Alpha, nr.

4-5-6, 2015

Sumar
Editorial
Valoarea ca adevăr estetic .............................................................. 5
Poesis
Traian T. COŞOVEI
Măreţia ploii.................................................................................... 8
Gellu DORIAN
Malaezia .......................................................................................... 9
In memoriam
Alexandru Vlad ............................................................................. 12
Cronica literară
Iulian BOLDEA
Văzutul şi nevăzutul ...................................................................... 16
Biblioteca Alpha
Radu ȚUCULESCU
Bluesurile închisorii...................................................................... 20
Proză
Ion NETE
Apocriful furnicar ........................................................................ 36
Antologie lirică
Vasile DAN
POEME ......................................................................................... 50
Dialog
Ion VIANU
„Scriitorul contribuie la starea de trezie a oamenilor” ............. 55
Ancheta Alpha: Memorie, identitate, literatură
Gheorghe GRIGURCU
Memoria ca proces-verbal ............................................................ 62
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Cornel UNGUREANU
Baraje şi interdicţii ....................................................................... 62
Horia BĂDESCU
Fiinţe de memorie ......................................................................... 64
Constantin M. POPA
Drumul salamandrei ..................................................................... 66
Andrei CODRESCU
Memoria ca rescriere ................................................................... 69
Gellu DORIAN
Model şi continuitate .................................................................... 69
Marian Victor BUCIU
Identitate şi memorie literară ....................................................... 73
Leo BUTNARU
Cultura memoriei .......................................................................... 76
Lucian VASILIU
Rezistența prin memorie ............................................................... 81
Dan Bogdan HANU
Literatura - masca artizanală a memoriei .................................... 83
Mihaela ŞIMONCA
Pustiul deznădejdii şi memoria celor „împreună“ ....................... 87
Cornel NISTEA
Literatura - defulare, prin transfigurare ..................................... 90
Andreea RĂSUCEANU
Drumul ritualic ............................................................................. 92
Marius VASILEANU
Potenţialul de memorie al realităţii .............................................. 93
Ioan F. POP
Memoria ca disimulare ................................................................. 97
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Adriana TEODORESCU
Memoria culturală nu este o garanţie automată pentru o literatură
valoroasă .................................................................................... 101
Focus
Al. CISTELECAN
Reverii și dragoste (Marina Stroici) ........................................... 107
Ars poetica
Ovidiu MOCEANU
O chemare tainică....................................................................... 115
Remember
Iulian BOLDEA
Ion Agârbiceanu – portret în palimpsest .................................... 119
Eseu
Marian Victor BUCIU
Alexandru George şi polemica de onoare .................................. 130
Metamorfozele cercului
Dumitru Mircea BUDA
Thomas Pavel și problematica exilului....................................... 143
Babel
Rodica GRIGORE
Juan Rulfo. Magic, realitate, real(ism) ...................................... 149
Post scriptum .................................................................................. 160
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Editorial
Valoarea ca adevăr estetic

Chiar dacă e un aspect dificil de estimat, de explorat sau de tranșat,

valoarea stă, cum s-a spus deja de nenumărate ori, într-un dialog fecund şi
intermitent cu publicul şi cu epoca. O discuţie despre valoare nu poate
exclude ideea de canon estetic, presupunând înscrierea operei într-un
orizont axiologic ce nu poate fi validat decât din perspectiva presupunerii
unor limite, ierarhii sau legitimări din perspectiva teoriei şi practicii
receptării. Canonul este, în fond, o corporalizare a valorii estetice,
legitimate prin uz didactic şi prin filtrare în retortele criticii profesioniste.
Canonul are rolul, cum observa cândva Gheorghe Crăciun, de a fi un
„instrument de gândire şi de lucru pentru orice operație de evaluare a unui
câmp problematic dat – în cazul de faţă, prezentul câmpului nostru literar,
dar şi trecutul acestui câmp adus în prezent. În acelaşi timp, conceptul de
canon urmărește să cuantifice – estetic şi istoric (şi nu doar estetic, cum mai
cred unii critici depășiți de situație!) – la un mod mai «realist» (în sensul de
mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) şi mai pragmatic, valoarea
şi importanţa fenomenelor cu care se confruntă”.
Avatarurile canonului literar nu au fost lipsite de răsturnări, de
schimbări radicale, de contestări şi negări uneori vehemente, prin care se
încearcă impunerea unor valori noi, în detrimentul altora, anacronice, într-
un sistem estetic ce se dovedeşte permeabil la schimbare, favorizând din
plin mutațiile, metamorfozele, glisările ierarhice sau infiltrările fără de care
un sistem prin definiţie pluralist cum este cel literar ar fi de neînțeles.
Canonul are, aşadar, la un moment dat, tendința de a se consolida, prin
coeziunea receptivă a criticii şi a publicului şi de a se transforma în valoare
monolitică, neaservită, autonomă, ferită, ca să spunem aşa, de intemperiile
„revizuirilor” nejustificate, sau a recuperărilor grăbite, despre care s-a făcut
atât de mult caz după 1989. Ideea de valoare nu are cum să fie una
5
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

atemporală, supra-categorială; aceasta deoarece valoarea estetică suferă, o

spunea demult Lovinescu, mutaţii, metamorfoze, datorită schimbărilor de
accent în contextul istoric şi mental. Cu alte cuvinte, canonul, ca
încorporare categorială a valorii estetice, trebuie perceput prin intermediul
unei grile asociative în care să se regăsească şi dimensiunea diacronică, a
configurărilor temporale, dar şi perspectiva sincronică, a formelor literare.
Iată de ce este cu totul evidentă importanţa şi necesitatea unei teorii a
formelor literare, aptă să valideze, cu pregnanţă şi obiectivitate,
metamorfozele modelelor, tipurilor şi categoriilor literaturii, cartografiind,
în acelaşi timp, geografia complexă a imaginarului literar, fapt subliniat de
teoreticianul literar clujean Ion Vlad: „Teoria formelor/teoria literaturii nu-
şi îndepărtează alte categorii, dar autorul acestor pagini crede de multă
vreme că explicarea, examinarea şi cercetarea într-un excurs riguros şi
totodată nuanțat sunt posibile numai din unghiul înţelegerii concertate şi
exacte a categoriilor interne ale formelor. De altminteri, devenirea
(evoluția) formelor realizează una dintre cele mai spectaculoase
reprezentări ale istoriei reale a literaturii. Marea aventură istorică a
formelor e, de fapt, itinerarul extraordinar parcurs în timp, prin
metamorfoze, prin numeroase mutaţii. şi prin aleatorii treceri ale formelor.
Epocile şi mentalitatea lor, istoria receptării, a alegerii sau contestării
formelor apar ca un dramatic happening jucat pe scena a ceea ce poate fi o
altă istorie a literaturii”.
În fapt, bătăliile canonice sunt confruntări necesare, inevitabile care
conduc la mutaţii, schimbări, nuanțări ale paradigmelor axiologice, sunt
bătălii ce provoacă instaurarea unor noi ierarhii (Lovinescu, în interbelic,
milita pentru schimbarea ierarhiilor în virtutea criteriului suveran al
autonomiei esteticului, spre deosebire de Iorga, adept al unor criterii din
zona socialului, etnicului sau eticului, aşadar din afara sferei imanenței
operei). E evident că nu ierarhia face valoarea în literatură, dar o confirmă,
o validează, îi conferă stabilitate şi legitimitate. Iar criteriul fundamental
este (trebuie să fie), de la Maiorescu cetire, cel estetic, cu nuanţări ce
provin din sfera diacroniei. Iar instanţele care stabilesc valoarea şi ierarhiile
6
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

literare sunt (spun deja un truism), impuse de instituția receptării critice

autorizate, confirmate de sedimentările temporalităţii. Succesul (de public)
nu determină în chip necesar valoarea sau o mai bună plasare a operei în
ierarhia valorică. Coincidența dintre succes şi valoare este, adesea, una cu
caracter mai degrabă de excepţie (fericită, desigur). Mutațiile
postdecembriste se traduc mai ales în nuanțarea locului, a poziției unor
scriitori în ierarhia culturii şi literaturii române, prin valorificarea, între
altele, a criteriilor est-etice de receptare critică.
În esenţă, valoarea estetică a operei literare, legitimată de adevărul
său intrinsec, dar şi de criteriile şi principiile receptării critice, este dificil
de înţeles fără asumarea conceptului de intertextualitate: literatura este, de
fapt, rezultatul unei rețele de bifurcări, întrepătrunderi, glisări şi reveniri, în
care imagini arhetipale trec prin mutaţii simbolice, figuri generice se
radicalizează sau îşi modifică fizionomia, textualitatea şi metatextualitatea
alternează într-un joc imprevizibil al modalităţilor ficţionale, al măştilor şi
rolurilor literarităţii.

Redacţia Alpha

7
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Poesis

Traian T. COŞOVEI

Măreţia ploii

Falşii mărturisitori ai terapiei prin lacrimă

încep să devină o poveste de adormit copii nedoriţi.
În preoţimea ploii e doar trecutul pe care vrem să-l uităm.

Ce mai înseamnă ziua de ieri,

când ştiu că nu sunt adevărul tău?
Şi ce mai înseamnă camarazii de pe front,
când toţi sunt morţi?
Mi-au rămas doar peşterile adânci, întunecate –
un fel de depozit al dosarelor clasificate
şi praful ascuns sub covor – ca o veche îndeletnicire de a privi…

Ce-ai făcut în întuneric?

Am plâns până mi-au dat lacrimile.

8
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Gellu DORIAN

Malaezia
Eu sunt poetul ion mureşan
şi nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur băutura,
eu nu m-am plîns de vremuri şi vremaşi,
ce-mi păsa mie de ele, de ei,
mie îmi păsa numai de mine şi de alambicul meu ascuns
printre lucrurile de nimic,
deşi nu o singură dată i-am văzut pe vremaşi cărînd
în maşinile lor alambicuri peste alambicuri,
unele de tablă de alamă, cu serpentină din sticlă de yena,
altele improvizate din te miri ce,
că omului nevoiaş îi ardea gîtiţa mereu
şi mereu trebuia să o stingă,
dacă de la alte treburi asunse putea fi oprit,
de la această treabă nimeni şi nimic nu-l putea opri,
aşa şi eu, poetul ion mureşan,
că aşa mi s-a zis din naştere, pentru că nu puteam fi oprit din plîns
decît cu un ţoc muiat în horincă,
eu nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur horinca,
şi cum prunii se uscaseră,
merii lepădau în timpul verii, iar tescovina o dădeau la porci,
luam un sac de făină de porumb,
o opăream pînă se făcea un cir peste care turnam zece kilograme de
zahăr,
iar cînd acesta nu era, mergea şi fără el,
aruncam peste acel borhot un pachet sau două de drojdie,
9
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

depinde cît de iute doream să bolborosească borhotul

şi cînd începea să înţepe nările cu mirosul lui iute,
trăgeam cu ochiul peste tot satul,
să văd de-i linişte în lanul de porumb,
şi puneam alambicul la treabă,
cu o atenţie demnă de cel mai bun soldat în plantonul de noapte,

pic-pic,
pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan
peste care aruncam petale de crin, mitilic
bun pentru frecţii –
şi iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,
pînă cînd se umpleau vasele cu un lichid uşor albăstrui şi plăcut,
slab ca diana,
după care îl treceam iar prin alambic
pînă ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,
şi cum nu-i puteam spune horică de prune
sau horincă de mere, de pere, de orice alte fructe
care-mi lipseau din grădină,
i-am spus malaezia,

vai-vai, nici nu ştiţi cîte picături şi rîuri mi-au bucurat viaţa,

de nici nu ştiu cîte ori am ascuns şi scos alambicul
pe care acum îl port glorios ca pe o cocoaşă
pe care toţi mahmurii ar dori s-o sărute,
dar eu le ofer
malaezia simplă, tare,
malaezia cu miere de albine,

10
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabă,

cu gust de zmeură, pentru fetele
care ştiu să iubească un om experimentat
şi atît de inventiv ca mine,
malaezia cu sirop de mentă, pentru cei cu stomacul în pioneze,
malaezia cu petale de trandafir,
pentru oricine am tot ce doreşte din lungul raft
plin de sticle cu malaezia,

numai de-ar da Dumnezeu să se facă şi anul acesta porumbul,

că moara e tot acolo, la vad,
iar alambicul, acum, la vedere,
ca un exponat la care vin toţi şi se roagă
să nu cadă din cuiul din peretele pe care l-am răstignit
pînă la înviere şi înălţare.

11
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

In memoriam
Alexandru Vlad

Regretatul prozator Alexandru Vlad, prematur dispărut dintre noi, a

dovedit, în literatura română de azi, forţă expresivă, distincţie şi rafinament,
expunând, totodată, în romane, nuvele şi intervenţii publicistice, un stil cu
totul distinct. Un stil de trăire şi de creaţie deopotrivă, un stil ce nu
agreează ornamentica inutilă, mizând, mai degrabă, pe sobrietate, pe
expunerea directă, pe surprinderea precisă a comportamentului, vorbirii şi
logicii existenţiale a unor personaje problematice, cu amprentă simbolică şi
identitate dilematică. De altfel, referindu-se la conjuncţia dintre inspiraţie,
efort constructiv şi experiment, Alexandru Vlad remarca, într-un interviu
publicat în „România literară”: „Ideea iniţială este o mică revelaţie, conţine
în ea totul, ca o celulă ADN. Nu-i de mirare că i se mai spune şi inspiraţie.
Trebuie s-o veghezi ca pe un germene, apoi ca pe o plantă, apoi ca pe o
arborescenţă, şi acestei plante până la urmă îi dai un nume. Am preferat
această metaforă pentru că este mai aproape de adevăr decât orice aserţiune
tehnică. Experimentul nu trebuie să compromită demersul romanesc, ci să-l
evidenţieze. Se aplică principiul lui Occam.” Autor reputat de proză scurtă
(Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, Măsline aproape gratis),
Alexandru Vlad s-a impus şi ca romancier (Frigul verii, Curcubeul dublu,
Ploile amare), un romancier cu ştiinţa (şi arta) asamblării riguroase a
naraţiunii şi a mobilizării personajelor în funcţie de necesităţile scenariului
epic şi de meandrele arhitecturii sufletului omenesc. Radu G. Ţeposu avea
dreptate, atunci când observa că subtilitatea observaţiei şi fineţea
psihologică sunt atuurile acestui mod de a scrie: „Prozele lui Alexandru
Vlad sunt produsul unei mari subtilităţi a observaţiei. Rafinamentul
notaţiei, de o stranie austeritate poetică, produce secvenţe şi detalii
admirabile ce presupun în egală măsură fineţe stilistică şi psihologică”.
Trăirea acută, ardenţa imaginativă, detenta ironică se întâlnesc cu decupajul
12
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

unor detalii în aparenţă banale, cărora li se imprimă un accent ontic inedit:

„Ne uităm cu uimire la ridurile celor de-o vârstă cu noi; imediat ce
rămânem singuri, ne detaşăm de propriul trecut ca de un bagaj prea greu şi
încercăm o senzaţie de imponderabilitate atemporală. Până într-o zi, când
controlorul de bilete ne spune în tramvai, de faţă cu toată lumea:
«Unchiule, biletul acesta e greşit perforat. N-aveţi cumva prin buzunar un
altul?»”. De altfel, într-un text confesiv, chiar Alexandru Vlad explica jocul
imprevizibil, paradoxal, din care se alcătuieşte opera literară, cu relieful său
sinuos, alcătuit din fragmente ale realului şi din irizări ale imaginarului, din
secvenţe ale vieţii şi din pagini citite, din faptul divers şi din metafora
revelatorie: „Am uneori impresia că personajele mele năvălesc în viaţa mea
reală, aşa cum vecinii uneori se insinuează în textele mele. Sărăcia
fanteziei? Dar de ce trebuie să fie fantezia mai bogată? Nu ajunge să
ştergem graniţa între realitate şi ficţiune? Ciudat însă cum persoanele care
devin personaje îşi pierd ceva din concreteţea lor diurnă. Ca nişte fotografii
retuşate, ce reuşesc să compromită întrucâtva şi originalele. Au un aer de
déja vu, ca nişte pagini citite a doua oară, ca păsările marcate şi lăsate în
libertate”.
Curcubeul dublu (2008) e un roman în care adevărul vieţii şi
ficţiunea se întretaie, legitimând statutul eterogen al unei construcţii
narative cu rol de autoportret alcătuit din colaje, în care palierele epicului se
alcătuiesc din confesiuni, flashback-uri, detalieri ale spaţiului rural,
incursiuni în spaţiul oniric sau mitic, descinderi în cotidian şi prezumări ale
unui transcendent bine camuflat. Meditaţia socială, ancorată în realitatea
imediată sau în contextul social-politic, se întâlneşte cu notaţiile alerte ale
unor medii, scene, întâmplări ale satului contemporan, în care se detaşează
kitsch-ul, dezorientarea, dezechilibrul, lipsa de repere sigure, grotescul
modernizării forţate şi al deritualizării. De altfel, demitizarea unui spaţiu
prin definiţie dedicat ritului şi mitului, cum e cel rural, e acut şi apăsat
remarcată de un scriitor care nu îşi ascunde în nici un fel nostalgia faţă de
imaginea veche, autentică a satului, printr-o punere în oglindă contrastantă
a două epoci, a două spaţii şi mentalităţi: „Din casele acelea vechi ieşeau
13
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de

mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de
fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte
inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o
improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-
handurile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise
de copiii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă
satul acela nu mai există, copilăria cum să mai existe? Îi lipsesc reperele
vizuale, auditive, mirosurile”. Una dintre cărţile receptate cu cel mai mare
interes este Ploile amare (2011), evocare narativă a inundaţiilor din anii
’70, prilej pentru o radiografie a comunităţii satului ardelenesc, dar şi
pentru prezentarea de monologuri sau dialoguri care circumscriu analize
atente ale unor trăiri de amplă şi subtilă rezonanţă psihologică. Aşa este
monologul, de o senzorialitate densă, simbolică, nereţinută, al preotului
greco-catolic, care se ascunde de autorităţi şi e vizitat în secret de Anca:
„Mă privea în ochi de parcă ar fi vrut să vadă cu ochii mei. O scrutare
simplă şi esenţială, cum trebuie să-l fi privit Eva pe Adam înainte de păcat,
atunci cînd nici limbaj nu era. [...] Avea ochii de un căprui intens şi albul
lor era curat, ca porţelanul. Privirea aceea anula cuvintele, şi eu nu
cunoşteam altă armă şi nici alt scut. [...] Venea la mine cu mîncare şi veşti.
Feminitatea ei umplea încăperea, era de-a dreptul agresivă şi-o percepeam
de-a dreptul hipnotic. Făcea paşi, se aşeza şi se ridica, era mîndră de
picioarele ei fără să pară a şti. Pentru că dacă ar fi fost conştientă de asta ar
fi murit de ruşine. Nu-şi asuma această calitate – frumuseţea, nu era decît
un dat de la natură. [...] Venea la mine încheiată pînă la gît, cu basma, cu
haine lungi, ca o călugăriţă. Să-mi demonstreze că putea fi ca şi mine dacă
trebuia. Era dorinţa ei naivă, de parcă nu i-ar fi rămas căldura respiraţiei,
ochii dilataţi, cu care-mi urmărea orice reacţie şi încerca să citească dincolo
de ea, degetele care se frămîntau cu o viaţă numai a lor, trădîndu-i emoţia.
Îi simţeam pînă şi mirosul de rufe curate, de săpun şi de mătase încinsă cu
fierul de călcat, frigul pe care-l aducea în cutele hainei”. Tectonica
narativităţii reuneşte aici dialogul tensionat, ţipătul existenţial, scriitura
14
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

melancolică şi amplă, tandreţea catifelată, dar şi descrierile rafinate de

peisaj, montura savantă a gesturilor şi afectelor sau regia adecvată a
cauzelor şi efectelor epice. Riguros articulat, scenariul cărţii fixează cu
precizie destine umane şi întâmplări, scene cu caracter parabolic şi contexte
sociale, iniţieri simbolice şi drame anodine, dileme şi mistere, într-un
decupaj lipsit de stridenţe, capabil să pună în valoare profilul unor
personaje cu statut precis şi misterios în acelaşi timp (Pompiliu, doctorul
Dănilă şi soţia lui, Livia, Brodea, Marta, Alexandru, preşedintele de
colectiv etc.). Forţa descrierilor şi delicateţea evocatoare a frazării, gradarea
tensiunii epice (punctul culminant e reprezentat de momentul surpării
mormintelor şi de desprinderea lespezii de pe mormântul activistului
omorât cu două decenii în urmă), explorarea lumii, în extensiunea, dar şi în
intensitatea ritmurilor sale dovedesc, dincolo de „profunzimea observaţiei
morale şi existenţiale“ (Cornel Moraru), atenţie neabătută la detaliu,
multiplicare a unghiurilor de observaţie, alternarea perspectivelor sau
glisajul reperelor temporale, prin care se sugerează dialogul dintre
interioritate şi exterioritate, dintre timbrul identitar al personajelor şi
alteritate, exprimată prin diversele ipostaze ale unei istorii alienante. Deloc
întâmplător, Pompiliu e cel care se maturizează prin percepţia unei
infrarealităţi abjecte, de un grotesc indiscutabil („Se deschisese o fantă, un
vizor, spre o lume despre care ar fi preferat să nu ştie că există. Dacă
există”). Ploaia interminabilă, potopul cu alură simbolică capătă o amprentă
malefică, iar natura e redusă la o scenografie traumatizantă, în care se
derulează destinul unei umanităţi decăzute, cu contururi morale destrămate.
Proza lui Alexandru Vlad impune prin spectacolul alternării
perspectivelor, prin percepţia contrapunctică a detaliilor şi a imaginii de
ansamblu, a concretului şi a livrescului, prin care se sugerează persistenţa
unei atmosfere de aşteptare, de amânare sau de iluzie perpetuu reînnoită,
într-o lume cu contururi ferm desenate, în tuşe dense, din care nu
absentează vibraţia unui subton melancolic şi himeric.
Redacţia

15
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Cronica literară
Iulian BOLDEA
Văzutul şi nevăzutul

