Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alexandru MUŞINA
Arhipelagul
Capătul de drum al zilei, o curte ninsă. Dimineaţa, o regăsire a timpului în aşternuturi, apoi o curte ninsă, şi
răspîndind în jurul meu căldură în încăperea peste noapte răcită, înfrigurat cu fiecare pas pînă la locul de
aprindere a focului, apoi o curte ninsă.
La capătul de drum al mîinilor mele îndelung domesticite să aprind un chibrit şi apoi ziua toată. Gîndul că
ziua va trece cu ajutorul meu întrun folos oarecare să mai trăiesc, apoi văzînd acolo mişcat atunci prin curtea
ninsă, în dreptunghiul ferestrei, ninsoarea sau căderea fulgilor sau o imagine mai bine potrivită întrun poem.
Dimineaţa, cînd am timp să scriu şi, mai precis, singurătate am în încăperea familiei. Singur să reprezint mai
departe familia. Tată singur şi soţ. Zăpada, cade o ninsoare apătoasă. Se aşterne puţin. Vor apărea şi locuri în care
nu îmi place să merg. Sămi amintesc un moment de problemele noastre. Să nu mai scriu şi sămi reiau celelalte
deprinderi. Sau o vreme să stau să ascult curtea noastră şi strada. Sfîrşit.
Carnet transformat în „Carnet de note”. 20 aprilie. Aşa cum prozatorii şi reporterii au carnete, şi acesta. A
strînge aici material. Al prelucra în timpul relatării, eventual.
Textul meu are nevoie de rezerve.
Dorinţa dintro zi de miercuri, cînd încep să scriu cu o mînă obosită cu amintirea încă a somnului întrerupt.
Este dorinţa conştientă să scriu. Despre acoperişul învechit şi colorat în roşu stins al straturilor mici de ţigle, nu
atît. Nu despre trecerea privirii prin fereastră ca un semn al prezenţei capului meu nemişcat. Sau trupul meu în
care se continuă senzaţii de întunecare în timpul serii, grupuri de strigăte copilăreşti, un sentiment obscur de
respingere a lumii fizice, liniştea aşteptată a unor gînduri ce se aştern în ordine şi întro cameră numai de lucru.
Despre camera de lucru pe care nu o am şi cum mio pot imagina eu des chiar şi aici în timpul somnului copilului
cînd fără voie ştiu că eu aştept ca să fiu întrerupt şi asta nu se numeşte plăcere.
Lucrez, gîndeam în timp ce puteam să constat că stiloul mai are cerneală şi trebuie să scriu, gîndeam
despre serviciul meu. Dar îmi închipui un text sistematic dus la capăt şi îmi imaginez un timp de care fizic nu dispun
aici la marginea familiei întro singurătate prea de scurtă durată.
Ar mai fi vorba, şi astfel se aşează aici alte cuvinte, despre un trup deseori sesizat ca diferenţă. Această
permanentă diferenţă, acest spaţiu întotdeauna existent şi întins între un timp ce vrea să spună şi îşi bîjbîie
constituţia, aspectul la un moment ales, şi scrisul care înaintează după un dicteu gramatical cunoscut. Trupul meu
se agaţă de propoziţiile mele, încearcă să locuiască aici întrun sens care se fixează, se înlănţuie şi străbate mai
departe. Trupul meu simte că el rămîne undeva la marginea propoziţiilor abia atins, abia întrevăzut în imagini a
căror claritate gramaticală îi voalează prezenţa. Şi apoi refuzul mijloacelor poeziei, opoziţia la analogii, translări,
apropieri care instituie sugestia. Această operaţie nu poate fi pozitivă în măsura în care aş dori, rămîne neputinţa
unor contururi ferme, nemulţumirea mîinii mele care începe să scrie repede, crisparea trupului pe scaun,
abandonarea, părăsire a carnetului, provizoriu eşec.
27 aprilie 1978
A plouat dimineaţă înainte de ora şapte. Este ora aproape douăzeci şi două acum şi încep cu propoziţia
aceasta pentru că îmi amintesc ziua odată cu începutul ei.
Contradicţii: între tendinţa pronunţată de a logiciza pînă în cele mai mici amănunte propoziţionale textul
şi plăcerea de a acumula fapte cu rapiditate în baza memoriei şi a imaginaţiei momentane practicînd aproape un
dicteu al notaţiei.
Vedem tot timpul şi parţial dintrun singur punct de vedere. Dar în vocabularul nostru obiectele au nume
care le prezintă întregi şi în calitatea lor de totalităţi. Aici apare conflictul generator de text nou. Această
inedit 3
nepotrivire odată sesizată constituie calitatea individuală a unui text. Limba uzuală, cea care de cele mai multe ori
refuză, reduce, generalizează ca întrun fel de reduceri la scară. Amănuntele dispar, pregnanţa lumii se atenuează
şi astfel se creează loc banalităţii.
O povestire
Un stîlp de beton albgriverzui. În spate o casă cu vitrină şi intrare direct din stradă. Pe geamul spart
întrun colţ (de sub pneul vreunei maşini, întro zi a ţîşnit în mare viteză vreo piatră mică şi aproape rotundă),
peste spărtură o bucată de leucoplast şi ziare ale căror titluri, propoziţii şi fotografii au devenit dîre şi pete de
scris. Hîrtia lor prin unele locuri galbenăcafenie dar şi locuri mai albicioase căci soarele anemic al iernii nu a
putut decolora acest material în mod egal. Au existat săptămîni la rînd în care tu puteai citi, ori de cîte ori
aşteptarea se prelungea prea mult, titluri, fragmente de articole care continuau pe o pagină acolo lipsă, ştiri,
anunţuri de interes economic sau mortuar şi chiar articole întregi. Paginile de ziar fuseseră lipite cu o grijă care
avea în vedere să ascundă în totalitate imaginea posibil a fi întrevăzută dincolo prin geamul vitrinei, să interzică
orice acces al privirii la o înălţime sub două sute de centimetri. Nimeni nu avusese grijă să expună aceste spaţii ale
unor texte efemere privirii doritorului de a le citi. Erau opt pagini de ziar cuprinse de spaţiul a patru foi tipografice
şi tu puteai citi cu uşurinţă doar conţinutul foii din stînga jos, cea care includea în perimetrul ei şi dreptunghiul
rozaceu al unui leucoplast cu pata murdară a ovalului care înlocuia lipsa unei porţiuni din sticlă. Puteai citi
normal tot ceea ce se putea citi în acel spaţiu căci literele se prezentau nerăsturnate, în cuvinte pe care nu trebuia
să le descifrezi semn după semn, ca atunci cînd ochiul tău oboseşte repede mergînd pe traseul unui scris cu susul în
jos.
Stîlpul îşi are rostul lui acolo, în acelaşi timp la marginea trotuarului şi a străzii, este un rost bine cunoscut
oricărei fiinţe umane care a luat cunoştinţă de existenţa curentului electric. Culoarea lui însă sa degradat în
partea dinspre dreapta ta unde un luciu cenuşiu şi din cînd în cînd sclipitor în funcţie de capriciile vîntului ce
mişcă ameţitor de repede prin dreptul soarelui, norii unei zile ploioase,(....), te face săţi închipui înfăşurate în
haine, sprijinind trupuri în aşteptare, nerăbdătorul, oameni adeseori cu ţigări în colţul gurii. Nu sînt mucuri aici
în această porţiune de rigolă ci resturi de ţigări fumate nici pînă la jumătate.
Vîntul mişcă uneori cu violenţă cutia cu schelet metalic care adăposteşte pe suprafeţe vopsite pe sticlă
indicaţia utilităţii acestei case, „Coafor de dame”, şi numărul autorizaţiei se putea citi acolo venind pe acest
trotuar din două sensuri, trebuia să ridici capul avertizat la timp de petele roţii ale literelor şi de galbenul ţipător
al fondului şi trebuia apoi să citeşti. La baza dreptunghiului scris cu litere mici apărea modestul nume al coafezei.
Această cutie dispusă perpendicular pe zidul clădirii scîrţîie. Nuţi aminteşti în cel fel este ea fixată astfel pentru că
niciodată nu teai gîndit să observi asta şi nici acum nu te întorci să vezi. Scîrţîitul e semnul unui accident survenit
probabil de curînd căci nuţi aminteşti să mai fi auzit şi alte dăţi acest scîrţîit. Apoi, chiar oprindute aici în staţie,
ai călcat dintro dată nu numai pe pietrele şi pămîntul rămase de la ultima săpătură operată în asfalt pentru cine
ştie ce lucrare ci din cioburi proaspete, noi, şi ai văzut că una din aceste suprafeţe de sticlă ale acestei cutii
dreptunghiulare lipseşte. Fusese probabil smulsă şi făcută ţăndări de vînt, chiar astăzi. O firmă devenită inutilă
din momentul în care, printro întîmplare căreia nu iai dat nici o importanţă atunci, ai văzut întro zi urcat fiind
deja în autobuz şi în timp ce degetele tale ordonau mărunţişul întro singură unitate uşor de prins între cel mare şi
arătător, pentru a onora biletul deja rupt de taxatoare dintrun colac îngust de hîrtie cu bilete, ai văzut dincolo de
transparenţa uşor aburită a geamului, ai văzut mîinile care ajustau scaunul, scaunul cu pete de vopsea sau de var
lăsat jos în faţa vitrinei, un trup aplecat în halat, fără să poţi afla dacă era femeie sau bărbat, căci cele două mîini
deja înălţaseră foaia de ziar acoperind în întregime corpul şi pieptul, restul fiind ascuns întro salopetă de lucru, şi
ai înţeles repede că acolo cineva înăuntru vrea nu dintro dată să lipească foaia de ziar, foaia deja întinsă pe
suprafaţa geamului şi fluturînd întrun colţ unde mîna nul mai putea face să stea întins, în timp ce înăuntru se
deschisese probabil vreo uşă lăsînd curentul de aer să răzbată pînă acolo, ci să măsoare, să probeze înălţimea
pînă la care nu poate exista cineva care, trecînd pe afară, să poată vedea înăuntru. Şi ţiai mai închipuit tot atunci
şi ceea ce nu ai mai avut timp să vezi, căci autobuzul plecase, cum persoana aceea se va urca pe scaun, căci din
cauza asta îl adusese acolo, pentru a...
Dar reconstituirea se întrerupe aici. Este locul în care omul acesta aşteaptă aici un autobus cu un anumit
număr. Este dimineaţă şi, lăsînduşi văzul să treacă peste toate obiectele din curtea instituţiei de peste drum, el
poate reciti, la începutul unei alte zile, acelaşi text undeva pe un zid de piatră care opreşte prăvălirea dealului
pietros de deasupra peste suprafaţa netedă/cenuşie a pavajului. „Tovarăşi! Muncind mai bine, trăim mai bine. Spor
la lucru!” Este o instituţie în faţa căreia staţionează maşini. Poarta batantă de metal este dată în lături şi cîteva
cutii de lemn alb, proaspăt confecţionate, pentru prima dată astăzi văzute acolo în curte, formează o stivă lîngă
peretele clădirii din stînga.
Textul se întrerupe în jurul orei 24.
(continuare în numărul următor)
4 carmen saeculare
Romulus BUCUR să-l pui jos începi să-l iei sistematic
la şuturi în faţă la coaste la coaie
o gelatină umană pe care te pişi
* să-i mai speli năclăiala
* * ce bine îmi pare că ai luat ţeapă
în clasa întîi tovarăşa învăţătoare botiş maria
ne-a pus să copiem o poezie din manual (statul în timpul ăsta te aşteaptă
mi-am dat toată silinţa m-am străduit după colţ şi-a descheiat pantalonii
să pictez fiecare literă nu cred că am făcut porci şi se pregăteşte să ţi-o tragă
nota 1 (unu) şi cred că o să te las repetent în cur)
dacă am înţeles bine nicolae manolescu *
mă consideră caligraf * *
cred că de fapt e vorba de la o poză cu multe scaune te poţi
de complexul meu că niciodată gîndi la imaginea mentală a lor
n-am avut note mari la caligrafie (pe multe le-ai văzut în realitate)
s-ar putea să-mi comand apoi la diverse întrebuinţări
tratatul de caligrafie fireşte nu doar la şezut pe ele
de la reader’s digest piese jocuri să ne gîndim de pildă
la o procesiune în care fiecare-şi poartă
* scaunul pe stradă aşezîndu-se pe el
* *
trecutul e o magmă din care apare cînd oboseşte
cîte un moment o figură o stare
e un cîine bătrîn care încă te-ar mai
recunoaşte
nu ştii cît o s-o mai ducă deşi
ţi-l aminteşti din vremea cînd era căţel
repari dimineaţa plutitorul rezervorului
de la budă
schimbi adică sîrma
care-l leagă la locul său de presat usturoiul sau cu un
parcurgi mental bibliografia kenneth koch robert frost
în afară de
îţi zici, ca filosofistul,
dom’le livresc mai e cotidianu’ ăsta să şedem
*
* * să cugetăm
ca şi cum ai căuta într-o carte citită cîndva
*
un pasaj care ţi-a reţinut interesul * *
şi nu-l găseşti şi nu-l găseşti eşti abordat în faţa gării
răsfoieşti fără să ai de gînd de un cetăţean de etnie rromă
s-o reciteşti de la un capăt la celălalt care te întreabă ceva
sună telefonul şi ţi se pare ceva cît e ceasul sau dacă vrei să cumperi
tot atît de ciudat ca în cutia poştală nu ştiu ce cu coada ochiului
un plic în care nu e vreo factură vezi
vreun anunţ oficial cum altul se furişează în spatele tău
sau ceva de genul ăsta te întorci se îndepărtează grăbit
o voce bătrînă întreabă ceva constaţi că sticla de apă minerală
şi tot ce-i poţi spune e doar ataşată de rucsac a dispărut
sajnos, téves szám altădată
ieşind din macdonald’s cu un
cîntecel milkshake eşti abordat
(insişti să foloseşti termenul)
ce bine îmi pare că ai luat ţeapă de două persoane de sex feminin
(un căcat 50 de lei mai puţin pierduţi de aceeaşi etnie tati
sau (evident că scrisul
furaţi) nu poate reproduce accentul
un pumn în gură – să vedem în morţii mă-tii maghiar al pronunţării)
dacă mai cînţi nu-mi dai şi mie
sînge amestecat cu dinţi suc? nu ştii cum să le explici
îi spargi şi nasul şi-i mai dai una că n-ai avut nici un fel de
carmen saeculare 5
Ion MUREŞAN
Emilian GALAICU-PĂUN
pur pură
1.
nu atît să-ţi iai zborul tu, cît să-i ridici – osanale! – chiar pista ei de decolare-n al nouălea cer,
într-o cameră închiriată cu ora, (de trei ori) pe mică pe ceas, într-o călătorie de nuntă (la cer)
ch-ău – beijing, via viena,
cînd odată cu luarea de altitudine, temperatura nu scade ci creşte, iar boeing-ul tău
(judecînd după gland) se transformă,
pe măsură ce înaintează,-n concorde pregătindu-şi – cu spăimîntătoare viteză – explozia finală
şi nici nu să învingi gravitaţia, cît să n-o laşi – cum ar zice francezii: să cadă – gravidă,
într-un pat nupţial ridicat, prin prezenţa-i de sex feminin, la puterea de patrie,
cînd coloana ta/ şira spinării ei au şi trecut pe frecvenţă înaltă,-n duet, iar pilotul
automat nu găseşte atîta pămînt cît să-l pună sub tălpi nici nu raiului, gurii de rai dintre coapse
2. via
„viens! viens!” viena – aşa se chema ea în taină, iar felul în care-i zvîcnea,
ca o dunăre-albastră, pe frunte o venă
o plasa nu atît pe atlasul politic, cît – chiar şi-n absenţa imperiului, capitală iubită! – pe-o hartă
geofizică (laudă formelor!).aterizată doar cît să te facă să zbori – nu există plecare/sosire
decît via viena! –,
arcuindu-se tot ea deasupra-ţi ca nut peste geb. arc voltaic în timp ce-o. şi dacă
i-a venit, curcubeu. una scurtă, din prima, şi după – 5 fusuri orare, 8 ore de zbor –
pîn’ la capătul nopţii
(„chiar şi-atunci cînd ne sincronizăm, tu o faci împotriva luminii şi eu după soare”), plus-minus
decalajul orar. toate cursele aeriene,-ale lui/ sala de aşteptare-a aceluiaşi aeroport, al ei (numele-i
se citeşte pe buze – „viens! viens!” –, c-o priveşti drept în ochi, că-ţi laşi ochii în jos). mai presus
de dorinţă, el/ nu mai prejos de plăcerea lui, ea. la-nălţime, el/ în profunzime, ea. pur/ pură.
ruptă din rai,
pista-i de decolare/ albastru de via[gra], cerul
3.
love is... cînd excavat din pătratul cel mare ce nu are colţuri, un cub de
pămînt negru (al meu) dat de-a dura se rostogoleşte sincron cu
un cub negru (al tău) de pămînt şi, oprindu-se-odată, ies la suprafaţă
– puncte albe, de os – craniul meu craniul tău arătînd 1:1
sau cînd, groapa întoarsă cu gura în jos, pe postavul cel verde al ierbii se duc de-a
rostogolul sincron două zaruri de os (craniul meu craniul tău), în mişcarea
lor ciocnindu-se îmbrăţişîndu-se pînă dau naştere unui al treilea. oprite, arată
– puncte negre, de humă, pămîntul din gură din nări din găvanele ochilor – 6 şi 6 şi 6
10 asterisc
Leo BUTNARU
20 iulie 2009
epica magna 13
prins în codiţă, fugind după maşină, cu microfonul Doar una sau două erau mai răsărite, în rest, care nu era
îndreptat spre întâiul om al urbei, silindu-l pe cameraman ştirbă, avea picioarele strâmbe sau era adusă de spate. Ce
să-l urmeze… bufnitura omului, când a căzut pe asfalt, cu mai, nu mă aflam la concursul de Miss Univers. „Al meu
camera ridicată deasupra capului… microfonul smuls din mi-o luat gumari, luna trecută. Al tău, ce?” a zis una care
mâna roşcovanului care continua să alerge inutil… se uita uşor zbanghiu. „Basma cu trandafiri”, a răspuns
hohotele de râs ale trecătorilor… Primul Edil cea interpelată. „Gumari mi-o luat la Paşti.” „Drăguţu-mio
continuându-şi, imperturbabil, testul… ploaia de blitz-uri o zâs că acum n-are bani, că…”, a spus o femeie de vreo
şi felicitări, la coborârea lui din limuzină… transfocarea pe cincizeci de ani, cu un neg în mijlocul frunţii. „Că i-o beut
paharul de apă aproape plin… eu, asistând de pe margine la crâşmă, cu Dorica”, i-a luat alta vorba din gură. „Nu, tu,
la măreţul eveniment, filmând totul… acelaşi eu, în camera şi-o luat motor. Da’ la luna care vine, îmi ia musai mărgele,
mea, mixând imaginile, populând paharul cu apă cu oameni de-alea cu sclipici, de la târg…” Și tot aşa, hi-hi-hi şi
care se agaţă unul de altul în efortul lor de a nu se îneca… ho-ho-ho! După un timp, a început să mă iscodească
„Acesta rămâne”, a decis femeia cu miros acrişor, după ce femeia cu basmaua: „Mata nu eşti de pe aici.” „Nu. Sunt
a vizionat câteva dintre filmuleţele pe care i le propusesem. din oraş.” „Se vede de la o poştă. Da’, ce caţi aici?” Le-am
„Și acela cu pasărea de fier. Și cel cu tinerii din parc. Cred spus, mai pe ocolite, ce treabă aveam acolo, că oricum
că şi imaginile din azil şi-ar putea găsi loc, pe la mijloc. Și, doream să aflu unde stăteau oamenii ăia. „Ah, vii la a lu’
încheiem cu…” Telegaru. Pe ea n-o prea văd, da el îl mai ajută pe
– Dormi? aud glasul femeii, în liniştea cabinei. bărbatu-mio la câmp.” „Sunteţi măritată?” am întrebat-o
– Nu, mă gândeam la ceva. eu, ca proasta. „Sigur că da, ce credeai?” „Păi, v-am auzit
– La drăguţa care nu-ţi răspunde? Nu-mi spune, vorbind despre drăguţ… credeam că…” „Măritatu-i una
voiam numai să ştii că m-am prins. şi iubitu-i alta” m-a informat ea hlizindu-se. „Aici tătă lumea
– Da, te-ai prins. are drăguţ. Poate vreo două-trei pocitanii să n-aibă. Ce
– De ce râzi? parcă bărbatu-mio n-are!” „Și, nu sunteţi geloasă pe ea?”
– De expresia ta. „Drăguţa”. Vorbeşti ca la bunică-mea „Pe Flori? De ce-aş fi?! Îl mâncă?” Și hi-hi-hi şi he-he-he,
de la ţară. toate. „Matale n-ai drăguţ?” m-a întrebat una care se ţinea
– Și ce e rău în asta? Mie-mi place la sat. Când eram mai deoparte, o femeie de-o vârstă cu mine, brunetă. „Nu”,
mai tânără, mergeam destul de des prin comune, cu i-am răspuns, ofuscată. S-au uitat toate la mine, ca la o
treburi… Eram o dată la marginea ţinutului. Trebuia să fac ciudăţenie. „Deh, dacă n-ai cătare…” a spus cea cu neg
o anchetă în legătură cu doi pitici… în frunte. „Nu-i totul să fii frumoasă, trebe să ai şi ceva
– Adică, copii? lipici.” Asta este: n-aveam cătare, ha, ha! Ele aveau…
– Nu, pitici adevăraţi. Dintr-aceia, ca la circ, cu – Și piticii, cu ei ce-ai făcut?
fruntea înaltă, nas scurt, trunchi normal, picioare mici şi – M-am dus să-i văd. Stăteau într-o casă cât un
uşor crăcănate… Era o căldură de-ţi simţeai creierul arzând. coteţ de găini. Nici n-am putut intra acolo, aş fi dat cu
M-am oprit la o fântână, unde, sub un nuc, câteva femei capul de grindă. M-am uitat doar din uşă. Era curat acolo…
flecăreau, aşteptându-şi rândul. Semăna cu o casă mare pentru păpuşi: scaune mititele, un
– Pitice, şi ele? pat scund, o masă cu picioare scurte, dulapuri ca de
– Nu, normale. Sau măcar aşa mi s-au părut la prima jucărie… doar aragazul, cratiţele şi oalele erau de
vedere. M-am aşezat pe o băncuţă, mai la o parte, să mă dimensiuni normale; în comparaţie cu restul locuinţei,
răcoresc puţin. Abia coborâsem din microbuz, aveam păreau uriaşe; lângă aragaz, se afla un scaun, pe care se
bagaje; urma să stau o zi şi o noapte acolo. Femeile vorbeau căţăra femeia când gătea sau făcea cafea. Am stat de vorbă
întruna, întrerupându-se una pe alta şi râzând în hohote. în curte şi le-am luat datele preliminare: nume, vârstă, cod
Vorbeau despre „drăguţii” lor. M-am uitat, atent, la ele. numeric personal… ştii tu, datele pentru identificare. Între
timp, a venit şi medicul din sat. El îi pusese pe pitici să-şi
facă actele pentru certificatele de handicapaţi. „Îmi pare
rău că nu mi-a venit ideea mai înainte”, spunea el. „Oamenii
ăştia-s dintre cei mai harnici şi serioşi din sat, dar au nevoie
de ajutor mai mult ca alţii. O serie de meserii le sunt
inaccesibile, au nevoie de dotări speciale… Le-aţi văzut
casa. A trebuit să caut mai bine de câteva luni până să
găsesc un tâmplar să le facă mobila… de la primărie, mi-au
spus că nu le e de-ajuns adeverinţa pe care le-am dat-o
eu, că este nevoie de un certificat medical de la Comisia
de Expertiză a Handicapului la Adult. Pentru asta, trebuia
să-i duc la endocrinologie. Am tras maşina lângă casa lor,
dar nu m-am uitat că era chiar la marginea şanţului. Abia
când i-am auzit gâfâind şi sforţându-se să urce pe brânci,
mi-am dat seama că n-aveau cum. M-am dus în spate, i-am
luat în braţe, ca pe nişte copii, şi i-am aşezat pe scaune. În
policlinică, doctoriţa s-a uitat la ei lung, apoi mi-a spus că
trebuie să-i interneze. Adică, oamenii ăştia s-au născut
pitici, acum au în jur de patruzeci de ani, iar ea trebuia să-i
ţină câteva zile în spital. Poate că mai cresc! Cine ştie,
16 epica magna
poate că ajung chiar mai înalţi ca mine! Ce gogomană!
I-am internat, ce să fac! După ce le-am făcut formele, mi-am
zis că să-i ajut să-şi găsească salonul. Am luat-o înaintea
lor, la pas. Numai ce-i văd pe ceilalţi pacienţi că încep să
râdă şi să-şi dea coate. Când mă uit în spatele meu, piticii
fugeau de le scăpărau călcâiele ca să ţină pasul cu mine.
Era ca în desenele animate. M-am oprit, i-am plantat într-un
colţ de unde le-am zis să nu se mişte până când mă întorc,
şi am continuat să caut salonul. Deşteapta aia i-a plasat
într-unul de copii. I-am dus acolo, le-am arătat care le sunt
paturile şi noptierele, şi i-am lăsat pradă curiozităţii fetiţelor
şi băieţilor care se apropiaseră de ei şi îi atingeau cu uimire;
nu văzuseră în viaţa lor copii cu barbă sau cu ţâţe… Acum
a picat o altă belea pe capul meu: mă tot freacă la icre să le
găsesc soţ pentru fiica lor, pitică şi ea. Tot încerc pe
Internet, dar te doare bila să vezi ce oferte primesc! E
plină lumea de perverşi...” Bine că am prins barieră!
– Ce barieră? întreb năuc.
– De tren, de care crezi? A naibii să fiu dacă văd
vreunul. Ăştia le pun înainte cu o oră… Dacă tot stăm, ia
să vedem dacă nu cumva reuşim s-o prindem pe nevasta
şofe… Sună…. Sună… sună… suna-i-ar apa-n cap ăluia ţiu-iiu-iu!, să-i sară femeiuştii sufletul din piept şi să-i
care ne-a băgat în beleaua asta! îngheţe rânjetul pe mutră, mama ei de tiristă! Apoi urmează
Închide telefonul furioasă şi îl trânteşte pe locul râsul gros, satisfăcut, şi universalele gesturi obscene.
dintre noi. – Idioţilor! se aude de jos, şi mi-o imaginez ridicând
– Lasă că ne descurcăm cumva, o îmbărbătez eu, ameninţător pumnul, sau arătându-le mijlociul. Lua-v-ar
deşi nu văd deocamdată nicio cale. La urma urmei, lăsăm mama dracului de oligofreni!
camionul în faţa porţii. În ciuda celor întâmplate, se întoarce în cabină
– Care poartă? Nu avem decât un număr de telefon, râzând, amuzată:
ai uitat? – La urma urmei, e-un leac bun. Cam de prost gust,
– Îi ştim numele, nu? dar cu efect.
– Și ce dacă îl ştim? Nu vezi că nu-i de Romtelecom? – Despre ce vorbeşti?
Adică, nu vezi, că n-ai cum, dar îţi spun eu. Nu e prefix de – De impactul pe care se pare că l-am avut asupra
Romtelecom, aşa că n-avem cum afla adresa din Pagini gogomanilor ălora. O să-l recomand prietenelor mele
galbene. Doar dacă o ducem la poliţie şi o lăsăm acolo, plictisite sau care se cred neatrăgătoare. Să facă o călătorie
dar bănuiesc că nu eşti din cale afară de dornic să dai cu ca asta. Vor constata că încă există pe lume masculi care
subsemnatul… Și nici eu n-am chef… e mult prea să le arunce ocheade şi să le ciupească de fund.
complicat… – Tu din cauza asta ai plecat de acasă?
– Nu te mai frământa, găsim o soluţie. Mai este timp – Mai slăbeşte-mă cu interogatoriul! Altceva nu mai
până mâine. Cine ştie ce se mai poate întâmpla până atunci! ştii? „De ce fugi de acasă? De ce ai plecat…” Mai lasă-mă
– Ai dreptate, la urma urmei. Om trăi şi om vedea. în pace! Te-am întrebat ceva până acum despre tine?
Bine că mi-am adus aminte! – Nu, te-ai mulţumit să mă percheziţionezi.
O aud luând telefonul şi formând un număr. În timp – Mi-am cerut, o dată, scuze pentru asta. Ţi-am
ce aşteaptă, deschide portiera şi coboară. Vocea i se explicat de ce… Nu ajunge?... În rest, ţi-am mai pus vreo
îndepărtează, întreruptă de scurte tăceri şi de chicoteli pe întrebare despre tine? De ce nu-mi urmezi exemplul?
care nu le-am mai auzit până acum din gura ei. Vorbeşte cu – Voi încerca… Mai avem mult? Unde suntem?
o terţă mai sus, dacă nu chiar cu o octavă. Vântul mi-aduce – Ieşim din munţi. Cred că nu mai avem decât vreo
câteva frânturi de frază. Ciulesc urechile, curios. sută de kilometri până la G. O să găsim o pensiune ieftină
– Dacă o să pot… Sigur că da, dar… Nu sunt sigură, şi cu prosoape curate, nu ca în Hotel California….
mai am şi alte treburi… O ştiu, nu trebuie să notez… – Hotel California? Aşa se numea? Pe bune?
Măcar… Dacă o să te trezeşti cu mine în… venit. Pa, pa… Începe să râdă încetişor, şi îmi răspunde cântat:
Șuieratul trenului se aude din imediată apropiere, – Wellcome to the hotel California, it’s a lovely
făcându-mă să tresar. Boala şoferilor de cursă lungă care place, it’s o lovely place… Nu ştii melodia? N-ai aflat de
evoluează în tandem şi a mecanicilor de locomotivă. Sătui mesajul ei satanic? Cam aşa trebuie să fi arătat, ca al nostru:
unul de altul, cunoscându-şi deja toate schemele de pe dinafară cu sclipici, pe dinăuntru murdărici. Ar fi trebuit
gândire, poveştile şi obiceiurile, ca doi soţi fără imaginaţie, să vezi ce figuri neanderthaliene erau în restaurant, să
căsătoriţi de prea mult timp. După lunga monotonie a auzi ce zgomote sinistre au fost toată noaptea… Credeam
peisajului, zăresc pe cineva –de regulă, o femeie. O văd, că nu mai prind vie dimineaţa.
de exemplu, pe „Frodi” ciripind veselă şi dându-şi ifose, – Ţi-a fost frică?
la telefon. Nu pot rezista tentaţiei; fără să schimbe un – Da, mi-a fost.
cuvânt între ei, încetinesc turaţia motorului şi se apropie – De mine?
tiptil. Când nu-i mai despart de victimă decât câţiva metri, –…
epica magna 17
– Hai, recunoaşte: ţi-a fost frică de mine. Ţi-ai amintit, eram copil nu m-am bătut cu alţii. Stăteam mai mult prin
deodată, de certificatul meu şi ai început să regreţi că nu casă.
i-ai dat importanţa cuvenită. Aşa este? – Te cred, lasă… Se vede pe tine că nu eşti violent,
– Dacă ai fi fost în locul meu, nu ai fi gândit la fel? dar oamenii sunt imprevizibili.
– Ba da, din păcate… Nu ştiu cum să te conving că – Ai dreptate. Uită-te, de exemplu, la tine. Pun pariu
sunt un tip paşnic, în ciuda evidenţelor care mă că în viaţa de zi cu zi eşti cu totul altfel.
incriminează… – S-ar putea să-l pierzi.
– Chestia asta cu „paşnicul” am auzit-o o dată, la o – Sigur că s-ar putea. Dar, tot atât de bine, s-ar putea
şedinţă de partid. Acum vreo cincisprezece-şaisprezece să nu.
ani… Lucram într-o comună, pe Dunăre. Mare şedinţă – Uite că mai sunt doar 63 de kilometri până la G…
mare. Am fost convocaţi, în sala căminului cultural… spune ea şi începe să fredoneze, mai întâi fără cuvinte,
„Toată floarea cea vestită a întregului apus”… de eră. Noi apoi o aud destul de clar: What a nice kid like you is
intelectualii stăteam în primele rânduri, alături de tractoriştii doind in a place like this?
fruntaşi şi de mulgătoarele care se evidenţiaseră în – Îţi place să cânţi, constat, stupid.
întrecerea socialistă. La prezidiu: nea Chibuţ primarul, – Aşa crezi? Very, very cleaver!
secretarul de partid comunal şi delegatul de la judeţeana – Degeaba râzi. Poate că n-ai observat, dar mereu
de partid. Se fac prezentările, se alege secretariatul, se fredonezi câte ceva când eşti bine dispusă. Și maică-mea
citeşte darea de seamă… gargara obişnuită despre făcea la fel, dar numai când era bătrânul plecat.
realizările organizaţiei locale, întreruptă din când în când – Asta e de bine sau de rău?
de citate din „tovarăşu”, de la ultima plenară, multe dintre – Știu eu? Era doar o constatare. Muzica mă cam
ele potrivindu-se în context ca oiştea-n gard… Eşti prea lasă rece. Tu însă…
tânăr, nu cred că ai prins aşa ceva. – Mie-mi place, recunosc. E răspunsul pe care îl dă
– Am văzut câte ceva la televizor. subconştientul meu la întrebările pe care tot el le naşte…
– Alea erau mizilicuri. Ce apărea acolo era atent – …?!
selectat, parfumat şi pomădat. Să fi văzut ce era în realitate! – Știi, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se
Dacă nu ar fi fost atât de cumplit, putea părea chiar haios. adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din
Îţi trebuia însă un destul de pervers simţ al umorului ca să grămada de substanţă albă în care se cuibăresc, şi încep
te poată distra un spectacol ca acela. Nea Chivuţ avea un să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate,
tic verbal când se referea la consătenii lui: „oameni paşnici să se-ncaiere de să iasă scântei … după un timp, din
şi harnici”. După ce l-a auzit de vreo zece ori, tipului de la atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se
judeţ i-a sărit muştarul: „Dar mai lasă-ne, tovarăşe, cu cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe
oamenii dumitale paşnici. De-aia sunteţi pe primul loc din care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte
ţară la crime şi furturi? De paşnici ce sunteţi?” „Acelea printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă,
sunt elemente declasate. Îşi ispăşesc pedeapsa, la din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut
închisoare. Noi ceilalţi suntem…”, dă să apere primarele că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească
onoarea comunei. „Da, voi sunteţi paşnici, ştiu. Asta, până Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască
când împlântaţi cuţitul în careva” zice „tovul” de la centru, neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din
cu lehamite… Aşa, şi cu tine. urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv.
– Mă crezi sau nu, până în urmă cu câteva zile, nu De multe ori este şi Răspunsul.
m-am atins de vreun fir de păr al cuiva. Nici măcar când – Cam livrescă, imaginea asta. Dacă e s-o luăm în
seamă, mă întreb ce se întâmplă cu afonii…
– Răspunde-mi tu!
– Păi, e teoria ta…
– A ta, care este?
– Nu ştiu, nu mi-am pus o astfel de problemă.
– Pune-ţi-o! Sună cam obscen, dar asta este…
Începe din nou să râdă, în timp ce mintea mi se zbate
să formuleze ceva cât de cât inteligent. Ah, am găsit!
– Afonii operează cu altceva…
– Vezi că ştii! spune ea cu tonul învăţătoarei care îl
stimulează pe prostul clasei.
– Cu imagini… mişcare… formule matematice…
– Exact! Nota 9 şi un sfert.
– De ce nu 10? mă răsfăţ eu.
– Vei afla când te vei face mare, puştiulică…
René Girard, mișcare anabasic-catabasică și „dorinţă derivată” (René Girard, 1995, pp. 156-183; şi 1989,
traiectul cinetic al experienţei revelatoare preformale pp. 401-422), mediată de prezenţa celuilalt, care acţionează,
în interior, ca şi în exterior, ca o transcendenţă irepresibilă,
În sfîrşit, apelînd la cuplul antonimic pînă în clipa iluminării finale. Pînă atunci, dorinţa derivată
descensiune-ascensiune, René Girard face din catabază are mereu, la fel ca şi universurile romaneşti produse în
şi anabază, în schiţa de fenomenologie antropologică a virtutea ei, o direcţie descendentă, infernală, spre neant
experienţei creatoare din eseul De la „Divina Comedia” şi moarte. „Trebuie să considerăm – afirmă Girard – marile
la sociologia romanului, cele două mişcări esenţiale ale opere romaneşti ca pe un singur ansamblu semnificativ.
subiectului creator care constituie structura fundamentală, Istoria individuală şi colectivă a dorinţei derivate merge
exemplară şi... universală a experienţei creatoare romaneşti. întotdeauna către neant şi moarte. O descriere fidelă [a ei]
Căci, prin mişcarea de coborîre în infern, urmată de cea de degajă o structură dinamică în formă de spirală
ascensiune spre lumină, între care se interpune, poate, şi descendentă”. Altfel spus, Ceilalţi sînt infernul, cum a
un fel de pasaj purgatorial, experienţa creatoare romanescă intuit şi Sartre. Resurecţia eroului dorinţei derivate, însă
are, după el, exact structura catabazic-anabazică a şi mişcarea inversă, ascensională, deopotrivă pe planul
poemului dantesc Divina comedia (v. catabază). experienţei şi universului romanesc, începe o dată cu
În esenţă, Girard dovedeşte că modificările radicale „conversiunea care este o renunţare la dorinţa mediată”
sau conversiunile, cum le numeşte în Minciună romantică şi care are „caracterul unei eliberări bucuroase”.
şi adevăr romanesc (René Girard, 1972, p. 298), survenite Dar această conversiune sau revelaţie finală nu
în viaţa personajelor romaneşti din finalurile romanelor, aparţine propriu-zis eroului romanesc, ci scriitorului.
socotite de critica romantică şi modernă doar nişte Înainte de a fi fost pusă în seama unui personaj sau altuia,
adaosuri inutile, trebuie luate în serios pentru că reprezintă ea a survenit deja într-un fel sau altul – indiferent dacă el
transpoziţia modificărilor şi conversiunilor suferite de o ştie sau ba – în fiinţa scriitorului. El este acela care se
subiectul creator însuşi, fireşte, anterioare punerii lor în eliberează mai întîi de dorinţa triunghiulară, eliberîndu-şi
forma romanescă, precum şi că traiectul experienţei apoi – sau totodată – şi personajul creat de el:
creatoare – preformale şi pretematice – a scriitorului este „Conversiunea finală a eroului este o transpoziţie a
izomorf arhetipului dantesc sau celui augustinian – mai experienţei fundamentale a romancierului (s. n.), a
contras – din Confesiuni. Această schemă renunţării la propriii săi idoli, adică a metamorfozei sale
anabazic-catabasică, universală, a experienţei creatoare spirituale”. Aşadar, între traiectul dantesc,
nu este un construct teoretic girardian, ci corespunde anabazic-catabazic, al experienţei creatoare, între geneza
însăşi structurii, similare, a universului romanesc al preformală a operei şi structura universului acesteia există
personajelor, iar ea s-ar datora modului de funcţionare o relaţie de omologie perfectă, pe care Girard o afirmă în
universală, mereu descendent, pînă în momentul finalul eseului său: „Trebuie să aplicăm concluziilor
conversiunii, a ceea ce Girard numeşte „dorinţă aceeaşi metodă ca universurilor romaneşti, înfăţişîndu-le
triunghiulară” sau „metafizică” (René Girard, 1972, pp. ca o singură totalitate semnificativă. Ceea ce descoperim
23-71). Căci, conform antropologiei sale fenomenologice, de această dată nu este o desfăşurare istorică continuă,
nu există dorinţă spontană, cum s-au iluzionat romanticii ci o formă dinamică aproape întotdeauna identică, deşi
ori diversele individualisme moderne şi se mai iluzionează mai mult sau mai puţin realizată la romancierii particulari.
încă hipersubiectivismele pleziriste postmoderne, ci numai Revelaţia finală iluminează, în chip retrospectiv, calea
parcursă. Opera este ea însăşi retrospectivă; ea este
totodată povestirea şi recompensa metamorfozei
spirituale. În lumina acesteia [din urmă], existenţa în lume,
coborîrea (la descente) în spirală, apare ca o coborîre în
infern, deci ca etapă necesară pe calea revelaţiei finale.
