Gherasim, adică a ce‑
lor ce au muncit, agonisind mereu şi spo‑
rind moştenirea taţilor, dar i‑a prins
războiul. Ar urma generaţia născută în
timpul sau imediat după al Doilea Război,
a celor care n‑au primit nimic din moşteni‑
rea părinţilor, pe care i‑aş numi generaţia
dezrădăcinaţilor, din care face parte şi tatăl
meu, Ioachim, şi pe care comuniştii i‑au
deposedat de avere şi, rupându‑i de ideea
posesiei pământului, i‑au făcut ţărani coo‑
peratori. În fine, e generaţia noastră, a celor
care, după 1989, s‑au trezit cu tot pământul
în braţe, generaţia recuperatorilor. Sau
cum să le spun?!“. Parafrazele, paralelisme‑
le, inserturile intertextuale, exerciţiile ludi‑
ce şi accentele grave fac din acest roman o
carte a genealogiei, posterităţii şi memoriei.
Acceptare, revoltă, vină, răscumpărare şi
mântuire – toate aceste stări ale fiinţei tra‑
sează arhitectura destinului românesc, sub
cupola unor personaje ce îşi recuperează,
prin rostire simbolică, propria genealogie,
în care se intersectează atâtea destine indi‑
viduale, încifrate în scriitura de tip palim‑
psest a Florinei Ilis, seducătoare şi aspră,
savuroasă şi subtilă, pitorească şi catifelată.
n
Poeme
de Simona‑Grazia Dima
Maternitate
Ne‑au spus că suntem doi: mamă şi fiu,
dar nu‑i aşa. Suntem acelaşi, revelat – de dincolo de lupte,
şi alb – tu încă nu ştii asta, eu te‑aştept. De secole m‑ai tot vândut
neştiind că hrănitoarea noapte‑a mea eşti tu.
De‑ndată ce te‑am primit între misterioase viscere,
te vei pacifica, încet, înţelegând cum izbutesc să diger
trădarea, delirul şi‑ameninţările. Crucificată mamă sunt,
căci tu abia din întâmplare ţi‑aduci‑aminte
că‑mi eşti fiu. Senină, totuşi, nu mă îndoiesc,
aştept trezirea ta, în agonie, căci nimeni nu ştie teroarea
unor trepte ce‑au fost de marmură, dar s‑au topit
sub paşi de‑oţet şi vin, nimeni n‑a bănuit freamătul
undei strangulate, şuierul secret al culoarelor
de termite, unde gâfâie semne groteşti,
aproape şterse, mâncate de istorie, pe care le‑am văzut.
Nu e nevoie să intri în proscenium, nu te voi chema
în lumina letală a rampei, nici în colcăiala şerpilor de bâlci,
atinşi de moarte, ori în mulajul umed, rămas, după tortură,
mărturie, o, niciodată n‑am să te umilesc cu descrierea
probelor neapărat de trecut, doar la festin să vii,
atunci când toate crucile se vor fi mistuit. Atunci vei străluci
în toată splendoarea ta de fiu. Să‑ntindem mesele, voi spune.
Va mai sosi cineva la ospăţ şi nu va fi al treilea. De bună seamă
încă se vor afla cu noi convivi, îngânduraţi pe când zdrobesc
în dinţi grăunţele ca de‑amintire înălbăstrite sau ridicate
în dungă de presimţiri. Dar vom cunoaşte dorinţa lor de înălţare,
aprigă, şi vom zări încorporarea ca un nimb, până la zbor.
pământul unor ţări mai însorite.
Mireasma lui, aceeaşi, te va izbi,
trandafirie, din anotimpul proaspăt.
Nava de argint
Voci răzleţe, în praful oraşului.
Cineva te‑a zărit cu faţa adumbrită
de frunze, când contemplai ospăţul
unui graur epicureu, altul te‑a surprins
pe când te‑ncruntai metafizic, odată
ai scăpat un măr pe jos şi‑n acea clipă
ai fost înregistrat, răstălmăcit, judecat.
Dacă vorbeai, cete întâmplătoare de porumbei
gureşi ţi‑acopereau glasul, spre bucuria
pândarilor tăi, care se scuzau astfel pentru‑a
nu te fi auzit. Îţi simţeai oasele răsfirate
pe‑un câmp şi nimeni nu se ostenea să le‑adune.
De aceea, ţi‑ai împachetat deodată trupul şi aripile,
planul gânditei catedrale, ai schiţat un amplu salut
şi ai plecat spre‑o nouă vamă. Depărtarea
va steriliza trecutul, vechii actori vor urca sfioşi
treptele de marmură ale unei speranţe nemeritate,
inaccesibile. Se vor ciorovăi mai departe, peste urma
navei de‑argint ce s‑a ridicat lăsând după sine
tiparul ciudat şi sever, nervurile proaspete încă
şi dâra de vis a uriaşilor contraforţi.

Cel mai puternic dintre noi

Pact
Pe‑aproape îl simţim, poate
În marea‑mi mimată umilinţă, la colţ de stradă, calm, nevăzut
îţi sărut botforul brodat în umbră, nesufocat de strigăt
cu smoală de iad, mâna de iască, şi confuzie. Proptit de zidul
fruntea de înger căzut. igrasios, cutează să mănânce
Arhanghelul cu sabia negricioasă monstruosul mic dejun, prânzul
veghează să nu mă‑ncred în joc, demonic, la care nici nu putem privi.
însă nici pactul să nu‑l calc. Fără a‑şi pune problema gustului,
Tu eşti puterea lumii, are puterea să înghită, mut, culori
deşănţatul ei vis, şi‑arome în devălmăşie, îmbucă demn
pumnul de noroi azvârlit în tărie, şi lent, acceptă în tăcere, dinainte,
căzut apoi şi uitat, balta aburind răbdător, savoarea subtilă
în soare. Iar eu văd totul şi tac, din finalul mesei s‑o dăruie
şi îmi aplec spre tine ochiul, din sine. Vrăjiţi, ne‑alegem
ars pe dinăuntru de luciditate, fiinţa‑n el, ca într‑un Iov
în falsă, prefăcută adorare. providenţial, liman al nostru,
liniştitoare albie de‑ntuneric.
Asemeni ceţii şi la datorie zilnic,
Coacere în faţa porţilor Infernului,
transmută‑n aur hălcile smolite,
Închizi ochii cu gândul necunoscut şi fără nume,
că ninge sălbatic, ninge urât. o boare şi atât, un vânt heracleitic
Când îi deschizi, e primăvară. topind metalul subteran ce n‑are preţ
Şi simţi aroma fructului de aur deasupra. În ceară violetă îl desface,
dinspre o toamnă ce încă nu s‑a în viorele înflorite pe gingaşul
petrecut. Fereşte‑te să ţipi. Dar poate tărâm al Hadesului, totuşi neofilite
o vei face totuşi, din greşeală. când sunt aduse graţie lui în aer
Atunci el va cădea, mistuit. pământean. Nu‑i nicio trâmbiţă
Iar tu va fi nevoie să te‑apleci s‑anunţe perpetua victorie,
peste scrum, să descoperi, mocnit, sfârşirea cu bine a festinului.
fulgerul coacerii, să‑l pui deoparte, Doar mintea, sătulă‑acum, străbate
la rece, sub frunţi de sticlă, gânditor. bucuroasă vastul canal lăuntric
Îşi va preface‑n undă străvezie înţelesul şi, darnic, el tresare, mângâiat.
şi va străbate veri şi ierni, până la capăt, n
ca să‑l găseşti intact, când ieşi şi tu
din copca gheţii la lumină, hrănind

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 9


Proză
Sala de Mostre
Simona Sora
E xistau pe atunci – în micul oraş ca o cofă
scobită, aşezat între dealuri, dar şi în ţara
aia închisă etanş şi separată violent de restul
lumii – cîţiva doctori care aveau curaj. Aveau
curaj să facă gesturi clare, să uite cînd operau
de tot ce era în jur, să‑i ignore pe procurorii
de serviciu care se mutaseră, de puţin timp,
într‑o încăpere aflată la parterul spitalului,
între vestiare şi morgă. Iar Negru era unul
dintre acei doctori. Cînd opera el – însoţit de
o sonată în surdină – sala de operaţii părea o
lume mică, străluminată şi perfectă, cu pra‑
guri clare, cu gesturi conţinute şi stăpînite.
Lumea avea sens, sensul era acolo, iar docto‑
rul Negru reuşea, fără să ridice vreodată vo‑
cea, să o recreeze de cîte ori îşi pierdea contu‑
rurile. Prea înalt, masiv şi puţin cocîrjat,
doctorul Negru părea uneori, mai ales atunci
cînd, după o operaţie grea, se îndrepta, ma-
sîndu‑şi, cu ambele mîini coloana, un zeu
căzut ce emana încă ordinea vieţii. Cînd ie‑
şea însă din sală, lucrurile se schimbau pe
loc. Devenea altul, făcut din mai multe bu‑
căţi care funcţionau autonom: picioarele
musculoase, drapate în pantaloni de doc
gros, apretaţi de o spălătoreasă exagerată,
zvîcneau în faţă şi în lateral, de parcă nu s‑ar
fi hotărît încotro s‑o ia; torsul ţinea, în
schimb, nordul, în timp ce capul lui leonin
era neclintit, cu coama bine ascunsă sub coi‑
ful bonetei pe care o purta ca în anii ’60, cînd
terminase medicina, desfăşurată mult în sus,
ca o piramidă moale. Aproape întotdeauna,
chiar şi vara, pe deasupra costumului de spi‑
tal, îi flutura halatul de molton vişiniu.
Cînd îl întîlnise Maia pentru prima dată,
chiar la intrarea în blocul operator, doctorul
Negru nu apucase să îşi schimbe hainele de
stradă, purta nişte blugi, marfă rară în Ro‑
mânia acelor ani, şi un polo albastru intens,
de culoarea ochilor lui. Se ciocniseră, Maia
fugea pentru că nu putea merge altfel, iar
Negru se grăbea la raportul de gardă, unde
întîrziase, ca întotdeauna. Întîrzia pentru că
se oprea mereu la Urgenţă, verifica intrările
şi ieşirile, inspecta tinerele asistente care în‑
cepeau să gîngurească ca un stol de cinteze
de cum îi simţeau prezenţa, dar mai întîrzia
şi pentru că, în anul acela neobişnuit, 1988,
îşi făcuse un obicei dimineaţa să lungească
drumul pînă la spital; se zvonea că şi vechiul
centru va fi pus la pămînt, aşa cum fusese
demolată, în urmă cu cîţiva ani, zona de case
vechi din dreapta spitalului.
Părinţii lui avuseseră o casă în acea zonă,
iar după ce unul dintre unchi, vechi liberal,
fusese închis la Aiud, fuseseră daţi afară din
casă cu toţii şi ameninţaţi cu moartea. Pleca‑
seră în alt oraş din Transilvania, iar întoarce‑
rea neaşteptată a doctorului Negru la Deva,
după ce terminase facultatea, se datora, fără
îndoială, repartiţiei, dar şi unei nedisimulate
nostalgii. Casa lor ar fi fost, dacă mai era în
picioare, destul de aproape de spital, un
imens conac, cu salon de muzică şi bibliote‑
că, înconjurată de o minunată grădină de
trandafiri care, după plecarea lor, se sălbăti‑
cise, iar florile se revărsaseră în stradă um‑
10 • APOSTROF
plînd aerul de lingoare. O tăiară, în cele din
urmă, cînd, printr‑o hotărîre de sus, casa se
transformă în grădiniţă pentru copii cu pro‑
gram prelungit, un loc bun de lăsat copiii,
printre ultimele locuri bune din oraş în care
Maia îşi petrecuse o bună parte din mica ei
copilărie. Urîse din rărunchi acel loc.
* rosul de magiun. Recunoştea totul, caldarî‑
Ş i totuşi, Maia îşi amintea uneori cum, în
drumul spre cămin, mama ei, Dora –
singura Dora din Deva – se căţăra, subţire,
cu picioarele ei lungi şi agile, pe gardul co‑
nacului Negru să‑i culeagă cel mai frumos
trandafir, întotdeauna cel din vîrful tufei şi
să i‑l prindă la piept, pe uniforma albastră cu
pieptar legată la spate cu cordon dublu. Era
cea mai frumoasă mamă din oraş. Cu aerul
ei fragil şi trist, cu spaima că nimeni nu o va
cunoaşte vreodată, cu nevoia ei irepresibilă
de a pleca periodic, de a schimba lucrurile
prin casă, de a inversa mobilele, covoarele,
perdelele. Nu erau însă vremuri pentru aşa
ceva. În altă viaţă fusese, desigur, patroana
unei case de modă în care, periodic, schim‑
ba totul, inclusiv pe ea însăşi; în Deva anului
1988, însă, Dora devenise merceolog‑voia‑
jor. Avea pe mînă incredibile mărfuri şi une‑
ori călătorea în ţarcul socialist să le prezinte.
Nu‑i ajungea lucrul ăsta, de aici, poate, me‑
lancolia, însă de cîte ori maică‑sa se întorcea
fericită din călătorie, Maia înţelegea pe viu
ce însemna vocaţia. Mama ei descria costu‑
mele bărbăteşti din stofe aspre, cămăşile de
la Brainconf, canadienele căptuşite cu vateli‑
nă şi poliester ca pe nişte mirifice forme de
disimulare: iată reversul şi distanţa dintre
umeri, iată cei cinci centimetri din manşeta
cămăşii bineîntinse pe tors, iată dunga per‑
fectă a pantalonului, venind de sus fără vreo
cută, perpendicular pe limba pantofului.
Mişcaţi‑vă puţin, da, păşiţi, vă rog, să vedem
mersul, întoarceţi‑vă, puneţi picior peste pi‑
cior. Trebuie să vă schimbaţi şosetele. În
1988, la Deva, Maia putea încă recunoaşte
bărbaţii îmbrăcaţi de mama ei. Casa de mo‑
dă prêt à porter, cu ridicata, se numea proza‑
ic Sala de Mostre, însă performanţa de acolo,
cu materialele vremii, era de neegalat. Cînd
apăruseră, într‑o primăvară, cămăşile chine‑
zeşti, pastelate în toate nuanţele de verde,
roz şi bleu, oraşul se umpluse de bărbaţi eu‑
forici care‑şi lăsau deschise pardesiele, geci‑
le, canadienele de iarnă, să se vadă măcar
gulerul noii cămăşi cu floricică neagră bro‑
dată în dreapta, pe un meridian vital.
Sensibilitatea Maiei pentru rarii bărbaţi
pe care un costum cădea bine şi fina îmbina‑
re între sacou, cămaşă şi şosete pe care o re‑
marca involuntar, din primele secunde, ve‑
nea direct din vocaţia maică‑sii. Un bărbat
pe care un costum cade impecabil, un bărbat
care ştie exact ce cămaşă să poarte la un
anumit sacou, un bărbat cu pantofi impeca‑
bili şi şosete atent alese, un bărbat care are
întotdeauna o brichetă la el, deşi nu fumea‑
ză, este, de cele mai multe ori, un bărbat
care nu face rău. Poate, zicea mama Maiei,
pentru că nici nu mai are timp. Cînd înveţi
să te îmbraci bine – iar asta ar fi putut fi le‑
ma casei ei de modă – devii un om mai bun.
Maia o credea, iar doctorul Negru era, iată,
dovada vie.
Î n casa
*
veche, solid refăcută, doctorul Ne‑
gru locuia împreună cu soţia lui, chimistă
la laboratorul spitalului, şi cu cei doi băieţi,
adolescenţi, care‑i semănau lui prea tare. Ca
să ajungă la spital era suficient să traverseze
bulevardul principal, însă el o ţinea pe stra‑
da lungă care începea în centrul vechi şi se
încheia pe Dealul Paiului, iar la un moment
dat, schimba direcţia şi se afunda în zona
dinspre cetate, la prima oră a dimineţii, cînd
numai ţigăncile gureşe cu măturoaie sabati‑
ce erau pe străzi, în aerul învechit şi tare pe
care nimeni nu reuşise să‑l schimbe de pe
vremea în care pe‑acolo mai existau mori ne‑
gre de apă şi prăvălii din care se simţea mi‑
mul, capacele de canal cu cîte şase găuri,
restaurantul Bachus unde băuse pentru pri‑
ma dată Havana Club, Biserica Reformată şi
Liceul Pedagogic unde mai demult fusese
Şcoala Normală, casele vechi, adăpostite, cu
ganguri, pe fiecare parte; într‑una locuise
prima lui iubită, Anne, despre care nu mai
ştia decît că emigrase în Germania.
Se întorcea apoi, prin Tunelul Proştilor,
pe Lenin, pe lîngă sinagogă, spre centru, o
ţinea drept pînă la Transi unde se mînca
prost şi scump, dar se aducea adesea bere de
Haţeg şi Pepsi‑Cola, şi‑apoi intra, cu două,
trei minute înainte de ora opt pe poarta
spitalului. Era prea tîrziu, ştia asta, dar ca să
fie şi mai tîrziu rămînea la Urgenţă pînă‑l
sunau, îl aşteptau, foarte bine, le răspundea,
nu e totul pierdut pînă cînd cineva te mai
aşteaptă... Nu se grăbea, avea un mers in‑
confundabil, pe care Maia l‑ar fi recunoscut
şi dacă el ar fi fost drapat din cap pînă‑n pi‑
cioare în molton. Mergea, ca şi cum şi‑ar fi
cărat în spate întreaga familie, unchiul omo‑
rît la Canal, mama stinsă la un an după aceea
cînd el era deja adolescent, întreaga familie
risipită ca să‑şi piardă urma şi adunată acum
cumva în jurul lui, iar el săpa, cu paşii lui
apăsaţi, oraşul aproape distrus şi se fixa în
cimentul sălii de operaţii, sala lui de mostre
maladive, şi nimeni din oraş, fie că avea ne‑
voie de el, fie că nu, nu‑l putea ignora.
*
Î
n ziua în care Maia îl văzuse pentru prima
dată în carne şi oase pe doctorul Negru,
lucrurile o luaseră razna încă de dimineaţă.
Pregătise sala, ca de obicei, cu mare atenţie,
scosese din pupinel instrumentele mici şi le
adusese, împreună cu Bica, pe cele mari de
la sterilizare. Bica, infirmiera de la ortope‑
die, avea să cunoască nu peste multă vreme
cea mai spectaculoasă conversie profesională
din istoria spitalului, devenind judecătoare
– după ce frecase ani buni podelele şi ţinuse
dreaptă, cu cîmp steril, coada burghiului fo‑
losit pentru găurirea oaselor. Pe atunci, însă,
Bica era încă una dintre infirmierele de nă‑
dejde, una dintre puţinele care ştiau să scrie
inteligibil şi chiar să repovestească plastic
anumite conversaţii din sala de operaţii. So‑
ţul ei, şofer sau mecanic la Securitate, profi‑
ta de aceste talente ale ei şi o punea să scrie
de îndată ce povestirile ei dezlînate începeau
să devină interesante. Uneori, Bica apărea
dimineaţa cu un ochi învineţit şi cu falca
umflată. Cînd Maia o întreba ce se întîmpla‑
se, rîdea urît – complice şi murdar – lăsînd să
se înţeleagă că bărbatului ei îi cam plăceau
jocurile tari, iar ea, deşi bătută măr, era mîn‑
dră de asta. Maia nu încerca să înţeleagă, dar
evita să rămînă în sală cu Bica mai mult decît
era necesar.
Cînd se ciocnise de doctorul Negru, la
ieşirea din blocul operator, Maia alerga la
raportul de gardă de la etajul cinci, acolo era
secţia de ortopedie de care ţinea sala ei. În
timpul mic‑dejunului sacru cu instrumen‑
tistele – atunci se stabileau tandemurile,
strategiile, acoperirile, retragerile – sora‑şefă
de la ortopedie o chemase în secţie, era din
nou cazul să urce şi ea, doar se discutau
operaţiile viitoare, de ce‑ar freca menta la
Terapie Intensivă şi‑ar asculta porcăriile in‑
strumentistelor? În Ardeal nu se freca men‑
ta. Auzise pentru prima dată vorba asta la
Bucureşti, cînd făcuse stagiul la Spitalul de
Ortopedie de la Foişorul de Foc şi apoi afla‑
se de unde venea: în Fanar, existau slugi
tocmite doar pentru a freca mobilele, mai
ales mesele, cu izmă frumos mirositoare.
Cînd sluga începea ea însăşi să miroasă din
cap pînă‑n picioare a plantă tămăduitoare,
orice altă muncă începea să‑i pută. Nu mai
căra hîrdaiele cu rahat, nu mai lustruia ciu‑
botele stăpînului, nu mai freca nici măcar
podelele sau tingirile. Doar menta. Freca, de
fapt, cu mentă masa şi scaunele, dar, de la o
vreme, începea să frece tot ce‑i ieşea în cale.
După o vreme, frecangiilor începea să le
pută tot şi trebuiau daţi afară. Îi vedeai une‑
ori pe malul gîrlei, ferchezuiţi, în căutare de
slujbă înaltă. Miroseau de la o poştă a izmă
şi de asta nu‑i mai angaja nimeni.
Sora‑şefă ştia ce ştia, lucrase şi ea o bună
parte din tinereţe în sala de operaţii, acolo
era pepiniera viitoarelor asistente‑şefe ale
spitalului, acolo se semnau poliţele, se stabi‑
leau datoriile, se pertractau alianţele. Şefa de
la ortopedie ştia prea bine ce se poate întîm‑
pla pe o insulă suspendată între sex şi moar‑
te, îşi amintea mai bine decît şi‑ar fi dorit,
poate de asta şi cobora rar la sală, doar
atunci cînd se instituia „protocol zero“, ori
apărea vreun pacient cu pile mari sau onora‑
rii de excepţie. Încerca, sever, s‑o protejeze
pe Maia, dar Maia nu simţea decît constrîn‑
gerea, tonul răstit, frustrarea. O enerva teri‑
bil să părăsească blocul operator în cel mai
interesant moment al zilei, să fie obligată
să‑şi schimbe costumul steril cu halatul de
spital, după ce în urmă cu doar o oră, făcuse
gesturile inverse. Şi‑n plus, ce nevoie avea să
audă enorme dări de seamă despre tempera‑
tura, tensiunea, scaunul bolnavilor, cînd, o
dată ajunşi în sală, toate astea nu mai aveau
nicio importanţă? Odată trecuţi prin filtre,
bolnavii erau, ca prin farmec, preschimbaţi
în orbitoare obiecte rituale, etanşe şi nete,
aşteptînd sacrificiul. Ce mai conta că dimi‑
neaţa avuseseră cu două‑trei grade mai mult
decît ar fi fost cazul sau că tensiunea oscilase
între extreme? Nu contau decît intrarea în
sală, desfăşurarea operaţiei exact în cadrul
operator, trezirea, eventual, la viaţă.
Zadarnic sora‑şefă îi explica în ce măsură
bolnavii trebuie urmăriţi, cu zile întregi
înainte de orice intervenţie, cum trebuie in‑
terogaţi despre alergii, antecedente şi frici
iraţionale. Maia care ştia una şi bună, c‑ar fi
trebuit să fie la sute şi mii de kilometri de
sala cea albastră, satelit al unei secţii înde‑
părtate în care‑şi satisfăcea penitenţa, dra‑
matiza, juca rolul victimei, un rol care nu
punea încă pe nimeni în pericol. Poate şi de
asta atunci cînd – lăsînd neterminată poves‑
tea unei paciente care, ore în şir, la trezirea
din operaţie, aflată încă sub influenţa anes‑
tezicelor – urlase în sala de postop: „te iubesc,
doctoru’ Negru“ – îşi schimbase hainele, îşi
adunase părul sub boneta ca un nimb şi îşi
încălţase platformele înalte, fără de care nu
părăsea niciodată sala, Maia era furibundă.
Ieşise din rolul victimei neînţelese şi intrase
într‑unul mai plin de complezenţă la care
lucra de cîteva luni încoace, ceva între in‑
strumentistă-genială-în-devenire şi viitoare-
cutie-de-rezonanţă. În această stare semi‑
conştientă, căţărată pe platforme de gheişă,
încercînd să‑şi compună o mină arogantă şi
pufnind ca o etuvă cu supapă, se ciocnise de
doctorul Negru.
C ine era asta? se întrebă doctorul Negru
lăsînd‑o, cu un mic recul, să se lipească
de poloul lui albastru cu un pescăruş brodat
pe buzunar ce n‑ar fi putut fi vreodată văzut
în magazinele comerţului socialist. Le ştia
pe toate: asistente şi infirmiere, instrumen‑
tiste şi anesteziste, doctoriţe stagiare şi eleve
în practică. Le cunoscuse deja pe toate cele
care meritau să fie cunoscute, le stăpînea
dintr‑o privire, le separa cînd apropierea lor
– unele de altele, dar mai ales de el însuşi –
devenea primejdioasă. Avea poveştile, legen‑
dele, epopeile lui erotice – pe care Maia nu le
ştia încă. Cînd povesteau despre el – iar cîte‑
va dintre ele chiar scriau, cam acelaşi text,
atunci cînd cei doi procurori în costume ce‑
nuşii le cereau s‑o facă – fetele de la blocul
operator deveneau femei, iar băieţii deve‑
neau bărbaţi. Atmosfera se electriza brusc şi,
prin nu se ştie ce proces, lucrurile deveneau
şi clare, şi urgente. Poate de asta nici nu în‑
cepeau raportul de gardă fără doctorul Ne‑
gru, deşi secţia de chirurgie era condusă de
o femeie cu cîţiva ani mai tînără. Ea venise
în oraş la cîţiva ani după el şi în mai puţin de
zece ani ajunsese şefa secţiei. Era bună, dar
nu atît de bună ca doctorul Negru. Era fru‑
moasă, dar nu se compara cu niciuna dintre
fetele din cercul de foc – trei instrumentiste
şi două de la ati – adevărate minuni de pro‑
porţii şi trăsături pe care doctorul Negru le
şlefuia periodic în expresie. Era interesantă,
dar mult mai puţin interesantă ca doctoriţa
stagiară, de pildă, care‑şi lăsase copii şi băr‑
batul, proaspăt neurochirurg într‑un spital
de la malul mării, doar ca să‑i răspundă,
uneori, doctorului Negru, la apel. Iar mititi‑
ca asta furioasă cine era? Avea un aer cunos‑
cut, nu putea fi fata nouă de la ortopedie, aia
umbla numai în pantaloni şi cu masca pe
faţă, ca o arăboaică, era obsedată de asepsie,
la fel ca şeful ei, Pasquale. Nu era nici păsă‑
rica detaşată din Valea Jiului, cu aia va tre‑
bui să se mişte repede, nu mai are mult timp
pînă pleacă înapoi de unde venise, nu era
niciuna dintr‑altă secţie, se vedea clar că e
de‑a noastră, dar.cine.era.ea? Aproape rîzînd
de aerul ei furibund, doctorul Negru se în‑
toarse după Maia care urcase deja în lift şi,
fără să se gîndească la nimic, păşi şi el în
cabina îngustă.
* partaj, situat deasupra Pati‑Barului, aflat
C ine sînt eu? se întreba şi Maia alergînd
pe largile culoare ale Terapiei Intensive,
revoltată, dar cumva plină de importanţa pe
care i‑o dădeau oamenii ăştia în toată firea,
mai maturi şi mai responsabili ca părinţii ei.
Cine naiba sînt eu? se întreba, aşteptînd cu
disperare, ca răspunsul s‑o aşeze brusc
într‑un rol, unul cu care să fie şi ea de acord
şi să aibă cîteva caracteristici reale. Sînt, de
pildă, o asistentă medicală? Nu, nu era asis‑
tentă medicală, pe diploma ei de absolvire
scria „soră medicală“, asistentele aveau
atunci o şcoală post‑liceală pe lîngă liceu.
Era o femeie, ca toate celelalte? Nu, nu era o
femeie, trebuia, pentru asta, să fi avut un
bărbat. Era un copil? Oricît o revolta gîndul
ăsta, cel mai aproape era de copilărie, deşi
muncea de mai bine de un an în spital şi de
peste şase luni în blocul operator şi cu toate
că văzuse deja mai mulţi oameni murind.
Era o fată? Nu, nu era de acord nici cu asta,
fără să poată spune de ce rolul ăsta de fată i
se părea cel mai primejdios. Fetelor de la
Deva li se întîmplă mai devreme sau mai tîr‑
ziu ceva rău, asta învăţase din poveştile des‑
pre Oraşul Fetei pe care le tot aduna fără să
ştie de ce. Dac‑ar fi ştiut atunci, pe loc, cine
e ea, Maia ar fi înţeles brusc unde ar fi tre‑
buit să fie în acel moment, mai degrabă în
sala albastră, supraveghind lămpile cu ultra‑
violete şi funcţionarea tuturor aparatelor
decît în drum spre liftul care urma s‑o ducă
la etajul cinci al spitalului, la ortopedie, un‑
de începuse deja raportul de gardă. Dac‑ar fi
ştiut cine e, poate nici n‑ar fi ajuns la lift, ar
fi tăiat‑o scurt spre ieşirea de la Urgenţă, ar
fi străbătut apoi pasarela pînă la poartă, s‑ar
fi îndreptat, ieşind pe poarta mare a spitalu‑
lui, printre clădirea vechii maternităţi şi ma‑
gazinul universal Ulpia, pe bulevardul Ko‑
gălniceanu, spre gară şi aşa, fără prea multe
gînduri, s‑ar fi suit în primul tren şi s‑ar fi
tot dus. Dar Maia habar n‑avea cine e ea, iar
cînd sora‑şefă îi ceru imperativ şi rece să ur‑
ce la raportul de gardă, unde aveau să se dis‑
cute operaţiile din ziua aia, Maia se confor‑
mă, deşi n‑avea niciun chef şi, fără îndoială,
nicio obligaţie.
Neştiind cine e şi întrebîndu‑se doar re‑
toric ce caută ea cocoţată pe platforme, de ce
e îmbrăcată cu un halat asimetric care intra‑
se deja la apă şi‑i descoperea pulpele într‑un
fel provocator pe care ea nu‑l băga de seamă,
Maia se ciocni violent de doctorul Negru,
roşi neuniform, îşi ceru scuze pe un ton ne‑
potrivit, ca şi cum Negru ar fi stat dinadins
în calea ei şi apoi sări – pufnind: pardon,
pardon, pardon – în lift. A fost, fără îndoia‑
lă, una dintre întîlnirile vieţii ei, poate mo‑
mentul precis în care se hotărîse, inconşti‑
ent, cine e ea: o soră, o soră medicală nici
mai bună nici mai rea ca altele, una dintre
cele care avea să rămînă în spital încă multă
vreme, pansînd plăgi urîte şi făcînd injecţii,
scriind însă minunate protocoale operatorii
cu toţi ortopezii care aveau să se perinde
prin secţia de la etajul 5, din ce în ce mai
alert – plecînd, venind, renunţînd, reluînd.
O soră medicală pasionată de literatură dar
care avea să ştie ce e literatura abia atunci
cînd asta nu va mai însemna nimic, un cadru
medical mediu, ţinînd calea de mijloc în
toate, chiar şi în rarele fugi din propria‑i
viaţă: fugea exact cînd avea concediu, fugea
la sfîrşit de săptămînă sau zile libere, fugea
uitîndu‑se la ceas şi ştiind prea bine cînd o să
revină. Măritată scurt şi divorţată repede,
fără copii, dar cu o mare, copleşitoare bibli‑
otecă pe două rînduri, căptuşind toţi pereţii
micului apartament ce‑i rămăsese după
chiar la poalele cetăţii, la doi paşi de Palatul
Alpar şi de Fîntîna cu Broaşte. După Revo‑
luţie devenise – cu cîteva drumuri la Hune‑
doara şi cîteva examene de complezenţă cu
fostele ei instructoare de la Liceul Sanitar –
asistentă medicală. Şi tot atunci începuse să
adune – iniţial din întîmplare (descoperise
într‑un anticariat o carte dedicată de o oare‑
care Anne doctorului Negru), apoi susţinut
şi metodic, iar, în cele din urmă obsesiv şi
pătimaş – vechea bibliotecă a familiei Ne‑
gru: un proiect de‑o viaţă, pentru care Ne‑
gru nu mai găsise timp. Da, întîlnirea aia
fusese una dintre întîlnirile vieţii ei.
n
(fragment din romanul Complezenţă,
în pregătire)
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 11