Unul dintre cei mai importanţi eseişti români de azi, Horia-Roman

Patapievici are, în textele sale, flerul noutăţii şi al contradicţiei, dicţiunea
clară şi viziunea amplă, deschizătoare de orizont epistemic. Aşa sunt şi cele
nouă texte din Partea nevăzută decide totul (Editura Humanitas, 2015),
caracterizate de vervă a asocierilor şi de acuitate a disocierii, de totala
libertate a frazării şi opţiunilor ideatice, de o lucidă perspectivă critică
asupra faliei dintre tradiţie şi modernitate/ postmodernitate. Apărute iniţial
în „Nexus”, în „Idei în dialog”, dar și în volumul Festivalul Internațional
de Poezie „Oskar Pastior” Sibiu 2007, eseurile dezvoltă şi nuanţează teme
de actualitate, punând sub semnul interogaţiei poncife şi prejudecăţi, dintr-
o perspectivă a deschiderii, pluralismului şi liberalismului, reliefându-se,
astfel, temeiuri şi redundanţe, discrepanţe sau distorsiuni ale gândirii şi
acţiunii din epoca noastră, cu un apel, legitim şi necesar, la voci autorizate
ale filosofiei istoriei.
Un eseu precum Conversația neîntreruptă e un elogiu al dialogului
neîncetat în perimetrul căruia se regăsesc marile spirite ale culturii umane,
într-o aventură a spiritului din care se degajă ataşamentul faţă de valoare,
adevăr şi bine, dar şi faţă de ardoarea şi plenitudinea vieţii: „conversația
trebuie să conțină în sine un principiu al pasiunii care să o facă să poată fi,
ca principiu, neîntreruptă; iar atitudinea sufletească a celor care caută
împreună, prin conversații neîntrerupte, ceea ce este mai de preț și mai înalt
trebuie să fie asemeni unei «iubiri intelectuale de Dumnezeu».” O disociere
fermă (poate prea fermă) e cea întreprinsă între „conversaţie” şi „catedră”,
ignorându-se faptul că marile spirite didactice se definesc tocmai prin harul
însufleţitor al conversaţiei euristice : „Conversația se opune catedrei, așa
cum scrisul în suflet se opune scrisului pe hârtie, iar însuflețirea se opune
enunțului administrativ. Oamenii sunt trecători, ezitanți, scapă ușor
16
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

definițiilor. Pot fi administrați, dar nu definiți. Discursul care ține seama de

modul de a fi al oamenilor este conversația neîntreruptă, care este
fundamental îndrăgostită; discursul care ține seama de modul de a fi al lui
Dumnezeu este tratatul științific, filozofia ca știință.”
În Pînă nu se întunecă Apusul, Patapievici analizează problema
crizei culturii europene contemporane, o criză ce decurge din sterilitate, dar
şi din abandonarea valorilor care au fundamentat „genomul” cultural
european, valori a căror eficienţă modelatoare sau epistemică este din ce în
ce mai redusă, mai inconsistentă. Una dintre soluţiile întrevăzute este cea a
revalorizării „părţii nevăzute”, cea care ar putea să alimenteze atitudinile
interioare ale omului şi să le orienteze spre valorile autentice, care pot
conferi sensuri noi europenităţii noastre, printr-o nuanţare, îmbogăţire şi
vertebrare morală superioară a fundamentelor clasice ale civilizaţiei
europene. Eseul Magia din mintea fiecăruia este articulat printr-o
structurare fluentă de la Punerea problemei. Primele două întrebări, la
Imaginația, puterea sufletului și actul magic; A citi, a asculta, a imagina
sau la Răspunsurile mele. Circumscriind avatarurile mentalului românesc
din unghiul unei deplasări a accentului de pe „a citi” pe „a asculta” sau „a
imagina”, H.R. Patapievici deploră ofensiva mass-media şi a imaginilor în
detrimentul lecturii solitare, mult mai benefică sub unghiul construcţiei de
sine: „A construi imagini pornind de la cuvântul auzit este mult mai
stimulativ decât a construi imagini pornind de la cuvântul citit. Evident, a
nu trebui să construiești imagini, pentru că imaginile sunt deja livrate de un
producător extern, este complet nestimulativ – și acest lucru explică,
mutatis mutandis, de ce învăţământul prin televiziune este inferior
învățământului autodidact (cititul de unul singur), care la rândul lui e
inferior învățământului cu profesor.”
Extrem de incitante sunt eseurile cu miză social-politică şi cu
detentă ideologică, cum este Spiritul și Legea, în care se regăsesc reflecţii
problematizante despre Stat, Lege, sau Morală, edificate cu atenţie la
nuanţe şi concepte, pe urmele unor gânditori de calibre diferite (Platon,
Nietzsche, Rob Riemen, Kurt Gödel etc.): „Or, dacă pentru majoritatea
17
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

membrilor unei societăți schema mentală a oricărui fel de acțiune este

«statul trebuie să facă ceva, că de aceea e stat», atunci e limpede că, din
punct de vedere moral, nu mai există societate civilă. O vedem în jur peste
tot: așa-zisul sector neguvernamental funcționează în aproape toate țările
europene ca un serviciu specializat de lobbying, scopul fiind acela de a
intra în atenția, grațiile și benevolența statului. Nu de puține ori, când iei la
puricat șirul finanțatorilor unei organizații non-guvernamentale (ONG),
descoperi că, sub diferite forme, măști ori denumiri, prin mijlocirea a tot
soiul de observatoare, regii ori agenții guvernamentale, tot Guvernul e
sponsorul «societății civile».” Analiza din Spiritul şi legea relevă
inconvenientele degradării dialogului autentic, dar şi riscurile unei prea
largi utilizări a sistemului de asistenţă socială, în care acordarea de drepturi
şi stipendii în exces are în fond rezultate manipulatorii şi, în acelaşi timp,
produce un fel de deresponsabilizare socială a beneficiarilor, tentaţi să
eludeze spiritul sau chiar litera legii.
Ultimul eseu, Unicul principiu absolut al politicii este, în fapt, o
pledoarie pentru partea nevăzută, pentru dialog, pentru simţul critic
eficient, ce se impune, atunci când este de calitate, prin armonia viziunii, a
atitudinii, dar şi prin frumuseţea severă a raţionalităţii: „Critica nu anulează
deloc pietatea. Numai prin acea rezonabilitate la care conduce simțul critic
se poate pietatea exercita în mod nesuperstițios. Tradiția, așa cum o văd eu,
este respectul față de tot ce este bun, inteligent, profund, rațional și moral în
lumea în care am deschis ochii; și mai este, printr-o aceeași atitudine
interioară, discernământul față de tot ce e rău, prostesc, imatur, degradant și
irațional în jurul nostru.”
Care e lecţia, contrasă, a cărţii lui Patapievici? Ideea că, în fond
sensul vieţii noastre se relevă prin jocul inconstant, paradoxal, fluctuant şi
insesizabil, dintre văzut şi nevăzut. În spatele văzutelor, adastă nevăzutele,
o lume ascunsă, infinit mai bogată, plenară, substanţială, decât cea a
efemerelor alcătuiri vizibile. E limpede că eseistul consemnează, aici,
alcătuirea schizoidă a umanului, a cărui singularitate se defineşte prin
ruptura între vizibil şi invizibil, prin falia relativă şi relativizantă între corp
18
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

şi suflet, toate percepute şi concepute într-o reflecţie de intensă tensiune a

ideii: „Tot sensul vieţii noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate,
prin felul nostru de a vedea, a părţii de nevăzut din lume şi din fiecare.
Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau
celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori
extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc şi nimic
mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opţiune. Nevăzutul
este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii şi al naturii
noastre. Suntem în el predaţi lui cu totul, aşa cum suntem predaţi apei, când
ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respiraţia. Singularitatea
condiţiei noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viaţa noastră, decide
totul, în situaţia în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem
stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem”.
Cartea lui Horia-Roman Patapievici este o pledoarie, de intensă
pregnanţă şi claritate, pentru forţa spiritului de a supravieţui într-o lume ce i
se opune permanent, pentru capacitatea modelatoare a dialogului între
văzut şi nevăzut. Eseistul consemnează, totodată, şi riscurile pe care
tendinţa obiectualizării, a reificării le întreţine, într-o comunitate culturală
dominată tot mai mult de imagine, de fetişizarea pragmatismului şi de
exterioritate. Pe de altă parte, cartea ne oferă şi o imagine totalizantă şi
limpede a filiaţiilor, convergenţelor şi corespondenţelor dintre temele
ştiinţei sau ale filosofiei şi abordările religioase, garanţii ale profunzimii,
dar şi legitimări ale sensurilor spirituale care dinamizează paradigmele
cunoaşterii de tip ştiinţific. Retrezirea atenţiei şi a interesului pentru „partea
nevăzută care decide totul” – asta ne spune, în esenţă, în cartea sa, Horia-
Roman Patapievici.

19
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Biblioteca Alpha

Radu ȚUCULESCU
Bluesurile închisorii

Închisoarea era roz.

Greu de crezut, imbecilii ar rîde superior, convinși că exagerez
pentru a crea cine știe ce impresie. Ori cine știe ce metaforă.
Zidurile exterioare ale închisorii fură proaspăt vopsite într-o
culoare rozosină, de-o veselie turbată în contrast cu ferestrele mici, cenușii,
zăbrelite și cu gardul înalt, aureolat cu mai multe șiruri de sîrmă ghimpată.
Ca și cum cineva își pusese în gînd să mă ia peste picior, să-și bată joc de
mine!
Vino, puișor, la noi e o veselie de dimineața pînă noaptea tîrziu. Iar
dacă nu-ți place culoarea roz, pînă la urmă...o să-ți placă!
Nu ajunsesem, încă, în celula repartizată, și toți pușcăriașii aflaseră
pentru ce fusesem condamnat. În închisoare, veștile circulă cu o uluitoare
rapiditate.
O celulă pentru doi. Multe dintre celelalte încăperi nu puteau fi
numite celule, ci mai corect dormitoare cu pînă la treizeci de paturi, mai
puține decît avea dormitorul greierașilor.
Cei considerați periculoși erau repartizați în celule mici. Mie mi s-a
părut un lux, să viețuiesc cu o singură persoană într-o încăpere.
Colegul de celulă se numea Mario. Nu puteam bănui , pe atunci, că
datorită lui mi se va schimba tot cursul vieții.
Era bucătar, de meserie. Îl nenorocise în bătaie pe șeful
restaurantului în care lucra. Un nemernic care-și batjocorea toți angajații,
făcîndu-le viața un adevărat chin. Îi zdrobise oasele , îi presărase sare și
piper pe răni. Nu murise, rămase infirm definitiv. Și impotent.
N-am pus întrebări. N-am cerut nici un fel de amănunte. În
închisoare sînt alte reguli decît afară. Se destăinuie fiecare, cînd are chef.

20
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Cînd și dacă îl mustră conștiința. Nu îți iei colegii de închisoare la

interogatoriu, cu atît mai puțin pe cel de celulă.
Spre uluiala mea, în foarte scurt timp ajunsesem să fiu, în ochii
celorlalți pușcăriași, admirat și respectat. Omorîsem individul vinovat de
moartea prietenului meu. Era o faptă cu totul deosebită. Făcusem dreptate,
de-a moaca, fără cel mai mic interes personal. Un justițiar. Nu oricine este
capabil de așa ceva.
Se ucide din motive personale ori cînd nu mai există o altă ieșire.
Se ucide din greșeală. Din furie oarbă și necontrolată. Dar să răzbuni,
conștient, moartea nevinovată a unui prieten, e un gest măreț. Să duci
răzbunarea pînă la capăt, suportînd consecințele. Nepăsător față de ele.
Să împingi răzbunarea pînă la limită.
Dintre condamnați, doar eu am avut tăria să mă jertfesc în numele
prieteniei!
Toți pușcăriașii doreau să-mi devină prieteni.
Și mai era un amănunt. Ucisesem un sifonar. Adică un turnător, în
limbajul închisorii. Amănuntul acesta mă propulsase pe culme. În
închisoarea roz existau cîțiva sifonari, de un calibru mizerabil care nu
meritau decît să fie, din cînd în cînd, snopiți în bătaie.
La început am încercat să povestesc ceea ce se întîmplase, cu
adevărat, în spălătorul internatului. Să-mi dovedesc nevinovăția. Am stîrnit
rîsete. Aici toți sîntem nevinovați, hohotiră ei. Ce sens are să ne minți?
Sifonarii își vor ține pliscul. Ciocu mic. Bășini în gît, pricepi? Și nici nu-i
interesează pe ei ce ai făcut tu afară, în realitate, pricepi? Ei toarnă ce se
petrece aici, în găoaza asta vopsită-n roz pe dinafară, ca o pizdă, nu?
Bodîrlăul nostru arată ca o pereche de chiloți...moartea pasiunii, hăhă!!
Hai, Anghele, las-o în mă-sa de nevinovăție, nu mai fă pe fata mare
care în viața ei n-a văzut o sculă. Știi de ce n-a văzut-o? De fiecare dată
închidea ochii, hăhă! În fața noastră, te poți jupui pînă la os, dacă vrei. Noi
te respectăm, oricum. Ești tare. Știm că te-ai răcorit pe cinste, cînd i-ai
înfundat, spurcăciunii, ciorapii în muie!! Să pută ca un dihor, pe cealaltă
lume!!
21
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Am renunțat să mă mai dezvinovățesc. Nu avea nici un sens. Mai

bine zîmbeam cu subînțeles, misterios și superior totodată, cînd mai scăpa
careva vreo întrebare legată de omor. Zîmbeam și clătinam, ambiguu, din
cap. Mai bine să nu știi, iepuraș.
Sinceritatea e un lux, se spune afară, în libertate. Un moft. O
aberație. Aici, în bodîrlău, e singurul loc unde-ți poți permite să fii sincer.
Mai exista un criminal în închisoarea noastră. Culmea, pe el care își
mărturisea fapta de cîte ori i se ivea ocazia, nu-l credea nici un deținut. Îl
mîngîiau pe creștetul pleșuv, șoptindu-i, blînd, așa să fie, tataie, cum vrei
tu...Arăți ca un schelet ambulant dar, se pare, ascunzi în tine o forță dată
dracului! Rîdeau de el iar bătrînul nu se supăra. Rîdea și el. Avea
optzecișicinci de ani. I se spunea Vampirul. Îi lipseau toți dinții din gură. Își
omorîse ginerele cu mai multe lovituri de cuțit, pe cînd acesta zăcea, mort
de beat, prăbușit pe masa din bucătărie. N-a mai suportat să-și vadă fiica
bătută zilnic, călcată-n picioare, batjocorită. L-a înjunghiat ca pe un porc,
apoi s-a predat singur, nesilit de nimeni.
Varianta pușcăriașilor: fata l-a înjughiat pe nenorocit apoi i-a dat
cuțitul și tatălui, să-l împungă și el puțin, ceea ce acesta a făcut-o cu o poftă
nebună și o furie pe măsură, adunată de-a lungul anilor. După care, fata lui
cea dragă, s-a dus la poliție și și-a denunțat tatăl, cum că i-a omorît scumpul
soțior! A lăsat-o singură, la aproape cincizeci de ani, că nici copii nu
apucase să facă și cine s-o mai ia acuma! Ăsta era adevărul, nu cel rostit de
tataie. Cum s-ar explica, altfel, faptul că iubita lui fetiță nu l-a vizitat
niciodată și nici pachet nu i-a trimis?
„Nu mai știu, exact, cum este să-ți fie dor de ceva, de cineva. Nu-
mi este dor de nimic și de nimeni”, îmi zicea bătrînul criminal, cu ochii
lipsiți de orice strălucire.
Am fost tuns la zero. L-am rugat pe frizer să mă și radă în cap,
dacă este permis. Altfel, m-aș simți ca la liceu, acolo adesea eram pedepsit
cu tunsul la zero. Atunci te rad, zise frizerul, de-o să-ți iasă capul prin păr!
Ras în cap, uniformă, ziduri groase, curte interioară, cantină,
spălător comun, budă turcească, dulapuri din tablă înșirate pe-un culoar,
22
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

pături aspre, paturi din fier...Ca și cum m-aș fi mutat într-alt internat! Mici
diferențe. Eram doar doi în cameră... Nu puteai ieși la o plimbare ori să
vizionezi vreun film la cinematograf și nu trebuia să tragi un căruț cu oale
și marmide prin tot centrul orașului.
Aveam o cantină unde împingeam, frumușel, tava pe care ni se
punea haleala. Una acceptabilă. Ba, uneori chiar bună. Și îndestulătoare. În
libertatea de dincolo de ziduri, se împuțise viața al naibii. Cel mai rău era
cu alimentația. Așa că, iată un motiv de bucurie: aici nu trebuia să ne
zbatem pentru hrana cea de toate zilele.
Cazare și masă asigurate, plus apă caldă de două ori pe săptămînă,
ce-mi mai trebuia?
Doisprezece ani trec greu... Poate nu chiar așa greu.
Îmi propusesem să nu mă gîndesc la ce a fost. La ce am pierdut. La
cariera ratată. La viața ratată. La nimic ce îmi putea tulbura structura
psihică. Psihologică! Termeni ușor confundabili.
Pe lîngă activități sportive, educative și culturale, aveam și
consiliere psihologică. Sună popos, chestia asta cu consilierea...
Psihologul, un individ cu o mutră de bursuc și ochi care i se
mișcau, adesea, de parcă ar fi urmărit o muscă bezmetică, zîmbea constant
și folosea cu noi, aceeași sonoritate blînduță a vocii, chiar și dacă-l înjurai
de mamă! Cînd nu urmărea musca bezmetică, te fixa, apos, ca un vițelaș
plin de intenții bune.
Încerca să descopere nu știu ce dracul de neregulă în copilăria mea.
Îi tot repetam că am avut o copilărie fericită, fără fisuri. Dar relația cu tata?
N-ai simțit puțină gelozie pe el, pentru că-l iubea mama pe care și tu o
iubeai mult? M-am uitat la el ca la un cretin iar el pricepu răspunsul, fără
comentarii. Continuă cu întrebările. Dar relația cu mama? Ai fost singurul
ei copil, te-a adorat, cu siguranță. Mă adoră și acuma, încă n-am crăpat i-am
replicat psihologului. Apoi m-am aplecat peste birou și i-am zis șoptit,
aproape conspirativ:
„Tata este șofer la fermă. Transportă sperma animalelor pentru
însemînțări artificiale...”
23
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

„Spermă?! ”
Cît pe ce să explodeze de mirare. Se lăsă pe speteaza scaunului și
rîse-n barbă.
„Asta-i ”, zise ca în fața unei revelații. „Poate fi o explicație...”
Adică? De aia am ajuns eu criminal, pentru că tata transportă
sperma animalelor, de cînd m-am născut? Invizibile și fatale conexiuni
psihologice...
Inividul mi se pare de-a dreptul idiot, gîndeam, în timp ce-i
rînjeam, la rîndul meu. Ne-am rînjit așa, unul altuia, în tăcere, privindu-ne
cu un soi de milă reciprocă, multă vreme, apoi bursucul psiholog își dezlipi
privirile de pe ochii mei, urmărind musca invizibilă și bezmetică, o vreme.
Într-un tîrziu zise, cu aceeași voce neschimbată:
„Dimineța cînd te trezești ești sincer hotărît să devii alt om. Pe la
amiaz apar semne de oboseală. Scade entuziasmul iar sinceritatea se cam
sleiește. Nu mai are strălucirea de dimineață. Iar seara devenim
mincinoși...”
N-am priceput nimic din vorbele sale. Din clipa aceea, însă, mi-a
devenit simpatic. Aveam mulți ani de petrecut între zidurile roz. Trebuia să
mă menajez. Să am grijă de trupul și de mintea mea. Să nu o iau razna.
Dacă în viața mea de dincolo, de afară, pe unde domnește
libertatea, nu am avut noroc de nici o culoare, aici, în închisoare, norocul
dădu peste mine, îmbrăcat în hăinuțe... roz!
Pereții celulei pe care o împărțeam cu Mario Bucătarul, nu aveau
urme de igrasie. Reci, da, dar uscați. Nici o pată verzuie, mucedă.
Ajunsesem un fel de lider nedeclarat al pușcăriașilor. Vorbeam
puțin, nu mă exteriorizam și eram prietenos, cu măsură. Păstram față de toți
o anumită distanță, fără a-i jigni. Le aprobam părerile, clătinînd din cap,
ușurel. Interveneam, cînd situația se încingea prea tare. Ascultau de mine.
Eram justițiarul.
Începuse să-mi placă rolul celui care a răzbunat moartea
prietenului.

24
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Din cînd în cînd, visam un film de capă și spadă, în alb-negru în

care doar eroul principal, adică eu, purta haine colorate în nuanțe rozosine...
Surpriza cea mare veni, însă, din partea directorului inchisorii, pe
care-l chema Viorel Emil Horea! Cînd i-am auzit numele, am rămas
perplex. Mă întrecuse. Trei... prenume? Precis, numele de familie îi este
Horea. E director de închisoare, o personalitate, un om cu greutatea.
Avea o față de duhovnic.
„Sincer să-ți spun, chiar dacă sună ca naiba, mă bucur că am un
artist printre noi. Un muzician. Pe mine mă interesează ce se întîmplă aici,
la noi, în interior și mai puțin ce s-a întîmplat afară, dincolo de ziduri.
Educația noastră înseamnă o disciplină riguroasă prin muncă dar consider
activitățiile culturale, la fel de importante. Dacă-i dezvolți omului simțul și
gustul artistic, îl poți face mai bun. Mai înțelegător. Îi poți tempera
violențele. E părerea mea...”
Am rîs, nu m-am putut abține.
„Scuzați-mă...”, am bîiguit printre sughițuri.
„E în ordine. Sînt obișnuit cu tot soiul de manifestări, chiar
paranoice...”
„Omul cu simț artistic e mai bun, deci, mai sensibil, da! Avețit
dreptate. Un artist nu-i capabil să omoare nici măcar o muscă...Eu nu am
omorît pe nimeni! ”
Duhovnicul se încruntă. Cu blîndețe, dar fără echivoc.
„ Ți-am spus, clar. Noi nu discutăm, sub nici o formă, ce s-a
petrecut afară! Îți voi stabili un program de studiu, ar fi păcat să-ți pierzi
agilitatea, aptitudinile...”
„ La ce-mi vor folosi, cînd voi pleca de aici? ”
„ Îți repet, pentru ultima oară! Pe mine mă interesează prezentul,
cel din locația noastră! Am conceput un proiect în care cred. Nu ocup
funcția asta...doar de dragul funcției. E important să te menții pe linia de
plutire, crede-mă. La plecare, vei fi încă tînăr. Moralul este punctul
sensibil. Dacă ți-l distrugi, căzînd pradă deznădejdei și cedînd tentațiilor
ieftine, viitorul îți va fi sumbru. Mă străduiesc să nu se întîmple asta. ”
25
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

„Vorbiți mai bine decît psihologul nostru.”