Mişcarea descendentă sfîrşeşte prin a se transforma în
mişcare ascendentă fără să mai existe vreodată întoarcere
înapoi. Evident, aceasta este chiar structura Divinei
Comedii. Și fără-ndoială trebuie să ne reîntoarcem încă şi
mai mult în timp, pentru a defini arhetipul formei romaneşti,
pînă la Confesiuni-le Sfîntului Augustin, întîia operă a
cărei geneză este înscrisă în forma sa. Aceste observaţii
nu ies dintr-o teologie, ci dintr-o fenomenologie a operei
romaneşti” (René Girard, 1983, pp. 180-183). Și poate
aceeaşi intuiţie despre structura experienţei creatoare o
exprimă laconic, în termeni greceşti, cu mult înainte ca
Augustin şi Dante s-o fi înscris în structura propriilor
opere, Pindar, recomandînd, în Pythica III-a, propriului
suflet de poet să-şi coboare mai întîi privirea... în jos, să
cerceteze şi epuizeze „ceea ce este la picioarele noastre”,
iar numai apoi, printr-o a doua mişcare, să şi-o înalţe spre
20 metamorfozele cercului
Homer – Imnuri. Războiul şoarecilor cu broaştele,
poeme apocrife, Trad de Ion Acsan, Bucureşti, Ed. Minerva,
1971.
Dumitriu, Anton – Alétheia, Bucureşti, Ed. Eminescu,
1984.
Diano, Carlo – La poetica dei Feaci, în Belfagor, XVII,
1963, apud Salvatore Lo Bue, op. cit., p.87
Detienne, Marcel – Stăpînitorii de adevăr în Grecia
arhaică, trad. de Alexandru Niculescu, Bucureşti, Ed.
Symposion, 1996.
Platon, Cratylos, în Opere, vol. III, Bucureşti, Ed.
Știinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 251-375.
Blanchot, Maurice – Lo spazio letterario. Con un saggio
di Jean Pfeiffer e una nota di Guido Neri, traduzione di Goffredo
Fofi, Torino, Giulio Einaudi editore, 1975.
Blanchot, Maurice – Privirea lui Orfeu în Maurice
Blanchot – Spaţiul literar, trad. şi pref. de Irina Mavrodin,
Bucureşti, Editura Univers, 1980.
Blanchot, Maurice – Le livre à venir, Paris, Gallimard,
cer, la cele divine şi nemuritoare: „O, suflete al meu, nu 1971.
aspira la viaţa nemuritoare, ci sfîrşeşte cîmpul de acţiune Doinaş, Ștefan Aug. – Orfeu şi tentaţia realului,
care îţi este dat”. De fapt, aceasta dublă mişcare, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974.
anabasic-catabasică, inclusiv în varianta ei inversată, ar Dumitriu, Anton – Orfeu sau Puterile incantaţiei, în
putea fi considerată structura dinamică sau, mai exact, Cartea întîlnirilor admirabile, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981.
traiectul cinetic al oricărei experienţe creatoare sau a ceea Girard, René – Critiques dans un souterrain, Grasset,
ce a fost numit experienţă revelatoare preformală (Virgil
ĽAge d´Homme, Paris, 1983, pp. 181-183.
Podoabă, 2004, pp.276-281).
Girard, René – Minciună romantică şi adevăr romanesc,
_____ trad. de Alexandru Baciu, Bucureşti, Ed. Univers, 1972.
Bibliografie Girard, René – Violenţa şi sacrul, trad. de Mona Antohi,
Bailly, Anatole – Dictionnaire grec-français, Édition Bucureşti, Ed. Nemira, 1995.
revue par L. Séchan et P. Chantraine, Paris, Hahette, 1956. Girard, René – Des choses cachées depuis la fondation
Xenofon – Anabasis, trad., Studiu introd., rezumate şi du monde, Paris, Grasset, 1989.
note de Maria Marinescu-Himu, Bucureşti, Ed. Știinţifică, 1964. Podoabă, Virgil – Metamorfozele punctului, Ed.
Arrianus – Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, Paralela 45, Piteşti-Bucureşti, 2004.
trad. de Radu Alexandrescu, Studiu introd., note şi indice de
termeni de Alexandru Suceveanu, Bucureşti, Editura Știinţifică,
1966.
Blaga, Lucian – Trilogia culturii, Cuvînt înainte de
Dumitru Ghişe, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală,
1969.
Durand, Gilbert – Structurile antropologice ale
imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, trad. de
Marcel Aderca, pref. şi postf. de Radu Toma, Bucureşti, 1977.
Callegari, G. V. – La leggenda di Orpheus e miti affini,
Verona, 1928.
Lo Bue, Salvatore – Origine orfica della poesia, Milano,
Mursia, 1983.
Heurgon, Jacques – Orphée et Eurydice avant Virgile,
în Mélanges d’archèologie et histiore, XLIX, 1932, apud
Salvatore Lo Bue, op. cit., p. 14.
Vernant, Jean-Pierre – Mit şi gîndire în Grecia antică,
trad. de Zoe Petre şi Andrei Niculescu, Bucureşti, Ed. Meridiane,
1995.
clepsidra ºi bumerangul 21
Marcată de conspirativită, intervenţia sugerează că ideologicului, fantasmă negativă obsesivă, de care autorul
haosul din societatea românească postrevoluţionară doreşte să scape, dar nu prin deconstrucţie, ci prin
reprezintă efectul indus al unui plan controlat, pus în scenă ignorare. „Stalinismul – scrie el în acest sens – nu era
de către oameni care ştiu cum să tragă beneficii de pe decât metoda învingerii subdezvoltării prin forţă şi
urma marasmului: pista de interpretare, extrem de atractivă, represiune. Strategia depăşirii subdezvoltării şi-a pus
a apărut şi în exegeză, asociată fiind asistemicităţii amprenta asupra trăsăturilor economice şi sociale ale
postevenimenţiale pe care o propovăduieşte societăţilor din Răsărit, şi nu principiile socialismului.”9
postmodernitatea. Pentru cei care vor spune că iar ne Cu alte cuvinte, socialismul a fost benefic în ţările
amăgim cu droguri intelectuale, suprainterpretând o acaparate de Moscova, fiindcă le-a impus acestora o
realitate care este, de fapt, mult mai simplă, vă propun să accelerare economică pe care şi URSS-ul a experimentat-o
revenim la Silviu Brucan. La doctrinarul Brucan, de data în perioada dintre cele două războaie mondiale, când
aceasta, cel din cărţile sale scrise, unde se vede foarte Occidentul era măcinat de recesiune.
bine că omul gândea simplist – şi oarecum mecanic –, dar Peste această convingere se suprapune, la Brucan,
sistematic, în centrul analizelor sale aflându-se – îndeajuns un principiu pe care el îl numeşte „balansoarul factorilor
de surprinzător! – noocraţia. clasă şi naţiune în politica internaţională”, identitatea „de
Sub aspectul relaţiilor dintre „oracolul din clasă” apărând la suprafaţă în momentele de acalmie
Dămăroaia” - cum a fost numit Brucan după deportarea prilejuite de accelerarea dezvoltării economice şi sociale,
sa forţată într-un cartier al Bucureştilor - şi intelectuali, regresul spre „naţional” producându-se, dimpotrivă, în
părerile sunt, din nou, împărţite. Cea mai radicală, şi momente de criză şi de accelerare a mersului istoriei. Nu
evident exagerată, este aceea acreditată de către Victor pot să nu remarc, în trecere, şi faptul că ideologia lui
Roncea, prin postfaţa volumului său Davai Ceas, Davai Brucan marchează o apostazie personală în raport cu
Traian8, în care se scrie: „Grupul pentru Dialog Social, iudaismul, dar poate că nu trebuie să împingem lucrurile
creat de Silviu Brucan în jurul revistei 22, a avut drept până la asemenea extrapolări; totuşi, nu putem omite faptul
menire fărâmiţarea din interior a oricărei forme de agregare că omul trăia, în felul său propriu, ceva ce s-ar putea numi
ideologică venită dinspre moştenitorii partidelor istorice, „teroarea istoriei”, apelul frecvent la Braudel, din textele
a luptătorilor din rezistenţa armată din munţi, foştilor sale, nefăcând decât să confirme supoziţia.
deţinuţi politici şi schimbul lor, tineretul insurecţional Paradoxul psihologic al lui Brucan constă în faptul
anticomunist.” Mai obiectivă – şi, evident, mai nuanţată că el prefera, strict intelectual, calmul relativ al „duratei
– se dovedeşte a fi partea ultimă a celebrului articol din lungi”, fiindu-i dat să acţioneze, dimpotrivă, în momente
The Independent, deja citat, unde Imre Karacs şi Victoria cruciale, de accelerare a istoriei. Se cunoaşte, de pildă,
Clark amintesc de faptul că există un dezacord între Brucan rolul pe care el l-a jucat în sedimentarea incipientă pe care
şi intelectualii din GDS, aceştia din urmă nutrind părerea a reprezentat-o epoca lui Dej, retrăgându-se din politica
că Frontul reprezintă o formă mai laxă de dictatură, Brucan activă în clipa accederii lui Ceauşescu la putere, adică
nefiind altceva decât „un leninist, stalinist sau fascist.” atunci când straturile fuseseră, cât de cât, aşezate.
Ne vedem siliţi să precizăm din nou că textul din The Scenariul s-a repetat în săptămânile Revoluţiei din
Independent este o relatare intermediată, însă, chiar dacă decembrie 1989, când Brucan a fost, din nou, foarte activ,
îi facem o concesie lui Brucan, creditându-l cu afirmaţia retrăgându-se din FSN în data de 4 februarie 1990, adică
că spusele sale au fost răstălmăcite, nu putem să nu în momentul în care – ca să ne folosim de motivarea sa –
remarcăm faptul că dihotomizarea propusă în acest articol „rolul său se încheiase”. Împărţit între activism şi
corespunde ideologiei sale de bază, afirmată şi în alte contemplaţie, între participare efectivă şi expectativa
volume. În declaraţia din The Independent, Brucan relativă pe care o presupune statutul de intelectual critic,
vorbeşte de o scindare a populaţiei româneşti între o pătură el se refugiază mereu în aceasta din urmă, perioada sa cea
mică de „oameni cu cap” (clever people), al căror număr mai semnificativă înregistrându-se în ceauşism, când va
este estimat la 1,5 milioane, şi o mare masă de „stupid încheia un pact cu dictatorul, obţinând circulaţie liberă în
people” (cam 20 de milioane...), inerţia exercitată de Occident şi dreptul de a publica acolo în schimbul
„ordinary folk” fiind determinantă în retardarea promisiunii că nu va vorbi nicăieri despre România.
dezvoltării româneşti din perioada postrevoluţionară. În Prăbuşirea sistemului socialist şi, cu precădere, a
consecinţă, cei 20 de ani care trebuie să treacă până când comunismului în România este interpretată de către Silviu
românii vor deprinde lecţia democraţiei reprezintă secvenţa Brucan tot pe logica „duratei lungi”, asociată celei care
de timp în care stupid people trebuie să se ridice la nivelul denunţă „balansoarul factorilor clasă şi naţiune”: România
lui clever people, surmontând un handicap întreţinut de îi apare exegetului ca un fenomen de „modernizare
către comunism prin re-proletarizarea partidului, urgentată întârziată”, socialismul fiind răpus nu de aversiunea
de către Ceauşescu, prin antiintelectualismul regimului oamenilor faţă de un regim samavolnic, ci de presiunea
său şi prin reticenţa faţă de societatea globală, impusă „revoluţiei tehnologice” globale, căreia Ceauşescu i s-a
prin răspândirea pe scară largă a computerelor. Privind în opus cu vehemenţă, ofensiva ei neputând fi, în cele din
jur, azi, putem să ne dăm uşor seama dacă prognoza a fost urmă, oprită. Altfel spus, pentru Brucan, secera şi ciocanul
împlinită sau nu... au fost învinse de computer, ai cărui mânuitori sunt oamenii
Gândirea social-economică a lui Silviu Brucan nu e deştepţi („clever people”). Numai că lucrurile nu stau
rudimentară, dar păcătuieşte printr-un soi de fixism aşa de simplu, socialul jucând, în România, un rol inerţial,
dialectic, obsedat de dihotomizări. Ceea ce o caracterizează de retardare, prin transformarea factorului naţional în
în mod frapant este împingerea în plan secund a platformă politică. Din cauza aceasta – explică Brucan –,
24 clepsidra ºi bumerangul
Revoluţia română a reprezentat un moment de „cădere decât represaliile, care stârnesc violenţă. Timp de două
înapoi în istorie”10, ilustrată prin aderenţa la trei complexe decenii, clasa politică s-a primenit la noi foarte puţin, feţele
identitare, toate naţionale: identitatea etnică, identitatea care puteau fi zărite în parlament acum douăzeci de ani
naţională balcanică şi cea care pune în centru apartenenţa fiind tot acolo şi acum, în culori politice eventual
la Mitteleuropa. schimbate. Constituţia e vâscoasă, plină de neclarităţi
Soluţia salvatoare, sugerată de către Silviu Brucan, mlăştinoase, care abia aşteaptă să fie răstălmăcite.
este simplă, dar foarte dificil de realizat pe teren: Industria s-a prăbuşit, agricultura e ucisă de importuri. Pe
schimbarea ponderii dintre clever people şi stupid people, „sticlă”, aceleaşi feţe se plimbă de la un post de televiziune
relativizarea inerţiei exercitate de către aceştia din urmă la altul, plătite consistent pentru a spune aceleaşi
prin activismul compensativ al „celor deştepţi”. Brucan „adevăruri” şi pentru a trece sub tăcere altele. România e
recurge la statistici salariale foarte elaborate pentru a împărţită, azi, nu între clever people şi stupid people, ci
demonstra că tot efortul de „re-proletarizare” din vremea între oameni care câştigă foarte bine de pe urma haosului
lui Ceauşescu s-a făcut pe seama unui antiintelectualism şi cei ce îl suportă. Rezultatul e absenteismul de la vot şi
obstinat, el fiind „opera” unui cizmar cu patru clase şi a lehamitea: adică două instrumente de disciplinare socială
unei soţii nu cu mult mai şcolite, care nu avea note de foarte eficiente.
trecere decât la gimnastică şi la lucrul cu mâna. Baza
socială a inerţiei din România o reprezintă – susţine tot el Note:
– imensa masă a muncitorilor semicitadinizaţi, urcaţi de la ______
sat la oraş, care „delegă” puterea din lipsă de cultură
liberală. Iată citatul: „Muncitorul industrial de origine 1 Memorii. Editurile Universul şi Calistrat Hogaş,
ţărănească a devenit baza socială ideală a partidului Bucureşti, 1992. Într-o redactare schimbată, cu infime adăugiri
comunist. Incapabil de a exercita el însuşi puterea într-o şi cu un aparat documentar inedit, fotocopiat, cartea va fi reluată
societate industrializată modernă, ţăranul, devenit în vol. De la capitalism la socialism şi retur. O biografie între
muncitor, are nevoie de o avangardă care să exercite două revoluţii. Ediţie îngrijită de Alexandru Singer. Ed. Nemira,
puterea în numele său. El aduce cu sine tradiţii săteşti Bucureşti, 1998.
lipsite de organizare; libertatea politică i se părea superfluă, 2Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan, în: 22, nr. din
iar libertatea presei nu a fost niciodată visul 29 sept. 2006. Cităm din text: „Silviu Brucan a fost un ideolog
analfabetului.”11 comunist. Chiar după despărţirea sa de crezul căruia i s-a dedicat
V-aş propune, pentru finalul acestui text, să luăm de cu fanatism vreme de decenii, încă din anii când partidul comunist
era o minusculă formaţiune clandestină, Brucan a păstrat o
bună dihotomia dialectică propusă de către Silviu Brucan
mentalitate autoritară. A fost întotdeauna un om al monologului.
şi s-o aplicăm la realitatea socio-politică românească de
Dădea lecţii, dădea note. Nu avea îndoieli şi profetiza ca şi cum
azi, pentru a vedea dacă terapia restratificării s-ar fi aflat în inima adevărului. [...] Câtă vreme a fost
socio-economice, realizată pe calea emancipării propagandist comunist, adică cea mai mare parte a vieţii sale,
„intelectuale”, a funcţionat sau nu în ultimii 20 de ani la Brucan a minţit, inclusiv atunci când spunea «Bună ziua» ori
noi, şi care sunt şansele ca ea să ne scoată din impas în «La revedere». Două lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza
perioada care vine. Pentru a da un răspuns cât de cât partidului şi propria supravieţuire politică. La acest capitol se
mulţumitor, e nevoie să analizăm atât raportul dintre înţelegea cu alţi veterani cu care a întreţinut relaţii cordiale. Prieteni
activismul social şi pasivitate, cât şi, retroactiv, ce anume reali însă nu a avut. [...] A minţit şi după ce a început să-l sfideze
s-a făcut pentru ca acest activism să devină realitate. Dacă pe Ceauşescu (nu sistemul). A făcut-o însă mai puţin insolent şi
ţinem cont de faptul că baza socială de la care pornim azi ostentativ. [...] Nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre
e aceeaşi cu care am operat şi în 1990, adică marea masă semnatarii «Scrisorii celor şase». Și-a asumat rolul de critic al
semicitadinizată care face transhumanţa săptămânal, lui Ceauşescu, ceea ce în perioada aceea, cu un dictator paranoic
mergând în weekend acasă la ţară pentru a-şi aduce cartofii în fruntea ţării, nu era puţin lucru. Nu a fost însă niciodată un
şi murăturile, că intelectualitatea e mai izolată social, azi, veritabil apostat. Rolul său în Revoluţia din decembrie 1989 a
fost în cel mai bun caz ambiguu. Poate că singurul său merit în
ca niciodată, ajungem la întrebarea dramatică a dilemei: a
acea situaţie critică a fost că s-a opus tentativelor de regrupare a
avut cineva nevoie, în România postrevoluţionară, de o
Securităţii. Nu a iubit democraţia liberală. La rândul ei, aceasta
societate activă, conştientă de experimentul la care o nu-i datorează nimic lui Silviu Brucan.”
supune istoria prin prăbuşirea sistemului socialist, sau, 3 Reputaţia postumă a lui Silviu Brucan, 22, 5 oct. 2006
dimpotrivă, „idealul” a fost acela de a sedimenta o 4 Brucan Dreams of Brain Power, în: The Independent,
societate inerţială, pe „liniştea” căreia se puteau construi 29 ianuarie 1990
uriaşe edificii de corupţie şi averi fabuloase? Care este 5 Ed. cit.
rolul clasei politice şi al mass mediei în acest proces de 6 „un corespondent de origine maghiară mi-a atribuit
resedimentare infracţională?: pot fi ele interpretate ca expresia”, în: Generaţia irosită, ed. cit., p. 240
subsisteme speciale, cu particularităţi aferente, unul 7 http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/
decizional şi celălalt critic, sau doar ca instrumente subtile t119243.html - accesat în data de 20 oct. 2009
– uneori involuntare... – ale unui „program” consensual 8 Editurile Teşu şi Semne, Bucureşti, 2007
de realizare a unei societăţi inerţiale? 9 Generaţia irosită, ed. cit., p. 8
O societate se poate disciplina – cum bine ştim – 10 Ibid., pp.6-7
prin represalii şi prin fixism. În cele două decenii care au 11 Generaţia irosită, ed. cit., p. 158
trecut de la Revoluţie, România le-a experimentat pe
amândouă, descoperind că fixismul e mai eficient politic
replici spontane 25
drept decizional concret), descurajează orice iniţiativă de pericolului, dacă nu pentru a induce în psihea colectivă o
implicare politică a unui tânăr responsabil sau profesionist stare de insecuritate?). La o primă vedere, aceste campanii
(măcar în limitele minime acceptate de bunul simţ civic şi sunt bine intenţionate, dar, atent analizate, ele sunt prost
politic). Românul „aproximativ european” (vorba lui mecanizate. De altfel, spunând că iadul e pavat cu bune
Cornel Udrea) doreşte ca Statul să-i plătească întreţinerea, intenţii, moralistul francez nu cred să fi făcut simplu
iar politicianul să-i aprovizioneze constant sentimentul exerciţiu stilistic. La ediţia din 31 octombrie a emisiunii
de securitate financiară: ştiind că, cel puţin în regim de 100% cu Robert Turcescu, sociologul Sebastian Lăzăroiu
instabilitate, e în incapacitatea de-a satisface astfel de (care avea 19 ani la momentul Revoluţiei), provocat să
aşteptări, tânărul român care nu doreşte mai mult să zică, prognosticheze opozanţii celui de-al doilea tur de scrutin
decât să ştie sau să facă (după cum îmi părea a fi al prezidenţialelor, a răspuns: „Presa şi Democraţia.”
demagogul, dar, altfel, puţin profundul tânăr din capul (completând: „80% din presă falsifică jocul demo-
mesei, care a comentat azi banalităţi), se fereşte de politică cratic.”). Personal cred că ştia ce spune, ştia şi ce
exact ca Nefârtatul de tămâie. În sfârşit, generaţia matură gândeşte, dovedind că generaţia tânără nu e nicidecum
naivă, ignorantă sau autistă. Astfel că, trebuie să
completez înainte să închei, nu a transfera responsabilităţi
dintr-o generaţie într-alta e cazul, ca nici a ne alarma sau
decepţiona metodic, ci a oferi soluţii cât se poate de
responsabile. Textul dvs. m-a provocat să le caut cel puţin
pentru mine şi m-a provocat, totodată, să intru în dialog
cu dvs.
5. În sfârşit, mă întreb de ce nu mi-a venit în minte
până acum evident adevărata dvs. afirmaţie, conform
căreia există o imagine a României alternativă imaginii
proiectate zilnic în toate mass-media, prin promovarea
aceloraşi personaje publice (fie ele media, politice,
sociologice etc.). Implicând şi abordări, respectiv soluţii
alternative, această imagine neştiută a României, din
mintea unor intelectuali nefrecventaţi, ar putea produce
turnuri, dacă nu mutaţii decisive în dezbaterea publică
(purtată pe aceleaşi tonuri, în aceleaşi game şi cu aceleaşi
chei, cu mici excepţii, pe toate cele 4 sau 5 posturi TV de
maximă audienţă). Dar, mai mult decât atât, cred că pentru
oricine e frustrantă ipoteza – cât se poate de validă teoretic
– că, în acelaşi context, dar cu soluţii şi cu personaje-cheie
inhibă simţul de implicare politică al tinerilor, prin total diferite, istoria (contemporană a României) ar fi putut
manipularea media defavorabilă unei implicări politice. avea o cu totul altă înfăţişare. Admiţând principial
Campania Realitatea TV, altminteri lăudabilă, dar extrem corectă această premisă, vom considera, pe cale de
de defavorabilă pusă în context, marşând pe sloganul Noi consecinţă, inclusiv faptul că e posibil ca, într-un anumit
vrem respect! (un respect pe care moderatorii postului nu moment al trecutului nostru recent, un imperceptibil
îl acordă nici măcar invitaţilor în platou), are meritul de-a sau un cvasi-prezent gest public să fi scos societatea
demoniza clasa politică şi, odată cu ea, politica însăşi, română din scenariul firesc, împingând-o, prin retorica
până acolo unde a avea implicare politică publică devine zilnică inertă, într-un film cu totul străin şi, mai rău, pe
sinonim, în psihicul colectiv, cu un vot de blam din partea o linie de viitor dacă nu moartă, cel puţin defectă. Cine
vecinilor, colegilor, a ţării întregi. În paralel cu această va putea identifica acel moment critic de trecere în
campanie a postului amintit (care, suprapusă peste criza dimensiunea reală – dar necorespunzătoare scenariului
politică PSD/PD-L, de altfel firească într-o democraţie de viitor al Revoluţiei – în care involuăm azi, va avea şi
participativă pluripartidistă, a isterizat dezbaterea publică, cheia soluţiilor – în primă instanţă mentalitare –, dar va
suplimentând normala criză a politicii active cu o cunoaşte şi uşa corespunzătoare – în ultimă instanţă
indezirabilă criză a politicii pasive, din faţa televizorului, politică. Sugestia dvs., pentru o principială schimbare,
respectiv cu o criză socială majoră), cei de la Adevărul măcar din spirit de sondare, a actorilor scenei
propun, cu o reclamă care apare inclusiv pe postul de formatoare de opinii, e primul pas într-o aventură cu
televiziune amintit, un ziar distanţat de politică din raţiuni rezultate cât se poate de concret-istorice, a unei
pe care publicul le intuieşte şi le înregistrează. Iată, deci, comunităţi dispuse la gesturi aproape metafizice, sau,
cum responsabilizează politic generaţia matură, prin me- cel puţin, abstracte, în încercarea de a ieşi din falsul
dia, tânăra generaţie: nu învăţând-o că pentru exercitarea tunel în care se află. Dar cine credeţi, oare, că ar încerca
activ-publică a drepturilor şi obligaţiilor politice au murit într-adevăr această – aparent idealistă – restructurare
tineri şi maturi în 1989 şi nu învăţând-o că politica e o a personalului principal şi TESA, din divina tragedie
practică esenţială a oricărei colectivităţi, ci provocând pe care o comentăm aici? Mă tem că, obligat în faţa
dezgust, lehamite (cum spuneaţi) şi refuz, prin isteria de bunului simţ al raţiunii, la acest punct eu voi fi cel dintâi
limbaj (susţinută de subtile mecanisme de imagistică: de pesimist... Cum Regizorul e incert, iar scenariul multi-
ce News Alert şi Breaking News sunt expuse cu font form, singura soluţie ar fi, cred, urcarea spectatorilor
galben, pe fond negru, deci în universalul cod al pe scena unei revoluţii de catifea.
28 conexiuni
bibliotecă se sustrage principiilor constitutive ale unei ficţiuni
obişnuite, aşa încât luarea în posesie a propriei creaţii artistice
solicită implicarea unor strategii compoziţionale cvasi-
Cosmin BORZA didactice care, din păcate, frizează uneori tezismul. Scriitorul
se ipostaziază în teoreticianul/poeticianul propriului text, iar
fragmentele ce motivează trecerea realului într-o carte infinită
Biblioteca Iad îi mai încântă, cred, doar pe dogmaticii structuralismului/
textualismului. Pe de altă parte, dincolo de respectivele
În cazul scriitorilor, termenul „efigie” are prea puţin de- inserturi metanarative aride şi redundante, toate cele patru
a face cu înţelesul de dicţionar. Cel mai adesea, memoria proze amintite îmbracă în tonuri melancolice, dramatice sau
colectivă nu plasează reprezentarea în relief a chipurilor cinice istoria fabuloasă şi cuceritoare a căutării (mereu eşuate
poeţilor, prozatorilor, dramaturgilor pe fundalul vreunei a) unei identităţi pe care nici măcar memoria nu o mai păstrează.
monede, medalii ori mărci poştale, ci o încorporează într-o
bibliotecă. Nu doar că fotografiile autorilor ocupă constant Biblioteca-haos bine temperat
copertele I sau IV ale propriilor volume, dar a devenit un fapt
natural ca interviurile video cu scriitori să se desfăşoare în Cel mai bun/explicit exemplu în acest sens e oferit
bibliotecile acestora, iar cele dedicate mediei scrise să fie de textul de nici şapte pagini – jumătate teoretic, jumătate
ilustrate prin ipostaze ale intervievatului încadrat de rafturile narativ –, intitulat de Jorge Luis Borges Biblioteca Babel.
doldora de cărţi (dacă se poate, scrise chiar de el). Totodată, Ajunsă aproape concept literar, sintagma a dat naştere unei
relaţia hipersubiectivizată cu biblioteca personală rămâne, adevărate isterii hermeneutice. În timp ce ideologii culturali
cum e şi normal, unul dintre subiectele preferate ale au considerat proza scurtă borgesiană un manifest al
însemnărilor autobiografice, iar anchetele cultural-jurnalistice postmodernismului avant la lettre, eseiştii cu înclinaţii
pe această temă dezvăluie, în afara criteriilor de ordonare a protocroniste au îndrăznit chiar să o considere o anticipare a
volumelor, până şi lemnul din care e construit mobilierul. Mai reţelelor de internet. Ea a suscitat interesul neobosiţilor mistici
mult, rari sunt intelectualii care să nu menţioneze măcar în şi psihanalişti, dar şi preocuparea previzibilă (având în vedere
treacăt, cu o plăcere abia disimulată, ce rarităţi cuprinde subiectul prozei) a matematicienilor (chiar anul trecut a fost
colecţia lor sau cât de macrantropică începe să devină. publicat la Oxford University Press volumul The
Fie că încearcă să ascundă un ruşinos veleitarism, fie Unimaginable Mathematics of Borges’ Library of Babel).
că se prezintă ca literaţi în formare, fie că îşi cunosc statutul Cât despre contribuţia criticilor şi teoreticienilor literari la
de valori incontestabile, scriitorii îşi transformă de multe ori configurarea unei biblioteci despre Biblioteca Babel niciun
camera/camerele cu cărţi în panaş social. Semn al distincţiei studiu contemporan care se respectă nu ratează măcar o
profesionale, biblioteca este prezentată drept un spaţiu trimitere cu valenţe revelatoare.
paradisiac interzis profanilor, impregnat până la identificare Cu toate acestea, naraţiunea lui Borges din 1941,
cu personalitatea proprietarului, un univers interior şi inclusă în volumul cu titlu simptomatic Ficţiuni (1944),
fantasmatic ce poate echilibra fericit tensiunile/incoerenţele propune o confesiune sceptică, autoironică, ba chiar plină
vieţii cotidiene. Uneori turn de fildeş sau templu mistic, alteori de deznădejde, despre relaţia individului cu biblioteca şi,
laborator alchimic sau salon psihanalitic, încăperea pavoazată implicit, cu lumea. Cel care într-o conferinţă din 1977 (publicată
cu cele mai diverse volume stârneşte reacţii şi stări ce vin să- la noi în Cărţile şi noaptea) va afirma – spre încântarea
l împlinească estetic-existenţial pe scriitor. Până şi titlul atât literaţilor pătrunşi de fior estetic – că şi-a imaginat
de îndrăzneţ – Cartea iad – al romanului scris de Carlo Frabetti întotdeauna „Paradisul sub forma unei biblioteci” îşi găseşte
(unde biblioteca este comparată cu însuşi Infernul) conduce aici un adversar redutabil. După o frază de început spusă
tot la un happy-end biblioteconomic: protagonistul se didactic şi doct – „Universul (pe care alţii îl numesc bibliotecă)
sustrage ispitelor diavoleşti printr-o logică matematică se compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de
minimală, cât şi prin capacitatea sa de a descoperi în ficţiunile coridoare hexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie în mijloc,
artistice din iad valorile şi adevărurile general umane. înconjurate de prispe joase” –, personajul borgesian (un
Totuşi, în mod surprinzător poate, când biblioteca este cercetător ajuns la senectute, extenuat şi hâtru) parodiază
abordată ca temă literară, autorii par să îşi piardă perspectiva sistematic diversele tipuri de autism/obtuzitate ale şi mai
senin-idilizantă. Această manieră caracterizează şi unifică eteroclitelor specii de bibliotecari: de la idealişti, la mistici,
prozele unor scriitori dintre cei mai diverşi, de la mai puţin până la lingvişti şi grămătici, care încercau să identifice o
cunoscuta nuvelă a lui Luigi Pirandello din 1909, O lume de logică/semnificaţie/limită/ordine a bibliotecii, fără a-i uita,
hârtie, până la faimoasa Biblioteca Babel, scrisă de Jorge bineînţeles, pe inchizitorii politici, esteţi ori bigoţi, ce consideră
Luis Borges în 1941, şi până la autohtonele Amintiri din că au dreptul să elimine – în funcţie de nişte criterii strict
copilărie (1977) de Ana Blandiana sau Insula (1985) lui Ioan personale – cărţile lipsite de valoare. Babilonia nu e adusă
Groşan. Universul labirintic, supraetajat, flexibil, volatil, atât de tomurile ce compun biblioteca, ci de fiinţele ce o
inefabil, alunecos, atemporal etc. al cărţilor devine captivant cercetează.
sau chiar înspăimântă, individul se îndoieşte de convingerile În loc să se supună modei de a căuta hexagonul central
sănătoase ori de certitudinile pragmatice cu care l-a obişnuit sau cartea „aleasă” (un fel de „cifru şi rezumat al tuturor
lumea „reală” şi începe să renunţe de bunăvoie la vitalitate/ celorlalte”), evitând să ofere sensuri obscure posibilităţilor
materialitate, acceptându-şi ficţionalizarea ca pe o salvare – combinatorii ale celor douăzeci şi cinci de simboluri grafice
se metamorfozează într-o fiinţă de hârtie. Biblioteca ajunge identificabile în orice text, naratorul borgesian acceptă
un tărâm al damnării şi însingurării şi mai puţin un spaţiu al împăcat câteva axiome pe care bunul-simţ şi cercetarea sa
ispăşirii ori al salvării. Infern, iar nu Purgatoriu sau Paradis. profesionistă le-a aşezat ca fundament al universului-
Concomitent cu (şi consubstanţial) periplul(ui) dezintegrator bibliotecă. Astfel, acesta constată că biblioteca e eternă,
al personajului, autorul/naratorul este nevoit să participe la conţinându-şi virtual până şi formele sale viitoare, imposibil
realizarea acestui demers de o accentuată stranietate. Lumea- oricum de anticipat de vreme ce este supusă accidentalului,
conexiuni 29
informului, haoticului, fragmentarului. Totodată, limbile de Blocarea accesului la biblioteca ce oferă cititorului
mult dispărute şi cele ce vor veni se regăsesc în interiorul pasionat autoritate deplină asupra propriei existenţe virtuale
cărţilor: „Nu pot să combin nişte caractere dhcmrlchtdj pe generează drama protagonistului din O lume de hârtie. În
care divina Bibliotecă să nu le fi prevăzut şi care în una dintre ciuda atenţionărilor medicului că lectura îi compromite definitiv
limbile sale secrete să nu închidă un sens teribil”. Evident că vederea, profesorul Valeriano Balicci hotărăşte să îşi extindă
dezvăluirea lui şi descoperirea paternităţii sale sunt imposibil biblioteca până în stradă, aşa încât, în timpul plimbărilor sale
de realizat – spaţiu al anarhiei textuale, al multiformului şi prin oraş, cititorul pirandellian este mereu cufundat în paginile
infinitului, biblioteca borgesiană anulează ideea de autor, ba vreunei cărţi. Stârnind amuzamentul conorăşenilor, profesorul
chiar de originalitate. Fiecare carte e unică, însă constituie o se expune farselor pragmatice ale unui adolescent ce
simplă rescriere a celorlalte, fiinţa umană reprezentând un comercializează statuete ieftine de ghips: cunoscându-i
simulacru. Nici lumea nu mai poate fi cunoscută, singura traseele şi vulnerabilitatea, băiatul îşi aşază marfa în calea
ordine accesibilă rămâne aceea obţinută prin repetările bătrânului, care, spărgând-o, este obligat să o achite. Cu un
dezordinii, prin acceptarea adeseori dramatică a existenţei astfel de episod comic, aparent nevinovat, începe naraţiunea
lipsite de sens şi de coerenţă. Departe de a le privi drept nişte lui Pirandello. Însă jocul perspectivelor şi instanţelor narative
revelaţii legitimatoare, Borges abordează aceste concepţii din nuvela faimosului dramaturg italian conferă o
despre ipostazele bibliotecii-haos cu o tristeţe abia reţinută. complexitate aparte problematicii ficţiunii. Naratorul-martor
Singur, dezamăgit, bibliotecarul borgesian nu aşteaptă vreo îl descrie pe bătrân drept o arătare din altă lume, cu faţa
împlinire în urma cercetării sale de-o viaţă în hexagoanele cu „gălbejită de parcă era tăiată în miez de cantalup, pe care
cărţi, dimpotrivă îşi imaginează că moartea e sinonimă unei lucea o pereche de ochelari, mari şi groşi ca nişte funduri de
simple aruncări în haos: „...când ochii mei aproape că nu mai sticlă”. În plus, mâinile îi erau ascunse de un ceaslov mult
pot descifra ceea ce scriu, mă pregătesc să mor la puţine prea mare pentru a fi purtat de plăcere pe stradă. Caraghios
leghe de hexagonul în care m-am născut. Mort, n-or să prin insistenţa zgomotoasă de a demonstra capcana întinsă
lipsească mâinile pioase care să mă arunce peste prispă; de adolescent, Valeriano Balicci apare drept un personaj de
mormântul meu va fi aerul insondabil: trupul meu se va tragi-comedie facilă când, din trăsura în care a fost urcat de
scufunda adânc se va strica şi se va dizolva în vântul născut poliţişti pentru a lămuri conflictul cu vânzătorul ambulant la
de căderea care-i infinită”. Căci Babelul înseamnă – mai mult secţie, urlă disperat că şi-a pierdut vederea.
decât diversitate, alteritate, comuniune, împăcare cu sine şi Iar în partea a doua a nuvelei va deveni clar că acest
cu ceilalţi – izolare confuză printre străini şi virtualităţi. În epilog al unei existenţe anodine, desfăşurată într-o casă
locul lui Don Quijote fericit cu iluziile ficţionale, Borges tapetată cu cărţi, constituie, în fapt, incipitul unei experienţe
impune un anti-erou anonim, instabil, pierdut într-o revelatoare pentru omul nuntit cu biblioteca. Aici stilul indirect
comunicare colapsată, dar mulţumit că are parte de o liber la care apelează Luigi Pirandello permite o radiografiere
conştiinţă. Fie ea şi tragică. cu accente dramatice a dezintegrării universului
compensatoriu-paradisiac reprezentat de bibliotecă. Orbind
cu adevărat, profesorul Balicci nu doar că pierde definitiv
contactul cu realitatea exterioară (de care oricum nu avea
nevoie), dar îşi descoperă şi vidul interior. Construită exclusiv
din ideile, imaginile, stările, sentimentele altora (a se citi autorii
săi preferaţi), lumea protagonistului e la fel de lipsită de
vitalitate/substanţă ca şi personalitatea sa: „Nici nu-şi trăise
viaţa ca lumea: putea spune, pe drept cuvânt, că nu văzuse
niciodată nimic: la masă, în pat, pe stradă, pe băncile grădinilor
publice, mereu şi pretutindeni, nu făcuse altceva decât să
citească şi iar să citească. Acum era orb şi pentru realitatea
vie pe care n-o văzuse niciodată cât şi pentru realitatea
reprezentată în cărţile pe care nu le mai putea citi”. Astfel de
momente de luciditate (descrise atât de manifest de naratorul
pirandellian) ar oferi nuvelei O lume de hârtie o coloratură
Biblioteca oarbă tragică, de nu ar degenera în patetisme cu valoare satirică
pentru protagonistul-fiinţă de hârtie. După ce hotărăşte să
Mai patetică, mai manifestă, dar şi mai bine construită îşi organizeze biblioteca (primind ajutorul unui tânăr
narativ, proza lui Luigi Pirandello, O lume de hârtie, trimite, „priceput”), Balicci realizează că simpla apropiere cvasi-erotică
de asemenea, la echilibristica între dimensiunea paradisiacă de cotoarele cărţilor nu îi readuce echilibrul. Memoria sa este
şi cea infernală pe care orice bibliotecă o presupune. În timp prea confuză, ea poate reproduce stări şi episoade citite, dar
ce prima latură a universului biblioteconomic îşi evidenţiază universul său imaginar rămâne tot fragmentar. Iar profesorul
destul de repede caracterul iluzoriu şi contextual, cea de-a se obişnuise să se ipostazieze în suveranul absolut al lecturilor
doua, cu adevărat problematică, se compune din situaţii sale. Hotărăşte, în consecinţă, să accepte intermedierea unor
fragmentare, suficient de stranii ori de echivoce pentru ca ochi străin şi angajează o cititoare. Dar experimentul eşuează
personajului asaltat de (i)realitatea livrescă să-i fie imposibil lamentabil. Nu faptul că fata se dovedeşte o aventurieră
să se reconecteze la real. Ajuns pas cu pas să se simtă protejat empirică îl deranjează în principal pe bătrân, ci stranietatea
de lumea de hârtie, acesta refuză să creadă în veridicitatea şi lecturii cu voce tare. Fără să înţeleagă că cititul este sinonim
autenticitatea unei realităţi pe care e obligat să o accepte. interpretării, deci o obturare a accesului direct,
Ficţiunea, înţeleasă aici ca ecart esenţializat, oferă o variantă neproblematizant, la lumea de hârtie, Balicci este profund
ideală a lumii nu prin întoarcerea în timp, nu neapărat prin deranjat de glasul fetei: „Glasul dumneavoastră, domnişoară,
recluziunea în fantasme, ci chiar prin purificarea/omogenizarea îmi strică totul ... [...] Nu vreau să vă jignesc. Dar îi daţi cu
unui exterior din ce în ce mai disparat. totul altă culoare, înţelegeţi? Și eu am nevoie ca nimic să nu
30 conexiuni
fie schimbat; ca fiecare lucru să rămână aşa cum îl ştiu”. Îi opreşte nici scara ce părea fără sfârşit, nici dezintegrarea ei
cere să citească în şoaptă, apoi în gând, urmând ca el să o inexplicabilă odată ce a fost părăsită, nici lipsa de lumină din
întrerupă uneori pentru a se reintegra îl universul livresc fără încăperea-depozit, nici măcar tunele labirintice făcute din
de care nu mai putea trăi. Acolo, lui Balicci i se pare că îşi numeroasele şiruri de volume depozitate în acel spaţiu.
recapătă vederea, rememorând fragmente întregi: „ – La ce Rătăceşte vreme îndelungată, încearcă fără succes să afle
vă gândiţi, domnule profesor? – Văd ... îi răspundea el cu o măcar titlul unui volum, îşi aminteşte cu melancolie de podul
voce ca de pe lumea cealaltă. [...] Nişte arbori, nişte arbori pe cu cărţi al casei din copilărie, iar în momentul în care disperarea
o alee... Vedeţi acolo, în despărţitura a treia din raftul al doilea, o cuprinde identifică o salvare tot în simţul ei olfactiv ce o
cartea antepenultimă mi se pare”. „Vederea” stranie a conduce spre o livadă de gutui a cărei intrare o şi descoperă
profesorului (inhibantă pentru tânăra cititoare) nu marchează, în spatele unui raft. Abia atunci bibliotecara realizează că s-a
totuşi, o formă de vizionarism. Ea rămâne doar un rezultat al întors în spaţiul primei copilării, universul din spatele cărţilor
dexterităţii şi deprinderii. În fapt, între tânăra obişnuită „să combinând elemente din tablourile-acuarelă ce o fascinau
gonească cu trenul, cu automobilul, cu bicicleta, cu vaporul” odinioară cu cele din casa părintească în care s-a petrecut
(pe care cărţile o sufocă) şi bătrânul obsedat de bibliotecă cel mai enigmatic eveniment din existenţa ei: arderea unor
nu există nicio deosebire de substanţă. Nici profesorul nu a cărţi. În acea locuinţă, tânăra găseşte biblioteca tatălui de
înţeles nimic din valorile fundamentale ale cărţii. În loc să dinaintea schingiuirii ei inexplicabile precum şi atmosfera
accepte posibilitatea nuanţelor, manifestarea diferenţelor ori, idilică de odinioară, aşa încât finalul naraţiunii Anei Blandiana
lingvistic vorbind, arbitrarietatea semnelor, Balicci apare ca aglomerează întrebările retorice (cu funcţie de poetică
un dogmatic al lecturii. Când fata, iritată de toanele explicită) ale protagonistei: „... m-am gândit că o să adorm –
profesorului, se revoltă pueril împotriva artificialităţii descrierii probabil, imediat. Ceea ce s-a şi întâmplat, cred. Am tresărit la
artistice a catedralei din Trondhjem („– Nu-i adevărat! nu-i un moment dat – probabil foarte curând, pentru că jarul din
adevărat! nu-i adevărat! Ce, n-am fost eu acolo? Și pot să vă vatră era viu – auzind paşi în jurul casei. Dar nu m-am speriat.
spun că nu e de loc aşa cum scrie aici!”), profesorul Putea fi administratorul, sau tata, sau altă fiinţă aparţinând
reacţionează la fel de distonant: o dă afară din casă pentru acestei lumi. Acestei lumi? Căreia dintre ele? Și eu însămi cui
simplul motiv că „este aşa cum spune cartea şi gata”. Nu e aparţineam?”.
vorba de o confruntare între empirism/pragmatism şi idealism/ Rătăcirea tinerei prin bibliotecă, memorie şi vis permite,
estetism, ci de adevărata orbire a protagonistului. În ciuda bineînţeles, aplicarea celor mai variate grile interpretative.
tonalităţii melancolic-elegiace care caracterizează finalul Partizanii psihanalalizei, teoreticienii autoreflexivităţii literare
prozei pirandelliene („Frigul, zăpada, florile acelea proaspete ori cercetătorii subversivităţii estetice sunt egal îndreptăţiţi
şi umbra albăstruie a catedralei. Nu trebuia schimbat nimic. să-şi etaleze perspectivele analitice: povestirea Amintiri din
Aşa era lume în care trăia el şi gata! O lume de hârtie. Alta nu copilărie poate fi citită şi ca un proces al destabilizării-
mai avea.”), povestea dramatică a profesorului Valeriano echilibrării supraeului matur asaltat de refulările copilăriei/
Balicci dovedeşte încă o dată cum binecuvântarea lecturii se adolescenţei, şi ca un program artistic al Anei Blandiana, dar
metamorfozează cu uşurinţă într-un supliciu. şi ca o alegorie/distopie politică referitoare la cenzura
comunistă. Pe de altă parte, cred că valoarea literară a acestei
În bibliotecă cu Freud și Gheorghiu-Dej naraţiuni poate fi evidenţiată în lipsa unor identificări
schematice ale bibliotecii cu cele mai epatante simboluri sau
Interpretate din această perspectivă, Amintirile din metafore. Deoarece, în pofida aurei luminoase cu care
copilărie ale Anei Blandiana extind conotaţiile bibliotecii bibliotecara-copil încearcă să coloreze lumea cărţii, aceasta
opresive. Inclusă în primul volum de proză al scriitoarei nu se poate debarasa de laturile sale diforme, respingătoare.