Jocul colectiv
al urii
Nicoleta Cliveţ
A lina Nelega revine la
proză, după ceva vre‑
me de la debutul în ro‑
man (ultim@vrăjitoare,
2001), cu o frescă a dece‑
niului pre‑decembrist,
radiografiat în trei părţi
şi mai multe secvenţe,
unele putând funcţiona
onorabil şi ca proze scur‑
te. ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat (Iaşi:
Polirom, 2019) este un roman de maximă
(poate chiar excesivă) densitate narativă,
sprijinit pe o structură polifonică, desfăşu‑
rată în alternanţe de voci narative şi de pla‑
nuri spaţiale şi temporale, cu întreruperi
monologale ale discursului realist‑omnisci‑
ent şi cu pauze imaginative în naraţiu‑
nea‑frescă. În ciuda epicului elaborat, pari‑
ul prozatoarei nu este jucat pe procedură,
pe algoritmul diegetic, ci pe mesaj; reteza‑
rea oricărei libertăţi individuale, dizolvarea
sentimentului demnităţii personale şi a cu‑
rajului, triumful urii ca „joc colectiv“ şi că‑
utarea posibilităţilor de salvare din realita‑
tea mutilantă prin scris/exerciţiu imaginativ
(o formă de „rezistenţă prin cultură“) sunt
nucleele tematice importante, aflate în con‑
curenţă serioasă cu miza de fond, respectiv
explorarea feminităţii sub varii tipologii,
mergând de la formula vetust‑matriarhală
până la cea agresiv feministă.
În jurul protagonistei, Cristina Nemeş,
se dezvoltă şi un bildungsroman, fiindu‑i
urmărit parcursul din clasa a xii‑a şi până
în pragul revoluţiei, când, la 29 de ani,
destinul de femeie divorţată, cu un copil şi
cu o homosexualitate asumată, i se frânge
prematur. Cristina Nemeş este o noncon‑
formistă de bibliotecă (şi, fireşte, filoloagă,
profesoară de română printre secui), o
mentală dornică de libertate (amicul Bela o
consideră, îndreptăţit, „o idealistă fără cre‑
dinţă“), inaderentă la spiritul vremurilor;
detestă patetismul, elanurile emoţionale
(fiind expertă în reprimarea lor), platitudi‑
nea şi ipocrizia (familială şi socială), găsind
un spaţiu de protecţie şi de confort doar în
lectură şi în scris (cu toate că, finalmente,
va fi invadată şi aici). Încă din adolescenţă
scrie pe ascuns un roman (clandestinitatea
fiind marca distinctivă a oricărei activităţi
cu sens şi cu acces la fiinţa profundă a per‑
sonajelor) şi visează cu ochii deschişi „că
trăia într‑un alt timp, într‑o altă ţară, în
pielea unui poet hedonist care n‑avea altă
treabă decât să admire lumea şi să mediteze
la viaţă şi la moarte“. Datele existenţei sale
sunt, însă, cu totul altele, marcate de lip‑
suri, mutilări şi sincope, astfel încât ciocni‑
rea cu realitatea determină o frângere bru‑
12 • APOSTROF
tală a speranţelor. Acestora li se adaugă un
alt element contrariant, generator de tur‑
bulenţe: descoperirea propriei homosexua‑
lităţi, încă din timpul liceului, în urma unei
prime experienţe avute cu Nana, prietena
sa. Este, practic, şi singura experienţă de
acest fel din roman descrisă verosimil şi
pregnant; celelalte scene de intimitate din‑
tre Cristina şi Nana sunt plate, lipsite de
spectru, copleşite expresiv (şi numeric) de
cuvinte grele privind bicisnicia bărbaţilor,
ceea ce face ca portavocea feministă să emi‑
tă adesea strident şi fals. De altfel, Cristina
are, prin constituţie, o relaţie tensionată cu
toţi şi cu toate, inclusiv cu propriul corp şi
cu propria feminitate. Deşi nu are dubii
asupra lesbianismului său, se căsătoreşte cu
Radu (fratele Nanei), administrându‑şi
astfel, din naivitate, o doză consistentă de
otravă. Fire plaisiristă, senzuală, Nana în‑
cearcă o altă soluţie, cea a dezinhibării duse
până la promiscuitate. Infernul vâscos, ad‑
ministrat de regimul iubitului conducător,
este dublat astfel de un infern mai mic, de
coloratură personală, dar nu mai puţin
tentacular. În timp ce Nana evadează din
infernul cel mare fugind la Paris şi deve‑
nind Julie, Cristina rămâne, fizic, captivă
regimului, căutând să dezvolte anticorpi
prin scris. Multiplu discriminată (ca femeie
– divorţată, cu un copil –, ca lesbiană, ca
româncă printre maghiarii/ secuii majori‑
tari în regiune), ea rezistă imploziei scriind:
„nu va avea încotro, va scrie tot, pentru că,
deşi vrea din toate puterile să uite, memo‑
ria ei se va revolta, n‑o s‑o lase în pace, o
s‑o chinuie noaptea şi o s‑o arunce din nou
aici, în prezentul ăsta...“. Asta o face să‑şi
tureze memoria, să o alimenteze până la
saturaţie („să ţină minte tot“), până când
va da pe dinafară. Problema cu această me‑
morie maximală este că se revarsă frecvent
într‑o scriitură aluvionară, care prea adună
şi consemnează totul, asemenea camerei
fixe dintr‑un film românesc contemporan,
înregistrând fapte de toată mâna, care prin
simpla lor înmulţire nu se şi coagulează
neapărat într‑o viziune. Nu întotdeauna
inventarul are şi forţă de sondare, iar Alina
Nelega ştie/simte asta; vederea scenică nu
acoperă şi imponderabilele sufleteşti, pen‑
tru care se vede nevoită să găsească alte so‑
luţii epice. În acest scop, părăseşte observa‑
ţia realistă pentru a evada deplin în
imaginativ, cum se întâmplă în cele trei
poveşti (cu crocodila Dila, lebăda Ghighi şi
lurlugeana), pe care i le lasă moştenire lui
Ştefan (fiul născut în urma violului agentu‑
lui de securitate Popa Traian, fiu cu care nu
reuşeşte să lege o relaţie afectivă decât aşa,
prin fantezii literare). Povestea vieţii ei este
infinit mai bine spusă în aceste poveşti
proaspete, ingenue, decât în cele peste trei
sute de pagini ce se vor şi frescă, şi bil‑
dungsroman, şi portavoce feministă... Tot
ele rezumă fericit şi cele trei părţi ale roma‑
nului, eliminând stridenţele create de prea
multele lovituri de teatru, situaţii‑limită,
simetrii şi paralelisme. Eliberate de orice
urmă de grotesc (altminteri, împovărător
de‑a lungul romanului), poveştile pentru
Ştefan nu doar că împlinesc exemplar (şi
ironic) visul ei de scriitoare, dar sunt epura‑
te şi de acea ură mocnită, difuză, surdiniza‑
tă, ce erodează destinul fiecărui personaj.
Spre deosebire de iubire, ura „e reflexă,
molipsitoare, dă dependenţă, dacă ai înce‑
put, nu te mai poţi opri, îţi ocupă tot tim‑
pul. Dacă e să alegi, mai bine ura. Dragos‑
tea se uită, ura niciodată“. Cristina înţelege
că ura „poate fi un joc colectiv“, ba chiar
asta şi e – un joc acaparant, de care majori‑
tatea nici nu sunt conştienţi, dar care îi
consumă din interior, îi ia ostatici şi, final‑
mente, îi anihilează. Durerile atroce de
stomac ale Cristinei sunt un simptom al
acestei uri destructurante (fiind şi cauza
morţii sale).
Dacă poveştile pentru Ştefan ating ex‑
celenţa regimului solar al scrisului Alinei
Nelega, Puiul este fragmentul exemplar al
registrului întunecat. Studentă fiind, Cris‑
tina părăseşte (de foame) regatul bibliotecii
pentru a se aşeza la coadă la pui, unde dă
aprig din coate pentru a avansa, profitând
„de tinereţea ei, de foamea ei, de trupul ei
rezistent, de volumul cartonat cu care‑şi
croieşte drum, va mânca, azi va mânca“.
Grotescul scenei este imediat echilibrat de
dramatismul alteia – cea a violului; securis‑
tul Popa Traian dă buzna cu o cutie de
ciocolată chinezească şi dispune de trupul
ei după bunul plac. Imaginaţia se dovedeşte
încă o dată salutară, căci tânăra „ca o pasă‑
re deasupra mării (...) se înalţă şi se lasă
peste el, călăreşte pe coama unui val uriaş,
singură cu depărtarea verde‑albastră“. Mult
mai traumatizantă va fi a doua apariţie a
agentului, când agresiunea nu mai este fizi‑
că, ci va viza „camera secretă“ (imaginaţia
ei, prin distrugerea manuscrisului romanu‑
lui). Acest al doilea viol „a făcut‑o să dispa‑
ră, i‑a demonstrat că n‑are cum să se ascun‑
dă, că nu era în siguranţă nicăieri. Şi atunci
nu era liberă (...) Lupta cu popatraian din
realitate putea fi câştigată în imaginaţie,
dar, după ce el i‑a violat imaginaţia, trebuie
să se confrunte cu el în realitatea asta. În
care trebuie să spună adevărul“. Violată,
divorţată, izolată social şi familial, cu o se‑
xualitate incriminată penal şi cu iubirea
trădată, Cristina ajunge să se simtă „ca lu‑
na, departe de ea însăşi, moartă şi ea“, co‑
pleşită de vinovăţie din cauza lipsei oricărui
sentiment matern faţă de Ştefan. Supravie‑
ţuieşte violului imaginaţiei doar un an, cât
să‑şi rescrie romanul şi să descopere că e li‑
beră să privescă spre cer, ba chiar că cerul îi
este accesibil şi că poate zbura...
Pe cât de aspru, de brutal este destinul
Cristinei, pe atât de hieratic şi de transfigu‑
rat îi este finalul. Unul emoţionant, dar
stângaci şi neconvingător. Între pasivitatea
şi glacialitatea femeii abuzate şi repetat dis‑
criminate (căreia prea i se întâmplă totul,
de la viol la supraveghere şi persecuţie poli‑
tică, de la marginalizare la trădarea familiei
şi a prietenilor) şi revelaţiile ei de scriitoare
există o falie de‑a lungul întregului roman,
pe care finalul doar o accentuează. Zborul
spre înalturi pare pur şi simplu nesustenabil
după îndelungata captivitate în jocul colec‑
tiv al urii.
n
 Andrei Şerban –
chirurgul
Nora Colţea
S pectacolul Richard al III‑lea de la Tea‑
trul Bulandra este un manifest teatral,
care, aşa cum preciza Andrei Şerban în
cuvîntul de început de la premiera din 15
martie 2019, vine exact după 46 de ani de
la prima reprezentaţie cu Revizorul lui Lu‑
cian Pintilie, motiv suficient pentru a‑i de‑
dica această premieră. Dar şi directorului
de atunci, Liviu Ciulei.
Povestea se desfăşoară într‑un decor
conceput de el însuşi, avîndu‑l drept con‑
sultant pe scenograful Octavian Neculai,
cu pereţi galben‑cadaverici, cu o scară răsu‑
cită din fier (spirală a vieţii? Turn al Lon‑
drei?), care se continuă cu o pasarelă ser‑
vind la etalarea fie a semeţiei regale, fie a
gesturilor umilitoare (Richard, urinînd pe
trupul căzut al lui Buckingham), cu o trapă
zăngănitoare în care vor fi aruncaţi de‑a
valma toţi cei condamnaţi la moarte, cu un
pupitru‑tribună de la care se vor rosti dis‑
cursuri sforăitor-patriotard-manifestante.
Înainte de a deveni rege, Ducele de Glou‑
cester este înveşmîntat într‑un costum sol‑
zos‑şerpesc. Apoi va purta negrul de prinţ
al întunericului, cu coroana, de o regalitate
funestă, neagră şi ea. Richard urcă din tra‑
pă şi se instalează la pupitru, făcîndu‑şi o
prezentare deloc măgulitoare: copil prema‑
tur, strîmb, născut cu dinţi. „Am fost pre‑
destinat să‑mi arăt colţii, să muşc“, spune el
cu un zîmbet cinic‑perfid în colţul buzelor
vopsite în negru. Şi continuă: „Pot să zîm‑
besc şi să ucid zîmbind“. Apoi, în lumină
stroboscopică şi explozii de artificii intră
curtea fastuoasă, de o eleganţă căutată;
alături de negru, galbenul este culoarea
dominantă. Se regăseşte în accesoriile băr‑
baţilor: cravate, batiste, plastroane; cu ace‑
laşi galben cadaveric îşi va spoi faţa Richard,
după ce va accepta să devină rege.
De dorinţa de putere nu este nimeni
cruţat. Nici Lady Anne (Alexandra Fasolă).
Lipsită de un soţ extraordinar şi de un so‑
• Imagine din spectacol. Foto: Mihaela Marin.
cru rege, ea va accepta incredibila cerere în
căsătorie a ucigaşului celor doi. În interpre‑
tarea actriţei, Lady Anne are o încredere în
sine care frizează aroganţa. Ea se transfor‑
mă incredibil atunci cînd Richard mieros,
îi strecoară inelul pe deget. Ochii încep să‑i
strălucească de dorinţa pătimaşă de a
stăpîni, ca în final să recunoască: „Ce naivă
am fost să cred că‑l voi controla“. În cursa
şerpească nu cade doar Lady Anne, ci şi
Eduard, Clarence, Buckingham. Însă eta‑
lonul patimii pentru putere rămîne Ri‑
chard. El, pocitul, ghebosul, „maimuţoiul
răutăcios“, vrea să suplinească diformitatea
cu puterea. Malefică, satanică, căreia toţi i
se supun.
Precum celebrul său predecesor, Oedip,
şi Richard, de fapt, este un oropsit suferind
de neiubire. Există un moment în spectacol
– care s‑ar putea să fie cheia întregului drum
al personajului –, cînd mama sa, Ducesa de
York (Mirela Gorea), după ce i‑a adresat cele
mai îngrozitoare blesteme îi întoarce spatele.
Richard, pe un ton plîngăcios (ironic? sin‑
cer?) o cheamă uşor: „Mami!“.
„Tragedia comică“ promisă de Andrei
Şerban este presărată cu secvenţe de un
comic dement. Dacă nu ar fi să amintim
decît scena intrării în scenă a ucigaşilor lui
Clarence, care scot dintr‑un ursuleţ de pluş
o furculiţă, un tirbuşon, un ciocan. Crima
în sine este de un tragic absurd, părînd fă‑
cută în joacă; moartea este luată peste pi‑
cior. Apoi cea a apariţiei „marelui Will“,
care‑şi cheamă personajele la ordin – un
bun prilej pentru a ţine o prelegere: „Ţara e
capturată de infractori şi hoţi şi noi nu fa‑
cem nimic, doar filosofăm“ (se impune o
reverenţă traducerii şi adaptării de ultimă
oră, excepţional înfăptuite de Daniela Di‑
ma). Richard se adresează creatorului său:
„Ce zic cetăţenii?“. Replica bardului stîr‑
neşte hohote de rîs şi aplauze: „Cetăţenii
sînt muţi!“. Fiorul tragic se insinuează tot
mai puternic, atingînd apogeul în scena
apariţiei nălucilor din visul lui Richard,
fantome înveşmîntate în saci transparenţi,
plutind în aburul de dincolo de lume. Cur‑
tea, sau ce a mai rămas din ea, o însoţeşte
pe Elizabeth în discursul final. Spectrele o
împresoară desculţe. Iar Richard, în costu‑
mul de şarpe, urcă din trapă.
Marius Manole în Richard are contorsi‑
onări de felină, gata să sară asupra prăzii.
Cameleonic, el este măscăriciul păşind pe
muchia subţire a lamei de cuţit, cînd joaca
de‑a moartea riscă (şi reuşeşte) să înlocu‑
iască viaţa. În interpretarea lui, personajul
stîrneşte un sentiment de milă înţelegătoa‑
re. E teribil pentru un actor să „încapă“ pe
mîna unui regizor care îi descoperă valenţe
neştiute. Surprinzător, proaspăt, dinamic,
inteligent este George Ivaşcu în crearea a
trei roluri: Regele Eduard – o autoritate
plîngăcioasă, hilară, dar şi autoritară; savu‑
ros în Ucigaşul necruţător, care împreună
cu colegul său (Lucian Ifrim) alcătuiesc un
excelent cuplu comic, ca apoi în Lordul
Primar al Londrei să fie procupat cu precă‑
dere de imagine. În interpretarea Rodicăi
Lazăr, Regina Elisabeta pare interesată de
lucruri mărunte, lipsite de importanţă.
Preocuparea accentuată pentru paraître şi
îndepărtarea de stingheritorul être este pu‑
ternic amendată. Regina este escortată de
doi papiţoi, Lord Rivers – Constantin Do‑
gioiu (care‑i interpretează şi pe Clarence şi
Ratcliffe) şi Dorset – Alin State (şi în Bra‑
kenbury şi Catesby). Ei par două păpuşi
semănînd izbitor cu cei doi scopiţi, Koby şi
Loby, însoţitori ai Clarei
Zachanassian. Lui Cornel
Scripcaru îi reuşeşte la modul
absolut transformarea. Distri‑
buit în trei roluri – Regina
Margaret, copilul Eduard şi
Shakespeare – actorul izbuteş‑
te în toate. Este o apariţie
ameninţător‑cutremurătoare
în Margaret (de remarcat mu‑
zica lui Raul Kusak, perfect
integrată în spectacol, po‑
tenţînd cele petrecute, înso‑
ţind acţiunea). Ducele de
Buckingham al lui Cătălin
Babliuc este peste tot – ochii şi
urechile lui Richard, susţină‑
torul lui necondiţionat.
Spectacolul conceput de
Andrei Şerban taie în carne
vie, fiind o tulburătoare ple‑
doarie împotriva cruzimii, a
totalitarismelor de orice fel, a
întunecimii minţii în faţa rău‑
lui. Şi a pericolului lipsei de
atitudine.
n
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 13