„Și te mai sfătuiesc ceva. Încearcă să intri în dialog cu Dumnezeu.
Spune-i totul, mărturisește-te...”
„Și dacă nu-mi răspunde? ”
„El nu răspunde, neapărat, prin vorbe. Trebuie să-l simți.”
Am tăcut. Nu doream să continui dialogul despre Dumnezeu.
Trăisem patru ani într-o fostă mănăstire și nu i-am simțit prezența.
Viorel Emil Horea, directorul închisorii în care trebuia să-mi petrec
doisprezece ani din viață, era și poet! Poet creștin. Publicase, deja, două
volume de poezie religioasă, o adevărată performanță pentru vremurile
acelea. Dar închisoarea avea legile ei proprii, iar directorul era cel care
răspundea, singur, de ele. Avea dreptul să folosească metode personale
pentru educația deținuților. Cu versuri din volumele sale se făceau
momente poetice. Eu acompaniam, discret, recitatorii. Motive preclasice și
clasice.
În ceea ce privește repertoriul recitalurilor mele de clarinet aveam
libertate deplină. Între zidurile închisorii, sună aiurea cînd spui libertate
deplină. Și totuși, așa a fost.
Începusem să studiez jazz. Nu era interzis. Improvizam pe teme
clasice, alunecînd, invariabil în blues.
Bluesul, emblema singurătății. A celui care-și plînge, fără să se
vaite, soarta. Bluesul, dansul solitarilor. Lipsit de lascivitate. O senzualitate
care nu se exteriorizează, vulcanic. O senzualitate mocnită, uneori chiar
dureroasă.
Cele mai tulburătoare bluesuri se pot compune doar în închisoare.
Nu mă închipuiam compozitor, dar improvizam cu fantezie,
încurajat și de austeritatea celulei. De singurătatea care domina între pereții
cenușii. Rar se întîmpla să fie de față și colegul, Mario Bucătorul. El
participa la activitățile sportive. Cel mai des, însă, se afla în bucătăria
închisorii, unde se simțea în largul său, unde nu se plictisea nici cînd curăța
mormane de cartofi. Dacă, totuși, rămînea în celulă cînd improvizam, se

26
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

întindea pe pat și își trăgea pătura peste cap , stînd sub ea nemișcat.
Înțepenit, ca un mort.
După ce terminam, îl auzeam șoptind:
„Mă faci să plîng, Anghele...”
Departe de mine asemenea intenții. Eram, însă, incapabil să cînt
piese zglobii, de-o debordantă și inconștientă veselie. Partiturile clasicilor
aveau destule pagini în ritmuri majore înlănțuite într-o sonoritate senină la
care eu nu aveam ce mai adăuga.
Improvizațiile mele în ritm de blues, îl emoționau pe Mario
Bucătarul. Și nu doar pe el.
Ne atingi la lingurică, Anghele.
Îmi amintești de bubulina mea. Cum îmi mîngîia coaiele.
Mă apucă dorul de dus departe, peste văi și dealuri.
Mă faci să suspin ca o muiere. Habar n-am de ce.
Mă simt singur pe lume, cînd te ascult.
Mă înduioșez ca un prost.
Aș fi în stare să-l iau la dans și pe un bronzat.
Clarinetul tău e mai tare calmant decît seringa lui Mengele.
Mengele i se spunea medicului închisori, un om altfel pașnic, cu
duhul blîndeții, mare amator de băutură.
În închisoare, sentimentele au altă intensitate. Declarațiile sînt
zgomotoase, patetice, declamative. Se trece, rapid, de la o stare la alta, fără
etape intermediare.
Te strîng, cu drag, la pieptul meu, amice, apoi îți dau în cap, că m-
ai scos din sărite.
Bluesurile mele vorbeau despre singurătatea fiecăruia. Una pe care
o purtăm cu noi și dincolo de ziduri. E mai puțin apăsătoare, afară, în
libertate. Sîntem mai puțin conștienți de ea.
Partituri cu piese clasice, îmi aduceau cei trei prieteni care mă
vizitau rar, dar cu regularitate: Radu Orbul, Fangli și Brînză.
De la ei mai aflam ce se întîmplă pe afară. Cum se împute, de la o
zi la alta, situația. Nebunia procurării de alimente, a strictului necesar
27
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

pentru o supraviețuire decentă. Cum se ia curentul, zilnic, în aceeași idee a

economisirii. Frigul din apartamente. Teama de a face comentarii, cu voce
tare, în locuri publice, ba chiar și-ntr-un cerc mai retrîns de
prieteni.Turnători la tot pasul. Salarii care nu se mai dau întregi.
Instrumentiștii filarmonicii primeau cam 75 la sută. Se făceau repetiții în
pulovere groase, fulare la gît și mănuși cu vîrful degetelor tăiate.
Spectatorii nu-și mai lăsau hainele la garderobă. Cozile la magazinele
alimentare se formau încă de la ora trei dimineața. Și așa mai departe...
Ar trebui să mă bucur că am scăpat, într-un fel, de mizeriile astea,
nu? îmi întrebam prietenii, încercînd să zîmbesc.
N-ai altă variantă mai bună, îmi răspundea Radu Orbul.
Nu rezolvi nimic, dacă te lași dus de gînduri negre, zicea Fangli.
Poate, pînă revii printre noi, se va schimba situația, vor curge rîuri
de lapte și miere, ca-n rai, zicea Brînză, cu mutra sa comic de serioasă,
țuguindu-și buzele ca și cum se pregătea să le lipească de muștiucul
trombonului.
Corbul Dodo continua să rostească, din cînd în cînd, Prada este
ticălos, imitîndu-mi vocea și să ciripească frînturi din Mierla neagră,
amintind de flautul lui Ponco.
„Știi ce i-am șoptit lui Prada, la banchetul de absolvire ”, mă
întrebă Fangli.
„Ce? ”
„Dacă-l omorîți pe Dodo, vă rog frumos să mă anunțați imediat, să-
l pot împăia în condiții optime...”
„Și ce ți-a răspuns? ”
„Ești naiv, mi-a zis, zîmbind larg, de-a dreptul senin! Crezi că mă
cobor atît de jos? E un amărît de clovn, în fond, care ne face să rîdem.
Dodo va muri de bătrînețe iar tu nu vei afla nici unde, nici cînd!”
Prietenii mei se străduiau să dea de urma celui care-l omorîse pe
Mirositorul de picioare. Dar nu dibuiseră nici cel mai mic indiciu. Făptașul
își ascundea fapta cu strășnicie. Nici un gest care să-l dea de gol, nici o
vorbă. Nici un sunet.
28
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Eram tot mai convins că Mirel alunecase, pur și simplu, în timp ce

stătea pe vine, se lovise la cap iar lovitura îi fu fatală. Careva dintre
greierași intrase înaintea mea în spălător și l-a descoperit întins pe jos. A
crezut că și-a pierdut doar cunoștința. Că leșinase. I-a venit ideea cu
ciorapii. Spera să aibă cu ce se lăuda colegilor, după ce Mirel va reveni
printre ei. Ce chestie haioasă i-a făcut el Mirositorului de picioare. Acum
tremură. E înspăimîntat de cele întîmplate. Trebuie să tacă, pînă-n mormînt.
Nu-l mustră conștiința pentru mine. Se consideră la fel de nevinovat.
Nimeni nu-i va crede povestea, nici măcar părinții. Așa că, mai bine tace.
Așteaptă să treacă timpul, întîmplarea să intre în unghiul umbros al uitării...
Nopțiile de insomnii erau obositoare. Deveneau torturante. Moartea
lui Ponco îmi revenea, constant, printre gînduri, atacîndu-le precum
picătura chinezească. Sînt sau nu vinovat? Întrebarea îmi sfredelea creierul,
în liniștea de cavou a celulii. Nu-i găseam răspuns. Doar îndoială,
dureroasă îndoială.
Pe pereții cenușii se mișcau, haotic, cîțiva gîndaci negri, altfel
simpatici și inofensivi. Bezna le oferea siguranță și dezinvoltură. Le
auzeam piciorușele lovind, cu ecou, peretele. Mici ecouri metalice. Bobițe
de grindină, căzînd pe o bucată de tablă.
Mă încolțeau gînduri despre viitor, împotriva voinței mele. Mușcau
din mine, fără menajamente. Chiar dacă voi ieși mai repede cu doi ani,
datorită unei purtări exemplare și a recomandării făcute de directorul
închisorii, poetul creștin, nimeni nu va mai da doi bani pe mine.
Un tînăr ratat. Un ucigaș care ar putea repeta gestul său necugetat.
Să-mi fi continuat studiile muzicale? Teoretic, era o variantă.
Practic, dosarul meu avea multe pagini negre... Întîi trebuia să închei liceul,
să dau bacalaureatul. Apoi, admiterea. Cum dracul să accepți, într-un
colectiv de tineri senini și cinstiți, un element ca mine, perfid, lipsit de
moralitate, de conștiință civică, purtînd stigmatul omorului? Chiar dacă, se
spune, a fost reeducat, adus pe linia de plutire. Cum s-ar integra un
asemenea individ, corect, în societate? Vorba aia, sîngele apă nu se face.

29
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Cu cît încercam să mă amăgesc că lucrurile nu vor fi așa, cu atît mă

adînceam mai tare în mocirla nesiguranței, a îndoielii, a silei față de viața
care mă batjocorise, fără să am vreo vină. Iar oamenii? Niște lași,
rudimentari, fricoși, preocupați doar de propriul rahat în care înoată,
crezîndu-se corecți și împliniți. Bucurîndu-se fiecare, în sinea sa, de
necazurile celuilalt.
Oare plătesc pentru moartea lui Ponco? Mereu aceeași întrebare.
Mă putea împinge spre buza prăpastiei. A nebuniei.
Într-una din nopțiile cînd mă simțeam singur în tot universul,
înconjurat doar de planete sterpe și reci, pe marginea patului apăru silueta
tînărului călugăr franciscan.
Am încremenit în uimire.
Am închis ochii, strîngîndu-mi pleoapele, să alung fantasma.
Plăsmuirea imaginației mele bolnave.
Dar călugărul franciscan continua să șadă, degajat, la picioarele
mele. Se uita la mine, de data asta cu blîndețe și înțelegere. Avea gluga
coborîtă pînă pe sprîncene iar mîinile adunate-n poală. Mă privea în ochi și-
l simțeam aproape ca pe un prieten, venit să-mi comunice ceva important
pentru ființa mea. Pentru viața mea.
N-am îndrăznit să rostesc vreun cuvînt. Mi-era teamă să nu dispară
vraja. Să nu se spulbere, ca un glob de păpădie.
Chipul îi era palid, ca de ceară. Buzele subțiri, întinse de un zîmbet
pios.
Nu clipea. Avea privirea surprinzător de limpede, de vie, în
contrast cu paloarea cadaverică.
Se scurseră minute, poate chiar o oră. Ori numai cîteva secunde,
mai lungi decît veacul. Călugărul franciscan tăcea în continuare, uitîndu-se
la mine ca la cel mai drag prieten.
Simțeam cum încep a mă părăsi temerile, scurgîndu-se din mine ca
firele de apă dintr-un ștergar ud.

30
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Înainte să dispară, călugărul franciscan își mișcă, vag, buzele. Mi s-

a părut că percep un murmur, un șoptit de cuvinte rostite într-o limbă
necunoscută. Suna ca o povață, ca un sfat.
Am adormit adînc.
În ziua următoare, am cerut o carte! Pur și simplu. Aproape
involuntar. Împins de la spate de o mînă nevăzută. De un gînd năstrușnic
care mă luă prin surprindere. Nu fusesem niciodată un pasionat al cititului.
Dar în închisoare, cum spuneam, se petrec lucruri neașteptate. Și eu
rămăsesem uimit de propria mea cerere.
Biblioteca închisorii era desul de bogată. Cu un director poet, nici
nu se putea altfel.
Am primit o carte de călătorii. Cartea unui explorator.
Nicăieri nu poți aprecia și îndrăgi mai puternic o carte de călătorii,
decît în închisoare.
Citeam și după stingere, sub pătură, la lumina unei lanterne.
Citea, uneori, și Mario Bucătarul. El în special cărți cu rețete
culinare, cărți despre restaurante celebre, despre vinuri și așa mai departe.
Despre cum se prepară cei mai gustoși cîrnați și cele mai delicioase
deserturi.
În alte nopți de insomnie, Mario Bucătorul îmi propunea un
remediul. Mă îndemna să-mi iau clarinetul și să cînt încetișor, tot sub
pătură, doar pentru mine, pentru sufletul meu. Pentru urechile mele, pentru
creierul meu. În surdină, pe înfundate. Note moi, catifelate, pînă mă va lua
somnul. Uluitoare intuiție a bucătarului. I-am urmat sfatul. Mario mă
asigură că sunetele nu ajungeau nici măcar pînă la el, în celălalt pat, deci
pot cînta fără teamă. Era o sfruntată minciună. În liniștea de cavernă a
nopților pogorîte peste închisoarea noastră rozalie, se auzeau pînă și pașii
mărunți ai gîngăniilor de pe pereți! Nimeni nu a comentat. Nici un gardian.
Cîntam rar, e adevărat, camuflat sub pătură. Poate cei la urechile cărora
ajungeau frazele muzicale, credeau că aud sunetele singurătății.

31
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Pînă la urmă, Mario Bucătarul îmi mărturisi cît de bine și de liniștit

adoarme el, în timp ce eu suflu, camuflat, în clarinet. E ca un cîntec de
leagăn...
Treptat, am reușit să diminuez teroarea gîndurilor de insomniac.
Tortura la care mă supuneau.
Treptat a început să nu-mi mai pese. Participam la expediții prin
pustiurile deșerturilor, prin păduri tropicale, pe mări și oceane, pe piscuri
veșnic acoperite de gheață. Ori alunecam în lumea sunetelor și reușeam să
adorm. Cu clarinetul în brațe.
Dar nu am putut uita nedreptatea care mi se făcuse. Enorma,
ordinara nedreptate. Umilința suferită. Tinicheaua care mi s-a agățat de gît
și de care nu voi putea scăpa toată viața. Pentru asta, să rămîn cu mîinile-n
sîn și să fiu îngăduitor, blînd, împăciuitor, precum călugărul franciscan?
Să-mi ofer și celălalt obraz?
Bineînețeles și părinții mei mă vizitau. Mamei îi curgeau cîteva
lacrimi, de fiecare dată. Le ignoram și asta-i făcea bine. Dacă ar fi bocit, m-
ar fi scos din sărite. Tata mai mult tăcea, încruntat, cu privirea în podea. Ca
și cum i-ar fi fost rușine. La ei totul era în ordine, nu aveau de ce să se
plîngă, mă asigurau. La fel e și la mine, îi asiguram la rîndul meu. Sînt
prieten chiar cu directorul închisorii.
Eh, asta-i foarte important, înseamnă că te comporți bine, corect,
atunci poate vei ieși mai repede, zicea mama, atinsă de aripa speranței. De
multe ori mi s-a arătat în vis cum te întorci acasă, deodată, pe neașteptate,
provocîndu-ne o bucurie grozavă. Mă rog zilnic lui Dumnezeu să se
întîmple ca în vis. Și tu să te rogi.
Mă rog în fiecare seară, o mințeam eu, cu cel mai sincer zîmbet
lipit de buze. Reușeam s-o conving. Să-i ofer un sentiment de liniște și
împăcare. Apoi le vorbeam despre activitățile mele artistice și cele sportive
iar ei se străduiau să se arate bucuroși.
Evitau discuțiile despre cele întîmplate. Despre ce și cum a fost.
Despre ce va fi. Apreciam asta. Exista doar prezentul care avea culori

32
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

vesele. Cel puțin, pe dinafară... Nici unul dintre noi nu se lamenta. Doar așa
puteam supraviețui.
Cînd, printre gîndurile de seară, îmi apărea silueta Irenei, cu sînii
goi, cu fesele dezvelite și îmbietor desfăcute, cu cozile ei groase prin care
se-mpleteau panglici, ca niște șerpi multicolori, gîdilîndu-mi sulacul și
bilele, mă masturbam temeinic. Tot sub pătura aspră. O activitate nocturnă,
alături de celelalte două, suflatul în clarinet și cititul.
Cînd printre gînduri îmi răsăreau superbele picioare ale Mariei
Candelato și chiloțeii ei transparenți, acoperindu-i incert buzele garnisite cu
cîțiva cîrlionți, îmbietor întredeschise, mă masturbam din nou, cu aceeași
intensitate. Nici o diferență, între cele două apariții feminine. În închisoare
ajunseră pe picior de egalitate. Deveniseră un pretext, un motiv pentru
masturbare și nimic altceva. La un moment dat chiar începuseră să semene
la chip, încît nu mai distingeam exact cînd era una și cînd era cealaltă. Nu
mai avea nici o importanță.
În timp ce, printre degete, mi se scurgea sperma fierbinte, îmi
treceau năstrușnice idei și imagini prin minte. Îl vedeam pe tata aranjînd în
mașină, recipientele cu sperma animalelor. Ce de spermă ar putea recolta
din închisoarea noastră rozosină! S-o vîndă, în același scop, pe la clinici de
profil. S-ar îmbogăți, pe bune! Îi povesteam lui Mario Bucătarul, veselindu-
ne. Bucătarul conchidea, Anghele, nici nu ar fi o idee proastă, dacă s-ar
putea pune și în practică.
După trei ani, brusc, închisoarea se goli aproape de toți deținuții.
Ceaușescu semnase decretul numărul unsprezece prin care eliberă toți
borfașii de rînd și diminuă pedepsele celor rămași, printre care și eu cu
Mario Bucătarul. Din pedepsele noastre se scăzură doi ani. Fiecare dintre
noi mai avea încă șapte ani de ispășit. O coincidență fericită. Măcar la
ieșirea din închisoare ne alegeam cu cîte un prieten bun.
„Anghele, noi nu stăm mai mult de încă cinci ani aici, ascultă-mă
pe mine ”, îmi spunea Mario Bucătarul. „Într-un fel ori altul, tot trebuie să-i
dai în bot, nenorocitului de pedagog. Normal și cinstit era să-și țină gura,
nu? Anunța descoperirea cadavrului în budă și gata. Pe el nu l-ar fi bănuit
33
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

nimeni. Veneau specialiștii, cercetau, căutau ucigașul și tot rahatul de

rigoare. Sînt plătiți pentru asta. Te ura atît de mult încît să te bage la
bodîrlău, nenorocindu-ți anii de studii?”
„A mărturisit ceea ce a văzut...”, i-am spus, zîmbind.
„Da. Cu o mică...interpretare personală. Tu scoteai ciorapul din
gura turnătorului, nu-l băgai! Băga-mi-aș! ”
Am aprobat din cap și am încheiat discuția pe această temă. O mai
avusesem de cîteva ori, începuse să se învechească, să ruginească. Și Mario
Bucătarul, ca toți ceilalți, mă vedea un adevărat justițiar demn de admirat.
Cuvîntul vinovat nu exista în vocabularul deținuților.
La loc de cinste se afla cuvîntul răzbunare. Cu alte rezonanțe decît
cele din libertate. Sonoritatea îi era aspră-duioasă, cu accente ferme, fără
agresivități necontrolate. Un cuvînt care nu se rostea cu voce tare. Un
cuvînt care-și avea propria religie. Mereu șoptit, ca o rugăciune.
Răzbunarea era ca un foc mocnit, arzînd fără flăcări. Acumula
puteri ascunse. Ca jarul care nu se stinge, alimentat constant, pregătit să
irumpe.
Un elixir după care tînjeai.
O țintă finală care-ți împlinea viața.
La acest elixir făcea aluzie colegul meu de celulă. Pe atunci încă nu
bănuiam că destinele noastre vor continua să pășească alături și dincolo, în
libertate.
Iar libertatea își arătă chipul mult visat, incredibil de repede. Peste
încă un an. După revoluția din iarna anului 1989! Cînd sistemul comunist
din Europa se prăbuși ca un castel din cărți de joc, în majoritatea țărilor fără
victime. La noi au fost morți, în cîteva orașe principale. Printre ele și
Marele Oraș avu vreo zece.
Urmăriserăm, în direct, evenimentele transmise la televizor, ca pe
un meci de fotbal. Un documentar aproape artistic produs, pe viu, de
televiziunea noastră devenită, peste noapte, liberă și democrată, fără
cenzură. Asta ne interesa pe noi prea puțin. În închisoare, ce naiba să se

34
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

schimbe? Însă directorul nostru, poetul creștin Emil Horea, ne făcu o

uluitoare mărturisire.
„Eu cred că veți fi, în curînd, amnistiați. ”
Așa s-a și întîmplat. La mijlocul anului 1990, în frumoasa lună mai,
am ieșit pe poarta închisorii roz, alături de Mario Bucătarul. Mă așteptau
părinții alături de cei trei prieteni, Radu Orbul, Fangli și Brînză. Pe Mario
Bucătarul nu-l așteptă nimeni.
Am poposit, cu toții, pe terasa unui restaurant, să bem o bere. Eu
am fost așezat în capul mesei, la loc de cinste, cum îi stă bine unui justițiar.
Nici unul dintre noi nu găsea cuvinte potrivite pentru a porni o discuție.
Prima discuție în libertate, după detenția de patru ani și jumătate.
Prima discuție purtată fără teamă. Ce să întrebi, ce subiect să abordezi?
Ne zîmbeam, stînjeniți.
Mama avea, ca de obicei, lacrimi în ochi.
Tata nu mai privea în jos, încruntat. Arunca și el zîmbete în jur iar
pe chip i se împrăștiase o veselă uluială.
La urmă am zis:
„Atunci cînd ajungi să te convingi că totu-i trecător, viața trăită în
rahat devine suportabilă, chiar frumoasă!”

(Fragment din romanul Mierla neagră, Editura Cartea Romanească, 2015)

35
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Proză

Ion NETE
Apocriful furnicar

Memento:
“Torna, torna, fratre”

Tresar, surprins, că ispita mă îmbie să stau într-un picior. Mai

degrabă, m-aş învârti în jurul stâlpului, înfipt, cu un capăt în pământ şi
celălalt pierzându-se în albăstreala cerului. Sunt în biserică, dar nu ştiu
cum am ajuns şi nici ce caut. Din naos în pronaos, în sutane încovoiate,
se furişează ca un alai de umbre. Una dintre ele ţine neapărat să mă
spovedească. C-aşa se cuvine, înainte să mă apuc, de ce am de făcut,
trebuie să mă împărtăşesc. Aproape băgasem capul sub patrafir, când mi-
amintesc că nu ştiu ce uitasem, şi privesc, întrebător, drept în ochii
umbrei. Speriată, că o recunosc, îşi îngroapă capul în camilafcă. Între
timp mă dezmeticesc. Aşa ispravă nu se poate petrece decât în
închipuirea mea. Dintr-odată, simt greutatea cu care mă apasă bolovanul
încordării. Aproape, să-mi înăbuşe răsuflarea.
Am o singură grijă: Nu care cumva, să mă dau de gol că merg
cu ochii închişi.
Înaintez, plutind, ademenit de vălurirea aerului care îmi răsfiră
părul din creştet. Ca şi cum mi-ar face un semn discret că m-apropii
periculos de mult de pragul din care, odată atins, n-am să mai ştiu de
mine.
Înspăimântat de ce va să fie, izbutesc să scot o larmă de ţipete
înfricoşătoare. Mai înainte, ca un licăr, mi-a trecut prin minte să caut un
adăpost. Negăsindu-l, m-am agăţat, disperat, de ţipete. Punându-mi toată
nădejdea în ele, să-mi salvez sufletul. Printr-o străfulgerare a memoriei,
mi s-a arătat o frântură din obiceiul cu care vânătorii africani îşi alungă
frica. Pornesc, din colibă, în şir indian şi, când e să se afunde în pădurea
tropicală, scot tot felul de ţipete. Probabil că, din instinct, ţipătul mi s-a
părut cel mai potrivit leac pentru frică….

36
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Dar, oricât ţip, nu simt nicio vână umflată de curaj. Lesne să

deduc că nu fac altceva decât să irosesc aiurea efortul pentru stârnirea
larmei strigătelor. Stingerea lor în pustiu, părând să îmi aducă, pentru a
nu ştiu a câta oară, confirmarea adevărului de care se temeau profeţii,
privind soarta multora dintre spusele lor, vroite a fi pilde biblice.
***

Ghici, ghici, ce-i pe-aici ?