şaizeciste, Cele patru anotimpuri (1977), şi plasată sub Cândva biblioteca din pod constituia un refugiu fericit, aşa
semnul toamnei (ultima secţiune a volumului), povestirea cum acuarelele din camera răcoroasă a copilăriei (descriind
de factură autobiografică se încadrează, aparent, în categoria un ţărm de mare, respectiv o casă de bârne) reprezintă pentru
fantasticului todorovian, evidenţiind chiar elemente de fetiţă o evadare din mijlocul unei realităţi anoste şi opresive
straniu. Mai mult, firul epic vine să exemplifice parcă definiţia (trimiterea la perioada dictaturii Dej este cât se poate de clară).
dată pe coperta a IV-a: „Fantasticul nu e opus realului, este Însă, nici biblioteca, nici acuarelele nu se pot feri de un statut
doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia. La urma incert. Dacă prima este devastată într-o scenă dramatică de
urmei, a-ţi imagina înseamnă a-ţi aminti”. un tată hăituit şi decepţionat („Pe faţa lui se citeşte o asemenea
Proză de atmosferă, cum îi stă bine unei povestiri („Ceea deznădejde, încât orice comunicare cu el mi s-ar părea o
ce reţin din întâmplări este un anumit sentiment dominant al impietate şi o obrăznicie. [...] Tata citeşte înainte şi sfâşie
lor, o anumită stare de spirit, o anumită culoare care nu este pagini care se chircesc pe jăratic dându-se peste cap ca şi
întotdeauna adaptată la real”, se confesează programatic cum ar suferi, ca şi cum ar fi vii.”), cea de-a doua lume imaginară
protagonista-narator din primul text, Iarna. Capela cu fluturi), îşi conţine germenii descompunerii: ţărmul şi marea sunt de un
Amintiri din copilărie se construieşte pe baza unui subiect galben bolnav, iar albastrul văzduhului seamănă a „cenuşiu
anodin, cu o doză destul de clişeistică de spectacular: o foarte aproape de alb”, după cum acuarela ce include o casă
bibliotecară (între 1975 şi 1977 autoarea a îndeplinit această sugerează singurătate şi pustietate, aşa că, înaintea somnului
meserie) primeşte sarcina de a prelua nişte colete de cărţi de obligatoriu de amiază, fetiţa izbucneşte mereu în plâns. Nu
la un depozit aflat în zona aeroportului. După ce ajunge în întâmplător, spaţiul depozitului de cărţi ce îi trezeşte bibliotecarei
acel loc, tânăra întâlneşte o bătrână misterioasă care o anunţă dureroasele amintiri din copilărie se compune din multe imagini
că administratorul responsabil cu predarea cărţilor nu a fost sumbre, agresive – zăpada timpurie de toamnă, ce îmbrăca
găsit niciodată de vreun client, cu toate că se află chiar în feeric parcul din centrul oraşului, apare aici în cele mai umilitoare
imobilul unde bătrâna ocupa o cameră. Plictisită de aşteptare, ipostaze (murdăria din curţi şi de pe streşini, mormânt al
tulburată de aspectul încăperii şi al femeii care vorbea mai crizantemelor intrate în putrefacţie, pat al buruienilor etc.); casa-
mult în dodii, incitată de zgomotele ce se auzeau de la etaj, depozit pare părăsită, bătrâna fiind mai mult o apariţie grotesc-
părăsită de şofer, bibliotecara hotărăşte să urce în pod. Nu o fantomatică („îmbrăcată cu o rochie gălbuie de sub care ieşeau
conexiuni 31
pantalonii unei pijamale strânşi în jurul gleznei de nişte ghete acoperită aproape complet de cărţi, descoperă că nu cunosc
grele, bărbăteşti, legată peste mijloc cu o sfoară ce strângea niciun cuvânt şi sunt obligaţi să comunice prin citate din
astfel în jurul trunchiului ei plat un cojoc fără vârstă, cu lâna scrierile împrăştiate în jur. Lipsiţi de identitate şi de memorie
ieşită prin găurile moliilor”), iar clădirea propriu-zisă seamănă („«Cine sunt eu, mi-a venit în minte, cine sunt?” [...] Trebuie
cu o construcţie aproape coşmarescă. să-mi aduc aminte, nu se poate să fi fost tot timpul aici, am
Om al bibliotecii, pasionat iremediabil de citit, uitat, precis am uitat [...] Să nu mi se fi întâmplat copilăria,
protagonista Anei Blandiana nici nu putea descoperi un alt adolescenţa, bunicii, vreun prieten, ceva ... nimic? Nu mai ştiu
decor. Biblioteca din pod rămâne pur şi simplu o proiecţie a nimic? Bine, dar atunci cum dracu să ...cine Dumnezeu sunt?»
interiorităţii sale convulsive şi fragile. Iar livada încântătoare am urlat deodată, dar nu s-a auzit decât aerul ieşindu-mi
de gutui, casa ţărănească în care se află cărţile neatinse (de înspăimantat din gură.”), eroii acestei situaţii stranii beneficiază,
istorie) ale tatălui nu constituie decât instantanee idilice, în schimb, de un valoros spirit detectivistic. Ei realizează că
reversuri ale unei lumi imposibil de asumat raţional. Un fapt sub nisipul insulei se află paginile unei cărţi gigantice, cu litere
înţeles şi de naratoare care renunţă să mai identifice sensuri de înălţimea unui om. După ce sapă o zi întreagă, personajele
exacte ale acestui univers proteic: „Dar, ce manie, să caut descifrează prima frază din textul pe care îl locuiesc – „Sigur, tu
mereu firescul într-o lume alunecătoare, uitându-şi clipă de înţelegi, ar trebui acum să-ncerc să scriu altceva, o nuvelă
clipă înfăţişările ei de până atunci!”. În consecinţă, în loc să morocănoasă, o povestire şoptită, dramatică sau ...”, adică
descopere răspunsuri în teoriile lui Sigmund Freud sau în exact enunţul din incipitul Insulei. Ioan Groşan nu mai prezintă
traumele produse de dictatura Gheorghe Gheorghiu-Dej, reacţiile fiinţelor sale de hârtie, nici măcar nu îi permite
bibliotecara Amintirilor din copilărie preferă să asume personajului-scriitor o ultimă replică. Povestea e fără de sfârşit,
ambiguităţile, slăbiciunile, laşităţile sale şi ale celor apropiaţi, regenerându-se mereu şi sfârşind la fel de brusc. La nivelul
fără de care nicio bibliotecă valoroasă nu poate dăinui. subiectului literar, Insula rămâne, prin urmare, o exemplificare
epică şi deloc ambiguă a textualismului (optzecist). De altfel,
fragmente din text sunt adesea reproduse în manualele
alternative de liceu pentru a servi ca material didactic în lecţiile
dedicate evidenţierii caracteristicilor postmodernismului
românesc: realitatea se ficţionalizează, originalitatea artistică e
imposibilă, tradiţia culturală a epuizat toate temele şi motivele
literare, scriitorul o actualizează prin intertext, pastişă ori
parodie, personajele sunt doar fiinţe de hârtie, metanaraţiunea
înlocuieşte epica realistă ş.a.m.d.
Însă Groşan nu e nici pe departe un doctrinar al noii
formule literare, proza sa scurtă subminând valabilitatea şi
complexitatea universurilor livreşti. Biblioteca lui Groşan nu
constituie doar o anulare a identităţii, dar blochează până şi
relaţionarea firească. Protagonişti din Insula nu pot comunica
din cauza absenţei cuvintelor comune, obişnuite. Esenţializări
Captivi în bibliotecă şi monumentalizări ale existenţei, ficţiunile pierd aderenţa nu
atât la real, cât la cotidian, banal, natural. „Fragmentele uzuale
Dacă existenţa printre/în cărţi reprezintă pentru Borges de dialog, propoziţiile simple, interjecţiile, sudalmele,
o rutină generatoare de revelaţii ideologico-teoretice ratate, saluturile” – iată, în viziunea personajelor, marile absenţe ale
pentru Pirandello o orbire ce nu dovedeşte nimic, iar pentru „tomurilor respectabile”. Pe aceşti Adam şi Eva sui-generis
Ana Blandiana o împăcare dezolantă cu o copilărie tulbure şi ai Edenului biblioteconomic nu mai are cine să-i ispitească
un prezent dezechilibra(n)t, în cazul lui Ioan Groşan universul- ori să-i izgonească. Iar încremenirea lor în proiect, dezvăluirea
bibliotecă se instituie ca o realitate captivantă (atât în sens sisifică a literelor ce le compun povestea, trimite la o caznă
propriu, cât şi figurat). Spre deosebire de cei trei scriitori dantescă, iar nu la o hierofanie.
discutaţi aici, prozatorul optzecist abordează lumea de hârtie Pe bună dreptate. Aşa cum demonstrează toate
ca proces efectiv, iar nu ca sumă de consecinţe. Tocmai de cele patru proze scurte prezentate aici, bibliotecile pot deveni
aceea, deja clasica sa proză scurtă din 1985, Insula, surprinde infernale. Inventând un idiolect livresc ce aduce cu sine
cu un plus de autenticitate întâlnirea tensionată a individului mentalităţi şi viziuni cu atât mai autiste, cu cât se consideră
cu simulacrele ficţionale care îi suprimă iluziile individualiste mai singulare, lumile de hârtie încântă în aceeaşi măsură în
şi autonomiste. Cu atât mai dramatică apare metamorfoza sa, care produc teamă. Don Quijote şi Emma Bovary nu mai sunt
cu cât protagonistul Insulei se consideră un scriitor de mult doar nişte personaje literare.
demiurgic. În deschiderea nuvelei, acesta mărturiseşte că
refuză să îi dedice iubitei un text cu o tematică banală şi _______
clişeizată, preferând să-i împărtăşească o întâmplare ce i s-a Bibliografie:
revelat în vis.
Combinând stilul confesiv (al focalizării subiective) cu 1. Luigi Pirandello, O lume de hârtie, în vol. O lume de
retorismul naraţiunii la pesoana a II-a, personajul ţine în faţa hârtie, traducere de Florin Chiriţescu, Editura de Stat pentru
femeii un adevărat curs teoretic dedicat mecanismelor Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957.
transfigurării artistice. Stăpân absolut peste instrumentele 2. Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel, în vol. Opere 1,
literare cu care lucrează, capabil să anticipeze şi reacţiile traducere de Darie Novăceanu, Univers, Bucureşti, 1999.
cititorilor virtuali, încrezător în capacitatea sa de a se ipostazia 3. Ana Blandiana, Amintiri din copilărie, în vol. Cele patru
anotimpuri, Albatros, Bucureşti, 1977.
în protagonist al propriei existenţe ficţionalizate, prozatorul- 4. Ioan Groşan, Insula, în vol. Povestiri alese, Allfa,
narator-personaj din Insula relatează cu lux de amănunte
Bucureşti, 1999.
scenele ce i s-au arătat în vis: cei doi se întâlnesc pe o insulă
32 cronicã literarã
„conservatorismul intelectual”, ataşamentul faţă de
valorile modernităţii conservatoare în cazurile
semnificative ale unor spirite „profund” afine, dar nu
întotdeauna convergente.
Evelina OPREA Subcapitolele dau seama de faptul că autorul nu a
sacrificat dintr-un imperativ metodologic jocul diversităţii,
optând, după cum mărturiseşte la un moment dat, pentru
Sub pecetea modernităţii desfăşurarea muzicală şi pentru variaţiunile ce se nasc
central-europene dintr-o temă, o idee şi „recompun”, conform
prezentatorului cărţii, Caius Dobrescu, „un logotop”,
Printr-o analiză integratoare, metodică, testând similar „cronotopului” bachtian. Analizele particularizante
largile posibilităţi oferite de un titlu precum Modernitatea evidenţiază tocmai această polifonie, în vreme ce
conservatoare* şi ferindu-se în acelaşi timp prin subtitlu acumularea sumativă a unor aspecte duce la consolidarea
de capcanele pe care le poate ascunde imensitatea unor reprezentări.
câmpului de referinţă, Adrian Lăcătuş, universitar După izolarea celor două concepte, modernism şi
braşovean, alcătuieşte un model oportun, prezumtiv pentru conservatorism, şi după inventarierea diferitelor teorii ale
o structură spirituală, culturală şi morală modernităţii, criticul scanează într-un al doilea capitol
central-europeană. Tema este atacată frontal, criticul tradiţiile politice, religioase şi estetice ale culturii Europei
dovedind atât capacitatea de a extrage din depozitul Centrale, fără să ocolească amănuntele extraliterare,
cultural informaţiile cele mai utile ilustrării unui metabolism istorice, referenţiale, atitudinale, pe care le grupează în
cultural complicat, caracteristic Europei Centrale, cât şi jurul unor termeni aşezaţi în raporturi de polaritate sau
abilitatea de a regândi într-o manieră foarte originală juxtapunere: „catolicism şi reformă catolică”; „iluminism
legităţile interne ale unui asemenea nucleu de sensibilitate. central-european şi iosefinism”, „aristocraţia, curtea,
Ceea ce reţine de la început atenţia este ideea birocraţia, cenzura”; „Biedermeier & Vormarz”; „evreii şi
„modernităţii conservatoare”, marotă a autorului (un modernitatea” etc. Al treilea capitol este consacrat lecturii
declic mental asemănător se poate identifica în excelentul lui Nietzsche, continuat în spirit, în viziune şi în vocabular
studiu al acestuia despre Urmuz). Fixată în titlu, implantată de „talente vieneze şi central-europene”. Preţioasă se
şi enunţată în primele pagini, ea ritmează evoluţia întregii dovedeşte în economia cărţii şi ideea nietzscheană a
demonstraţii. „Modernitatea conservatoare” nu este romanului ca „instrument de cunoaştere a existenţei” şi
altceva decât „o formă a modernităţii intelectuale „de explorare a lumii şi a posibilităţilor omului”, expusă în
europene”, dar şi a liberalismului şi conservatorismului, subcapitolul „Romancierul ca gânditor privat”.
întrupate din iosefinism. Or, pe platforma unui ethos „Strategiile” literaturii şi artei moderne fin-de-sičcle,
central-european şi ţinând seama de impulsurile creatoare rezultate nu din, cum ar spune Gheorghe Crăciun,
transmise de această Stimmung specifică perimetrului „presiunea trupului asupra literei”, ci tributare înlocuirii
cultural descris, se alcătuieşte un întreg corpus de filiaţii, lui zoon politikon cu homo psyhologicus, sunt explorate
de analogii şi semnificaţii, precum şi tabloul valorilor care în capitolul următor („Imagini ale corpului şi sexualităţii în
irigă sau iradiază gândirea filosofică, teoretică, critică sau reveriile redemptive ale decadentismului
literară. Adrian Lăcătuş selectează cu inteligenţă câteva central-european”).
elemente specifice paradigmei spirituale de Mitteleuropa Complexitatea organică a climatului de Mitteleuropa
urmând cursul unei viziuni mai puţin geografice, uneori se conturează în celelalte capitole ale lucrării, atât prin
tipologice, istorice şi adeseori fenomenologice. La scara examinarea eticii lui Wittgenstein, cât mai ales în secvenţele
studiului (lucrarea este o densă şi concisă teză de în care se încearcă surprinderea „exigenţei gnoseologice
doctorat), ele sunt global, dar nu abuziv sau reductive a romanului central european”, realizată cu ajutorul
comentate şi cu perspicacitate recunoscute ori puse pe sondării unor conştiinţe ca aceea a lui Georg Lukács,
tapet. Este vorba într-o ordine aleatorie despre: kitsch ca Herman Broch, Theodor W. Adorno. Nivelul de teoretizare
„maladie generală a modernităţii acestui spaţiu cultural”, şi abstractizare ce ar fi putut fi nivelator se depăşeşte,
despre „individualismul sceptic faţă de uniformizare”, într-un capitol consistent, prin captarea „imaginii
despre „solitudinea existenţială”, despre ironie, „singura modernităţii la Milan Kundera”, ori prin discutarea conexă
libertate posibilă” etc. Calitatea esenţială a acestui demers a lui Musil şi Gombrowicz etc. O fermecătoare vocaţie
nu constă însă doar în filtrarea/ fişarea aspectelor succesorală, sau măcar adjudecarea moştenirii ethosului
reprezentative ale unui „Weltanschauung” central central–european, cu reflexe eventual într-o criză identitară,
european, ci mai degrabă în percepere vie, a desenului se ghicesc în comentariul la Die Stadt im Osten, romanul
mozaicat, definitoriu pentru un fenomen cultural şi lui Adolf Meschendörfer sau se văd mai clar în ultimele
spiritual, circumscris prin eşantioane ale inteligenţei unei pagini ale studiului, intitulate sintetic şi oracular:
elite intelectuale alcătuite din nume precum: Nietzsche, „Conceptul de Europa Centrală şi proiectul unei culturi
Wittgenstein, Georg Lukács, Hermann Broch, Theodor civice cosmopolite”.
W. Adorno, Milan Kundera etc. Adrian Lăcătuş Relieful particular al cărţii reiese tocmai din
aproximează şi evaluează, evitând totuşi să cadă în postularea „modernităţii conservatoare”, precum şi din
fundătura definiţiilor şi a observaţiilor aride, analiza unor texte romaneşti care-i permit autorului să-i
cronicã literarã 33
Alexandru VLAD
îndemnat pe tineri să scrie, am căzut niţel pe gânduri, sălăşluieşte în fiece om, la omul comun căpătând rol de
meditând asupra riscurilor pe care le implică scrisul. A spectator nostalgic al mişcării inşilor creatori spre
scotoci prin măruntaiele sufletului şi lumii omeneşti, nu e profunzimi (şi de aici societatea omenească acceptă
o slujbă tocmai de râvnit. Însă mi-am dat seama apoi că literatura), se opune omnitudinii, deci ţesăturii în
riscul nu există decât pentru foarte puţini. Doar ei vor stereotipii a societăţii. Însă cum oare s-a alcătuit
ajunge la experienţa Nihilului, cu enorma ei secreţie de societatea omenească, fiind evident faptul că ea, sau
suferinţă asfixiantă. Iar dintre ei, şi mai puţini se vor dovedi civilizaţia pe care o produce, este o creaţie omenească şi
a fi aleşii: care de pe Talpa Iadului, îşi vor face vânt în cu cât ea se structurează mai bine, cu atât mai mult se
sus, ca de pe fundul unei mări şi vor ieşi la suprafaţă, iar îndepărtează de natură, adică de Creaţia Lui Dumnezeu?
mintea, sufletul lor va putea atunci să secreteze Din câte cred eu, societatea a luat naştere ca urmare a
gigantomahii şi epopei aidoma Mahabharatei, căci vor nevoii, a satisfacerii unor nevoi. Iar spiritul care i se
cunoaşte alcătuirea subtilă a universului. O alcătuire opune pe măsură ce înaintează spre cunoaşterea
subtilă? Bineînţeles, metaforic vorbind, pentru că munca profunzimilor vieţii, produce o mişcare de re-apropiere
scriitorului e legată de lucruri „practice”. Meditaţia sa e de natură, de Creaţia divină, deci spiritul nu poate fi
prin excelenţă asupra vieţii şi problema în proximitatea decât de natură divină. Aşadar, experienţa Nihilului este
căreia va ajunge cu timpul este cea a fiinţei: există, sau preparată şi produsă nu de meditaţia în proximitatea vieţii
nu? Aşa încât, ceea ce la prima vedere se arată ca un însăşi, ci a surogatului de viaţă din societatea omenească.
răspuns sigur pentru tinerii ce vor să scrie, anume că e Iar înălţarea către suprafaţă, înseamnă începutul
bine să o facă, deoarece abia o câtime din ei vor ajunge cunoaşterii adevăratei vieţi. Iată o mângâiere şi o
la experienţa Nihilului (şi doar ei vor avea valoare în speranţă pentru cei hotărâţi să scrie.
literatură), e greu de susţinut. Pentru că un tânăr suficient
dotat „intelectual”, pornindu-se să scrie dedicat
scrisului, are mari şanse să ajungă la experienţa
Neantului. Însă el ar fi putut lua şi altă cale, care nu l-ar
fi dus acolo. Căci fie dacă fiinţa este sau nu, umanitatea
există fără îndoială şi mare parte a omenirii stă în slujba
ei (iar tânărul poate lua acest drum), prin miliardele de
instituţii sociale, economice, politice, antropologice,
educaţionale ş.a.m.d. Într-un sistem al omnitudinii (al
locurilor comune), desigur, dar în limitările căruia îşi
poate dobândi o fericire, chiar dacă e mai mult sau mai
puţin iluzorie. Insul creator, în speţă scriitorul, este
singurul care dezmărgineşte, care poate destrăma pe Iată diferenţa între scriitori şi alţi oameni cu intelect
alocuri pânza bine ţesută a omnitudinii. Pentru ca acolo superior: cei din urmă (cei neinteresaţi de „ficţiune”) se
unde pânza s-a destrămat, oamenii să facă nodul unei pot dedica studiului umanităţii. Căci fie dacă fiinţa nu
noi ţesături de stereotipii. Nimeni nu poate aprecia dacă este, umanitatea există.
înnoirea acestei pânze înseamnă şi un progres al omenirii.
Însă rolul creatorului a împlinit ceva: a produs o mişcare La modul cel mai general, o definiţie a personajului
în interiorul vieţii, altfel încremenită într-un proiect al negativ ar suna aşa: cineva care face altuia rău de obicei în
societăţii omeneşti, în care oamenii pot cu mare greutate folos propriu (Dinu Păturică). În cazuri mai rare, se vădesc
respira. Spiritul e cel care a produs acea mişcare. Și cum sumedenie de alte imbolduri ale răului: din răutate pură (Iago);
o face scriitorul? Printr-o aprofundare a existenţei deoarece nu e capabil să cunoască adevărul (Hamlet); din
omeneşti, sau graţie hybrisului ce-l revoltă împotriva răzbunare (Lăpuşneanu). Există nenumărate faţete ale
alcătuirii lumii omeneşti. Prozatorul înaintează prin negativului. În absolut (referitor la întreaga cultură a lumii),
aprofundare, poetul prin hybris (o generalizare reductivă, personajul negativ este satana (sub variile lui chipuri în
ca oricare alta). Ajunşi la experienţa Nihilului, primul va diverse culturi). El parazitează lumea Creată, dă iluzia că
rezista, căci dincolo de falsurile şi minciunile existenţei Nimicul e Fiinţă şi ascunde Fiinţa de cei care o caută. Cum
omeneşti, el vede totuşi ţesătura vieţii, nu a uneia pentru omul credincios nu există întrebări şi toate problemele
indestructibile, ci a uneia în curgere, fragilă, candidă, existenţei sunt rezolvate, trebuie să conchidem că problema
greu de păstrat, aidoma flăcării iubirii. Și de aceea cu răului are o soluţie: credinţa (în Dumnezeu şi deci în Cuvântul
mult mai frumoasă decât o viaţă fără de moarte. Pe când revelat). Cine crede nu se mai întreabă, căci toate iţele lumii
poetul, profund ancorat în habotnicia exagerărilor stau în mâinile Domnului. Din perspectiva creştinului, cum
subiective, răzvrătit fără a şti bine împotriva cui sau a am văzut, răul stă în omul ce nu crede şi nu se căieşte,
ce, lipsit de imagini ale vieţii ţesute într-o pânză fragilă, văduvindu-se de mântuire. Sursa răului se află în om, în
va trăi experienţa Nihilului la modul fatal, anihilându-se neascultare. Perspectiva literară asupra negativului e oarecum
pe sine însuşi. Nu e bine pentru un tânăr să calce pe factice, dar e supusă perspectivei religioase, iar asta deoarece
acest drum periculos! Dar acum putem reveni la cultura noastră se clădeşte pe Biblie. Solidare în gândirea
omnitudine şi spirit. Spiritul, pe care l-aş defini drept un literară, aceste perspective nu sunt decât un efort al înţelegerii
suflu ce duce insul creator spre adâncimile vieţii şi care existenţei omeneşti în viaţa de zi cu zi.
42 personajul negativ
nu sînt deloc fără pete: misogini, unul puritan aiurea, altul
desfrînat cînd ţara arde. Însuşi Ștefan, cînd e vorba să-şi
pună fiul pe tron, îi spintecă pe cei din partida adversă şi
vine cu justificări subtile, cică: „Murise înainte de a-l izbi”.
Horia GÂRBEA Fred Vasilescu strîmbă din nas la mediocritatea Emiliei,
dar o foloseşte ca obiect sexual, iar cu iubita se poartă
mizerabil. Și aşa mai departe. Unele personaje sînt „bune”
Pașadia dixit: „Bine sau măcar prin omisiune. Ciobanii (viitori) ucigaşi din Mioriţa
noastră dragă sînt răi, în regulă, dar oare au căşunat chiar
plăcere, niciodată!” din senin pe stăpînul oii năzdrăvane. Despre acela ştim că
are oi mai multe, mîndre şi cornute, dar nu aflăm cum le-a
Ideea anchetei mi se pare excelentă. Am personaje
dobîndit. Prin abilitate zootehnică sau…?
negative preferate, de fapt le prefer pe toate celor pozitive.
În ceea ce mă priveşte, am avut întotdeauna plăcerea
Eu însumi sînt un personaj negativ, chiar şi într-un roman
de a realiza proză şi teatru cu personaje decis negative,
de-al meu.
considerînd că incidenţa binelui în lume este extrem de
Personajele mele negative sînt multe şi desigur
redusă. Astfel am scris două romane doar cu personaje
aparţin şi literaturii române. Nu m-au înspăimîntat
negative (adică reale) şi numeroase piese cu personaje la
niciodată, ci m-au fermecat. Ele încep cu zmeii din basme
care defectele prevalează. Nu a fost nevoie de niciun efort.
şi cu Mătuşa Mărioara a lui Creangă. E greu să faci
Descriind ce ştiam mai bine despre oameni, totul a venit
clasificări în domeniu, oricum personajele negative sînt
de la sine. Sigur că personajele negative au o funcţie
mai complexe decît cele pozitive, pentru că un scriitor bun
cathartică. Una dublă! Întîi ne bucură sufletul căci, iată,
îşi dă seama că nu există rău absolut, dar mulţi scriitori,
găsim unii mai ticăloşi ca noi, aşa cum Bulă ne încîntă că
chiar buni, cad în capcana binelui absolut. În copilărie îl
e mai prost decît noi. Apoi, pentru cei mai slabi de înger,
admiram pe Hagen care era rău, dar puternic şi priceput la
ne răcoreşte şi pedepsirea lor, dacă se produce în final.
machiaverlîcuri faţă de naivul Siegfried care îi destăinuie
Oricum, sînt împotriva dulcegăriei şi, spre cinstea
prosteşte nevesti-sii exact ceea ce nu trebuia. Eram apoi
mea, încă de la vîrsta primelor lecturi l-am preferat pe
fascinat de dracii şi păcătoşii din Infernul lui Dante pe
Huckleberry Finn lui Singur pe lume. Și Pe aripile vîntului
care îi vedeam într-o minunată ediţie ilustrată de Doré.
sărmanei Barăci a Unchiului Tom, devenită deunăzi Casă
Purgatoriu şi Paradisul mi se păreau infinit mai puţin
Albă. Tot pe-atunci m-a revoltat puţin, dar m-a şi încîntat
spectaculoase. În adolescenţă, nu mă mai săturam de
cumva, cinismul cu care Robinson se proclamă stăpîn şi îl
Milady a lui Dumas (straşnică femeie), de Papillon – drojdia
anexează pe Vineri ca sclav, mai ales că acesta însuşi îi ia
societăţii, ocnaş, de membrii batalioanelor disciplinare ale
piciorul şi şi-l pune pe cap. Corectitudinea politică nu e
lui Sven Hassel şi mai ales de Contele Robert d’Artois din
punctul meu forte: mă gîndesc că Vineri a făcut ce trebuia
„Regii blestemaţi”. La noi mi s-a părut totdeauna cam
să facă în faţa civilizaţiei superioare, reprezentate
emfatic şi ridicol Ștefan cel Mare, mai ales în versiunea
esenţialmente prin flintă. Numai că Robinson l-a luat pe
Delavrancea, Ștefăniţă îmi apare preferabil şi mult mai
Vineri cu el, l-a civilizat şi… vedem ce-a urmat.
uman. Întocmai, din Shakespeare, Richard al III-lea e o
În viaţă, ca şi în literatură, negativii primează. Ei sînt
splendoare de personaj, ca şi Iago.
cei admiraţi, adulaţi, sărbătoriţi. De negativitatea lor se
Revenind la literatura română ţin foarte mult la
face caz şi haz (Becali, Vadim, Cosma, Pinalti etc.). Posturile
negativi ca Gore Pirgu (şi la ceilalţi Crai), Nae Gheorghidiu,
TV îi invită pe cei răi de gură, dispuşi la vorbiri pe uliţa
la Saru-Sineşti din Suflete tari (ocnă de deştept, ce-l mai
mare şi fleorţăială. Băsescu şi-a cultivat cu grijă imaginea
întoarce el pe Gelu Ruscanu care era, de altfel, cu multe
de „negativ” (şcolar slab, om pus pe şotii, băutor direct
muşte pe căciulă!), la Stănică Raţiu. Personajul negativ e
din sticlă, tată de fotomodele) şi l-a băut pe aulicul şi
sarea din bucatele literaturii, fără el nu ar exista acţiune,
„englezitul” Năstase. Mircea Dinescu e infinit mai popular
intrigă, suspans şi motivaţie. Pentru a excela în bine, un
decît, să zicem, Livius Ciocârlie sau chiar Andrei Pleşu.
personaj trebuie să fie doar bun, eventual „prost de bun”
Sute de românce au fost gata să îl ia de bărbat pe un ins
– cum se zice. Pentru a excela în rău un personaj trebuie
bănuit, probabil pe drept cuvînt, că şi-a ucis nu altă rudă,
să aibă numeroase calităţi, să se poată descurca.
ci tocmai soţia. I. L. Caragiale, cel care ştia cam totul despre
Desigur, totul e relativ, nu putem delimita, în operele
sufletul românesc, ne descrie clar speţa. Replica lui
valabile estetic, personaje tranşant bune şi rele.
Pristanda faţă de Caţavencu – „straşnic prefect ar fi ăsta”,
Personajele „bune” adică admirabile în principiu, au totuşi
adică fără scrupule inutile – este atitudinea curentă, de
laturi negative care, tocmai ele, le umanizează: Vitoria Lipan
admiraţie pentru „pişicheri”. Cînd Popa Niţă face apel, ca
e o răzbunătoare şi o potenţială ucigaşă care s-ar substitui
preot şi om de bine, la sentimente creştineşti faţă de un
legii ca şi Kriemhilda care descăpăţînează eroi fără a clipi.
copil decăzut, înregistrează în schimb succese de ilaritate:
Vidra şi Lady Macbeth sînt femei de acţiune ca şi Magda,
„Bravo, popa! Bis, popa!”
studenta visătoare din Ultima oră de Sebastian. Dacă
În ceea ce mă priveşte, am auzit despre mine că aş fi
miza ar fi alta, putem garanta că nu şi-ar împinge partenerul
bun, cumsecade, omenos, ceea ce m-a neliniştit, ca pe Geo
molîu la crimă? Cavalerul aparent ireproşabil Pietro Gralla
Bogza salutul inexplicabil al sergentului. Dar am auzit şi că
şi patriotul apucat Danton din teatrul lui Camil Petrescu
aş fi rău, chiar periculos, ceea ce m-a încîntat. Deci se poate!
personajul negativ 43
Personajele negative sînt peste tot, iar arta de a le cu ceea ce numim Răul. Are nevoie să-i fie frică. De
descrie şi de a le pune să vorbească, să se manifeste face necunoscut, înainte de orice. El e dependent de un anumit
diferenţa între autori! Pentru concluzie, să îl cităm fel de teroare, aceea pe care el o caută, singur. În fanteziile
(aproximativ) pe Paşadia: rău degeaba se poate face, bine lui zilnice, în chiar jocurile lui. Cele în care eşti descoperit
sau măcar plăcere – niciodată! la „v-aţi ascunselea” sau înşfăcat în „prinselea”. Cele în
care simţi că pierzi (foarte aproape de abandonul dinaintea
leşinului), cele în care ai pierdut şi se dărîmă cerul pe tine
(adesea eşti şi umilit, batjocorit, părăsit dacă pierzi). Cele
Simona POPESCU în care te dai bătut. Cele în care eşti pedepsit. Proba
curajului, actele de vitejie, situaţiile încurcate sînt lucruri
pe care copiii le caută cu lumînarea. Nu e vorba de o
Ana, micul Guido, eu și Oceanul... fascinaţie a răului, de fapt, ci, într-un mod paradoxal, de o
fascinaţie a binelui. Am întrebat-o cîndva pe fetiţa mea,
Așa Nici Masa... cînd era foarte mică, de ce se uită la desene animate cu
monştri, că e urît să te uiţi la aşa ceva, te faci rău. Și mi-a
Pe la 7 ani ne-au lăsat ai mei singuri acasă pentru o dat un răspuns care mi-a plăcut foarte mult: „Dar nu
noapte. Fratele meu cel mic a adormit repede, dar eu… Eu înţelegi: nu e un desen cu nişte răi, e un desen cu nişte
m-am uitat la televizor la un film de groază cum nu mai cuceritori”. Ea vedea partea cealaltă. Îi vedea pe cei care
văzusem. Se numea, parcă, Fantomas. Totul se petrecea înving, pe cei buni.
pe un vas, era unu’ Fantomas, un fel de fantomă, cum îi Am citit odată o carte semnată Hildelbrand. Se
zicea şi numele, că nu i se vedea faţa, care-i căsăpea pe numea Camera obscură şi am găsit acolo un lucru despre
toţi, la rînd. Nu mai ţin minte decît imaginea aia cu bordul care scrisesem şi eu, dar a cărui confirmare n-o găsisem în
vasului în întuneric şi umbra lui Fantomas ăsta care tot alte cărţi: fascinaţia copilului pentru frică. E o scenă cu
apărea din senin odată cu o muzică specifică. Îmi îngheţase nişte copii, îşi propuneau o probă care îi îngrozea:
sîngele-n vine şi nu mă mai puteam mişca. Mi se părea că, traversarea unui culoar întunecat. Adică traversarea...
ascuns lîngă fereastra deschisă, era însuşi Fantomas. Am Întunericului însuşi. Dar nu era doar groază acolo, era şi o
stat aşa paralizată şi după ce ecranul s-a făcut puricei, am stranie, specială voluptate.