Călătorie prin Sonora
Ştefan Bolea
P ornind de la citatul
din L’Attente, L’Oubli
de Blanchot – care e tra‑
dus puţin inexact; mai
corect ar fi „aşteptarea nu
aşteaptă nimic“ (L’attente
n’attend rien) – care‑i ser‑
veşte drept epigraf, Mina
Decu construieşte un vo‑
lum de debut slow‑paced,
atmosferic, ce aminteşte deopotrivă de „de‑
şertul infinit“ al lui Bolaño şi de arhetipo‑
logia lui C.G. Jung. Desprindere (Charmi‑
des: Bistriţa, 2018) este o scriere construită
în jurul unor contradicţii, de o anumită
bipolaritate, transa prelungă fiind scurtcir‑
cuitată de accente post‑mizerabiliste.
Se poate vorbi chiar şi de nihilism în
cazul Desprinderii, nu unul de sorginte
nietzscheană, ci o versiune actualizată, ci‑
nematică (uneori chiar excesiv de vizuală),
în tradiţia lui Lynch sau Refn. Un poem
aminteşte de acel nada al lui Hemingway
(„închide‑mă‑n cap în vata de sticlă a idei‑
lor fixe/ nimic/ nimic/ nimic/“ (31, p. 59);
în altă parte, avem o prezentare care mă
trimite la dialectica negativă a lui Nagarju‑
na, la acel neti neti din Upanişade (cu o tă‑
ietură în stilul lui Lautrèamont): „nu am
să‑ţi spun nimic frumos/ nimic curat/ nici
blând/ onest/ sau ştiu şi eu/ nimic/ încerc să
lărgesc nişa/ să mă strecor/ să dispar/ există
tot timpul o supapă/ şi asta te scoate din
minţi/ şi cauţi/ tot cauţi/ o voce/ un sunet/
care“ (10, p. 19).
Mai ales poemele în proză fac parte
dintr‑un proiect de explorare a arhetipului
animus, şi anume aspectul masculin al fe‑
minităţii. Indicaţia de regie „(îi vorbeam
despre el în gând)“ ar putea fi tradusă „îmi
vorbeam despre mine ca el în gând“. Une‑
ori, Mina Decu dă senzaţia că în spatele
versurilor ei stă o venerabilă tradiţie erme‑
tică. A se vedea în acest sens poemul nume‑
rotat cu 26: „stânga tot timpul stânga di‑
recţia inimii e cea care te poate scoate
întreg la lumină“ (p. 49). Fragmentul
aminteşte simultan de calea mâinii stângi
(trimit doar la comentariile lui Jung şi
Hesse referitoare la Abraxas) şi de concep‑
ţia isihastă conform căreia sufletul este
deasupra spiritului.
Din punct de vedere cinematografic, 52
mă duce cu gândul la Se7en („ridici ochii şi
vezi că lumea evită ceva/ pe podeaua me‑
14 • APOSTROF
troului e multă vomă“, p. 107), iar ultimul
poem, 66, îmi trezeşte imaginea lui Mallo‑
ry Knox din Natural Born Killers („mi‑aş
scoate din rucsac un pistol/ aş începe să‑l
dezmembrez pe tejghea/ sub ochii barma‑
nului/ şi ai celor câţiva beţivi care ar crede
că visează/“, p. 125). Excesele mizerabiliste
nu dăunează ansamblului, aducând puţină
isterie în atmosfera oarecum elegiacă din
partea secundă: „cuvinte care sug pula scu‑
lată/ a celui mai pervers proxenet/“ (14, p.
24); „un întuneric mai întunecat decât
pizda mă‑tii“ (44, p. 91)
Personajul auctorial al Minei Decu tra‑
versează un deşert care pare fără margini;
altfel spus, trece printr‑o noapte saturniană
în care însăşi ideea reînvigorării matinale
pare de neconceput: „vreau să dispară plă‑
cuţa borna imaginea realităţii care ancorea‑
ză şi mă întorc la imaginile cu nave spaţiale
peisaje post‑apocaliptice sau creieri împrăş‑
tiaţi pe asfalt pe pereţi pe salopete murdare
de benzină“ (32, p. 60). Poate că totuşi
există un sfârşit al aşteptării, un exitus din
autostrada care traversează deşertul Sono‑
ra, şi anume tocmai cel imaginat de regizo‑
rul italian Michele Soavi în filmul său cult
din 1994 Dellamorte Dellamore, pe care vi‑l
recomand.
n onală cu încrederea în (propria) scriitură,
Drona ucigaşă
Ştefan Bolea
R obert Gabriel Elekes
îşi construieşte al
doilea volum de poezie (o
dronă care să mă vrea în
sfârşit doar pe mine, Bis‑
triţa: Max Blecher, 2018)
pe două teme: cea a du‑
blului (tratată într‑un
mod novator, cu delicate‑
ţe şi cu un anumit maso‑
chism) şi cea a instinctului morţii (s‑a de‑
monstrat că acesta nu are bază biologică­,
dar explozia sa culturală din ultimele două
secole demonstrează ferocitatea sa). Pentru
prima tematizare, aş vrea să citez fragmen‑
te din două poeme: eu doi (şi frigul) şi mă
ştiu de când eram mic. Interesant că în aces‑
te două texte, Elekes unifică temele princi‑
pale ale volumului, sugerând ideea că
moartea Eului este dorinţa secretă a dublu‑
lui care se configurează spectral ca umbra
lui Mefisto din Faust‑ul lui Murnau: „mă
strâng de mână să doară un pic,/ îmi muşc
limba să doară şi mai tare/ mă calc pe pi‑
cioare,/ mă caut prin buzunare/ după ches‑
tia aia pe care am uitat/ că am uitat‑o. mă
înjur .../ şi îmi zic că în curând nu o să mai
fiu,/ şi că o să fie bine atunci./ nu o să tre‑
buiască să îmi mai fac griji pentru mine,/
să‑mi împrumut bani,/ să mă mint,/ să mă
calc pe nervi,/ să fiu un bolovan atârnat de
gâtul meu .../“ (pp. 20‑1).
Eul este un „bolovan atârnat de gâtul“
dublului în timp ce dublul este un copac de
care Eul se leagă ca să se protejeze „de bul‑
dozerele zilei“ (p. 65). „Am putea spune că
dublul mă întrupează pe mine însumi, dar
fără dimensiunea castrată a Eului meu“,
susţinea Žižek ­– şi acest dualism poate fi
observat la avatarul liric creat de Elekes:
„mă ştiu de când eram mic/ m‑am cunos‑
cut într‑o noapte/ când mi‑am simţit/ pi‑
cioarele reci pe sub plapumă/ frecându‑se
de ale mele .../ când m‑a văzut mama/ stând
la masă lângă mine/ a fost cam nedumerită/
dar s‑a gândit că tot nu prea am prieteni/
deci e bine că m‑am găsit .../ ai mei şi‑au
dat seama că nu mai puteam să trăiesc fără
mine/ m‑au adoptat de parcă aş fi fost unul
de‑al lor/ m‑au spălat de parcă aş fi fost
unul de‑al lor/ mi‑au tras palme şi m‑au
înjurat de parcă aş fi fost unul de‑al lor“
(pp. 45‑47).
Eul are anumite tendinţe submisive,
depresive, mizând pe autominimalizare.
Parafrazând una din criticile care i s‑au
adus lui Cioran, aş spune că şi Elekes prac‑
tică un fel de reclamă inversă, dorindu‑şi de
fapt tot mai multă atenţie: megalomania
fiind în acest caz „secretul“ micropsihiei.
Citim în manifestul său, drone bomb me:
„din apartamentul meu prin beciuri sub
pământ/ visez un pic/ că trump o să îşi dea
seama că şi viaţa mea e o coree de nord./ e
mică, neimportantă, izolată, neputincioa‑
să, săracă/ şi eu dictatorul ei imbecil şi me‑
galoman/ care nu mai are nimic de pierdut/
şi atunci o să trimită o dronă/ care să mă
vrea/ în sfârşit/ doar pe mine“ (p. 85).
Această megalomanie este direct proporţi‑
în statuia gigantică pe care personajul liric
al lui Elekes şi‑o construieşte din lucrurile
„nespuse, nepostate“ care se scurg „în ca‑
nalizarea subiectivităţii“ (p. 57): „am stat
azi pe o bancă în reşiţa singur‑singurel/ şi
am scris acolo un poem la soare şi atât/ şi
jur că fiecare trecător s‑a uitat/ la mine de
parcă aş fi un infractor/ ... şi ştiu ei bine ce
ştiu/ sub paltoanele lor de piele/ cuvintele
mele/ sunt în pula goală/ şi ascund mitrali‑
ere/“ (p. 15).
Tema instinctului morţii este creionată
uneori ingenios („... până dispare tâmpa/ şi
tot fractalul de suferinţă care e oraşul ăsta“,
p. 26), alteori direct („ zile în care aştept ...
ca cineva ... să mă întrebe/ robert mamă, ce
vrei să fii când te faci mare,/ şi eu să răs‑
pund/ mort“, p. 66). De altfel, multe din
versurile din o dronă care să mă vrea în sfâr-
şit doar pe mine par scrise ca un comentariu
la ultimele 5 minute din Melancholia lui
Trier. De pildă, coda noi, testamente, care
aminteşte puţin şi de Don DeLillo: „şi vi‑
sez la o viaţă de după lipsită de verbe/ la
momente de calmă monomanie/ ca acesta‑n
care zac şi tac şi mă holbez/ la cum oamenii
se bucură inocent/ cu zâmbete de copil
mongoloid pe buze/ că soarele crapă tehni‑
color pe cer“ (p. 86). Volumul lui Elekes
are multe straturi (am palpat doar câteva
din referinţele filosofice şi psihanalitice),
autorul fiind versat în comentarii privind
social media şi cultura pop. De asemenea, o
dronă... este construită cu măiestrie (un re‑
al progres faţă de cartea sa de debut) şi, în
ciuda unor stridenţe ­– în care micropsihia
sa are accente kitsch –, e una din cărţile de
poezie tânără cele mai reuşite.
n
 Fragmente
de Jurnal
D. Ţepeneag
15 dec. 2009
Săracul Pastenague, nu mai are unde să
publice! – Găseşte‑mi o revistă pentru el,
i‑am spus lui Paul când m‑am dus, azi, să‑l
anunţ că viitorul roman i‑l dau unui editor
român. Adică şi dreptul de traducere în alte
limbi. Câtva timp sper să‑ţi pot lăsa ţie
acest drept pentru celelalte cărţi. Cele scrise
în franceză în orice caz... Aşa că ar trebui să
te ocupi mai bine de Pastenague, căci cu el
ai să rămâi.
La drept vorbind, editorul meu, care
mult timp mi‑a fost şi prieten apropiat, ştia
şi accepta intenţia mea de‑a lăsa drepturile
toate unui editor român. Renunţase în scris
la aceste drepturi încă din septembrie 1999.
Pe urmă s‑a făcut că uită, iar eu l‑am lăsat
să uite, gândindu‑mă probabil că el îmi va
găsi mai uşor editori în alte ţări. Ce‑i drept
mi‑era şi târşală să‑i aduc aminte. Oricum,
dacă a fost mai mult calcul din partea mea,
a fost un calcul prost. pol nu mi‑a găsit ni‑
ciun editor, pe toţi i‑am găsit eu însumi, fie
din întâmplare (noroc!) ca în cazul lui
Dalkey, fie prin diverse relaţii (aşa s‑a în‑
tâmplat în Germania, Ungaria, Slovenia).
De trei ani încoace, de când a plecat Buzura
din fruntea icr‑ului, cărţile publicate în
străinătate de scriitorii români au fost sub‑
venţionate, inclusiv cele din sua. În sfârşit,
publicarea în Portugalia se datorează pre‑
miului pe care l‑am obţinut din partea
Uniunii Latine.
La ultima şedinţă de subvenţionare,
comisia constituită de icr ( se schimbă în
fiecare an), a acceptat să subvenţioneze
Hotel Europa (Dalkey), dar a respins Zadar-
nică e arta fugii tradusă în Bulgaria. Am
luat‑o ca pe un avertisment. In România,
n‑am niciun editor care să insiste pentru
cărţile mele.
Camionul bulgar i l‑am promis lui Teo‑
dorovici pentru Polirom. Dacă mă înţeleg
cu Lupescu, îi dau şi alte cărţi, de pildă
trilogia. Paul n‑are cum să se opună. In
definitiv, cu drepturile de traducere încasa‑
te până acum a intrat în cheltuieli.
Când, mai mult în glumă, i‑am spus să
găsească o revistă pentru criticul Pastena‑
gue, a ridicat din umeri.
– Tu ai să ieşi la pensie, i‑am spus, toţi
autorii tăi vor fi la dispoziţia lui Gallimard.
Nu vreau să ajung în situaţia asta. I‑am vor‑
bit aşa ca să‑l consolez. Iar el s‑a enervat: nu
ies la pensie... N‑am insistat. Am luat câteva
cărţi pe care mi le‑a oferit (probabil ca să am
ce citi de Crăciun...) şi am plecat.
Am sub ochi hârtia cu antetul editurii
şi semnată de mâna lui:
„Comme suite à nos conversations, je
vous confirme que, compte tenu des chan‑
gements intervenus dans votre pays, je vous
restitue bien volontiers les droits de traduc‑
tions de vos deux ouvrages «Hôtel Europa»
et «Pont des Arts» parus chez nous.“ etc.
Ce‑i drept, până la acea dată nu publica‑
sem în afara Franţei decât în Germania. Şi
în România, bineînţeles.
20 dec. 2009
Am zăcut toată ziua, dar tot nu mă simt
bine. Vorba e că n‑am febră. Şi deci, după
părerea lui B., n‑am dreptul să mă consider
bolnav. Nu contează că tuşesc ca un măgar,
că mă doare în gât, strănut când mi‑e lumea
mai dragă, dimineaţa mă scol cu gâtul şi
gura uscate. Şi nici nu pot să scriu... Nu‑i ni‑
mic, citeşte! Prefer să mă uit la televizor şi să
caut pe internet comentariile la eşecul confe‑
rinţei de la Copenhaga. François mi‑a trimis
un mail: «C’est toi qui as raison: dictature
écologique mondiale, c’est la seule solution.»
Obama n‑a reuşit să‑i convingă pe chi‑
nezi şi n‑a vrut – de frica opiniei publice
americane anti‑ecologiste în majoritatea ei
– să se alăture europenilor. Conferinţa deci
s‑a terminat fără să se ajungă la un acord
clar, cifrat şi cu clauze constrângătoare. Se
vor întâlni din nou în Germania, în vara lui
2010. Pe urmă în Mexic. China nu vrea să
se supună niciunei constrângeri: alături de
sua, ea produce cel mai mult bioxid de car‑
bon. Raporturile de forţă s‑au inversat.
Suntem la cheremul chinezilor care vor mai
întâi să ajungă în poziţie de dominaţie ab‑
solută şi‑abia apoi, sub pretextul ecologic,
să‑si impună dictatura mondială. Am vrut
dictatură ecologistă, dictatura va fi chine‑
ză. Şi cine e de vină? Capitalismul de tip
anglo‑saxon care a grăbit mondializarea şi
ne‑a dat pe toţi pe mâna chinezilor ca să‑şi
poată menţine pentru un timp profiturile...
O să încerc să scriu câteva pagini de anali‑
ză a momentului, dacă reuşesc să nu mă
enervez. Să vorbesc despre capitalismul de
stat care e pe cale să câştige partida graţie
chinezilor. Vina iniţială o au totuşi ruşii. Pe
urmă Hitler. Secolul xx. Civilizaţia occiden‑
tală de tip iluminist va dispărea. Nu va fi
apocalipsul, ci o involuţie a mentalităţii gene‑
rale, o dictatură chiar acceptată a căpitanului
de vapor care se scufundă. Dictatura asta va
salva omenirea? Sau ce va rămâne din ea...
28 dec. 2009
Mi‑a scris John O’Brien să‑mi spună că,
sub pretexte birocratice, icr‑ul n‑a plătit sub‑
venţia pentru Hotel Europa care va apărea
DOSAR
aşadar cu întârziere (era programată pentru
iulie 2010). De apărut însă tot va apărea
(„But one way or the other, my commitment
to you remains the same, be assured“). Dar
celelalte volume din trilogie?
Rea‑voinţă sau lipsă de fonduri. Proba‑
bil şi una şi alta. Aveam dreptate să mă tem.
Les absents ont toujours tort!
Eu am văzut totuşi pe internet că în
toamnă, una din comisiile de aprobare a
subvenţiilor dăduse un aviz favorabil; a
respins subvenţia pentru traducerea în bul‑
gară a Zadarnicei... , dar a aprobat subven‑
ţia pentru editura americană. Om vedea...
8 ian. 2010
M‑am întâlnit cu Aude. Şi‑a dat demi‑
sia. John i‑a cerut să se stabilească pentru
doi ani la Londra, s‑o înlocuiască pe So‑
phie Lewis, iar ea a refuzat: iubitul ei e la
Paris, n‑are chef să se despartă de el. Câţi
ani să aibă fata asta? Parcă anul trecut mi‑a
scris într‑un mail că are 25 de ani.
I‑am spus să‑l citească pe Brebel. L‑a
citit şi i‑a plăcut. I‑a citit ultimul roman,
publicat anul ăsta, pe care eu nu mi l‑am
luat de la pol. Şi parcă tot ea mi‑a spus
despre Pigeon vole: C’est un livre culte! Mă
întreb când l‑a citit...
9 ian. 2010
De Crăciun am primit şi trei volume în
Pléiade de J. Green (iii‑v). Primele două le
aveam. În vol. v e publicată Autobiografia
pe care Benita mi‑o tot lăuda. Dacă nu mă
înşel, Green a publicat‑o la Grasset când ea
începea să lucreze acolo. N‑am apucat să
citesc decât Partir avant le jour, amintiri
din prima copilărie. Ce memorie! Aproape
că‑l bănuiesc că a inventat o grămadă de
scene, le‑a reconstituit adăugând detalii de
care nu‑şi amintea neapărat, dar se potri‑
veau cu scenele respective, le îmbogăţeau şi
de fapt le făceau mai concrete, bref, mai
credibile. Oare nu asta e măestria scriitoru‑
lui? Cel puţin în concepţia clasică asupra
literaturii...
Cum de pot să scriu Camionul bulgar şi
în acelaşi timp să citesc proza autobiografi‑
că a lui Julien Green? Uite că pot!...