Amuţesc. Uluiala, că mi se întâmplă ceva neobişnuit, pare şi
mai copleşitoare decât o năpastă. Un vuiet prelung, aducând a prevestire
de cutremur, îmi împiedică auzul să prindă dincotro vine răspunsul:
Ce-ai să zici, de-i apocriful cu furnici ?
Cumpănesc, îndelung. Socotind cum ar fi mai potrivit să mă
feresc. Nici măcar nu ştiu de cine ! Brusc, bănuiala cade asupra umbrei.
Numai ea putea lua un chip atât de misterios, punându-mi răbdarea la
încercare. De altfel, o mai surprinsesem, de câteva ori, dându-mi
târcoale. Sigur, încă de pe atunci, urzea cursa pe care să mi-o întindă.
Jucându-mi cea mai năucitoare festă. Adică, să strige şi-apoi, tot ea să-şi
răspundă. Zăpăcindu-mă, într-atât, încât, să cred că rătăcesc printre
arătările pădurii…
Umbra, ghicindu-mi gândurile, ţine să-mi dea semn, că am
brodit-o şi prinde a se înfoia, mai dihai decât fac curcanii, puşi pe
gâlceavă, când se abat în calea drumeţului întârziat, în miez de noapte,
pe la cântatul cocoşilor. De atâta umflat, foşnetul mă asurzeşte. Parcă m-
ar acoperi un frunzar, răscolit de vânt.
Înduioşată, ca prin minune, din mila cu care îndur umilirea, mă
dojeneşte, a certare blândă, că m-am delăsat neînvăţării de minte:
Tot tâlcul e să nu speri şi, atunci, n-ai să ai nici teamă! De-ai
alergat, ieşindu-ţi sufletul pe gură, până la mine, visând să afli ceva ne
mai ştiut în legătura cu soarta ta, zadarnic ai făcut-o, aşa, că n-ai decât s-
o rupi la fugă, înapoi. Pe-ăst tărâm, îndeobşte, toate-s vechi şi nouă
toate…
Deznădăjduit şi buimăcit de uluială, nu mai găsesc nici atâta
putere în mine, cât să mă stăpânesc, să nu dau în vileag spaima care-mi
îngheaţă oasele. Sunt tocmai bun de pus în sicriu.
Nimic nu mă îngrozeşte mai mult decât că are să vină şi vremea
când o să plătesc scump de tot pentru slăbiciunea cu care mă las
37
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

ademenit, de cum aud, prin preajmă, un glas îmbietor. Aşa, orbeşte, mă

las captivat, încât nici prin închipuire nu-mi trece că m-aş putea pomeni
legat fedeleş la stâlpul infamiei şi dat pildă, ca drept cel mai mare
neîndemânatic de pe pământ! Abia, când îmi trece prin cap gândul că pot
decădea în asemenea hal, din gură îmi ţâşnesc şuvoaie de urlete turbate şi
răcnete. Apucat de furie, mă zvârcolesc precum cei loviţi de a boală sau
fiarele din adâncul pădurii, când suferă răniri de moarte.
Pe moment, aş fi în stare să prefac în ţăndări orice mi-ar cădea
în mână şi cum, de obicei, în asemenea împrejurări, nu se află nimic la
îndemână, îmi descarc of-ul otrăvit prin injurii, defăimându-mi neamul,
cel obişnuit cu veşnicul petrecut de-a v-aţi ascunselea prin sita tabulei
rassa, în timp ce, de ochii lumii, ipocritul se frământă mai amarnic decât
cămila obligată să se strecoare prin urechile acului. Aceluiaşi neam, pe
care nici sub formă de ficţiune, nu mi-l pot închipui, îi imput vina de a
mă simţi îmboldit să fiu ager, vigilent şi să arborez o statură de făloşie
nesăbuită, pe când, eu, de fricos ce sunt, stau mai mult ascuns, prin
coclauri şi scorburi. În contul aceleiaşi obârşii vitrege, adaug şi stupida
insuflare tainică de a mă voinici, indiferent de starea jalnică în care arăt.
Neapărat, trebuie să mă dau tare şi mare, pe deasupra, ducându-mă,
singur, în ispită că, starea, chiar dacă e vorba numai o mască, mi se
potriveşte la perfecţie. Nu uit, niciodată, să-i reproşez delăsarea de care
mi-a făcut parte, fiind mereu dispus să las, pe mâine, ceea ce pot face
azi, încât -, deşi nevoile mă obligă, mai tot timpul, să mă perpelesc, ca
prins în vârtejul vâltorilor, câtă vreme natura nu m-a blagoslovit cu un
corp îmbrăcat în fulgi -, nu-mi intră în obişnuinţă nici măcar un strop din
aşa-zisul obicei străvechi, c-am fi de aceeaşi lege, temeiul statorniciei
precum ne ştim, ceea ce, adesea, chiar mă face să mă stingher şi să mă
întreb de pe ce lume sunt, de mă simt atât de încurcat şi neajutorat, de
parcă aş merge, împiedicat în urzeala aceleiaşi stânjeneli care îi
împleticea paşii şi lui Iisus, pe când umbla, înstrăinat. Măcar, El,
mărturisea că umblă pentru o scurtă vreme, printr-o lume, al cărei stăpân
urmează să vină în curând.

***
Doamne, de-ai şti, cât m-aş bucura, sărmanul de mine, dacă, din
toată frământarea care mă macină, măcar ecoul unuia dintre strigătele
disperate, îndreptat spre Tine, de nu ajung până la tronul Împărăţiei
38
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

cereşti, în loc să se preschimbe în ecou, mai bine ar sfârşi, izbându-se de-

o stâncă uriaşă, a cărei prăvălire, să stârnească un cutremur atât de
cumplit încât să întoarcă lumea pe dos! De o aşa ispravă, să-mi rămână şi
mie numele legat!
Îmi fac iluzii, Doamne, ca tot omul, bineînţeles. Mi-e prea
limpede că voia sorţii fuse ca din ambiţia mea să scapere doar iluzii.
Flăcărui, pâlpâind de câteva ori, deasupra unei lumânări, în stingere.
Altfel, nici că s-ar putea, mai ales în ziua de azi, când e atât de greu, de
nu, chiar imposibil, să găseşti pe cineva dispus să te asculte, darămite, să
te urmeze. Şi de ai ţipa, ca din gură de şarpe! Lumea, s-a tot întins, până
s-a mărunţit mai rău decât varza ajunsă pe tocător. Acum, vegetează,
fărâmă lângă fărâmă, visând la umbra obiceiului care îi se adusese,
cândva, faima agerimii cu care pândea, ferind, de ochiul străinilor,
urdinişurile galeriilor, scobite pe sub pragul caselor cu acoperişurile
ţuguiate, ca muşuroiul de furnici. Moţăie, ca o momâie, cu obrajii
copleşiţi de riduri, că nici nu mai poate deschide ochii! N-ar putea ţine
loc nici de sperietoare, la ogorul de cânepă…
***

Spre nenorocul meu, când nu mai am încotro, înfierbântându-

mă, până ajung la un pas de disperare, încremenesc, ţinut captiv, de parc-
aş fi înlănţuit într-o urzeală din care se poate scăpa numai după un ritual
care nu admite paşi greşiţi şi eu nu-i ştiu nici începutul. Aşa că, irosesc
timp îndelungat, fără rost, pentru ca, într-un târziu, să-mi dau seama cât
de bine mi-ar fi prins de eram şi eu dăruit, din naştere, cu o voce din
acelea pătrunzătoare, cu vibraţii putând răzbate tăriile slăvilor
înălbăstrite întorcând răspunsul glasului biblic de tunet, că nu s-a ales
nimic din câte a vestit că are lumea de pătimit, de n-o să aibă ochi de
văzut şi urechi de auzit….
Îndestulat de umilinţa la care mă supune umbra pe care o simt
că îmi stă, veşnic, împotrivă, răstorn, mult de tot, capul pe spate, îmi
încreţesc ochii, până ce zarea se subţiază ca tăişul briciului de bărbierit.
După o şedere, îndelungată, în acea poziţie de sustragere în afara lumii,
cu o mişcare, bruscă, îmi scutur tot corpul, berbeceşte, revenind, ca
iepurele după o scurtă aţipire, la stare de veghe. Orice aşteptare, având
un rost, anume, pentru mine fiind acela de a descoperi modalitatea prin
care aş putea străpunge, cu privirea, adâncul zării, până ce lumina
39
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

ochilor mi-ar limpezi calea, încât să mă dumiresc cât de aproape mă aflu

de Cela care mi se arată numai în închipuire…
Simţindu-mi umerii sub o apăsare stranie, pusă să mă
nimicească, pentru ce am îndrăznit să-mi închipui, ca un bolnav doborât
de febră, bolborosesc la bâlbâieli:
Şi eu, sunt cel ce sunt, ca şi Tine, Doamne, adică, mai mult
necunoscut decât cunoscut, rătăcitor pe o bucată de pământ ajunsă de
pomină datorită numeroaselor cerneri a la Tabula rassa, aici, unde, de
când se ştie, noul născut e întâmpinat cu un talmeş-balmeş, oficiat în
schimonoseli, mimând isonul unei invocaţii magice, faţă de al cărei
mister, mintea fragedă a pruncului rămâne nepăsătoare. Oricât ar
psalmodia soborul feţelor bisericeşti deasupra lui : Binecuvântare,
binecuvântare, odraslă curată, precum îngerul din slăvi ! În locul
regretului amarnic, c-ai sosit după ce cărţile au fost făcute, noi nu mai
prididim cu înălţarea osanalelor! Păi, ce farmec ar avea să-ţi dezvăluim
câte chinuri te aşteaptă şi prin care singur ai a te descurca. Acesta ni-i
datul, de-ţi convine, bine! De, nu-ţi convine, şi mai bine… Iară, ca să n-
ai, cumva, motiv de cârteală, ponegrind cerul încăpător care te primeşte
la sânul său, noi, ca nişte părinţi spirituali, după cum ne-a învrednicit
Pronia să-ţi fim, din toate puterile noastre, înduplecăm prea marea milă a
Domnului, să-ţi îngăduie a zburda, la apăsarea nevoinţelor, pe aripile
închipuirii, visându-te îndestulat, din toate cele, pe alese...

***
Bunăoară, întorcându-mă la şirul mărturisirii începute mai
înainte, orice aş face, orice aş drege, apăsat de povara neputinţei,
nicicum, nu pot opri timpul în loc. Să mi se arate şi mie, astfel, câtă
greutate are glasul meu. Surd şi mut, timpul îşi vede, mai departe, de
mersul lui. Parcă nici n-aş exista. Or, senzaţia asta de cruntă ignorare, mă
scoate din sărite…
De nu m-aş chinui, implorându-l, înduplecându-l, străduindu-
mă să-i reţin atenţia, prin săvârşirea de fapte alese… Şi, tot aşa, zi de zi,
luând-o de la capăt…
Oricât de zadarnice mi-ar fi încercările, n-am cum să le dau
uitării, câtă vreme, mi se înfig în carne, mai dureros decât piroanele în
care a fost ţintuit Iisus pe lemnul crucii.

40
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Împresurat de nevoi şi scârbe, fără speranţă de scăpare de

răutăţi năstruşnice. Cum ar fi, de pildă, blestemul căzut asupră-mi într-o
clipită…
M-am pomenit, de năuc, ziua, în amiaza mare, prin dogoarea
soarelui ce se rostogolea în valuri şi incendia văzduhul. Arbori şi
oameni, frângându-se, laolaltă cu animale domestice şi fiare sălbatice,
păsări şi alte vieţuitoare de pe pământ, ape şi aer. Pretutindeni, trupuri
încovrigându-se pe frigările spinilor înroşiţi. Largul cuprins al zării
făcându-se tot o vatră, spuzind scrum viu. Câmpuri de pulberi roşietice,
risipindu-se, în bătaia vântului, înspre cele patru zări. Oriunde mă uitam,
ca pe o mirişte, trecută prin seceriş, privirea îmi era întâmpinată de
cioate de lumânări şi iarăşi, alte cioate de lumânări. Pilde ale rămăşiţelor
mistuirii prin foc şi pară. Fumegau, mocnit, în pâlpâirea jarului.
Străfulgerări, adunate în arcuiri de curcubeie, răsăreau prin apele
văzduhului. Înfricoşat, de nici nu mai ştiam al cui neam şi de pe ce lume
sunt, aiuram, aproape să mă asurzesc, cu propriile şoptiri ce izvodeau ca
din izvor străin firii mele. Poate că, tocmai de aceea, se prelingeau
şerpeşte, înfiripând isonul amăgitorului cântec de leagăn: tooorrr-naaaa,
tooorrr-naaaa, fraaaatre …
Spre a mă zăpăci şi mai mult de ce mi se întâmpla, mi s-a
alăturat o voce străină, prefăcând cântecul de leagăn într-o prevestire,
vizându-mi soarta : „Sufletul are să-ţi rătăcească, în veci de veci, lovit de
blestem după blestem, ca prin odăile niscaiva case pustii, de-ai să uiţi
cum să-ţi mai cauţi locul spre care ar trebui să te îndrepţi. Tărâmul, de
care iluzia te-a făcut să fii sigur că există, va dăinui, de acum, doar în
plăsmuire, aidoma acelui „tooorrr-naaaa, tooorrr-naaaa, fraaaatre, care-ţi
bucură şi tulbură auzul, deşi habar nu ai ce înseamnă cu adevărat. N-are
să-ţi fie dat răgaz de împăcare cu soarta ! Omoară-te, pe mai departe, cu
vânatul de vânt şi după legende despre strămoşul imaginar Ostropetru,
închipuindu-ţi că-l vezi, stând turceşte, în mijlocul drumului şi buchisind
elineşte din ditamai cărţoiul mitologiilor subiective, despuiat de coperte
şi ţinându-l deschis, cu ajutorul genunchilor peste care cămaşa de cânepă
stă boltită în poală. Cată, la ochii lui de viespe, care stăruie să se uite fix
într-un punct, până ce pune un roi nemaivăzut în mişcare. Crede, după
cum te ajută mintea, c-ar fi o colonie de omizi, migrând, spre ieşirea din
Valea Scundului, locul de baştină al lui Ostropetru, îndreptându-se spre
cea a Pescenii iar de acolo în valea Oltencii preasfinţiei sale, roşcatul…
41
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Roiul, urcă, mereu, şi coboară culmile dealurilor care împresoară Vedea

şi o ia spre văile de dincolo de Guşoieni şi Glăvi, ajungând în Piscul
Crucii, acolo, unde, după cum umblă zvonurile, pe vremurile dintâi, se
pogorâse Dumnezeu, făcându-şi locaş, drept între aracii din mijlocul
viilor cu viţă aleasă de tămâioasă, fragă şi crâmpoşel, sub bolta joardelor,
arcuite, ca de templu, slujea Domnul, dând dezlegare de viaţă şi moarte
întru mântuirea păcătoşilor.

***

Buhhh, înfricoşător blestem, de parcă ar fi rupt din Apocrif.

Spulber aducerea aminte, şi pentru prima oară, în viaţă, înfrunt
ispita de a mă mai lăsa dus de închipuire. Totul durează cât o iluzie. Ca
de atâtea ori, sunt înfrânt, iar efortul încrâncenării mi se duce pe râpă la
vale…
Şi, astfel, cu ultimele nădejdi, ajung să mă agăţ, paianjeneşte, de
firul luminii. Dinadins, întins, punte, spre mine. Unul dintre capete,
venind dinspre niciunde. Celălalt, ducând spre alt niciunde. Fiori de
spaimă sticlesc, prin mine, într-o viermuială de şerpărie. Nu le pot sta
împotrivă. Dar nici de ales n-am. Ştiu, îmi rămâne, doar, să aştept. Până
îmi pot lua avânt, de-a lungul punţii. Alt, încotro, nu există. De ţin,
neapărat, ca, pe mine, mie, să mă redau. Cuget, cum aş putea cuteza, pas
după pas.
Forfota fiorilor înfricoşători s-a potolit.
Nu şi aţâţarea, înfierbântată, a curiozităţii. Adus de ea, mi se
furişează, ca un junghi, între spete, sloiul de gheaţă. Înfigându-se, setos
de sânge cald. Clonţul, cange, de vultur, părând o nimic toată, pe lângă
aşa ceva.
Desprins de firul luminii, mă mulţumesc cu iluzia că sunt ferit
de orice rău, câtă vreme nu-mi dau de gol nesăbuinţa. De a ajunge,
neapărat, undeva. Deşi, ştiu prea bine, că licărul din ochi n-am cum l-
ascunde. Jeratec viu, prevestitor al văpăilor mistuitoare. Gata, să se
aprindă, dintr-o clipă în alta.
Anihilat, prin voia sorţii, mă asemui puiului de pasăre. Ispitit să
vadă ce e dincolo de marginea cuibului, până când dă de hăul imens. Pe
loc, aripile îi amorţesc. Zborul nu le mai îmbie .

42
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

***

Întinderea imaginarului cuprinde bolta cerească. Înstelată, prin

roiuri luminoase. Pecetluind taina Bunei vestiri a începăturii de vreme
…
Atât cutez, numai, să dau la iveală din povestea la care urzesc
în gând.
Duc, mai departe, povara blestemului de a crede că, pentru
mine, ar fi mărturisirea izbăvitoare …
Din păcate, mai mult de atât, n-am putut întocmi în închipuire.
Şi, într-adevăr, nu ajunge, ca să uit de spaima pe care o simţeam,
atârnând, ca un păianjen, spânzurat de firul luminii venită de niciunde.
În hamacul străveziu al zării, mă simt în largul meu.
Pentru cât timp, rămâne de văzut .
Corpul, încrâncenat de frământare, îmi strânge sufletul ca într-o
carapace. Parcă, a prins să îngheţe, partea de pământ din care sunt
făcut.
Scrutez cu privirea, căutând vreun semn după care să-mi dau
seama dacă am trecut dincolo de limita până la care îi e îngăduit unui
muritor. N-aş vrea să stârnesc furii necunoscute. Atât mi-ar mai trebui,
să se iţească, spre mine, cete de năluci. Agitându-se, ca albinele, în
urdinişul stupului, când dă buzna vreun oaspete nechemat.
Folosind clipa de cumpănire, care îmi înnoadă sufletul, un glas
pogorât din înalt, cum se petrecea numai în scripturi, prinde a-mi grăi:
Tare plăcut mi-eşti, aşa cum te agiţi, plin, peste poate, cu
simţiciune. Se vede stirpea, tot mai rară, a celor care iau viaţa în serios.
Bine faci că nici prin gând nu-ţi trece să-ţi iroseşti timpul în văicăreli,
plângându-ţi de milă. Blestemând, hulind, sau cine mai ştie cum făcând.
N-ar fi decât zădărnicii. Cine are să le audă, în afara surzilor din mijlocul
cărora strigi? Neputincioşi, cu spirit gregar! Abili la a da timpul de azi pe
mâine. Ioc, speranţă, pentru că n-are cine a se încumeta să ţi se alăture!
Oricât i-ai asigura că şi tăriile văzduhului pot fi răzbite. Şi că, doar
crezând, poţi ajunge la cel în puterea căruia stă mântuirea! Mulţi alţii,
înaintea ta, asemenea, s-au zbătut. Dar, nu au făcut mai mult, decât peştii
pe uscat. Sufocaţi, au amuţit. Soartă care te aşteaptă s-o împărtăşeşti şi
tu. În veci, stând scris că, aşa va fi, până are să-i vină rândul fiecăruia.
Iar, odată, ce te-ai dus, adio, legătura cu lumea. Înstrăinându-te, ca şi
43
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

focul de fum. Oricât s-ar căzni, adunaţi laolaltă, rude şi neamuri, să-ţi
bocească moartea. Ochii tăi au a cuprinde alt cer, a cărui lumină e de
ajuns pentru a mai simţi nevoia aducerilor aminte. Plânsul, bucuria,
rugările, zâmbetul, căldura, amăgirea şi toate alte cele trăiri, din câte îţi
mai sunt cunoscute, răsărite din pământescu-ţi trup, ale pământului vor
rămâne. De-abia înălţat, Dincolo, omul află ruga adevărată, care, odată
spusă, se şi împlineşte, ca şi plânsul neuscăcios, ci înviorător, bucuria
înfloritoare a chipurilor, zâmbetul luminător, precum şi căldura, cu
adevărat izvoditoare a mirului întăritor de viaţă. Înţelege-mi întristarea
de moarte, când te văd cu mintea înrobită APOCRIF-ului tăinuitor. În
atâtea iluzii ţi-au dat brânci însăşi înaintaşii tăi, scoţând închipuiri din
imaginarul lor, cum fac panglicarii de prin bâlciuri, ispite după ispite.
Precum fu istoria cea zisă ieroglifică, apoi creanga, pretins aurită sau
acea insulă a lui Euthanasios, dată drept locaş al tânjitului Paradis. În
fapt, doar o stâncă din numerosul grup, ce formează, împotriva firii,
pământul sterp din mijlocul apelor !
Rătăcind prin urzeala unor astfel de plăsmuiri, te-au îmboldit să
bănuieşti că ai să descoperi calea dezlegării tainei tainelor. Ispite
deşarte, măiestrit încropite, anume să-ţi întoarne privirea numai înapoi!
Încât să scapi din vedere tocmai traseul ursit ţie, să-l parcurgi …
Destăinuindu-ţi toate acestea, caut să-ţi deschid ochii înaintea
probei care te adastă. Pentru că, APOCRIFUL, la care ai ajuns, fie şi cu
visul, există de adevăratelea. Printre cei cărora le-a fost dat să-l afle,
fiind scris şi numele tău! Desluşirea semnului fi-va spre împlinirea
Scripturii. Unde stă scris că va fi vai şi amar de cei care au spus că
aud, ce nu e auzit, şi văd, ce nu e de văzut. Făţarnici înşelători.
Ascunzând oamenilor calea cea strâmtă, ducând spre Împărăţia
cerurilor. Dacă lor nu le e dat să intre, nu iar lăsa nici pe alţii s-o facă.
Mai bine le-ar fi fost, de nu se năşteau!

***

Auzirea ziselor de glasul pogorât din slăvi, m-a înmărmurit.

O uşoară atingere, din apăsarea dătătoare de ameţeli, a
neliniştii, a avut darul să-mi împrospăteze aerul.

44
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Nu-mi puteam da seama, dacă mai sunt în viaţă sau nu.

Aidoma lumânărilor, puse de jur împrejurul cadavrului, ardeam.
N-ai teamă, îmi vorbesc ca unui străin, săltând îndemnul până
în pragul buzelor, ca să-mi dau curaj. Înfiorat, de presimţire că, abia de
acum, urma să se întâmple ceea ce nici prin vis nu-mi încăpuse.

***

O tărie neaşteptată îmi pătrunde prin oase, încingându-le ca

jarul din vatra focului. Revigorat de fluidul sevei arămii, mă cred în stare
să nu-mi mai îngădui nici un fel de îndoială.
Cât de mult însemna, să am încredere în mine, după ce, zile la
rând, ca în Infern, mă chinuiseră gânduri din cele mai negre, într-un fel
de pedeapsă că nu-mi găsisem, şi eu, alt rost pe lume decât aducerea la
lumină a ADEVĂRULUI sigilat sub abracadabranta formulă „Torna,
torna, fratre”! Împinsesem sfidarea forţelor obscure până acolo, încât, o
tot pronunţasem, aşteptându-mă ca glasul meu să dovedească ecoul
pustiului…
Visam cum, de sub foşnetul mătăsos al valurile de nisip, avea
să se trezească răspunsul!
N-aveam cum bănui că fluturii negri care îmi zburau prin
închipuire nici nu dormitau, darămite să aţipească.
Cu aripile lor, în veşnică zbatere, bulucind spre mine
convoaie nesfârşite de stafii…

***

Aşa că, fără a-mi ostoi respiraţia, prin rafalele ţipetelor din
răsputeri, slobozesc cuvintele alcătuind abracadabranta formulă, sperând
să străpung cu ele adâncul zării. Înteţindu-mi ţipetele, uit, pur şi simplu
de mine.
Într-un târziu, încerc să aflu ce mi se întâmplă.
Alene, vine şi limpezirea .
Apele visului mă purtaseră până în înaltul dinspre care
răzbătuse glasul de tunet. Zarea, deschizându-mi-se dinainte, mă ispitise
cu străbaterea norilor. Străvezimea lor nu mi-a dat niciun pic de temere.
În schimb, cu cât mă avântam, în înălţare, simţeam alunecarea uluitoare
45
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

a tot ce mă împresura. Câmpul, adunat ghem, se prăvălea în adâncul

hăului. Lumânările, înclinându-e, licăreau, atingând, razant pământul cu
lumina, de parcă nu se mai puteau sprijini decât în pâlpâirile uleioase-
gălbui.
Apoi, totul încremenise.
În mijlocul zariştii, împietrit, stăteam ca un colţ de o stâncă.
Până ce bătăile inimii mi-au revenit în piept .
Numai că, oricât scrutam de jur-împrejur, nu recunoşteam
nimic.
mi apar eu, mie, însumi, părăsit. Pietrificat, precum celui atins
de privirea gorgonei sau a curiosului care a izbutit să scoată capul din
antica Peşteră, înţesată cu umbre înlănţuite în jocuri înşelătoare.
Aşadar, nu mai eram aievea.
Lipsit de vreo cale de întors.
Semn că încheiasem pactul.
De-acum, şi numai o aluzie la APOCRIF, m-ar putea face să
împărtăşesc soarta omului declarat în fals, faţă de cei hipnotizaţi de
jocul umbrelor, ca urmare a mărturisirii că, în lumină, lumea arată cu
totul altfel, decât în întunericul Peşterii.
Dezvăluirea, putându-mi atrage afurisirea şi izgonirea!
Oare, voi avea, mereu, parte de aceeaşi soartă ?