închis ochii, fie ce-o fi, şi am adormit. Aşa frică mi-a mai Copiii, ei, sînt convinşi că au puteri magice (şi, într-un
fost cînd am văzut Psycho al lui Alfred Hitchcock. La fel, le şi au). De aceea, Răul nu-i atinge niciodată cu
filmele de groază înspăimîntătoare era şi muzica. Uneori adevărat. Cu atît mai puţin cel din cărţi. Și eu eram convinsă
mi se făcea pielea de găină numai cînd o auzeam, chiar că am puteri. Îmi inventasem formulele mele şi chiar purtam
dacă stăteam cu spatele la ecran sau cu nasul în jos. În cu mine într-o vreme o piatră magică, una roşie. După ce
sfîrşit, groaza e mult mai mare într-un film alb-negru, nu citisem Legendele Olimpului (de timpuriu), aveam o relaţie
ştiu de ce. personală cu mai mulţi zei. Poate că eram singura din lume
În ceea ce priveşte cărţile... Niciodată nu mi-a dat care încă le mai aducea ofrande. Și nu degeaba!
fiori reci o carte. Nu ţin minte să mă fi înfricoşat vreodată
personajele ei „negative” – vrăjitoare, zmei, balauri etc. Sînt două filme cu copii care mi-au plăcut enorm,
Nici pozele cu ei. Dacă „personajele negative” din filme în care am impresia că mă întorc la propria mea copilărie:
îmi răscoleau carnea, îmi înteţeau bătăile inimii şi îmi făceau Secretele Anei (Cría cuervos) de Carlos Saura şi 8 şi
pielea de găină, cu cele din cărţi aveam altă relaţie. Și-apoi, 1/2 de Federico Fellini. Ana e o fetiţă de 8 ani care se
pînă la urmă, în poveşti, „personajele negative” o cam simte prizonieră în lumea închisă a adulţilor şi a dramelor
sfîrşeau prost. Toţi răii ajungeau rău. Numai la Andersen lor, care devin ale ei. Aşa a fost rezumat filmul. Eu aş
era invers. Acolo nici nu există, dacă mă gîndesc mai bine, zice că e închisă, ca orice copil, în chiar… „condiţia de
„personaje negative” clare. De pildă, în Mica Sirenă este copil”. Singura ei formă de protecţie este imaginaţia,
rău prinţul că se însoară cu alta? Dar în Fetiţa cu iluzia că ar avea puteri supranaturale. Atmosfera,
chibrituri? Sînt răi oamenii din jurul ei? Sînt doar obiectele, felul Anei de a privi lumea îmi amintesc de
indiferenţi. E rău soarele pentru că topeşte omul de zăpadă propria copilărie. Recunosc faianţa de la baie, perdelele,
de care ni se face aşa milă? Și cine e de vină că se sfîrşesc scaunele, „helăncile” pe care le poartă ea şi pe care le
sărbătorile de iarnă şi nu mai e nevoie de bradul de purtam şi eu. Percep parcă, doar privind, pînă şi mirosul
Crăciun? „Personajele negative” sînt acolo Tristeţea, camerelor. Filmul e făcut în 1976. Eram puţin mai mare
Sărăcia, Boala, Nedreptatea, Nenorocul, Soarta, Mersul ca Ana cea din film, iar cîntecul (Porque te vas) pe care
Lucrurilor. În Pantofiorii roşii personajele rele sînt chiar ea şi-l punea la pick-up îl ascultam şi eu. Aceeaşi fetiţă
nişte pantofiori! Cine nu-şi aminteşte de Tinereţe fără actriţă jucase cu 2 ani înainte în filmul Spiritul stupului
bătrîneţe şi viaţă fără de moarte? Cine era acolo răul, (El espiritu de la colmena) de Victor Erice. Ce film şi
„personajul negativ”? Nostalgia era rea... Ea îl va duce pe ăla! Într-un orăşel urmează să se proiecteze un film. În
fericitul, zburdalnicul prinţ în braţele morţii. Nostalgia… sală sînt mulţi copii. Filmul se numeşte... Frankenstein!
Convingerea că are puteri supranaturale o are şi
Copilul are o fascinaţie pentru ghemul ăsta de băieţelul din filmul lui Fellini, Guido. Cuvinte magice
sentimente, de senzaţii corporale chiar, care au atingere inventate de el, ASA NICI MASA, îl apăra şi însufleţesc
44 personajul negativ
Dar cel mai negativ personaj, dacă pot spune astfel, era
chiar scriitorul ăla plicticos. Sau mincinos. Vorbind
anormal. Ca din manual! Nu cunoşteam pe atunci expresia
„limbă de lemn” (căci există şi o limbă de lemn literară,
împănată cu „expresii frumoase”). Autorul ăla care
confecţiona personaje exemplare de la care nu aveam nimic
de învăţat. Pentru că erau false. Erau nişte... făcături.
Autorul era personajul negativ! Mai trebuia să-i înveţi şi
nu ştiu ce poezie pe de rost. Mai ales pentru serbări. Poezii
urîte. Cu sentimente „pozitive”. Despre ţară. Popor.
Urîîîîîte.
Mai tîrziu, lucrurile au continuat să se schimbe:
Rău-Bunul şi literatura... Entităţi care, ca şi în viaţă, fac
parte dintr-o foarte sofisticată alchimie. Legate între ele.
Dar acesta e subiect pentru o carte...
Odată, un prieten mi-a zis că citeşte nu ştiu ce autor
depresiv pentru că asta îl face să se simtă în siguranţă.
lumea. Dacă stau bine şi mă gîndesc, misterul e Poţi să te uiţi la Rău. El e într-o carte ca într-o cuşcă. Poţi
întotdeauna legat de un fel de angoasă. Sau invers. să-l studiezi...
Angoasa căptuşeşte cu mister lucrurile. Cîte nu vezi Tîrziu am dat peste trei poeţi români de la care am
atunci cînd rămîi singur, pierdut, într-un oraş înţeles cel mai mult despre toate lucrurile astea. Unul
necunoscut, într-o pădure, pe un drum pustiu sau chiar vorbea despre vis ca despre o realitate iterativă. Acolo, în
între oameni pe care îi vezi pentru prima dată... Cîtă vis – în visul ca literatură – nu ţi se poate întîmpla nimic
nelinişte, atîta exaltare! fatal. Al doilea vorbea despre o carte care strigă după
ajutor. Și despre amintirea în care eşti, într-un fel, nemuritor.
Să-mi facă mie frică vrăjitoarele din poveşti? Nici În sfîrşit, de la al treilea am înţeles că moartea nu există –
gînd. Dar... Aveam un vis repetitiv în care apărea Baba cel puţin nu aşa cum o concep cei cu dricurile.
Cloanţa. Mă căuta cu disperare. Cred că vroia să mă Cărţile care-mi plac cu adevărat n-au personaje
mănînce. Mi-aduc aminte că, în vis, avem un cuib de crengi „pozitive” sau „negative”. Sînt cele în care te scufunzi ca
săpat în pămînt. Cel mai sinistru era cînd Baba păşea într-o apă adîncă. Și ieşi la suprafaţă doar ca să te scufunzi
deasupra. O auzeam deasupra capului meu. Era ca la jocul din nou. E o senzaţie aproape fizică. Și, ca să păstrez
„de-a v-aţi ascunselea”. Apoi erau visele în care urma să elementul lichid al comparaţiei... mie îmi place oceanul. În
fiu mîncată! Sau cele în care alergam, fără să ştiu de ce. ocean sînt splendori şi sînt prădători. E feerie şi e teroare.
Sau cele în care mă prăbuşeam dintr-o levitaţie în care Judecăm Oceanul în termeni de bine şi rău? În termenii
eram întotdeauna pe jumătate fericită, pe jumătate noştri meschini de bine şi rău? Cred că ar înţelege mai
resemnată cu ceea ce simţeam că urmează. Ce stupoare bine tot ce spun eu aici un adevărat cititor de poezie.
cînd am realizat că în vis nu te prăbuşeşti niciodată cu Poezia nu lucrează cu opoziţii simple. În poezie e... altfel.
adevărat! În carte, tot ce te-ar putea ameninţa este închis
între două coperţi. Visul este în tine, cum tu eşti în el. Personaje negative...
Visele, chiar şi cele frumoase, îmi dau dinotdeauna o
senzaţie de nelinişte. Și totuşi, dintre personajele „negative” preferate…
O, dar în copilărie afli că oamenii nu sunt nemuritori. Zdreanţă cel cu ochii de faianţă care fură un ou. Păpuşica
Că sunt băgaţi în pămînt. Cu muzică de fanfară, cu oameni dintr-o poezioară care nu mănîncă decît îngheţată şi
urît îmbrăcaţi. Totul pe lume e chiar mai înfricoşător decît ciocolată (o fetiţă rea o certa, ca o mamă). Toţi copiii care
în toate cărţile lumii, şi chiar decît în filmul Fantomas! fac prostii. Chiar şi domnul Goe. Dar nu-mi place deloc
copilul dintr-o poezie a Elenei Farago, unul care omoară
Literatura și Răul... gîndăcelul pe care îl ţine în palmă (poezia aia mi-a stors
lacrimi pe la 6 ani). Și nici copilul dintr-o altă poezie care
Cu timpul, relaţia cu „negativul”, cu „personajele dă cu piatra într-un căţeluş – şi-apoi, după o vreme,
negative” din cărţi s-a schimbat. Literatura şi răul... Iată o căţeluşul îi zice de la obraz: „Uite-acuma vine şi-mi dă
temă care mă interesa înainte să dau de cartea lui Georges zahăr/ Și-aş putea să-l muşc odată de picior./ Dar îl las aşa
Bataille. Mă interesează literatura şi pentru că pune să vadă că un biet căţel/ Are inimă mai bună decît un copil
problema răului, a acestei perpetue... tensiuni. Numesc, ca el”. Îmi sînt simpatice acum şi personajele negative
aşadar, Răul „tensiune”. Dar el, Răul, e de multe feluri. Ca care ştiu că sînt învinse la sfîrşit. Zmeii, săracii.
şi „negativul”. Din marea literatură, doar trei exemple pe muchie de
De pildă, pentru mine, toate personajele din cuţit… Faust. E un personaj negativ, nu? Face pactul.
manualele din liceu, dar şi din şcoala primară, erau L-aş adăuga şi pe Dracula. Și, cel mai spectaculos, două
negative. Mai toate (nu doar cele „de profil”). Prin personaje în acelaşi om: Doctor Jekyll şi Mr. Hyde. Din
plicticoşenie, rele. Euri lirice jilave. Bravi eroi de mucava. literatura română? Pirgu.
personajul negativ 45
De personaje negative antipatice e plină literatura. În fine, despre personajele negative din viaţa mea?
În literatura universală sînt aşa mulţi... De la zei la Au fost în preajma mea, dintre apropiaţi (pe cei mai
suboameni, de la monştrii din tragediile antice la cei din îndepărtaţi nu-i cunosc personal ca să pot să-i judec
S.F.-urile de azi. O întreagă Grădină a supliciilor... În aspru). Aveau aparenţe înşelătoare. N-aş fi crezut să fie
literatura noastră nu sînt aşa multe. Ciobanii care-l omoară capabili să sacrifice prietenia noastră, cu sînge rece, de
pe ciobanul Mioriţei. Meşterul Manole (eu îl consider un arivişti. Trecerea timpului i-a făcut însă atît de mici pe
crud, un cinic). Dinu Păturică. Bădăranul de Tănase Scatiu. foştii amici. Aproape că mi-e milă de ei, deşi cîndva eram
Criminalii din Baltagul. Criminalii anonimi de prin prozele atît de revoltată şi deconcertată încît aş fi fost în stare să
de tinereţe ale lui Sadoveanu. Ariviştii lui Călinescu. Toate stau de vorbă cu ei ca să înţeleg. Ei bine, mi-a trecut. Nu e
personajele lui Urmuz (în afară de Stamate şi Fuchs). nimic de înţeles. De interpretat. Nu sîntem în literatură...
Personajele „pozitive” din literatura proletcultistă. Mai
tîrziu, am început să fiu mai atentă nu la personaje, ci la
autorii negativi. Aţi observat ce personaje „pozitive”
creează autorii negativi?
Iulian BOLDEA
Defectele românului și literatura română
Sunt întrebată dacă defectele românului se regăsesc Personajul negativ. Cât de negativ?!
în literatura română... Știu şi eu? Povestea unui om leneş?
Dinu Păturică? Ciobanii mioritici? Meşterul Manole care Să ne închipuim cum ar fi literatura fără personajele
sacrifică tot pentru… creaţie? Eu am cunoscut în realitate sale negative. E cam la fel cum ar fi dacă ne-am imagina,
oameni care au sacrificat totul pentru creaţie sau pentru printr-un exerciţiu dificil, ce ar fi albul fără negru, lumina
statutul lor de creatori. De-aia nu-mi place meşterul... Nici fără întuneric, adevărul fără minciună. Una sau alta dintre
oamenii ăia, scriitori. Am cunoscut şi intelectuali mioritici, aceste entităţi reprezintă revelatorul celeilalte. Reflexul
nu doar ciobani… în oglindă. Universul ficţional, care succede celui
referenţial, nu e de închipuit fără emergenţa estetică a
Eu nu ştiu cum e românul. O fi şmecher? Atunci e personajului aşa-zis negativ. De ce? O lume în care ar
Mitică. Dar e Mitică un personaj negativ? Mitică e dincolo bântui numai prinţul Mâşkin, sau Alioşa Karamazov, fără
de bine şi rău... Kirillov, Svidrigailov et comp. ar fi de neimaginat, tocmai
prin neutralitatea ei. Și în spaţiul esteticului, al
Ghicitul în stele... ficţionalului e nevoie de reactivitatea personajului
negativ, de capacitatea sa de a revela, prin contrast,
Ca scriitor, gîndesc relaţia bine-rău în felul meu. Am binele, pozitivul etic. Trebuie observat, însă, şi faptul că
un personaj în Exuvii, Dede. E ambiguu: o combinaţie forţa fascinatorie a personajelor negative este cu mult
între Dracu şi Dumnezeu. O entitate care provoacă frică mai pregnantă decât cea a personajelor zise pozitive,
din motive diferite. Chiar! Copilul din Exuvii o fi el pozitiv care, în absenţa unor modalităţi adecvate de tratare
sau negativ? În Lucrări în verde, care are şi fibre satirice, expresivă, riscă să pară searbede, fade, lipsite de
există şi multe personaje negative. De pildă, unul e plasticitate a comportamentului, de relief afectiv şi moral.
kritikuşul. Unii s-au şi identificat! În Juventus ori Noapte Eroii negativi se reţin mult mai uşor, sunt mult mai mult
sau zi bîntuie acele „personaje negative” de care vorbeam timp prezenţi în memoria culturală a cititorilor decât
la început: Tristeţea, Sărăcia, Boala, Nedreptatea, cealaltă categorie de personaje, care cad repede în
Nenorocul, Soarta, Mersul Lucrurilor. În eseuri mă ocup desuetudine. Există anti-eroi cu o tulburătoare prestaţie
adesea de ceea ce numim îndeobşte Rău (social, public). artistică, ce ocupă substanţa întreagă a unor cărţi, în
O să se vadă mai bine cînd o să le adun pe toate într-o partituri neliniştitoare şi captivante, personaje ale căror
carte. Pentru mine, literatura e o formă de continuă conduite se înscriu într-un cod de valori greu de
interpretare a lumii în care trăiesc. Cînd zic „interpretare” acceptat, prin virulenţa lor comportamentală, prin
mă gîndesc mai degrabă la ghicitul în stele, nu la vehemenţa registrelor afective, prin asumarea până la
hermeneutici academice, ca să fie clar. Lumea cu personaje ultimele consecinţe a rolului lor existenţial. Mai trebuie
„pozitive” sau „negative”, cu împletitura asta inextricabilă nuanţată ideea de personaj negativ şi dintr-o altă
de bine şi rău... perspectivă. E greu să afirmi că există, într-o operă
literară, personaje net pozitive şi personaje cu totul
Personajele plate și amicii mici negative. Dimpotrivă, lucrurile trebuie privite nuanţat.
Personajul literar modern este, se ştie acest lucru, o
Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în literatură, mixtură de semitonuri morale, un joc de lumini şi umbre
personajele negative din realitate sînt plate, fără adîncime. care îi determină, prin amestecul infinitezimal de virtuţi
Dacă ar fi o asemănare, aceea ar fi cu personajele din şi vicii, caracterul, comportamentul, conduita etică. De
romanul nostru clasic (Filimon, Duiliu Zamfirescu, altfel, chiar în cazul personajelor cu alură negativă
Călinescu). Sîntem în veşnica paradigmă... clasică. copleşitoare, există şi unele falii, fisuri, fante prin care
Maniheism curat-murdar. pătrunde în conturul caracterologic al eroului o calitate
46 personajul negativ
oarecare pozitivă, o fărâmă de virtute, o tuşă de culoare
optimistă.
Și amintirile sunt asemenea personajelor: amintirile
cu relief negativ au un impact cu mult mai mare asupra
conştiinţei, relevându-ni-se cu pregnanţă, persistând în
Adriana TEODORESCU
memorie mai mult timp, conservându-şi vitalitatea, chimia
lor impredictibilă, în prim-plan-ul vieţii noastre afective, Personajul negativ al gândirii slabe.
cum bine observă Ioana Pârvulescu: „Amintirile seamănă
cu personajele literare: cele negative sunt îndeobşte mai O moarte paradigmatică
puternice, se reţin mai uşor. În romanul amintirii vieţii
noastre există neapărat câţiva Dinu Păturică, responsabili Un fel de personaj
de marile dezastre afective. În primă instanţă răul iese în
faţă. Amintirile care fac rău vin primele la chemarea Ceea ce e complet liber de relaţie, suficient sieşi.
memoriei, aşa cum ariviştii sunt mereu prin preajmă unde Ceea ce cunoaşte în afara sa ca şi cum ar fi cunoscut de
e rost de o promovare, o funcţie, o sursă de putere. Au către un agent fără chip – care nu introduce nicio diferenţă
râvna ambiţiei. Amintirile bune au discreţia planului doi, – înăuntru. Visul unui sistem autoconsistent e vis cu esenţe
sunt de o fidelitate care nu se bate cu pumnul în piept. dense, prin care fiorii temporali nu reuşesc să se compună
Pe ele trebuie să le cauţi tu, fiindcă nu te asaltează şi nu în coşmaruri. Doar că esenţialismul a îmbătrânit şi devenit
te copleşesc. Dacă nu ai grijă, le pierzi pentru totdeauna”. insuportabil, răspuns prost care reverberează până în fiinţa
Există, însă, şi obiecte cu conotaţii negative, obiecte întrebării schimonosind-o, deviind-o. Și aşa se face că,
malefice, lucruri ce au o încărcătură de agresivitate după spusele lui Richard Rorty, cele mai importante mişcări
(conferită, desigur, tot de mintea umană). S-ar putea scrie ale secolului XX sunt antiesenţialiste. Timpul irumpe ca
foarte mult de impactul dintre conştiinţa umană şi astfel forţă vulcanică menită să reconfigureze reliefuri culturale
de obiecte marcate de negativitate, s-ar putea discuta anchilozate, istoricitatea e profundă, neînlăturabilă, fără
despre interacţiunea dintre lucrurile de semn negativ şi să fie în schimb un nou indiciu al adevărului, căci însăşi
personajele literare (pozitive sau negative). Se mai poate istoria e o poveste (Walter Benjamin), parte spusă, parte
discuta, apoi, şi despre atitudinea autorului faţă de cufundată în invizibil/indicibil. Interpretarea e cu atât mai
personajul negativ: de la distanţarea ironică, sarcastică teribilă cu cât nu este numai iradiantă, ci mai ales
sau critică, la repulsie sau, dimpotrivă, la neutralitate ori auto-iradiantă (Nietzsche). Limbajul, şi el o carte de joc a
chiar la identificarea simpatetică cu acesta. Se poate timpului (Foucault), nu reprezintă un garant pentru o
percepe, aşadar, o multitudine de atitudini auctoriale, în referenţialitate egală, identică din toate punctele care o
legătură cu acest aspect, atitudini pe care cititorul le iscă. Construcţia devine articulaţia fină a percepţiei de
distinge cu mai multă sau mai puţină limpezime, în relieful sine a culturii. Nu în sensul ingineresc al raţionalităţii
adesea contorsionat al operei literare. Personajele scientiste încununată cu lauri (deşi ar fi de observat noua
negative au o (inter)dependenţă multiplă: ele depind de semnificaţie purulentă aproape, intrată în imaginar, a
autor, de narator, de celelalte personaje negative, de inginerului), din contră. Ideea că totul e construcţie
personajele de semn moral pozitiv, astfel încât fizionomia (literatură, filosofie, personalitate, subiectivitate, ştiinţă)
lor morală este, pe de o parte, de o complexitate îşi trage puterea din acea împletire imposibil de decantat a
ineluctabilă şi, pe de altă parte, este mereu schimbătoare, raţiunii şi a credinţei (John D. Caputo, Eco). Niciodată nu
de un polimorfism funciar. Personajele negative au o pornim de la starea de zero absolut, ci perpetuăm o
profunzime incontestabilă. Între aparenţa lor, între construcţie. Iar pe măsură ce inovaţiile devin mai
fenomenalitatea ce le adăposteşte fiinţa lăuntrică şi frecvente, memoria colectivă depozitează din ce în ce mai
esenţa negativităţii lor există adesea o distanţă mult, astfel că îndepărtarea de o origine a cunoaşterii
semnificativă. Arhitectura dinamică a unei opere literare, creşte. Lucrarea de faţă este şi ea un construct. Nu numai
reţeaua de pulsiuni din care este alcătuit un anumit text în imanenţa, ci şi în asumarea sa. Mai întâi, ea porneşte de
epic, toate acestea sunt de neimaginat în absenţa la principiul că personajul este o categorie care
energiilor şi tensiunilor pe care le induce personajul transgresează literatura în măsura în care acceptăm că
literar negativ, ca reflex al dinamismului unui referent ce literatura este alcătuită din straturi care nu sunt ea (sociale,
se situează, la rândul său, sub spectrul ambivalenţei istorice, filozofice), iar opera literară o construcţie întru
morale a binelui şi răului. literaritate (o probă: o autopsie literară permite mereu
relevarea componentelor non-literare; într-o astfel de
operaţie reductibilitatea triumfă). Personajul este purtător
al unei origini plurale, descendenţa sa poate merge până
departe, iar în direcţia viitorului, chiar când acesta îi devine
literar terminat, încremenit, el se prelungeşte prin
propunerile semantice pe care le face prin simpla lui venire
în lume. Vom aborda astfel un personaj poate mai subtil
(dar cu riscuri mai mari, de substragere), un personaj al
gândirii culturale, căreia îi vom respecta arhitectura
personajul negativ 47
complicată, alegând-o în doar câteva din ipostazele sale. de puternică, încât e aproape violentare a auto-percepţiei
Personajul negativ al paradigmelor de gândire, de umane. Nihilismul actual n-ar fi astfel decât atingerea
înţelegere culturală a lumii, diferit în manifestările sale, nu ultimei consecinţe a gândirii creştine, adevărul său
este un efect al paradigmei, care decurge din ea, cât un corespunzător vremii. Pe de altă parte, problema ateismului
personaj-component, un personaj înscris în aceasta. Apoi, contemporan (adică partea aparent negativă a religiei,
ce este necesar a fi precizat e că negativul e înţeles în contradictoriul său, ceea ce ar constitui logic o anulare a
lucrarea de faţă ca un alt nume al răului. Altfel abundenţa ei) este cu precădere una politică, încorporată în emergenţa
semantică a negativităţii ar fi greu de gestionat. Aşadar, crescândă a anticlericalismului, iar nu una epistemologică.
un personaj cu o fişă biografică vastă, ce prinde contururi Rezultă, afirmă Vattimo în Spre un creştinism non-religios,
închizând un particular extins, legat de o lumină mai că Dumnezeu e departe de a fi într-un reflux deplin realizat,
puternică, a unei construcţii mai complicate (fără sens de ci, ne-eludat mental, doar metamorfozat, suscită acelaşi
valorizare) decât o matrice fiinţială. interes, ba chiar un altul, deoarece liber acum. Tot de
esenţă (periculos!) creştină sunt şi valorile non-violenţei,
Slăbirea și negativitatea expirată ale înţelegerii şi dialogului proprii lumii postmoderne
europene. Până aici, personajul negativ al gândirii în
Tipul de personaj pe care îl vom aborda este cel filozofia slăbirii fiinţei se dovedeşte a fi pe cale să îşi piardă
conţinut în paradigma gândirii slabe iniţiată şi teoretizată semnul opoziţional, al scăderii, al diferenţierii, o pierdere
de Gianni Vattimo. Demersul va fi nu în direcţia unei critici care nu se realizează ca o dezlipire, ca o cojire – am avea
vizând ajustarea la o axă a neutralităţii sau bunului simţ astfel un personaj pozitivat brusc, deci puternic. Semnul
conceptual, ci unul al imersării în paradigmă, în vederea minus al negativităţii se păstrează cel puţin ca urmă, însă
desprinderii acelui puls sedimentat acolo, asemeni se converteşte în element al non-valabilităţii, se retrage în
sculpturilor în pură piatră şi viziune buonarrotiană. Vom corpul personajului îmbătrânindu-l în calitatea sa
vedea apoi cum acel freamăt de viaţă, acel aşa numit intrinsecă. Și tocmai în această îmbătrânire rezidă slăbirea,
personaj este, în aura sa de negativitate, pândit de un soi personajul nostru nu este doar ceea ce este la un scurt
de moarte. Gândirea slabă reprezintă depăşirea metafizicii moment, istoric, ci conştiinţa unei însumări de ipostaze
(cu elanuri redevabile lui Nietzsche, Heidegger şi (ades cu tendinţe centripetale la nivelul vizibilităţii comune,
Gadamer), a onto-teologiei resimţite ca un act de violenţă, precum în cazul religiosului şi a ateismului) ale unui
dominator prin ideea de cuprindere şi manipulare după Aceluiaşi imposibil de dus până la capăt, de totalizat. Căci,
voie a adevărului unic. Cum explică în repetate rânduri pe de o parte, gândirea slabă e teorie a slăbirii fiinţei şi
Vattimo, mult discutata moarte a lui Dumnezeu este intrarea conştientizare a acesteia (a teoriei), astfel că metaslăbirea
disolutivă în amurg a gândirii metafizice şi asumarea este incapabilă să efectueze complicate operaţii
metodelor hermeneutice care procedează la extrageri coagulante, fiind, dimpotrivă, supusă unei organizări întru
dureroase ale esenţelor tari prin scoaterea în evidenţă a diseminare. Negativitatea globală a personajului gândirii
istoricităţii regulilor. Practic, structurile puternice ale lumii slabe e benignă, atenuată în funcţionalitatea ei pe măsură
se dovedesc profund circumstanţiale, de o calitate ce acesta este mai capabil să îşi exercite cunoaşterea de
hibridizată, nedecantabilă, căci timpul configurează decisiv sine ca ştiinţă. Local, ca irupţie, e posibil un personaj
fiinţa lucrurilor. Forţa punctului temporal nu trebuie să negativ plin, dar e apoi discontinuitatea. Elasticitatea
ducă însă înspre o logică punctiformă, de separabilitate sintezei despre care vorbeam mai sus nu trebuie să inducă
completă şi individualizare pur diferenţială. Informaţiile în eroare: ea nu salvează de discontinuitate, doar de
găsesc căi de acces de la un punct la altul, de la un timp la împotmolirea în aceasta. Continuitatea (construită,
altul, perpetuarea se realizează dinamic, bogat, dar cu proteză) serveşte locuirii în lume, nu verdictelor,
striaţii ale identicului. În acest fel, Religia este şi nu mai generalizatoare, neutre care s-ar putea emite în afara
este, în viziunea lui Vattimo, ceea ce ea era odată, altfel istoriei, iar Vattimo pulverizează necesitatea căutării/găsiri
spus, religia în postmodernism este parţial aceeaşi cu cea unui fel de ochi transistoric al lui Dumnezeu.
de altădată. În partea sa non-identică ea poate părea chiar Sfântul Duh – în prelungirea viziunii lui Gioacchino
negativul trecutului ei, partea sa canceroasă, devorantă. da Fiore – semn al acestor vremuri, e nimerit, în concepţia
Ateismul pare contrariul credinţei religioase. Fin, suplu, lui Vattimo, a fi chezaşul unei dezlegări a limbilor înspre
Vattimo nu ezită în a deconspira întregul mecanism al semnificaţii până atunci particulare, escamotate. Dar era
aparent prăpăstioasei antiteze şi chiar în a înfăptui sinteza, dialogului asumat şi promovat, care se va dovedi a fi
inimaginabilă în afara elasticităţii gândirii slabe: ateismul, postmodernitatea, nu va scăpa de capcanele limbajului.
gândirea secularizată nu ar fi posibile în afara religiei Și cum ar fi posibil altfel, când limbajul este replica
creştine, idee preluată de la Dilthey, după care lingvistică a timpului, dotat cu aceeaşi nesiguranţă şi
creştinismul a însemnat primul atac, prima slăbire a infidelitate a memoriei, cu uitare, când venirea fiinţei în
metafizicii în înţelesul ei de obiectivitate exclusivă, lume e coincidentă cu venirea sa în limbaj şi tot la fel, dar
platoniciană. Isus aduce replierea spre interioritate, în cealaltă direcţie, la plecare. Dialogul devine semnul
construcţia acesteia în dauna cutumelor exterioare, a stabil al religiei, al credinţei, adânca sa coborâre în social
firescului comportamental (despre acest extra-ordinar, – Caputo consideră epoca modernă o disoluţie a distanţei
a-logic al Împărăţiei divine vorbeşte Caputo în Puterea sacre dintre Dumnezeu şi lume, concluzie implicită la
celor fără de putere). În plus, slăbiciunea lui Isus e atât Vattimo. Numai că semnele, fiind şi ele istorice, parte referă,
48 personajul negativ
parte înşeală, încărcându-se de noi sensuri. Efect să lăsăm caritatea să se manifeste ca terţ slab, alcătuit
despovărat al religiei (care se retrage), dialogul devine dintr-un soi greu conceptibil de reţele, tranzitorii şi tranzitive
mod de a relaţiona cu ceilalţi, purtând însă mobilierul etic în acelaşi timp. Personajul nostru negativ, ar putea găsi în
desprins din creştinism. Mai multe sunt accepţiunile sau acest pământ (al carităţii) de adâncime al gândirii slabe
nivelurile la care găsim în gândirea slabă necesitatea izvorul resurecţiei sale. Ar afla poate, ajuns aici, că expirarea
dialogului, schelet mobil al lumii. Dialogul este producător sa e pasageră şi ţine doar de câteva nivele de realitate ale
de realitate, de obiectivitate, aceasta devenind consens gândirii slabe. Asta dacă nu ar excava şi mai mult,
lingvistic intersubiectiv. Vorbim astfel şi de o realitate neîncrezător cum e în ierarhii finite şi fixe, arheolog
construită a ştiinţelor (paradigmele ştiinţifice funcţionează necruţător, fără visul unor monumente apuse. Deşi astfel ar
ca pre-comprehensiuni şi obligă, selectează anumite contribui fără voie la moartea sa., făcând reală eliminarea
adevăruri, un pachet de potenţialităţi). Raţiunea şi credinţa progresivă a categoriilor rigide care duc la opoziţie.
sunt, ambele, forme în care subiectivitatea nu apare Revenind însă la devieri, e de amintit ceva ce Vattimo nu a
ex-nihilo, ci e înglobată de/într-o întreagă comunitate adus în atenţie: dialogul, într-o pseudo paradigmă – a
care-i preexistă. În rest, de reprecizat că fiinţa însăşi psihologiei de masă. Înţelegând prin aceasta toate acele
cunoaşte această distanţare-apropiere care e dialogul, în reţete (cu terapii incluse cu tot) cu care homo psichologicus
chiar logica ei. Personajul gândirii slabe se relevă a fi de consum îşi drege viaţa. Faţă de egalitatea balonată
niciodată complet singur, iar în negativitate el nu-şi poate (imaginarul digestiv nu e fortuit) a comunismului, în
permite luxul uitării sau al îngâmfării de sine – deci a trecerii democraţia consumistă ne întâmpină egalitatea suplă (regula
celuilalt (înţeles ontologic extins) fie într-un infernal siluetei) a psihologizării mărunte, a aplicării unor metode –
sartrian, fie în irelevanţă – aceasta deoarece el este cum sunt şi cele ale psihoterapiei raţionale în formele ei
permanent aflat în bătaia dialogului ca obiectiv, ca extinse, care-şi neglijează anvergura codomeniului – corupte
deziderat. Vattimo constată dialogismul intern al lumii pe la a furniza aceleaşi răspunsuri ce duc la netezirea
de o parte, iar pe de alta îl propune ca soluţie, ca metodă de individualităţii. Toată această pseudo-paradigmă ar merita
viaţă, ca viziune. Negativitatea nu are astfel cum să se însă o mult mai amplă discuţie. Personajul negativ cuprins
acumuleze, e stigmatizată implicit, ea fiind divergenţă, în ea este condamnat fără drept de apel morţii, întrucât
conflict, tentativă de anihilare a opusului, antidialogism, existenţa sa e rezultatul unui reziduu comunicaţional, a unei
sau, în cel mai bun caz, dialog alterat (un gând aici la comunicări (puţin contează cu ce sau cine, omul psihologic
romanele lui Dostoievski şi la relaţia victimă-călău cu e valorizat în funcţie de gradul de implicare în comunicare,
normalităţi încălcate). Cuvintele personajului slab sunt mai mult, el e dator să o creeze până şi atunci când lipsa ei
cuvinte purtând marca lui Isus ca dizolvator al lumii puterii, e semn a altceva decât ea; riscul: egalizarea fiinţei cu
nicidecât al unui Dumnezeu total, puternic dar izolat, evidenţa). În schimb, moartea personajului negativ al
incapabil să transmită propriei creaturi cuvântul ţinând de gândirii slabe este expirare, trecere în in-adecvare, aruncarea
sfera fiinţei (nu a fiinţării, nu de cogito-ul care, clarificând, nu e în afara sistemului de concepere a lumii, ci doar în
ucide), după cum îl concepe Michel Henry. Dacă acel afara legilor de organizare pe care acesta le propune. De la
Dumnezeu situat dincolo de orice periferie lingvistică există, strălucirea morţii la ambiguizarea ei, personajul negativ al
interesează puţin gândirea slabă, dialogul e neputincios gândirii slabe se înveşmântează diafan în valenţe estetice.
sau cel puţin nu se poate iniţia din lume, drumul de la _____
creatură la creator e zidit într-o tăcere ireductibilă.
Dialogului, să nu uităm – slab fiind, îi e imediată Titluri de referinţă
deriva. Vattimo denunţă derivele dialogale (dialogul • Caputo, John D., Vattimo, Gianni – După moartea lui
ipocrit, pervertit, cu substrat hipnotic, pragmatic) aşa cum Dumnezeu, cu o postfaţă de Gabriel Vanahian, traducere din
se produc ele în spectacolul mediatic ce utilizează limba engleză de Cristian Cercel, Curtea veche, Bucureşti, 2008,
colecţi „Știinţă şi religie”.
conţinuturi religioase (ca spre exemplu prezenţa papei Ioan
• Chrétien, Jean-Louis; Henry, Michel; Marion, Jean-Luc,
Paul al II-lea pe micile ecrane, mega mediatizarea morţii
Ricoeur, Paul – Fenomenologie şi teologie, prezentare de Jean
sale). Deriva strică dialogul gândirii slabe, îl transformă François Courtine, traducere de Nicolae Ionel, cu o postfaţă de
într-o structură de subtilă dominaţie. Caritatea (în sensul Ștefan Afloarei, Polirom, Iaşi, 1996.
plenar, de caritas), acesta e cuvântul de forţă vertebrant • Foucault, Michel – Cuvintele şi lucrurile, traducere de
al dialogului lui Vattimo. Aici, lucrurile sunt relativ Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilesc, editura Rao, 2008.
complicate. Caritatea e slăbirea adevărului cristic al iubirii, • Heidegger, Martin – Fiinţă şi timp, traducere din germană
al referenţialităţii afective redirecţionate din zona divină de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti,
în cea inter-umană, raţiunea de existenţă (sau măcar ediţia a II-a, 2006.
• Lipovetsky, Gilles – Amurgul datoriei. Etica nedureroasă
principiul coagulant) a(l) dialogului. Ceea ce conduce la
a noilor timpuri democratice, traducere şi prefaţă de Victor-Dinu
ideea de putere, de non-slăbiciune (indiferent de
Vlădulescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.
morfologia sa moale, laxă). Ar fi de cercetat dacă nu cumva • Lipovetsky, Gilles – Fericirea paradoxală. Eseu asupra
caritatea lui Vattimo interferează cu principiul terţului inclus societăţii de hiperconsum, traducere de Mihai Ungurean, Polirom,
ascuns al transdisciplinarităţii propuse de Basarab 2007.
Nicolescu, acel mediator şi dătător de sens al nivelurilor • Nietzsche, Friedrich – Dincolo de bine şi de rău (preludiu
de realitate rupte, discontinue la o primă percepţie, terţ cu la o filozofie a viitorului), traducere din germană de Francisc
origini lupasciene şi sclipiri metafizice tari. Până atunci, Grunberg, ediţi revăzută, Humanitas, Bucureşti, 2007.
personajul negativ 49
• Nietzsche, Friedrich – Amurgul idolilor sau Cum se secolul XX, crimele literare, chiar dacă ne impresionează,
filozofează cu ciocanul, traducere din germană de Alexandru Al. sînt palide pe lîngă crimele reale ale unor personaje atît de
Șahighian, ediţia a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2007. cunoscute acum.
• Nicolescu, Basarab – Transdisciplinaritatea. Manifest,
Și totuşi, de multe ori, personajele negative ne
traducere din franceză de Horia Mihail Vasilescu, Junimea, Iaşi,
impresionează mai mult şi ni se par chir mai reale decît
2007.
• Nicolescu, Basarab – Noi, particula şi lumea, traducere realitatea, oare de ce?
din limba franceză de Vasile Spornici, Editura Junimea, Iaşi, Pentru cine citeşte, personajul negativ e mai real
2007. decît vecinul, medicul, poliţistul, politicianul ce-i face viaţa
• Rorty, Richard; Vattimo, Gianni – Viitorul religiei: aşa de grea. Cititorul are fetişul lucrului scris, pasionat de
solidaritate, caritate, ironie, sub îngrijirea lui Santiago Zabala, literatură e stăpînit de ea şi crede în ea mai mult decît în
traducere din limba italiană de Ștefania Mincu, Paralela 45, 2008. viaţă. Dacă politicianul ar fi personaj literar, atunci cel ce
• Vattimo, Gianni – Societatea transparentă, Editura citeşte l-ar vedea în altă lumină, l-ar considera cu adevărat
Pontica, traducere de Ștefania Mincu, Constanţa, 1995.
rău, aşa, văzîndu-l doar la televizor, îl consideră un rău
• Vattimo, Gianni şi Rovatti, Pier Aldo – Gândirea slabă,
natural, firesc, minor, un rău necesar.
traducere de Ștefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1998,
(cap. Dialectică, diferenţă, gândire slabă) Poate că şi politicianul, dacă ar citi despre sine, s-ar
• Vattimo, Gianni – Dincolo de interpretare, Editura vedea aşa cum este şi nu aşa cum crede că este.
Pontica, traducere de Ștefania Mincu, Constanţa, 2003. Literatura scoate în evidenţă chiar şi evidenţa! Abia
• Vattimo, Gianni – Dincolo de subiect: Nietzsche, după ce citim anumite lucruri le înţelegem cu adevărat,
Heidegger şi hermeneutica, traducere de Ștefania Mincu, editura asta este forţa literaturii, ne facem să înţelegem oameni şi
Pontica, Constanţa, 1994. fapte cu care ne întîlnim, cu care ne intersectăm dar nu
• Vattimo, Gianni – Sfârşitul modernităţii: Nihilism şi înţelegem semnificaţiile pentru că încă nu au fost descrise,
hermeneutică în cultura postmodernă traducere de Ștefania
transformate în literatură, abia după aceea oamenii şi
Mincu, postfaţă de Marin Mincu, editura Pontica, Constanţa,
faptele devin vii, pot fi identificate chiar dacă, pînă atunci,
1993.
le întîlneam zi de zi dar nu aveam încă ochi să vedem,
după ce citim despre oameni şi fapte, ne cad solzii de pe
ochi, ne iluminăm, înţelegem cea ce vedem şi avem
aproape.