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 15
 ră care să semene cu ce văd ei la televizor.
11 ian. 2010
Obama dezamăgeşte. Adică nu doar pe
mine. Nu numai că a trimis trupe suplimen‑
tare în Afganistan şi nici până acum n‑a re‑
uşit să impună reforma securităţii medicale
în sua, dar a cedat în faţa celor două loby‑uri
care taie şi spânzură în State: loby‑ul israeli‑
an şi cel bancar. Cazul Madoff a arătat că
există legături strânse între cele două.
Se pare că puterea politică şi de decizie a
unui preşedinte american e mai mică decât a
unui preşedinte francez actual. El are de în‑
fruntat Senatul, Congresul ai căror membri
nu se supun ca în Franţa partidului (majori‑
tar sau nu) din care fac parte. François L.
mi‑a atras atenţia imediat după alegerile
americane că în echipa lui Obama un rol
important îl avea (i‑am uitat numele!) cu
dubla cetăţenie americană şi israeliană.
14 ian. 2010
Teodorovici mi‑a propus să‑mi public
Camionul la ei, la Polirom. Am acceptat
fără să stau prea mult pe gânduri. Nu eu
însumi am declarat că editura ieşană e cea
mai bună din România? Mi‑au trimis con‑
tractul pe care (pour une fois!) l‑am citit cu
atenţie. Am cerut ca drepturile pentru
străinătate pe care le cedez lor pentru cinci
ani să facă excepţie în privinţa editorului
francez; aşa cum editorul francez a făcut
întotdeauna excepţie în ce priveşte publica‑
rea în România. În definitiv, le rămân toate
celelalte ţări.
Linda şi Nicolas Cavaillès au lansat situl
Seine et Danube, un fel de revistă on line de
traduceri din română în franceză. E foarte
bine făcută.
15 ian. 2010
„Tout diariste veut faire reculer la
mort.“ (Robert Saint‑Jean, préface J.Green,
Oeuvres, Pléiade, t. iv)
In primul moment îţi vine să ricanezi.
Dar eziţi... Îţi pui întrebarea: de ce Jurnalul
ăsta şi de ce la „spartul târgului“? De ce
amânarea morţii nu se face (numai) prin
operă?
Pentru că „jurnalul“ e mai aproape de
fiinţa diaristului decât „opera“ de scriitor.
Jurnalul e direct. Nici măcar nu e o operă.
Chiar pentru un calofil ca J.Green; dovadă
că Jurnalul său a fost dublat de „amintiri“:
aceleaşi evenimente sunt tratate diferit în
„jurnal“ şi în „amintiri“ (vezi notele din
ediţia Pléiade). Principala calitate a „jurnalu‑
lui“ trebuie să fie autenticitatea. Amintiri din
copilărie de Creangă nu e jurnal. Însemnările
(carnetele) lui Maiorescu, da. E chintesenţă
de jurnal, ca să nu zic caricatură.
Polirom n‑a răspuns nimic la propunerea
mea de modificare a contractului. Să fie să‑
nătoşi! Eu tot am să‑l susţin pe Teodorovici
la pol; sunt puţine şanse ca pol să‑l accepte.
O să spună ca şi Rubi, eu am românul meu.
Vorba e că nu sunt sigur că o să‑l mai aibă.
Oricum, nu pentru mult timp. Vorba e că
literatura care vine din estul Europei (nu e
vorba de literatura rusă) nu se prea vinde în
Franţa; literatura română încă şi mai puţin.
Mai ales după căderea zidului de la Berlin.
Pare ciudat, dar aşa e! În primul rând, se ştie
că emigranţii români nu citesc; sau când ci‑
tesc preferă scriitorii din alte ţări decât din
ţara lor de baştină. Chiar şi cititorii români
din România (era să scriu rămaşi în Româ‑
nia) îşi dispreţuiesc scriitorii. În timpul lui
Ceauşescu erau mai puţine traduceri ori ci‑
teau căutând „şopârle“. Acum caută literatu‑
16 • APOSTROF
(Am mai spus asta de nu ştiu câte ori, au mai
spus‑o şi alţii. În contractul propus de Poli‑
rom tirajul romanului nu depăşeşte 1000 de
exemplare. În 1966, când am debutat cu
Exerciţii, am avut mai mult. Sunt aproape
sigur.)
22 ian. 2010
A fost lansată revista de traduceri on li‑
ne Seine et Danube. Redactor‑şef – Nicolas
Cavaillès; adjunct – Linda Baros (de fapt ea
e şi webmaster). Le‑am cedat titlul specifi‑
când că a fost găsit de Michel Deguy. Con‑
tribuţia mea a fost traducerea mai multor
imnuri ale lui Sorin. Linda l‑a tradus pe
Cosmin Perţa, Hélène Lenz pe Ana Blan‑
diana, Laure Hinckel un fragment din
Adieu! L’Europe! (romanul lui I.D. Sârbu),
Magda l‑a retradus pe Urmuz, Marily pe
bietul Damian, Cavaillès pe Aldulescu, iar
Loubière pe Mazilu (e căsătorit cu fiică‑sa).
O altă dramaturgă, tânără şi frumoasă (n‑o
cunosc, nici n‑am auzit de ea) Alina Nelega
a fost tradusă de Mireille Patureau. Revista
se încheie cu traducerea unor fragmente
din Journal philosophique (Noica) de către
Mariana Cojan‑Negulesco.
Întregul pare onorabil cu o repartiţie
corectă între vii şi morţi, între tineri şi bă‑
trâni.
Pentru că tot veni vorba de traduceri, pe
situl pol am văzut anunţate două traduceri:
La belle Roumaine în turcă şi în bulgară. Nu
le‑am văzut pe lista de subvenţii a icr‑ului.
Au fost subvenţionate în schimb Zadarnică
e arta fugii (în turcă) şi – asta e o adevărată
lovitură! – cartea Laurei Pavel despre mine,
pentru Dalkey.
23 ian. 2010
La cinema cu François şi Catherine: un
film de fraţii Cohen – A Seriousman (Fran‑
cezii nu mai traduc titlurile filmelor ameri‑
cane. Sunt pe drumul cel bun...). E primul
film al fraţilor Cohen care îmi place cu
adevărat. Humor evreiesc, desigur, dar nu
numai atât! Viaţa unei comunităţi evreieşti
din America „profundă“. Rolul decisiv al
religiei (ghettourile au apărut din voinţa
evreilor de a‑şi păstra religia – Hannah
Arendt). Figuri de rabini la limita între în‑
ţelepciune şi umor. Înţelepciunea rabinică e
paradoxală şi se exprimă de multe ori co‑
mic. Haşem (= D‑zeu) face ce vrea, nu are
de dat socoteală, e nemilos, de neînduple‑
cat. La ce serveşte Haşem? Existenţa lui dă
un sens vieţii. De ce fiinţă şi nu neant
(Leibniz)? D’aia.... Din cauza lui Haşem!
30 ian. 2010
Eugen Simion n‑a mai dat niciun semn
de viaţă (de nouă luni...). Pe de‑o parte,
asta mă aranjează: nu mă mai bate la cap cu
Academia (unde am acceptat să‑mi depun
candidatura). A fost o prostie din partea
mea că m‑am lăsat convins; e drept, a con‑
tribuit şi Mona care e sensibilă la chestii din
astea. Simion nu mi‑a mai făcut semn, aş‑
teptând probabil – vanitos cum e ! – să mă
manifest eu primul. Poate că dacă nu mă
duceam, atunci în iunie 2009, la o come‑
morare (G. Călinescu?) organizată de el la
Academie, şi dacă nu‑i vedeam acolo în păr
pe academicieni (în frunte cu Hăulică...),
nu mi s‑ar fi făcut silă şi aş fi continuat de‑
mersurile, mai precis l‑aş fi contactat pe
Simion ori chiar m‑aş fi dus în toamna
trecută la Bucureşti.
Citesc cu plăcere „amintirile“ lui Julien
Green. Amintirile din copilărie... Ultimul
DOSAR
mare scriitor francez clasic! Am aflat că şi‑a
dat demisia din Academia franceză cu câţi‑
va ani înainte de‑a muri.
12 feb. 2010
A apărut în Rumpus (o revistă pe care
nu ştiu cum s‑o situez...) interviul pe care
mi l‑a luat M. Zelenko. N‑am spus lucruri
noi, am accentuat relaţia dintre muzică şi
literatură: „For me, literature is the daugh‑
ter of music: a bit heavy and more level
headed than its mother.“
Aşa sună în engleză. Literatura „daugh‑
ter of music“, banalitatea asta a plăcut
americanilor: a fost citată în mai multe re‑
viste şi situri.
Comparând cele două versiuni – france‑
ză (limba în care am răspuns la întrebări) şi
engleză (limba în care a apărut interviul),
am constatat că Zelenko, în cel mai pur stil
american, nu s‑a sfiit să‑mi taie chiar şi
propoziţii întregi din răspunsurile mele
formulate prin e‑mail.
Altfel, interviul a apărut bine, cu repro‑
ducerea celor trei cărţi publicate până acum
în sua şi o caricatură făcută după o fotogra‑
fie (Sarah Moon) trimisă de mine.
17 feb. 2010
Sărbătoarea vărsătorilor din familie va
avea loc duminecă 20, dar am dejunat în
cerc foarte restrâns la Mona ca să‑i spunem
La mulţi ani! lui Marie‑Christine pe care o
iubim şi Mona, şi eu, şi Alessandro. Am
discutat despre ce se întâmplă la Vivendi
unde şefii sunt homosexuali şi tind să‑l
părtinească pe unul din colegii lui Mimi,
nou numit şi care ar putea să obţină în lo‑
cul ei nu ştiu ce bursă de (supra)calificare
profesională. N‑am prea înţeles... Mă gân‑
desc ce baftă am avut totuşi în viaţă să tră‑
iesc cum am trăit, de capul meu, fără şefi şi
fără prea multe obligaţii.
19 feb. 2010
Am dat peste o tăietură din ziar (Le
Monde) din feb. 2006 despre James Love‑
lock, „docteur catastrophe“ care, în cartea
sa „La revanche de Gaïa“ se situează pe
poziţii ecologiste radicale: civilizaţia va
dispare din cauza climatului. (Ezit să notez
în continuare. Mă gândesc că în 2006 înce‑
pusem deja Jurnalul şi risc să fi semnalat
deja cartea asta; cu alte cuvinte să mă repet,
deşi nu în aceiaşi termeni – asta e sigur! Nu
pot să controlez, pentru că primele caiete
se află la Bucureşti. Mă consolez cu gândul
că şi lui Green i s‑a întâmplat să se repete.
De altfel, jurnalul îi servea ca să‑şi scrie
„amintirile“ care conţin în parte aceleaşi
fapte. (…)
Ce m‑a excitat cel mai tare e ideea (de
sorginte hegeliană?) că specia umană e un
fel de sistem nervos al Gaiei. Îmi place mai
puţin că, în ultima carte îşi imaginează că
Gaia (= la Terre) poate să‑şi ia revanşa.
Ideea asta nu mai e valabilă, dacă omul e
mai mult decât un element printre altele în
sistemul de autoreglare a Pământului. Mi
se pare logic... Ar trebui să citesc cartea.
Să mă interesez dacă există în traducere
franceză.
27 feb. 2010
Ce circ a fost şi cu gripa zisă porcină.
Câtă tevatură, câtă cheltuială! Până la urmă
n‑a fost decât un fâs... S‑au vaccinat foarte
puţini, iar victimele pot fi numărate pe
degete: gripa „normală“, sezonieră a făcut
mult mai multe. Ziarele insinuează că ar fi
cazul să se deschidă una sau mai multe an‑
chete. Pulpoasa ministră a Sănătăţii nu se
mai arată la Televiziune unde, cu o lu‑
nă‑două în urmă, putea fi admirată aproa‑
pe în fiecare zi. De când mi‑am făcut vacci‑
nul, mă doare în gât, tuşesc; dacă n‑o fi din
cauza ţigărilor (dar nu fumez mai mult de
cinci‑şase pe zi).
2 mar. 2010
Aflu că trebuie să mă duc în Turcia pe
15 martie (nu 15 aprilie cum mi s‑a spus).
Am reuşit să mă înţeleg în germană cu
Marion Schelle de la Goethe Institut; Mimi
fiind plecată la Viena, n‑am îndrăznit să‑i
scriu în engleză. Mi‑au şi trimis biletul.
Turkish Air Lines nu prea îmi inspiră în‑
credere, dar ce să fac... Sunt curios să văd şi
eu cum arată ţara colonizatorilor strămoşi‑
lor noştri. Iar dacă Ţepenegii or fi de origi‑
ne turcă, aşa cum pretinde Piţurcă, atunci
cu atât mai mult trebuie să mă duc.
Voi citi câteva pagini din „Zadarnică e
arta fugii“, iar traducătoarea probabil mai
multe. Vor fi în acelaşi timp cu mine şi alţi
scriitori europeni.
3 mar. 2010
Nu ştiu cum trece timpul... Nu numai
că trece din ce în ce mai repede, dar trece...
pe furiş. Nu apuc să fac nimic: încerc să
scriu, pierd vremea căutând nici eu nu ştiu
ce pe internet, deschid o carte să citesc, o
închid, trebuie să cobor să mănânc, mă uit
la televizor şi ziua s‑a dus.
Hemoragia asta e legată bineînţeles de
bătrâneţe, nu ştiu exact cum. Probabil că
facultăţile mentale se reduc tot mai mult,
nu mai sunt capabile să marcheze, să înre‑
gistreze propria lor activitate, ca şi în tim‑
pul somnului: aceeaşi senzaţie, de fapt mult
mai puternică, de trecere rapidă, vertigi‑
noasă a timpului. Bătrâneţea e un fel de
somn, dormi cu ochii deschişi, e somnul
dinaintea somnului definitiv şi veşnic...
9 mar. 2010
Ce vreau să fac cu toate caietele astea?
S‑au strâns deja zece (cu cel în care scriu
acum). Să le depun la Bibl. Academiei,
într‑o cutie specială, cu menţiunea „a nu se
publica decât la zece (sau douăzeci?) de ani
după moartea mea“? Dacă nu mor destul
de repede, adăugând 20 de ani, risc ca so‑
rocul să vină cam prin 2040‑2050 şi, dată
fiind evoluţia ecologică, să nu‑i mai ardă
nimănui să mai publice toată poliloghia
asta. Şi mi‑ar părea rău de titlul pe care
l‑am găsit (La spartul târgului). Să public
fragmente încă de pe acum, aşa cum face
Goma? Fragmente alese... Goma publică
tot ce‑i iese de sub degete (pentru că bate
direct la ordinator – dar asta înseamnă că
are posibilitatea să corecteze, să elimine ce
nu‑i place, pe când eu...)
21 mar. 2010
M‑am întors din Turcia, după o călăto‑
rie lungă şi obositoare cu avionul, acest
mijloc de transport cu care câştigi din ce în
ce mai puţin timp: aproape 4 ore până la
Istambul, aproape trei ore de aşteptare pe
aeroport, încă o oră până la Izmir şi la în‑
toarcere chiar mai mult, pentru că am făcut
o oră cu rer‑ul de la aeroport până în rue
Rambuteau. Bineînţeles, eram obligat să
iau avionul, nu ştiu cât aş fi făcut cu trenul,
dar poate ar fi fost mai puţin obositor în
vagon de dormit şi fără aşteptările din ae‑
roport.
În România, în mai, am de gând să mă
duc cu trenul: să mă opresc o zi sau două la
Budapesta, pe urmă şi la Cluj. Şi la întoar‑
cere.
Turcii m‑au primit foarte bine, în frunte
cu Iffet, traducătoarea, o tătăroaică din
Mangalia, foarte frumoasă şi încă tânără
(47 de ani); nu avea decât un singur defect
– era acompaniată de soţul ei pe care mi‑l
tot prezenta, mai în glumă, mai în serios, ca
fiind foarte gelos. Nevazd – aşa îl cheamă
– are vreo 60 de ani, a lucrat într‑o bancă,
iar acum are o întreprindere şi un asociat
bulgar. E turc, dar o rupe niţel pe româneş‑
te. Iffet şi‑a terminat facultatea în România,
vorbeşte perfect româneşte, de altfel predă
limba română la Univ. din Ankara.
Nu mă aşteptam să fie atât de frig în
oraşul ăsta de pe malul mării Egee.
Am avut două lecturi la două universi‑
tăţi din oraş şi una la o bibliotecă splendidă,
întemeiată la 1910, dar unde nu s‑au strâns
mai mult de douăzeci de ascultători, cu
organizatori cu tot – şi cu Nevzad care ne
însoţea peste tot. Tot el a avut ideea să lu‑
ăm vaporul şi să străbatem golful pe care e
clădit oraşul ; în felul ăsta am avut parte de
o privelişte panoramică.
Am văzut şi câteva cartiere mai vechi,
cafenele turceşti unde am băut o cafea exce‑
lentă şi am cumpărat tot soiul de lukum pe
care să‑l fac cadou la Paris.
În ce mă priveşte, lectura a constat în
citirea unei singure pagini (prima) din Za-
darnică e arta fugii. În româneşte, bineînţe‑
les. Iffet a citit apoi vreo 10‑15 pagini în
turceşte; după spalţi, pentru că editura
Pupa Yaynlari (aşa se cheamă şi înseamnă,
în trad. liberă – toate pânzele în sus!) n‑a
fost în stare să termine tipăritul cărţii până
la venirea mea. Cum e turcul şi pistolul!
Vreau să spun că dacă era vorba de vreun
scriitor american ar fi tipărit ceva mai repe‑
de. De altfel, tot datorită admiraţiei şi res‑
pectului pentru sua au catadicsit (e un cu‑
vânt care vine din greacă, nu din turcă...)
să‑mi publica cartea. E chiar de mirare că
au ales tocmai cartea asta, literatură de
avangardă (sau neo‑avangardă...) care nu
poate să placă publicului. Când am fost,
anul trecut, în România, am cunoscut prin
Bican o traducătoare din română în turcă
– i‑am uitat numele – care lucra tălmăcirea
Frumoasei româncuţe; ceea ce mi‑a fost con‑
firmat de Paul, la Paris (a şi anunţat tradu‑
cerea pe site). Ar fi vrut să mă convingă să
renunţ la câteva pasaje prea obscene pentru
cititorii turci. I‑am spus să‑mi indice prin
mail pasajele cu pricina, dar n‑a dat urmare
îndemnului meu. A dispărut în eter...
Bine cel puţin că apare Zadarnică e arta
fugii! Iffet mi‑a promis că va telefona la
editură să afle când apare. Am mai rugat‑o
ceva: să se intereseze din ce limbă a fost
tradusă. Nu cumva din engleză?
22 mar. 2010
Nu mi‑am închipuit că sunt atâtea cu‑
vinte româneşti care vin din turcă. Mai ales
în domeniul bucătăriei şi al vestimentaţiei.
Dar şi expresii, unele verbe mai mult sau
mai puţin abandonate. Iffet nu părea să
respingă ipoteza cu care s‑a întors Piţurcă
din Bosnia: Ţepeneag ar fi un nume care
vine din turcă. Dar nu de la chepeng, zice
Iffet, mai degrabă de la cepeneg (= blana
miţoasă a ciobanului)? Cioban vine direct
din turcă. Cepeneg a dat köpenyeg în ma‑
ghiară şi tepeneg. Turcii nu au sunetul ţ
(spre disperarea mea !...)
I‑am spus lui Iffet că aşa cum Hasdeu a
scris o poezie în care toate cuvintele erau
latine, eu am să încerc să scriu una cu toate
DOSAR
cuvintele de origine turcă. Idee care i‑a
plăcut foarte mult, dar sper s‑o uite: din
latină e totuşi mai uşor...
Cum am ajuns la Paris, m‑am şi trezit
cu mail‑uri de la Iffet prin care îmi trimitea
poze cu noi amândoi, poze făcute de Nev-
zad. I‑am mulţumit, adăugând că datorită
pozelor voi putea s‑o admir pe îndelete.
I‑am trimis La belle Roumaine cu dedi‑
caţie pentru ea şi Nevzad. Trebuie să‑l me‑
najez, mai ales că era cumsecade şi simpatic.
Nevzad e la pensie, Iffet, la menopauză,
iar eu la spartul târgului.
24 mar. 2010
ZAF a fost tradusă din română de Leyla
Unal şi va apărea în mod sigur la începutul
lunii aprilie.
Soţii Tasun erau încântaţi să afle că sora
mea a fost măritată cu un irakian musul‑
man, iar pe fiica lor o cheamă Leyla. Şi are
ochii albaştri, am adăugat eu uitându‑mă
insistent la ochii verzi‑albaştri ai lui Iffet.
„Eu deja citesc romanul în română şi îmi
place foarte mult felul în care e scris, mi se
pare ceva foarte nou faţă de ceea ce s‑a scris,
mai ales în literatura română, e ca un exerci‑
ţiu de memorie, un fel de fir al Ariadnei.“
L‑am rugat pe Bîrna să‑i trimită Hotel
Europa (eu nu mai am decât un singur
exemplar în română) şi cartea lui despre
mine.
Bîrna a făcut o emisiune Ţepeneag la
Radio.
Buciu ţine morţiş, incitat de Aura
Christi, să dau ceva pentru Contemporanul.
Nici nu‑l mai văd printre revistele semnala‑
te pe internet, i‑am scris eu. Dar i‑am tri‑
mis interviul cu Zelenko. Buciu publică la
editura Aurei (va publica o carte despre
Manolescu) şi mi‑a sugerat că de colabora‑
rea mea va depinde editarea unei a doua
ediţii (augmentate) a cărţii lui despre mine.
5 apr. 2010
Pierd timpul. Citesc despre Istambul,
despre Turcia în general. Încă o carte a lui
Žižek care cam bate câmpii cu „orizontul
ideologic“ care nu poate fi decât comunis‑
mul. Nici pe el, nici pe Badiou nu‑i intere‑
sează ecologia. Nu înţeleg că ideologia „re‑
voluţionară“ în momentul de faţă asta este...
Mai bine zis, ecologia nu poate fi decât de
stânga, pentru că e silită să lupte împotriva
capitalismului în faza lui finală, mondiali‑
zantă, pre‑fascistă. Ecologismul e ideologia
unei lumi ameninţate să dispară. Amenin‑
ţarea asta (cu cauze, în primul rând, demo‑
grafice şi cu efecte, între altele, climaterice)
duce în mod ineluctabil şi acceptabil (!) la o
dictatură care poate fi numită şi fascistă,
dar care va avea drept raţiune salvarea speci‑
ei, nu instaurarea unei fobii (antisemitismul
lui Hitler), a unei dominaţii rasiale şi nici
aceea a unui ideal social şi politic (comunis‑
mul). Dictatura ecologistă va veni probabil
prea târziu şi va fi cumplită. Şi va veni prea
târziu, pentru că imbecilitatea umană com‑
binată cu egoismul inerent speciei acesteia
apocaliptice (după mine potopul!) se va
opune celor care întrezăresc deja pericolele.
Sarkozy a renunţat la „taxa carbon“.
Francezii aplaudă, majoritatea lor... E un
popor care detestă impozitele, un popor de
mic‑burghezi şmecheri, doritori să se îm‑
bogăţească, dar ipocriţi, cu o mentalitate în
care egalitatea a rămas un slogan folosit
demagogic.
O să mă reînscriu la „verzi“, să plătesc
din nou cotizaţie şi să... militez (măcar prin
scris). n
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 17
 Ancheta
L a30 de ani de la extincţia oficială
a totalitarismului de inspiraţie
marxistă din România, revista Apos-
trof şi‑a întrebat colaboratorii cum
comentează pasiunea generaţiei tine‑
re de teoreticieni şi critici literari pen‑
Nicolae Coande
Peştele în apă – contra
curentului marxist
A tunci când a ieşit
din spitalul psihiatric
unde fusese internat
pentru că şi‑a omorât so‑
ţia, Althusser, marele
bonz al marxismului pa‑
rizian, a recunoscut că
nici măcar nu terminase
de citit vreodată Capita-
lul lui Marx. Asta nu‑l
împiedica să facă modă printre maoiştii,
68‑iştii şi tiermondiştii care se iubeau cu
Stalin, Mussolini şi Mao fără să le pese de
ceea ce spuneau despre comunism Nadeja
Mandelştam, Natalia Gorbanevskaia, Var‑
lam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn sau Pa‑
ul Goma al nostru. Al nostru?!
Puţin îi păsa lui Althusser că Marx nici
măcar nu se obosise să iasă din casa din
Londra (a cărei chirie apreciabilă o plătea
Engels) pentru a vedea cum arată o fabrică
unde, într‑adevăr, lucrătorii pauperi, mi‑
nori sau majori, munceau în condiţii infec‑
te. Nu, Marx scria Capitalul, nu avea timp
să observe de visu starea precară a proleta-
riatului englez pe care un matematician
devenit economist precum Alfred Marshall
îşi permitea să o studieze tocmai pentru a
putea ameliora situaţia acestuia. Până şi
Churchill, băiatul răsfăţat al unei familii
care nu auzise de cuvântul „sărăcie“, a fost
determinat de Beatrice Webb Potter, o
doamnă căreia îi păsa, să viziteze stările de
jos pentru a‑şi face o idee cu privire la lu‑
mea pe care se pregătea să o domine: avea
nevoie nu doar de voturi, ci şi de harta clară
a sărăciei care înconjura ca un inel pestilen‑
ţial bogăţia establishment‑ului londonez. Ei,
Marx nu se încurca cu d‑astea – şi nici tine‑
rii noştri marxişti de azi, care sunt în marea
lor majoritate universitari pentru care Oc‑
cidentul e demn de criticat în vreme ce îi
apreciază granturile oferite cu o oarecare
largheţe. Cine vrea să vadă ce era cu tabuu‑
rile marxiste în Parisul tuturor posibilităţi‑
lor intelectuale şi mundane, ca şi răsucirile
tip Sollers („De ce atacăm socialismul?
Deoarece – ca toate optimismele – minte
când promite şi terorizează când ajunge la
putere.“) sau Julia Kristeva, să citească pa‑
ginile pline de amărăciune, când trompete‑
le socialiste făceau muzica, dar şi de jubila‑
ţie când binele triumfa, ale Monicăi
18 • APOSTROF
Marxismul azi?
tru marxism. Nelămurirea noastră a
fost astfel formulată:
Se poate constata din presa cul-
turală că generaţia tânără de autori
este pasionată de marxism. Ce
credeţi despre acest fenomen?
Lovinescu în La apa Vavilonului – mărturia
unei intelectuale care şi‑a cheltuit viaţa şi
uneori şi banii pentru a da posibilitate ro‑
mânilor scăpaţi din „raiul“ comunist să
poată fi auziţi de o societate qui fit la sourde
oreille, căci era de bon ton să‑ţi fluturi pavi‑
lioanele auditive spre Moscova şi Pekin.
Un analist şi istoric serios al marxismu‑
lui, L. Kołakowski, poate face distincţia
între ideile marxiste despre capitalism şi
turnura luată de acestea odată ce regimuri‑
le comuniste sunt instalate prin forţă, dar
analiza întreprinsă de gânditorul polonez
tot la un verdict inevitabil îl conduce:
„Marx nu şi‑a imaginat noua societate ca
pe un fel de lagăr de concentrare (nu, fiind‑
că la Londra capitalismul îi dădea posibili‑
tatea să trăiască bine, n.m. N.C.) – chiar
dimpotrivă. Şi totuşi, încă din timpul vieţii
lui, mai mulţi critici cu putere de discernă‑
mânt, fără să mai aştepte apariţia socialis‑
mului real, au remarcat că programul social
marxist, dacă ar fi ajuns vreodată să fie
aplicat, ar fi produs un regim de‑a dreptul
despotic, în care orice fiinţă umană ar fi
ajuns proprietatea neputincioasă a unui
atotputernic Stat“ (Modernitatea sub un
neobosit colimator, ediţia română, 2007).
Libertatea negativă, de care vorbea Marx
(adică libertatea burgheză) este cea care dă
frisoane neomarxiştilor de azi, gânditorilor
instalaţi în bugetele instituţiilor şi care
atenţionează că drepturile le sunt încălcate
de o societate care tocmai se bucură de
exercitarea liberă a criticii lor neîngrădite.
E o mare diferenţă, cred, între talentul su‑
prarealist al poeţilor care visau abolirea
limbii şi ideologia grosieră a aceloraşi per‑
soane care visau răsturnarea socială pentru
a le permite să scrie… poeme proletcultiste,
cum a fost cazul cu destui genialoizi ro‑
mâni sau francezi, în numele Tatălui
Marx‑Aragon. Astăzi se studiază cu elan
patetic poezia acelora fără a se sufla o vor‑
buliţă despre proza lor ideologică grosieră.
Nu e nicio necesitatea înţeleasă aici, poate
doar o biată cauzalitate (căci istoria e un
labirint în care nepoţii sunt deja înaintea
strămoşilor, din pricina timpului abolit de
revoluţii mintale şi reale).
Are şi Mario Vargas Llosa o teorie
despre asta (Peştele în apă, ediţia română,
1995), când vorbeşte cu scârbă despre
marxiştii din ţara lui care îşi dădeau
odraslele la universităţi americane de top,
dar criticau sua sau pe prozatorul candidat
la preşedinţia ţării sale în ziare americane
bine remunerate – pentru liberalismul lor
exacerbat. Adică, americanii primeau bani
de la comunişti şi etatişti pentru o critică
Publicăm răspunsurile comenta‑
torilor în ordinea primirii lor. În nu‑
mărul următor vom publica şi celelal‑
te intervenţii.
(Ştefan Bolea)
antiliberală a propriului lor sistem! Ori
erau proşti, ori erau înţeleşi cu comuniştii
să pară toţi deştepţi.
Mie, ca nepot de cârciumar liberal tri‑
mis la Canal în 1958 de comuniştii cei
deştepţi şi juşti, îmi place Raymond Aron,
nu temuta muhaia comunardă J. P. Sartre.
Acesta declara emfatic în 1973: „Un regim
revoluţionar trebuie să se dezbare de un
anumit număr de indivizi care‑l ameninţă.
Nu văd alt mijloc decât moartea. Dintr‑o
închisoare se poate ieşi oricând. Revoluţi‑
onarii de la 1793 probabil n‑au omorât
destul.“
Ştia el Eugen Ionescu de ce nu dădea
mâna cu un Rinocer când (rar) se întâl‑
neau...
Marius‑Iulian Stancu
M
arxismul este ca
un leac băbesc [a
împlinit venerabila vâr‑
stă de 150 şi ceva de ani,
ceea ce îl plasează deja în
categoria celor ce nu mai
sunt, dar încă bântuie]
prin care cei din clasa scriitoare [care îşi
ispăşesc prin simpatii şi manifeste vina de
a nu se putea identifica în mod real cu cla‑
sa muncitoare decât la nivel vestimentar]
cred că pot fi vindecate toate cele de care
se preocupă omul – indiferent că vorbim
despre cele ce liniştesc mintea ori stârnesc
trupul, cu toată istoria neliniştitoare pen‑
tru minte şi lipsită de estetică pentru trup
pe care o are acest „tratament“. Dacă în
privinţa fascismului toată intelighenţia s‑a
pus de acord, îngropând acest corp politic
cu ritualurile ideologice de rigoare, mar‑
xismul a beneficiat şi de conjunctura isto‑
rică a taberei învingătoare, şi de faptul că
rolul monstrului a fost adjudecat definitiv
de către ceea ce poartă denumirea oficială
de „extrema dreaptă“ [amuzantă insistenţa
celor de stânga de a păstra această formulă
în absenţa recunoaşterii existenţei unei
„extreme stânga“, tăinuire prin care extre‑
mismul dispare, de fapt, în totalitate]. Nu
pot să îi înţeleg decât pe cei ale căror nos‑
talgii marxiste se suprapun peste amintiri‑
le tinereţii [pe care o regreţi şi dacă eşti
nevoit să trăieşti pe Lună]; pentru tinerii
care încă se mai convertesc, chiar şi astăzi,
încă lucrez la aparatul critic necesar înţele‑
gerii şi explicaţiei.
Ancheta
Radu‑Cristian Andreescu
M ă gândesc la o în‑
trebare pusă în
treacăt de Antonio Negri
(el însuşi marxist)
într‑una din cărţile sale:
Cum mai putem fi mar‑
xişti după Stalin? Mai
întâi, cred că revenirea
interesului pentru marxism nu e totuna cu
recrudescenţa marxismului însuşi. Iar
acest interes – care poate fi compatibil as‑
tăzi cu neutralitatea politică stricto sensu –
este benefic în măsura în care îl eliberează
pe Marx de leninism şi de stalinism, de
propaganda de partid şi de retorica elimi‑
nării adversarilor politici, profesată cu
vervă de sovietici. Marx poate şi trebuie să
fie altceva. Nu marxism economic: su‑
combarea economică a comunismului a
făcut dovada că o economie anti‑profit, în
care se produce numai de dragul produc‑
ţiei (după planuri cincinale, spre pildă) es‑
te imposibilă. Ce rămâne din Marx? Ră‑
mâne acel Marx de care ne interesăm şi noi
astăzi ca într‑un fel de reverberaţie a inte‑
resului manifestat pentru (ideile lui) Marx
cu câteva decenii bune în urmă în Europa
de... Vest: să ne gândim doar la Antonio
Gramsci, la Guy Debord, la Pier Paolo Pa‑
solini, la Antonio Negri, la Jean‑Paul Sar‑
tre, la Louis Althusser, la Herbert Marcu‑
se sau la Slavoj Žižek – adică la un interes
(politizat sau nu, depinde de caz) pentru
ceea ce Marx a lăsat în urma‑i; adică pen‑
tru problemele care transcend economia
politică (prin aceea că propun concepte
care, aşa cum observa Marcuse, nu sunt
nici măcar cuantificabile pentru a fi eco‑
nomice). Într‑o vreme în care capitalismul
ajunge să fie problematizat sub semnul
unei critici a culturii de masă, a consume‑
rismului, a globalizării, a epocii post‑in‑
dustriale, a formelor de dominaţie şi ine‑
galitate şi a imperialismului cultural, nu
cred că este nicidecum desuet să vorbeşti
în concepte întemeiate de sau dezvoltate
după Marx: alienarea, fetişismul mărfii,
reificarea, valoarea de schimb, munca şi
măsura valorii.
A te interesa de Marx şi de marxism
astăzi poate fi un mod de a repara un pre‑
judiciu cultural propriu societăţilor
post‑comuniste în care, imediat după ’89,
opera lui Marx a fost voios scoasă de pe
raftul bibliotecilor împreună cu textele de
propagandă şi cu toată literatura comunis‑
tă, fără prea mult discernământ. E un
truism să spun că numai citind opera lui
Marx poţi deveni marxist sau anti‑marxist
în cunoştinţă de cauză. Dar cred că este
oricum posibil să ajungem la conştiinţa
faptului că respingerea lui Marx, pentru
cine o doreşte, nu se mai poate baza pe o
retorică afectivă a unor poncifuri pe care
repulsia faţă de marxism a tins adesea să se
articuleze – căci astfel nu am face decât să
cădem în cealaltă extremă în raport cu
frazeologia de partid care omagia, tot fără
un spaţiu de reflecţie, ideologia marxistă.
În fine, cred că putem să‑l restituim pe
Marx, cu toate problemele pe care el le‑a
pus (şi pe care disciplinele socio‑umane
nu le‑au pierdut încă pe drum), activităţii
unei pieţe publice a ideilor, pentru care, ca
şi pentru filosofie, nu există „pierdere a
relevanţei” atâta vreme cât există interpre‑
tare şi reinterpretare.
Ancheta
Cristian Vasile
Marxismul cultural:
factori favorizanţi
D e multe ori, pasiu‑
nea pentru marxism
nu exprimă doar o orien‑
tare spre recuperarea şi
întrebuinţarea academi‑
că, culturală, ştiinţifică a
lui Karl Marx ca autor,
acel Marx „utilizabil“ şi
„inocent“, teoretician social, istoric, eco‑
nomist şi filosof. Dacă ar fi vorba doar
despre acest gen de înclinaţie – oricum
discutabilă pentru mulţi intelectuali
est‑europeni trăitori sub regim comunist
– ea nu ar fi neapărat de condamnat
într‑un cadru pluralist şi democratic.
Această orientare ar fi ridicat cel mult o
problemă morală şi poate fireşti încrun‑
tări din sprâncene mai ales din partea ce‑
lor care au avut de suferit sub regimul
marxist‑leninist autohton sau a urmaşilor
lor, eventual nedumeriţi de folosirea unui
autor‑ideolog care – chiar dacă nu poate fi
făcut responsabil direct pentru Gulag şi
pentru universul concentraţionar est‑eu‑
ropean – a propovăduit inclusiv violenţa
pentru schimbarea unui regim social‑poli‑
tic. Numai că problemele cu adevărat ma‑
jore apar atunci când acest marxism, pe
lângă dimensiunea lui culturală, se trans‑
formă în elogiere deşănţată a lui Karl
Marx ca ideolog, ca doctrinar ale cărui
principii s‑ar cuveni aplicate în practică
până la ultimele consecinţe: dictatura pro‑
letariatului; lupta de clasă; schimbarea re‑
gimului politic prin instituirea violenţei.
Doar aparent paradoxal, în spaţiul ro‑
mânesc postdecembrist, marxismul a (re)
apărut şi ca urmare a influenţei occidenta‑
le. În multe universităţi din Vest, teoriile
marxiste din ştiinţele socio‑umane sunt
asumate pe scară largă; or, destul de mulţi
tineri de după 1990 s‑au aflat la studii în
Occident şi au fost cuprinşi de această di‑
recţie, majoritară în domenii precum so‑
cioantropologia. Formaţi în acel spaţiu şi
reveniţi în ţară, unii tineri marxizanţi au
rămas nişte simpli epigoni ai profesorilor
şi au acţionat strident şi tezist, chiar în
răspăr cu prudenţa metodologică şi cu
erudiţia maeştrilor. Vădind precaritate is‑
toriografică, au devenit nişte virulenţi an‑
ti‑anticomunişti monomani, fără a stăpâni
în vreun fel un subiect sensibil precum
trecutul postbelic românesc. Pentru unii
dintre ei, „revoluţia arhivistică“ de după
2006‑2007, de care au beneficiat toţi isto‑
ricii şi, în general, cercetătorii în ştiinţele
socio‑umane, pare să fi fost doar o „îm‑
proprietărire pe arhive“ a unor privilegi‑
aţi.
Marxismul din presa culturală şi‑a fă‑
cut apariţia, uneori, probabil şi ca reacţie
faţă de perspectiva necritică şi exaltată
asupra interbelicului, care a dus la dezvol‑
tarea unui adevărat cult pernicios pentru
autori precum Nae Ionescu, Mircea Elia‑
de, Emil Cioran, Constantin Noica, Mir‑
cea Vulcănescu, Vintilă Horia ş.a., igno‑
rând complet orientarea lor politică spre
mişcări şi partide totalitare, spre antisemi‑
tism şi extrema dreaptă fascistă. (Nu pun
aici în discuţie necesitatea recuperării şi
editării operei lor filosofice, scriitoriceşti
etc., ci doar ocultarea derapajelor spre au‑
toritarism şi tiranofilie). O astfel de orien‑
tare radicală putea fi combătută şi de pe
poziţii centriste, liberale, numai că tradiţia
liberală în spaţiul cultural românesc a fost
foarte firavă; chiar despre Partidul Naţio‑
nal Liberal, în configuraţia lui interbelică,
s‑a spus – poate pe bună dreptate – că a
fost de fapt iliberal şi antidemocratic (du‑
pă standardele din epocă, nu după cele de
azi). Afirmaţii similare se pot face şi des‑
pre mai mulţi intelectuali asociaţi cu PNL
înainte de 1938. Probabil şi în aceste con‑
diţii marxismul cultural s‑a impus ca al‑
ternativă.
Realitatea cultural‑politică încâlcită şi
lipsită de fundamente liberal democratice
solide a îndepărtat mulţi tineri intelectuali
de centrul politic şi ideologic împingân‑
du‑i spre marxism, ca doctrină, de fapt
spre o altă formă de iliberalism. Cele două
extreme s‑au potenţat reciproc. Pe de altă
parte, există un discurs antimarxist practi‑
cat de diverşi ortodoxişti, filolegionari,
ultranaţionalişti etc. de o toxicitate maxi‑
mă, iar, în această retorică amintind de
anii 1930, marxismul este pus pe acelaşi
plan cu neoliberalismul. Omagierea necri‑
tică a lui Marx prin dezvelirea la Trier (în
2018) a unei statui impozante (cadou al
Chinei dictatoriale!), festivitate care a in‑
clus şi un discurs halucinant al lui Jean-
Claude Juncker (preşedintele Comisiei
Europene, membru influent al Partidului
Popular European, nicidecum social‑de‑
mocrat marxizant) a dat ocazia unor orto‑
doxişti autohtoni – pătrunşi în presa coti‑
diană mainstream – să incrimineze la
pachet marxismul şi (neo)liberalismul, ca‑
re ar forma, chipurile, o simbioză nefastă
pentru o ţară cu tradiţii creştine. În Ro‑
mânia, ca şi în alte părţi ale Europei, hao‑
sul cultural‑ideologic pare o realitate, vă‑
dită atât în plan politic, cât şi în spaţiul
mediatic. Presa culturală nu a fost scutită
de această criză.
Ioan‑Aurel Pop
Î ntrebarea anchetei
îmi aduce aminte de
un episod din viaţa lui
David Prodan (1902-
1992), probabil cel mai
mare istoric al Transil‑
vaniei din secolul al
xx‑lea, profesor univer‑
sitar la Cluj şi membru
al Academiei Române. A renunţat la cali‑
tatea de membru de partid la începutul
anilor ’60, fiind apoi complet marginali‑
zat până la căderea regimului comunist.
Se spune că, întrebat cum de a putut să
fie marxist, profesorul ar fi precizat că el
a fost materialist (în sensul lui Democrit,
Leucip, al unor iluminişti francezi etc.) şi
nu marxist, pentru că marxismul – deşi
generos ca idee – nu se poate pune în
practică şi deoarece conduce invariabil la
dictatură. Eu nu ştiu care au fost resortu‑
rile interne ale lui David Prodan determi‑
nante pentru alegerea ideologiei sale de
viaţă, dar ştiu că a trăit pe pielea proprie
– ca şi unii dintre noi – regimul marxist
şi că l‑a respins.