***

Mi se pare că sunt încătuşat în laţul păcatului. În grabă,

socotesc ce aş mai avea de pierdut. Prea multe nu-mi vin în minte, aşa
că sunt pe punctul de a mă împăca. Deodată, îmi fulgeră c-ar putea fi
vorba despre viaţa pe care nu am trăit-o încă. Având, astfel, ce regreta .
Îmi dau seama, abia, acum că, n-apucasem să trăiesc vreun
moment după care să pot spune, gata, de acum, întâmple-se orice, am
avut tot ce mi-am do-rit, nu mai are să-mi pese de nimic. N-am gustat
nici măcar un dram din intensitatea bucuriei, aprinsă în ochii celui care
îşi împlineşte visul de a-şi cânta cântecul de lebădă. Nici o câtime, dintr-
o astfel de trăire, nu-mi cutremurase sufletul. Mă, amăgeam,
închipuindu-mi cum avea să devină imposibilul din capul meu posibil.
Deşi, nimic nu mă asigura că, vânând himere, n-aş putea sfârşi, prins în

46
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

braţele de caracatiţă ale aceluiaşi imposibil, împreună cu care, apoi, să

alunec pe calea pierzaniei…
Întruna, neîmpăcat cu soarta, dar mai ambiţios din fire, de cât
s-ar fi cuvenit, îmi făgăduisem, doar, atât : să nu încalc, pentru nimic în
lume, legământul ...
De care, Dumnezeule, abia acum mi-aduc aminte cât de simplu
mi se păruse, cerându-mi ca, odată, pornit la drum, pentru nimic în
lume, nu trebuia să mai întorc capul înapoi. Nici peste umărul drept şi cu
atât mai mult peste cel stâng! Legământul impunându-mi să merg până
acolo, încât, de-ar fi fost să trec chiar şi pe lângă mine, să nu mă uit
înapoi. Să nu mă las ademenit de glasul vreunei sirene, care m-ar fi putut
vrăji, aruncându-mi un mieros mulţumesc, mersi, thank you, grazie, ca
nişte coji de pâine, spre câinele din lanţ…Să ignor fâşâitul mătăsos al
buzelor chiar şi atunci când, precum o fântână arteziană, ar revărsa
asupra mea lujerul unui grazias! Şi mai ales să-mi înfrunt închipuirea
care, brodând pe firele prinse în auz, m-ar face să cred că soarta mi-a
scos în cale unica ocazie de a-mi înmuia buzele în băutura aleasă de
care aveau parte doar zeii din Olimp.
Nimic nu-mi aminteşte în ce împrejurări, făcusem legământul…
Sau, era doar o presimţire, a ceea ce urma să mi se întâmple?

***

Înfuriat, ţip, provocator : „Torna, torna, fratre”…

***
Aştept, să aud, iarăşi, venind ispitirea, sub formă de
ghicitoare.
De-odată, îmi trece prin minte că, ţipând, nu făcusem decât să-
mi arăt slăbiciunea şi sperietura de care eram cuprins, de parcă aş fi
văzut cum se abătea asupra mea aripa blestemului. Îndoiala mă furnica
… încălcasem sau nu sensul Triadei acelor cuvinte, cu înţelesurile
obscure ?
Poate, se cuveneau rostite cu gravitate în glas, ca la oficierea
unei slujbe şi eu le luasem în derâdere, într-un fel de „ Feri, în lături, e
Dalila”!

47
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

De-acum, nu-mi rămânea decât să aştept ivirea arătării, să-mi

pecetluiască soarta.
Teama funciară îmi dă ghes să caut un adăpost, fie el şi
imaginar…
Apoi, mi-aduc aminte cum, pe vremuri, Manuela îmi făgăduia
că stă cu mine până la ziuă, ferindu-mă de rele, numai s-asculte tot
timpul, melodia Fernando !

***

Ar trebui să mă bucure frântura amintirii întoarsă în gând. Dar

nu-mi pot îngădui răsfăţul, din moment ce simt cum mă apasă lespede
Apocrifului pe creştetul capului. Îngreunare sporeşte, pe măsură ce
rostesc: TORNA, TORNA, FRATRE
Senzaţia vuietului se amplifică întruna. Pare a mă ameninţa cu
spulberea. Dându-mi de înţeles cât am de ispăşit, odată ce m-am hazardat
să descifrez primul rând al Apocrifului. Posibil să fi încălcat vreo regulă
nescrisă, şi am tulburat sensul semnelor. Făcându-le să se adune, sub altă
formă, astfel, că m-au înşelat cu noul lor curs, de mi s-a părut că ajung la
râul cel atât de lung, încât, să-i încapă între maluri şi visele mele… De
unde era să ştiu că, dincolo de el, omul nu are ce căuta. Puteam să mă
împac, mulţumit, că-l pot admira de departe. Apoi, mă întorceam de
unde venisem, păstrându-l în memorie.
Înfrigurat de panică, încerc să-mi amintesc încotro curgea ?
Înspre sau dinspre Babilon ? Orientarea mătcii, poate, mi-ar înlesni
desluşirea, de, nu, însăşi dezlegarea tainei Apocrifului. O, de-aş avea la
îndemână, bunăoară, unele fire ajutătoare, de care să mă pot agăţa….
Şi, în închipuire, îmi apare, iarăşi, păianjenul, ridicându-se,
până trece în alt orizont, de existenţa căruia habar nu avea.
În starea sufletească, de acum, mi-ar cădea bine un anahoret,
sfatul lui putându-mi aduce alinarea. Dar, în pustiul ăsta, de unde să-l
iau ? Şi, cum să mă mai încred într-un necunoscut, doar pentru că poartă
haine roase, are chip uscăţiv şi, prin barba care îi înţeleneşte carnea
obrajilor, abia de mai răzbat sticlirile ochilor?
Îndată, veşnica îndoială, prinde clipa prielnică să facă vad
neîncrederii, a cărei curgere mă fură, ducându-mă, până mă pomenesc,
hăt departe, adică, undeva, dincolo, unde, singurul lucru pe care îl simt
48
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

este că nu mă mai poate ajunge vreo neplăcere, chiar, de port, prinsă în

undiţă, în locul peştişorului de aur, taina Apocrifului.
S-ar fi cuvenit s-o fac, cunoscută lumii. Dar, cine mă asigură că
n-aş atrage, asupră-mi, anatema, alegându-mă, după pilda lui Iuda, tot
graţie bunăvoinţei, cu cine mai ştie ce defăimare!
Motiv, să mă întorc cu gândul, de unde am plecasem,
întrebându-mă: e posibil ca muşuroiul să nu-mi dea vreun semn, despre
ce mă aşteaptă ? Nu, cumva, m-am înşelat, lăsându-mă mânat într-o
luptă de care sunt străin ?
Ce bine mi-ar prii un îndreptar. După care să-mi coordonez
viaţa. I-aş da ascultare, orbeşte. De-mi indică înainte, aş merge, înainte,
până în pânzele albe. Chiar de-ar tuna şi bubui, revărsând peste lume,
ploi cu spume, apa lor curgând şuvoaie, mătcile să înfoaie. Fără preget,
mi-aş vedea de mers, atent, doar, să nu încalc semnele îndreptarului. Ca
orice ne râvnitor de glorie. Trăind, din plin, bucuria îmboldirii
oraculare, după tipicul : Mergi, până vei găsi o fântână, în stânga
lăcaşului lui Hades şi, lângă ea, un chiparos alb; păzeşte-te, a te apropia
de această fântână…
Doamne, închipuiţi-vă, ce s-ar fi ales de Iisus, impunându-i-se
să asculte de asemenea porunci. Pur şi simplu, peregrinarea sa prin
lume, ar fi fost fără căpătâi şi rost, lipsindu-ne, nu doar de întâmplări
pline de tâlc ci de însăşi învăţătura Sa, rămasă în suferinţă, fără pildele
nestemate, precum aceea cu apa vie…
Presupun, totuşi, că ocolesc fântâna şi urmez calea, mai
departe, aşa după cum mi-o indică îndemnul scrijelat pe amuleta ce-
mi stă agăţată de gât: … Vei găsi alta ( e vorba de fântână, bineînţeles)
din care, lacul Amintirii lasă să curgă apă proaspătă; bagă de seama că,
în faţa ei, se vor afla paznici. Nu uita să le spui: sunt fiu al Pământului şi
deopotrivă, al Cerului înstelat ; aparţin rasei cereşti. Sunt uscat de soare
şi mă prăpădesc ; îngăduiţi-mi, să-mi umezesc, barim, buzele cu puţină
apă curgătoare din lacul Amintirii…
Evrika ! În amintire ! Acolo se află ...
Cheia desluşirii Apocrifului, care m-a adus în pragul
disperării.
Acum, chiar, simt nevoia să mă împărtăşesc, degrabă…

49
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Antologie lirica

Vasile DAN

POEME

Au ajuns ochii mei să vadă

Au ajuns ochii mei să vadă

materia, noaptea, prăpastia, cerul,
puiul de foc, fulgerul, sîngele
necunoscut și verde al ierbii,
inima care îl hrănește.

Gaura neagră

Vine o zi în care intră toate

celelalte. Ca într-o gaură neagră.
Ea poate fi oricare alta nu doar ultima
a săptămînii.

Pentru mine, nu știu de ce, ea a fost cea de miercuri.

Pe la amiază. Cînd lumea întreagă lipsește puțin de acasă.
Aerul verii de iulie fierbea pămîntul.
Tălpile în mers îndemnate să fugă.

Apoi totul dispărea ca prin minune.

Eram eu însumi singurul martor al propriei mele absențe.

Contemplu acum melancolic trecutul:

o luncă bogată în rouă,
50
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

zorii ce par că mijesc, somnabulul

care învață încet, încet să vadă.

Mesă

Doamne, tu știi, în mine sunt prăpăstii mai adânci decât în afara mea.
Doamne, tu știi, în mine focul mistuie mai tare decât lava
din crater ce urcă și dă peste margini.
Doamne, pe care te ating cu degetele naiv
ca un fluture para cu trupul său rarefiat și pufos.

M-am trezit, Doamne, în râu scăldat, în pământ,

dimineața în aer.
Am strigat către tine tare și viu,
bolnav și putred,
în carne și sânge și oase

când pe îngerul meu l-am văzut țintuindu-mă-n spaimă

cântând.

Inima Sună Undeva Sus

Ai sosit deși n-ai plecat.

Ai coborât deși deasupra era pământul.
Ai strigat deși limba îți era tăiată
de spaimă.

Mâna ai întins-o deși pironită stătea.

Sângele tău nu mai lovea nisipul
trupului.

51
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Uite,
te văd înainte
fiindcă mă urmezi.

Odată

Odată chiar a râs.

Odată a plâns. Nevăzut.
Cerul s-a întunecat de la răsărit la apus.
În plină amiază.

Lumina era în groapă și întunericul

nu o acoperea.

Pielea

Pielea
Verbul
Șarpelui.

Pielea
Plămânul
Îngerului.

Pielea
Cortul
Omului
În deșert.

Baladă

Cei de dedesubt știu deja mai mult decât cei de deasupra.

52
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Sub ei sunt cei care știu încă ceva.

Și sub aceștia stau alții cuminți.
E calcă pe aer așa fără nici o greutate.
Se pot întâlni față în față.

Autoportret

Toată viața am hrănit adevărul

fragil
ca o femeie fătul în pântec

răvășindu-se.

Nouă luni e un termen simbolic.

Ascultă-mă bine:

cui îi porți chipul?

Praful s-alege

Poate mîine voi scrie un poem nou.

Azi sînt bolnav.
Praful s-alege din toate.
Ideile-n cărți precum peștii pirahnia în apă.
Fărîmături între degetele mele
ale propriei mele cărni.
Pînă se-ndestulează.

Sînt un poet sceptic

Sînt, știu, un poet sceptic.

Nu-mi fac absolut nici o iluzie
53
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

cu poezia mea.
Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc.
Nici tirajul vîndut al cărții noi de poeme
pe care mi-o smulge doar editorul.
Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă.
Știu doar eu că le scriu.
Iar acest lucru scapă întîmplător
spre cititor. De cele mai multe ori
prea tîrziu pentru mine. Sau fără să știu.
Dar pentru el, nu, e proaspăt, nou-nouț:
poemul meu îl poate salva de ceva în ultima clipă.
Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile.
El e chiar asta, o donație de organe.
De inimă. De ficat. De piele. De suflu.
O parte vie din mine cel nevăzut
trece atunci direct în el.

Ori precum morții îngropați în cer, în Tibet,

dați la vulturi.

54
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Dialog
cu
Ion VIANU

„Scriitorul contribuie la starea de trezie a oamenilor”

-Ce este scriitorul în primul rând? Un estet, un martor al istoriei,

un erou al timpului său, cum ar zice Lermontov?
-Literatura este o meserie care se învață citind. Profesorii
scriitorilor sunt scriitorii. Corespondența de tinerețe a lui Dostoievski este
un exemplu al foamei de a citi a scriitorului în formare. Toată literatura îi
trecea pe sub ochi și în minte, de la Homer la Eugène Sue, trecând prin
Shakespeare. Genurile se încrucișează; un romancier trebuie să citească
poezie. Cititul este exercițiul mintal prin excelență al scriitorului. Borges
spune undeva că a citi este mai greu decât a scrie. Constatarea se aplică
mai ales cititului scriitoricesc. Un scriitor este atent cum este fabricat
textul, nu numai ce conține el. De la construcția frazei la construcția
intrigii, de la epitet la sensul „anagogic” al povestirii, orice text literar este
de supus scrutării. Apoi, există gestul de-a arunca: să nu te agăți de
nereușitele tale, să știi să renunți la o lungă muncă. Trebuie să fii mai rău
decât cel mai sever dintre criticii tăi.
Tot acest exercițiu rămâne van dacă nu există scânteia, dramul de
nebunie, imaginația, tot ce nu se învață. Și gustul, bunul gust. E drama
tuturor profesiilor artistice, și norocul lor în același timp, această parte de
neînvățabil. Dar nu trebuie să existe un milion de scriitori.
Literatura nu trebuie să se preocupe neapărat de succesul pe care-l
poate avea. Dacă o face, nu este totuși un păcat. Multe romane celebre au
fost plătite după numărul de coli, pentru că scriitorii trebuiau să trăiască. Și
asta nu le împiedică să fie geniale, deși uneori lungimile se observă (mă
gândesc la Balzac, la Dostoievski, uneori). Există un soi de regulă
55
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

comercială care vrea ca scriitorul mare să creeze nevoia. Nimeni nu cerea

un Faust, dar, după ce s-a născut opera, locul tragediei lui Goethe a apărut
necesar. Alteori, scriitorul de geniu împlinește o evoluție: Shakespeare este
eflorescența maximă a teatrului elisabetan. Regula este că scriitorul mare
deschide un drum, creează un gust, iar alții îl urmează pe făgaș; există însă
și culminații care nu mai lasă loc pentru altceva. Dar chiar un scriitor mai
puțin important trebuie să aducă o notă originală. Este ca în știință, trebuie
să aduci o „contribuție”.
Nu aș putea să propun modelul unui scriitor autist, la care
preocuparea de-a se face înțeles, citit, să nu existe. Mintea literară este
teatrul unei lupte între gândul născând și exprimarea comună. Scriitorul „dă
un sens mai pur cuvintelor tribului”. Aici, în această alchimie a limbii, stă
una dintre cele mai mari puteri ale scriitorului. O limbă este în cele din
urmă legitimată, primește suprema confirmare prin scriitorii ei. Ce era
limba română înainte de Eminescu?
Primejdia cea mai mare care-l pândește pe scriitor este să creadă că
este singurul lui cititor (ceea ce se poate întâmpla)! În acest caz extrem,
grija de a fi înțeles este egală cu zero. Elanul creației trebuie să se
acomodeze cu exigența clarității, ceea ce presupune simț critic, autocitire,
recitire, rescriere. „Dicteul automat”, este o experiență pe care literatura a
trebuit, totuși, să o tenteze.
Termenul de „obscuritate” nu mi se pare potrivit. Literatura trebuie
să fie luminoasă. Aș zice că există o literatură „dificilă”. Fie pentru că
propune un mod nou al exprimării, revoluționând limbajul, fie că are o
tentă enigmistică, constituie o provocare pentru spirit. Dar e foarte greu să
scrii literatură dificilă; nu trebuie să fie un pretext pentru a ascunde
nulitatea literară, cum se întâmplă. Literatură dificilă fac puțini. Mallarmé,
Ion Barbu sunt autori dificili și nu este nesemnificativ că amândoi sunt
poeți. În proză, Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch este un roman
dificil a cărui lectură izbutită provoacă delicii, iar cititorul are impresia că
trece de limita vieții și pătrunde în spiritul genial al poetului antic.

56
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Acum câțiva ani am fost la Teatrul Globe, la Londra, reconstituit ca

pe vremea lui Shakespeare. Se juca Macbeth. Cele mai multe locuri sunt în
picioare, ca pe vremea bătrânului Will. M-a izbit fervoarea publicului. Era
un matineu, pe lumină. Tot așa se jucau și tragediile antice: neexistând
lumină artificială nu era altă soluție. În cetățile grecești totul se oprea în
zilele festive dedicate teatrului. Mi-am reamintit sloganul lui Stalin:
„Scriitorul este un inginer al sufletelor”. Cât de manipulativ sună ! În
literatură stă însă o emoție colectivă, asta nu se poate nega. Aristofan
reunea pe Atenieni, ca și Sofocle.
Totuși, există o literatură „pur literară”, fără conotații extraestetice,
purtând în ea oroarea de „mesaj”. Nabokov este un bun scriitor, fără să
pretindă că vrea să demonstreze ceva. Este ușor, fără vulgaritate. Este
ingenios fără să fie prețios. Lectura lui este amuzantă în sensul cel mai bun
la cuvântului. Te amuzi cu fraza, cu intriga, cu portretele.
La polul opus este romanul cu teză. Învierea lui Tolstoi aparține
acestui tip literar. Intenția de-a critica un sistem social este patentă. Este o
operă didactică, în care acțiunea se organizează ca în vederea unei
demonstrații. Totuși, citim Învierea cu o enormă plăcere. Aș spune: nu din
cauza, ci în ciuda caracterului didactic. Scenele care se petrec în închisoare
sunt de o vivacitate extraordinară. Nabokov însuși, în calitate de profesor
de literatură, îl așează pe Tolstoi la cele mai mari înălțimi. Prea puțin
contează, în cele din urmă, intenția autorului. Ceea ce este însemnat este
cantitatea de viață care răzbește prin operă.
Este un mare atù pentru un scriitor să vorbească despre lucruri
frumoase. A descrie o fată grațioasă sau un câmp de flori este mai
susceptibil să placă decât a descrie o epidemie de ciumă sau un azil
psihiatric. Totuși există o „estetică a urâtului”. În sânul mizeriei, murdăriei,
tristeții celei mai covârșitoare, există o gemă care strălucește, o pepită de
aur. Imensul scriitor care este Isaac Babel în Cavalerie roșie, o sumă de
schițe despre campania bolșevică în Polonia, reușește să îmbine cruzimea și
oroarea cu suavitatea și bogăția metaforei venuste. E mult mai greu să scrii,
precum Franz Kafka, despre un univers lipsit de lumini și culori.
57
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

În Poetica, Aristotel spune că „tragedia nu imită numai o acțiune în

ansamblul ei, dar și fapte care trezesc groaza și mila…” Tot genul epic
poate revendica această capacitate. În cele din urmă, scriitorul este un
răscolitor de emoții și de sentimente, cineva care contribuie la starea de
trezie a oamenilor.
- Aţi caracterizat cândva comunismul ca fiind o „şcoală a
egoismului”. Care e, în viziunea dvs., optica cea mai adecvată asupra
perioadei dominate de ideologia comunistă?
- Comunismul se prezintă ca egalitar, dar poartă în el viciul care-l
distruge. Fiind impus cu forța, trebuie păzit de o întreagă armată
birocratico-represivă, care devine imediat o castă privilegiată. Teroarea
corupe. Parafrazând, teroarea absolută corupe absolut. Teoretic,
comunismul este „o societate de frați”. În practică, ipocrizia este
omniprezentă. Astfel, întregul sistem de valori morale se prăbușește, pentru
că a pretins prea mult. Lumea egalitară este în realitate una a privilegiilor,
iar idealul de dăruire, sacrificiu, generozitate apare ca minciuna absolută.
„Fiecare pentru sine” devine regula de bază a societății.
Liberalismul, cinic în enunțuri, nu este atât de ipocrit. „Fiecare se
descurcă cum poate” va genera, câteodată, solidaritate, ca un mecanism
social corectiv. În liberalism, indiferența are lacune, răceala este câteodată
corectată prin inițiative publice. Lipsite de spontaneitate, ele își ating
scopul. În comunism, substitutul la egoism era retorică vidă. Cu cât era mai
vid discursul, cu atât oamenii se izolau mai mult.
Ca să fiu realmente veridic, trebuie să dau seama de ceea ce aș
numi „efectul Harun al Rașid”. Califul din Bagdad, suveran absolut, era
capabil nu numai să reprime, ci să fie și foarte darnic și iertător. Îmi
amintesc de un milițian care și-a dat foc (cu multe precauții) în fața
Comitetului Central. În loc să fie tratat ca „dușman al poporului”, a fost
întrebat de ce făcuse acel gest. Omul a răspuns că avea o locuință
mizerabilă. „Partidul” i-a repartizat un apartament „la bloc” și i-a dat voie
să rămână în miliție. „Partidul”, în culmea puterii, putea să-și permită

58
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

asemenea experimente psihosociale (ulterior individul s-a „reintegrat” în

societate). Puterea era arbitrară prin definiție; în proprii ei ochi, actul
discreționar la care proceda trebuie să fie câteodată și generos, dacă de
obicei era frustrator. „Noi putem tot” era afirmația supremă.
Când a avut loc „procesul comunismului”, am afirmat de mai multe
ori, în scris, că ar fi o greșeală fundamentală să transmitem generațiilor
viitoare o viziune integral neagră a epocii. Tortura, eliminarea fizică și
morală a unor largi categorii sociale, confiscările, obscurantismul
ideologic, cenzura, persecuțiile religioase, foamea, frigul… toate au existat,
în intensități și cu durate diferite în această lungă perioadă: aproape o
jumătate de secol. Caracterele s-au alterat: slugărnicia, duplicitatea,
poltroneria au devenit endemice. Și totuși, oamenii au trăit, au iubit, au
sperat, au scris poezii, și-au făcut case, au întemeiat familii. Au fost
momente de speranță, de entuziasm (ca în 1968, când mișcarea strategică a
lui Ceaușescu de-a condamna invadarea Cehoslovaciei a putut crea iluzia
unei liberalizări). S-au născut opere literare, viața intelectuală nu s-a oprit,
chiar dacă cei mai originali nu și-au găsit locul și ar fi pierit prin închisori.
„Mișcarea nepotolită a monadei” cum spune Goethe nu s-a oprit. Nu
trebuie să favorizăm propagarea imaginii unei lumi înghețate. Dacă am
răzbit este fiindcă am trăit, în înțelesul deplin al cuvântului.
Ceea ce nu cred, și aici este marea durere, este că viața noastră de
azi trage destule învățăminte din cea de ieri.

59
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Ancheta Alpha

Memorie, identitate, literatură

În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de important.

