Iulian BOLDEA

Discreţia ca stare de spirit

Viorel Mureşan este un poet echinoxist tipic, prin stil, tematică şi conduită a
sensibilităţii: rafinamentul expresiei, imagistica livrescă, preferinţa pentru metafore insolite,
puseurile erudite sau ceremonialul în-scenării poemului. Poezia se modulează sub specia unei
confesiuni discrete, în care accentele interiorităţii capătă tonuri delicate, prelungindu-se într-
un ton neutru, ignorându-se aşadar clamarea sau retorismul, într-un fel de reverie a
reflexivităţii. Poetul este, scrie Al. Cistelecan, „un estet al contemplației și un virtuoz al
descripției himerice, un caligraf de năzăreli și de iradiații”, un „rafinat al sclipirilor inefabile
din lucruri”, căci „imaginarul lui, oricît de fără cod pentru cititor, e unul de bijutier, de creator
de mărgele suave și senzuale deopotrivă. Estetismul contemplativ (e vorba evident de un
voluptuos al iscodirii) se traduce și într-un estetism descriptiv, într-o grație a imagisticii de
care poetul se îngrijește aproape cu devoțiune calofilă”. Exhibările eului sunt camuflate de
expresia neutră, în timp ce exteriorizarea emoţiilor pare sublimată de notaţia sobră,
impersonală, care nu denunţă, ci enunţă în cadenţă sobră diagramele emoţiei. Avem de a face
cu un fel de “confesiune cu dinţii scrâşniţi” (G. Benn), în măsura în care biografemele sunt
expuse discret, iar existenţa e asumată în mod constant sub semnul epifaniei textuale, fiind
încifrate cu luciditate şi detaşare în perimetrul expresiei, fapt care imprimă poemelor tonul
neutral, echidistant.
În poezia lui Viorel Mureşan sublimitatea şi coşmarul se intersectează, concreteţea
realului şi sugestia graţiosului coexistă, în timp ce “temperatura” etică a poemelor e constantă,
fluctuaţiile de accent liric sunt insesizabile, opţiunile şi atitudinile fiind din registrul vagului.
Autoreflexivitatea este efigia acestor versuri, amprenta metapoetică asigură circularitatea
poemelor, adesea divergente în teme şi atitudini. Referinţele la actul genezei poemului, la
avatarurile cuvântului ca vehicul de emoţie lirică alternează cu transcrierea netă a concretului,
articulându-se astfel o viziune aproape tragică a creatorului blocat între oglinzile textului şi
vehemenţa realului: “poemul acesta e cârtiţa ridicând grămăjoara de pământ/ cum – aprinzând
o lumânare – aştepţi la marginea mesei/ un deget ieşit din istorie să lovească fereastra”
(Poemul). Poezia lui Viorel Mureşan transcrie în stil personal dilemele creatorului, absorbite
în relevanţa semantică a verbului, personalizându-se prin transgresarea biografiei în
literaritate. Eul ezită între trăire şi imaginar, între gestul cotidian şi orizontul ficţionalităţii,
frizând nostalgia regăsirii unei concilieri cu realul: „creierul meu ieşise la soare/ pe asfalt/ şi l-
am iscodit ce gândea/ în momentul acela/ - tocmai mă împiedici să prind rădăcini/ mi-a strigat
sâmburele de piersică/ rostogolindu-se” (Poezia de buzunar). Lirismul discret, infuzat de
livresc al lui Viorel Mureşan e dominat de o discursivitate difuză, prin care efuziunile sunt
geometrizate, într-un joc uşor teatralizant al afectelor.
Lirica erosului se desfăşoară într-un spectru amplu al expresiei lirice, de la percepţia
senzuală, imediată, până la accentele elegiace, care transfigurează nostalgic senzaţia,
transpunând-o în melancolie a depărtării sau a absenţei. Alteori, notaţiile trăirii cotidianului
sau proiecţiile erosului în palimpsestul memoriei se spiritualizează, îşi geometrizează în chip
reflexiv contururile. În A şaisprezecea carte poştală către Doamna de Ceară trăirea erotică e
transfigurată metaforic, emoţia pendulând discret între idealizare şi demitizare: “pe tine te
iubesc numai şopârlele/ pentru că asemenea lor tu nu trăieşti iarna/ trupul e sunete de lemn
înşirate pe sfori/ cînd stai la soare/ tu întinzi stelele la uscat/ şi te temi când norii se freacă de
pietre/ şi floarea salcâmului desparte uscatul de ape/ căzând”. Poemele de dragoste ignoră
orice urmă de retorism, inflaţia metaforică e absentă, trăirea pliindu-se pe o frazare reţinută,
căci echilibrul între afect şi idee e trasat în tuşe imagistice decise din care nu lipseşte
prospeţimea sau puterea de sugestie. De altfel, cunoaşterea de sine, autoscopia, dimensiunea
reflexivităţii sunt resimţite uneori drept carenţe existenţiale, drept atâtea atitudini alienante. În
astfel de poeme, imaginile absenţei, ale alienării sunt recurente, trasate în tuşe groase: „ştiri şi
cerneală scăpărau/ sângerau în jurul unui glob de hârtie/ ochii rămân pe un ecuator de cenuşă
(…)// iată-mă singur numai cu vocea uscată/ ea şterge bătaia pendulei pe zid// sunt la
biblioteca de os maimuţa-mi arată/ cu un baston lunile anului în scădere/ şi rămânem pe
gânduri ca pe un morman de ruine” (Biblioteca de os).