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 19
 publică, în parcuri sau în săli de conferin‑
Tinerii autori din generaţia tânără,
dezamăgiţi de viaţa pe care o trăiesc, au o
singură circumstanţă atenuantă: nu au
cunoscut direct regimul marxist. Circum‑
stanţa aceasta nu‑i scuză, ci le explică doar
(parţial) opţiunea. Există o mulţime de
lucrări obiective, critice, la adresa regimu‑
rilor marxiste, care nu aşteaptă decât să fie
citite, analizate, prelucrate, discutate. Au
ieşit la iveală detalii surprinzătoare din
viaţa lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, care
nu lasă loc îndoielii, în sensul că aceşti
„părinţi fondatori” au fost cinici, că au
predicat egalitarismul, dar nu l‑au practi‑
cat asupra lor, că au minţit deliberat mase‑
le, că au avut episoade scandaloase în
existenţa lor, prezentată de propagandişti
drept imaculată etc. Din păcate, însă, lec‑
turile profunde nu sunt tocmai pasiunea
principală a tinerei generaţii. În al doilea
rând, există încă martori oculari ai regi‑
murilor marxiste, care povestesc oral oro‑
rile petrecute în ţările comuniste. Evident,
ca în orice chestiune omenească, sunt şi
nostalgici – chiar ai dictatorului Ceauşes‑
cu – numai că orice analiză pertinentă
poate demonstra subiectivismul lor, ca şi
faptul că sunt o minoritate. În al treilea
rând, fie şi fără lecturi şi fără ascultarea
martorilor, există o realitate istorică grăi‑
toare: falimentul tuturor regimurilor
marxiste din lume, inclusiv al celui din
Cuba. Ceea ce se petrece azi în Cuba, în
China, în Vietnam, în unele ţări ale Ame‑
ricii Latine este un cântec de lebădă a ceea
ce a fost, iar Coreea de Nord este o oroare
pentru orice om cu judecată limpede.
Mulţi oameni luminaţi de pe lumea
asta au justificat atitudinea tinerilor de a fi
de stânga şi poate chiar marxişti, cu con‑
diţia să‑şi revină la maturitate. Intelectua‑
lii, deşi nu au cheia adevărului universal,
se iluminează mereu de‑a lungul vieţii şi
devin, sau ar trebui să devină, mai înţe‑
lepţi odată cu trecerea anilor. Unii dintre
tinerii de astăzi nu au cunoscut epoci de
sărăcie lucie şi nici de conflicte armate
aducătoare de moarte şi de nenorociri pla‑
netare. Prin urmare, orice dezamăgire din
viaţă devine pentru ei supradimensionată
şi caută soluţii ideale pentru realităţile
noastre fruste, cu binele şi cu relele lor. De
asemenea, mulţi dintre aceşti tineri autori
nu au dimensiunea istoriei, nu ştiu ce este
politica, nici ce fel de regimuri s‑au expe‑
rimentat de‑a lungul timpului, nici că
egalitarismul nu există, nici că socialismul
a fost până la urmă utopic în toate formele
sale. Am auzit o tânără autoare care cere
să nu se mai domesticească animalele, să
nu se mai practice pescuitul şi vânătoarea
în nicio împrejurare, să nu mai existe pro‑
prietate privată şi să se cultive frăţia uni‑
versală şi traiul în comun. În creaţii de
ficţiune au loc toate aceste idei, dar în
viaţa practică ele sunt toate utopii. Tânăra
autoare nu ştie câţi autori au propus, de‑a
lungul vremii, aceste lucruri, câţi au luptat
ca să aplice astfel de idei şi că, de fiecare
dată, încercările de acest fel au eşuat ire‑
mediabil. În fine, cred că mai există o ca‑
uză a recrudescenţei marxismului: pe fon‑
dul lipsei acute de cultură generală şi de
cunoaştere a istoriei omenirii, mijloacele
de difuzare în masă au un teren fertil de
răspândire a iluziilor, a ştirilor false. Azi,
iluziile egalitariste nu se mai vând de către
oratori, reali sau improvizaţi, doar în piaţa
20 • APOSTROF
ţe, ci se dau gratuit pe reţelele de socializa‑
re. Iar aici, cel care este mai convingător
câştigă, fiindcă nu mai verifică afirmaţiile
aproape nimeni şi fiindcă anumiţi tineri
nu mai au în minţile proprii arsenalul de
cunoştinţe care să le permită discernă‑
mânt, comparaţii, selecţii, spre a ajunge la
separarea adevărului de minciună. Mulţi
tineri de astăzi, nu mai sunt educaţi de
familie (părinţi şi bunici) şi de şcoală, ci
de produsele digitale. Or, scurta existenţă
istorică a reţelelor de socializare şi a diferi‑
telor site‑uri informative nu s‑a validat în‑
că şi nu a dovedit că vechile metode de
educaţie – verificate de vreo două milenii
încoace – s‑ar fi perimat şi că trebuie
abandonate. Trăim într‑o perioadă de
tranziţie care nu se mai sfârşeşte şi care
conduce, deocamdată, la marasm. Asta nu
înseamnă că nu vom putea ieşi din această
„criză a conştiinţei mondiale”, ca să para‑
frazez titlul unei cărţi celebre a lui Paul
Hazard, tradusă în româneşte încă din
vremea comunismului. Aş vrea să cred că
orientarea aceasta spre marxism a unora
este doar o iluzie justificabilă a tinereţii,
care va trece odată cu vârsta. Cred, dar nu
pot să am certitudinea că aşa va fi.
Ion Vianu
Despre ce marxism vorbim?
D
espre ce marxism
vorbim? Este vorba
despre ce era în capul
„dascălilor“? –   Ştim că
Marx spunea că nu este
marxist. Dacă este vorba
de marea ediţie a opere‑
lor lui Marx şi Engels,
din care au apărut 65 de volume (fiind
proiectate 114) sunt sigur că există (dacă
există) foarte puţini oameni calificaţi în a
se pronunţa. Dacă este vorba de acele regi‑
muri oribile sovietice şi peri‑sovietice în
care am trăit, bine că s‑au terminat. Dacă
ne referim la marxismul intelectualilor,
americani şi nu numai, vom aminti dis‑
tincţia unui autor marxist   din anii ’50:
există marxişti, marxologi şi marxizanţi.
În momentul de faţă există marxişti
ultraliberali (în China) şi delicaţi marxi‑
zanţi mai peste tot.
Marxismul ca regim politic nu s‑a ter‑
minat, ba este mai actual ca oricând. Chi‑
na este o dictatură comunistă care procla‑
mă sus şi tare că Marx este cel mai mare
gânditor al tuturor timpurilor. Marea ţară
are mijloace de supraveghere a populaţiei
la care Big Brother nu se gândea nici în
visele cele mai îndrăzneţe. China, pe de
altă parte, are 800 de miliardari (în dolari)
însă 40% din economia chineză este încă
în mâinile statului. Prognozele arată că în
câteva decenii, nu multe, economia chine‑
ză va trece pe locul întâi, înaintea SUA.
Ce mai este marxist în China? Preşedin‑
tele Xi Jinping spune că în ţara sa economia
reuşeşte să evite ciclurile şi crizele de pro‑
ducţie, marea plagă a capitalismului. Nu
ştiu dacă are dreptate, dar o spune şi asta îl
face să se revendice de la Marx. E o ştire
bună pentru miliardarii chinezi; poate
chiar şi pentru ţăranii chinezi, în termeni
de propagandă. În schimb, returul social
(partea din bogăţie care se întoarce ca aju‑
tor) în China e mult mai mic decât în ţările
scandinave. E o ştire proastă pentru euro‑
peni, care au clădit societatea cea mai
dreaptă din istorie şi acum nu ştiu cum să o
stabilizeze, dar trebuie să fim capabili să
facem faţă ştirilor proaste. În ce mă priveş‑
te, continui să cred că nu există ceva mai
mizerabil ca o dictatură şi că libertatea este
valoarea supremă, chiar pentru a produce
pâine. Până la urmă, societăţile cele mai li‑
bere ajung să fie şi cele mai drepte.
Ce a făcut bun marxismul, în trecut,
este că a obligat la reforme. Unde nu au
fost regimuri socialiste, guvernările de
dreapta sau coaliţiile stânga‑dreapta au
fost obligate la concesii sociale (asigurări,
concedii, salarii minime etc.) pe care nu
le‑ar fi făcut dacă nu exista ameninţarea
regimurilor marxiste. Azi, acest echilibru
al terorii nu mai există şi cupiditatea nu
mai are limită. Statele sociale se decon‑
struiesc, spre satisfacţia „elitelor“.
Două sunt caracterele fundamentale
ale fiinţei‑om: invidia şi excesul.
Invidia face că reacţia cea mai vie nu o
provoacă cât ai tu ci cât de mult are celălalt.
În lumea actuală, sărăcia scade lent dar
constant; în schimb, inegalităţile venituri‑
lor şi patrimoniilor cresc. Invidia va creşte
deci mai repede decât scade sărăcia, feno‑
men care duce la tensiuni sociale.
A doua constatare este că omul tinde
către exces. Fără exces, omul nu este om.
Dorinţa este, prin excelenţă, dorinţă de
mult, mult‑mai‑mult. Excesul produce,
de‑a valma: boli de nutriţie, inegalităţi
sociale, revolte şi revoluţii, epuizarea me‑
diului ambiant... dar generează şi sexuali‑
tatea umană şi a ei supra‑abundenţă, cul‑
tura, civilizaţia, rafinamentul moravurilor.
După ce i‑a oferit totul, excesul îl ucide pe
om şi îi vine, la urmă, de hac, omenirii.
Dintotdeauna, secretând otrava fecun‑
dă a excesului, omul a căutat şi o con‑
tra‑otravă. Culpabilitatea, diversele forme
de religiozitate şi ascetism au fost aseme‑
nea antidoturi puternice. Marxismul şi
socialismul au fost şi ele contra‑otrăvuri
ale excesului. Propunând satisfacerea ne‑
voii (nu a dorinţei), socialismul se vrea o
formă de frânare a excesivei naturi umane.
Dar natura umană este aşa făcută încât
chiar din remedierea excesului   se naşte
excesul. Socialismul, în speţă, naşte mon‑
ştrii: birocraţia şi teroarea.
Azi ne aflăm în impas. Lăcomia ne
ucide, un nou leac nu se întrevede. Ecolo‑
gia, o religie a naturii, nu este o idee des‑
tul de puternică pentru a înflăcăra masele,
ele preferă să se încaiere în numele naţiu‑
nilor.
Să credem în inventivitatea omului!
Vladimir Tismăneanu
Marxismul critic şi Europa
de Est: Memorie culturală
şi troglodiţi xenofobi
A cesta afost titlul primului meu articol
în limba engleză: „Marxismul critic şi
Europa de Est“. A apărut în revista Praxis
International în octombrie 1983. Co‑edi‑
Ancheta
torul revistei, Richard J.
Bernstein, pe atunci pro‑
fesor la Haverford Colle‑
ge, apoi la New School,
m‑a invitat să scriu pen‑
tru acel număr. Conclu‑
zia era: „Împotriva biro‑
craţilor machiavelici,
ataşaţi visceral de prejudecăţile lor mărgi‑
nite şi dogmele obtuze, marxiştii critici
vor trebui fie să adopte o critică generală a
societăţilor despotice de tip sovietic, o po‑
ziţie rezultată din respingerea radicală a
presupuselor lor potenţialităţi «socialiste»
şi «democrate», fie să persevereze în dis‑
cursul lor generos umanist, fiind în cele
din urmă integraţi în tehnologia manipu‑
lativă a sistemului“. Spre meritul lor,
membrii Şcolii de la Budapesta au mers în
direcţia ideilor şi valorilor liberal‑demo‑
cratice. Este şi motivul pentru care aseme‑
nea gânditori (Leszek Kołakowski,
Zygmunt Bauman, Bronislaw Baczko, Ka‑
rel Kosík, Agnes Heller, Ferenc Fehér,
Ljubomir Tadić etc.) au fost detestaţi deo‑
potrivă de leninişti şi de fascişti, veşnic
ataşaţi de ale lor prejudecăţi absurde şi
dogme asfixiante .
L‑am citit prima oară pe Georg
(György) Lukács când aveam 18 ani. Era o
colecţie a scrierilor sale despre literatură şi
artă, tradusă în româneşte, cu o prefaţă de
N. Tertulian. Ca student, am citit „Istorie
şi conştiinţă de clasă“ în „fondul special“
al Bibliotecii Centrale Universitare. Pen‑
tru a face acest lucru, aveam nevoie de o
recomandare de la un profesor, mai ales
pentru că acest volum era considerat sub‑
versiv. La un anumit moment, Lukács era
privit drept marea speranţă a filosofiei
neo‑kantiene. Convertirea lui la marxism
a rezultat în scrierea amintitei Geschichte
und Klassenbewußtsein, publicată în 1923,
o carte imediat atacată de preşedintele
Cominternului, vanitosul Grigori Zinovi‑
ev, şi a rămas anatemizată vreme de dece‑
nii. Este, fără îndoială, una din cele mai
influente opere scrise vreodată în câmpul
marxismului filosofic de la Ideologia ger-
mană şi Manuscrisele economico‑filosofice
din 1844.
Aşa cum spunea cândva Kostas Axelos,
a fost „le livre maudit du marxisme“ (bles‑
temata carte a marxismului). Apoi am citit
Sufletul şi formele, Teoria romanului şi mul‑
te alte lucrări. Unele din primele mele ar‑
ticole publicate în „Revista de filosofie“
s‑au concentrat asupra lui Lukács ca expo‑
nent, alături de Gramsci, Karl Korsch şi
Şcoala de la Frankfurt, al mult prea igno‑
ratului şi adesea criticatului marxism occi‑
dental. Ulterior, am citit critica usturătoa‑
re a lui Leszek Kołakowski în capodopera
sa Principalele curente ale marxismului. Am
avut lungi conversaţii despre Şcoala de la
Budapesta cu discipolii lui Lukács, Ágnes
Heller, Ferenc Fehér, György Márkus şi
Mihály Vajda. Briliante, neuniforme şi
adesea exasperante, contribuţiile lui
Lukács la ceea ce Alvin Gouldner a numit
cândva celălalt marxism nu pot şi nu trebu‑
ie să fie ignorate.
Troglodiţii xenofobi ai Ungariei lui
Viktor Orbán duc acum un război dizgra‑
ţios împotriva memoriei culturale şi inte‑
grităţii intelectuale. Permiteţi‑mi să o citez
pe istorica Marci Shore de la Yale: „Predau
atât Lukács, cât şi Ágnes Heller în acest
semestru. Eseul Ce este marxismul ortodox?
Ancheta
rămâne unul din cele mai eficiente texte
care îi ajută pe studenţi să înţeleagă relaţia
dintre hegelianism şi marxism, seducţia
nu doar a teleologiei, ci şi a totalităţii, de‑
păşirea prăpastiei dintre subiect şi obiect,
năzuinţa spre totalitate“.
Aş sfârşi prin aceste rânduri recente ale
profesorului de sociologie de la Brown
University, Michael Kennedy: „Îmi amin‑
tesc că citeam Lukács în timpul facultăţii
sub îndrumarea lui Craig Calhoun (l‑am
luat chiar cu mine în timp ce îndeplineam
obligaţia de jurat la Chapel Hill). Este
esenţial să ne amintim că în vreme ce anu‑
miţi oameni celebrează acum relevanţa fi‑
losofiei pentru umanitate, există alţii care
încearcă să o sugrume“.
Nu pot decât să fiu de acord cu profe‑
sorul de ştiinţe politice de la Universitatea
Rutgers, Stephen Eric Bronner, atunci
când spune: „Nu cred că există cineva
printre cei pe care Martin Jay i‑a denumit
«generaţia ’68» care să nu fi fost profund
influenţat de Istoria şi conştiinţa de clasă a
lui Lukács. Opera sa timpurie a cristalizat
viziunea modernismului european, iar
opera sa târzie a înfuriat adesea, dar a
provocat mereu cititorul să gândească cu
propriile lui idei. Metoda critică este moş‑
tenirea lui Lukács, una pe care până şi
golanii fascişti ai lui Orban nu o pot eli‑
mina“. La fel, exaltarea stafiei lui Marx
fără a cunoaşte în adâncime ceea ce Mau‑
rice Merleau‑Ponty a numit aventurile di‑
alecticii, a ignora dimensiunea autoritară
percepută de Proudhon, Bakunin şi
Lassale, nu poate fi o cale regală a unei
hermeneutici menită să ilumineze, nu să
oculteze.
Gelu Teampău
N u, nu asistăm la o
revenire a marxis‑
mului, deoarece el nu a
plecat nicăieri.
Dacă am putut crede
la un moment dat aşa
ceva a fost pentru că,
apucând să respirăm, cât de cât, după ma‑
ratonul de peste patru decenii de bocanci
ideologici în gură, ne‑am cufundat în
oceanul opţiunilor nou (re)găsite. Magazi‑
nele doldora de produse la care doar visa‑
serăm, canalele TV dedicate filmelor ori
muzicii, îmbrăcămintea variată şi în pri‑
mul rând cărţile la care aveam acces după
jumătate de secol de prohibiţie, au oferit
căi ideale de refugiu din calea politicii.
După perioada în care nu puteai cumpăra
Shogun decât dacă cumpărai şi cărţi de
propagandă, ori, în cel mai bun caz, cărţi
de colorat, cine poate fi condamnat că s‑a
interesat mai puţin de politică ori că a
perceput‑o prin prisma euforiei redobân‑
dirii unei presupuse libertăţi cu care nu
ştia prea bine ce să facă? Un om care iese
la suprafaţa apei după o perioadă îndelun‑
gată, în care era să‑şi dea duhul, nu are ca
primă grijă evaluarea critică a discursuri‑
lor candidaţilor pe posturi de care a fost
obişnuit să se teamă ori să‑şi bată joc.
Dar marxismul, sau mai degrabă ideile
şi reflexele marxiste nu au dispărut nicioda‑
tă. O spun acum, înainte de orice altceva:
nu toate aceste idei sunt automat distructi‑
ve. Nu este nimic blamabil într‑o abordare
marxistă a istoriei ori a artei, tot aşa cum
nu e nimic blamabil într‑o abordare freudi‑
ană ori kantiană. Nimic blamabil din punct
de vedere moral, fiindcă în cheie profesio‑
nală, fiecare disciplină ori curent de gândi‑
re poate contesta integral ori parţial instru‑
mentarul alteia. Şi nimic blamabil atâta
timp cât se respectă şi se urmăreşte adevă‑
rul, chiar şi atunci, ori mai ales atunci,
când se dovedeşte incomod şi devorator de
teorii aparent infailibile.
Din păcate, marxismul s‑a dovedit a fi
nu doar o teorie, ci o ideologie puternică
şi persuasivă, dacă nu chiar subversivă, şi
un adevărat mod de viaţă. Nu am întâlnit
auto‑declaraţi marxişti care să se mulţu‑
mească cu o interpretare prin această pris‑
mă a faptelor istorice, culturale sau econo‑
mice, ci s‑au dovedit întotdeauna îndeajuns
de trufaşi şi de impertinenţi încât să susţi‑
nă că deţin adevărul unic şi soluţia tuturor
problemelor. Nu exista niciun aspect al
realităţii ori al imaginarului pe care să nu
aibă pretenţia de a‑l cunoaşte în totalitate
şi îşi arogau cu de la sine putere autorita‑
tea de a emite sentinţe mergând până la
organizarea vieţii celorlalţi în cele mai
mici detalii, uitând că cea mai mare virtu‑
te este de a‑i lăsa pe oameni în pace. Mar‑
xismul se plasează, prin proiecţiile totali‑
zante şi prin fanatismul soldăţeilor lui,
mai aproape de doctrinele religioase decât
de sistemele filosofice ori politice.
Din alte păcate, violenţa îi este parte
integrantă, atât teoretică, cât şi practică.
De câte ori s‑a încercat transpunerea sa în
realitate politică, s‑a lăsat cu munţi de
morţi. Dar, cum ni se tot spune cu obrăz‑
nicie, adevăratul marxism nu a fost nicio‑
dată realizat. Aşadar, aceşti corifei ai
marxismului sunt mai inteligenţi, mai
abili şi mai eficienţi decât Lenin, Mao,
Stalin sau Castro, de vreme ce din spusele
lor deducem că tot ce a lipsit până acum a
fost implicarea lor directă şi la vârf în tre‑
burile politice. Marxiştii nu vor înlătura‑
rea elitelor, ci pur şi simplu înlocuirea lor,
adică ale „lor“ cu ale „lor“. De câte morţi
mai e nevoie pentru ca lucrurile să fie clare
şi să înţelegem odată că ideile proaste sau
de‑a dreptul criminale nu merită mai mult
decât o notă de subsol în istoriile viitoru‑
lui? Dacă ar fi fost vorba de o teorie mate‑
matică sau fizică infirmată din nou şi din
nou, atât teoretic cât şi empiric, am fi
aruncat‑o demult şi ne‑am fi orientat aten‑
ţia spre chestiuni serioase şi decente. Dar
ce se poate spune despre cineva care vizio‑
nează un film în care are loc o cursă de cai
şi care pariază mereu pe calul care pierde,
sperând de fiecare dată să se încheie altfel?
Argumentele lor sunt în proporţie co‑
vârşitoare de natură emoţională. Teoria
sună bine şi, prin urmare, trebuie să fie
posibilă. Nu, nici măcar nu sună bine. Pe
cât se consideră de ştiutori, este uimitor în
ce fel sunt certaţi cu bazele economiei
(poate că înainte de Capitalul, ori măcar
după acesta, ar fi bine să consulte şi Basic
Economics, a lui Thomas Sowell). În acelaşi
timp, aleg să ignore realităţi biologice care
dezvăluie absurditatea multor puncte vita‑
le ale şubredei arhitecturi argumentative
(îmi permit o nouă recomandare, şi anu‑
me The Better Angels of Our Nature a lui
Steven Pinker, pentru a vedea că nu‑i deloc
aşa cum ne tot spun că e).

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 21
 marxismului izbucneşte la adresa afri‑
De fapt, meseria de marxist e una din‑
tre cele mai simple, mai ales în societăţile
capitaliste: nu trebuie decât să îi numeşti
pe toţi cei care nu se simt obligaţi să fie
stupizi de dragul teoriei cu care te‑ai căsă‑
torit, bigoţi, fascişti, rasişti, şi vei fi aplau‑
dat la scenă deschisă de către toţi cei care
se tem de tine. Căci, după ce marxismul a
fost contrazis de realitatea materială încă
din timpul vieţii lui Marx, i‑au fost redefi‑
nite elementele de bază în cheie culturală,
în laboratoarele Şcolii de la Frankfurt. Şi
de ce în societăţile capitaliste? Deoarece
doar în acestea, deocamdată, îţi poţi per‑
mite să rămâi în adolescenţă întreaga via‑
ţă. Marxismul este pretextul perfect pen‑
tru cei care refuză maturizarea şi
responsabilizarea. E perpetua stare de ne‑
mulţumire infantilă în care considerăm că
ni se cuvin tot felul de lucruri în mod na‑
tural. De altfel, nu am întâlnit marxişti
săraci (eu, de exemplu, nu‑mi pot permite
să fiu marxist pentru că sunt prea sărac).
Şi nici muncitori (aceştia, de regulă, au de
lucru). Am întâlnit însă unii putred de
bogaţi, care se prezentau ca salvatorii cate‑
goriilor sociale defavorizate în numele că‑
rora vorbeau (de cele mai multe ori fără ca
cineva să‑i fi rugat şi cu vanitatea de a
susţine că doar lor le pasă). Ei nici nu au
interesul ca aceste categorii să‑şi îmbună‑
tăţească situaţia, deoarece le‑ar dinamita
posibilitatea de a depune proiecte europe‑
ne pe ’jde mii de euro pentru a le studia;
acestea au devenit micile lor văcuţe de
muls. Iar când încerci să le verifici rezulta‑
tele, te poţi lua cu mâinile de cap. Unul
dintre liderii intelectualităţii marxiste eu‑
ropene, bineînţeles un profesor olandez
boem şi milionar, ne explica într‑o prele‑
gere cum boşii companiei Phillips au cola‑
borat cu taţii olandezi pentru a le exploata
fiicele, angajându‑le în firmă. Ce poţi să
spui? Îi respecţi alegerea şi pasiunea, dar
nu înţelegi de ce îţi cere să fii idiot.
În miezul acestei ideologii se găseşte
un sâmbure masiv de ipocrizie. Dacă nu le
accepţi premisele ori concluziile, îţi dau
peste cap cu ciocanul dialectic al „fascis‑
mului“ şi al „rasismului“ (termen conceput
de către Troţki), păstrând tăcerea despre
rasismul lui Marx însuşi. Eşti vivisecţionat
în numele „corectitudinii politice“ (sin‑
tagmă concepută de către Mao), deşi
aceasta îşi schimbă parametrii de la o zi la
alta, căci categoriile sociale pe care le apă‑
ră pot intra în conflict unele cu altele. Şi
să‑i ferească Dumnezeu (ori Marx) pe unii
dintre membrii acestor categorii de a le
contrazice discursul, căci asupra lor se va
abate întreaga furie nestăvilită a discipoli‑
lor lui Alinsky. Rasismul esenţial inerent
yy Alice
Valeria
Micu, Pereţi,
Cluj-Napoca:
Editura Şcoa-
la Ardeleană,
2019.
22 • APOSTROF
can‑americanilor care au convingeri con‑
servatoare, să zicem. În sinea lor, probabil
că marxiştii ştiu că sunt ei înşişi ceea ce
susţin că urăsc (altfel cum se explică atâtea
resurse de ură anti‑umanistă?).
Şi cum de nu‑şi dau seama că singurul
efect pe care îl are non‑strategia lor este
resuscitarea celeilalte monstruozităţi, ex‑
trema dreaptă? Ei militează pentru distru‑
gerea capitalismului, a naţiunilor, a religiei
(de fapt, doar a unora, în timp ce altele
sunt ridicate în slăvi pe exact aceleaşi coor‑
donate), a conceptelor, a istoriei, însă in‑
ventează probleme care nu există, ori şi
mai rău, le readuc în scenă pe cele de care
credeam că am scăpat. Urmăriţi doar cum
creşte din nou anti‑semitismul în Europa.
Cu alte cuvinte, când credeam că nu mai
avem decât să vindecăm cancerul, să eradi‑
căm foametea sau să colonizăm alte plane‑
te, datorită contribuţiilor marxiste inesti‑
mabile suntem nevoiţi să redefinim şi să
renegociem (de fapt, nu, căci ei nu negoci‑
ază, însuşindu‑şi recomandările lui Mar‑
cuse) categoriile elementare ale vieţii soci‑
ale şi culturale.
Iar în ceea ce priveşte influenţa marxis‑
mului în artă şi în literatură, el dăunează
operelor de artă în cel mai înalt grad: le
face previzibile.
Şi încă un lucru: dacă un om care spu‑
ne adevărul de o sută de ori şi minte o
dată îşi pierde, în mod logic, din credibili‑
tate, cum poate fi crezut cineva care minte
de o sută de ori, dar o dată spune adevă‑
rul? Iar adevărul absolut este libertatea de
expresie. Fără „dar“, fără „totuşi“, fără
„deci“! Cine atentează la libertatea de ex‑
presie astăzi este nu doar imoral, ci crimi‑
nal.
Ce păcat că marxismul omoară stânga!
Deşi, cine mai pune azi problema în ter‑
meni de „stânga“ şi „dreapta“ e doar un
leneş intelectual.
Sorin‑Mihai Grad
U nii cred că doar ide‑
ologiile pot schimba
lumea. Alţii atribuie
această putere bunătăţii,
banilor, forţei, unor com‑
binaţii dintre acestea sau
altor factori şi putem con‑
tinua discuţia până ne în‑
trerupe apocalipsa. Sau
vreo altă schimbare a lumii. Se poate afir‑
ma, cu argumente, că lumea a fost schimba‑
tă de ideile lui Karl Marx. Înspre bine sau
Cãrþi primite la redacþie
yy Mihai
Măniuţiu,
şi încă ceva,
Bucureşti:
Tracus Arte,
2019.
rău? E o chestiune de gust, mi s‑ar putea
răspunde, caz în care le‑aş recomanda re‑
spectivilor o vizită la Memorialul Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet,
de exemplu. Sau poate că lumea se schimbă
oricum şi dintre infinitele de viitoruri posi‑
bile înspre realitatea noastră a păşit unul
dintre cele în care ideile bărbosului din Trier
au avut un oarecare răsunet. Acum că am
stabilit cu cine nu votez şi nu îmi pare a mai
fi nevoie să‑mi prezint explicit părerile des‑
pre marxism, să trecem la revenirea acestuia.
Mai are vreun sens marxismul în ziua de azi?
Pentru unii se pare că da, însă respectivii nu
par a‑şi pune problema că, printre altele,
sclavia era încă legală prin multe locuri civi‑
lizate pe vremea când ideologia lor favorită
se cristaliza. De fapt, cred că întrebarea co‑
rectă ar fi dacă mai sunt relevante azi ideolo‑
giile secolelor xix şi chiar xx? Lumea s‑a
schimbat în ultimii zece ani mai mult decât
în câteva decenii în veacurile menţionate şi
nu dă semne că şi‑ar încetini evoluţia. Cum
mai poate crede cineva că răspunsurile la în‑
trebările de azi se găsesc printre gândurile
unui individ născut acum două sute de ani?
(Da, ştiu, am putea discuta acum şi despre
religii aici, ţinând seama că în prea multe
ţări acestea furnizează doctrina conducerii,
dar hai să lăsăm subiectul pe altă dată.) O
altă întrebare necesară, din punctul meu de
vedere. Mai ales că între timp temele s‑au
amestecat. Multe dintre cele atribuite iniţial
stângii (precum ecologia, pacifismul, drep‑
turile minorităţilor sexuale, ateismul, drep‑
tul la avort) au devenit, cu greu, ce‑i drept,
idei pe care mai simt nevoia să le conteste
cam doar cei care cred că anumite opinii
sunt confiscate de cei care le‑au formulat
primii. Iar dacă tu nu eşti de acord cu majo‑
ritatea programului acestora eşti cumva
obligat să‑l deteşti în întregime. Poate că so‑
luţia la criza ideologică pe care preferăm să
evităm să remarcăm c‑o trăim ar fi evoluţia
spre guverne şi administraţii profesioniste,
care să conducă ţările, regiunile sau localită‑
ţile pe bază de proiecte şi bilanţuri, nu de
ideologii depăşite. Iar ca să răspund totuşi la
întrebarea redacţiei, părerea mea e că mar‑
xismul şi‑a dovedit falimentul şi nu ar mai
trebui scos din muzee pentru o iluzorie ade‑
vărată implementare a sa în realitate.
n
yy Cristian
Tudor
Popescu,
Vremea
Mînzului Sec,
ediţia a treia,
yy Ştefan pref.
Vianu, Exis‑ Alexandru
tenţă şi idee, Călinescu,
Bucureşti: Iaşi: Polirom,
Eikon, 2016. 2019.
Ancheta