Iar demersul deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi
mecanismelor memoriei culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii,
dar şi a faliilor ce se constat între realitate şi limbaj. Deconstructivismul
promovat de Derrida promovează o deconstrucţie logică a gândirii
dihotomice şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor
strategii discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul
strategiilor şi semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, dinamismul
diferenţelor, în dauna centralismului, a logocentrismului, a identităţii
încremenite în proiectul său, validând, în schimb, concepte precum
diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa. Literatura şi memoria
sunt două entităţi paradigmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de
consubstanţialitate benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii
modelatoare, este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul model
trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual
vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții
estetice tradiționale” (Umberto Eco). Literatura este, înainte de toate, o
formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei
fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai
bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar
dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o altă
percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz
şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura, cu
aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe
care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un
labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar
niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi
60
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

redesenare a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu

strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are
capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi
peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi
ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu
nesaţ neostoit. Ancheta Memorie, identitate, literatură, pe care revista
Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere –
necesare, credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte
timbrul etic şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.
Întrebările pe care le-am adresat colaboratorilor noştri (cărora le mulţumim,
şi pe această cale, pentru amabilitatea de a contribui la demersul nostru)
sunt:

1. Care consideraţi că este raportul dintre memorie şi literatură?

2. A reuşit cultura/ literatura română de după 1989 să valorifice
consistent tema memoriei (individuale sau colective)?
3. Cât din domeniul identităţii (unei fiinţe, unei naţiuni, unei culturi)
e alcătuit din memorie?
4. Ce rol joacă memoria în metabolismul nostru cultural şi afectiv?
5. Cum vă raportaţi la memoria dvs.? Care e amintirea ce vă
defineşte cel mai pregnant conturul fiinţei?

Revista “Alpha”

61
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Gheorghe GRIGURCU
Memoria ca proces-verbal

1. Uneori e un raport decisiv (vezi celebra madlenă).

2. Doar cu totul parţial.
3. Întrucît nu pot da un răspuns, aşa cum ar sugera întrebarea, în
procente, prefer a nu da niciunul.
4. Depinde, pe o amplă scară a diversităţii, de fiecare individ.
5. Mi-e teamă că sunt ceea ce se cheamă un paseist. Se cuvine însă a
face o distincţie între memorie şi amintire. Cea dintîi este, în
principiu, nediferenţiată, înglobînd tot ce s-a petrecut, în genul unui
proces-verbal. Cea de-a doua selectează, regrupează, transfigurează
datele trecutului, într-un soi de similiestetism al fiinţei. E o ficţiune
capabilă a nutri o altă ficţiune, cea a viitorului. Cum zice Ortega y
Gasset: „Trecutul ne salvează de prezent, construind un viitor
robust”.

Cornel UNGUREANU
Baraje şi interdicţii

1. Fiecare secol propune alt raport dintre memorie şi literatură.

Sigur că şi Cervantes avea amintiri pe care să le aşeze pe o pagină sau alta
din Don Quijote, nu mă îndoiesc de faptul că Balzac, Flaubert sau Stendhal
nu sfinţesc acest raport. Fiecare exeget al secolului XX se opreşte asupra
lui Benjamin Constant cu iubire atunci când vrea să scrie despre acest
raport. Proust inaugurează o nouă epocă a raportului memoriei cu literatura
şi-i fericeşte pe erudiţi. Şi dacă ajungem în secolul XX, fiecare mare
romancier ne obligă să elaborăm un studiu despre raportul dintre literatură
şi memorie. Şi Proust şi Thomas Mann şi Broch şi Kafka şi Marin Preda şi
Eugen Barbu şi Crnjanski şi Jaroslav Hasek. Dacă nu cumva aceste studii
au fost deja elaborate. Sigur că au fost, unele ţin de bibliografia
obligatorie a problemei. Bibliografie care, zic eu, şi-ar avea rosturile ei.
Prin anii optzeci am scris despre rolul „subconştientului imperial” în opera

62
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

lui Eminescu, pe urmă am scris despre „subconştientul imperial” în opera

unor mari scriitori din Ardeal. A scris înaintea mea cineva despre acest tip
de activare a memoriei? Dacă a scris, îmi pare rău că nu i-am citit. După
cum îmi pare rău că nu m-a citat nimeni dintre cei care au preluat, după
1990, ideea.
2-3. Cum să reuşească? Şi de ce să reuşească? Cred că vocaţia
istoricului (uneori, de prea multe ori), şi a omului politic român (mai
întotdeuna) este să uite. Avem o memorie proastă şi un fel de a aşeza sub
preş secvenţe întinse de istorie românească. Ne e ruşine de vecinul din
dreapta, de cel din stânga, de cel de peste ocean şi adăugăm salamalecurilor
„altă istorie”, convenabilă lor. Scriitorul se luptă, când are sentimentul
istoriei, fiindcă nu-l are întotdeuna, cu barajul aşezat de un moment politic
sau altul. Apar mereu baraje care pun sub interdicţie dialogul firesc despre
anumite momente ale istoriei noastre. Dacă ajungem la ceea ce numim
„identitate” cred că trăim un moment de autodistrugere. Citiţi manualele de
istorie, de literatură română, aflaţi ce ştiu elevii de liceu despre literatura,
despre istoria noastră. Încă puţin şi nepoţii noştri nu vor mai avea de ce să-
şi amintească.
4. Fundamental. Cum scriu de peste cinci decenii jurnal, m-am
servit de pagini din jurnal atunci când era nevoie de o carte despre teatrul
din Oraviţa (Fragmente despre teatru, 1997), când trebuia să corectez o
istorie despre mine întâmplată în Tibet (A muri în Tibet, 1998), când trebuia
să pun la punct legende despre anii mei, despre perioada mea din Timişoara
anilor ’90 şi cea de director la Teatrul naţional din Timişoara (Despre regi,
saltimbanci şi maimuţe, I, 2001, II, 2003, IV, 2006), despre felul în care m-
am apropiat şi m-am depărtat de biografia şi bibliografia Mircea Eliade
(Şantier II. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, 2010) Sunt segmente
de jurnal - pagini despre cele ce sunt/au fost – prelungite cu „pagini despre
cele ce ar putea să fie”, cu pagini de eseu despre şi despre. Le-am numit
antijurnale. Un prieten al meu, Iosif Costinaş, cineast de succes odinioară,
m-a rugat să-i prezint „grasele” din Despre regi..., voia să facă un film
despre ele. Cu ele. L-am rugat să le descopere el, cele descoperite de el ar
63
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

putea fi mai expresive decât cele din cărţile mele. Un prieten medic care
mi-a citit A muri în Tibet mi-a spus că e specialist în maladiile pe care le-
am numit eu acolo. Am rămas uimit că acele boli există. Mă întreb şi azi,
cu spaimă, dacă ele există.

Horia BĂDESCU
Fiinţe de memorie

1. Cândva, cu mulţi ani în urmă, scriam într-o tabletă intitulată

Cuvintele: „Abia cînd am înţeles cum trăiesc şi mor cuvintele, abia cînd am
văzut cum se poate minţi, cum se poate trăda, cum se poate ucide chiar cu
cuvintele, abia cînd mi-am dat seama că, în sine, muzica lor nu face doi
bani în afara adevărului, că nu pentru a-l înjosi, a-l profana şi a-l batjocori,
ci a-l înălţa pe om ne-au fost date cuvintele, abia atunci, cred, am ajuns la
literatură. Dar, în fond, ce e literatura? Un mod de-a vieţui sau de a
supravieţui? Poate şi una şi alta dar, mai ales, un mod de-a ajuta omul să
existe”.
Dar unde altundeva se află adevărul dacă nu în memoria noastră?
Adevărul nostru, desigur. Parte a marelui adevăr al vieţii, dar mai adevărat,
iertată fie-mi tautologia, decât acesta, căci alcătuit din ceea ce păstrează
arhiva interioară numită memorie, cald, viu, nuanţat, sunet, culoare,
senzaţii, frământări ale unui eu în dinamica şi zbaterile sale existenţiale şi
fiinţiale, o materie primă de excepţie încredinţată imaginarului, numai bună
pentru a croi universul literar.
Fiindcă universul şi timpul literaturii aparţin deopotrivă realului, în
sensul primordial al cuvântului, dar şi realităţii şi actualităţii. Lumea
poeziei, lumea literaturii este lumea esenţelor, lumea faptelor epurate de
accidental, universul concret perceput prin conştiinţa emoţională. Este
lumea trăirilor şi răspunsurilor pe care inima le dă provocărilor acestui
univers concret iar timpul său este timpul interior, acea oglindă invizibilă a
timpului istoric. Contractul scriitorului cu eternitatea este contractul
timpului istoric trăit. Aventura literaturii reprezintă aventura sufletului
omenesc într-un anume univers, într-un anume timp.
Aceea care stârneşte interesul cititorului, decurge din capacitatea
scriitorului de a figura acest timp interior şi această istorie invizibilă, mult
64
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

mai “obiectivă” adesea decât Istoria însăşi, de a le exprima în această

limbă pe care atât el, cât şi cititorul o pot înţelege, limba sufletului. Căci
literatura nu este doar o chestiune de expresivitate a limbajului, ci mai ales
şi mai înainte de orice un mod de a ne trăi umanitatea. Or, cum să dai
seamă despre tine şi timpul tău, timpul trăit şi uneori murit, fără ajutorul
memoriei? Fiindcă memoria poate exista fără literatură, dar literatura fără
memorie, nu!
2. La nivelul jurnalului, al memoriilor da. La nivelul prozei, al
teatrului, al eseului tărâmurile virgine sunt încă extrem de vaste. Cât despre
poezie, a cărei memorie funcţionează într-un orizont aparte, şi aici
amneziile de umanitate sunt destul de frecvente.
3-4. Suntem ceea ce suntem doar ca fiinţe de memorie, ca fiinţe ale
memoriei noastre. Fără memorie n-am şti cine şi dacă suntem. Fără
memoriei există doar haosul. Haosul nu are memorie.
A şti cine eşti, a te defini, a te situa, deci, în lume, nu doar ca individ,
ci, mai ales, ca fiinţă, dar şi ca naţiune, înseamnă a păstra conştiinţa a ceea
ce nu mai este, fiind, în acelaşi timp, o perpetuă prezenţă. A avea repere,
indiferent de natura acestora, repere pe care ţi le restituie memoria pentru a
te putea situa în lume, pentru a ajunge la acel lucru unic ce defineşte fiinţa
umană, la nivel individual, social, naţional ori cultural: conştiinţa de sine.
Întreaga identitate aparţine memoriei: se construieşte prin ea, se
raportează la ea, se evaluează prin ea. Memoria nu este doar un inventar
faptic, evenimenţial, ci, mai ales, un lexicon de sensuri. Instinctul este
memoria cărnii, aşa cum Dumnezeu este memoria sufletului nostru. Aşa
cum Istoria nu este în primul rând sau doar memoria faptelor, ci mai ales a
paradigmelor, a sensurilor pe care le păstrează memoria colectivă.
Memoria ne salvează în faţa timpului, salvează clipa pentru a ne-o
putea restitui atunci când ne recuperăm din subteranele istoriei, atunci când
ne aducem aminte de noi, cei mulţi, care am murit, care murim în fiece zi,
pentru a reînvia în fiece zi. A te salva în faţa timpului nu-i altceva decât a te
salva în timp, într-un alt timp pe care l-am putea numi Timp. Înseamnă a te
salva în durata fără durată. Acea durată care scoate omenescul din
individuaţia lui pentru a-l primi categorial, ca trăire a nostalgiei de sine-
însuşi, ca apartenenţă la Fiinţă.
Pentru metabolismul spiritual, cultural şi afectiv, memoria joacă rolul
esenţial al zahărului în funcţionarea metabolismului biologic. Şi lipsa şi
excesul ucid!
65
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

5. Am să vă răspund reluând nişte gânduri mai vechi. Oare câte

niveluri de realitate se află în memoria noastră? Eşti în prezent şi, dintr-o
dată, e suficient să regăseşti în lăuntrul tău un sunet, o culoare, un crâmpei
de imagine, pentru ca sunete, miresme, culori, imagini de cândva să te
invadeze, pentru ca sufletul să vibreze ca atunci. Iar tu să ştii că nu e ca
atunci, ci că eşti cu adevărat şi din nou atunci, că te afli pentru o clipă, o
clipă dilatată, enormă, cât o întreagă vreme, într-o altă realitate. Vie, deşi
aparent apusă. Că eşti altul, fiind acelaşi. Ca şi cum cineva ar împinge,
instantaneu, prezentul în afara lui însuşi, aşezând în „spaţiul” golit, vid,
reînviatul trecut.
Mă gândesc, dintr-o asemenea perspectivă, ce fericire ar trebui să
fie învierea din morţi! Ce infinitate de „noi” ne-ar trece pe dinainte, pe
dinaintea noastră şi a judecătorului suprem! Dar care din această infinitate
de noi înşine ar fi chemat de către Cel de Sus la judecată? Şi care dintre
noi, aceştia, i-ar putea judeca pe ceilalţi? Cum şi după ce criterii să treci
prin infinitele, amestecatele orizonturi ale oglinzilor care-şi răspund fără să-
şi răspundă?
Amintire(i) „definitorie(i)”? Iernile fabuloase ale copilăriei şi
jandarmul care îmi oferea bomboane ca să spun unde e ascuns tata. „La
mijloc de rău şi bun” , acolo unde m-au aşezat vremurile.

Constantin M. POPA
Drumul salamandrei

Tema atât de complexă a memoriei provoacă necontenit confruntări

acute cu trecutul, cu propria ființă sau cu literatura, cu viața în general,
dezvăluind, ca într-un vis treaz, momente, detalii, profunzimi
semnificative. S-a spus, pe bună dreptate, că trecutul este o construcție a
memoriei, în timp ce viitorul ar fi un proiect al ei. De fapt, o fuziune
guvernată de imperativul cunoașterii.
În ceasurile de reverie, uneori, îmi apare în minte imaginea primei
mele rătăciri. Aveam cam patru ani, când, împreună cu părinții și câteva
familii prietene din Brașovul natal, ieșisem la iarbă verde, undeva pe
Tâmpa. Oamenii își reluau vechile obișnuințe căutând normalitatea, după
66
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

încheierea războiului. Bărbații din grup hotărâseră să meargă în căutarea

tentantelor tufe de zmeură, până ce soțiile lor ar fi pregătit frugala masă. I-
am urmat, fără să cer vreo încuviințare. În fața unui urcuș dificil m-am
oprit, am încercat să mă întorc, dar am greșit poteca. Alarmată de dispariția
mea, mama a început să mă strige, toți au pornit după mine și abia într-un
târziu am fost găsit. Întâmplarea m-a marcat, fără să mă scutească însă de
alte rătăciri.
Revenind la literatură, constat că există, periodic, încercări de a se
aborda zone aflate în conul de umbră al timpului cu intenția de a le clinti
din radioasa lor încremenire, din leneșul lor abandon, cu toate că niciun
scriitor, în viață sau trecut în neființă, nu s-a supărat pe redemptiva
posteritate din simplul motiv că nu-i cunoaște verdictul.
Citesc, în presa culturală a ultimelor luni, câteva titluri simptomatice
din acest punct de vedere: Un poet aproape acoperit de uitare (Mihai
Ursachi), O poetă (aproape) uitată (Nina Cassian), Ion Agârbiceanu, un
scriitor pe trei sferturi uitat, Ovidiu Bîrlea, un savant pe nedrept uitat, Un
scriitor uitat, Paul Georgescu. Ai spune că uitarea se lasă malițios
convertită la regimul coruptibil al evaluărilor graduale. Mă întreb ce
înseamnă „aproape” sau „pe trei sferturi”? Se are în atenție celebra curbă a
lui Ebbinghaus ori se deslușesc înțelesuri din „alfabetul Mnemosynei”
(Ioana Pârvulescu) ?
Criticii și istoricii literari, în acest caz, operează într-o materie unde
nu poți apuca nimic ferm, unde, oricum, toate „revizitările” rămân de
circumstanță, efemere chemări în actualitate. Excepțiile confirmă regula și
nu orice resuscitare reprezintă benefică revelație. Uneori este mai bine să-i
lăsăm pe bieții uitați să se scalde în continuare în apele râului Lethe.
Desigur, se vorbește și despre un miraculos „antidot la uitare”.
Persistența, în memorie, a unor nume, opere, personaje dovedește forța
valorii care se impune ca semn de recunoaștere într-un special ritual
identitar. Găsesc în cartea lui Bujor Nedelcovici, Un tigru de hârtie, câteva
referiri la formele memoriei deschizând, paradoxal, un orizont analogic
spre modalitățile deja existente de perpetuare și, ca un ideal nostalgic, de
67
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

aprofundare a marilor creații. În planul moralității, romancierul român

vorbește despre fixare, conservare, amintiri, recunoaștere și localizare, ca
soluții în fața amneziilor mai mult sau mai puțin vinovate.
Se poate desprinde de aici, într-un raport explicit cu livrescul,
transgresând morala, coerența unui veritabil sistem anamnetic.
Fixarea se realizează în istoriile literaturii.
Conservarea prin includerea în manuale.
Amintirile sunt substanța comemorărilor legate de scurgerea unui
număr de ani (dincolo de cifrele rotunde, se găsesc pretexte destule: 10 ani
fără... , 83 de ani de la... , ... ar fi împlinit 90 de ani).
Recunoașterea se verifică prin simpozioane, sesiuni de comunicări,
unde sunt prezentate referate și studii cu o frenezie aproape exhaustivă
punând în pericol periodicitatea manifestărilor prin epuizarea subiectului.
Localizarea, în fine, se concretizează în atribuirea de nume unor
străzi, fundații, instituții, săli etc. (vezi Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iași,
Teatrul „Lucian Blaga” din Cluj, Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu ori
Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova). Gestul semnifică, fără îndoială, fie
opțiuni axiologice, fie reacții emoționale, fie intenții anexioniste cu scopul
legitimării, să-i spunem, administrative. Îmi amintesc, graba cu care
Naționalul craiovean a fost pus sub tutela soresciană pentru a se evita
concurența (politică) a lui Adrian Păunescu. Se verifică aici vulnerabilitatea
cochetăriilor veleitare și intoleranța găsindu-și un credit neașteptat în
societatea de azi. Din fericire, dincolo de anamorfozele pricinuite de
agresivul patriotism local, în cele mai multe situații au câștig de cauză
distanțarea istorică, luciditatea, reverența decentă, lipsită de emfază.
Închei aceste însemnări cu o mărturisire: caut în literatura
memorialistică experiențe revelatoare, încărcătura lor de adevăr sufletesc și
potențialul de fecundă reflexivitate, modalitate de a face suportabil drumul
salamandrei pe care cu toții îl străbatem mai aproape sau mai departe de
flăcările unui timp destrămat de război, dictatură, înstrăinare, degringoladă
morală, suferință.

68
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Andrei CODRESCU
Memoria ca rescriere

1. Literatura ajută memoria să-şi amintească ce-a născocit prima

oară.
2. A reusit să instaureze uitarea în precis locurile unde memoria
putea să doară.
3. Absolut nimic din memoria nescrisă dar adevărată. Sută la sută
din narațiunile „memorialistice” publicate.
4. Ne fereşte de adevăr prin rescriere.
5. La memoria mea mă raportez ca la un tîlhar. Stau toată noaptea
treaz cu pistolul şi stiloul sub pernă, în caz că vine.

Gellu DORIAN
Model şi continuitate

1.Nu cred că este un raport anume, procentual. Însă sunt convins că

una fără alta nu ar putea exista. Memoria, cînd este creativă, joacă un rol
important în fondul unei creaţii literare. Dacă ar fi să ne raportăm la teoria
formelor fără fond, am putea spune că într-o formă literară dacă nu aşezăm
carnea memoriei, nu-i consolidăm acolo fondul, fără de care literatura nu ar
putea fi viabilă, rezistentă în timp. Ce ar fi această memorie? Memoria, în
parcursul actului de creaţie, este şi ea de mai multe feluri. Nu de memoria
afectivă are nevoie un scriitor cînd scrie. Nici de falsa memorie, care preia
tipare şi le modifică pe un calapod propriu, în ideea obţinerii unei
originalităţi, care, la o analiză severă, scoate la iveală modelul. Ci de acea
memorie consolidată odată cu viaţa, ca într-un bildungsroman, memorie
care rezideşte, reface, pune în ficţiune o realitate care dă valenţe estetice
literaturii. Acum depinde în ce forme vrei să torni, tu ca scriitor, această
memorie. Dacă alegi poezia, aici lucrurile se transformă într-o pastă pe care
o modelezi după chipul şi asemănarea talentului tău, dar, evident şi după ce