Ion MARIA Deocamdată, pentru cei ce încă citesc, literatura
este mai puternică decît viaţa, de asta nici nu am putea
face topuri sau ierarhii ale răului încarnat de un personaj
Forţa personajului negativ sau altul, pentru cine citeşte orice personaj negativ este
„răul” absolut, răul în stare pură, pentru că este într-o
Ce bine ştiam în adolescenţă cine şi ce este carte. De asta ne şi indignăm mai mult pe un personaj
personajul negativ, ce mult uram personajele negative din literar şi îl urîm mai mult decît pe vecinul ori colegul care
romanele citite atunci (Verne, Dumas, Hugo, Dickens etc.)! ne face rău cu adevărat. Literatura dă o aură deosebită
Acum, la maturitate, nu mai sînt atît de sigur cine şi ce personajelor, dă o forţă de impact imensă răului, răul din
este personajul negativ. Acum înţeleg resorturile ascunse, literatură devine mai adevărat decît răul real pentru că
motivaţiile, umanitatea personajelor negative, acum sînt este scris pe hîrtie şi noi credem încă în ce este scris, am
aproape de ele, acum le văd în toată complexitatea lor, acum fost învăţaţi să credem asta, un sistem persuasiv complex
nu le mai urăsc, acum chiar sînt, uneori, aproape de ele. şi perfid ne-a făcut să credem în ce este scris, şi e greu să
Cît este negativ şi cît pozitiv în Kirrillov, scăpăm de această condiţionare…
Raskolnikov, Stravroghin, ce fel de personaje sînt Hamlet, Personajul negativ e cu atît mai viu, mai real, cu cît
Falstaff, Macbeth, Lear, negative sau pozitive, ori şi una are mai multe părţi pozitive în el şi cu cît aceste părţi sînt
şi alta? mai justificate de ceva: ambiţie, ură, răzbunare, avariţie
Nu cumva personajele negative sînt „motoarele” car sau alte motive.
mişcă opera literară? Ce ar fi literatura fără ele? Sînt sigur Cum să crezi şi să urăşti un personaj negativ atît de
că nu ar avea nici un haz. Îmi pare că, de multe ori, anost cum este Mitrea Cocor?
personajele negative sînt mai complexe şi mai vii decît Personajele negative şi pozitive din romanele
cele pozitive. Personajele negative sînt o personificare a proletcultiste nu aveau cum să fie ţinute minte, nu aveau
răului, răului absolut, în toate sensurile şi semnificaţiile în ele nimic memorabil, erau doar nişte fantoşe, teze,
lui, de asta ne sperie şi ne impresionează atît. Ele seamănă baloane de săpun, dacă nu ar fi fost legate de scriitori
cu noi, sînt o parte din noi, apar dintre noi, sînt inspirate destul de cunoscuţi nici nu s-ar vorbi de ele, ar fi cu totul
de oameni ca noi, altfel nici nu ar părea şi nici nu ar fi atît uitate.
de reale… Uneori viaţa bate literatura şi răul din oameni e Mereu mă întreb cum citeşte un om viu, real, cu
mai puternic decît cel din literatură. Ce scriitor ar fi putut adevărat rău, o carte în care un personaj negativ este
imagina un Stalin, un Hitler, Mao sau Pol Pot? Personaje asemenea lui? Se identifică în personajul negativ, se vede
literare care-i anticipează putem găsi, la rigoare, dar nu aşa cum este, îi este scîrbă de el însuşi? Are rost literatura
atît de rele, dar nu capabile de crimele comise, comparaţi pentru astfel de oameni, îi face oare mai buni? Ar fi un
orice personaj negativ din secolul XIX cu cele reale, din cîştig imens pentru noi toţi. Oricum, prin personajele
50 personajul negativ
negative înţelegem mai bine răul din noi, ne ajută să ne
acceptam şi să ne învingem tendinţele şi impulsurile
negative, cred că nu este puţin lucru.
Pînă la urmă, ne place literatura şi pentru că întîlnim,
citind, personaje negative, fiecare cu motivaţia lui, cu felul
de-a fi şi explicaţiile lui, fiecare avînd ceva propriu, de
neînlocuit. Răul nu este aşa simplu, nici în viaţă şi nici în
literatură, el este complex, inteligent, credibil, are motivaţii,
explicaţii, face parte din noi, prin el ne înţelegem mai bine,
prin el înţelegem mai bine cine sîntem noi şi cine şi cum
sînt alţii, ce motivaţii, intenţii ne animă şi îi animă, îi face şi
ne face să fim cea ce sîntem.
Avem un coleg ambiţios, privindu-l, încercăm să
ghicim ce motivaţie are şi care este Doamna Macbeth din
umbra lui… Asta ni-l umanizează şi îl face mai acceptabil
şi inteligibil ca persoană, putem chiar zîmbi cînd îl vedem,
el nu v-a înţelege de ce zîmbim, va fi secretul nostru şi al
literaturii…
Fără personaje negative, literatura ar fi de necitit şi
viaţa de neînţeles, mă bucur că există, în literatură, atîtea personajul şi acţiunea mai înainte de a se fi aşezat la masa
personaje negative, ele ne fac viaţa un pic mai acceptabilă, de scris. Un studiu al acestei realităţi ar duce la constatări
pentru că o înţelegem mai bine, prin ele credem că ştim ce interesante.
este în spatele oglinzii şi nu ne mai temem atît de mult de Personajul negativ (fără de care nu se poate!) reflectă
rău, de orice rău. cel mai veridic firea umană în manifestările ei complicate,
Fără personajele negative din literatură, răul ar fi un descoperit în hăţişurile minţii şi ale sufletului, în abisurile
rău iraţional, aşa, prin personajele negative, răul are un sale cu bune şi rele, în eterna alternanţă de sfânt şi diavol,
nume, o înfăţişare, o semnificaţie şi un destin. într-o nesfârşită diversitate. Depinde, desigur, în mare
măsură, de talentul scriitorului să descopere pitite în om,
convieţuind împreună iubirea şi ura, angelicul şi bestialul,
dacă nu de fiecare dată în acelaşi personaj în perechea lui,
Cornel NISTEA în personajul pozitiv, în măsura în care el există în operă şi
opune rezistenţă răului. Legat de acesta din urmă, aş mai
dori să fac o menţiune: Să ne imaginăm cât rău ar produce
Personajul negativ. Sursele literaturii, cu excepţia modelului clasicismului, o operă în
care eroul principal n-ar fi personajul negativ ci cel pozitiv.
generatoare și ceva mai mult Ar fi o mistificare de neiertat a realităţii, cum s-a întâmplat
în epoca ideologiei şi dictaturii comuniste, când s-au
Este de neimaginat literatura epică fără personajul elogiat asemenea personaje ale căror fapte „glorioase” se
negativ, fără această sursă generatoare de conflict, de luptau cu un rău imaginar, binele fiind adesea convertit în
tensiune, descoperită în duplicitatea omului, mereu învins rău, iar răul în bine. Din păcate au căzut în acest păcat nu
de egoism şi dorinţa lui de putere, de răzvrătirea doar scriitori de duzină ci şi mari scriitori. Să-l numim aici
inconştientă sau voită a omului, sfârşind, de obicei, prin doar pe Sadoveanu cu Mitrea Cocor al său, şi aceasta în
prăbuşire. Cum s-ar putea crea altfel complexitatea unui vreme ce literatura valoroasă din casele intelectualilor
personaj fără aspiraţie, fără încălcarea interdicţiilor de români se punea pe foc în pieţele publice, cum nici opera
moralitate, lăsându-i-se de fiecare dată libertatea de Sadoveanu nu scăpase de pârjol.
alegere. Importante în realizarea lui sunt desigur sursele Ar mai fi şi întrebarea în ce măsură intră scriitorul în
(şi resursele), disponibilităţile psiho-fizice ale creatorului, pielea personajelor sale, în ce măsură se identifică cu ele,
care îşi foloseşte propria experienţă în crearea personajului, dacă le iubeşte sau le urăşte, dacă într-adevăr poate să
asimilările coborâte în subconştient, de unde izbucnesc spună: Cutare personaj sunt eu. În ce mă priveşte, am
sub diferite forme, mai mult sau mai puţin controlate de scris mereu la persoana întâi cu plăcerea de a folosi
autor, la care se adaugă stimuli care incită personalitatea autoironia. Nu mă prea regăsesc în personajele mele decât
creatorului de literatură, de artă. Important este acel în foarte mică măsură. Dar mă regăsesc desigur uneori,
moment zero al apariţiei imaginii esenţiale ce defineşte în mai ales în viaţa netrăită…
esenţa lui personajul, ca mai apoi să urmeze descoperirea, Încă ceva! Îndelungul vieţii mele, de scriitor, am
treptată, a personajului surprins nu o dată de posibila suferit imens că n-am întâlnit în romanele româneşti un
transpunere a unei realităţi trăite, iluzie care devine, cred, prinţ Mâşkin sau un Roskalnikov, un Alioşa sau un Ivan,
benefică în investigaţiile următoare ale ficţiunii. E stranie chiar dacă am avut un Victor Petrini sau un Ion. Era pentru
constatarea din timpul scrisului sau de după că scriitorul mine umilitor de puţin, ca şi faptul că literatura română
creează personaje la care nu s-a gândit vreodată, cum n-avea un Nobel. Culmea acestei dezamăgiri am trăit-o
desigur rămâne adevărul că scriitorul a preconceput
personajul negativ 51
totuşi în anii de facultate, când într-o vacanţă de vară, (Rebreanu şi alţi interbelici beneficiază încă de spaţiul cel
ignorând cele două restanţe ce le aveam la slavonă şi mai amplu în curricula liceală şi în atenţia universitară) de
literatură veche (cred), am citit două romane mari, Ţăranii procese literare în care marea majoritate a tinerilor doresc
polonezului Wadyslaw Reymont, încununat cu Nobel în să îl apere. Pe vremea în care literatura română se studia
1924, şi Ion al lui Liviu Rebreanu, primul în două volume cronologic şi elevul de liceu învăţa din manualul unic
totalizând peste 1200 de pagini, cel din urmă, o carte şi ea despre Ciocoii vechi şi noi1, exemplul personajelor negative
substanţială de 400 de pagini. Gelozia mea a izbucnit în şi al celor pozitive îl convingea că o literatură din Gheorghe
primul rând din pricina viziunii de abordare a construcţiei şi Maria e simplă şi săracă, că miza unui scriitor este să „îi
personajului principal (negativ desigur), omul înstărit iasă” personaje ca Dinu Păturică şi Chera Duduca. Ca să
Boryma în romanul polonezului şi sărăntocul Ion din nu mai vorbim de actori care au ca aspiraţie supremă în
romanul lui Rebreanu, căruia scriitorul român nu-i opunea repertoriul lor cel puţin un Iago ca să nu mai zicem de
un Vasile Baciu superior, ci unul declasat, urmând modelul Mephisto. De unde şi prejudecata: negativul e complex,
naturalist. Apoi cât de strălucitor debutează romanul pozitivul e liniar. În viaţa de zi cu zi, artistică, jurnalistică,
polonezului care prezintă în incipit, direct şi indirect, circulă şi un fel de poetică atitudinală a abjecţiei. Un individ
întreaga motivaţie a cărţii, dialogul (uimitor) dintre Agata, comme il faut, ce plicticos! Pe când un abject, oh la la, cât
femeia bătrână pornită în lume la cerşit şi preotul satului: de autentic (soyez abjects et vous serez vrais!).
„– Domnul fie lăudat!
– În vecii vecilor amin! Dar încotro o pornişi, Agata? Negativul atrage, preocupă, seduce. Pe masă, în
– Iaca-n lume, unde alta, cucernice părinte, în lumea apropierea laptopului la care scriu, s-a insinuat cartea lui
mare!… şi, cu băţul femeia făcu un arc de cerc de la soare Georges Bataille, Literatura şi răul. Iată-l pe francez
răsare la soare apune”. apelând la Sade care, la rândul lui, pune în gura unuia
Mai încolo e discuţia femeilor din sat ce scot de pe dintre călăii din Justine aceste cuvinte: „Ce voluptuos
tarla cartofii lui Boryma. Și ea deosebit de sugestivă. este actul distrugerii. Nu cunosc altul mai delicios; nu
E o prefigurare a unei realităţi cutremurătoare există extaz asemănător celui pe care îl încerci când te laşi
îngăduită de Dumnezeu, o carte scrisă cu har. Măcar că în seama acestei divine infamii”.
eu citeam romanul în traducere, personajul principal Distrugerea, suava infamie, cinismul fac parte din
(negativ) mi se dezvăluia într-o realitate ce făcea posibilă repertoriul unuia dintre personajele literaturii universale
dezvoltarea epopeică, o construcţie genială ce m-a umplut care m-au captivat în ultima vreme. Creat de Oscar Wilde
de admiraţie şi de gelozie, cred pe bună dreptate, că şi adus în pagină înainte ca protagonistul Dorian Gray să
n-aveam în literatura română un roman de o asemenea apară în scenă, lordul Henry Wotton are complexitatea
strălucire. Era cât pe ce să-l realizeze Pavel Dan, dacă nu personajului negativ în stare să seducă deopotrivă pe
s-ar fi stins atât de timpuriu. celelalte personaje şi pe cititor în acelaşi timp.
Ioan-Pavel AZAP
face bolnav psihic fără dovadă? Or, se ştie foarte exact că Ion Simuţ dezvoltă ideea cuplului etern ca un mit
distinsa a fost pensionată cu ani în urmă cu diagnosticul personal rebrenian2, vorbind despre două condiţii care
de schizofrenie! facilitează sau favorizează apariţia şi manifestarea acestui
Ce-i de făcut? Ornelei îi place să mintă, să mistifice mit –idealizarea iubirii şi asocierea ei cu thanatosul. O a
şi să dezinformeze. Multă lume de bună credinţă s-a fript treia constantă este privirea intensă care produce revelaţia
investind încredere în această creatură. E greu să-ţi şi sentimentul comuniunii. Între parteneri de diferite poziţii
închipui cât de linguşitoare poate fi, cum se insinuează sociale există o patimă subînţeleasă care se manifestă prin
victimizându-se, până când capătă încrederea şi privirea intensă. „Goana vijelioasă împinsă de ţăran până
bunăvoinţa celuilalt. Pentru că de îndată ce a luat un deget la limita emoţiei violente... e un scenariu menit să clarifice
apucă toată mâna şi nici vorbă să se oprească aici. Ca o aluziile erotice ale partenerilor... însă ar însemna să
pecingine ce se întinde tot mai mult, până îşi asfixiază cu denaturăm sensul social al romanului dacă am spune că
infamii binefăcătorul. Acum nu ştiu cum e de procedat. Petre Petre o păstrează tainic pe Nadina în sufletul său, ca
Chiar mi-a ajuns cuţitul la os. În definitiv, ea există numai pe un talisman pentru eternitate. Visul de puritate şi
pentru că eu i-am dat viaţă într-o proză. A fost un moment aşteptările lui Petre Petre sînt compromise de Nadina.
de rătăcire, de neinspiraţie. Pentru că nu m-am oprit pentru Momentul... când Petre Petre pătrunde în dormitorul ei şi
a mă asigura, ca în „Facerea”, că... „este bine”! N-am cale încearcă să-l apere ca pe un sanctuar de năvala
de mijloc, nu-mi rămâne decât s-o transform în omidă. Sau profanatoare a mulţimii, dar este întâmpinat de privirile
într-un păianjen, ca în „Metamorfozele” lui Ovidiu. Asta galeşe şi dispreţuitoare ale Nadinei din fotografie e
într-o viitoare povestire. echivalent cu distrugerea unui fals idol... Distrugerea
violentă a fotografiei nu are un sens social, ci un subtext
erotic.”3
Romanul lui Rebreanu poate fi asociat cu romanul
NAGY Imola Katalin mult contestat al lui Tamási în următoarele puncte: ambele
sunt romane ale unor momente de criză şi ambele sunt
romane sociale care încearcă să schiţeze imaginea înaltei
Portrete de femei rele societăţi şi universul paralel al celor săraci, mai ales prin
personajul central feminin. Nu vom insista asupra tramei
Feminitatea şi ipostazele personajului feminin din narative din Răscoala, „acest roman (care) simbolizează,
orice literatură, din oricare epocă literară, sunt un obiect dintr-o perspectivă interioară şi nelimitată, marele proces
de studiu interesant şi intrigant. Iar dacă e vorba nu de al răzvrătirii mulţimilor, fluxul, apoi refluxul unei mişcări
femeia angelică, nu de canonul soţiei şi mamei perfecte, ci colective care modifică subit tot ce până atunci era sau
de femeia uşoară din înalta societate, lucrurile devin şi părea stabil”.4
mai întortocheate. „Apariţia lui Tamási Aron în proza maghiară nu a
Personajul feminin apare în Răscoala lui Rebreanu declanşat doar o controversă între confraţi... ci a marcat
şi în Blazonarzii lui Tamási Áron nu ca un factor de şi naşterea unuia dintre cei mai autentici scriitori... Izvoarele
echilibrare a spaţiului privat şi a familiei, ci ca factor scrisului său sunt complexe. Însă filonul popular... e
principal al contradicţiei, al dizarmoniei. Dacă apelăm la împletit intim cu elemente ale avangardismului... Miturile
dihotomia de sorginte romantică bine-rău sau personaj autohtone vorbesc în forma literaturii culte; expresia
pozitiv-personaj negativ, evident că Nadina face o figură acestora adie dintr-o copilărie legănată de legende şi
aparte în galeria personajelor feminine rebreniene – credinţe, de poveşti şi eresuri, care rămân adânc în
devorată de energii imense, de un erotism ieşit din comun, rezonanţă.”5 În nuvelistica şi în povestirile lui Tamási se
e o fiinţă instinctuală, un adevărat Ion în variantă feminină. constată frecvenţa şi ponderea deosebită a motivului
Aceeaşi apropiere se va verifica şi în cazul eroinei lui morţii, întocmai ca în proza scurtă a lui Pavel Dan. Există,
Tamási, dominată de o uriaşă anima, care poate sta la fel la amândoi, o obsesivă raportare la momentul trecerii,
de bine alături de Ghiţă din Moara cu noroc prin fascinaţia pregătirea individului şi a familiei pentru moarte. Gavril
răului şi setea de avere. Scridon încearcă şi o apropiere a lui Tamási de Ioan Slavici
Nu trebuie uitat faptul că Rebreanu este, cel puţin sau de Liviu Rebreanu, „prin cruda zugrăvire realistă, şi
după Mircea Zaciu, cel mai singuratic navigator al literaturii prin delicata descifrare a mediului rustic”.6
române, „solitudine ce-şi găseşte expresia şi în Blazonarzii/Czimeresek (tradus în româneşte în
protagoniştii operei, de la Proştii sau Golanii nuvelelor, 1980 de către Adrian Hamzea şi A. I. Brumaru), a fost un
unii atinşi de un autism semnificativ, până la cumplita roman contestat şi negat chiar de la apariţie. Cartea
singurătate a lui Ion, a lui Apostol Bologa. Eroii rebrenieni cuprinde scene de viaţă din Clujul anilor 1918-1919. Eroii
au însă, dincolo de vigoarea instinctuală şi fibra telurică – provin din lumea marii protipendade ardelene, a moşierilor,
mereu subliniate de comentatori – un revers al abuliei şi dar şi a parveniţilor vremii, a rechinilor vremurilor de
friabilităţii, care-i apropie şi-i diferenţiază totodată, în faţa tranziţie. Viaţa individuală a oamenilor se desfăşoară pe
erosului, a datoriei, acţiunii sau capitulării. Pe cât de fundalul profundelor transformări istorice care au
energici în aparenţă, pe atât sunt cu toţii minaţi de o loc.„Cartea pare scrisă sub semul tragicului şi are un final
slăbiciune paradoxală, izvorâtă din condiţia lor de care se aseamnănă cu cel al Morii cu noroc a lui Slavici,
singuratici”.1 unde focul încearcă să şteargă urmele pământeşti ale
60 personajul negativ
foştilor moşieri”.7 Timpul din Blazonarzii e un timp al alta, mai neliniştită, cu cerul şi ancestralitatea, cu semnele,
crizei, ochiul auctorial observă un întreg proces de prevestirile, minunile, topite în acel abur de mituri pe care
psihologie colectivă. Ca şi universul Nadinei lui Rebreanu, întreaga proză a lui Tamási o respiră – de aici, realismul
„lumea evocată de Tamási e departe de a realiza naiv al multora dintre povestirile sale... evocarea imixtiunii
dimensiunea exactă a evenimentului istoric, sau sensul vămilor văzduhului în cotidianul umil al unor existenţe
viitorului. Ea trăieşte într-un prezent al simţurilor şi poftelor trudite (ca la Pavel Dan), intimitatea personajelor cu
aţâţate de proporţia catastrofei, dorind parcă să profite elementele; lirismul când duios, când umoresc... un strat
cu o voluptate demoniacă de tot ce mai poate oferi al basmului/legendei îl întâlneşte pe acela, de o aspră
dezordinea zilei de azi. În vreme ce totul trosneşte din concreteţe, al realităţii, iar din impactul estetic al acestui
încheieturile istoriei, personajele se străduiesc să-şi realism simbolic sau magic rezultă o diversitate de forme
continue existenţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, epice, tipologii, motive, nu arareori înrudite cu proza din
refuzând să ia act de evidenţa realităţilor”.8 aceeaşi epocă a lui Agârbiceanu, Pavel Dan sau Victor
Tilda, fiica medicului-profesor Csetneky este Papilian”.11
posedată de o demonie erotică expansivă, îşi pune în cap Romanul se apropie şi de Întunecare de Cezar
să-l seducă pe timidul conte Endre Ercsei, pentru a pune Petrescu. „Aceeaşi verbozitate, acelaşi stil pe alocuri
mâna pe avere şi pe titlu. Toate personajele gravitează în pletoric, acelaşi gust uşor desuet pentru situaţiile de un
jurul ei, toţi se supun puterii şi erotismului emanat de ea melodramatism romanţios. Dar cu autorul Arancăi (o altă
(soţul ei degenerat, aventurierul sentimental şi rechinul Tildă, din alte neguri transilvane), Tamási mai împărtăşeşte
de război Uray Pista, administratorul moşiei Raduly Peter). acel complex psihic al fostului combatant confruntat cu
Când ajunge contesă la castelul din Boghaza, Tilda se realităţile tranşeelor şi – simultan sau succesiv – cu lumea
hotăreşte să restaureze şi să modernizeze conacul, fără să opulentă, trivială, coruptă a profitorilor războiului, adică
sesizeze că lumea din jurul ei se răsturna încet, hotarele se tocmai simbolul întunecării, regăsit ca sintagmă în titlul
mută, întreg sistemul politico-administrativ se schimbă – celei de-a doua părţi a romanului maghiar”.12
delirul grandorii care o stăpâneşte pe Tilda o determină Dacă Nadina este de la bun început de familie aleasă,
să viseze realizarea, la Boghaza, a unei insule de care nu are neapărat nevoie de a parveni, pentru eroina
aristocratism maghiar. Bărbaţii din jurul ei sunt instrumente principală a scriitorului maghiar, o femeie fără Dumnezeu
ale imensei ei pofte de posesiune, dar care va sfârşi prin a şi fără moralitate, scopul unic al existenţei şi maşinaţiilor
se îndrăgosti de ofiţerul secui Burján Gáspár, care cumpără ei este acela de a urca pe scara socială, de a parveni. Aşa
moşia contelui, nutrind, şi el, propria utopie: aceea de a cum Nadina se căsătoreşte din interes cu tânărul şi
da pământurile săracilor. În final, toate iluziile şi fantasmele idealistul Grigore Iuga, Grig al ei, pe care reuşeşte să-l
tuturor se prăbuşesc, Raduly o ucide pe Tilda şi-i ducă de nas şi să-l exploateze emoţional şi financiar ani
îndeplineşte ultima dorinţă, dând foc castelului. de-a rândul, Tilda se căsătoreşte cu tânărul conte abulic
Romanul nu a fost gustat de public, fiindcă a afişat Endre, ultimul vlăstar al unei familii de nobili, exemplar
teme incomode, tabuuri ocolite până atunci. I se pot perfect al degenerării treptate a familiilor aristocratice:
reproşa unele inegalităţi de ton sau de profunzime, dar căsătoria se încheie în secret, în aceeaşi zi în care tatăl,
Tamási era un scriitor cu vocaţia povestirii, nu neapărat al bătrânul conte, un alt Miron Iuga, programase căsătoria
masivelor construcţii romaneşti, crede Zaciu. „E cert că fiului cu descendenta unei alte familii cu nume bun.
vocaţia sa e povestirea (ca la majoritatea prozatorilor La început, Nadina copleşeşte sufletului tânărului
ţărani; e şi cazul lui Sadoveanu, Agârbiceanu). O anume Iuga, îl înrobeşte nu doar prin prezenţa ei copleşitor de
stângăcie în perceperea psihologiilor citadine se simte, erotizată, ci chiar şi prin absenţa ei, crud-frivol accentuată
de asemenea, ceea ce-l apropie din nou pe Tamási de de uriaşele fotografii nud atârnate de pereţii locuinţelor
Liviu Rebreanu. Nu e unica analogie, de altfel. Cu un an din Bucureşti şi din castelul din provincie. Nadina,
înainte de apariţia Răscoalei, Tamási prefigura prin Tilda asemeni Tildei, nu are nici un fel de reţinere în a-şi înşela
o altă Nadina devorată de isntinctul erotic, atrasă soţul în propria casă, ele devenind simboluri ale degradării
irepresibil de un alt Petre Petre care o va ucide”.9 morale, ale depravării. Ambele sfârşesc tragic, şocant,
Gavril Scridon oferă o altă interpretare a romanului, Nadina găsindu-şi sfârşitul în braţele lui Petre Petre, apoi
unul din primele romane urbane, care pune accentul pe în ale lui Toader Strâmbu. Pe Tilda „o grandoare
falsitatea unei lumi în descompunere: „este romanul unei nebunească o poartă spre înălţimile dorite (se căsătoreşte
epoci de mari şi rapide transformări, la pragul dintre două cu un conte, Ercsei Endre), dar căderea este cumplită
lumi, dintre două ţări, care-şi rezolvă prin conflict (moare sugrumată într-o seră din curtea castelului grofesc.
divergenţele. ...de aceea şi finalul, ca şi la Slavici, conţine Ucigaşul îşi recunoaşte crima (din dragoste) şi acest ultim
o lecţie de morală, o morală a istoriei la care autorul aderă act e orchestrat de flăcările focului pe care criminalul,
cu totală sinceritate”.10 Blazonarzii e un roman-pamflet (Raduly, administratorul moşiei contelui de la Boghaza), îl
de o remarcabilă forţă, cu uşoare scăpări de construcţie pune, împlinind o dorinţă a Tildei.”13
pe alocuri, un roman despre decădere şi iresponsabilitate Erotismul personajelor feminine poate fi un rezultat
a unei întregi categorii sociale. al valului inaugurat de suflul erotic cauzator de scandaluri
Că ficţiunea lui Rebreanu se apropie de universul publice al cărţilor semnate de David Herbert Lawrence,
ficţional al lui Tamási, pare neîndoios. Zaciu argumentează Amantul doamnei Chatterlay sau Curcubeul. Fiinţe
în acest sens: „Solidarităţii cu pământul îi corespunde dionisiace prin excelenţă, Nadina şi Tilda pot cădea, la o
personajul negativ 61
examinare didacticistă, în categoria personajelor negative Sexualitatea şi plăcerea sunt definite social şi exprimă
ale cărţii: mesajul moral care s-ar desprinde din sfârşitul ruptura cu convenţiile sociale ale moralităţii şi familiei în
cumplit, din felul în care aceste personaje care sens tradiţional.
desconsideră orice reguli ale moralităţii cad, este că cei _________
care păcătuiesc sunt pedespiţi. Cu toate acestea, ambele Note:
sunt figuri fascinante, puternice, Nadina fiind una din cele 1 Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania, Editura
mai interesante figuri feminine create de Rebreanu, mai Fundaţiei Culturale Române,Bucureşti, p. 343
interesantă decât femeia-victimă care a fost Ana lui Ion sau 2 Ion Simuţ, Cuplul etern-Un mit personal rebrenian, in
Liviu Rebreanu după un veac, Editura Dacia , Cluj, 1985
erotismul impersonal, şters al Floricăi. Constanta de bază a
3 idem, p. 231-232
temperamentului lor este erotismul excesiv care contrariază
4 Lucian Raicu,Liviu Rebreanu, p. 223
morala comună. Ele sunt expresia violentă a energiei erotice, 5 Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România
conjugată cu nietzscheiana voinţă de putere. Senzualitatea 1918-1989, Cluj-Napoca, 1996, p. 131
crudă şi rapace a celor două femei se conjugă cu o ipostază 6 idem , p. 134
a voinţei de putere. Apetitul remarcabil perntru putere al 7 idem, p. 132
Tildei o determină să pună la cale planul ei de măritiş, cu 8 Mircea Zaciu, op. Cit. , p. 282
dublul scop de a pune mâna pe domeniul de la Boghaza şi 9 Mircea Zaciu, op. Cit. . 288
de a dobândi titlul nobiliar. În plan simbolic, voinţa de putere 10 Gavril Scridon, op. Cit. , p. 135
11 Mircea Zaciu, op. Cit. p. 275-276
şi fascinaţia lor pentru viteză se prezintă chiar de la începutul
12 idem, p. 288
cărţii prin motivul simbolic al maşinii, al automobilului pe
13 Gavril Scridon, op. cit. , p. 135
care ambele femei ţin să-l aibă.
Nadina şi Tilda sunt fiinţa naturală, din timpul mitic
dionisiac, nesubjugată de convenţiile sociale sau morale,
de cenzura acestora. Trebuie spus însă că tragismul şi
cauza acestui erotism hiperbolizat, a acestei propensiuni Cristina TIMAR
spre amorul trupesc este tocmai neiubirea. Nici Rebreanu,
nici Tamási nu moralizează. Această extraordinară trăire a
clipei, a prezentului, acest carpe diem tragic, acest simţ
O Doamnă Bovary, nu o Lady
dionisiac al existenţei sunt, de fapt, căi de compensare a Macbeth
lipsei iubirii. Trăind în şi pentru prezent, ele trăiesc o
combustie totală, iar când această combustie depăşeşte O literatură fără personaje negative e de neconceput.
pragul critic, Eul cedează locul sinelui. Trăirea intensivă Dacă urmărim distribuţia lor pe genuri, la un bilanţ sumar
până la moarte sunt ipostazele beţiei şi somnului metafizicii se vede că în literatura română personajele negative
nietzsheiene. masculine le copleşesc pe cele feminine, nu doar numeric,
Răscoala nu e un simplu roman despre problema ci şi ca forţă artistică. Un simplu sondaj ar fi edificator în
pământului, nu e doar romanul răscoalei ţărăneşti, nu e privinţa acestei discriminări. Întrebat fiind ce personaj
doar romanul având ca actant principal mulţimea de ţărani. negativ din literatura română îi vine mai întâi în minte, e
Se desprind clar câteva figuri memorabile, Nadina fiind mai puţin probabil că cititorul va răspunde soacra (Soacra
una din cele mai pregnante, prezenţa, gesturile căreia cu trei nurori), mama vitregă (Fata babei şi fata
declanşează sau catalizează tragicul evenimentelor. Tilda moşneagului), Chera Duduca (Ciocoii vechi şi noi),
răstoarnă şi ea câteva destine, şi refuză la fel de Aglaia (Enigma Otiliei) sau Christina (Domnişoara
încăpăţânată să sesizeze uriaşele schimbări care au loc în Christina). Mult mai la-ndemână îi va veni să-i numească
jurul ei. pe Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Alexandru Lăpuşneanul,
Atât Răscoala, cât şi Blazonarzii sunt două fresce Ion sau Lică Sămădăul.
sociale şi politice ale unor vremuri tulburi. Nadina Iuga îşi Literatura română nu are o Lady Macbeth, cele mai
defineşte existenţa, plăcerile în spaţiul urban, chiar dacă malefice personaje feminine rămânând tot zgripţuroaicele,
trăieşte din moşia de la ţară. Triada dorinţă-plăcere-erotism zmeoaicele şi mamele vitrege din basmele populare. Când
nu aparţine lumii agrare, ci societăţii de consum a oraşului. vine vorba de literatura cultă, femeile sunt fie victime
Fotografia de pe peretele castelului din Babaroaga va (Doamna Ruxandra, cele două Ane ( a lui Ion şi a lui Ghiţă),
declanşa furia lui Petre Petre după scena violului, şi va fie, cazul fericit, pragmatice, „bărbate” şi supravieţuitoare
trezi dorinţa acestuia de a incendia castelul, probabil (Chiriţa, Vidra, Vitoria, Mara, Zoe Tipătescu, Vica Delcă).
pentru a salva unicitatea trăirilor sale prin puterea Ar mai fi de menţionat categoria rafinatelor, în genul
memoriei. Nuditatea expusă publicului, vulgaritatea care Doamnei T., Adelei sau Otiliei. Sub incidenţa negativului
caracterizează de multe ori gesturile şi comportamentul riscă să ajungă trei tipologii feminine: soacrele, marile
celor două femei anunţă deja impudicitatea care va invada parvenite şi desfrânatele.
feminitatea societăţii de consum. Violul este o încercare Proza ultimilor ani a dat un personaj feminin
de a impune o egalitate între parteneri, obţinută prin abuz, monumental, nu atât negativ (în sensul clasic al termenului,
o posesie a trupului care face să dispară diferenţele de de cultivare sistematică a răului), cât îndopat cu
rang, iar uciderea este tocmai încercarea de a păstra clipa negativitate (cinism, blazare, frivolitate, desfrânare,
posesiunii fizice, de a imobiliza clipa prin nerepetabilitate. neruşinare, aroganţă, parvenitism), până la autodistrugere.
62 personajul negativ
Personajul cu pricina, vrednic de tot dispreţul, potrivit prototip feminin al păcălitorului păcălit, pe care l-a produs
intentio auctoris, e Leontina Guran din romanul lui comunismul”.2
Gheorghe Crăciun, Pupa Russa (2004). Ceea ce pare extrem de interesant este faptul că
Gheorghe Crăciun începe s-o vadă pe această Emma
1. Cui i-e frică de Leontina Guran? Bovary autohtonă la doi-trei ani după căderea
comunismului, în noua lume românească, o „altă lume în
Răspunsul la întrebarea de mai sus e uşor de dat. care toate infirmităţile noastre sociale se văd cu mai mare
Nimănui altuia decât lui Gheorghe Crăciun, captivul, timp claritate”. 3 Distanţa temporală clarifică imaginea
de unsprezece ani, al teribilului personaj feminin din Pupa trecutului. Dar Leontina e mai mult de-atât, ea se naşte şi
Russa. El e deopotrivă creatorul şi victima propriei creaţii. din obsesiile lui Gheorghe Crăciun, din teama de a se
De ce? Aici lucrurile se complică iar pentru a ajunge la un confrunta cu sine. Leontina e o proiecţie a interiorităţii
răspuns mulţumitor nu putem evita un ocol prin Trupul creatorului ei, care, la trei de la căderea regimului, îşi vedea
ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa. „infirmităţile”, deformările şi mai ales „prostituţia morală”,
Ca să scrie ultimul roman, Gheorghe Crăciun îşi pune cu precădere duplicitatea în care s-a văzut silit să trăiască
în joc toate resursele, riscă totul pe o carte, Pupa Russa, sub comunism.
cartea Leontinei, scrisă într-un regim al urgenţei, sub Cum va arăta această creatură monstruoasă
imperiul unui sentiment adeseori paralizant al catastrofei plămădită din monstruozitatea pe care şi-o atribuia sieşi?
iminente. Iar Gheorghe Crăciun nu se străduieşte deloc Singura însemnare de jurnal din 1994 încearcă să dea un
să-şi ascundă angoasa, tocmai din ea se hrăneşte Trupul răspuns : „Un roman cu un singur personaj, Leontina.
ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (2006), veritabil Femeia asta ar trebui să iasă din mine ca într-un fel de
jurnal al spaimei şi al convulsiilor care o însoţesc sub naştere. Toată partea mea de natură feminină ar trebui să
forma disperării, dezamăgirii, furiei neputincioase, se poată sublima în carnea de fum şi cuvinte a acestui
dezgustului generalizat, fragilităţii psihice şi fizice. Repulsia personaj. (…) Scrisul a început să mi se pară o îndeletnicire
şi fascinaţia faţă de spectacolul propriei degradări şi panica atât de lipsită de sens şi de plictisitoare, încât singurul
stârnită de neputinţa de a mai crea sunt tonalităţile lucru care m-ar mai putea salva ar fi să scriu o carte
fundamentale ale jurnalului, fals jurnal de creaţie, după scârboasă. O carte detestabilă, centrată în jurul unui
cum ţine să precizeze Gheorghe Crăciun, ca precauţie şi personaj detestabil. Dar n-am curajul să scriu acest roman
încercare de a risipi orice aşteptări de acest gen. Jurnalul scandalos. De luni întregi mă învârt în jurul lui. Evit să
nu e însoţitorul romanului, ci substitutul temporar al gândesc cu adevărat murdăria şi oroarea. Ezit să le dau
acestuia, o carte mare în categoria sa, dar inferioară genului corporalitatea de care au nevoie. Pentru a scrie cartea
ficţional. Crăciun scrie jurnal, fiindcă nu poate scrie altceva asta, ar trebui să vreau să fiu pentru o vreme femeie. Și nu
iar anii scrierii jurnalului stau mărturie a eşecului în planul orice femeie, ci una trecută prin ciur şi prin dârmon,
creaţiei. Silit de împrejurări, lui Crăciun nu-i rămâne de spurcată şi-n gură, o vampă obosită şi înţeleaptă. O vampă
ales decât să scrie jurnalul propriilor neputinţe. căreia viaţa i-a refuzat sentimentele. O putană hodorogită
Jurnalul nu e lipsit de însemnări despre roman iar şi încă nevindecată de dragoste. Leontina e curvă,
cele mai semnificative sunt probabil cele legate de numele mincinoasă, profitoare, pentru că ea încearcă tot timpul
şi identitatea protagonistei, care-i erau destul de clare să se apere, să scape din malaxoarele vieţii. Păcatele ei nu
încă din anii ’90. În 1993, publică un articol în Dilema, sunt cultivate ca nişte scopuri. Trecând prin ele, ea fuge
intitulat Utopia mea, reluat ca notă în Trupul ştie mai de ceva şi caută altceva, nu ştie ce”.4
mult, care anunţă intenţia sa de a scrie o Doamna Bovary
autohtonă. În această carte visată „pentru care avea deja
titlul – Păpuşa rusească – prozatorul îşi propunea să
investigheze «morbul comunist al erosului de culise»,
precum şi «inconsecvenţa, labilitatea, deruta, disperarea
fiecărei încercări, proteismul angajării în dezastrul erotic,
minciuna inocentă şi convinsă, falsificarea implacabilă a
sentimentelor sub presiunea dublei gândiri»”. 1
Transformarea utopiei în realitate se întemeia pe
convingerea scriitorului că i-ar fi ieşi în faţă o „nepoată a
Doamnei Bovary” precum şi pe certitudinea că „există o
Emma Bovary a provinciei româneşti din ultimii 50 de ani,
există această păpuşă a sorţii, făcând eforturi disperate
să-şi tot schimbe desuurile, rochiile şi identităţile, cu
sentimentul perpetuului eşec şi iluzia minimei salvări,
există această femeie precară, frivolă, nestatornică, vie,
speriată că simulacrul ei de viaţă îi scapă printre degete,
strivită în cele din urmă de avalanşa propriilor ei trădări la
care s-a simţit obligată de senzaţia clară că dragostea ar
trebui să fie altceva, ca în filmele occidentale. Există acest
Prin cele două surse, una livrescă, cealaltă intimă, şi vocea proprie, ca şi cea a autorului), dispuse în momente
Crăciun rămâne fidel poeticii sale, celor două obsesii, cronologice diferite, e construită biografia Leontinei
scripturalitatea şi corporalitatea. Reproşându-i că în loc Guran”10 , mai precis, înălţarea şi căderea eroinei, până în
să dea un roman al „condiţiei umane”, al dezvrăjirii momentul teribilei sale morţi.
mentalului colectiv, încă prizonierul unor automatisme de Reconstituirea biografiei din atâtea fragmente
gândire şi acţiune căpătate în perioada reeducării disparate conturează traseul existenţial aproape tipic al
comuniste, n-a reuşit decât o sofisticată rescriere a unei provinciale, o fată născută într-un sat de munte pe la
Doamnei Bovary, Alexandru Muşina 5 pune între jumătatea secolului XX, care îşi începe parvenirea o dată
paranteze „trădările” faţă de romanul lui Flaubert şi ajunsă la liceul dintr-un oraş săsesc, după toate indiciile
chinuita naştere a eroinei din propriile suferinţe, Sighişoara, oraşul unde autorul însuşi şi-a făcut liceul.
„infirmităţi”, neputinţe şi negativitate. Reproşul e Performanţele ca baschetbalistă şi nu numai, o propulsează
nejustificat, atâta vreme cât scriitorul rămâne fidel poeticii printre cele mai populare eleve. Deşi ambiţioasă, ratează
de-o viaţă şi, de fapt, duce la extrem experimentul coborârii admiterea la Medicină, în schimb reuşeşte să facă studii
în infernul propriului trup. superioare sportive la Bucureşti. Furată de tumultul vieţii,
părăseşte definitiv provincia, iar după terminarea facultăţii
2. Bovarismul personajului și al scriiturii devine activist politic în structurile comuniste. În jurul
vârstei de 30 de ani, în urma unui scandal sexual, este
Într-o pertinentă analiză dedicată bovarismului îndepărtată din nomenclatură şi trimisă ca profesoară de
romanului Pupa Russa, precum şi dimensiunii sale livreşti, sport în provincie, fără a fi scăpată din ochi de Securitate.