Marta Petreu: Stimate domnule Marius Ta-
bacu, la Editura Institutului Cultural Român
se află în curs de apariţie romanul lui Miklós
Bánffy, Trilogia transilvană, în traducerea – o
spun de la bun început: superbă! – a dumnea-
voastră. O carte masivă, de peste 1500 de pagini.
Cum aţi ajuns să traduceţi acest roman?
Marius Tabacu: Stimată doamnă Marta
Petreu, aprecierile dumneavoastră faţă de
traducerea trilogiei mă măgulesc. Sunteţi
una dintre puţinele persoane al cărui
cuvînt are greutate pentru mine. Am să vă
răspund punctual. Vă mărturisesc din ca‑
pul locului că o mulţime de amănunte s‑au
pierdut în deşertăciunea uitării, singura‑mi
scuză fiind faptul că mă ocup cu multe lu‑
cruri (uneori chiar de prea multe) şi, ca
orice workalchoolic care se respectă, îmi
las adeseori amintirile să‑şi facă de cap.
Ideea traducerii acestei trilogii a plutit o
vreme în jurul meu, principala mea temere
fiind legată de dimensiunile romanului.
Încă nu apucasem să‑l citesc din doască‑n
doască şi, ca să fiu sincer pe de‑a‑ntregul
(aceasta fiind singura formă de sincerita‑
te), nu cred să‑l fi citit în întregime decît
cu prilejul primei corecturi…
M.P.: Ce probleme v‑a ridicat traducerea?
Căci autorul îşi plimbă cititorul în lumi foarte
diferite, descrise în limbaje specifice, lumea
vînătorilor cu cîini şi hăitaşi, a concursurilor
hipice, a balurilor… Ca să nu mai vorbesc
despre cunoştinţele de botanică de care e nevoie
pentru paginile despre parcul de la Bonţida
(fostul, din păcate) sau cele despre pădurile din
Apuseni. Cum aţi procedat? Ce dicţionare a
trebuit să folosiţi? Cum aţi identificat, de pil-
dă, numele plantelor?
M.T.: Cel mai dificil a fost să pot plasa
discursul în lumile prin care l‑a „plimbat“
autorul – dacă am reuşit s‑o fac, bogdapros‑
te, dacă nu, îmi cer scuze. Fiindcă nu e tot-
una să străbaţi cu moţii coclaurile şi cu to‑
tul altceva este să participi la o vînătoare în
haită sau să faci tot posibilul să o cucereşti
pe femeia iubită – o doamnă cultă, spiritu‑
ală şi cîtuşi de puţin uşuratică.
În ceea ce priveşte legătura lui Bánffy cu
natura, recunosc că adeseori m‑am rugat
ca ea să fi fost mai puţin profundă, fiindcă
adeseori am fost nevoit să apelez la tot fe‑
lul de surse (am şi un Dicţionar botanic
poliglot), să mă plimb prin traducerile
franceză şi germană şi – foarte arareori –
să improvizez cîte ceva, mai ales în cazul
în care denumirea românească nu suna
nicicum în contextul dat. Sunt convins că,
pe alocuri, traducătorului i se permit ase‑
menea licenţe, de dragul muzicalităţii tex‑
Marius Tabacu
tului tradus. Permisă‑mi fie şi mie această
mică deformare profesională.
M.P.: Cartea se află în curs de apariţie la
Editura ICR. De ce a durat atîta pînă la
apariţie?
Cît timp aţi lucrat la traducere? Vă întreb
pentru că în 2014 dumneavoastră aţi avut
amabilitatea să ne daţi un fragment din Tri‑
logia transilvană pentru revista . că din temerile mele s‑a născut şi dorinţa ca
M.T.: Da, stimată doamnă, cartea se află în
curs de apariţie – sper! – la Editura icr. A
trecut mult mai multă vreme de cînd am
terminat treaba, decît a durat traducerea
(vreo 3 ani, dacă nu mă înşel, dar durata este
foarte aproximativă, fiindcă nu am apucat,
decît arareori, să lucrez perioade compacte
de vreme doar la traducerea trilogiei. Din
păcate, lucrurile s‑au tărăgănat din varii mo‑
tive, ale căror resorturi doar le bănuiesc şi,
poate, voi reuşi să le pun cîndva cap la cap,
ca să pot arunca o pată de culoare nefericită
• Marius Tabacu
asupra lumii în care
trăim. Deocamdată nu
pot să spun cu mîna
pe inimă decît că a fost
pentru mine o experi‑
enţă nu prea fericită în
care oameni de bine
(cum se zice) au făcut
compromisuri ignobi‑
le, din considerente –
sunt convins – meschi‑
ne. Passons! • Coperta volumului I
al Trilogiei transilvane
M.P.: Să schimb regis- de Bánffy Miklós,
trul: Vă place Wagner? roman în curs de
apariţie la ICR.
Ştiţi, fireşte, de ce vă
întreb, în ultimii doi ani, la începutul stagiu-
nii, Filarmonica clujeană, al cărei director sîn-
teţi, dă un superb concert cu cîte o operă din
Tetralogie, dirijor Gabriel Bebeşelea, solişti
străini şi români. O bucurie mare pentru pu-
blic, o realizare mare pentru Filarmonică. Vă
rog să ne vorbiţi despre asta.
M.T.: În ceea ce‑l priveşte pe Wagner, lu‑
crurile sunt mai complicate decît aş fi crezut
din capul locului. Iniţial, părerea mea a fost
că Wagner nu poate fi digerat de public în
formă de concert. Sincer, eu am fost cel mai
mirat cînd a reieşit contrariul. Nu mi‑am
putut imagina publicul clujean umplînd
sala şi rămînînd locului timp de trei ore, ba
chiar aplaudînd frenetic la sfîrşit. Recunosc
textul să fie cît mai uşor de perceput, aşa că,
după ce am încercat să cizelez traducerile
primite de la Bucureşti, am tradus din nou
ambele opere ale Tetralogiei prezentate la
noi (Aurul Rinului şi Walkiria). Dacă vreţi,
aceasta este o altă deformare profesională a
mea, de data aceasta cea de traducător, că‑
ruia nu‑i este cîtuşi de puţin indiferent cum
arată textul prezentat publicului. Aşa am
păţit cu multe opere vocal‑simfonice cînta‑
te de noi, ultima fiind Castelul prinţului
Barbă-Albastră de Bartók, a cărei traducere
primită de la Opera Maghiară mi s‑a părut
inacceptabilă.
Revenind la continuarea Tetralogiei wag‑
neriene, nu pot să spun decît că da, o vom
continua, dar nu pot să promit că asta se va
întîmpla în festivalul din stagiunea urmă‑
toare: deocamdată nu avem, ca toată ţara,
de altfel, buget, dar, ce e şi mai grav, habar
nu avem cît va valora la toamnă bugetul pe
care‑l vom primi. În asemenea condiţii, e
aproape imposibil să faci proiecţii fie şi pe
termen scurt. Oricum, puteţi să fiţi convin‑
să că, în clipa în care vom reuşi să încropim
ceva, vom bate cît mai tare toba‑n tîrg.
M.P.: Proiectele dumneavoastră de traducă-
tor?
M.T.: Proiectele mele de traducător sunt
destul de complicate, dar ferme: ţin neapă‑
rat să traduc cele două istorii ale omului de
cultură de tip renascentist – Szerb Antal:
Istoria literaturii lumii (cum o defineşte el)
şi Istoria literaturii maghiare. Dar, deocam‑
dată sunt în faza căutării unei finanţări ac‑
ceptabile, precum şi a unei edituri dispuse
să publice două asemenea „cărămizi”.
M.P.: Proiectele dvs la Filarmonică?
M.T.: În privinţa Filarmonicii, principalul
proiect îl constituie sala. Deocamdată, sun‑
tem bucuroşi că avem posibilitatea să con‑
certăm în sala în care a luat naştere Filarmo‑
nica, sală cu o idee mai mare decît Ateneul
bucureştean, realitate care spune multe
despre atenţia pe care o acordă muzicii cul‑
te autorităţile din România.
M.P.: Vă mulţumesc şi vă doresc succes în
toate proiectele dvs., inclusiv în publicarea –
integrală, fireşte – a libretului Tetralogiei lui
Wagner.
n
Februarie 2019, Cluj
Interviu realizat
de Marta Petreu
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 23

Corpul şi scriitura
Mircea Moţ
O Introducere în teo-
ria literaturii, publi‑
cată de Gheorghe Cră‑
ciun în 1997, oferea o
sistematizare a informaţi‑
ilor legate de teoria litera‑
turii (în acelaşi timp ex‑
presia opţiunii autorului pentru o anumită
perspectivă). Dincolo de indiscutabila ri‑
goare, volumul trădează plăcerea transcrie‑
rii (fidelă „pulsului“ propriului corp) idei‑
lor şi a informaţiilor, sub semnul unui
sincer dialog cu cititorul.
Relaţia dintre corporalitate şi scriitură,
„temă” a scrisului lui Gheorghe Crăciun (să
ne amintim de Trupul ştie mai mult) este
prezentă în Pulsul prozei, (ediţie îngrijită de
Carmen Muşat şi Oana Crăciun, prefaţă de
Carmen Muşat, Iaşi, Polirom, 2018).
Eseul Scriitura şi corpul este emblematic
pentru felul în care Gheorghe Crăciun înţe‑
lege şi comentează literatura. „Scrisul, consi‑
deră autorul, e un transfer de sensibilitate
umană de la o sursă la alta”. Mizând pe acest
transfer, autorul are în atenţie seducţia pe
care opera literară o realizează prin lectură,
„o poveste, o atmosferă, personaje, lumi,
viziuni, un tip de imaginar, o anume culoa‑
re a limbajului“. Literatura este înţeleasă ca
un pact dintre eul scriitorului şi lume, actul
creator vizând tocmai limita dintre eu şi re‑
alitate, pentru a anula această limită. Ţinta
scriitorului este ruptura dintre subiectivitate
şi real, iar scrisul nu poate fi decât sinonim
gestului de a ţese, cu sensul de refacere, în
alt plan, a amintitei rupturi cu trimitere în
primul rând spre ontologic: „A ţese, a reface
ceea ce e tăiat, rupt, împărţit în două în‑
Cãrþi primite la redacþie
yy Marcel
Mureşea-
nu, Timp:
antologie de
autor, 2 vol.,
Cluj-Napo-
ca: Scriptor,
2018.
24 • APOSTROF
seamnă a scrie un text“. Dacă scrisul este un
pact, acest pact nu poate fi conceput de
Gheorghe Crăciun decât ca unul „în acelaşi
timp ontologic şi terapeutic“. Ceea ce nu
înseamnă că este eludat pactul cu cititorul,
propus din altă perspectivă: „Va trebui, prin
urmare, să vorbim despre scriitură şi să lă‑
săm deocamdată la o parte conţinuturile“.
Eseistul are în vedere „un anumit mod de a
citi”, cu alte cuvinte va trebui, scrie el, „să ne
oprim asupra codurilor, modurilor, grama‑
ticilor şi semanticilor generative, pentru a
identifica acolo, în acel câmp de forţe şi tipa‑
re constructive, punctul zero al pactului cu
scriitura“. Lectura coincide cu o semnificati‑
vă „coborâre“ în profunzimea operei, sub
semnul experienţei revelatoare, într‑un fel,
acolo unde omenescul se manifestă în auten‑
ticitatea sa. Spre un asemenea punct zero, al
pactului esenţial dintre subiectivitate şi lu‑
me, poate conduce doar „scriitura“ şi Ghe‑
orghe Crăciun subliniază această idee: „Va
trebui să dăm importanţă scriiturii şi nu
stilului, limbii private şi nu limbajului pu‑
blic, onticului şi nu esteticului“. Cu atât mai
mult cu cât scriitura este „energetică, insta‑
bilă. E o funcţie a celui care scrie. Scriitura
dislocă şi absoarbe în fluxul ei straturi sem‑
nificative de subconştient şi visceralitate. E
corporală, e modificatoare şi de cele mai
multe ori sparge graniţe şi tabuuri estetice“.
Scriitura se află mereu „în căutarea unor li‑
mite ontologice ale scrisului şi intră frecvent
în conflict cu semnificaţiile date, cu modele‑
le literare preexistente“. În vreme ce stilul
rămâne pentru Gheorghe Crăciun „orfevre‑
rie, o matematică a cuvintelor potrivite, în
ultimă instanţă o formă de stereotipie ling‑
vistică“.
La Gheorghe Crăciun relaţia dintre cor‑
poralitate şi scriitură este cu atât mai preg‑
nantă cu cât scriitura este cea care asigură
transferul de sensibilitate umană, de care
creaţia nu poate face abstracţie: „Scriitura e şi
o modalitate de a pune în practică un transfer
de corporalitate“. Cu atât mai evident cu cât,
consideră autorul, „temele, numele, psiholo‑
giile, cuvintele primesc în tiparele lor abstrac‑
te fluidul sensibilităţii auctoriale, precum ţesu‑
tul de carne palpitul sângelui în organism“
(s.n.). În această situaţie, scriitura trebuie în‑
ţeleasă ca „stil personalizat, asumat de o di‑
namică exploratorie“. Ceea ce contează pen‑
tru Gheorghe Crăciun este un „puls“ al
operei, fondul uman al acesteia, concretizat
nu atât prin teme, ci prin „modurile în care
sunt prezentate, gradul lor de somatizare, fe‑
lul în care au fost luate în posesie, în adecvare
cu respiraţia, timbrul vocii, ritmul sangvin,
privirea, gradul de atenţie la lume, auzul şi
tactilitatea celui care scrie“.
Mai mult decât de estetic, Gheorghe
Crăciun este preocupat de ceea ce numeşte
„evazionism nara‑
tiv“, considerat un
spaţiu scriitural prin
excelenţă, în egală
măsură „anticlişei‑
zant şi inovativ“.
Autorul este absolut
convins, de altfel, că
în acest spaţiu „se
află depozitate căr‑
ţile durabile ale pro‑
yy Sandu
zei noastre din ulti‑
Frunză,
mii cincizeci‑şaizeci
Comunicare
şi consiliere de ani“.
filosofică, O asemenea per‑
Bucureşti:
Eikon, 2019.
spectivă a teoreticia‑
nului particularizează lectura şi perceperea
literaturii. Inefabilul este refuzat, în cazul
lui Rebreanu: „Sunt împotriva celui mai
lăudat roman al lui Rebreanu probabil din
cauza faptului că această scriere este o rea‑
lizare aproape inefabilă (…) Iar mie ca
prozator nu‑mi place inefabilul, mai ales
atunci când el rezultă din acea monotonie
arhitecturală pretinsă de o construcţie soli‑
dă“. Situaţia se schimbă atunci când e vorba
de alţi autori. „Camil Petrescu, Blecher,
Hortensia Papadat‑Bengescu – simt încă o
dată nevoia să le repet numele“. Gheorghe
Crăciun face afirmaţii surprinzătoare, din
aceeaşi perspectivă: „Cred că Mircea Horia
Simionescu este un prozator inclasificabil,
mai mare decât Borges“.
După cum s‑a afirmat, Gheorghe Cră‑
ciun „oferă o imagine convingătoare a di‑
namicii prozei româneşti între 1970‑2004“
(Carmen Muşat), demersul critic fiind ne‑
lipsit de reflexele prezenţei teoreticianului.
În cazul Simonei Popescu, Gheorghe Cră‑
ciun are în atenţie scriitura, dar, mai ales,
relaţia acesteia cu corpul: „Cum arată
această scriitură? Ea e produsul unui inte‑
lect extraordinar de sensibil la relaţiile sale
cu propriul corp“. Comentariul este făcut
în lumina temei favorite: „Punţile somato‑
grafice de la un simţ la altul, de la o stare la
alta sunt montate rapid, cu dexteritate arhi‑
tecturală, într‑un lanţ de motivaţii ontolo‑
gice ca într‑un panopticum de identităţi
mereu variabile”. Referindu‑se la Radu Pe‑
trescu, Gheorghe Crăciun vorbeşte de lite‑
ratură ca reflex al actului de a scrie, de tri‑
mitere la limita fiinţei: „Fiinţa e livrată cu
voluptate acestor limite şi lăsată să‑şi defi‑
nească sensibilitatea, reacţiile, «puterea de
lupt㻓. Sau: „În romane, corporalul e
turnat în alte tipare, drumurile descriptive
către semnificaţiile unor fizionomii şi me‑
dii obiectuale sunt altfel croite“. Aceasta în
prezenţa unui diagnostic incontestabil:
„Autorul ştie că trebuie să facă joncţiunea
dintre linia livrescă, ludică şi intelectualistă
a prozei noastre (…) şi autenticistă, empiri‑
că, obsedată de trăirea în imediat“. Atenţia
criticului este dublată de a teoreticianului,
„problema literară“ este avută în vedere,
fără a se uita cealaltă problemă: „Aceasta e
o problemă literară, dar la fel de importan‑
tă e problema ontologică (…) Scriitura
atinge nenumărate forme ale exorcizării
prin exhibare“. În abordarea lui Livius Cio‑
cârlie, aprecierea criticului este cât se poate
de exactă: „ Un prozator singular, egocen‑
tric, dilematic, nevrotic, artist într‑o oare‑
care măsură, tarat ca şi Bacovia de o obo‑
seală pur existenţială şi obsedat înainte de
toate de actul de a scrie“. Şi mai departe:
„Nici corpul nu reprezintă pentru autor un
element vitalizator şi o sursă de prospeţime
intelectuală. Ceea ce nu înseamnă că din
evocările sale lipsesc senzaţiile, stările psi‑
ho‑fizice, procesele de vizualizare, lumea
simţurilor. Prezenţa corpului e de la sine
înţeleasă, un dat normal al vieţii care nu
sporeşte nici plăcerea, nici plictiseala de a
trăi“.
Pulsul prozei pe care o comentează şi o
apreciază Gheorghe Crăciun nu diferă sen‑
sibil de pulsul teoreticianului şi criticului
literar Gheorghe Crăciun.
n