69
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

ai de scos din memoria ta pentru a transforma actul creaţiei în literatură,

după ce ai de spus şi dacă merită de spus. Aici banalităţile pot deveni pietre
grele de moară, biografismul se transformă în transpunere artistică numai
dacă el provoacă, impune o modalitate existenţială ce merită de scos în
evidenţă. Rămîne din această memorie doar poezia, atîta cît a fost pusă în
pagină. Dacă alegi proza, chestiunea se schimbă. Ce alegi? Realismul? În
acest caz eşti pus în faţa unei fotografieri a memoriei ce, în mare parte, nu-
ţi aparţine, ci care este depozitarea unui mediu în care trăieşti, care se
supune unei epoci, în cele mai triste cazuri unui regim politic, ideologic,
unor indicaţii preţioase şi aşa mai departe. Rezultatul poate fi o deformare
inestetică a realităţii. Exemplele sunt nenumărate. Dacă mergi spre
naturalism, devii desuet sau cazi într-o plasă alături de cei mai mari
gărgăuni ai memoriei. Dacă insişti pe o redare a celor trăite, înmagazinate
în propria memorie, chestiuni ce ţin de o biografie ce merită transpusă
artistic în pagină, raportate la trecerea timpului, la istorie, la actualitate, la
viitor, atunci rolul propriei memorii este acela de aluat din care poţi scoate
cea mai gustoasă pîine. Ţine, evident, tot de talentul tău de scriitor. Însă
dacă alegi să scrii jurnal – o formă instant a memoriei, uneori falsificată cu
bună ştiinţă, alteori, cochetărie cu propria-ţi existenţă în raport cu mediul în
care trăieşti, cu momentul istoric în care evoluezi, alteori epatare, scoatere
în evidenţă a unor calităţi proprii de tip stop-cadru, fie prin jurnal de idei,
fie prin consemnare a unor momente remarcabile care s-ar putea să-ţi
construiască o biografie la care visezi, dar ce nu poate pune în pagină
jurnalul atunci cînd este ţinut la zi – sau memorii – o altă formă de aşezare
în pagină a unui trecut bine fezandat, îndeletnicire ce nu ţine întrutotul de
literatură dar care poate pune în valoare o literatură de autor (a se vedea
multe astfel de memorii, dar mai ales unele sub formă de jurnal) – atunci
utilizarea memoriei de toate felurile este absolut necesară. Şi în acest caz
raportul dintre memorie şi literatură este mai mult decît evident în favoarea
literaturii.
2.În cea mai mare parte, atunci cînd a fost redată sincer, da.
Exemplele ne sunt la îndemînă. S-a mizat foarte mult pe surprizele
70
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

sertarelor, care, din păcate, în cele mai multe cazuri, au fost cam sterpe. De
asemenea, s-a mizat şi pe depozitele securităţii. Surprize prea mari nu au
fost nici acolo. Romanul lui Dinu Pillat, de exemplu, nu a dat peste cap
cititorul. Însă ca document al coerciţiei, al spaţiului concentraţionar pentru
autor, pentru manuscris, da, se poate lua în calcul. Memoria individuală s-a
manifestat şi ea în diverse forme. Au apărut diverse „jurnale” din „anii de
ciumă”, memorii din care se putea vedea clar victimizarea, auto-
victimizarea, cazuri ce urmau a fi luate în calcul. Mai fiecare scriitor care s-
a grăbit să dea la iveală astfel de efecte ale propriei memorii a adăugat
acolo mai tot ce poate fi trecut în contul memoriei colective. Puţine cazuri
sunt relevante ca surse sigure de redare a memoriei sincere ce a depozitat
adevăruri ineluctabile, unele chiar indicibile pentru anumite perioade. La
aceştia se pot adăuga „cronicarii timpurilor noi”, care, cu acribie şi
devotament voluntar, au consemnat absolut totul, ba chiar şi cîte ceva pe
deasupra. Mii şi mii de pagini de astfel de memorii recente sau redări în
pagină ale istoriei recente pot fi trecute în contul unor scriitori care s-au
simţit datori să dea în vileag orice clipă trăită pe viu sau pe auzite, pe
intuite. Interogaţia, la unii, a devenit acuză şi rechizitoriu, reflex al
memoriei justiţiare. Dar toate astea nu sunt literatură, ci efecte ale unei
libertăţi de expresie obţinute după un timp lung de cenzură, de reprimare.
Restul, analizaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea ce a putut valorifica „tema
memoriei (individuale sau colective)” în folosul literaturii. Beletristica
românească şi-a făcut datoria, dar n-a dat peste mal valuri care să stîrnească
interesul aşa cum au făcut cu teme mult mai uşoare alte literaturi. Modelele
de aiurea, de literatură în vogă, uşoară, dar care dau impresia că aşa se scrie
pentru a fi de succes, pe care unii scriitori de top momentan de la noi şi le-
au asumat ca reţete proprii de succes, au fost contraproductive, au ţinut
acoperiş pentru mici vanităţi şi atît.
3.Se spune că istoria este de două feluri: una scrisă şi alta
adevărată. De regulă, cea scrisă este cunoscută, iar cea adevărată se lasă în
scris doar într-un procent foarte mic. Restul e ficţiune. Dar nu întotdeauna
literară, ci de altă natură, de manipulare a conştiinţelor în special, de
71
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

modificare a unor identităţi şi aşa mai departe. Ceea ce redă memoria,

atunci cînd este folosită de mintea unui scriitor, este greu de
proporţionalizat, însă ce este important este cît din acea memorie
transferată unei opere literare poate înlocui adevărul care, de regulă, este de
preferat atunci cînd este vorba de identitate. Literatura poate crea identitate
naţională doar prin limba corectă pe care o foloseşte în scrierea operelor
care o compun. Pare un truism, însă acesta este adevărul absolut. Dacă e să
vorbim cît din identitatea unei fiinţe este redată de memorie într-o operă
literară, asta ţine de ce fel de gen literar vorbim. Însă identităţile pot fi
vizibile în proză, în teatru, ca să luăm doar pe cele de bază din domeniul
beletristicii. Aici ţine totul de autor, de cel care îşi propune să ficţioneze, nu
să mistifice, să refacă o lume pe propriile principii, să creeze o lume
paralelă din care poţi scoate lumea ta, cea de cititor care doreşti să te
descoperi într-o identitate existentă într-o carte. Cîţi nu caută în cărţi
imaginile lor, momente din viaţa trăită de ei. Ei bine, acea parte de
memorie redată astfel, transpusă astfel, reprezintă şi identitatea acelei fiinţe.
Şi acest lucru se poate raporta şi la o cultură, şi la o naţiune.
4.Un rol de perpetuare. Un om fără memorie este o legumă. O
cultură, o literatură fără memorie, de asemenea, devin ceva de eliminat, de
scos din circuit. Nu mai vorbim de o naţiune, care, dacă îşi pierde memoria,
chiar că atunci îşi găseşte sfîrşitul.
5.Dacă nu aş face-o zilnic, încercînd să nu mă uit, să nu uit, să nu
mă reinventez ca un autist de la o clipă la alta, continuînd cu prima amintire
a vieţii mele, ascunsă acolo într-un colţ al minţii, al inimii pînă la cea mai
recentă amintire, între care plinul memoriei mele cu mine să fie mereu viu,
atunci, cu siguranţă, aş constata că sunt mort. Nu am o amintire anume care
să-mi definească exact conturul fiinţei. Dar dacă ar fi să aleg una, chiar
dacă pare o dulcegărie, aceasta este mama. În afara ei, toate amintirile sunt
sterile. Legate de existenţa ei, acestea devin memorie ce merită redată,
spusă, făcută element al unei continuităţi.

72
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Marian Victor BUCIU

Identitate şi memorie literară

1. Memoria, aşa cum este şi atât cât este (se acreditează că doar o
zecime, restul de nouă zecimi fiind pierdute), rămâne obligatoriu prezentă
şi în literatură. Există tot atâta literatură, câtă memorie, plus altceva de tip
transformator, ficţional, mediate şi finalizate prin limbaj. Nu mai mult
decât în existenţa comună, numai că într-o modalitate a identităţii artistice,
memoria literară este una imaginară, imaginativă, ficţională, poetizată, pe
un nivel pragmatic superior şi exigent, o memorie ca atare, în ordine
poetologică, supra-făcută…
2. Tema memoriei duce gândul la literatura scrisă în modalitate
referenţială, în raport cu istoria, cea mare sau cea mică, politică sau
familială/familiară. Cei interesaţi de istoria memoriei înţeleg nu doar
fragilitatea, dar şi selectivitatea capricioasă sau manipulatoare a memoriei
istoriei. Aceasta este baza, adesea pretextuală, a interpretărilor „marelui
trecut”, pretins esenţializat, în mod cert însă sfărâmat. Un fel de roman, să
spunem, al comunismului, aşteptat de mulţi, drept definitoriu, incumbă nu
scriitorului, mai întâi, dar istoricului. Credibilitatea factuală este o
chestiune de adevăr, care rămâne departe de a ieşi ca undelemnul la
suprafaţa apei, cum se afirmă cu credulitate uşuratică. De la documental la
ficţionalul radicalizat, de la realism la irealism, în proza românească de azi,
pe diferite trepte de referenţialitate, aici se joacă literar totul. Ca să numesc
doar nişte capi de serie, mă văd constrâns să constat că chiar şi
experimentalistul oniric Ţepeneag, irealistul analist Breban, vizionaristul
poematic Cărtărescu, au opere majore încastrate istoric, vital, mnezic… În
literatură, ecoul dominat istoric, răsunetul de epocă, aşteptate cu maximă
deschidere a urechilor de către unii, ajung – legic, convenţional –
irelevante în afara criteriului artistic.
3-4. Memoria se rosteşte, cum se şi se rostuieşte, prin uitare. Fără
uitare, memoria s-ar defuncţionaliza ea însăşi, pe de o parte, ori ar
funcţiona tiranic, blocând gândirea, pe de altă parte. Realitatea se depune în
73
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

idee, în semnificaţie, în interpretare, prin dinamica circulară amintire-

uitare. Cât priveşte degradarea atribuită memoriei, ea este în fapt a minţii în
ansamblu, în care memoria ajunge doar o componentă activă şi însoţitoare.
Uitarea mai este şi o (auto)iertare, în sens moral, sau abandonare, în sens
existenţial, organic programate.
Memoria şi uitarea ne dezvăluie în măsura ei limitată identitatea:
memoria tare este ataşată de esenţial, abstract, ideatic, pe când memoria
slabă, dimpotrivă, atârnă de detaliu, concret, nesemnificativ. Raportul
acesta categorial măsoară tăria sau slăbiciunea identitară ale unor segmente
sociale ori ale societăţii integrale.
Memoria nu atât atestă, cât încearcă să impună o identitate, una
însă progresivă sau cel puţin schimbătoare. Fragilă pentru că nesigură,
memoria este totuşi bazală, ea rămâne un suport pentru gândire şi sens.
Investigaţiile atestă faptul memorabil că uitarea este cea care o stăpâneşte la
modul totalitar: 50 % din înregistrare (în general, departe de a fi absolută,
mai curând lamentabilă…) s-ar pierde după 6 secunde, iar 90 % după 15
secunde! Dacă memoria înseamnă şi ea viaţă, cum probabil că mai credem,
atunci iată viaţa că nu e a noastră. Există în altă parte. Dincoace sau dincolo
de noi. Amnezia, uitarea deplină, fiind procentual în mod evident de 100 %,
înseamnă că doar o zecime din capacitatea personală de memorare ne-ar
mai aparţine. Şi asta în mod obişnuit, nu în faza de îmbătrânire acută, când,
de pildă, capacitatea pulmonară, într-un organism încă funcţional, poate
coborî pe la 20 %. Punând într-o mare paranteză masiva, greaua uitare, mai
curând decât o memorie vitală, orientată, prospectivă (lucidă, voluntară), a
ceea ce facem, descopăr o meta-memorie, aşadar o memorie a memoriei.
Altfel spus, o ajustarea sau ficţionalizare continuă a memoriei.
Memoria, pe care ne-o folosim nonşalant ca autocertificare, este de
aceea o operaţie şi chiar o afacere cu trecutul îndepărtat sau apropiat şi cu
interesul personal legat mult mai puternic de subiect decât de obiect, mai
apropiat de persoană, decât de existenţa ei reală, pe un parcurs în care
primează destinaţia. Descoperită faţă de timp, memoria aparţine în mod
fundamental prezentului, chiar dacă se adresează trecutului ori se leagă de
el. Trecutul este în fapt actualizat într-o formă transformată. Trecutul este,
74
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

cu un termen al lui Heidegger, prezentificat. Memoria încearcă să aducă

timpul la unidimensionalitate: trecutul înglobat în prezent, operaţie căreia
viitorul nu-i serveşte deloc.
Memoria intermediază, pe infinite niveluri, între cunoaştere şi
recunoaştere. Să notez aici un fapt interesant, anume că (re)cunoaşterea de
tip sinestezic, mimată sau artificial activată în artă, are o corespundere şi în
realitate. Boala, nefrecventabilă prin voinţă – înfrântă până la urmă – ca
orice boală, se pare c-ar fi destul de frecventă: se susţine că un om din vreo
20 este bolnav de sinestezie sau o cunoaşte accidental.
Identitatea ne este conferită de ceea ce am realizat (credinţă, faptă),
iar nu de ce ne-am amintit. Memoria, fragilă şi nesigură, cum se cade să o
recunoaştem, care ne certifică ipotetic, capătă inevitabil o mare distanţă faţă
de realitate.
5. Cu propria memorie am o relaţie de atenţie suspicioasă. Două
amintiri, poate, o exprimă. Una reală, alta trăită-n vis. Cea reală este despre
moarte, a unei bătrâne, de când aveam foarte puţini ani, eram la vârsta
primă a grădiniţei. Nu ştiam că omul este o fiinţă care trebuie să treacă prin
moartea terestră. Mă jucam cu un grup de copii şi am auzit cu toţii clopotul
de la biserica aflată în apropiere. A trebuit să-i urmez spre clopotniţă, am
urcat cu toţii o scară, temându-mă numai de a nu cădea. Peste un timp nu
tocmai scurt, am văzut o femeie bătrână moartă în sicriu, adusă la groapa
din cimitir şi tot restul, de data aceasta şocant, tulburător. O mare
dezamăgire, avansată în timp, moartea individuală, în succesiunea
generaţiilor. Iată deja începutul atenţiei mele suspicioase.
Amintirea din vis, (in)fidelă ca şi aceea din realitate, face parte
dintr-o posibilă carte pe care aş intitula-o chiar aşa, Amintiri din vis: Mă
aflu la podul de peste pârâul Dorofei, în apropierea morii boierului Jane
(probabil de la Eugen) Burcă, el fiind tatăl Ecaterinei, soţia lui Nicolae
Titulescu. În apă crescuse un păr impunător, cu fructe ademenitoare. Mă
urc în el, însă nu reuşesc să ating niciun fruct. Perele fug de mine, pe
măsură ce înaintez înspre vârful pomului. Iată-mă cu mâna întinsă, gata să
culeg, în sfârşit, un fruct, dar… mă prăbuşesc în apă şi, fără scăpare, mă
75
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

înec. Un pom, nu al vieţii, dar al morţii. Ispită, risc, eşec. Singurul lucru
bun, şi uimitor: nu este nevoie să respir în apa din care nu mai scap şi nu
simt nicio durere.

Leo BUTNARU
Cultura memoriei

1. Nu ştiu dacă în primul rând, însă cred că trebuie neapărat să

amintim de faptul că, de când a apărut sub soare (sau sub lună, ca în
romantism; poate că la focul din peşteră a omului primar), literatura face
parte din memoria genetică a omenirii. Însă literatura are şi propria sa
memorie genetică. E ceva de dincolo de posibilitatea unor explicaţii. Sunt
nişte „apropieri stranii”, nişte „paralele libere” (S. Bociarov) ca inter-
comunicări, apelări/ apeluri mutuale între operele din diverse epoci,
fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin moştenire (ereditate?) şi
citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a fi chiar o hipermemorie/
hipermnezie (în consens cu hipertextul, probabil, la nivel planetar,
transepocal). În literaturologia rusă se discută despre (ceea ce mi se pare
adecvat în căutare unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi) „memoria
genului” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin), „spaţii
rezonatoare” (A. Pancenko), (re)„amintirile literare” („литературные
припоминания”, A. Bem) ş. a., când literatura este percepută drept „o
pânză, pe care au ţesut-o meşteri diferiţi” (M. Bociarov) în timpuri (epoci),
dar şi civilizaţii diferite. Memoria genetică a literaturii înseamnă un câmp
semantic comun, o permanenţă în „ping-pong”-ul (uneori… pugilismul)
întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile între interogaţii şi răspunsuri,
rocade întrebări – întrebări, răspunsuri – răspunsuri, în modificări de
accente şi priorităţi – toate astea, şi altele, întru căutarea şi afirmarea
general-înţelesului (nu obligatoriu şi general-acceptatului) în contextul
hipermemoriei sau hipertextului (de când este ea, lumea nu a făcut decât să
scrie la o singură carte – câteva teme în diverse parafraze care, se ştie,
cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi vine să adaug: şi
hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a epocilor,
civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari (dar mari!), în
contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se tinde spre canonul
76
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal, prin asta literatura (tuturor)

ţinând să intre în dialog/ comunicare cu „interlocutorul suprem” (M.
Gasparov). În structura sa greu de imaginat, de receptat, memoria genetică
ar însemna şi o istoriosofie a literaturii ca apariţie, devenire, diversificare.
[Într-un context mai larg, s-ar cere intrarea în domeniile concepţiilor lui
Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit creator al noii istorii a
culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce aminteşte că scrisul, „simplu” sau
„literar/ artistic”, înseamnă da capo memorie, conservarea urmelor,
efigiilor, mărturiilor în nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării,
neantizării. Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi
supravieţuirea, perpetuarea memoriei culturale, fiinţiale (existenţiale) a
omului, a umanităţii.
2. Aici nu există reuşită, ci doar continuitate. Există non-stopul
revelării din memorie, prin memorie. Important e că au apărut mai multe
cărţi memorialistice, jurnale, studii care au trezit şi retrezesc interesul
cititorilor, dar şi pe cel al scriitorilor, confraţilor celor care le-au dat la
lumină. Nu atât tema, cât categoria memoriei este una dintre cele
inepuizabile, nedeterminate atât în spaţiu afectiv, existenţial, cât şi în spaţiu
editorial, tipografic, internautic (virtual). Este categoria-matrice a spiritului
uman, a devenirii şi afirmării acestuia. Memoria deţine minele de
zăcăminte ale civilizaţiilor, ale experienţelor emoţionale din care se nasc
miturile, literaturile lumii; minele cu minereurile înţelepciunii, filosofiei –
existenţiale, dar şi celei pure – a filosofiei pentru filosofie. Iar
valorificatorii, exploratorii şi exploatatorii acestor mine nu vor lipsi
niciodată. Nici chiar în ultima zi de existenţă a civilizaţiei terestre sau a
celor transplanetare. Am impresia că însuşi cosmosul, cu foarte vagile şi
greu de imaginat componente ale sale – infinitul, eternitatea –, nu înseamnă
decât memorie sui generis; memorie ca spirit şi materie, ca foc, apă, pământ
şi văzduh (de la Empedocle vorbire). Iar omul, întreg, ca biologie şi
conştiinţă, e parte a acestei memorii, e una din infinitul număr de forme pe
care le poate îngloba Cosmosul-Memorie.
3. În aceste domenii fantastic de întinse, intim-cosmice, când e
vorba de o singură fiinţă, transpersonală-nemărginită, când e vorba de o
naţiune, când le căutăm în parametrii culturii umanităţii; deci, în acest caz,
în aceste domenii nu pare adecvată prepoziţia folosită în comparaţii. Aici e
incomparabilul, dar şi indicibilul (chiar aşa!). Aici e etericul, e… mistericul
(iertaţi abaterea gramaticală!), e chiar şi ceea ce… nu e. Probabil în această
77
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

zodie mi s-a întâmplat şi un poem care, am impresia, nici el nu vizează „o

cantitate”, nu se referă la dimensiuni, ci mai curând la absenţele acestora.
Nu este exclus că şi acest poem, pe care l-am numit „Imn trans-ortodox”, ar
putea complini unul dintre răspunsurile implicite:

Tu umplând Totul
chiar dacă Totul nu există
Tu infinitul
Tu eternitatea umplându-le
Tu neîncăpător niciunde
în nemărginire neîncăpător
Tu peste nemargini revărsându-te ca
răzbind dintr-o mare nestrâmtoare
sufocantă
Tu paradoxul din care au început fără
început toate ca
o evadare din evadare – probabil
viaţa care are unde vieţui
probabil
moartea care are unde muri
pentru ea murirea viaţă însemnând
probabil probabilitate era
Tu oboseală atât de energică şi
niciodată energie atât de obosită
Tu neîncăpător în perpetua dezmărginire
Tu infinit
Tu eternitate ca Parte a definitivei lipse de
Părţi
ca neîncăpere în nemărginire
iată tot ce se spune despre Tine
ce se cântă despre Tine
şi care niciodată nu va avea sfârşit
revărsându-se peste nemarginile
nemărginirii Tale
(20.VII.2014)

78
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

4. Pentru un creator de artă, în special de literatură, între memorie

şi cultură se produce, inerent şi în firea… biografiei umane, o simbioză,
ajungându-se la memoria culturală. Iar când memoria culturală participă la
crearea operelor artistice, deja apare aspectul pe care l-aş numi cultura
memoriei. Şi chiar inteligenţa memoriei. Cultura/ inteligenţa memoriei în
interacţiune cu talentul (sau pusă în mişcare de acesta), experienţa de viaţă
(şi de artă!), cu măiestria, stilul individual etc. Toate astea ţin, intrinsec, de
biografia interioară a creatorului, deosebitoare în multe de biografia lui
„exterioară” [cronologie, fapt de viaţă, istorie (ca importanţă) şi cotidian
(ca întâmplare de duzină, „neimportantă”)]. Iar metabolismul existenţial,
afectiv, cultural reprezintă depozitul sau modalitatea de recepţionare şi
„stocare”/ păstrare a memoriei. Rolul acestui metabolism e de a fi mereu
„treaz”, de veghe, mereu la dispoziţia creatorului, atunci când acesta se
angajează în travaliu artistic, în elaborarea unei sau altei opere. Din cât s-a
tot teoretizat pe tema în cauză sau în liniile branşamentelor ei, ar reieşi că
respectivul metabolism a fost diferit de la epocă la epocă, de la un nivel la
alt nivel de civilizaţie, astăzi, spre exemplu, culturologii lansând ipoteza că
evoluţia biologică este înlocuită de evoluţia culturală, de unde şi apariţia
noţiunii de „genom cultural”. În acest caz, genomul nu mai poate fi
perceput doar ca „totalitate a genelor prezente în cromozomii unui
organism sau în setul haploid de cromozomi, care conţine informaţia
genetică necesară formării unui organism”, ci acestui genom deja îi este
caracteristică „mişcarea”, acţiunea, de la formarea organismului trecându-
se la ceea ce poate forma acest organism – cultură, civilizaţie, literatură,
opere de artă etc. Se mai spune că literatura poate „secţiona” şi cerceta
genomul cultural, ceea ce este important atât pentru studierea trecutului
(inclusiv sub aspect civilizator, de creaţie umană în general), cât şi pentru
înţelegerea mai adecvată (plenară ar fi, totuşi, imposibilă!) a prezentului.
Trebuie să reţinem că literatura este înţeleasă şi ca mecanism al memoriei
culturale; mecanism care, precum o cameră vidio minusculă introdusă în
organismul omului, poate fi introdus în ceea ce aţi numit metabolismul
nostru cultural şi afectiv.
Dar, odată ce toate în lume par a fi dihotomice, apare şi
presupunerea că timpurile noastre sunt deja (sau încep să devină)…
aculturale; sunt ale uitării, ale slăbirii memoriei culturale şi e posibil să
intervină rupturi cu trecutul, adică şi cu metabolismul cultural al
civilizaţiilor, al geniilor care au vârfuit aceste/ acele civilizaţii, le-au
79
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

profilat culmile insurmontabile de cele mai multe spirite creatoare,

gânditoare din lume, ca să nu mai vorbim de cele obişnuite, numite, la
hurtă, masă umană. Cu toate că eu unul cred că metabolismul cultural,
memoria colectivă din conştientul, dar şi din subconştientul epocilor,
civilizaţiilor, constituie un „păienjeniş” (benefic!) atât de acaparant şi
puternic, încât nu va lăsa să-i scape din fantasticele reţele lumea, încât
aceasta să ajungă la o ruptură dramatică, absurdă chiar, cu propria
precedenţă, naştere, devenire, împlinire prin continuitate de experienţă,
cunoaştere, aspiraţie, neîncremenire în proiecte de etapă, după care s-o ia,
altfel, de la început. Memoria, metabolismul cultural (inclusiv filosofic)
constituie liantul sine qua non al lumii, al alcătuirii spirituale a omului,
umanului în general.
5. Probabil, am dat un test (nu primul; au mai fost şi altele) mai
convingător în romanul meu memorialistic Copil la ruşi, în care, pe calea
ţinerii de mine, prin ţinerea de minte [în alianţă – să recunosc – cu
imaginaţia, cu modalităţile de a crea, recrea, întregi, reîntregi în propria
mea fiinţă, pe cât de concretă, pe atât (şi) de „inventată”] m-am „recrutat”
pe mine, copilul, apoi preadolescentul, aduşi, pe rând, în faţa regelui şi
ascultaţi de acesta ca pe un Şeherezad, fratele Şeherezadei. Aşadar, pot
spune că la memoria mea mă raportez creator, împreună cu ea reîntregind
aspecte, secrete, pe acestea, concomitent, decriptându-le şi… descriindu-le,
adică făcându-le literatură, travaliul „de laborator” întâmplându-se exact
cum spun chiar în primul pasaj din romanul memorialistic, pe care „îl scriu
cuprins parcă de febră şi acaparantă fascinaţie. Rememorez oriunde,
oricând, notând, zvâcnit-laconic, detalii, momente din copilărie, surprins –
chiar aşa! – şi recunoscător (cui?) că nu le-am uitat, că ele nu s-au
«desprins» de mine, nu m-au părăsit, spre a se pierde pe sinuoasele drumuri
ale vârstelor, dispărând sub nămeţii altor întâmplări, evenimente, perindări
de anotimpuri şi decenii. Revenind acasă din călătorii, de la întruniri, din
redacţii de reviste şi edituri, pur şi simplu din oraş, de la sat, trec notele de
pe bucăţele de hârtie în fişierul-blocnotes din calculator, iar altele se
întâmplă să le inserez direct în canavaua naraţiunii, dezvoltându-le,
oferindu-le spaţiul şi acordându-le atenţia pe care, în virtutea importanţei
lor, le pretind, le merită. Mă trezesc din somn, revin din vis, povestindu-mi
ce mi s-a întâmplat chiar mie, astfel populând după-miezurile nopţilor şi
pre-zorii cu luminoasele amintiri ce revin din vârsta conştiinţei avide de a
cunoaşte; vârsta sufletului deschis (apertus animus) spre lume. Ar fi în
80
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

toate astea o tensiune dintre atenţie şi proiecţie, precum ar fi zis Matei

Călinescu. Astfel că metoda de amintire/ scriere a cărţii e una simplă, alias
clasică”.
Încoace, după copil, după preadolescent (adică, nu prea…
adolescent, încă), mi-ar veni parcă mai uşor să apelez la memorie, dat fiind
că ea este susţinută de jurnalul pe care am început să-l ţin din februarie
1969 (eram student la anul doi jurnalism şi filologie), componente/
compartimente din care deja le-am şi publicat în cărţi aparte, Student pe
timpul rinocerilor (Chişinău, 2000) şi Perimetrul cuştii (Bucureşti, Cartea
românească, 2005). De la aceste volume încoace, tot public în presă, în
foileton, secvenţe de jurnal, deja ajungând cu ele la începutul anului 1994.
Iar pentru a defini conturul fiinţei, precum ziceţi, nu poate fi
revelatoare doar o singură amintire, oricât de pregnantă; în acest caz e
valabil doar… noianul, cosmosul, constelaţiile de amintiri, irezistibila lor
aglomerare, ce duce, apoi, la ordonare, la „închegare”, sinteze, alchimii
artistice, din care se întrupează textul memorialistic „concret”, dar, de
regulă, şi literatura de ficţiune, care nu poate să nu aibă legătură
indisolubilă cu metabolismul tău cultural, cu experienţa ta latentă, cu
filosofia civil-existenţială a propriei tale persoane, dar şi cu cea colectivă.