Sanda Cordoş, pornind de la definiţia pe care Gheorghe Revine peste câţiva ani la Bucureşti ca soţie a unui medic
Crăciun o dă termenului, „o formă de insaţietate în faţa celebru alături de care va cunoaşte experienţa maternităţii
vieţii”6 , avansează ipoteza că bovarismul personajului este - un eşec, care agravează eşecul căsniciei cu doctorul
dublat de unul al scriiturii: „O plămădeam din ce aveam Darvari. Revoluţia şi căderea regimului comunist o găsesc
mai bun, din sângele ce-mi bubuia în timpane şi din pe străzile capitalei. În perioada imediat următoare, pe
respiraţia mea otrăvită de ţigări şi nopţi albe” pentru a fondul lumii de tranziţie, situaţia financiară a familiei Darvari
accepta apoi „că trebuie să plămădesc această femeie din se îmbunătăţeşte simţitor, dar, invers proporţional,
amintiri murdare şi din visuri cu miros de cloramină pentru sentimentul eşecului se acutizează în cazul Leontinei. Îşi
a scăpa o dată pentru totdeauna de ticăloşiile mele de părăseşte în secret soţul, hotărâtă să emigreze în SUA
bărbat şi de toate neputinţele şi neîmplinirile mele de ins împreună cu ultimul amant şi cu fiica ei, dar nu ajunge
duplicitar. Dar o năşteam încetul cu încetul, ca pe o vietate decât până în camera unui hotel ieftin din Mangalia. În
care te sperie, cu carnea ei zbârcită şi ochii orbi”.7 Pe timp ce-şi aştepta iubitul, e ucisă în somn de un bărbat
măsură ce avansează cu scrierea romanului, el are şi iluzia necunoscut, putând fi oricare din amanţii ei sau autorul
purificării lăuntrice. însuşi, care distruge în felul acesta convenţia: „Și capul ei
Gheorghe Crăciun nu poate renunţa la pretextul cel frumos de păpuşă rusească se sparse în mii de ţăndări,
livresc, iar corespondenţele celor două romane se lasă în mii de senzaţii şi de idei şi cele 143.557 de cuvinte ale
relativ facil identificate. Punând în oglindă incipiturile, acestei cărţi se împrăştiară pe suprafaţa lucrurilor din jur
Sanda Cordoş constată, comparând originalul şi replica, ca resturile unui creier explodat”.11 Biografia romanţată a
că „noua Emma îşi face intrarea prin tiparul (şi chiar cu eroinei e mult mai palpitantă. Toată frenezia simţurilor şi
elemente proprii) lui Charles Bovary”.8 În text se găsesc excitabilitatea uluitoare a trupului ei, foamea paroxistică
diseminate şi alte corespondenţe cu textul flaubertian, de şi trăirea triumfătoare, sfidătoare a tuturor senzaţiilor şi
la bovarismul fundamental al eroinei, plictisită de moarte plăcerilor interzise, care i-ar scandaliza pe mulţi, şi asta în
după căsătoria cu doctorul Darvari, din care evadează (şi) plin regim comunist, declarat puritan şi pudibond, sunt
citind Doamna Bovary, la numele soţului, aflat în omofonie surprinse cu o tehnică a detaliului desăvârşită „dusă până
cu Bovary sau numele fiicei Leontinei, identic cu cel al la acea perfecţiune a reprezentării sinestezice care include
Emmei – Berta (Berthe în Doamna Bovary). Romanul se şi cuvântul”.12
poate reduce, în esenţă, la biografia Leontinei, tehnica Romanul a fost receptat la apariţia sa în 2004 extrem
narativă fiind cea a „suprapunerii unor momente temporale de favorabil, fiind socotit, în unanimitate, romanul de
distincte, între care naratorul se mişcă în zigzag”. Astfel, maximă maturitate scriitoricească a lui Gheorghe Crăciun,
consideră Carmen Muşat, „Pupa Russa are o structură un roman textualist, dar nu în sensul romanelor anterioare,
muzicală, vizibilă nu doar în opţiunea autorului pentru ci într-o formulă mult mai rafinată, „cu deschideri spre
titluri preluate din Carmina Burana - Stetit puella, In biografism şi cu accentuarea laturii simbolice”13 , epice şi
taberna quando sumus, Circa mea pectora, Veni, veni, etice. Dacă în romanele anterioare tehnicismul, gustul
venias -, ci mai ales în modul contrapunctic de succesiune pentru experiment erau la mare căutare, încât unii critici
a episoadelor, în frecventele reluări ale unor secvenţe sau nu-l vedeau ieşind „din aplicaţiunile savante făcute în
imagini ce revin asemenea unor laitmotive prin care se labirintul turnului de fildeş”14 , iată că epicul îşi ia revanşa.
punctează ritmic desfăşurarea unei simfonii”. 9 Renunţă la cele două personaje alter-ego, Vlad şi Octavian,
Construcţia romanului este, potrivit Sandei Cordoş, de pictorul şi inginerul tentaţi să devină scriitori, care scriu
factură prismatică. „Prin intermediul mai multor voci romane la patru mâini despre cum se scrie un roman, atât
narative (colegi, iubiţi, prieteni, cunoştinţe pasagere, dar de saturaţi de cultură încât Vlad e cuprins de disperare
64 personajul negativ
înţelegând că nu a trăit cu adevărat, renunţă la simţurilor” (Virgil Podoabă). Romanele sale nu sunt
perspectivele unor intelectuali rasaţi şi livreşti şi lasă pe departe de o fenomenologie romanescă a erosului. În
scenă un personaj feminin supradimensionat şi aproape Epură pentru Longos (din romanul Compunere cu
indestructibil prin vitalitatea şi proteismul său, prin paralele inegale), Gheorghe Crăciun fenomenalizează
frumuseţea şi senzualismul său debordant, prin androginia iubirea ideală, spiritualizată, „erotismul sufletelor” (George
sa, resimţită ca o dureroasă schizofrenie între Leon şi Tina, Bataille) care transformă cosmosul şi fiinţa, dându-i un
bărbatul şi femeia îngemănaţi în numele şi fiinţa sa, care- sens. La capătul celălalt, în Pupa Russa, avem de-a face
şi dispută mereu supremaţia, subminându-i treptat cu reversul. Deformările, patologia şi monstruozitatea
identitatea. erosului, contaminat de atmosfera fetidă a perioadei
Unele comentarii critice au văzut în Pupa Russa „un comuniste va pune sub semnul damnării orice tentativă
bun roman textualist”, „capodopera românească a de salvare prin iubire. Ceea ce i-a reuşit îndrăgostitului
genului” 15 apărută la douăzeci de ani de la apogeul Dafnis, şi încă la modul exemplar, acea plenitudine a iubirii,
optzecismului, alţii o îmbinare a celor două constante ale în care eros şi thanatos coincid miraculos, nu mai poate fi
scriiturii sale, corporalitatea şi scripturalitatea16 iar alţii realizată în noile condiţii. Potrivit excelentei analize a lui
consideră că avem de-a face cu un „textualism în recul, Virgil Podoabă, în spirit saphico-batallean19 , eroul a atins
cedând locul unor tehnici mai tradiţionale”, a cărui miză „continuitatea fiinţei” ba mai mult, în clipa contactului cu
majoră ar fi exploatarea „relaţiei dintre comunism şi trupul Cloei, Dafnis întrezăreşte „temeiul fiinţei, simplitatea
sexualitate”17 . În fapt, lumea romanului se construieşte fiinţei”, depăşind astfel timpul cronologic şi spaţiul. Orice
prin intersecţia a două axe perpendiculare: coordonata ieşire din determinările şi fatalităţile propriei condiţii ( de
orizontală e cea a scriiturii, mărginită de textualism şi femeie, de individ crescut în comunism), devine de
corporalitate, iar cea orizontală, care introduce de fapt neconceput în cazul senzualei Leontina şi a disperatelor
noutatea faţă de romanele anterioare, e coordonata ei acuplări, deşi o astfel de dorinţă îi stăruie în fiinţă ca o
biografiei personajului, mărginită de comunism şi îndepărtată nostalgie.
sexualitate. Dintre cele patru elemente, textualismul şi Leontina e condamnată, potrivit analizelor lui George
comunismul apar mai estompate, în timp ce corporalitatea Bataille20 , la „discontinuitate” şi la neputinţa depăşirii
şi sexualitatea se impun cu pregnanţă. Toată perioada „erotismului trupurilor”21 . „Trupul ei insuportabil de
comunistă, de la colectivizare până la revoluţie, e prezentă viu”, marcat de un exces de vitalitate şi imanenţă, se
în fundal, printr-o serie de inserţii textuale care întrerup aruncă frenetic în braţele fitecui, bărbaţi şi femei
episoadele epice. Pe acest fundal se desfăşoară existenţa deopotrivă, într-o nebunie dionisiacă a simţurilor şi o
Leontinei Guran, inconştientă, până spre finalul cărţii, de lipsă de discernământ care-i vor fi fatale. Devine „curva
statutul său de marionetă a sistemului, de exemplar uman de partid”, căreia sexualitatea îi este şi aliat, şi călău,
supus unui experiment social diabolic. În acest context se cale de parvenire, dar şi cauză a căderii. Reuşeşte doar
lămuresc conotaţiile păpuşii ruseşti: obiect sexual, victimă să-şi distrugă iremediabil emoţionalitatea, practicând o
a tuturor bărbaţilor pe care îi întâlneşte; matrioşka lipsită combinaţie de cinism, insensibilitate şi lipsă de implicare
de substanţă, ale cărei „exuvii” succesive nu fac decât să pe care în mod greşit le considera forme superioare de
reveleze o esenţă iluzorie, căci îndărătul hainelor sale nu adaptare sau de apărare în faţa unei realităţi
se ascunde decât vidul, o marionetă de hârtie, pe care nesatisfăcătoare şi degradate. Tot în termenii lui Bataille,
autorul o manipulează după bunul său plac, dar şi ea nu-şi doreşte decât „suveranitatea”22 . Dar nu există
construct ideologic, amestec neaşteptat de sexualitate şi decât două căi de a o atinge: viciul şi sfinţenia. În cazul
ideologie, bizar artefact al sistemului comunist. Dar din urmă, suveranitatea e definită ca „indiferenţă la ceea
stratificarea păpuşii ruseşti poate fi privită şi în sens ce survine. În beatitudinea inertă a acestei stări, într-o
invers, ca o acumulare, o acoperire sau încapsulare desăvârşită transparenţă a tuturor lucrurilor şi a
succesivă a fetiţei androgine în adolescenta Leontina, universului, speranţa şi temerea au dispărut
copleşită de senzualitatea sa excesivă, a acesteia din urmă deopotrivă”.23 Contemplarea lui Dumnezeu topeşte orice
în femeia fatală, care nu se dă în lături de la compromisuri iluzie şi suprimă predispoziţia bovarică. Leontina,
şi promiscuitate sexuală, arogantă şi dispreţuitoare, prizoniera trupului ei dictatorial şi nesătul, veşnic
încântată de nivelul stăpânirii de sine dus la perfecţiune nemulţumit, urmează prima cale, a voluptăţii viciului.
în perioada „stagiaturii” în structurile comuniste, şi Caută aceleaşi experienţe de o intensitate extremă ca şi
sfârşind cu soţia, respectiv mama depresivă şi veşnic cei porniţi pe calea sfinţeniei, dar fără a depăşi nivelul
neîmplinită, acoperită de „banalul şi obişnuitul suprafeţei inflamării senzoriale. Nerăbdarea şi perpetua insatisfacţie
cotidiene”, trăind o viaţă „fără nici un relief, anonimă, fără îi grăbesc degradarea morală şi-i accentuează bovarismul,
nici o tensiune, fără sângele cald, spre capătul unei în loc să i-l atenueze. În cazul Leontinei, ca al oricărui
hemoragii, dinaintea morţii penibile”.18 viciat, avertizează Bataille, rezultatul e negarea de sine.
Leontina descoperă nu doar că în inima omului se află
3. Discontinuitate și masochism viciul, dar şi că inima viciului e vidul, neantul lăuntric.
Momentul revoluţiei şi perioada imediat
Experienţa amoroasă îşi va fi găsit în Gheorghe următoare îi fac existenţa insuportabilă, confruntând-o
Crăciun un „excelent analist al sângelui tulburat” pentru cu evidenţa propriei depravări. Conştiinţa îşi face loc
care dragostea nu va fi altceva decât „o epifanie a dintre faldurile trupului şi Leontina descoperă
personajul negativ 65
_________
Note:
1
Sanda Cordoş, Din renta lui Flaubert, în Vatra 10 –
2007, p. 89
2
Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal
la Pupa Russa, (1993-2000), Editura Paralela 45, Piteşti,
2006, p. 26
3
Ibidem, p.27
4
Ibidem, pp. 10-11
5
Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan, Editura
cartier, 2006, p. 194
6
Gheorghe Crăciun, op.cit., p.11, fragmentul merită
citat în întregime: „Bovarismul e o formă de insaţietate în faţa
vieţii. Nu are leac. Nu are principii, nu are limite. Prin el
natura umană cunoaşte o degradare completă şi totală. Pentru
că natura umană e un dat care trebuie să-şi urmeze completa
împlinire. Până la desăvârşire sau până la anulare. E acelaşi
lucru. Întotdeauna ceva trebuie epuizat până la capăt. Asta aş
vrea să arăt prin personajul meu”.
7
Gheorghe Crăciun, Pupa Russa, Grupul Editorial
Art, Bucureşti, 2007 (ediţia a II-a), p. 319
8
Sanda Cordoş, art..cit., p.90
9
Carmen Muşat, „Prinşi în capcana istoriei”, în
Observator cultural, nr. 238, 2004
66 personajul negativ
Începusem să plec de acasă mai devreme, tocmai ca
să am mai mult timp de observaţie. Și ce-am observat?
II. Proză Mai întâi, lucru ce mi se pare firesc, am observat că
felinuţele preferă, pentru aceste acţiuni ciudate, parcările
mai liniştite; ceea ce nu înseamnă că uneori, ce-i drept mai
Ioan RADIN rar, nu le poţi vedea ţâşnind de sub bolta întunecată a
vreunui gang, fără nici o sfială, aproape călcându-te pe
bombeu, spre o maşină abia parcată: ca o pasăre de pradă,
În anul de graţie 1971, după excursia (memorabilă)
ca şi cum ar fi aşteptat anume acea maşină! Apoi: nu
a Echinoxului în Iugoslavia, m-am întors de acolo cu un adăstau pisicile sub maşini doar aşa, pur şi simplu: le
raft de cărţi (cum şi alţi colegi). Între alte titluri, şi acesta: cercetau! Cu multă atenţie: adulmecau, amiroseau,
Nikola Milošević, Negativni junak /Eroul negativ/ (autorul amuşinau ba cauciucurile, ba apărătoarele, ba portbagajul,
nu este chiar necunoscut, la noi: Eseuri antropologice, dar mai ales aveau ce aveau cu motorul! Aici, sub motorul
Univers, [colecţia Eseuri], 1981), Beograd, 1965. Am citit-o maşinii, zăboveau cel mai mult. Mi-a dat prin minte, pe
cu nesaţ, recunosc; ba am făcut şi câteva fişe, de pe care, vremea arşiţei din vară că, poate, având pureci (e vorba
acum, extrag titlul; ba chiar mă gândeam să o traduc, dar aici, cititorul şi-a dat seama, de pisici ale străzii!), se
titlul, tema, pe-atunci, n-ar fi avut nici o şansă: am renunţat. strecoară şi zăbovesc atâta sub mormanul de fiare încinse,
Aş fi vrut să traduc acum, pentru acest număr, câteva pagini, ca să folosească spaţiul strâmt, asfixiant, drept etuvă, cu
dar – nu mai găsesc cartea: o fi prin una din lăzile cu cele scopul de a se deparazita.
citite (sper să nu o fi uitat prin vreuna din gările prin care Desigur, mi-am zis, nu iau ele la ochi maşinile doar
am tot trecut, sau prin vreun compartiment de tren...). aşa, la întâmplare: pe lângă unele treceau doar
Promit însă: în caz că interesul pentru temă persistă, cum amuşinându-le, pe lângă altele treceau pur şi simplu,
o găsesc, - şi o voi găsi! – o să traduc un capitol, poate cel ignorându-le cu suveran dispreţ. De ce zăboveau pe sub
introductiv, pentru un alt număr al revistei. anume, şi care anume? maşini?
Vă ofer, în schimb, părerea mea despre „personajul Când le vedeam adulmecând cu insistenţă
negativ“ învăluită într-o bucăţică de proză schiţată, nu mai portbagajul, gândeam că omul are portbagajul plin de
demult decât astă iarnă. Pe care o semnez şi la care subscriu. alimente, poate a tăiat şi a transportat porcul (în miezul
Ioan Radin verii?!) în portbagaj; dar, recunosc (filmele, deh!) m-am
gândit că s-ar putea să fie ascuns în portbagaj vreun
Din nou despre pisici cadavru! Am renunţat însă curând la idee: prea multe crime
Studiu de caz pentru un oraş aşa de mic…
Când le vedeam gudurându-se la roţi, adulmecând,
Toată vara trecută, un fenomen neobişnuit, ba chiar aproape lingându-le, îmi ziceam că simt mirosul de sânge:
suspect de straniu, mi-a atras atenţia. Menţionez că a fost roata, gonind pe şoselele patriei, turtea pe asfalt multe
o vară toridă. Deci, pe cea mai mare căldură, în timp ce tot animale mici de câmpie, iepuri şi altele, sau păsări, ca dropia
omul căuta petecul său de umbră şi răcoare, anumite pisici sau fazanul şi altele, al căror sânge e vărsat pe aceleaşi
din oraş, cel puţin cele din sfera mea de mişcare, preferau şosele, ca şi cum patria n-ar fi şi a lor.
umbra de sub automobile. Ciudat, nu? Am întrebat în stânga şi-n dreapta, am întrebat şi la
Știu eu obiceiul pisicilor de a se tolăni sub sobă, sau Centru, nimeni însă nu s-a sesizat, nimeni nu ştia nimic,
de a se cocoţa chiar pe sobă (desigur, după ce aceasta s-a nici o instituţie n-a format vre-o comisie ad-hoc, domnea
mai răcit), de a se strecura în aşternutul stăpânului, la o nepăsare totală şi unanimă. Iar pisicile continuau, cu o
căldurică, de a se ghemui la picioarele lui, sau de a se cuibări îndărătnicie deja suspectă, să adulmece nestingherite
pe coala albă, sub becul cald al veiozei tocmai când vrei să anume maşini, să dispară nu se ştie unde, sub acestea.
scrii o propoziţie capitală, torcând cu o automulţumire Dar care era criteriul lor de alegere?
hedonistă de-a dreptul narcisiacă. Numai că acest obicei, Iată un mister, între multe altele, pe care nu reuşeam
de a se strecura sub motorul încins al automobilului, sub să-l dezleg.
grămada aceea de fiare incandescente, ce toată ziua stau Și deja începusem să-mi spun, şi să-mi repet, că-mi
sub soarele nemilos, între aceste fiare şi asfaltul moale ca o pierd vremea degeaba, că asta nu mă priveşte, că nu e
pernă, aproape lichid, fierbinte ca jarul din sobă, mi se păruse treaba mea, era deja s-o las baltă cu observaţia, când:
de la bun început nu numai deplasat, ci de-a dreptul într-o noapte senină, astă toamnă, cam la două
masochist (ceea ce nu cadrează cu felina). ceasuri după miezul nopţii, am ieşit, conform obiceiului,
Evident, am luat imediat fenomenul sub observaţie. la o ţigară-două, pe balcon: pe balconul meu încă nu s-a
Le urmăream zi de zi. Și zi de zi le vedeam cum, în stilul interzis fumatul. Pufăiam în tihnă, savurând acalmia
caracteristic, tupilat, de felină degenerată, urbanizată, ca oraşului (relativă: din când în când bubuiau, prin preajmă,
să nu zic civilizată, dau fuga, aproape târâş, la automobil, motoarele celor care se întreceau, cu noaptea-n cap),
dispar sub dihanie şi nu mai reapar. Cum, în ultimul timp, aşteptam adierea dinspre parc; dar, în locul păsării aceleia
toate străzile sunt ghiftuite de maşini, că abia-ţi croieşti stranii, de pe alte meleaguri, pasărea Tiuk, de undeva de
drum, ca pieton civilizat, printre ele, se întâmpla ca, până sub balconul meu a ţâşnit fiara: a traversat iute şoseaua
la locul de muncă, să văd în acelaşi gen de acţiune nu şi s-a oprit calm în faţa maşinii albastre (cer iertare
una, ci mai multe pisici. Acest detaliu, de fapt, mi-a atras eventualului cititor: nu cunosc mărcile de maşini)
atenţia, ca să nu zic că m-a şocat. Din acest moment am adulmecând-o parcă, meditativ, de la doi-trei paşi
devenit şi mai atent. distanţă.
personajul negativ 67
– Optvecinic era denumirea ei şi se chema aşa de la Ăăă, când puteţi, mă adresai mâinii de la celălalt
felul în care cei de demult, aşa cum a fost maistorul Louis capăt al posesorului ei, poate îmi spuneţi şi mie de ce
de Berquem, a tăiat-o la atelierul lui şi i-a dat lumină, m-aţi adus aici. Vreţi să-mi arătaţi ceva?
sucituri, amestecături, colţuri măiestrite şi linii crucişe După o pauză la fel de groasă ca însuşi întunericul
crescute din muchii. Numai că piatra florentină tăiată în înconjurător, vocea a cărei mână mă adusese până pe acest
forma Optvecinic de maistorul Louis nu era acolo lîngă scaun îmi confirmă că aşa e: Aveţi perfectă dreptate că aş
stîrv, la marginea dumbrăvii la 1477, la nici o săptămînă vrea să vă arăt ceva. Chiar doresc să vă arăt ceva cum nu
după ce s-a fost schimbat după voia Domnului anul, să tot veţi mai vedea niciodată.
fi fost 5 ianuar’. Nu era întrucît cu un an înainte i s-a petrecut, Vocea nu era foarte departe de mine când îmi dăduse
din porunca Celui Preaînalt, o altă nenorocire Herţogului dreptate şi îmi putusem da seama de asta şi din cauza
care fu înfrînt de două ori la rînd de armatele din Șviţera, faptului că urma ei sonoră se prelungi până la mine şi se şi
mai întîi la Grandson, în martie, şi în vară pe malul lacului alipi de mine prin mâna ei ce mi se puse, uşor ca întunericul
Morat unde Herţogul scăpă înot de la moartea care îl găsi gros din exteriorul nostru, pe umăr.
din voia Domnului un an mai tîrziu. Atunci se pierdu şi Dintr-o dată mă simţii mai sigur pe mine, cu mâna
Florentinu’ Optvecinic pe care-l purtase Karl der Kühne la vocii pe umărul meu, şi mai liniştit că ce o să văd, în ciuda
pălărie pe cînd era mare şi tare. Se zice că prin grija unui întunericului uşor ameninţător prin omniprezenţa lui deasă
neguţător jidov a ajuns la alte pălării de seamă piatra, lucru şi neagră, n-o să fie periculos deloc.
pe care o să-l povestească Kirschbaum-bacsi, şoferul Însă le-am întrebat, pe voce prin mână, cum voi reuşi
Majestăţilor Lor imperiale Zita cu bărbatu-său Carol, dacă să văd ce vor să-mi arate dacă nu fac puţin lumină în
îl va lăsa s-o spună vremurile, şi dacă ţuicomicina de bucate încăpere: Să ştiţi că eu nu stau prea bine cu ochii, m-am
din Banat va mai curge pe ţeava răcitorului asemenea scuzat oarecum stânjenit că neajunsul meu ocular va fi de
clepsidrei care măsoară cu nisipul ei curgerea vremii.” ajuns să le mai stric din ospitalitatea cu care m-au primit la
ei acasă.
Fiţi fără grijă, mi s-a răspuns pe acelaşi ton paşnic,
Patrick CĂLINESCU că din clipă în clipă se va aprinde şi lumina.
Oh, ce bine, am spus şi m-am calmat definitiv. Însă,
ca să umplu într-un fel golul de acţiune, m-am făcut
vorbăreţ.
Surpriza Și mi-aţi putea spune cam ce vreţi să-mi arătaţi? Nu
că vreau să vă stric surpriza, mă scuzai prosteşte, dar
Vă salut, aţi vrea să intraţi un pic până la mine? poate îmi daţi măcar un indiciu cât de mic...
Vă salut, da, cu plăcere. Mâna îmi strânse omoplatul deasupra căruia, peste
Mâna care mă luă de mână porni înainte să-mi arate muşchii şi peste pielea lui corespunzătoare, se aşezase,
calea şi eu, prin mâna mea ţinută de mână, o urmai pas cu cu intenţia manifestă să stoarcă, prin întreg complexul
pas, gândindu-mă la altele. umeral, toată curiozitatea din mine, pe care stăteam mai
Mâinile amândouă m-au purtat pe un drum foarte rău decât stăteam, în realitate, pe scaun. Mă masă aşa de
scurt, compus numai din câţiva paşi. După ce am mers mai multe ori până când vocea de la celălalt capăt al mâinii
doar atât, o uşă s-a deschis larg şi noi, cu mâinile noastre socoti că nu mai e niciun strop de curiozitate rămas în
cu tot, am intrat într-un spaţiu încăput complet într-o mine: Dacă mai aveţi încă un pic răbdare şi dacă aşteptaţi
încăpere a cărei dimensiune fizică nu mi-o puteam închipui să se facă lumină, veţi avea mai mult decât un simplu
şi din cauza întunericului absolut din ea, şi din cauza indiciu. Veţi vedea totul cu proprii-vă ochi!
faptului că era foarte întortocheată, iar pereţii ei aveau Neconsolat, însă dornic să nu abuzez prea mult de
foarte multe colţuri, dintre care niciunul nu părea să intre prietenia cu care fusesem deja tratat, mă hotărâi să nu mai
în vreun zid final. zic nimic fiindcă şi aşa nu mai aveam mult de aşteptat
Nu vedeam prea bine pe unde calc şi numai după surpriza ce mi se pregătise.
câţiva paşi mărunţi, examinatori ai locului, m-am pierdut Și, într-adevăr, aşteptarea mea era cam pe sfârşite:
cu totul şi, dacă n-ar fi fost mâinile să-mi sară în ajutor, aş în foarte scurt timp, se aprinse lumina şi se făcu atât de
fi rămas fără să ştiu şi unde sunt. Condus de mâna din intensă încât, până ce ochii mi se acomodaseră cu ea, şi
mâna mea, uşor mi-am croit un drum relativ sigur prin până ce reuşii să şi văd ce deja auzisem că se petrece în
întunericul din colţuri şi prin colţurile din întuneric şi, preajma mea, pregătirile pentru ce aveam să văd se
limitat cum eram de totul în afara mâinilor călăuzitoare, am terminaseră şi o linişte cam dubioasă, în abundenţa de
încercat să mă dumiresc unde intrasem printr-o explorare lumină din jurul meu, se instaură.
minimală a împrejurimilor. Când, în sfârşit, puteam să văd cu limpezime, mai
Mâna pe care o luasem de mână mă mai conduse nimic nu era de văzut în afară de un fel de lighean uriaş de
aşa până ce mă poticnisem de o line de lemn în patru metal, mai mare ca toate lighenele pe care le ştiam şi chiar
colţuri destul de ascuţite: E un scaun aici, vă puteţi aşeza şi mai mare decât o cadă obişnuită, însă rotund aproape
cu încredere pe el, îmi spuse invitătorul meu. A, ca o roată. Se afla exact în faţa mea, la vreo jumătate de
mulţumesc, am apreciat precizarea şi, încă puţin ghidat de metru de mine, şi era perfect gol, cu absolut nimic în
mâna din mâna mea, am luat loc pe el, pipăind şi cu mâna imensul său gol. Era atât de aproape de mine şi atât de
eliberată ce era în jurul meu. gol, mă gândeam în timp ce-l cercetam, încât parcă ar fi
Nu era însă nimic şi numai întunericul gros ce fost pregătit special pentru mine, însă, în toată logica mea,
înconjura scaunul din toate părţile mă împiedica să spun nu puteam găsi niciun motiv pentru care s-ar fi pregătit
contrariul. Mi-am pus, cuminte, ambele mâini pe picioare un astfel de lighean pentru mine. În lipsa unui răspuns
şi am aşteptat să văd ce mai urmează şi de ce fusesem cât de cât plauzibil, ajunsei în schimb la concluzia că nu
poftit înăuntru. poate să fie pentru mine şi că, dimpotrivă, s-a aflat
70 personajul negativ
dintotdeauna acolo, şi că numai mâna grijulie ce m-a poftit Când se mai apropie de mine, suficient să-l pot vedea
pe scaun mă oprise la timp să nu cad grămadă în el. din cap până în picioare, îmi zâmbi larg, iar în zâmbetul lui
Cu lumina înăbuşitoare, mâna şi vocea ei mai larg şi decât încăperea în care, dintr-o dată, ne găseam
dispăruseră, parcă, în întunericul gros dinainte. Încă nu văzui niciun colţ întunecat după care să se pitească
pe scaun, cu uriaşul lighean înaintea mea, nu avui totuşi cine ştie ce intenţie criminală la adresa mea: Uitaţi că în
curajul să mă ridic şi să fac câţiva paşi investigatori sfârşit ne vedem şi restul corpurilor, exclamă încântat că
măcar în apropierea mea cea mai flagrantă, dar am poate să vadă din mine mai mult decât o mână călăuzită.
explorat împrejurimile atât cât mi-au ajutat ochii, şi cu Asta aşa e, aprobai încă temător şi de aia nesfârşit
lumina înăbuşitoare ce mă îmbulzea din toate părţile, şi nefiresc de politicos pentru ce trebuia să fie, deja, o
am putut să fac asta până la o distanţă apreciabilă de simplă întâlnire prietenească pentru marea dezvăluire a
scaunul meu. surprizei pentru mine.
Nu stăteam chiar în mijlocul încăperii. Ea era, aşa Cu braţele larg deschise, la capetele cărora atârnau
cum şi intuisem de cum intrasem înăuntru, extrem de mare atât mâna ce mă conduse până aici, cât şi cealaltă, pe care
în dimensiunea ei nedeterminată de cele patru colţuri doar intuisem că o avea, mă invită cu cea mai bună
clasice ale oricărei încăperi. Zidurile făceau colţuri dispoziţie posibilă să iau loc din nou pe scaun. Luai. Din
neaşteptate, iar după ele nu se afla zidul final ce o delimita priviri, la fel de larg deschise către mine şi, socoteam,
de astfel asemenea încăperi, ci alte prelungiri şi continuări, pentru ce surpriză îmi pregătise, mă asigură că totul e în
mai ascunse, ale aceleiaşi încăperi în care mă găseam. regulă şi că nu ar trebui să mă îngrijorez de nimic. Pentru
Faptul că nu puteam vedea cele mai multe din locurile ei că simţii că ăsta e momentul cel mai propice să-l întreb
nu însemna că acele porţiuni de spaţiu zidit fuseseră despre lighean, ce caută totuşi la picioarele mele şi ce rol
atribuite unor încăperi vecine, ci doar că alte şi alte colţuri are în ce va urma de acum înainte, schiţai buzele în
de ziduri îmi blocau privirea până la ele. întrebarea despre el, însă mi-o luă cu totul înainte: Printr-un
În afara petelor negre, în care nici lumina abundentă act de magie nemaivăzută până acum, îmi declamă cu
dinăuntru nu ajungea, bine apărate de zidirea în colţuri mâinile acompaniind dramatic fiecare vorbă scoasă din
nenumărate a încăperii, totul era perfect vizibil şi cu gură, vă veţi vedea în acest lighean din faţa
desăvârşire în raza mea vizuală. Dar, spre surprinderea mea dumneavoastră, în care totuşi nu se află nimic în afară de
totală, în afara scaunului pe care stăteam şi în afara ligheanului o mică parte din lumina înăbuşitoare din încăpere, viaţa
postat în faţa mea, dubios de teleologic, nu mai putusem întreagă derulându-se în mare viteză pe pereţii săi de metal!
vedea nimic altceva în toată încăperea fiindcă nimic altceva Privii pereţii rotunjiţi ai ligheanului, prin însăşi forma
nu mai era în ea. Pentru că, de la intrare şi până ce mâna m-a lui absolut lipsiţi de colţuri, şi mă întrebam ce ar putea
poftit să mă aşez pe acest scaun, nu am avut deloc impresia ascunde privirii perfecta lor vizibilitate. Îmi şi închipuiam
că, în înaintarea mea oarbă, aş fi dat peste vreun obiect, îmi cum surpriza ce mi se pregătise, prin acest act de magie
închipui că nici n-a fost vreunul în tot timpul în care m-am nemaivăzut, îmi lua din cap întreaga viaţă şi o proiecta
aflat aici. Cât despre sunetele ciudate pe care le-am auzit cât episod cu episod pe cercul închis şi înalt al
ochii mi s-au obişnuit cu lumina înăbuşitoare dinăuntru, mini-cinematografului vrăjit din ligheanul de la picioarele
probabil că ele au fost provocate de ieşirea din încăpere a mele. Chiar dacă nu mă liniştisem cu totul, ideea de a-mi
mâinii vocii sau chiar de târârea până în faţa mea a uriaşului vedea viaţa întreagă la picioare, cerşindu-şi cu îndurare
lighean mare şi rotund cât o cadă, însă cam greu de crezut propriul ei loc din capul meu, mă amuza pentru copilăria
aşa ceva fiindcă asta n-ar însemna decât că prezenţa ei, şi pentru nevinovăţia ei, şi mă făcea, încet-încet, să-mi
ligheanului în dreptul meu nu e cu totul întâmplătoare şi că, recuperez încrederea în mine, pe care o pierdusem când
într-un fel sau altul, are o legătură cu mine, ceea ce mă făcea nu eram sigur, ca acum, că ligheanul face cu adevărat
să nu mă simt prea în apele mele. parte din surpriza ce-mi este adresată.
În sinea mea, îmi doream din tot sufletul ca între Atunci zâmbii şi eu, la rândul meu, aşteptând şi
mine şi lighean să nu existe nicio legătură şi ca zgomotele aşteptându-mă să văd, din clipă în clipă, cum un magician
obscurate de lumină să nu fi fost pricinuite de mutarea lui nespus de caraghios în seriozitatea lui absolută îşi face
intenţionată chiar la picioarele mele. Deşi mă rugam aprins apariţia în încăpere ca pe o scenă: Bine, puteţi atunci
să nu fie aşa, ca să nu-mi piară de tot cheful de a savura începe spectacolul, i-am spus pregătitorului lui abia
surpriza ce mi se pregătise, nu găseam niciun temei care abţinându-mă să nu-i exclam în faţă că poate să înceapă
să mă liniştească că eu n-am nici în clin, nici în mânecă cu spectacolul oricând e gata.
acest lighean. Posesorul mâinii şi al vocii se uită la mine de parcă
În acest moment, în timp ce aşteptam surpriza ce nu ar fi vrut să mă întrebe dacă sunt chiar sigur, iar când eu îi
mai venea, nu mai puteam să cred nici că ligheanul făcea, mai zâmbii o dată de confirmare, ceea ce mi se păru totuşi
într-un fel sau altul, parte din surpriză, nici că nu făcea straniu, dansă din mâini încă o dată să mă pregătească
fiindcă nu exista niciun motiv logic să facă. Nu ştiam pre- pentru încă o mică doză de întuneric gros, însă nu mai
cis de ce, însă gândul că ligheanul din faţa mea ar putea scurt decât însăşi atenţionarea din mâinile aflate în dansul
să aibă vreo legătură cu mine sau cu felul în care surpriza ultimelor pregătiri: Să ştiţi că trebuie să vă pregătiţi acum
pentru mine a fost pregătită, mă neliniştea şi mă făcea să fiţi surprins cum n-aţi mai fost niciodată! Sunteţi?
să-mi doresc, în ciuda dragostei mele mari pentru surprizele Da, am exclamat bătând din palme numai în gând
de orice fel, să plec de aici şi nici să nu mă mai uit înapoi în fiindcă nu voiam să par mai rău ca un copil nerăbdător
timp ce înaintez în faţă. să-şi afle surpriza.
Dar, când să dau să mă ridic şi să caut, instinctiv, Bine, spuse şi, brusc, lumina dispăru în acelaşi
din ochi ieşirea, exact prin ieşirea a cărei prezenţă în întuneric gros dinaintea ei ca la fel de neaşteptat şi repede
vreunul din zidurile încăperii o scrutai, intră posesorul să reapară în încăpere în obişnuita ei prezenţă înăbuşitoare.
mâinii şi al vocii, un posesor cum altul nu mai văzusem Odată cu ea, însă, apăru şi un zgomot ciudat, pe
până acum. care nu-l mai auzisem înainte, ca un fel de repetare foarte
personajul negativ 71
scurtă şi neconsumată a chiar zgomotului însuşi, şi care ar Să nu vă supăraţi pe mine că insist, căutai mai cu
fi putut fi pricinuit, mă gândeam cât ochii mi se obişnuiau disperare un punct de sprijin din partea magicianului sau
din nou cu lumina înăbuşitoare, de vibraţia stricată din a posesorului mâinii şi al vocii, dar nu sunt sigur ce se
becurile sau neoanele defecte ce luminau încăperea. Însă întâmplă... Aţi pus ceva în lighean? Nu auzii însă nimic în
sunetul părea să se audă mult mai de aproape decât afară de acelaşi zgomot ce-şi rezuma la nesfârşit sunetul
depărtarea la care îmi închipuiam eu că se află respectivele scurt şi repetabil şi nu simţeam nimic decât aceeaşi vibraţie
corpuri de iluminat şi nu părea să fie caracterizat deloc de ce părea să nu mă mai poată păcăli că nu vine direct de la
vibraţia pur electrică a unor becuri sau a unor neoane picioarele mele.
defecte. Dimpotrivă, insistenta vibraţie ce rezuma zgomotul Cu lumina năucitor de înăbuşitoare direct în ochii
în el însuşi imediat cum se făcea auzit părea să fie naturală mei, şi trezindu-i în sfârşit la vedere, liniile halucinant de
aşa cum niciun bec şi niciun neon nu pot să fie. Nu puteam vii dispărură şi în locul lor apăruseră conturile adevărate
încă să văd prea bine, în afara unor linii înceţoşate ce a tot ce aveam să văd în încăpere, care rămăseseră la fel
probabil că erau contururile lucrurilor pe care aveam să le de halucinant de vii. În contururi intrară nu numai
văd, dar chiar şi aşa, pe lângă zgomotele stranii ce nu erau conţinutul de lemn al scaunului pe care şedeam şi
decât repetările nesfârşite ale aceluiaşi zgomot reluat de conţinutul de metal al ligheanului din faţa mea, ci şi
nenumărate ori, în faţa mea, unde îmi închipuiam că nu pot conţinutul de carne vie şi vibrantă al liniilor ciudate
întrevedea decât o singură linie, rotundă, în locul conturului dinaintea contururilor şi dinaintea umplerii lor cu materie.
real al ligheanului de la picioarele mele, acum întrezăream Lumina năucitoare vibra întreaga încăpere şi totul
un muşuroi nedeterminat de astfel de linii, unele mai scurte din ea strălucea aparte. Ligheanul nu mai era, într-adevăr,
şi alte mai lungi, unele mai bine conturate şi altele mai firave gol, ci plin. Dintr-o dată îl umpluseră şerpi de toate culorile
în conturi, şi, atât de ciudat şi de neliniştitor pentru mine, şi de toate formele şi ei nu erau întregi, şi nici vii, aşa cum
toate mişcându-se în toate direcţiile, fără stare, şi, chiar şi crezusem că sunt liniile iniţiale în care ochii mei acomodanţi
mai straniu şi neliniştitor pentru mine, toate producând îi schiţaseră, ci morţi şi rupţi în bucăţi şi fierbând în apa
acel zgomot repetabil în însuşi sunetul lui vibrant. deja clocotită ce vibra scoţând acel zgomot pe care ochii
Forţai ochii să se obişnuiască mai repede cu lumina mei neajustaţi încă la lumină îl confundase cu unul ce se
înăbuşitoare fiindcă liniile ce prefigurau adevăratele tot repetă pe sine înainte şi de a se consuma în totalitate
contururi a tot ce aveam să văd în încăpere nu puteau nici şi care nu putea să fie decât natural.
să se mişte, nici să-şi schimbe dimensiunea, nici să fie Avusesem şi dreptate şi mă şi înşelasem teribil şi,
atât de multe şi, cu siguranţă, nici să vibreze. Liniile ce îngrozit de ce vedeam înaintea mea, în ligheanul de la
avansau contururile perfect vizibile în lumina înăbuşitoare picioarele mele, începusem să strig cât mă ţineau plămânii
din ochii mei obişnuiţi încă o dată cu ea nu trebuiau să-mi în loc să mă ridic şi să încerc să scap cât mai repede posibil
dea senzaţia că ar fi vii şi cu atât mai mult nu trebuiau din gigantica bucătărie erpetissimă. Ceva însă parcă mă
să-mi dea senzaţia că nu sunt imateriale şi, totuşi, exact lipise de scaun şi, cu cât urlam mai tare, cu atât deveneam
senzaţia asta mi-o dădeau. şi mai încrustat în lemnul scaunului. Eram singur în toată
Nu vă supăraţi că vă întreb, dar de ce am impresia că încăperea şi nu mai era nimeni în afară de mine şi de
se mişcă ceva în lighean sau că ligheanul însuşi a început nenumăratele bucăţi de şerpi ce fierbeau repetabil în
să se mişte, am întrebat pe posesorul mâinii şi al vocii, ligheanul din faţa mea.