A lice Valeria M icu: Cel mai proaspăt
volum, Uscătoria de partid, a fost lansat la
Cluj cu ocazia împlinirii a 70 de ani. În pri-
mul rând, La mulţi ani, Radu Ţuculescu! E
momentul potrivit pentru o privire în rândul
cititorilor. Cum au fost primite cărţile dum-
neavoastră în ţară şi în străinătate? Cine vă
sunt cititorii?
R adu Ţuculescu: De la o fetiţă de 9 ani
am primit recent următoarele rînduri : „Ci‑
tesc acum a doua oară Ina şi ariciul Pit,
aventuri în aparatul de fotografiat al buni‑
cului. Îmi place tare mult pentru că nu
moare nimeni. Ina sînt eu!“ Nimic mai mă‑
gulitor pentru un autor. Sinceritatea fetiţei e
dezarmantă. Ina sînt eu….seamănă uluitor
cu declaraţia lui Flaubert, Emma sînt eu. Fe‑
tiţa, sînt convins, încă nu l‑a citit pe marele
autor francez. Mulţi cititori, în timp ce lec‑
turau romanul Povestirile mamei bătrîne îmi
spuneau (telefonic ori direct) că doresc să nu
se mai termine. După ce a apărut tradus în
Franţa, am primit scrisori entuziaste şi din
Canada. Cititorii îmi scriau cît de mult sea‑
mănă satul Petra cu satul bunicilor lor, ce
mult le place împletirea realismului magic
cu frusta realitate. În urmă cu trei ani, ro‑
manul a apărut şi în Ungaria. Pe internet s‑a
făcut un sit special dedicat romanului unde
şi acuma se comentează, se dau citate, sînt
anunţaţi cîţi citesc la această oră romanul şi
cîţi sînt în aşteptare. Criticii din ţara vecină
au comentat cu entuziasm cartea, e mai bu‑
nă decît ce s‑a scris la noi pe aceeaşi temă, au
afirmat unii. Deasemenea, versiunea în lim‑
ba sîrbă a aceluiaşi roman a fost dezbătută,
viu, la televiziunea naţională. Nu mă pot
plînge că la noi nu îmi sînt comentate cărţi‑
le. Cu entuziasm, cînd exploziv, cînd mai
moderat, cu atenţie ori în grabă, cu aplicaţie
ori superficial. În funcţie de... starea vremii.
Uneori au apărut şi texte care seamănă cu
un soi de bîrfe de cafenea, miştocăreşti, cu
citate trunchiate etc. Există „tabere“ care‑şi
promovează doar membrii ori simpatizanţii.
În străinătate, am avut parte de comentarii
făcute strict la cartea tradusă, fără alte influ‑
enţe. În spaţiul german mi‑au apărut pînă
acum două cărţi. Cuptorul cu microunde
(Austria) şi, recent, Stalin, cu sapa‑nainte!
(Germania ) S‑a scris despre ele în cele mai
importante cotidiene şi reviste literare:
Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neue Zur-
cher Zeitung, Neues Deutschland, Orte, Os-
sietzky etc. Cîteva fragmente: „Dacă literatu‑
ra română contemporană este la nivelul
romanului Stalin, cu sapa‑nainte!, merită
toată atenţia noastră.“ „Un roman Pulp Fic-
tion , ce aminteşte de Pop‑cultura america‑
nă, în care se amestecă revolta, sexul, poezia
cu semnificaţii pentru o fostă şi actuală rea‑
Radu Ţuculescu
litate.“ „Un roman fascinant, despre o copi‑
lărie petrecută în epoca stalinistă şi despre
cea mai proaspătă democraţie.“ „ Romanul
lui Radu Ţuculescu, scris într‑un stil impe‑
cabil, de‑o fină muzicalitate, este un roman
de talie internaţională în cel mai bun înţeles
al cuvîntului“ etc. În 2008, romanul Cupto-
rul cu microunde a fost pus pe lista celor mai
bune şapte cărţi străine traduse în spaţiul
german, iar în 2012 am intrat în Dicţionarul
de literatură universală (Kindle, Berlin). La
Universitatea din Calabria, Stalin, cu sa-
pa‑nainte (tradus în italiană) se află în bibli‑
ografia studenţilor. Am avut întîlniri deose‑
bite cu cititori, cu studenţi la Budapesta,
Praga, Paris, Torino, Rende, Haifa, Tel Aviv
etc. Nu în ultimul rînd, din 2008 am intrat
în repertoriul permanent al teatrului Orfeus
din Praga unde, cea mai recentă comedie a
mea, O balegă în mijlocul drumului, se joacă
deja de două stagiuni, lunar cu sala plină. La
• Radu Ţuculescu
finele anului trecut, mi‑a apărut o piesă de
teatru în sua, în The Mecurian, importantă
revistă dedicată exclusiv literaturii dramatice
Aceasta este o succintă dare de seamă, am
făcut‑o nu ca să mă laud ci...ca să se mai ştie
şi pe la noi.
A.V.M.: Sunteţi mereu între sosirea de la
Basel şi întoarcerea acolo unde scrieţi în ulti-
ma vreme. De obicei nu vorbiţi despre cartea
la care scrieţi, oare faceţi o excepţie azi?
R.Ţ.: De un an şi jumătate lucrez la o carte
absolut nebună. Am scris deja primele
părţi, iar ultima se petrece în Basel şi pre‑
cum a observat un critic, şi de această dată
în cartea mea este un mort. În Povestirile
mamei bătrâne e o crimă neelucidată, în
Mierla neagră e o crimă, se moare şi în
Stalin cu sapa‑nainte, aşa că nu mă dezmint
nici de data asta.
A.V.M.: Cum vă vedeţi la 70 de ani?
R.Ţ.: Foarte bine. Am auzit o replică mi‑
nunată pe holul unui teatru: El îi spunea ei,
înainte de a intra la spectacol: „De‑abia aş‑
tept s‑ajung la 70 de ani, să pot mânca
grătare şi cartofi prăjiţi în neştire, fără să
îmi mai pese!“
A.V.M.: Şi totuşi, ce aţi aşteptat de la aceşti
70 de ani?
R.Ţ.: N‑am aşteptat nimic, voi spune şi eu
ca alţii că e doar o cifră.
A.V.M.: Nu v‑aţi ascuns până acum în spa-
tele unor clişee.
R.Ţ.: Nu m‑am ascuns niciodată, deşi câte‑
odată ar fi trebuit. Îţi voi spune că mă simt
ca şi cum aş fi la debut. Sper să nu aştept 8
ani, cum s‑a întâmplat cu adevărat, că nu
mi‑ar plăcea să ajung la 78 până apare o
nouă carte, dar important e să scrii şi să
simţi că nu te repeţi. Eu încă simt că nu mă
repet şi îi sunt recunoscător pentru acest
fapt muzicii, pe care am studiat‑o. Cum bi‑
ne ştii, în muzică, tema este cea care dă for‑
ma, deci nu te poţi repeta, pentru că dacă ai
diverse teme, atunci forma nu seamănă cu o
alta. Eu folosesc diverse tonalităţi, altfel aş
face o manea. Lucrul acesta m‑a ajutat şi
abia acum ajung să înţeleg asta, formaţia
mea de muzician m‑a salvat. Muzica e arta
supremă, o înţelege oricine, precum arta
plastică, depăşirea barierelor nu doar ling‑
vistice, pentru că în muzică e cuprins totul,
şi teatrul, şi scenografia, şi filosofia, de aceea
unii muzicieni au fost adoptaţi de dictatori.
Puterea muzicii e extraordinară, dar pe mi‑
ne m‑a influenţat construcţia şi tot mai
multe voci critice descoperă asta, iar pe mine
mă încântă. Nu am intenţionat asta, dar nu
suport să păstrez mereu acelaşi ritm, care
devine la sfârşit penibil, obsedant. Nu îmi
place să uzez de aceeaşi armonie, de aceleaşi
acorduri, deşi în muzică unora le‑a ieşit, da‑
că ne gândim la Bolero‑ul lui Ravel, o lucra‑
re excelentă, construită în această manieră,
dar care, dacă se prelungea, publicul ar fi
ieşit din sală.
A.V.M.: A terminat‑o în momentul în care
publicul poate spune „Aş mai asculta‑o o da-
tă!“ Asta faceţi cu cititorii?
R.Ţ.: Am păţit‑o cu un roman stufos, Po-
vestirile mamei bătrâne, când un cititor mi‑a
telefonat şi mi‑a mărturisit că îi pare atât de
rău că s‑a terminat romanul. Cred că ceva
mai frumos nu poate veni din partea unui
cititor.
A.V.M.: Şi pentru următorii zece ani ce vă
propuneţi?
R.Ţ.: În primul rând, la această vîrstă îmi
doresc să fiu sănătos, să nu fiu ipohondru,
să am putere de a mai iubi ca‑n prima tine‑
reţe. Şi să‑mi păstrez curiozitatea mereu
vie, să mă bucur de lucruri simple, să pot
scrie fără a mă repeta şi ...să fac ocolul
pămîntului, cum visez încă din copilărie.
Sunt obsedat de apă, de mare, de ocean, de
corăbii, dar nu am ajuns să fac o călătorie
în jurul lumii. Visez să mă lipesc de‑o ex‑
pediţie, de un grup de oameni de ştiinţă,
iar eu să fiu cel cu jurnalul şi eventual cu
camera de filmat, pentru că eu am filmat
mult, chiar pe trei continente. Să termin
noul roman, să scriu încă o piesă de teatru,
am agenda plină.
n
Interviu realizat
de A lice Valeria Micu
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 25
 dacă nu sunt un critic literar versat şi nu
lucrez cu instrumentele profesionistului,
că acest drum definit mai sus este cel ur‑
mat riguros de doamna Graţiela Benga în
antologia pe care a publicat‑o. Ea cuprin‑
de un număr de câteva zeci de recenzii
consistente, ordonate pe genurile literare
ale poeziei, prozei, criticii/eseului, din ca‑
re prima parte se referă la autori bănăţeni
(Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Daniel
Vighi, Petre Stoica, Ciprian Vălcan – iar
între toţi aceştia par să joace un rol im‑
portant în construcţia grilei de interpre‑
tare a autoarei scrierile despre tema peri‑
feriei literare ale lui Cornel Ungureanu),
iar a doua la autori din afara Banatului
(Angela Marinescu, Gellu Naum, Marta
Petreu, Daniel Turcea, Corin Braga sau
Ion Stanomir).
„Rezultatele bucuriei Prima parte a cărţii îşi probează teza
în analiza literară a volumelor autorilor
de a citi“: bănăţeni: toţi aceşti autori mărturisesc
prin opera lor, în opinia Graţielei Benga,
Graţiela Benga o atitudine diversă faţă de centru şi de
periferie. Combinând mereu inedit sensul
geografic, cel social, cel simbolic şi cel
Alexander Baumgarten imaginar al acestui cuplu de termeni (as‑
pecte definite deja în introducerea volu‑
S unt foarte
tat să răspund
ten‑
tuale a suspendării marginii şi centrului
în vederea găsirii unei tematizări origina‑
re a creaţiei? Pentru autoare, sunt.
Într‑adevăr, excelenta analiză a mai mul‑
tor cărţi ale lui Ioan Stanomir o arată: un
istoric pentru care depăşirea marginalită‑
ţii civilizaţiei româneşti înseamnă o re‑
gândire a centrului şi o dizolvare a im‑
portanţei acestuia prin înţelegerea
experienţelor analogice culturale şi istori‑
ce româneşti sub aspectul lor ingenuu (p.
397: „să integreze spectralitatea în efortul
modern de înţelegere a lumii, aşa cum, pe
plan individual, încearcă să realizeze sin‑
teza dintre creştin‑democraţie şi conser‑
vatorism). Sau, sensibila şi atenta analiză a
poemelor lui Daniel Turcea ne arată cum
instrumente precise ale istoricului literar
Graţiela Benga, cunoscătoare a atmosferei
deceniilor 6‑7 ale poeziei româneşti, ştie
să plaseze această lirică într‑un efort de
întâlnire a experienţei religioase, abando‑
nând treptat oniricul şi suprarealismul
din primele etape de creaţie ale poetului
despre care autoarea se exprimă plastic şi
lapidar (p. 283: „liber într‑o lume fereca‑
tă a fost şi Daniel Turcea“). Am dat aceste
două exemple pentru a sugera doar, extra‑

subtilei şi frumoasei
meditaţii despre ra‑
portul dintre centru
şi margine din de‑
butul cărţii Graţie‑
lei Benga, Cu cărţile
la vedere. O privire asupra literaturii mar-
ginilor (ed. Universităţii din Oradea,
2015), la aproape patru ani de la apariţie,
amintindu‑mi de meditaţia autorului
anonim al Cărţii celor 24 de filosofi, din
secolul al xii‑lea, care spune despre expe‑
rienţa originii că are ca obiect o sferă al
cărei centru se află pretutindeni şi cir‑
cumferinţa nicăieri. Răspunsul meu, tra‑
dus în termenii univoci ai unui dialog
posibil cu tema acestei cărţi ar însemna:
dacă explorăm producţia literară a unei
regiuni geografice despre care spunem că
este marcată de experienţa marginalităţii
şi de fascinaţia sau tirania centrului,
atunci este corect să ne propunem o grilă
de lectură în care suspendarea determina‑
ţiilor centrului şi a marginii poate fi în
mod corect acea experienţă originară a
cărei transpunere literară o putem căuta
în materialul investigat. Mi se pare, chiar
mului) analiza autoarei conduce spre o
tratare a literaturii Banatului contempo‑
polând şi asupra celorlalte eseuri ale căr‑
ţii, că pot să citesc cartea Graţielei Benga
ran din perspectiva unei voinţe de identi‑ ca pe o informare şi o analiză asupra lite‑
tate, simultan asumare şi depăşire a con‑ raturii recente a Banatului, ca pe o medi‑
ştiinţei marginale, în care experienţa taţie asupra centrului şi periferiei ancorate
originarului sub forma creaţiei literare strict în spaţiul literaturii noastre, dar şi
revine la o dizolvare spirituală a cuplului ca pe o privire asupra universalităţii para‑
antinomic şi la o semnificare cu mijloace‑ doxului celor trei termeni, doar aparent
le literaturii a originarului, unde centrul asumată conjunctural.
şi marginea nu mai sunt decât expresii
n
spaţiale ale unei nedeterminări‑sursă.
(Nu pot să nu surâd gândindu‑mă cum
această experienţă nu este, pentru litera‑
tura Banatului, doar una contemporană:
mutatis mutandis, acelaşi lucru îl făcea şi
Gerard din Cenad, în secolul al xi‑lea,
când se simte trimis undeva la capătul lu‑
mii, departe de Veneţia natală, dar totuşi
menit să fixeze un centru al vieţii spiritu‑
ale cu care să judece Gallia, Italia şi Spa‑
nia, Ungaria şi pe greci deopotrivă. Şi el
asumă, în fond, sub forma unui paradox,
aceeaşi experienţă a marginalităţii centra‑
te pe interpretarea infinită a inefabilului).
În schimb, a doua parte a volumului
stă sub semnul extrapolării analogice, atât
cât îşi propune păstrarea unităţii întregii
cărţi sub semnul unei singure idei. Sunt
autorii trataţi aici analogici situaţiei spiri‑

zintă atuurile acestei creaţii ce demonstrează talentul de povesti‑

tor al unuia dintre cei mai importanţi prozatori români contem‑
porani“.

• Numărul triplu 10-11-12/2018 al revistei

• Revista Vatra deschide anul 2019 cu bine‑
cunoscutul număr dublu şi îl ia în cătare pe
Radu Ţuculescu. Cu ocazia împlinirii a 70 de
ani, prozatorul beneficiază de nu mai puţin
de 22 de studii şi interpretări realizate de tot
atâţia autori. În dosarul tematic Ţintă fixă:
Radu Ţuculescu mai găsim o schiţă bio-bibli‑
ografică, un interviu realizat de Kocsis Fran‑
cisko, 13 proze scurte ale titularului, întregul
demers aniversar fiind argumentat de Iulian
Boldea: „Harul naraţiunii, coerenţa discursului epic, reunirea cu
naturaleţe a contrariilor, muzicalitatea şi plasticitatea cuvintelor,
atracţia feericului şi ştiinţa dezvăluirii intimităţii fiinţei, repre‑
botoşănene Hyperion a mixat în cumpănit
echilibru recenziile şi studiile dedicate auto‑
rilor canonici şi contemporanilor, poezia,
proza şi eseul, literatura română şi cea uni‑
versală. Reţinem dialogul lui Gellu Dorian
cu Magda Cârneci şi cu Emanoil Marcu, iar
fragmentul din romanul Omul din eprubetă
de Nichita Danilov ne face să aşteptăm între‑
gul. Recursul la memorie este propus de
Ioana Diaconescu în care răsfoieşte file din
arhiva cnsas – Un dosar alcătuit de Consiliul Securităţii Statului
– Scriitorii ce vor fi urmăriţi după eliberarea din închisoare.
(A.V.M.)

26 • APOSTROF
Note pentru o biografie
Tzara
Dan Gulea
D F
eşi Tzara este un
subiect, s‑ar spune,
foarte bine cunoscut, mai
ales din punctul de vede‑
re al culturii noastre şi al
deschiderii ei spre cores‑
pondenţe şi sincronizare,
viaţa şi preocupările în
cadru intim ale eternului
avangardist nu au intrat
în mod special în atenţia cercetătorilor, fi‑
ind doar citate în diferite lucrări, de pildă
în monografii traduse şi la noi, precum cele
ale lui Henri Béhar sau François Buot.
Era momentul pentru următorul pas – o
editare a acestor testimonii, pas pe care îl
face Mădălina Lascu (Tristan Tzara, Cores-
pondenţă de familie, ediţie, traducere şi notă
introductivă de Mădălina Lascu, Bucureşti:
Tracus Arte, 2018, 172 p.). Mădălina Lascu
este cunoscută în cercetarea avangardei isto‑
rice, prin ediţiile de corespondenţă M. Ble‑
cher (2000) sau prin Epistolarul avangardist
(2012), ce includea scrisori şi mesaje adresate
lui Geo Bogza de către Stephan Roll,
Mary‑Ange şi Saşa Pană, Victor Brauner sau
Colomba şi Ilarie Voronca; autoare a unei
teze de doctorat despre Imaginea oraşului în
avangarda românească (publicată în 2014),
cercetătoarea specialistă în carte rară colaţio‑
nează, pentru acest nou volum de corespon‑
denţă, dedicat lui Tzara, două mari surse:
biblioteca pariziană Jacques Doucet, bine‑
cunoscuta depozitară a expresivităţii avan‑
gardiste, şi Biblioteca Academiei, unde de
altminteri autoarea şi lucrează.
În Corespondenţa de familie a lui Tristan
Tzara, sunt 55 de scrisori, dintre care 15
ale lui Tzara, din intervalul 1924‑1959,
trimise către sau primite de la familia sa:
din România, de la părinţii Filip şi Emilia
Rosenstock, sora Lucia (Lucica) din Euro‑
pa, de la soţia sa, Greta Knutson, originară
dintr‑o familie din marea burghezie suede‑
ză, scrisori scrise în română şi în franceză.
Un punct de interes al volumului îl repre‑
zintă scrisorile Gretei, scrise în limba lui
Breton, greu de descifrat, din mai multe
cauze: „ambiguitatea exprimării în limba
franceză, datorată atât inventivităţii, cât şi
neglijenţei şi, probabil, ignorării unor nor‑
me gramaticale, combinată cu inserarea
unor expresii şi cuvinte provenite din idio‑
muri complet diferite şi neaşteptate, pre‑
cum suedeza, spaniola, italiana, dar şi cata‑
lana, idişul, româna, şi cu intruziunea unor
cuvinte redate după pronunţia deviantă a
băieţelului Cristophe“. Acestora li se adau‑
gă, ne asigură editoarea, scrisul cu creionul,
aproape efasat, în diferite direcţii, desenele
intercalate, adnotări şi reveniri – un univers
letric care exprimă o lectură iniţiatică, ce
descrie o viaţă printre simboluri. Unul din‑
tre multe: casa tinerei perechi de artişti,
proiectată de Adolf Loos, locuinţa unui
cuplu artistic deosebit aproximativ un de‑
ceniu (1926‑1937), dar şi epicentru al su‑
prarealismului, locul unde Tzara a scris cele
mai reprezentative poeme suprarealiste şi
unde Greta a pictat şi şi‑a conceput expozi‑
ţiile pariziene, locul unde a apărut Cris‑
tophe, fiu al lui Tristan (1927‑2018). „O
casă onirică“ – cu terminologia lui Bache‑
lard, familiar al locului – o casă construită
după un Raumplan – „plan spaţial“, orga‑
nizare a interiorului „în scopul realizării
unui dinamism şi a unei discontinuităţi
spaţiale, atât pe orizontală, cât şi pe vertica‑
lă“, unde „încăperile erau situate la niveluri
decalate, legate prin trepte“, „în funcţie de
importanţa camerei“.
Discontinuităţile familiale ar putea fi
legate de un loc: părinţii lui Sami (adesea:
Samică – apoi Tristan, familia acceptând
oarecum acest nou nume) nu află decât
postfactum de mariaj („cel puţin felicitări
pentru căsătorie. Mama şi Papa“), de des‑
părţire şi divorţ şi văd copilul crescând în
poze. Este o viaţă care creşte şi descreşte,
cu legături şi conexiuni diverse; angoasele
Gretei, manifestate de la distanţa la care se
găsea uneori de Tristan, peregrinări prin
Europa ale cuplului Tristan‑Greta şi, în
special, edificarea lor artistică, ce se desfă‑
şoară în paralel cu ridicarea şi amenajarea
casei din Montmartre.
Chipul lui Tristan şi al conjuncturilor
sale (pare a fi mai mereu singur, cel mai
cunoscut viveur al suprarealiştilor de până
la sciziunea din 1933) este recompus cu
minuţie de editoare; sunt citaţi Ilarie Vo-
ronca şi Benjamin Fondane, cu mărturii
despre casa lui Tzara, este citată Claude
Sarraute, prima soţie a lui Cristophe Tzara,
fiica prozatoarei Nathalie Sarraute, este in‑
terpretat un simbol recurent al scrisorilor
Gretei, apelativul Lup („Loup, monloup
petit“) şi perechea lui animalieră Croc, ală‑
turi de Mourmi, ce îl poate desemna pe
micul Cristophe sau atitudini şi gesturi ale
celor mari.
Eşantioane dintr‑o mare perioadă, de 35
de ani, scrisorile expediate sau primite sunt
piese pentru un portret interior al teribilis‑
tului devenit militant comunist; din opera
lui artistică nu sunt multe ecouri aici – fami‑
liile au discursul lor; astfel, în 1926, mama
îi scria: „Dragă Tristan, te iert pentru supă‑
rările pe care mi le‑ai făcut, că nu ne‑ai scris
atâta timp, aşa sunt părinţii, când copilu îi
scrie sau îi vorbeşte uită de tote“.
Spiritul burghez pe care Tzara l‑a criti‑
cat permanent, faţă de care s‑a manifestat,
este aici, în această corespondenţă, la el
acasă: construirea casei, embarras‑urile cu
ea, călătorii ale familiei prin Europa, con‑
ferinţe ale poetului, vacanţe şi comisioane,
din când în când promisiunea de a trece
prin ţară (rareori ţinută) – toate arată o lu‑
me a oţiumului, a explicaţiilor şi naraţiuni‑
lor, uneori a imaginilor plastice (Greta re‑
curge adesea la dicteu automat), atât de
îndepărtată de fluxurile lumii de azi şi to‑
tuşi atât de apropiată printr‑un ritm impo‑
sibil de negat.
n eziei şi a poetului ca rezoner în abstract al
Poemul ca existenţă
continuă
Constantin Cubleşan
igură solitară în gruparea tinerilor la
Cenaclul de Luni, din Bucureşti, şi apoi
impus în amalgamul generaţiei optzeciste
ca o personalitate aparte („Vizionar /ca Ni‑
chita Danilov/ nu este. Nici din suprarea‑
lism /ca Liviu Ioan Stoiciu/ nu se trage. Să
fie realist /ca Mircea Cărtărescu/? /…/ Co‑
mentându‑i volumul /Manualul autorului/,
E. Simion îl consideră ca aparţinând textu‑
alismului“ – ţinea să precizeze oarecum re‑
toric Nicolae Manolescu), Bogdan Ghiu
pare să fie (chiar cred că este) singurul care
trăieşte în poezie (poezia înţeleasă ca stare
existenţială), aşa cum poezia trăieşte în el
nemijlocit („în mijlocul luminii şi în mijlo‑
cul sunetului/ sunt eu şi cânt,/ eu care cân‑
tă/ În mijlocul instrumentelor,/ la instru‑
mente/ sunt eu şi cânt/…/ Sunt la tobe,/
sunt la chitară,/ sunt la saxofon,/ sunt la
pian,/ Cânt“ – Autostop, în volumul Arta
consumului). Poezia se naşte astfel şi trăieş‑
te din actul creaţiei poetice înseşi, ilumi‑
nându‑se din descrierea şi recompunerea la
nesfârşit a elementelor lui constituente.
Acest mod de a face poezie e reclamat de
curentul (moda?!) textualist („Bogdan
Ghiu constituie cazul de excepţie al textua‑
lismului hiperconştientizat, care trăieşte
starea de textuare ca pe o condiţie asumată
existenţial“ – Marin Mincu în O panoramă
critică…) pe care poetul o ilustrează prin
tot ce a scris, de la debutul său (multiplu)
până la volumul recent: Opera poetică (Pi‑
teşti: Paralela 45, 2017, cu o Prefaţă de Ion
Bogdan Lefter), ca într‑un singur, amplu
poem (nenumăratele texte purtând acelaşi
titlu: Poem, scrise în timpi diferiţi, o pro‑
bează cu prisosinţă), pe care îl revede, îl
adaugă ori îl retuşează odată cu mereu re‑
petatele lui reeditări, nu atât preocupat de
emoţia cuvântului cât de sensurile lui ofer‑
tante în construcţia limbajului poemului,
ca atare: „Într‑o limbă neînţeleasă vorbeşte
sufletul/ mereu cu mine. Îmi întinde cu‑
vinte/ să le spun singur (…) sufletul îmi
pune cuvintele/ pe buze. Cuvinte pentru
alţii/ pe care acum mi le spun numai/ mie.
Sufletul, şi el, îl aud, îşi/ vorbeşte într‑o
limbă/ numai a lui (…) Mă hrănesc cu ceea
ce sufletul/ îmi dă să dau. Simt cum cresc./
Înghit fără să mestec./ Sufletul meu mă fa‑
ce să vorbesc“ (Aşteptându‑te, în vol. Ma-
nualul autorului). Aparent e o lirică rigidă,
aridă, cerebrală, aforistică în bună măsură,
cu panseuri ce concentrează în puţine ver‑
suri o meditaţie gravă asupra condiţiei po‑
lumii, al universului material în care se cir‑
cumscrie, textul dezvoltându‑se ca poem în
proză, având alură eseistică: „Poemul e mai
mult un «tablou»: îl scrii pentru toate cu‑
vintele, semnele de punctuaţie, pauzele din
el. Pentru semnul de punctuaţie care este.
Îl scrii pentru tine faţă de el (altă poveste).
Îl scrii pentru poziţia cuvintelor lui. Cât
despre gol, el e de mai multe feluri. Trebu‑
ie, deci, vorbit despre goluri, la plural. În
poezie, golul să alături este un alt cuvânt,
sau locul lăsat liber pentru lucruri şi fiinţe,
poate chiar pentru acelea despre care par a
vorbi cuvintele tale. Pentru a «cita» (invo‑