Refuzând efuziunile sentimentale, celebrând sentimentul, poetul se situează într-un loc
geometric al complementarităţii: al trăirii şi al problematizării. Reflexele cotidianului se
intersectează cu autoreferenţialitatea, concretul e perceput acut, poetul redând cu reînnoită
prestanţă prezenţa şi relieful lucrurilor, surprinse prin focalizarea detaliului revelator.
Fragmentul desenat cu halucinantă plasticitate întregeşte fizionomia întregului, aşa cum
întregul proiectează asupra fragmentului o alură distinctă. Reprezentarea peisajelor conţine
faptul divers şi miraculosul în transcripţie poetică, banalul şi semnificativul, alăturate într-o
sugestivă întâlnire a diversului şi incongruentului: “un cocostârc de cărbune am văzut/ în
jungla electrică dintre două sârme de cupru/ un cocostârc pe zăpadă mi se pare posibil/ dacă
albul nu ucide pe alb/ dacă umbli cu ochii legaţi printre luciri de metal/ şi treci din odaie-n
odaie scăzând/ dacă duci luna pe braţe de-a lungul unei coli albe/ la capătul colii prăbuşindu-
te-n gol” (Vocile).
Nu lipsesc din aceste volume poeme în care sunt experimentează formule şi forme
lirice diverse: exerciţiul rafinat, graţios, caligrafia sobră, asumând concizia ca pe o sursă a
expresivităţii. În astfel de poeme ce au alura unor haiku-uri japoneze, cu desen esenţializat,
purificat de orice inserţie a fenomenalităţii, Viorel Mureşan prinde pe pânza poemului
contururi fragile şi forme indecise, dovedind o mare capacitate de vizualizare a lucrurilor, dar
şi o remarcabilă discreţie metaforică (“tăiam luna cu gândul/ felii/ morţii au visat toată
noaptea o furtună de frunze” – Proză magică). Nu pot fi eludate nici accentele suprarealiste,
jocurile onirice ale unor versuri în care realitatea îşi fluidizează contururile, iar obiecte
disparate stau alături, în fraze poetice cu o sintaxă uneori discontinuă cu raporturi insolite
între cuvinte cu semantism distinct şi difuz. Referindu-se la filonul oniric, Octavian Soviany
sesizează alcătuirile şi dezalcătuirile succesive ale structurilor textuale, considerând că peste
acest filon se constată unele suprapuneri „ce ţin de mitologia textului şi a scriiturii”, situată
sub auspiciile unei sensibilităţi crepusculare atente la „aspectele declinante ale existenţei”,
sensibilitate care se întâlneşte „cu spiritul calofil şi estet al unui bijutier de imagini”. Hazardul
suprarealist sugerat de unele poeme ale lui Viorel Mureşan este construit, elaborat cu o
meticuloasă regie a sensurilor, delirul său e programat cu minuţie, constrâns la cadre
raţionalizante. Lumea se răsfrânge, în textura poemelor de acest tip, deformată, obiectele
capătă forme stranii prin relaţionări inedite, în siajul absurdului, imaginarul şi realul se
asociază într-un cod poetic ce stimulează paradigme ludice şi ironice, livreşti şi
autoreferenţiale: „în zori/ creierul ei ieşea/ să planteze steaguri/ deasupra unei mari întinderi
de râs/ noaptea/ a luat trenul care ducea spre vest/ e ziuă/ zorii cad în pri-/ virea întinsă pe
stânci/ a unei femei” (Elegia a doua sau câmpia de maci). Indiferent la gesturile insurgente
sau insolite, asumându-şi, dimpotrivă, o manieră lirică a sublimării şi o ţinută poetică reţinută,
Viorel Mureşan e un poet discret şi sensibil, cu un sunet liric distinct şi pregnant.