însă nu primii niciun răspuns. Eu am insistat fiindcă ochii Pierdusem orice noţiune a timpului şi nu mai ştiam
nu mi se obişnuiseră încă cu lumina năucitor de de când ţipam disperat să vină cineva să mă ia de lângă
înăbuşitoare: Vă întreb fiindcă eu am probleme cu ochii. supa de şerpi, şi nicio mână nu se mai arătase să mă ghideze
Nu prea văd bine şi pe o lumină atât de tare îmi ia ceva afară, şi nicio voce nu se mai arătase să mă îndemne să mă
timp până reuşesc să desluşesc clar în ea. Acum sunt, ridic de pe scaun şi să urmez calea deschisă de mâna
cred, pe la jumătatea drumului dintre linii şi contururi, am călăuzitoare, când, brusc, pe nesimţite, un fâşâit subţire
mai spus convins că nimeni nu putea să ştie ce înseamnă şi la fel de scurt mă împinse, spre groaza mea totală, în
cu adevărat diferenţa dintre linii şi contururi şi cum arată lighean. Vedeam acum bucăţile de şerpi cum înoată în
jumătatea dintre ele. bulbucii clocotiţi şi repetitivi ai apei ce fierbea mult mai de
Însă n-am primit niciun răspuns şi singurul zgomot aproape, de fapt, printre ei. Ochii mi se împietriseră şi
pe care continuam să-l aud era tot zgomotul ce se repeta privirea mi se înţepenise în aceeaşi privire ce devenise şi
pe sine la nesfârşit. Îl auzeam parcă mai tare ca la început ea la fel de repetitivă ca şi zgomotul care o genera. Pluteam
şi liniile, deşi se apropiau de calitatea lor naturală de îngheţat, în aceeaşi imagine, în ligheanul cu bucăţile de
contururi, parcă foiau mai intempestiv ca la început şi şerpi în fierbere. Apa clocotită îmi acoperise capul inte-
parcă erau şi colorate în diverse culori pestriţe şi mate. Și gral, după ce bulbucii ei vibranţi mi-l amestecaseră bine
parcă aveau şi textura pielii, mi se părea pe măsură ce printre resturile de şerpi fierţi, şi după ce posesorul mâinii
ochii mi se obişnuiau din ce în ce mai mult cu înăbuşitoarea şi al vocii, sau poate chiar magicianul ce-mi pregătise
lumină din încăpere. Și parcă sunt tridimensionale şi groase surpriza vieţii mele, mi-l retezase de pe trup şi mi-l aruncase
cât nişte mâini de copii sau cât nişte mâini de adulţi sau în lighean. Îmi văzui astfel mai de aproape întreaga viaţă,
cât nişte picioare de copii sau cât nişte picioare de adulţi. derulându-se episod cu episod, însă nu proiectată pe
Și parcă reflectă lumina înăbuşitoare din încăpere pe pereţii imposibil de încolţit ai ligheanului, ci printre şerpii
suprafaţa lor într-un fel sferică, ceea ce e absurd fiindcă hăcuiţi şi clocotind vibrant chiar lângă ochii mei ce nu-i
nici liniile, nici contururile nu au suprafaţă din simplul mai puteau vedea nici ca linii, nici în contururile lor fireşti,
motiv că ele sunt bidimensionale şi plane şi nu sunt decât şi chiar lângă buzele mele ce nu mai puteau deosebi
o sumă inocentă de puncte moarte şi statice şi care nu vibraţia unui corp de iluminat defect de cea produsă de
vibrează în niciun fel repetitiv. Și parcă aveau şi striaţiile prepararea unei supe de şerpi umane.
naturale ale pielii, ceea ce era absurd din toate punctele
de vedere.
72 personajul negativ
Hristina E. POPA
Coborâm în linişte în şir indian. La începutul şirului – Nu mai gândiţi ca românii. Ruşii v-au făcut să vă
era un militar, la mijloc altul, iar la sfârşit erau doi, care uitaţi originile. N-am nimic cu ruşii, dimpotrivă, îi admir;
închideau şirul. Văd că suntem la Ungheni. Suntem au o mare cultură; sunt foarte deştepţi, talentaţi... Îmi plac
îndreptaţi spre o clădire mare, albă. Intrăm acolo. Înăuntru Tolstoi, Dostoievski... Au o importantă istorie, sunt un
ne aşteaptă alţi soldaţi. După ce intrăm toţi, se închid popor mare, viteaz... Dar nu trebuie să vă lăsaţi conduşi şi
uşile în urma noastră. Rămânem acolo stingheri. Grupul manipulaţi de ei. Trebuie să vă întoarceţi la noi, la fraţii
cel mare începe să întrebe, să ceară explicaţii, să dea voştri, care vă vor sprijini!
telefoane. Cu cât ei devin mai agitaţi, cu atât devin militarii – Fraţî vitreji, asta sînteţî! Vuoi sînteţi acuolo, nuoi
mai nepăsători şi detaşaţi. Vrem să ieşim afară, dar nu ne aişî!
permit. După vreo oră avem voie să ieşim, dar doar sub
stricta supraveghere a militarilor. Nu avem voie să ne Sună alarma telefonului. Deschid ochii şi constat că
plimbăm decât doi metri în faţa clădirii. Un bărbat începe sunt acasă, în patul meu. Ce bine că a fost doar un vis!...
un dialog cu reprezentanţii moldoveni, care devine Mă îmbrac cu inima puţin strânsă, mă aranjez, îmi iau
monolog: bagajul, cheile şi pornesc spre uşă. Sună telefonul.
– Nu mă aşteptam la asemenea tratament. Suntem în Răspund:
secolul XXI şi suntem trataţi aşa. Noi nu vroiam decât să – Alo!
ajungem la Chişinău pentru a sărbători Unirea împreună – Te-ai trezit? Nu ai plecat încă?
cu fraţii noştri de peste Prut. Suntem fraţi, ştiţi? Trebuie – M-am trezit! Acum ies, mamă!
să fim împreună în această zi importantă, în această zi – Ţi-ai luat paşaportul?
istorică. De ce ne ţineţi aici? De ce ne împiedicaţi să mergem – Nu, am uitat... Hai, închide telefonul, că mă duc
la fraţii noştri? Am fost de atâtea ori la Chişinău şi nu au să-l iau. Pa!
fost niciodată asemenea probleme. Întotdeauna ne-aţi
primit în ţara voastră. Noi mereu vă primim, vă aşteptăm,
chiar, cu braţele deschise. Avem dreptul să venim la voi!
– Iar noi aviem drieptul sî nu vî primim! vine
răspunsul sec şi ironic de la o femeie-militar.
ne ilustreazã numãrul
Ioan SZILVESZTER
Caricaturist, ilustrator, grafician
Pentru autorul volumului O dramă la vînătoare, semnificaţie…/ Nu-i?” (Sfînta Familie) Pentru poet,
creaţia este o întemeiere în şi în afara sinelui (Complicitate nimicul nu e golirea de tot, ci mai degrabă o aducere a
(6)), trăită ca o voluptate, ca o beţie (Complicitate (2)), absenţei în prim-plan, dinamică uneori, descriptibilă,
dar mai cu seamă ca o întâmplare: „ – ai venit pe lume interogată. Ea se naşte din regăsirea de sine: „eu spun
dintr-o neînţelegere/ spune o voce ca o sămînţă putredă/ despre mine ceea ce tu, cititorule,/ nu ai curajul să spui
doamne, cui i-am ratat veşnicia purtîndu-i/ trupul/ cui i-am despre tine/ zic sunt un braţ ce îndoaie metalele/ sunt
ratat trupul sfîşiindu-l/ în piaţa mare acolo unde fiecare trupul care se ascunde în gîtlejul morţii/ sunt absenţa
ochi/ e un colţ care nu lasă nici o şansă/ lacrimii de care dă sens absenţei comune” (Dovada impudorii).
îndurare…” (Complicitate (3)). Iar fructul creaţiei este Sunt şi momente în care exilul e o retragere în sine,
dat „spre cheltuială” (Jumătăţi de lună). Fără îndoială că o renunţare la comunicare cu o lume absentă alergînd
orice întâmplare are doza ei de risc, din spaţiul increatului după identităţile ei trecute. Singurătatea dobândeşte
putând să se nască altceva decât ar cere aşteptările, dimensiuni tragice, pentru că poetul regăseşte o relaţie
altceva decât ar fi speranţele pentru adevăr, de natură să între ceea ce fiinţează, capabilă să genereze drame: „A
genereze drama fiinţei: „dacă o suliţă aruncată din altă trecut poştaşul a sunat din greşeală/ i-am mulţumit pentru
vreme/ ar fi să-mi străpungă pieptul/ mă întreb dacă eu aş că încă mai crede/ că sunt în dialog cu ceilalţi. După aceea/
fi mortul/ acestui secol sau al acelui îndepărtat timp/ dacă am citit continuu din tratatul de descompunere/ a lui cioran
eu am trăit un timp al tuturor/ sau existenţa – unuia care am subliniat cîteva propoziţii/ simple care mi s-a părut că
n-a reuşit să se nască/ cu ce viteză vine moartea/ prin le-am mai/ citit undeva. lucrurile sunt în general/ cunoscute
pîntecul cui trece ea căutîndu-mă.” (Lecţie în aer liber cu ca şi oamenii. n-a mai venit/ nimeni e aproape noapte se
zenon, bătrînul). Poate că de aici este şi o anumită întorc umbrele/ în lucruri, aprind flacăra aragazului./ nu
fascinaţie a singurătăţii, îmbinată cu plăcerea irezistibilă vreau să mă simt singur.” (Exil) Minunat poem!
de a îmbina sacrul cu banalitatea, nu pentru a demitiza Însingurarea în sine sau însingurarea în afara sinelui
sau a înălţa nimicul, ci pentru a propune o altă imagine sunt vibraţii poetice permanente şi ele sunt născute dintr-o
(Poemul de mulţumire, Vine, sună la uşă). profundă nevoie de valori, de certitudini şi perenitate. În faţa
Astfel de drumuri poetice, precum întoarcerea lumii întâmplărilor zămislite din miracole, într-un spectacol cu ardere
în increat, ritualul de recompunere a fiinţelor şi spaţiilor, diferită, permanenţele, în efemer şi dincolo de el, rămân iubirea
de multe ori cu oferta unor alte perspective, nu pot să nu şi moartea. Suntem şi aici în preajma unei respiraţii
conducă la efecte pe măsură, secundare sau nu, dar abisale eminesciene ce simţea o îngemănare a lor în eternitate. Valorile
de bună seamă, ca replici ale unui cutremur al fiinţei. Poetul stabile ce transcend imediatul îi conferă un şarm straniu şi
provocă miracole, în vreme ce el devine un gestionar al seductiv: „Aş vrea să te invit să ne plimbăm/ prin ploaia de
lor, un administrator responsabil şi fragil în acelaşi timp. ieri. vreau să fii de acord/ că a fost deosebit că ne-am fi putut/
Marcarea absenţei ca element palpabil e şi el unul juca amîndoi de-a moartea/ ceea ce curăţă şi sufletul de pămînt/
dintre miracolele păstorite de scriitor, ce ni se pare conturat pe dinăuntru şi pe dinafară/ cum nici dragostea nu reuşeşte”
cu mai multă insistenţă. Nu într-o modernitate excesivă se (Trestii de apă). Iubirea şi moartea devin repere faţă de care
află originea unei asemenea gândiri poetice, ci în structura se ordonează perspectivele (Un milion de motive pentru
adâncă a unui eminescianism ce îl stimulează. Imaginea care nu pot muri acum). Poezia este modalitatea adulată şi
eminesciană a nimicului ce inundă pământul: „Se poate ca blestemată în acelaşi timp, prin care se apropie de miracolul
bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui esenţial al morţii: „Nu mai cheltuiţi bani pe metafore. cineva/
largă,/ Să văd cerul negru cum lumile-şi cerne/ Ca prăzi care s-a jucat o zi întreagă cu moartea/ la sfîrşit spre seară a
trecătoare a morţii eterne…” (Mortua est!), se regăseşte ieşit să dea nume trecătorilor” (Cîntece de îngropat pe cei
topită în structuri diferite în poezia lui Adrian Alui vii). Iată şi întemeierea prin moarte, de unde şi iubirea ca
Gheorghe: „toamna de-acum pipăi cu limba/ cerul ce-mi formă a morţii.
intră în gură îl jupoi/ de pieliţa fină ca de un burete cu toţi/ Trăirea în moarte şi iubire înseamnă şi asumarea
sporii rămaşi în pîntece un fel de dramă// a artei un fel de unei identităţi inconfundabile, a unei atitudini christice,
animal care a înghiţit/ pădurea inventînd toate definiţiile de pe poziţia ce i-o oferă dimensiunea mitică, aşa cum am
despre/ frunze.” (Madona desnuda. toamna de-acum) acceptat-o. Insist asupra faptului că poetul nu demolează
peisajul cu oameni şi lucruri poate evolua neaşteptat, mitul, nici nu îl înlocuieşte cu un altul, din nevoia de
spectaculos şi dramatic. Paradoxal, absenţa devine remitizare atât de comună în lumea modernă, ci modifică
prezen?ă, palpabilă, neliniştitoare, incomodă. Dar plină perspectiva asupra lui şi îl recompune: „căci voi nu trebuie
de farmec, scăldată într-o baie de soare al unei toamne să mai rataţi cerul/ eu sunt ultimul înger căzut din viaţa
prea târzii şi melancolizându-se (după rostirea lui care rodeşte morţi,/ o, şi plîng pe umărul fiecăruia,/ lacrimi
Apollinaire) „ca paşii într-o biserică”: „Și fata? Doamne, murdare lasă urme pe giulgiul de ţărînă” (Îngerul căzut).
fata a plecat cu un înger? Avea un frumos evantai de Capacitatea poetică a cuvintelor e împinsă spre limite,
piele/ Avea tobă de tinichea/ În care lovea cu aripa context în care rostirea redobândeşte funcţia dintâi, cea
boantă:/ soldatul are bani, butoni/ pesetas, ruble şi magică (Conversaţia poetică de fiecare zi). O astfel de
dubloni/ soldatul are limba-n gură/ o mestecă precum o ipostaziere transformă contemplarea neliniştită a lumii (Ay)
cuminecătură// În răpăitul ploii? Nu-i…!/ Sub malul de într-o cutremurare profetică. Să observăm însă că profeţia
fluturi ai cerului? Nu-i…!/ Ah, poate s-a ascuns în oul nu a făcut fericit pe nimeni. Profetul christic se vede într-o
care se rostogoleşte/ în palma lui Dumnezeu…? Nu-i!/ situaţie răsturnată faţă de cea hegeliană, îmbrăţişată şi de
poate s-a despodobit de trup şi acum/ Poţi să o săruţi pur Eminescu, în care fiinţa se risipeşte în lumea din jur în
şi simplu respirînd/ Aşa cum vezi frumuseţea tragi aer în timpul existenţei sale, iar la păşirea în eternitate îi este
piept/ După care îţi spui că viaţa e astfel/ Are oareşce aproape cu neputinţă să se recompună, să se adune din
76 cu cãrþile pe masã
fiinţe şi lucruri, făcând aproape imposibilă o moarte
absolută. Adrian Alui Gheorghe se recunoaşte ca o formă
vitală compusă din universul ce-l înconjoară, adunată, iar Ovidiu MOCEANU
la întoarcerea în increat simte dureroasa nevoie de a restitui
împrumuturile şi a întoarce nimicul în univers: „Doamne,
am uitat ceva?/ A, da! Mîinile. Am uitat să las mîinile în Despre Şcoala Ardeleană, altfel...
zid./ Sub pietre. Și părul să-l las apei. Să înveţe să curgă./
Și unei mlaştini nu i-am dat înapoi bucheţelul de mătasea
Cartea Anei Ene, Şcoala Ardeleană şi tipurile ei
broaştei/ - cîndva mi-am împletit cu el firele de frumuseţe/
şopîrle ascunse prin vene.” (Autoexecuţia) de discurs – o perspectivă comparatistă (Editura
Surprinde în antologia despre care opinăm o Universităţii „Transilvania” din Braşov, 2008) vine după
abundenţă a narativului. E drept că optzecismul românesc, o perioadă de relativă tăcere critică şi istorico-literară în
postmodern prin excelenţă, a fost şi un recuperator de forme, legătură cu Școala Ardeleană. Lucrurile păreau blocate în
regăsind inclusiv posibilităţile poetice ale epicului. Nu istorism şi factologie, tematism şi ideologie, dar iată că
suntem în faţa unei noutăţi. Să ne amintim că Aristotel în „fenomenul” Școala Ardeleană e departe de a fi asimilat în
Poetica sa recunoaşte doar două genuri literare: epicul şi adevăratele lui dimensiuni. La origine lucrare de doctorat,
dramaticul. Și asta nu pentru că liricul nu ar fi existat sau nu cartea propune o recitire a lucrării corifeilor Școlii
s-ar fi impus, în opinia lui, ci pentru că lirismul, credea grecul, Ardelene, atrăgând atenţia prin revelarea din altă
nu putea fi separat de epic şi dramatic, pentru că trăia în perspectivă a elementelor care definesc întreaga lor
acele forme. Autorii dramatici ai antichităţii greceşti, creatorii activitate. Ea se înscrie în linia cercetărilor unei generaţii
tragediei, erau numiţi „poeţii tragici” şi nimeni nu a contestat în plină afirmare, care, preocupată de găsirea unor abordări
asta în vreun fel. Adrian Alui Gheorghe – şi el un postmodern, inedite de lectură a scriitorilor clasici, trebuie să-şi
cu vocaţia recuperării formelor! – reuşeşte să propună un contureze o metodologie proprie de lucru.
epic invadat de lirism. Realizează un discurs poetic pe o În contextul existenţei unei bogate bibliografii cu
structură narativă, în care calitatea autotelică a cuvintelor subiect Școala Ardeleană, care a lămurit multe din aspectele
dă sensul rostirii, propune viziuni dramatice asupra fiinţei, activităţii reprezentanţilor ei, se punea întrebarea ce ar fi
lumii şi raportării lor la divinitate, fără a se lăsa furat de jocul putut aduce nou o lucrare cu acelaşi subiect. Ana Ene crede
epic, ci dominându-l: „Într-o zi însă (era 26 septembrie. Sau că era de aşteptat „un studiu strict interesat de articularea
poate 8/ noiembrie?/ Sau poate chiar 6 decembrie… Moartea ideologiei Școlii Ardelene la nivelul discursului”, aspect,
nu are nici/ un/ calendar./ Moartea e ca un buzdugan golit
într-adevăr, necercetat până acum. Aşadar, sunt studiate
de vicii.) Erich simţi/ că moare./ Era în pragul uşii. Pleca sau
modalităţile prin care ideile fundamentale din programul
venea. Gîndea sau se/ lăsa gîndit./ Memora ceva sau uita
Școlii Ardelene dau unitate discursurilor, uneori atât de
ceva./ Iubea un anumit lucru/ sau/ ura/ toate lucrurile.
Dispreţuia sau ierta. Respira./ Plămînul i se/ umpluse ca un diferite ca modalitate, având în vedere în primul rând
biet sac de aspirator, praful o lua/ înapoi spre lumea lui de diversitatea preocupărilor reprezentanţilor ei. Ideea
praf.” (Erich) Pare că autorul antologiei ar da un răspuns principală e că fiecare tip de discurs (istoric, filologic,
lui Aristotel, o confirmare, una dintre ele, peste timp. teologic, politico-ideologic, juridic, literar, etico-pedagogic,
Gânditorul grec, însă, ştia răspunsul. de popularizare etc.) este susţinut de o structură de
Procedeele poetice în volum sunt de o mare adâncime, alimentată de o anumită substanţă ideologică.
diversitate şi de o mare densitate. Nu ne propunem să le În fapt, Școala Ardeleană provoacă o autonomizare a
inventariem aici, dar am remarca unele elemente livreşti discursului literar faţă de cel non-literar şi dă naştere unei
concretizate în transformări textuale cu hipotexte (din Rilke, retorici specifice. Este moştenirea de preţ, între altele, pe
spre exemplu) „la vedere”, care realizează imaginea unei care o transmite mentalităţii prepaşoptiste şi paşoptiste, pe
creaţii poetice ca palimpsest (Eu, opera completă). La fel, linia unei viziuni moderne asupra fenomenului literar şi
e greu să nu observi o serie de fascinaţii imagiste, cultural. Ana Ene a fost atentă, prin urmare, în chip constant,
autocenzurate înainte de a se rupe de interesul major al la „evidenţierea modului de funcţionare retorică a
poemului (Pe lacul cimitir bicaz). discursurilor Școlii Ardelene”, cum mărturiseşte într-una
Piesele adăugate în final – deducem că sunt cele din secvenţele metodologice ale demersului său. Structura
mai recente – par a fi fost alese ca pentru o rotunjire a cărţii va reflecta intenţia principală, pornindu-se de la
volumului prin câteva originale arte poetice. Nu lipsesc sistematizările în jurul unor concepte, fără de lămurirea cărora
interogaţii despre poezie, despre relaţia ei cu divinitatea, n-ar fi fost posibilă înţelegerea adecvată a unor abordări.
fiinţa, viaţa, despre ipostazele numeroase şi contrastante Ipoteza de lucru a fost determinată de constatarea existenţei
ale poetului. Nostalgia discretă, dar adâncă, privirea unei „invariante structuri ideologice” prin care este
absentă, încărcată de sens, tumultul preaplinului lăuntric
determinată natura discursului, fie prin colaborare cu ea,
domolit de o undă de scepticism sunt imagini ale unei
fie prin subordonare.
tulburătoare lumi născute din clipa ce ne aparţine
Studierea discursurilor a necesitat stăpânirea
deopotrivă.
metodei comparatiste pentru depistarea mecanismelor
______ specifice de funcţionare a discursurilor, reliefarea
*Adrian Alui Gheorghe, O dramă la vînătoare. Antologie de procesului de conceptualizare a lor şi sistematizarea
poezie (1985-2008), Editura Paralela 45, 2008. tipologiilor după gradul şi modul de angajare ideologică.
Diferite discipline îşi dau concursul pentru conturarea
cu cãrþile pe masã 77
Ionel POPA
Dumitru Ţepeneag în viziune. Într-o frază ceva mai poate deoarece nu descoperise ce anume simbol
dezvoltată decât una din precedentele: pluralitatea este „degenerat” exprimă. În versiunea finală a romanului, peştii
redusă la aceeaşi carceră, la acelaşi spaţiu închis, sufocant, sunt însă prezenţi. Ideea cuvintelor-obsesii ia aşadar
în care oamenii, reduşi din pluralitate la un om, aleargă pe naştere din conştiinţa degradării simbolurilor, echivalând
loc. Astfel Universul şi omul se aneantizează. Universul nu degradarea lumii omeneşti. „Roadele” acestei mentalităţi
e decât o alcătuire de celule identice şi e indiferent în care sau conştiinţe: utilizarea simbolurilor într-o singură latură a
dintre ele te afli. Nu ai o „alta” în care te refugia. Fuga de la lor. Explicit, din simbolismul plurivalent al peştelui, se
o celulă la cealaltă este zadarnică. Lumea, universul, sunt o păstrează latura sa erotică, falică (femeia din chioşc –
schemă. Izotropă, izomorfă în fiecare punct al ei. Un şir de degradare psihanalitică). Peştele păstrează totuşi în roman
celule identice şi e indiferent în care din ele te afli, sau dacă cel mai puternic caracter oniric dintre cuvintele-obsesii.
treci din una în cealaltă. Zadarnică e arta fugii: „spaţiul Astfel, din simbol al tărâmului subpământean, el va cul-
eleat”, infinitezimal, se închide asupra lui însuşi – şi aceasta mina oniric într-o imagine aeriană, deşi de cele mai multe ori
e o parte a viziunii cărţii. Singura mişcare perceptibilă se peştii sunt morţi, se află pe un port-bagaj sau într-o sacoşă.
petrece în planul subiectivităţii omeneşti. Spre deosebire Dar peştele mai este simbol al lui Hristos, „mânuitor şi in-
de domnul K din Castelul de Kafka, unde personajului îi strument al Revelaţiei” (dicţionar). Mai este participant la
pare că viaţa sa depinde de acţiunile întreprinse, de ceea ce drame. Dar este şi simbol al abundenţei, fecundităţii, vieţii
are de dus la bun sfârşit, de împlinirea „datoriei” sale, ce şi al mesei euharistice, nevalorificate nici măcar aluziv în
pare să-i fie menire şi sens, în Zadarnică e arta fugii, roman. Pâinea simbolizează hrana esenţială, dar nimeni nu
acţiunea „eroului” e relativizată. El se agită să ajungă la mănâncă din ea. Lada este ascunzătoarea de comori
gară, dar de va ajunge sau nu, e totuna. Nu există decât spirituale, a cărei deschidere echivalează revelaţia, dar nimeni
ţeluri minore, subiective, supuse necesarului insignifiant nu o deschide. Iată câteva dintre cuvintele-cheie: peştele,
în ordine cosmică. Omenirea pare cuprinsă de abulie, de pâinea, Maria, Maria-Magdalena („reduse” la femeia M),
indiferenţă şi mişcarea indivizilor este pur inerţială. Oamenii trandafirul – simboluri ale mitului christic. (Trandafirul e
nu sunt împinşi înainte de o năzuinţă, de un vis, de o poftă, sângele lui Hristos, Sfânta Inimă şi simbolizează regenerarea
de un dor, ci pentru că, odată, le-a fost imprimată o mişcare. fiinţei şi iniţierea). Se observă uşor din roman că pentru
De către ceva sau cineva despre care ei nu mai păstrează personajele ce îl populează, sensul simbolurilor a fost cu
nimic în memorie. Dar structura infinitezimală a universului totul uitat şi toate simbolurile sunt opace. Însă fiecare
este cea care îi supune unei mişcări predefinite. În prima personaj poartă cu sine un peşte, o pâine, un trandafir, iar
parte a romanului, doar găina oferă senzaţia a ceva viu. În în coşul ţăranului din tren se află, poate, ouă. Nu sunt
spaţiul ei vital restrâns, ea ciuguleşte, încearcă să zboare, purtate din nostalgie, nu sunt o căutare a Paradisului
se sperie, umblă de colo-colo – e condusă de resorturi pierdut. Opacitatea lor e totală. Însă ele purtate aşa, în
interioare, de nevoi, de instincte. Trăieşte aici şi acum, fără neştire, parcă forţează anamnesisul… Un prunc, un peşte,
a simţi enorma presiune a timpului, a repetabilităţii, a un căpitan în braţele femeii („parodie” a Madonei cu
drumurilor care nu duc nicăieri, fapte prin care „lumea” se pruncul)… Femeia în braţele naratorului… Femeia din
resoarbe, se reduce treptat la un punct, la nimic. La Dino autobuz naşte „un morun (simbol hristic degradat prin
Buzzati (Deşertul…), simbolic, Ahile urmăreşte broasca specificare: morun – n.n.), apoi doi iepuri albi de angora
ţestoasă. A pornit după ea, dar, cum ne asigură Zenon, nu (iepurele, „animal erou şi martir, a cărui ambianţă simbolică
o va ajunge. Însă broasca există: aşteptarea să se întâmple trebuie apropiată de mielul creştin” – dicţionar, n.n.) şi un
ceva, o aspiraţie, dorinţa ieşirii din nemişcare, gândul că trandafir (sângele lui Hristos – n.n.)”, „într-o muzică stranie
există Absolut sau Dumnezeu sau o Idee, care să imprime şi nemaipomenit de frumoasă” şi într-o „lumină albăstruie”
omului o tendinţă, să-i ofere un scop, o speranţă, o iluzie (paradisiacă probabil). Întrupări repetând mascat (şi
măcar. La Dumitru Ţepeneag broasca ţestoasă nu există. „degradat”) naşterea lui Hristos. Dar convergenţa în
Sau „doarme”. Actanţii nici nu au după ce alerga. Nu au ce valorificarea mereu parţială a simbolisticii cuvintelor-obsesii,
ajunge. Încât romanul pare să reprezinte faza finală a sugerează o lume secătuită, opacă transcendenţei şi
existenţialismului debuşat în absurd, culminând la Dumitru revelaţiei, o lume a gesturilor bufe, lipsite de finalitate.
Ţepeneag cu absolutizarea lipsei de sens a existenţei. E o Oamenii scrijelesc pe uşi axe împărţite în segmente
viziune asupra lumii omeneşti, a civilizaţiei şi orice viziune infinitezimale, controlorul CFR încearcă în mai multe rânduri
ce exprimă „starea lumii”, e un mit. În Zadarnică e arta să facă demonstraţia deplasării infinitezimale, gesturile nu
fugii, Dumitru Ţepeneag scrie mitul lumii contemporane. Îl sunt niciodată duse până la capăt, există mereu şi mereu
putem urmări, în roman, mai departe. Imaginile, ce ar trebui alte segmente de străbătut, care nu permit atingerea unui
să posede un statut oniric (în romanele recente ale finiş. Evident, dacă raportăm mişcarea infinitezimală la lumea
prozatorului ele există ca atare), nu sunt de fapt imagini, fizică în care trăim şi pe care o cunoaştem, ea este în cel mai
deoarece cu ele se produce un fapt straniu: se transmută în bun caz un paradox, dacă nu un non-sens, sau o matematică
simboluri îndată ce apar. Se reunesc sub un numitor comun. a spaţiilor infinit mici. Dacă o raportăm însă la spiritualitatea
Însă mereu aceste simboluri sunt valorificate doar într-o omenească, avem imaginea foarte clară a viziunii propuse
latură a lor. Dumitru Ţepeneag, scriind romanul, nu cred să de Dumitru Ţepeneag. Desfăşurarea romanului Zadarnică
fi avut în vedere aşa ceva. Ideea sa era să utilizeze e arta fugii se referă la spiritualitatea lumii omeneşti, nu la
cuvinte-capcană şi cuvinte-obsesii. Primele erau menite lumea fizică. E, într-adevăr vorba despre o viziune, deoarece
să structureze Fuga, drept o „cursă cu capcane – ca în întotdeauna „viziunea” se referă la problemele spiritului,
jocurile pentru copii”. Cuvintelor-obsesie nu le dă un rol, sunt o reacţie la degradarea spirituală. Culminaţia viziunilor,
dar spune că ele „vor fi găină (găinile), uliu (deci o a profeţiilor, este apocalipsa, sfârşitul omenirii. (În economia
degenerare a simbolicului vultur) şi câine (amintind pa- scenariilor religioase, va urma resurecţia, căci profeţia este
rodic de leu)”. Este evident că toate aceste cuvinte-obsesii şi o promisiune – însă literatura e un text desacralizat şi nu
sunt simboluri degradate, iar funcţiunea lor literară este are în vedere aşa ceva). Dumitru Ţepeneag nu va face pasul
efectul parodic. Dorea, de asemenea, să renunţe la peşti, spre apocalipsă, deşi Nunţile necesare se aseamănă
86 eseu
apocalipsei. „Literatura apocaliptică” ia naştere în nivelele textului. Moartea ca integrare cosmică (nunta
România, în opinia lui Octavian Soviany, în ultimul deceniu mioritică), va fi văduvită de orice transcendenţă, vorbind
al secolului XX. Interesul faţă de romanul Zadarnică e despre moartea ordinară a omului ce devine un simplu
arta fugii, dincolo de valoarea sa intrinsecă, stă în aceea cadavru putrezind. Aspiraţia imortalităţii e cu totul zădărnicită,
că el este aidoma unui nod filogenetic. În el converg firele existenţa fiind un neant biologic. Omenirea e o turmă înecată
literaturii din trecut şi se răspândesc firele literaturii viitoare, în masa libidoului. Mitul reînvierii christice este cu totul
pe un segment mai scurt de timp privind latura artistică (de pierdut. Nici o rază a putinţei mântuirii nu pătrunde aici. Viaţa
la suprarealism la textaulism) şi pe un segment de timp cu nu e decât trecerea unei plăgi larvare spre putrefacţie. Dacă
mult mai vast privind latura sa vizionară (de la profeţirea ideea de jertfă mai funcţiona încă în Înscenare şi Zadarnică
Apocalipsei făcută de Ioan, la literatura apocaliptică a e arta fugii, acum, „miturile” asociate dau seama nu doar
deceniului zece). Să urmărim şi atrocea parodie a jertfei despre opacitatea la sacralitate, ci despre orbirea umană
hristice din finalul cărţii, înainte de a încheia comentariul absolută. Orbire nu doar la sacru, la simbol şi mit, ci orbire
romanului. Porcul, simbolizând prin excelenţă instinctele până şi la distrugerea codurilor culturale, la degradarea
josnice, lăcomia şi ignoranţa, i se substituie lui Hristos şi limbajului şi a comunicării umane. Orbirea faţă de apocalipsa
este în mod repetat înjunghiat de un om cu şapcă de şofer. în desfăşurare. Nunţile necesare continuă, s-ar putea spune,
Câteva femei, care prin „reducţia” operată sunt M (sau romanul anterior scris de Dumitru Ţepeneag şi aidoma
Maria şi Magdalena), „scapă ori azvârlă castroanele, aceluia, scrie „mitul” contemporaneităţii. Convergenţa
încearcă să oprească braţul nemilos al bărbatului, una din semantică duce la un sens interpretativ aproape univoc: este
ele cade în genunchi, cealaltă înalţă braţele spre cer şi pare acuzată orbirea la distrugerea codurilor culturale. Nunţile
că se roagă”. Scena nu necesită alte comentarii. necesare e scris în 1974, deci binişor înainte ca Umberto Eco
Încremenirea ce urmează – aspect absolut al lumii eleate – să înceapă tentativa sa în acelaşi sens, dar uzând de recuzita
şi muzica, sunetul unui flaut, „o melodie calmă, plină de ironică şi „savantă”. Zadarnică e arta fugii şi Nunţile
dulceaţă”, „care izbuteşte să treacă până şi prin uşa aceea necesare vorbesc despre orbire. Primul roman, despre orbirea
de fier scrijelită în fel şi chip” (cu axe infinitezimale, desigur), faţă de divin, de simbol, de mit, iar celălalt faţă de destrucţia
semnificând divinul ce inundă, nevăzut, neştiut, lumea (aşa codurilor culturale, faţă de degradarea limbajului şi
cum simbolurile sacrului o traversaseră, cu totul opace), comunicării. Ambele romane sunt „româneşti”, ceea ce
mai păstrează o singură mişcare: a picăturilor de sânge înseamnă o anumită raportare la realitate. La realitatea anilor
care cad de pe lama cuţitului şi acompaniază melodia ’60 ai comunismului, fapt ce nu va fi scăpat cenzurii. Dacă
flautului. Dacă în scenariul evanghelic jertfei lui Hristos îi prozatorul presupune că retragerea cetăţeniei sale româneşti
urmează Învierea, statornicind în lumea oamenilor resurecţia prin decret e cauzată de critica adusă comunismului la Paris
spirituală şi mântuirea, scenariul lui Dumtru Ţepeneag neagă şi de preparativele pentru editarea unei reviste literare
că omenirea şi-a asumat consecinţele sacrificiului Hristic, reprezentative pentru estul Europei, nu e mai puţin justificat
iar dacă asta se va fi întâmplat cândva, totul a fost dat să presupunem că ea se datorează, poate că într-o mai mare
uitării. Cartea sfârşeşte încremenind omenirea în chiar măsură, lecturii romanelor sale de către cenzori. Și nu doar
momentul săvârşirii actului sacrificial, un act pentru oameni ruptura cu realismul socialist prin propunerea unei estetici e
lipsit de sens, un act neasumat. singura cauză, ci şi aceea a substanţei romanelor. Realitatea
românească desfigurată în planul sacralităţii, al culturii, al
Dacă Înscenare prezintă, cuminte literar, aş spune, comunicării, propusă într-un roman, nu putea fi acceptată.
un mit răsturnat (o analiză face Nicolae Oprea într-un Deşi viziunea romanelor se universalizează, vizând întreaga
articol din anii trecuţi), iar Zadarnică e arta fugii utilizează istorie şi societate omenească, cheia de lectură a unei
un „mit” complementar pentru a oferi o viziune asupra interpretări anti-comuniste era mult mai aproape de cenzori.
existenţei contemporane, Nunţile necesare îşi asociază Dumitru Ţepeneag e, probabil, primul „golan” (însemnând,
Mioriţa şi oul dogmatic. Nu vom intra şi de această dată după cum ştim, om ce îşi asumă libertatea), care a stârnit furia
în amănunte analitice. „Miturile” asociate sunt unele de dictatorului.
notorietate culturală în lumea românească şi deloc
întâmplător, deoarece romanul, în planul secund dă seama Nu ştiu dacă teoreticienii onirismului estetic,
despre degradarea, despre dezintegrarea codurilor Ţepeneag şi Dimov, au avut în vedere scrierea unei literaturi
culturale. Deşi e vorba de două vârfuri ale onirismului caracterizate prin ne-semnificare. Însă, în mod cert, romanele
structural, care în teorie se ocupă doar de probleme onirice ale lui Dumitru Ţepeneag semnifică. Ca teoreticieni,
artistice, în realitate, Dumitru Ţepeneag nu se poate rupe şi prozatorul, şi poetul s-au preocupat de estetica textului.
de structurile realului. Nu o va face nici mai târziu, în Au dorit „un fel de muzică pictată în care timpul să fie
postura de „textualist” şi nici în cea de autor neîncetat convertit în spaţiu” şi s-au raportat la suprarealism
postmodernist. Nunţile necesare nu a fost cercetat de prin negare, iar Dumitru Ţepeneag avea obsesia cronofagiei.
critica literară, probabil datorită sumbrei închideri de În orice caz, pornind de la noul roman şi noul nou roman
orizont propuse de viziunea cărţii. Întreg spaţiul descris francez, onirismul estetic dorea să semnifice prin scriere,
este unul degradat. Omul este aici un altoi subliminal, nu din scris. Oniriştii nu vorbesc despre un conţinut al
larvar, al codurilor culturale distruse. Realul şi imaginaţia operei lor. Se dorea totuşi o structură conştient realizată,
sunt astfel două teritorii aidoma de mizere, care se juxtapun una care să corespundă activităţii onirice, vizibilă în deviza
groteşti, înspăimântătoare. „Oul dogmatic”, desfigurat cu „noi creăm vise”. Singurul conţinut ar fi trebuit să fie cel al
totul din funcţiunile fireşti, posedă o fecunditate bestială, esteticii onirice. Dar, ca să oferi unei scrieri structura visului,
cotropitoare. Ar fi posibil să citim în simbolul astfel ar fi necesare strategii cu mult mai pragmatice decât cele
degradat, situaţia comunismului „dogmatic” după tezele oferite teoretic de poet şi prozator, şi care sunt ale unei
din iulie (romanul apare în 1974), dar Dumitru Ţepeneag estetici paradoxale, căci sintagma „muzică pictată” sau ideea
vizează mai mult de atât, deşi cartea sa este strict convertirii timpului în spaţiu nu pot decât să producă
„românească”, apelând în paginile ei cultura română la toate nedumerire, dacă nu ne raportăm cumva la o logică dinamică
eseu 87
a contradictoriului, aşa cum este cea a lui Ștefan Lupasco. omul cioranian este suferinţa, ce produce negarea dumnezeirii
Chiar şi ideea de a crea în mod conştient vise e paradoxală, şi conferirea ei cu atribute satanice, omul lui Dumitru
deoarece acţiunile conştiente şi activitatea cerebrală onirică Ţepeneag, din primele sale două romane, este omul orb. De
nu merg niciodată împreună. Însă ideea ia naştere ca reacţie o inocenţă ce frizează nebunia, cecitatea îl va supune purei
de negare a suprarealismului. Dezavuarea dicteului automat, facticităţi, repetării bufe a actelor simbolice, a gesturilor
producător de „vise”, vrea să accentueze că onirismul e o ritualice, a incantaţiei liturgice, dar care şi-au pierdut pentru
estetică. În operele onirice nu ar trebui deci să avem de a el orice sens.
face decât cu structuri ale visului, nu ale realului, şi nu cu
structuri semnificante în ordinea lumii, ci, dacă se poate Desigur, în sintagma „mit asociat”, am folosit
vorbi despre aşa ceva, cu structuri semnificante în ordine cuvântul „mit” într-un sens cu totul diferit de sensul său
estetică. Romanele lui Dumitru Ţepeneag discutate aici e binecunoscut. Nici paradigma filozofului eleat Zenon, nici
drept că semnifică în ordine estetică într-o logică dinamică balada Miroiţa nu sunt, decât la limită, mituri. Ambele au
a contradictoriului, dar ele semnifică şi în ordinea lumii. Ele însă ceva în comun: ne propun o structură a cosmosului
descriu starea lumii în care existăm, aşa cum miturile (sau a universului), a realului. Cosmosul e static şi nu există
descriau în vechime starea lumii oamenilor ce trăiau în acel transformări în interiorul lui, iată viziunea lui Zenon, iar
timp. Iată că nu stranietatea visului ne întâmpină în primele Mioriţa ne prezintă viziunea unui cosmos sacralizat. Nu e
două romane semnate de Dumitru Ţepeneag, ci „visul” său vorba propriu-zis de mituri, ci de reprezentări asupra lumii
creat conştient se suprapune structurilor realului, fiind o şi existenţei, de viziuni asupra universului. Dacă practic
viziune asupra civilizaţiei în care trăim. Astfel că, miturile diferă atât de structura „naraţiunii” lui Zenon, cât
referindu-ne strict la Dumitru Ţepeneg (nu şi la Dimov), şi de structura Mioriţei, nu e mai puţin adevărat că miturile
onirismul estetic capătă valenţele unui „extractor” al viziuni oferă exact acelaşi lucru: o viziune sau o explicaţie asupra
asupra existenţei a autorului, spre deosebire de dicteul orânduirii cosmosului (cerului, aştrilor), vieţii, morţii, iubirii,
automat, ce era un extractor de „vise”. momentelor esenţiale ale existenţei omeneşti etc. Iată motivul
pentru care am folosit sintagma „mit asociat”. De fapt, ceea
În logica dinamică a cotradictoriului (Stephan ce se asociază, este o structură. Dacă o privim cu atenţie şi
Lupasco), între e şi non-e apare relaţia: „actualizarea unuia ne amintim că îndată ce interpretări cum este aceasta pe
determină întotdeauna şi obligatoriu potenţializarea celuilalt” care am încercat-o aici apar, Dumitru Ţepeneag le şi
(Logica elementelor; Postulatul fundamental). „În lucrurile respinge, putem conchide că prozatorul n-a fost interesat
timpului, ale materiei vii, ale senzaţiilor succesive, ale nicidecum să ne ofere o proză ce să descrie orânduirea
diversităţii nesecate, el va pune spaţiu, un acelaşi, îndeosebi lumii aşa cum este ea, ci, din contra, el ne propune o cu
sub forma ritmului (dansul, muzica)” (Logica artei sau totul altă structură şi pe aceasta o şi defineşte drept onirism
experienţa estetică). Potenţializarea timpului este evidentă estetic sau onirism structural. Structura aceasta a lumii
în Zadarnică e arta fugii. Timpul piere ca fiind reproductibil parvenind din „mitul asociat” nu are drept scop producerea
pe axa infinitezimală şi, în acest fel, este transmutat în spaţiu. unei aproximări a lumii, ci unei aproximări a visului, după
A face o „muzică pictată (în care timpul să fie neîncetat celebra de acum aserţiune: „noi creăm vise”. Într-adevăr, ce
convertit în spaţiu)”, a înlocui timpul cu ritmul (muzica), este poate fi mai propriu visului decât mişcarea infinitezimal
în perfect consens cu logica (dinamică a) contradictoriului. încetinită din Zadarnică e arta fugii sau mişcarea amorfă
Însă, dacă nu porneşti de la filozofie, dacă nu l-ai citit pe la limita între real, vis şi viziune din Nunţile necesare?