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 27
 însăşi conştiinţă a scrisului eliberat de tabu‑
ca) un fragment anume al lumii“ (Arta poe-
ţilor, în volumul Arhipelogos). Mereu auto‑
referenţial, poetul se autodescrie într‑un
intens proces al creaţiei când concepe şi
chiar scrie o poezie pentru sine, ca şi pen‑
tru cei din preajmă, adresându‑se colocvial
cititorilor, cărora le explică nu atât meca‑
nismul propriei scrieri cât modul în care
trebuie să fie receptată poezia în sine: „Mă
plimb prin cameră./ În curând vor veni şi
zorile/ să mi se alăture./ Încerc să scriu din
picioare/ în timp ce sunt din ce în/ ce mai
hotărât./ Atâta vreme cât merg – chiar/ da‑
că nu mă‑ndrept nicăieri – cuvintele par
pline, cu sens (…) Aşa că citiţi‑mă‑n mers./
Ridicaţi‑vă şi începeţi să/ mergeţi. Respi‑
raţi adânc/ ca şi cum/ v‑aţi pregăti pentru
un drum/ lung, ori pentru un urcuş anevo‑
ios (…) Mergând ca şi cum n‑aţi/ făcut încă
primul pas./ Mergând, m‑aţi şi citit./ Ră‑
mâneţi în viaţă!/ Eu voi încerca să ţin cu‑
vântul/ în viaţă./ E tot ce putem face“
(Gânduri de lemn şi pământ, în volumul Ar-
hipelogos). De sub aceste tehnicisme prozodice
în care se implică pentru a se căuta şi a se
găsi pe sine într‑o stare pură a creaţiei, răz‑
bat accentele atitudinale refractare faţă de
lumea (nu neapărat, societatea) pe care o
simte încorsetându‑l în alte norme existen‑
ţiale (e forma lui de protest ca o speculaţie
intelectuală): „Într‑o lume a cuvintelor,/
într‑o lume de cuvinte/ şi cuvântători/ tăce‑
rea e un act violent./ Taci./ Taci./ Încearcă
să înghiţi ce‑ai de spus./ Ce‑ţi vine să spui./
Vezi dacă poate fi înghiţit,/ dacă poate fi
dat – înapoi – de mâncare./ Prefă‑te că mes‑
teci./ Prefă‑te că te îngraşi./ Că te maturi‑
zezi şi odată şi o‑/ dată vei muri./ Prefă‑te
că îmbătrâneşti./ Tăcerea nu poate fi mes‑
tecată şi/ nu poate fi înghiţită./ Spune cu‑
vintele tale./ Destramă iluzia./ Dă de mân‑
care./ Decât să mănânci mai bine dă de
mâncare (…) În tăcere/ lucrurile înapoiază
lumina/ fără să lumineze“ (Un fel de nopţi
de decembrie, în volumul Poemul cu latura
de un metru). E dispus mereu să‑şi teoreti‑
zeze (să‑şi explice) demersul, scriind adevă‑
rate profesiuni de credinţă sub forma unor
Cuvinte înainte, ce preced volumele, având
alura unor polemici poetice, argumentate
cu propria‑i biografie: „am fost şi eu, cum
se spune, produsul unei epoci, al unor îm‑
prejurări istorice, şi tocmai de acest «fiu»
sau «frate» vreau să mă eliberez astăzi, re‑
dându‑l societăţii (de discursuri) în ceea ce
s‑a numit, economic, «Generaţia 80» sau
«Cenaclul de Luni», am fost nevoit să încep
(şi, mai ales, să continuu) cu sfârşitul, cu
capătul, dat fiind că asistam/participam la
(re)naşterea poeziei (…) În ceea ce mă pri‑
veşte, consider că aşa‑numitul «textualism»
– adică hipermodernitatea de limbaj a fiin‑
ţei istorice întrezărită în condiţiile «epo‑
chale» (ucigător fenomenologizante) ale
comunismului românesc (şi din care s‑au
nutrit visurile, încă actuale, de postmoder‑
nitate) – a constituit – şi aşa trebuie să ră‑
mână consemnat în istorie – un moment
absolut privilegiat, când epiderma literatu‑
rii fiind, mai mult sau mai puţin, atacată,
acesteia i s‑au putut întrezări, o clipă, sche‑
letul, ţesuturile, mecanismele, viaţa: struc‑
tura de profunzime devenită, spectral, pa‑
ternă“ (Triste tropice, simple încreţituri ale
scoarţei, în volumul Manualul autorului).
Bogdan Ghiu nu doar că e conştient de
profunzimea şi de miracolul cuvântului po‑
etic, a modului său de a scrie poezie, dar e
28 • APOSTROF
uri, de cutume tradiţionale. El poetizează
lumea momentului său istoric aşa cum o ve‑
de, impregnată de adevăr pe pagina pe care
tocmai scrie, radiografiind nu anecdotica
întâmplărilor existenţei ci o stare de graţie a
acesteia care se esenţializează prin scris:
„Scrii, scrii, textul trece în pagină, acoperă
pagina cu text, cu alte şi alte pagini de text,
care nu mai sunt pagini, sunt text, încet în‑
cet rămâi tu pagină, albă, goală, ameninţă‑
toare, insuportabilă. Te reduci până la pagi‑
na albă din tine. Rămâi – devii – propoziţie
simplă, clară. Împotriva frazei care e lumea.
Singura (…) Hârtia ascunde textul de ochii
lumii, îl pune, cu grijă, deoparte. Hârtia e
însuşi sertarul. Hârtia e chiar coşul de gu‑
noi. Este cimitirul poemului – piatra lui de
mormânt. Scris pe hârtie, orice poem devi‑
ne automat propriul său epitaf. Îngropat“
(Poem şi Discurs în volumul Poemul cu latura
de un metru). Textualismul poematic al lui
Bogdan Ghiu reprezintă o stare emoţională
încifrată în demonstrativismul descripţiei
prozodice, aidoma limbajului algebric ce pa‑
re a reprezenta o lume încifrată unei alte lu‑
mi încă şi mai abstractă (abstractizată). Şi
totuşi, prin subteranele acestei poeticităţi se
descifrează melancolia unei afectivităţi reale,
duioase chiar, într‑un discurs ce pare a‑şi es‑
tompa propriile vibraţii emoţionale: „Să‑ţi
scriu poeme ţie, nu despre tine?/ Tu ştii ce e
un poem?/ Un poem este cineva./ Dă din
cap, şi nu ştii ce vrea să îţi spună./ Cineva
care dă din cap voia, dar avea îndoieli./ Tă‑
cerea e îndoială. Acum, în tăcere,/ e cineva
care spune da./ (nu se poate vorbi decât în
tăcere.)/ Îşi spune lui, îţi spune ţie./ Spunân‑
du‑ţi da, continuă să se întrebe:/ răspun‑
de‑i!/ Spune/ da“ (Ioanapocalipsa, în volumul
Arhipelogos). Pentru Bogdan Ghiu, poemul e
lumea, o lume în care el însuşi se caută şi se
regăseşte, ca într‑un labirint de semne grafi‑
ce, mai mult: ca într‑o alcătuire de cuvinte
ce respiră aerul creaţiei aidoma unui orga‑
nism viu, propriul său organism încifrân‑
du‑se şi eliberându‑se în acelaşi timp de ori‑
ce fel de alte constrângeri decât cele ale
poeziei ca expresie esenţializată a existenţei
pure.
n tant în „magie“ şi că reţetele oculte din
Gastronomie magică
Oliviu Crâznic
D oina Ruşti (n. 1957)
este scriitoare (litera‑
tură artistică şi literatură
ştiinţifică) multipremia‑
tă, membră a Uniunii
Scriitorilor din România,
scenaristă, profesor uni‑
versitar, doctor în Ştiinţe
filologice.
A publicat următoare‑
le volume de beletristică
(majoritatea, traduse şi publicate şi peste
hotare): Omuleţul roşu (2004, 2012); Zogru
(2006, 2013); Fantoma din moară (2008,
2017); Lizoanca la 11 ani/Lizoanca (2009/
2017); Cămaşa în carouri şi alte 10 întâm-
plări din Bucureşti (2010); Patru bărbaţi
plus Aurelius (2011); Mămica la două albăs-
trele (2013); Manuscrisul fanariot (2015,
2016); Logodnica (2017).
Din punct de vedere al teoriei literare,
Mâţa Vinerii (Ed. Polirom, 2017, 2018;
Freitagkatze, Ed. Klak, Berlin, 2018; Ártó
receptek könyve, Ed. Orpheus, Budapesta,
2018; La gata del viernes, Esdrújula Ed.,
Granada, 2019) aparţine stilului funcţional
beletristic, curentului literar cosmicist (a se
vedea, mai jos, referinţele lovecraftiene),
categoriei estetice a fantasticului, genului
literar epic, speciei literare (din punct de
vedere formal şi, respectiv, tematic) a ro‑
manului fantastic, subspeciei literare a fan‑
tasticului histrionic (iluminist).
Din punct de vedere al literaturii com‑
parate, romanul poate fi asociat, într‑o oa‑
recare măsură, ciclului literar Cthulhu
(creat în 1928 şi coordonat iniţial de H.P.
Lovecraft; continuat, după moartea acestu‑
ia, de varii scriitori, sub îndrumarea lui
August Derleth), dar şi unor opere precum
Princepele (Eugen Barbu, 1969), Parfumul
(Das Parfum; Patrick Süskind, 1985), ori,
dacă ne raportăm strict la motivul „delicii‑
lor“ culinare exotico‑macabre (cărăbuşi
prăjiţi, salată de maţe, plăcinte de dovleac
condimentate cu rămăşiţe umane etc.),
unor opere precum: În Casa Viermelui (In
the House of the Worm; George R.R. Mar‑
tin, 1976), Reţetarium/Recipearium (Costi
Gurgu, 2006/2017), Zahanaua Şapte stele
(Dan Doboş, 2017).
Subiectul operei îl constituie aventurile
unei stranii adolescente (aventuri redate pe
un ton ludic, care alungă din poveste, în
bună măsură, umbra fantasticului întune‑
cat): Pâtca, purtând numele secret şi temut
„Mâţa Vinerii“, provenită dintr‑un neam
de antici ocultişti şi implicată fără voie în
comploturile (şi crimele) de Curte din Bu‑
cureştiul fanariot.
Pe măsură ce intriga se desfăşoară – ur‑
mând două planuri narative principale,
despărţite de un interval de timp de trei‑
zeci de ani şi împărţite în capitole şi sub-
capitole cu titluri incitante –, cititorul con‑
stată, în ciuda aşteptărilor create în expozi‑
ţiune, că profeţiile nu se arată tocmai ade‑
vărate, că invocaţiile şi poţiunile dau greş,
că imaginaţia exaltată, iluzionismul, auto‑
sugestia şi superstiţia joacă un rol impor‑
Cartea bucatelor rele par a avea mai degrabă
efectul substanţelor psihotrope, decât vre‑
un efect de ordin supranatural. (Anti)eroi‑
na însăşi ajunge, la un moment dat, să pu‑
nă la îndoială propriile valori şi credinţe,
opera părând a se îndrepta către un final
cartezian, demistificator. Nu vom dezvălui
însă cititorului concluzia aleasă de autoare,
lăsându‑i plăcerea de a o descoperi cu aju‑
torul Vocii bucătarului, care asigură epilo‑
gul romanului.
Ne vom opri însă, pentru câteva mo‑
mente, asupra câtorva aspecte care atrag în
mod deosebit atenţia. Mai întâi, remarcăm
contextul istoric: vremea lui Vodă „Cos‑
tas“, care nu a existat niciodată. Nu este
vorba, totuşi, despre un personaj imaginar,
ci doar despre o străvezie deghizare artisti‑
că: îl recunoaştem cu uşurinţă în „Costas“
pe domnitorul Constantin Hangerli, înscă‑
unat de către otomani în anul 1797, faimos
pentru dările instituite în interes propriu,
urât de popor, mazilit şi decapitat prin or‑
din turcesc în anul 1799. Pe de altă parte,
Doina Ruşti îşi populează universul literar
şi cu figuri istorice „fără mască“ – de pildă,
infamul bandit Pazvantoglu, zis şi „Paz‑
vante Chioru’“.
 În mod similar procedează autoarea şi
când exploatează mitologia. Dacă în privin‑
ţa lui Rusor ne sunt dezvăluite amănunte
pe care le cunoaştem deja de la Marcus Te‑
rentius Varro (de pildă, faptul că este o ze‑
itate a renaşterii ciclice), singura „Magne‑
sie“ despre care avem cunoştinţă nu este o
divinitate telurică „risipitoare de curenţi“,
ci o antică regiune tesaliană. Iar teribilul
„Sator (Omnium Bonus‑Malus)“ al Mâţei
Vinerii seamănă prea puţin cu măruntul
zeu antic agricol care purta acest nume.
Este drept, unele confuzii au existat, de‑a
lungul istoriei, între Sator şi Saturn (Zeul
Timpului Nesăţios), dar, chiar şi aşa, perso‑
najul nostru ne poartă mai degrabă cu
gândul la antemenţionatul Cthulhu – zeul
cosmic lovecraftian, forţă iraţională, indi‑
ferentă şi distructivă, supusă uneori voinţei
iniţiaţilor iscusiţi şi îndrăzneţi. Credem, de
altfel, că firul mitologic (cosmico‑animist,
propunând inclusiv o Geneză) al cărţii re‑
prezintă cel mai important atu, asigurând
melanjul de suspans şi de mister menit să
fascineze cititorul, ajutat şi de împletirea cu
o enigmă poliţistă amintind de Numele
trandafirului al regretatului Umberto Eco
(Cine să‑l fi ucis pe Cuviosul Zăval – dom‑
nitorul fanariot, bucătarul excentric, preo‑
tul suspect, spiritistul viclean, sau, într‑ade‑
văr, un exponent al suprafirescului, un
„vânător de satorini“?).
Nu vom insista asupra artei „bucatelor
rele“ – aşa cum am precizat mai sus, am mai
întâlnit‑o, într‑o formă sau alta, chiar în lite‑
ratura română contemporană; trebuie totuşi
să scoatem în evidenţă faptul că, de data
aceasta, ne sunt prezentate reţete inspirate de
bucătăria tradiţională. Descrise amănunţit,
preparatele capătă personalitate (în funcţie şi
de scopul urmărit de maestrul bucătar), de‑
venind adevărate personaje mitologice odată
cu părăsirea cuptorului: cu nimic mai prejos
decât alte „entităţi“, par a avea viaţă şi voinţă
de sine stătătoare, ceea ce transformă jocul
culinar în periculos ritual ezoteric. De altfel,
descoperim în paginile cărţii şi un strop de
filosofie à la Dorian Gray, meniul ales aşe‑
zându‑şi întotdeauna pecetea asupra trăsătu‑
rilor psihice şi chiar fizice ale consumatorului
hranei în cauză.
Mâţa Vinerii este scrisă cu o mână si‑
gură – cum era de aşteptat, de altfel, de la
o romancieră atât de experimentată –,
oferind nu doar o lectură plăcută datorită
stilului individual cizelat, ci şi una intere‑
santă şi instructivă pentru iubitorul de is‑
torie, de „orori şi mistere“, de folclor, de
gastronomie.
De asemenea, întâmplările decurg vero‑
simil (în cadrul convenţiilor genului), fără
soluţii artificiale, fără „deus ex machina“ şi
fără schimbări absurde în psihologia perso‑
najelor – defecte narative des întâlnite în
literatura (şi în scenaristica) postmodernă.
Tomul este foarte bine redactat şi teh‑
noredactat. Coperta plastifiată lucioasă ne
înfăţişează teatrul grecesc şi turcesc al um‑
brelor, avându‑l drept personaj principal pe
„Omul Negru“ („Karaghiosis“). Hârtia pe
care a fost tipărit volumul este de calitate
medie.
Concluzionând, avem de a face cu un
roman apărut în bune condiţii editoriale,
bine documentat, poate cea mai captivantă
carte publicată de Doina Ruşti până în
momentul de faţă, adresându‑se, în orice
caz, unui public larg (incluzând şi publicul
foarte tânăr), românesc sau străin; dincolo
de complexitatea operei aici analizate, mo‑
tivul „ucenicului vrăjitor“ şi conceptul mi‑
tologiilor fictive ori reinterpretate sunt as‑
tăzi mai apreciate decât oricând.
n modalităţile de expresie se schimbă. Aşa‑
Epopeea numelui
Elena Rusu
D ebutul editorial în
poezie al lui Ovidiu
Komlod, noapte-lumină,
apare la Casa de Editură
Max Blecher în 2017. Pe
parcursul volumului, po‑
etul construieşte un uni‑
vers ofertant, în cadrul
căruia poemele par a fi
compuse din diferitele sa‑
le obsesii. Echilibrat şi calculat, poetul do‑
vedeşte o mână sigură, concizie şi o expri‑
mare clară a ceea ce vrea să surprindă.
Maturitatea sa poetică transpare în întregul
volum, asta datorându-se într-o oarecare
măsură tehnicii impecabile, care îi marchea‑
ză stilul. Înainte de toate, Ovidiu Komlod
lasă impresia unui poet încruntat, serios,
care ia lucrurile aşa cum sunt. Nu foloseşte
eufemisme, iar în mare parte a volumului
evită clişeele. Atunci când apelează la ele de‑
vin instrumente care susţin ironia şi le jux‑
tapune unor referinţe culturale foarte fami‑
liare cititorului: „lumină din lumină şi drob
încălzit nesărat”. Astfel, clişeele sunt inte‑
grate în structura poemului şi nu alterează
construcţia. Din contră, susţin textul şi îi
completează semnificaţiile. La nivel de coe‑
renţă şi compoziţie, nimic nu e deranjant în
poemele din noapte-lumină, poate şi datori‑
tă faptului că poetul pune sub lupă un fel de
saga a propriei maturizări.
În plus, avem de-a face cu un poet-cri‑
tic. Pseudonimul său literar ne distrage
iniţial atenţia de la celelalte valenţe ale au‑
torului, până când poemele din noapte-lu-
mină scot la suprafaţă structura inerentă de
critic, care propune o perspectivă de inter‑
pretare asupra anumitor fraze, pe care le
transpune apoi în interiorul autoportretu‑
lui pe care acest volum îl constituie. În
această construcţie, Ovidiu Komlod utili‑
zează diferite variante; una dintre acestea
este expunerea biografică în stilul unei
ştiri: „ovidiu va creşte ca într-o vară cu
inundaţii/ semnale îndepărtate că nu s-ar
opri“. Demonstrează astfel că orice structu‑
ră pe care o are la îndemână poate deveni
un instrument al construcţiei propriei
identităţi. Această obsesie este, poate, mai
vizibilă la nivelul epopeii numelui, căruia îi
alocă o parte importantă dintr-un poem:
„apoi a-nceput / Ovidiu ţi-a spus mama şi
rău a făcut“, continuând cu o explozie ling‑
vistică a variantelor posibile în care acest
nume ar fi putut fi transformat. Poetul
construieşte un exerciţiu al reinventării
unor identităţi care au potenţialul de a de‑
veni alterităţi: „numele ăsta contorsionat e
singurul lucru care te leagă de tot”. Printre
acestea, relaţia cu celălalt e exersată con‑
stant în valenţe multiple, iar definirea pro‑
prie este dezvoltată până la nivelul în care
ea devine un element constitutiv al identi‑
tăţii altcuiva: „niciodată n-am fost aşa/ lă‑
bărţat în o mie de prieteni“. Pentru poet e
evidentă necesitatea explicitării numelui.
Acesta rămâne o parte a obsesiei identitare
de-a lungul întregului volum, chiar dacă
dar, numele este tratat adesea ca element de
factură existenţială, dar în unele situaţii
este invocat prin intermediul unor contra‑
dicţii. Poetul utilizează o altă serie de refe‑
rinţe culturale, pentru a aduce numele în
derizoriu, unde devine produs, clişeu:
„brelocurile din King art cu numele meu/
îţi spun clar/ sunt mereu pe traseu în căuta‑
rea iubirii“.
În ciuda scriiturii extrem de serioase,
fluiditatea lirismului amortizează con‑
strucţiile rigide, transformând anumite
pasaje într-o ironie subtilă. Ca şi în alte
momente, totul se petrece la nivelul unor
structuri, unde ochiul de critic al lui Ovi‑
diu Komlod se manifestă mai puternic:
poetul deconstruieşte mesaje, le rearanjea‑
ză, până ce obţine din acestea forma dorită.
Într-un mod similar, transformă unele re‑
ferinţe culturale, astfel încât repere precum
Dan Sociu, Cioran, Ioan Es. Pop sau Max
Blecher sunt transpuse în experienţa pro‑
prie: „m-ar mântui un vis cu cioran te ad‑
mir de/ pe culmile disperării“. Uşor recog‑
noscibile, citările marchează efectul
puternic al originalului: „aş fi vrut un ieud
fără ieşire cu tine“. În acelaşi timp, modul
în care aceste influenţe sunt integrate în
poeme generează structuri inedite, astfel
încât asistăm la formarea unei semnături
proprii şi a unui univers în mod cert
„komlodian“.
Din acest punct de vedere, poezia de‑
serveşte agendei acestuia, devenind un
simplu instrument de expunere. Ovidiu
Komlod apelează la un discurs unitar, fără
menajamente. Kafkian pe alocuri, poetul
foloseşte o multitudine de metode stilistice
pe care le cunoaşte, pentru a-şi transmite
mesajul, fără să aglomereze în mod inutil.
Frazarea lui Ovidiu Komlod poate trans‑
forma inclusiv spălatul rufelor într-o posi‑
bilitate de comunicare, scoţându-l din ba‑
nal. Mai mult decât atât, asocierile create
transformă o stare psihică sau emoţională
într-o experienţă senzorială. E atâta linişte
printre versuri, încât cititorul poate auzi
creşterea părului. Aproape că poţi vedea
sau mirosi cuvintele lui Ovidiu Komlod:
„când următoarea depresie se ridică din
carne şi sfârâie lent“.
În întregime reflecţii personale, poeme‑
le reuşesc să transmită prin ruperile de
ritm, clişeele inserate sau asocierile aproape
ritualice pe care le integrează în corpul
textelor: „sentimente rahat în format elec‑
tronic/ orgasm în format electronic/ format
electronic în format electronic“. Nu în ulti‑
mul rând, Ovidiu Komlod „ia viaţa în
piept“ şi face să îi aparţină în totalitate: „în
numele tatălui. Fiului. sfântului vid.“ De
altfel, vidul e conţinut de majoritatea poe‑
melor lui, însă impresia generală nu se re‑
zumă la această zonă. Complexitatea uni‑
versului komlodian se extinde spre diverse
zone ale existenţei umane, fapt pentru care
vocea din noapte-lumină este foarte preg‑
nantă. Volumul lui Ovidiu Komlod reuşeş‑
te să redea foarte bine anxietatea discuţiilor
cu noi înşine, păstrând deschiderea opti‑
mistă către ironie, în ceea ce pare a fi o
existenţă cât se poate de banală.
n
Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 29
 Claus Ankersen
Cântecul tigrului
Eu sunt tigrul cu o mie de feţe
Cel mai măreţ exemplar din stirpea tigrilor care au călcat
 pe pământ înaintea mea.
Tu eşti îmblânzitorul, tu eşti cel care are totul
Ţie ţi-am dăruit tot ce aveam.
Tu mănânci canapés tolănit pe tronul tău de elefant
Eu mă lupt pentru viaţa mea pe pământul acoperit
 de lianele junglei
Ne privim prin ecrane, geamuri antiglonţ, trăim separaţi
 de garduri electrice,
Tu crezi că sunt o făptură exotică, dacă între noi stă sticla
 sau gardul,
Că ne înţelegem unul pe celălalt prin eseuri ştiinţifice,
 piese de teatru moderne
Sau prin graţiosul monoclu al istoriei.
Crezi că sunt periculos, dar şi puţin drăgălaş, o victimă
Pe care o poţi ajuta de la distanţă,
Eu sunt cel care-ţi aminteşte că există încă o specie diferită de a ta.
Dar ce păcat că geamul de sticlă ne ţine departe unul de celălalt,
Că mâinile mele nu pot ajunge burtica ta moale precum
 frişca bătută.
Tu m-ai învăţat cât este de important să mănânc insecte
Şi să privesc lumea printr-un ecran
M-ai învăţat că este important să port un implant prin care
 să mă poţi găsi
Atunci când sunt pierdut
Eu muncesc în minele pământului, tu creşti legume organice
 în grădinile oamenilor, mănânci
vacă îngrăşată cu iarbă, şi te scufunzi în misterele unei lumi
 nemuritoare, atât de profund,
asemeni unui zeu al oamenilor
Dar dacă geamul de sticlă n-ar ţine la distanţă
Dinţii mei ascuţiţi de ochii tăi limpezi
Mi-aş putea grava visele în nemişcatele ape
Ale corneei tale.
Tărâmul Danilor
Iisus era danez
Buddha era danez
Leonardo da Vinci era danez
Nu te lăsa amăgit de ce spun ceilalţi
Fie ei indieni, ruşi, egipteni sau chiar americani
Iisus era danez
e posibil chiar să fi călătorit în India
şi chiar să fi murit undeva în munţii Himalaia
Cu toate acestea Iisus era danez
Şi îşi purta pleata asemeni vikingilor
Căci nimeni nu se urăşte mai mult pe sine însuşi decât danezii
Budha era danez
Noi toţi danezii îi semănăm, trăindu-ne timpul care ni s-a dat
În scaune de birou, privind la copacii foşnind în ecranele
 din faţa noastră
Buddha era danez
Şi Leonardo tot danez nu Italian. Amintiţi-vă de pionierul
 Jacob Ellehammer
Cel care a construit un avion în 1905 şi avea
30 • APOSTROF
Pictura lui Leonardo pe peretele din faţa lui, dovada
Este în budincă, cum se spune, şi el întâmplător încă un danez
 în cerul gurii,
Ca să nu mai vorbim de regina Angliei, daneza
Cu toate complimentele din partea Casei de Oldenburg
şi de Elton John, danezul. Sau poate nu, dar
Nicola Tesla sigur era danez
Un adevăr de neocolit, Tolkien cu toţii trolii lui erau danezi,
 şi Einstein asemeni lor.
Dar să ne amintim şi de Martin Luther King. Da,
 un danez negru, tocmai din Atlantis,
Vezi, linia de coastă
Este umbra celui mai înalt pisc
A unui lanţ muntos, vârful coroanei din Atlantis
Pe unde se plimbă urşii polari
Ademeniţi cu zahăr şi grăsimi, burgeri şi bere
Bomboane şi cocaină, ketamină, viaţa pe repede-înainte,
 peyote şi penicilină.
Asemeni străbunului nostru porcus singularis
Suntem omnivore cu un singur stomac, ochi albaştri
Şi organe compatibile. Da. Porcul, porcul
Măreţul maestru al slăninei, îndrăgostit de
Copaia aurită este şi el danez.
De fapt, Dumnezeu
Este danez, acum mi-am dat seama, cine altcineva ar putea să fie
Mai aproape de imaginea mamei, a tatălui şi a mea.
Închipuie-ţi asta. Diavolul se află în detalii
Ca un adevărat danez.
Cine altcineva se dispreţuieşte cu atâta înflăcărare?
Salieri era danez, de-aceea l-a urât pe Mozart
Compatriotul său
Excepţia de la regula mediocrităţii absolute.
Pentru un danez adevărat norocul celuilalt
Este furt din proprietatea personală
Oamenii câştigă la loterie şi sunt spânzuraţi pentru furt
 din averea vecinului
Şi iată, suntem cu toţi danezi, pentru numele lui Dumnezeu
Doreşte cineva Wienerbroed? Şi asta e daneză.
Şi vă rugăm să fiţi înţelegători cu noi
Suntem pe cale de dispariţie, o specie rară în toate formele
 şi culorile
Cinci milioane de exemplare puternice şi drepte
Asemeni ţie.
Oblivia
Sau am putea să renunţăm,
cu capetele aplecate şi braţele desfăcute
şi să sfârşim această suferinţă
într-o luptă pe care o pierdem oricum
să fluturăm steagul alb şi să renunţăm
să ne odihnim ca într-o înţelegere unificatoare
a poemului uman
înălţat în forma unui turn uriaş şi negru.
Am putea să înţelegem şi să renunţăm
acceptându-ne destinul de hominizi mecanici
care imită viaţa
asemeni bioboturilor din sălile
de deasupra norilor.
Da, am putea renunţa la
presupunerile noastre naive
la ideile lui Rousseau
am putea să fim recunoscători nu răzvrătiţi
îngăduitori şi răbdători
odihnindu-ne în pace
asemeni tuturor locuitorilor model
ai Republicii Planetare.
n
Poezii din volumul Cântecul tigrului,
în curs de apariţie
Traducere din limba daneză
de Flavia Teoc
 Revista Apostrof
Talon de abonare începând cu
se poate cumpãra ___________________ REDACÞIA:
în urmãtoarele Marta Petreu
 abonament trei luni (3 numere) – 15 lei
puncte de difuzare:  abonament şase luni (6 numere) – 30 lei
(redactor‑ºef)
Alice-Valeria Micu
 abonament un an (12 numere) – 60 lei (secretar general de redacţie)
Reţeaua centrului de difuzare a presei Ştefan Bolea
Inmedio Nume _______________________________ (redactor)
Radu Constantinescu
din marile centre comerciale din ţară. Prenume _____________________________ (corector)

str. __________________________________ Czégely Erika

Librãria de Artã Gaudeamus (tehnoredactor)
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3. Edit Fogarasi
sector ______ localitate __________________ (webmaster)

Librãria Book Story cod poştal _____________ judeţ __________ Vignetele revistei reprezintã
variaþiuni grafice de Mihai Barbu
Cluj‑Napoca, Piaţa Unirii nr. 8. telefon_______________________________ dupã desene de Franz Kafka.

Cãtre cititorii revistei Apostrof EDITOR:

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederi‑
lor Statutu­lui, Uniunea
Scriitorilor din Româ­nia
nu este responsabilã
pentru po­litica editorialã
a publicaþiei ºi nici pen­
tru conþinutul materia‑
lelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
q U
niunea Scriitorilor
Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane din România
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de:
plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni, Revistă finanţată
• 60 lei pentru un an. cu sprijinul:
1. mandat poºtal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
2. virament bancar, pe adresa: • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,
Uniunea Scriitorilor din România • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, • 48 euro sau 60 usd pentru un an.
Certificat de înregistrare fiscală (CIF):
2786991 Preþul abonamentului include taxele
Cont bancar: poºtale de expediere par avion.
RO65RNCB0082000508720001 ministerul culturii
Deschis la: Banca Comercială Română, şi identităţii naţionale
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta
nr. 5 sector 3, Bucureşti
ADRESA REDACÞIEI:
Cluj‑Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
• Desen de e‑mail:
Gabriela Melinescu
revista.apostrof@gmail.com
www.revista‑apostrof.ro

Cuprins Pentru corespondenţă:

• In memoriam • Proză Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj‑Napoca, 400750
Silvia Ghelan 2 Sala de Mostre Simona Sora 10
Teodor Tanco 2 • Cronică teatrală Manuscrisele primite la redacþie
• Editorial Andrei Şerban – chirurgul Nora Colţea 13 nu se înapoiazã.
Teze neterminate Marta Petreu 3 • Cu ochiul liber
ISSN 1220‑3122
• Conversaţii cu... Călătorie prin Sonora Ştefan Bolea 14 Revista este înregistratã la
Niculae Gheran (II) 4 Drona ucigaşă Ştefan Bolea 14 osim cu nr. 2R023733/14.12.2014.
(interviu realizat de Virgil Raţiu) Corpul şi scriitura Mircea Moţ 24
Marius Tabacu 23 „Rezultatele bucuriei de a citi“: Revista apostrof este membrã
(interviu realizat de Marta Petreu) Graţiela Benga Alexander Baumgarten 26 a Asociaþiei Revistelor,
Radu Ţuculescu 25 Note pentru o biografie Tzara Dan Gulea 27 Imprimeriilor ºi Editurilor
(interviu realizat de Alice Valeria Micu) Poemul ca existenţă continuă Constantin Cubleşan  27 Literare (ariel), asociaþie cu
Gastronomie magică Oliviu Crâznic 28 statut juridic, recunoscutã
• Poeme de Ministerul Culturii.
Epopeea numelui Elena Rusu 29
Noa Levin Harif 6
(traducere de Paul Farkas)
• Dosar: D. Ţepeneag Tiparul:
Fragmente de Jurnal D. Ţepeneag 15 Centrul de Presã Reformat
Mâini în oglindă;
Soare amorţit; Sania; Jar învelit; • Ancheta: Marxismul azi? Unica responsabilitate
Pe ţărmul acesta al omenescului; a revistei Apostrof
Maică matcă Ioana Ieronim 7 Nicolae Coande; Marius-Iulian Stancu;
Radu-Cristian Andreescu; Cristian Vasile; este de a găzdui opiniile,
Maternitate; Pact; oricît de diverse,
Coacere; Nava de argint; Ioan-Aurel Pop; Ion Vianu;
Cel mai puternic dintre noi Simona-Grazia Dima 9 Vladimir Tismăneanu; Gelu Teampău; ale colaboratorilor.
Sorin-Mihai Grad 18 Responsabilitatea pentru
• Cronică literară conţinutul fiecărui text
• Biblioteci în aer liber
Ficţiunea îi aparţine,
Cântecul tigrului;
ca document uman Iulian Boldea 8 în exclusivitate, autorului.
Tărâmul Danilor; Oblivia Claus Ankersen 30
Jocul colectiv al urii Nicoleta Cliveţ 12 Apostrof
(traducere de Flavia Teoc)

Anul XXX, nr. 4 (347), 2019 • 31