Lupasco şi descoperi totuşi această logică, o simţi şi o Părerea mea rămâne neschimbată: Dumitru Ţepeneag a oferit
transpui în artă, presupune intimitatea cu o anume viziune a în plus (faţă de acest fir roşu care este onirismul structural
lumii, presupune o luciditate ce-şi asumă întreg timpul lumii. şi care leagă cele două romane altfel atât de diferite) şi o
A preschimba timpul lumii în spaţiu înseamnă a „vedea” timpul „viziune” asupra perioadei contingente lui, asupra lumii în
în întregul lui, înseamnă a aduna şi aţi asuma experienţa care noi trăim. Viziunea sa se schimbă, într-o bună măsură,
existenţială a miliardelor de oameni ce s-au perindat pe în următoarele cărţi şi aş îndrăzni să afirm că se pot distinge,
cuprinsul Terrei de când oamenii au ieşit din preistorie. până astăzi, cel puţin trei etape vizionare în romanele lui
Înseamnă a presimţi o boală, o boală a lumii, boală a timpului, Dumitru Ţepeneag. Prima, atârnată de-o obsesie kafkiană
înseamnă, dacă nu a-ţi asuma disperarea lui Iov şi suferinţa (însuşi scriitorul îşi recunoaşte obsesia, deci nu e o cădere
tuturor, a polemiza cu ea – iar aceasta e o viziune. Iar apexul în păcat catalogarea după acest principiu cu totul diferit de
acestei viziuni ce se concretizează, ce se realizează, ca obsesia estetică). O alta vine după stabilirea forţată a
substanţă, din paradigma eleată, este incapacitatea oamenilor scriitorului în Franţa, şi în ea regăsim obsesia curgerii unei
de a mai percepe divinul, cecitatea faţă de miracolul întrupării, limbi în alta (vezi Le mot sablier/ Cuvântul nisiparniţă). Iar
neputinţa comunicării cu Dumnezeu. Dacă referenţială pentru cu Hotel Europa Dumitru Ţepeneag intră într-o altă etapă
a creaţiei sale, perfect distinctă şi care nu se mai defineşte
prin obsesie, ci, dimpotrivă, prin „destindere”, destindere
ce ne dă de înţeles că acum prozatorul consideră că
„structurile”, fie onirice, fie ale realului, nu sunt decât jocuri
literare, rod al gândirii implicate în propriul ei act habotnic,
iar nu rod al contemplării unei realităţi ce le-ar conţine sau
după care se asamblează. Ironia naratorului „civilizat” (ins
al unei lumi civilizate, ce exclude atât marile pasiuni ale
vieţii cât şi tirania paranoidă a structurilor produse de
gândire, dar şi ins al unei vârste ce se înseninează din
captivitatea ardorilor) se aşterne nu doar asupra existenţei
omeneşti ca atare, ci chiar şi asupra onirismului însuşi, pe
care îl pastişează pe ici pe colo cu zâmbetul pe buze.
88 magister ludi
uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare
morală. Și cu cât cineva va fi mai capabil prin dispoziţia sa
naturală sau prin educaţie a avea asemenea momente de
emoţiune impersonală, cu atât va fi mai întărită în el partea
Ion PECIE ce mai bună a naturei omeneşti.” (Titu Maiorescu,
Comediile d-lui I.L.Caragiale, în vol. Critice, Ed. Minerva,
Povestea lui Irimiea Oișteanul (II) Buc., 1973)
Scrisă cu nouă ani mai devreme de apariţia în 1885 a
articolului lui Maiorescu, pieseta lui Creangă ia în răspăr,
7. Despre catharsis
cu anticipaţie, teoria estetică a metafizicianului de formaţie
hegeliană şi schopenhaueriană. Personajele lui Creangă
Titu Maiorescu scria că opera de artă adevărată îşi
zac de ceva vreme în lumea ficţiunii ideale: perechea
poartă spectatorul în lumea ficţiunii ideale. Care spectator,
nepereche a mirilor pluteşte peste sat asemeni
după teoria criticului, când vine acasă de la teatru, vine cu
îndrăgostiţilor lui Chagall peste oraşul Vitebsk, iar flăcăii se
sâmburele din născare al egoismului nimicit. Aşa se produce
lamentează neconsolaţi la crâşmă, precum altădată
catharsis-ul. Teoria este prea de nobilă obârşie pentru a fi
trubadurii sub balconul prinţeselor. Simţirea şi expresia le
atacată ca teorie. Când însă e vorba de viaţa reală, ne
sunt contaminate de stilul trubaduresc care, în prima faza,
gândim la spectatorii ieşiţi din sala de teatru de la O scrisoare
transfigurează femeia („papuşoiul de pe foc”). Lauda lui
pierdută, de la O noapte furtunoasă sau de la D’ale
Ionică privitoare la ferchezuirea publică a nevestei provoacă
carnavalului, la cum părăsesc ei sala purificaţi sufleteşte,
mai întâi indignarea adoratorilor în contra profanatorului
mai buni şi mai înţelegători, şi la cât îi ţine. Ne întrebăm cum
neîntrebat, dar, după scurte deliberări, proba fidelităţii este
îndreaptă ei năravurile prin teatru şi ce ascuţiri la minte i-au
acceptată la sugestia unui Nestor local. Oameni cu simţul
cuprins ascultând tiradele amoroase ale Miţei Baston,
realităţii, totuşi, chefliii sunt gata să guste păcatul.
republicană din Ploieşti, văzându-l pe Crăcănel, amantul şi
Rămăşagul este o formă adulterată a legământului de tip
nefericitul volintir pălmuit şi împăcat cu Iancu Pampon şi
cavaleresc, deoarece Ionică nu riscă mai nimic în cazul
pe ceilalţi mahalagii. Berbantul Nae Girimea, zis Bibicul,
eşecului, în afara unei izolări definitive: „– Iacă una de noauă
este încurcat cu Miţa Baston dar o ferchezuieşte pe Didina
lei, zise un flăcău, vadra de vin om be-o pe urmă; numai să
Mazu (întreţinută de Pampon) într-o melodramă de periferie.
vedem ş’aist păcat.”.
Miţa îl înşeală pe Crăcănel şi cade la pace cu Didina, toţi
Izvorul răului este chiar ficţiunea cu madona-venera,
poartă măşti, sunt nesinceri, trişează şi sunt trişaţi. Certurile
aşa că pentru a-l nimici este nevoie tocmai de satisfacerea
şi împăcările au loc într-o frizerie sau în salonul unui bal
egoismului colectiv. Idolii la care se închină satul trebuie
mascat, limbajul este crud, piesa se termină cu happy-end.
sfărâmaţi. În loc de înălţarea impersonală, punem coborârea
Ce a înţeles spectatorul, ne întrebăm? Nerecunoscându-se
persoanelor adorate în tină şi în gura satului şi avem formula
în lumea de pe scenă, l-au fluierat copios pe autorul piesei,
catharsisului. Abia aşa uităm de ei şi revenim la noi. Și la
calomniatorul naţiei, au huiduit zgomotos. Oglinda este
noime.
grosieră, nu arată virtuţii chipul de laudă, doar băltoacele
Făcând abstracţie de imensa bibliografie despre lumea
existenţei de zi cu zi şi de zi cu noapte. Jupan Dumitrache îşi
teatrului şi arta spectacolului, apelăm la capitolul despre
păzeşte onoarea de familist din afara iatacului conjugal, din
teatru din Dicţionarul de Simboluri pentru puterea lui de
stradă, în timp ce îşi face rondul, încrezător în loialitatea şi
sinteză, mai aproape ca spirit de lumea lui Creangă, text în
devotamentul lui Chiriac, cu ochii pe bagabontul care dă
care se regăsesc impresiile noastre de lectură: „Pe de altă
târcoale casei de la numărul 9. Dimpotrivă, Vasile este
parte, omul se află în acest teatru al lumii din care face parte
paznicul care îşi îndeamnă sluga la jaf în propria grădină şi
tot aşa cum are acces la lumea teatrului când asistă la o
priveghează ca nimeni să nu tulbure nebănuita scenă a
reprezentaţie. Într-adevăr, spectatorul se proiectează,
dezonoarei. El este învăţătorul mirilor, un pedagog de şcoală
identificându-se cu personajele jucate şi împărtăşind
nouă, cetăţeanul cel mai turmentat din câţi s-au văzut,
sentimentele exprimate: sau, cel puţin, este antrenat în
predând actul erotic prenuptial după metoda nouă,
dialog şi mişcare. Dar expresia însăşi a patimilor şi
originală, pe scena improvizată la el acasă. Dacă Davidică,
desfăşurarea situaţiilor îl eliberează de tot ce rămâne închis
eroul din Amintiri…, era victima gramaticii lui Măcărescu,
în el însuşi: are loc fenomenul bine cunoscut de catharsis
Vasile este victima pedagogiei lui Pestalozzi. Nu-i aşa că
(s.a.). Spectatorul este curăţit, purificat, eliberat de tot ceea
pământul este rotund şi plin de tâmpiţi, ameninţaţi de
ce nu reuşea să alunge din sine. Astfel, teatrul contribuie la
căderea drobului de sare?
suprimarea complexelor. Acest efect creşte pe măsură ce
Ca să reducă la tăcere corul de fluierături auzite la
spectatorul joacă rolul actorului şi se implică într-o situaţie
lăsarea cortinei peste D’ale carnavalului, dirijat de
dramatică imaginară. Moreno a sesizat perfect acest
cronicarul dramatic D. D. Racovitza-Sphinx, domnul
fenomen, făcând din psihodramă o metodă terapeutică…”
Maiorescu scrie acel admirabil studiu intitulat Comediile
(D.S., III, P345)
d-lui I.L. Caragiale: „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată
Pe scena îngustă pusă la dispoziţie de imprudentul
prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe
Vasile s-a jucat o psihodramă cu miză terapeutică. Spectatorii
omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite
din spatele casei – the groundlings, spectatorii de la parter,
pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale.
adică fără locuri rezervate şi cam neinstruiţi – intră în pielea
Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul
personajelor fiind mişcaţi de prostia lui Vasile, de
exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este
dezlănţuirea orgiastică a Catrinei şi răzbunaţi de tupeul şi
nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt
prestaţia lui Ionică. Prin ei, martori ai păcatului, pariorii de la
magister ludi 89
crâşmă şi satul întreg vor primi vestea cea bună, marea în lume. Și de fiecare dată păcatul / aventura „răsuflă” la
veste izbăvitoare: mireasa nu are onoare, mirele este, de crâşmă şi de acolo în tot satul.
fapt, Vasile cel Prost, iar străinul s-a dovedit a fi Irimiea
Salvatorul. Minunea cade în bufonerie. În spatele casei au 8. Los trabajos de Juanito y Catharina
pândit trei-patru crai, insistăm, patru apostoli ai răului, care
vor răspândi în sat evanghelia neagră: „Și după ce s-au mai Cuvântul „oaspete” vine din latinescul hospes care
depărtat oleacă [de casă] iarăşi s-au întrolocat, şi iar au înseamnă şi „oaspete”, dar şi „străin”, ne aduce aminte
început a cânta: dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în Ivan Evseev. Apariţia lui a fost primită diferit în comunităţile
pilda lui Ionică şi-a Catrinei, ţiind tot o fugă până la crâşmă, arhaice, de la ostilitate mergând până la ucidere la multe
şi ducând veste celorlalţi despre ceea ce au văzut” (s.n., popoare, între care semiţii, până la excesul de amabilitate,
I.P.). Craii cu libidoul crescut şi satisfăcuţi (prin delegaţie) gazda oferindu-i chiar soţia sau fiica pentru confort şi bună
salută nunta cea de drept între Ionică şi Catrina cu un dispoziţie. Cazul junelui Paris/Alexandros care încalcă legea
epitalamion unsuros la culme. ospeţiei, văduvindu-l pe regele Menelaos şi de nevastă şi
de aur, este pilduitor, constituindu-se într-o paradigmă
exemplară pe tema instituţiei ospitalităţii în vechime. Ionică
ne aminteşte dictonul latin hospes hostis – „străinul /
oaspetele este un duşman” pe seama căruia, am înţeles,
Jacques Derrida a divagat cu inteligenţa şi farmecul
cunoscute într-o conferinţă aşteptată la Universitatea din
Craiova. Fapta ingratului Ionică, musafir nepoftit în casa
lui Vasile Hargaoae, ar avea, totuşi, circumstanţe atenuante,
dacă ne gândim la condiţia lui de rob slobod în gospodăriile
ambilor miri şi la colaborarea voluntară a demoazelei Cioric
la pătarea onoarei de familist a soţului, imediat după nuntă.
Adulterul pus la cale de Ionică, susţinut de amfitrionul
imbecilizat de nepriceperea jucată a actorilor din scena
porno, nu face decât să afişeze public o relaţie mai veche,
cunoscută oricum naratorului – prea omniscient, prea
Schema unei istorii clasice pe tema nunţii ca moment satisfăcut să asiste la săvârşirea păcatului –, nu şi satului.
de mare sărbătoare se încarcă de un scenariu şi grav, şi Intervenţia auctorială are rolul de a ne atrage atenţia că
vesel, în care elementele vieţii religioase sunt laicizate cu scenele de iniţiere erotică sunt repetiţii teatrale, nu acte în
metodă, pierzându-şi gravitatea prin teatralizare ritualică. premieră: „Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile, dar
Ferchezuirea Catrinei, piesă veselă în trei acte propusă în Catrina şi mai bun, pentru că el, că băet strein şi sărac,
de Ion-Vântură-Ţară, este o farsă crudă de tip popular festiv. slujise mult şi la tata lui Vasile şi la al Catrinei./…/ Cu Catrina
Când mirii juruiţi fug ruşinaţi, iar spectatorii dezonoarei live depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe
şi tele-spectatorii postaţi la crâşmă râd cu toată făptura, nu râşchitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu
numai cu gura cuvântătoare, ne aflăm într-o lume Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în
tragicomică în care valorile tradiţionale sunt degradate cu toate părţile…”. Acestea ar fi o parte dintre muncile lui
voioşie. Încă o dovadă de cruzime, cum scrie Valeriu Cristea. Ionică şi ale Catrinei, titlu inspiră nouă de celebrul roman
Nimic nu mai e sfânt în lumea lui Creangă, vinovat este tot cervantesc, Los trabajos de Persiles y Sigismunda. Nu
făcutul; sfântă nu este nici măcar nunta, începutul, cum ar trebuie să deschizi DEX-ul şi nici Glosar-ul lacunar de la
zice Ion Barbu. Un caz izolat de febră porcină are semnificaţie sfârşitul volumului I. Creangă, Opere, pentru a pricepe
pandemică: „iară lui Vasile peste câteva zile i s-a dus buhul ritmurile muncii (care îl preocupau pe Edgar Papu) şi ale
în toate părţile, de-l râdeau toţi şi cu curul. Și a trebuit amorului (care cad în grija noastră) la cei doi tineri, mai ales
numaidecât să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată că glosarul Elisabetei Brâncuşi, întocmit fără a explica şi
lumea, cu femee cu tot de răul crancalăilor”. Familia a fost cuvinte din cele două poveşti licenţioase, nu traduce vorbe
salvată, dar cu ce preţ? Crancalăii, emisari ai răului, râd şi precum „chiperniţa”, „veşcă”, „ferchezuială” etc. Noroc cu
petrec, antrenaţi de Ion-Vântură-Ţară. Nu este prima nuntă cititorul tânăr de poveşti, navigator pe internet, familiarizat
împlinită şi abia încheiată de care prozatorul îşi bate joc. La cu filme XXX care pricepe în închipuire ce spun cuvintele
ora când Ionică se insinuează în casa lui Vasile ca duşman, regionale, arhaice, cum ar fi: „râşchitoriu”, „călepe”, „caere”
câinii de pază ai gazdei, pentru care era pregătită o porţie de etc. Prelucrarea inului până la stadiul de cămeşă, tearfă şi
mămăligă dată prin rachiu, sunt plecaţi la o nuntă a lor. hârtie era o operaţiune migăloasă pentru industria textilă a
Creangă reuşeşte aici o neaşteptată mise en abyme, o vremii; prelucrarea cânepii în doi este o trebuşoară încă mai
proiecţie speculară prin reduplicare simplă, grotescă, a gingaşă în multe privinţe, răspândind arome erotice de tăria
nunţii umane în universul canin aflat în călduri. Peste luna canabisului pur. Două plante cresc impetuoase în grădinile
de miere, povestitorul toarnă o porţie zdravănă de fiere în personajelor lui Creangă: păpuşoiul şi cânepa. Pentru prima
viaţa mirilor. Abia măritată cu Iţic, îmbujorata Malca se lasă dată în scrierile sale, pădurea nu mai este selva oscura, loc
prea uşor sedusă de moşul Nechifor. Numai de două al spaimelor, al groazei, al morţii, tărâm populat de animale
săptămâni instalată la casa ei, mireasa face naveta între monstruoase – lupi, balauri –, ea fiind percepută, în sfârşit,
părinţi şi socri, tânjind după popasuri silvane repetate alături ca spaţiu vegetal protector, invitând la aventura erotică.
de transportatorul ei, şi nu se teme de lup. Abia măritată cu Ionică este călăuza devotată a stăpânei în preumblările la
Vasile, Catrina este alungată de la casa lor, cu bărbat cu tot, mijloc de codru des. Escapadele amoroase nu au un cântec
90 magister ludi
al lor aici, dar cheamă în mintea cititorului alte cântece Ia-i şi toarnă-i în puiacă”.
prenupţiale savuroase din literatura romană. Aventurile Nefericirea lui este că păstoriţa nordului care îşi poartă
silvestre după cules fructe exotice se trag tot din plasma renii spre sud îşi apară fecioria, declinând ospăţul frugal
cântecului epitalamic şi fac parte din topoii cultivaţi propus de spânul insinuat la sânul ei (nu cumva e un
abundent în literatura antică, medievală şi modernă. La pleonasm?):
nunta ghizdavului Parpangel din Ţiganiada, itinerant prin „– Rigă spân, de la sân,
rai şi iad, poetul Mitrofan născoceşte un epitalamion, în Mulţumesc Dumitale
maniera lui Ovidius din Ars amandi, pe gustul mirilor şi al Eu mă duc să culeg
fetelor nemăritate care pricep lesne alegoria. Al doilea Fragii fragezi mai la vale.”
epitalamion este izvoditura originală a lui Viorel, intrat în Mai la vale înseamnă mai târziu, când un alt crai de
concurs cu poetul exilat la Tomis. Ion Creangă nu a origine solară va turna fragi în puiaca laponei. În comparaţie
cunoscut, din păcate, asemenea bijuterii lăutăreşti prezente cu spânaticul Rigă din poema lui Ion Barbu, Ionică va culege
în jucăreaua lui Ion Budai-Deleanu, pe care le prezentăm, fragi şi căpşuni cu domniţa Catrina, dar nu va avea nici el
din convingerea că i-ar fi fost pe plac: parte de nunta cu ea. Și aici, în textul lui Creangă, se ţese
„Iară cimpoierul Viorel povestea în ramă a unei nunţi care era să fie, dar nu a fost,
Au cântat miresii pe cimpoi îndeplinea toate condiţiile naturale, nu şi pe cele sociale.
O cântare scornită de el/ Povestea lui Ionică şi a Catrinei ascund, să zicem aşa, o
Când fusese încă la Dorohoi cunoaştere în neregulă, o nuntă tristă, fără crainici, fără
Fetele se făcea ruşinoase, ceremonial între o slugă nemernică şi stăpâna lui, fată de
Ș-afară-acum să găta să iasă.” chiabur, prefaţă la nunta oficiată. Mirele social, cu acte în
Rătăcită în codru de soaţele ei, o pruncă fecioară regulă şi nuntă, este Vasile, uzurpatorul uzurpat, culegătorul
plecată cu pinăra să culeagă fragi întâlneşte un tânăr secund de fragi şi căpşuni, instalat cu drepturi legale în
vânătoriu amabil si nenomabil, care o scoate la lumină, postura de soţ. El nu ştie, nu vrea (!?...) să ştie de statutul
oferindu-i alte fructe exotice: lui de al doilea venit, de cuceritor al unei citadele cucerite
„Iar’ în pinăra mea cu fragile, de altul, abandonată de nevoie şi revendicată după nuntă.
El pusă-o mură lin linişor, Este drept că nu ni se sugerează în vreun fel că fata popii
Nu de cele ce culeg dragile cea zurlie ar fi trăit o dramă, cât de mică, măritându-se după
Fete prin codru cel verdişor, Vasile. Nunta lor se înscrie în logica socială a satului, ca o
Dar’ cu murele foarte seamană, reunire de averi. Dar ce folos de boi şi vaci… Parcă i-a
Poţi-i zice tu mura geamană”. rămas inima la pajul ei dintâi, şi guraliv şi de nimic, la Ionică
Urmarea dialogului din pădure este firească: înaintemergătorul care a pregătit-o, ca un alt Tristan pe
„De atunci pare că nu-s dulci fragile Isolda, pentru stăpânul său, regele Mark. Ceva din acest
Cumu-s murele d’amor, dragile!...” mit, remarcabil în Povestea lui Hara-Alb, trece şi în această
Reacţia ascultătoarelor inocente este pe măsura poveste. Rolul filtrului amoros este luat de muncile
cântecului ilar: câmpeneşti şi de rătăcirile silvestre ale stăpânei cu servul
„Cântând Viorel, fetele toate ei de încredere:
De ruşine faţa-ş ascunsese „În sfîrşit, ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba
Celor alte femei după spate, lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt de
Dar’ urechile nu li-şi închisese pe când era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea
Și râdea pe-ascuns de cele mure atunci în ţarină, ia aşa în şagă cîte-oleacă: adecălea Ionică
A lui Viorel, mari, de pădure”. dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu se mai
Creangă ar fi gustat, cu siguranţă, aceste „cântări/ … trudească şi el atâta a face începutul…”.
/unsuroase, adecă cu multă slobozie, cu mult mai tare decât Adecălea, zicem şi noi, Ionică i-a făcut un pustiu de
cele ţigăneşti” , pe care le condamnă Erudiţian, dar le bine lui Vasile, scutindu-l de emoţiile începutului, şi noi
savurează Onochefalos: „aceste îmi plac şi mie, vere! ştim cum este cu facerea de bine. Numai în basmele ruseşti
Onochef!”. prietenul de nădejde al eroului se bucură de jus primae
De la geniala epopee eroi-comică a lui Ion noctis, întrucât mireasa e cam nărăvaşă. Are yoni cu dinţi,
Budai-Deleanu, trecem la un alt geniu al zicerilor erotice ciomuizându-l pe imprudentul fecior de împărat, prea fragil
„unsuroase”, cu baladă. E vorba de marele poet Ion Barbu, ca să facă faţă confruntării. Sau are un braţ de fier şi orice
şi el necunoscut, fireşte, lui Creangă, dar pe care îl aşezăm strângere la piept a lui ginerică se lasă cu primejdie mare.
între confinii humuleşteanului. Mitul nunţii este De aceea, prietenul îi sare în ajutor şi îmblânzeşte scorpia –
fundamental în actul cunoaşterii poetice barbiene, în poeme recte: Catarina, prinţesa canabisului –, în speranţa unei
precum Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic recompense multaşteptate. Povestea cheamă în ajutor
sau balada elegiacă Riga Crypto şi lapona Enigel. Craiul cântecul epitalamic slobod: „Povestea cântecului:
Crypto, suveranul Ciupearcă cel Crud, o întâmpină pe A zis lelea că mi-a da /Când s-a coace cînipa /
hyperboreeana Enigel tot cu aromate fructe de pădure: Ș-a duce-o la topitoare/ Și mi-a da dintre picioare.”
„Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân, Și lelica Catrina s-a ţinut de cuvânt faţă de Ionică
Veni s-ombie cu dulceaţă: Torcălăul, companionul nedespărţit în ţarină. Pădurea, gârla,
– Enigel, Enigel, dudăele şi chiar casa părintelui Cioric se constituie ca tot
Ţi-am adus dulceaţă, iacă, atâtea locus amoenus pentru Catrina şi însoţitorul ei nesoţ.
Uite fragi, ţie dragi, Îndemnat chiar de Vasile, Ionică nu ezită: „Și unde nu începe
magister ludi 91
a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum ştia el mai de prelucrare incumbă afectuoase relaţii umane şi promisiuni
demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin lăsate cu cântec: „A zis lelea că mi-a da / Când s-a coace
păpuşoi şi de prin cele dudăe… când tăiau ţevi de cucută şi cânipa/ Ș-a duce-o la topitoare/ Și mi-a da dintre picioare.”
de soc şi le destupau cu huludeţul…”. Dacă ne luăm însă după text(il)ele lui Creangă, am avea şi
Destuparea ţevilor cu huduleţul („huduleţ, s.n.- băţ cânipa dracului, Cannabis diabolicus, să-i zicem, plantă
subţire, de lungime şi întrebuinţări diferite”) este, iarăşi, o deasă, ocrotită de lege, crescută pe anatomia nevestei lui
îndeletnicire aparent nevinovată. În faptă, e o etapă moş Nichifor. Supărat, chipurile, că băbătia lui n-a avut
premaritală, un exerciţiu prenupţial în formă alegorică. grijă de uneltele trebuitoare la drum – trusa cu scule –, şi
nevoit să înnopteze cu Malca în pădure, harabagiul promite
9. Un izomorfism erotic: cânepă-sac-femeie consoartei o severă pedeapsă corporală: „Da’ să ştii d-ta că
babei mele n-are să-i fie moale cînd m-oiu întoarce acasă.
Revenim la etapele pregătirii cânepii în vederea Am s-o ieu de cînepa dracului şi am s-o învăţ eu cum trebuie
obţinerii de pânză pentru saci şi alte obiecte de uz casnic, să caute altădată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara
întrucât operaţiile respective sunt relevante pentru neferecată. Ţine-te giupîneşică! Hi, ha!!!”.
imaginarul erotomorf al poveştilor lui Creangă. Ivan Evseev În simbolistica trupului, cânepa ar corespunde
ne asigură, într-o carte pe cât de informată, pe atât de utilă, părului, fie că e vorba de capelura blondă, brună sau
plină de învăţăminte culese de peste tot, de virtuţile roşcată, fie că e vorba – şi asta cu siguranţă este mai aproape
apotropaice ale cânepii, plantă industrială, alimentară şi de înţelesul scontat de autor –, de pilozitatea pubiană, de
medicinală cu numeroase valenţe mitico-simbolice: „Specia cânepa dintre picioare, cum zice cântecul invocat de
Cannabis indica era folosită din timpuri străvechi ca mijloc povestaş, de cânepa vegetală, protectoare a chiperniţei.
ritual pentru obţinerea stării extatice în practicile yoga şi în Dar canabisul narcotizează sensibilitatea cititorului
cele şamanice. Geograful roman Pomponius Mela (sec. I. e. lui Creangă şi în alte texte, aparent inocente. În Amintiri
n.) consemnează folosirea acestei plante psihotrope la din copilărie, bunăoară, cânepa este cultură calamitată
traci.” Niciun alt istoric nu ne asigură că urmaşii tracilor ar artificial. Micul infractor recidivist care se cheamă Nică
fi stârpit năbădăioasa buruiană sau ar fi înlocuit-o cu un jefuieşte cireşul copt-necopt din grădina vărului Ion, plecat
soi având valenţe pur domestice, aşa că ne putem închipui de acasă la o „chiuă” după sumani. Cireşul în floare este
supravieţuirea ei ca plantă perenă până pe vremea lui mereu simbol al purităţii, dar cireşul copt nu poate fi decât
Creangă. Acelaşi Ivan Evseev mai scrie: „Deşi pe simbol al ispitei. Surprins de mătuşa hapsână, tâlharul din
meleagurile noastre, în mod tradiţional, se cultivă doar cireş dă să fugă prin cânepa „crudă şi până la brâu de
specia textilă de cânepă (Cannabis sativa), plantei i se înaltă”, dar evadarea este dificilă. Urmărirea dramatică a
atribuie totuşi însuşiri «infernale»: semănatul cânepii e „ghiavolului” prin cânepa imatură se soldează cu pagube
însoţit de anumite practici rituale şi jocuri cu substrat erotic considerabile evaluate de unchieşul cârpănos în prezenţa
(«Fusul şi furca»); torsul cânepii este patronat de mitica autorităţilor şi plătite de tatăl resemnat al băiatului. Să
Joimăriţă; din sămânţa de cânepă Căluşarii făceau uneori revedem filmul spectaculoasei urmăriri a eroului surprins în
un anestezic special” (Cf. Ivan Evseev, Enciclopedia grădina moşului Vasile, precum altădată Harap-Alb în
semnelor şi simbolurilor culturale, Ed. Armacord, grădina Ursului: „Și nebuna de mătuşa Mărioara, după mine,
Timişoara, 1999). Cititorul lui Creangă poate descoperi şi şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la
alte însuşiri infernale sau domestice ale operaţiunilor de gardul din fundul grădinei, pe care neavând vreme să-l sar,
cultivare şi prelucrare a cânepii. Dacă ne luăm după o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi
Enciclopedie…, ar exista două soiuri de cannabis: soiul ea după mine până în dreptul ocolului pe unde îmi era iar
indica (pardon de sexografie), plantă psihotropă moştenită greu de sărit; pe de laturi iar gard şi hârsita de mătuşa nu
de la traci, cu puteri halucinogene (după ce eradicaseră mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie
viţa de vie), şi soiul sativa, plantă textilă nelipsită în indus- mâna pe mine! Și eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga
tria casnică, moldo-valahă, cu puteri erototrope, a cărei până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu
spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de
cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-au ales
nimic. Și după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu
ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împedecă de
ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior,
fac vreo două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard,
de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă
acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea…”. Ionică se
salvează sărind gardul, lăsând înăuntru leopardul rănit în
orgoliu, pe mătuşa cu cânepa încâlcită şi cu inima cătrănită.
A sări gardul să fie tot una cu a sări pârleazul?
Pentru cititorul de azi pare suspectă atâta înverşunare
din partea mătuşii Mărioara pentru o mână de cireşe
coapte-pălite furluate de nepot, după cum ni se pare
deplasată tevatura făcută în jurul pagubei constatate.
Și mai ales ruşinea exagerată îndurată de Nică pentru
povestea cu pălăncirea cânepii, numită „trebuşoară”, ne
stârneşte zâmbetul. Noi ştiam deja că trebuşoară, în vorbirea
92 magister ludi
nuanţată a lui Ipate, înseamnă şi altceva şi că barbarul din străduindu-se să le scoată. Trăite aievea de
grădină nu mai este chiar un copil. O spune chiar el, copilul-adolescent sau imaginate de Creangă, amintirile sunt
amintindu-şi că la vremea aceea frecventa regulat băteliştea reinventate din perspectiva omului matur care le face
satului, locul de rendez-vous al flăcăilor şi fetelor intrate în pre-texte pentru identitatea psihică nouă a autorului aşezat
rut săptămânal de week-end. Pentru documentare, să la masa de scris. G. Călinescu era de părere că Ion Creangă
revenim la isprava care stârneşte oprobriul public, fuga, evocă în Amintiri... „copilăria copilului universal”, afirmaţie
fuga prin grădina vecinului: „D’apoi ruşinea mea, unde-o deseori comentată şi contestată de critică, mai ales în ul-
pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş tima vreme. Eu aş zice că în Amintiri… asistăm, de fapt, la
Vasile, cu vărul Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat: mai copilărirea scriitorului universal care, în actul scrisului,
ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi îşi ferchezuieşte amintirile. Memoria selectează şi toaletează
pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor aducerile aminte convenabile conştiinţei artistice în derulare
şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la după gradul lor de spectaculozitate epică. Oricum am da-o,
lucru.” („bătelişte, s.f.- loc de întâlnire, de adunare”). cânepa din carte delimitează textual zona matricială a femeii,
Ruşinea întâmplată lui Ionică la cireşe şi mai ales iar prelucrarea, coacerea, topirea sau chiar încâlcirea ei
fabula cu încâlcirea cânepii foieşte de erotism adolescentin prematură sunt metafore care diseminează aventura erotică.
precoce. Creangă şi-a deformat cititorul care vede acum în Plantă vegetală textilizată care creşte la fel de bine pe masa
toate frazele, în cele mai nevinovate episoade rememorate scriitorului sau în grădina vecinului, cânepa devine
în timpul scriiturii, imagini şi simboluri sexuale de un metonimie pentru femeie, sac fără fund, metaforă abisală
dinamism sănătos. YoNică se află la vârsta primelor demnă de un mare scriitor.
impulsiuni erotice: „Mă rog, mi se dusese buhul despre
pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume 10. Ionică și lâna de aur
de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicase câteva fete
frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine Lâna este o altă metonimie inspirată şi oarecum
la inimă. Vorba ceea: originală pentru femeia matură, coaptă, dorită, stătută.
– Măi Ioane, dragi şi-s fetele? Produs natural suportând aceleaşi prelucrări casnice ca şi
– Dragi! cânepa, lâna dezvoltă o linie simbolică similară. Revenim la
– Dar tu lor? Vasile, amfitrionul pregătit să dea consultaţii erotice.
– Și ele mie!…” Crezând că se poate face înţeles prin cuvinte şi gesturi,
O umbră de bănuială cade asupra relaţiilor dintre dascălul de „meşteşugul gospodăriei” îl îndeamnă pe
rudele apropiate eroului. Le notăm, fără a le mai comenta. neofitul Ionică să-i urmeze exemplul: „Pune mâna, unde-i
Nică, flăcăul, a băgat mâna în scorbura de tei săltând de pe lâna/ Cum am pus eu la Catrina… (apucând-o tocmai de
ouă pupăza dragă mătuşii, ceasornic fără minutar, acolo…)”. Gest indecent, grosolan, condamnat de femeie
expunând-o spre vânzare în iarmaroc, unde, după o sumară cu jumătate de gură şi neînţeles de Ionică. Gândul te duce,
expertiză ornitologică, moşneagul mehenghi decide că e inevitabil, la Iason şi argonauţii lui căutând lâna de aur în
vorba despre un cuc armenesc. Te amuză să crezi că mătuşa Colchida. Dar starea de spirit a femeii stătute, închisă între
Măriuca îşi reglează trezirile matinale după cântatul sezonier zidurile austere ale mănăstirii, este exprimată tot într-un
al pupezei în teiul ale cărui flori îndeamnă totdeauna la deşucheat limbaj metonimic şi sinecdocic. Atunci când
somn. Aş zice apoi că pasărea cu sex incert scoasă la mezat protopopul condamnă desele „cărăbăneli” ale maicelor la
nu putea fi achiziţionată decât de patafizicianul Luca Piţu târg, pelerinaj cu semn negativ în cetatea ispitelor (cumva,
din târgul Ieşului. Acelaşi adolescent cu sânge fierbinte, vestitul Târgul de Floci), făcut chiar în săptămâna mare,
revin la Nică, se urcă premeditat în cireşul mătuşii Mărioara, îndrăzneţele cliente ale iarmarocului ripostează curajos.
altă scorpie, încâlcindu-i bunătate de canabis ca peria. Dialogul purtat în incinta unei mănăstiri, unde până şi
Lectura devine la fel de vinovată precum scriitura, autor şi ierarhul bisericii se exprimă echivoc, exasperat că maicile
cititor se suspectează reciproc de intenţii ascunse, primul au depăşit buna cuviinţă, pare neverosimil:
aruncând pietre în lac, al doilea, cu toţi înţelepţii lângă el, „– Maicelor!
– Blagosloveşte, cinstite părinte!
– De ce nu vă astâmpăraţi în monastire şi să vă căutaţi
de suflet, măcar în săptămâna patimilor?
– Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu
smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre. Dar n-am
mai veni noi căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şeiacul ne
hrănim, şi apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă tot
pişcă.
Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu,
înghiţind noduri…, şi ar fi dat vina tot pe moş Nichifor…”
Ai sentimentul că asişti la replica ţâfnoasă a unor
dame de moravuri uşoare, pornite pe calea perdiţiei, trăind
din stipendii dubioase, iar nu de maici evlavioase, lucrând
produse manufacturiere, care şi-au juruit viaţa ca mirese
ale lui Hristos.
talmeº-balmeº 93
Traian ŞTEF
Pot scrie