Lucian VASILIU
Rezistența prin memorie

1. Literatura este, prin excelență, memorie. De la Homer la poemul

confesiv-alegoric Tatăl meu, Rusia, de Cezar Ivănescu. Dincolo
de cărțile, opurile, volumele explicit memorialistice (confesiuni,
dialoguri, interviuri)! În Biblioteca din Alexandria era însumată
MEMORIE! Chiar și incendierea templului ține tot de…
memorie. Sau desenul pe nisip al lui Iisus... Nu putem vorbi
despre memorie fără literatură, despre literatură fără memorie.
De la Cartea lui Iov la presa culturală contemporană. De la
Memento mori la Memoriile lui Hadrian… „Nu-ți voi lăsa drept
bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe o carte” (Tudor
Arghezi – Testament).

81
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

2. Mai mult decât în dirijata perioadă postbelică (timp în care au

fost încercări onorabile). După căderea zidului berlinez am
revenit la o relativă normalitate. Libertatea spiritului a determinat
apariția unor cărți semnificative: autori interziși, foști deținuți
politici, scriitori de dincolo de frontierele actuale… Cât de
surprinzătoare a fost apariția inedită a epistolelor Eminescu –
Veronica Micle, la editura „Polirom”! Sau volumul inedit de
memorii (jurnal) al lui Teohari Antonescu, istoricul-arheolog-
universitar care completează imaginea „Junimii” maioresciene
(pe lângă consacratele amintiri semnate de Iacob Negruzzi și
George Panu). „Când memoria va reveni” este un titlu
emblematic al poetului și… memorialistului vertical Liviu Ioan
Stoiciu. Cartea nouă (Fals tratat de manipulare) a Anei
Blandiana este un alt reper major în postdecembrietate. Sunt
convins că vor apărea în continuare cărți-document
spectaculoase, utile în noua geografie culturală și politică
europeană. Memoria ne atenționează să nu repetăm istoriile
nefaste.
3. Cred că și croncănitul corbului lui Edgar Allan Poe este
memorie. Chiar și urmele tocurilor înalte ale poetului ludic G.
Topîrceanu pe străzile Iașilor de odinioară. Și clopotele de la
Alba-Iulia sunt memorie! Fără memorie suntem… mancurți
(noțiune dezvoltată de poetul Grigore Vieru, odinioară, pe malul
sovietizat al Prutului, pornind de la o carte a lui Cinghiz
Aitmatov). Câtă memorie este într-o pagină manuscris Lucian
Blaga! Pe acest fond au fost întemeiate și instituțiile
tezaurizatoare: muzeele lumii, bibliotecile, arhivele. Se cade a le
conserva, valorifica, îmbogăți. De-am spune doar Memorialul de
la Sighet!
4. Cred că un psihiatru, un psihanalist, un psiholog ar putea mai
bine glosa în acest sens. Mă gândesc la Dostoievski și…
subteranele sale, mă opresc la paginile lui Franz Kafka, mă refer
la „Jurnalul” lui N. Steinhardt. Sistemele totalitare au încercat să
neantizeze incomoda… memorie. De la Nero la Stalin.
82
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Rezistența prin memorie (cultură) continuă, într-o lume cu alte

probleme (manelizare, epidermizare, mercantilism etc.).
5. Sunt dominat de câteva secvențe esențiale: anchetele la care era
supus tatăl meu (preot interbelic de țară, cu Teologie absolvită la
Cernăuți – actualmente Ucraina), în anii '50 și plecarea lui bruscă
la Domnul (infarct miocard, pe fondul Tezelor P.C.R. din vara
anului 1971 – aveam 17 ani)… Alte două secvențe: cele două
apariții pe lume ale copiilor noștri, iolandieni, Maria-Luiza și
Cezar-Ștefan. În rest, în partea bună a memoriei (o monadă!) mă
regăsesc copil năstrușnic în paginile „Amintirilor”…
memorialistului junimist Ion Creangă!

Dan Bogdan HANU

Literatura - masca artizanală a memoriei

Nu ştiu de ce, însă a încerca să urci (cu) răspunsurile (pe) scara

întrebărilor unei anchete mi-a părut aproape întotdeauna un handicap. De
fapt, poate cu o încordare nu tocmai sisifică, aş putea explica de ce, dacă asta
nu ar declanşa o altă anchetă în sine şi dacă ar evita cu nonşalanţă capcanele
fastidiozităţii. Anchetele sînt, fie ele breşe ori ranforsuri în actualitate, alerte.
Şi asta, cît se poate de substantival.
Acum, cînd ai în faţă o temă atît de impunătoare/ cuprinzătoare pe
cît orizontul şi bolta la un loc, este riscant s-o urneşti pe erudiţie, fără a te
trezi prins fără busolă, împins să gravitezi pe orbite incomode, rătăcind prin
luxurianţa referinţelor, pînă ce te vei fi pierdut (de tine însuţi), de nu te vei fi
îngropat de-a binelea în hăţişurile teoriilor. Nu e recomandabil să te laşi
angajat într-un ocol al lumii, cu merinde şi recuzită pentru un week-end, fie
şi prelungit (unde mai pui că şi combustibilul – aka numărul de semne – e pe
raţie strictă!). A păstra însă matca experienţei proprii, e, nu atît profitabil, cît
învigorant şi avîntului i se poate îngădui măcar îndreptăţirea, deşi nu-şi poate
susţine prea departe un temei, dată fiind apertura de neoprit a temei. Atunci,
83
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

însă, ar fi corect să atenţionăm asupra faptului că tot ce este trecut aici nu

trebuie luat cu valoare de răspuns – ar fi şi destul de greu! – ci de insectar de
dileme, fără detentă taxonomică. Voi pune, aşadar, cele cîteva gînduri în
formatul unor observaţii minimalede fişă dintr-o agendă rămasă deschisă. La
ambele capete, căci unde este memorie, e şi (re)întoarcere. O foaie pentru
minte (memorie), inimă (identitate) şi - aici orice acoperire e oţioasă, vremea
domnului Jourdain pare să se fi casat – literatură.
Tripartitismul acesta inhibă fără recurs, este, aşa zicînd, unul dat,
subînţeles, într-atît încît să nu ajungă supralicitat, nicidecum specios. Cine
mai pune la îndoială legăturile, nebănuite mai degrabă decît primejdioase
dintre memorie, identitate şi literatură, face figura unui schismatic
necreditabil, cu certă vocaţie de saltimbanc. Triada s-a consolidat în milenii
şi e configurată pe suma (seama) acestor legături uimitore prin ofertanţa lor,
prin posibilităţile lor flexionare. Pot fi oare privite ca nişte vase
comunicante, adică, la multă memorie revine puţină literatură, privilegiaţilor
surîzîndu-le situaţia răsturnată? Am amintit asta, pentru că, într-o discuţie
lejeră, de terasă, un prozator nu ştiu cît de important, însă deţinător autoritar
al unei debordante stilistici, a dat o cot(itur)ă – pentru mine neaşteptată –
mărturisirii sale: cheia intempestiei sale imagistice (aş îndrăzni să adaog, şi
fluenţei vizionare) ar fi carenţele memoriei care îl obligă să inoveze
infatigabil! E drept că tîrîş-grăpişul cu burta lipită pe curbele de nivel ale
memoriei poate predispune spre un prozaism păgubos, prea îndatorat
biografismului şi autoreferenţialităţii fără ecou şi atunci identitatea face
diferenţa, cu rolul ei de a răsfrînge lumina alterităţii, dar, evident, nu
memorialistica boantă e în chestiune! Despre ce vorbim, totuşi, este o
dominantă a literaturii aceea de a suplini decompensarea survenită ca urmare
a memoriei lacunare? Să fie asta regula care face norma în relaţia literaturii
cu memoria? Dar identitatea, clepsidra prin care o parte a memoriei trece în
literatură cum ar trebui privită, dacă nu ca fiind mult mai selectivă decît
însăşi memoria, de care este modelată, dar pe care o gestionează?!
Identitatea, sinteză a experienţelor, poate juca mai mult sau mai puţin fidel
pe cartea (cărţile nescrise, latente) memoriei, partitura ei, iar dacă duce spre
84
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

literatură, este de cele mai multe ori înrolată tocmai în serviciul acelor nivele
(etaje) underground ale memoriei, unde mişcările sinelui sînt neîngrădite de
ţinute diplomatice sau obscurizate în (pen)umbra concesiilor, poate chiar
neutralizate în formolul acestora. O identitate conştientizată va răscoli
straturile memoriei pînă ce va depista pînza de tensiuni capabile să amorseze
poietica vitală unei literaturi. Altfel spus, cum reuşeşti să te distribui
continuu şi eficace între ceea ce te reprezintă şi ceea ce îţi este dat. Revine
identităţii misia extragerii experienţelor revelatoare şi relevante din
contingenţă şi arbitrar, medierea relaţiei organice memorie – literatură. Dacă
literatura poate fi privită – şi există! – ca instituţie, în filigranul ei se străvede
un şantier cu materialul de construcţie al memoriei şi logistica identitară.
Ce-i drept, nu poţi să nu dai memoriei ce e al ei, al ei în primul
rînd, de unde spectacolul se vede în integralitatea detaliilor, este baza de
date, tezaurul de resurse, depozitarul fiinţei şi experienţelor trecerii sale prin
lume, dar tot de aici, din organul polivalent al memoriei, sînt activate
funcţiile datoriei, modelării, regenerării, cu relevanţă estetică minimală. Ar fi
însă contraproductiv să restrîngem doar la atît universul memoriei, al
memoriei ce fixează cu cea mai arahnoidă acurateţe şi dezinvoltură. Ea este
nu doar vehicolul şi furnizorul totemic, imaginal, al viziunilor, ci şi substanţa
intimă a acestora, este especia de bază a ecosistemului şi, în absenţa ei, toate
numele ar fi unul singur: extincţie. O identitate puternic conturată va nutri
literatura doar cu ce îi este necesar din imensul inventar al memoriei, pentru
a-i asigura şi menţine supleţea, pulsaţia, căci literatura e încălcarea regulilor,
aşa au evoluat (nu au progresat) formele sale, tot astfel se va fi săvîrşit
trecerea (nu saltul!) de la oarece curente şi perioade onor altele. Şi, dată fiind
precizarea liminară şi experienţa celui de faţă, care este una a închiderii peste
sine, a carapacei, dacă se insistă suficient se poate cocheta cel puţin cu la
sfidarea supremă, Tăcerea! Tăcerea, nucleu irepresibil al misterului, în jurul
căruia, în cercuri nu atît de creştere, cît de iniţiere, ale aprehendării, se
încheagă şi se instituie identitatea. Mai curînd ori mai tîrziu, se ajunge la un
punct, după care se poate trăi fără să se mai poată spune, asta neînsemnînd
cămemoria e mai scurtă ori identitatea neîncăpătoare. Pot, foarte lesne, privi
85
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

literatura ca autentică şi singulară în felul ei cale de acces spre tăcere, vis al

autonomiei depline. Indicibilul e acel liman al literatorului mai puţin uman,
într-ale sale cu precădere, indiferent de foaia de parcurs. A nu se înţelege
acum că, potrivit cine ştie cărei iconomii pe contrasens, i-ar reveni literaturii
să desăvîrşească reducerea memoriei la tăcere!
Prin funcţia ei de căpătîi, care îmi pare a rămîne, totuşi, aceea a
reconstituirii (evident că nu cu metodă arheologică sau paleontologică!),
literatura întoarce serviciul memoriei, lucrează pentru aceasta fără a o face
programatic, e şi ea, la rîndul ei, un depozitar, cel mai viu, poate, al
memoriei, căci e împletitură rezistentă a duratei lăuntrice, de timbru propriu,
cu timpul concret, scris de evenimente. Nerezumîndu-se a fi doar o simplă
reacţie la memoria individuală, văd, totuşi, literatura ca pe o artă a amintirii.
Este identitatea catalizatorul, agentul de contrast care dă contur
reliefului memoriei şi-l aduce la forme definite, cristalizate artist(ic), cu
habitusuri, la rîndul lor, memorabile? Pînă la urmă literatura nu are cum sări
peste un cerc al precondiţionării al cărui centru viu este memoria, dar ale
cărui raze sînt trasate de identitate, un cerc poietic. Pînă la urmă literatura e –
nu doar atît, dar în efigie – masca artizanală a memoriei, plăsmuită cu mai
mică ori mai mare forţă de convingere, în retorta identităţii. Totul e ca acest
dren, filtru şi mult mai mult decît atît, identitatea, să nu sfîrşească în manie
de satrap, încît, prin natura stărilor de lucruri şi a experienţei individuale, să
treacă în cealaltă extremă, înăbuşind o memorie homerică într-o literatură
himerică. Precumpănitor ar fi ca scriptorul să fie preocupat continuu de
natura fragilă a graniţei dintre cele două tendinţe ale identităţii: cea de
ordonator (de credite?) al memoriei şi aceea de cenzor, mai adesea, de
preferat, vigilent decît drastic.
Poate, în treacăt, ar trebui amintită corporalitatea ritualică pe care
memoria o insuflă identităţii, felul în care o modelează prin recurenţe,
recursiuni, retorsiuni, obsesii, echivalentul unor pelerinaje la toposuri
formatoare, imprimîndu-i un anume stimmung, o amprentă care este a unei
stări dominante sau avatarilor ei, pregătind-o să-şi înţeleagă predestinarea
pentru un anumit limbaj. Un limbaj, o afirm precum Iona din vintrele unor
86
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

ani întinşi de tăcere (nu şi de linişte), centrat pe miezul/ nucleul sacru al unor
topoi care alcătuiesc firmamentul memoriei, detaşaţi pe un ocean rezidual,
aşa cum, cu poeticească şi înaltă îndrituire spune ne luminează şi Pound:
„ceea ce iubeşti cu adevărat rămîne/ zgură-i restul”. În jurul acestor topoi
actul reconstituirii e reverenţa făcută de literatură memoriei, e travaliul depus
spre alcătuirea unui puzzle imaginal ideal. Însă ceea ce asigură coeziunea
imaginală poartă însemnele şi livrează cauza celei mai înzestrate ficţiuni,
fiindcă obiectul nostalgiei ( la care se poate ataşa, după caz, şi un bemol
pios) nu e nicidecum (vre)o materie primă, ci un distilat, un artefact
sinestezic.
Există, foarte probabil, literatura egală memoriei, cea egală
identităţii, după cum şi aceea care le transcende, nu artă pentru artă, ci aceea
în care cele două coexistă sublimate, ontografic contopite, şi care e şi cea
mai rară, fiind fervoarea unei mistici a viziunii. Însă asta, doar cititorului îi
va fi dat să ştie…

Mihaela ŞIMONCA
Pustiul deznădejdii şi memoria celor „împreună“

1.Când vorbim de raportul dintre memorie și literatură, există o

memorie a banalității și una a semnificativului. Depinde despre ce memorie
vorbim. Uneori, în literatura ultimelor două decenii, s-a confundat scrierea
de literatură cu reproducerea unor scene din viața proprie, de obicei
subsumată conceptului de mizerabilism, la care s-a pus – în funcție de
dezinhibările autorilor – un vârf de cuțit, o linguriță sau un polonic de
sexualitate. Chiar și în aceste condiții, nu tot ce ni s-a întâmplat în tinereţe
poate fi considerat un subiect pentru un roman sau pentru o proză scurtă.
Uneori, avem aceleaşi amintiri ca şi colegii noştri de generaţie, o memorie
repetabilă, nesublimată literar. Chiar memoria noastră din comunism riscă
să fie despărțită de literatură, pendulând între chinurile zilnice ale părinţilor
pentru procurarea hranei şi terminând cu câte o poveste, când vedeam câte
87
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

un film bun la un video în vecini sau când ascultam o melodie care nu se

difuza la radio. Cu toate acestea, o literatură care nu valorifică experienţa
memoriei este una frântă şi, probabil, neizbutită. Numai că nu toate
amintirile fac o mare literatură, au fost autori care – spunând că respectă
adevărul – au pus în pagini lucruri plicticoase sau banale. Important este
talentul cu care resuscitezi memoria. Altfel spus, să simţi şi tu pumnul
securistului cu care era bătut Paul Goma, chiar dacă au trecut 37 de ani de
la eveniment, să simți cât de prăbușit în sine era Mihail Sebastian după ce a
citit prefața antisemită a lui Nae Ionescu, la romanul De două mii de ani.
Sau, pe un alt plan, să simţi că ai fi putut şi tu să fii în locul acelei fete din 4
luni, 3 săptămâni şi 2 zile, din filmul lui Cristian Mungiu, care rămăsese
însărcinată, riscând să fie făcută de ocară de toţi din jurul ei, de la speriaţii
părinţi la pudicii cetățeni, invocând etica și echitatea socialistă. Memoria
interzicerii avorturilor în comunism, din 1966 –, în condițiile unui trai
mizer al familiei, în special al mamei, obligată să facă serviciu, ture de
noapte, și să aibă grijă de copii, cu o alimentație științifică –, poate fi, ca să
dăm un exemplu, o filă tragică despre imixtiunea Statului în viețile private
și în deciziile personale ale oamenilor. O amintire cu mare grad de
relevanță și semnificație.
2.Cred că memoria a rămas încrustată, în primii ani după 1989, în
volumele de memorialistică, ale celor care au trecut prin închisori. Mai cred
că memoria a fost bine reprezentată de noul val de tineri prozatori, afirmaţi
după 2000, care au dat memoriei acel contur empatic în care fiecare dintre
noi s-a putut regăsi. Cred că literatura română n-are încă acel mare roman
al comunismului, dar tocmai acesta poate fi farmecul paradoxal al acestei
literaturi: din frânturi de poveste să se dezvolte o imagine caleidoscopică şi
verosimilă despre acea epocă. Sunt prozatori care au reuşit să valorifice
tema memoriei (Norman Manea, Radu Cosaşu, Gabriela Adameşteanu,
Radu Aldulescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Alexandru Vlad,
dar şi mai tinerii Răzvan Rădulescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici,
Petre Barbu, Doru Pop, fraţii Filip şi Matei Florian), reuşind să evite
teoretizările sofisticate. Sunt de aşteptat şi romanele tranziţiei româneşti, cu
88
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

tot ce a presupus aceasta, de la perpetuarea unor stări de lucruri şi

habitudini din vechiul regim, până la discrepanţele sociale tot mai
pronunţate. E o memorie dinainte de 1989, dar şi o memorie a prezentului,
care nu poate fi evacuat doar printr-o consolare: „toate-s vechi şi nouă
toate“.
3.Memoria este istoria noastră subiectivă. Memoria este întoarcerea
într-un trecut, care n-a fost paradisiac. Memoria este văzul şi auzul nostru,
translatate în creier. Memoria înseamnă judecată dreaptă. România, care a
trecut prin două totalitarisme, nu poate neglija memoria, care susține o
privire lucidă asupra a ceea ce însemnat derapajul antidemocratic, în
formele ei de manifestare, fascist şi comunist.
4.Memoria nu înseamnă renegarea unui trecut. Mai ales ultimii 70
de ani, trecutul a avut etapele sale de culpă colectivă, de trădări, de ipocrizii
şi compromisuri. Înțelegerea acelor politici statale, acceptarea unor abdicări
morale vor lucra la însănătoşirea unei naţiuni. Faptele prezentate e necesar
să nu eludeze adevărul istoric. Poate că în istoria noastră recentă nu sunt
fapte convenabile, poate că am pactizat deseori cu ticăloşia şi cu inerţia, dar
toate aceste momente trebuie asumate, cumva, şi prin memorie ele devin
pagină de istorie şi nu trecut ocultat. Memoria poate fi reazem pentru noi
solidarităţi. Memoria nu poate face abstracţie de momentele de apropiere,
de omenie şi de curaj, de clipele acelea când pustiul deznădejdii devine
populat cu fiinţe care te susțin. În această privință, literatura este nu doar
memorie a brutalității și a crimei, ci și memorie a faptelor de curaj,
luciditate și prietenie. Toate aceste lucruri trebuie spuse şi scrise. Din
păcate, la noi predomină o cultură defetistă („nu se poate face nimic“, „toţi
sunt o apă şi-un pământ“, „n-avem nici o şansă“, „am pierdut la ruleta
planetară“) şi o cantonare într-un prezent fără învăţăminte, populat doar de
confruntări sterpe între actanţii politici. Tensiunea şi grijile prezentului
obligă memoria să fie doar invocată, fără frecvente anamnesisuri. Trăiesc la
Bucureşti şi constat, an după an, că acest oraş se simte bine fără memorie,
cu clădiri de patrimoniu distruse, cu străzi care devin lipsite de strălucire.
Există un prezent al fugii de memorie, al prezentului unui „carpe diem“
89
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

viciat. Absenţa memoriei ca habitat este compensată de o memorie

culturală (teatre, săli de concerte, expoziţii şi muzee), care face totuși din
Bucureşti un loc suportabil: bucurii de o seară și estomparea memoriei ar
caracteriza Bucureștiul actual.
5.Amintirea care mă defineşte cel mai pregnant este familia, familia
pe care am avut-o copil fiind, familia pe care o am acum, matură fiind. Am
fost două surori acasă, cu o diferenţă de şapte ani între noi, eu fiind cea mai
mare, am acum doi copii, un băiat şi o fată, născuţi tot la o diferenţă de
şapte ani. Mă bucur că acestor doi copii ai mei pot să le ofer cărţi, pot să le
spun poveşti, pot să-i duc în vacanţe, nu doar să mă îngrijesc de traiul lor
zilnic. Mă bucur că-i plimb, că-i răsfăţ, că-i învăţ să fie „împreună“, că nu
cresc egoist, într-un turn de fildeş, că umblă în picioarele goale prin iarbă,
că mănîncă borş, că le place la baie şi sînt curaţi, că nu se plictisesc
niciodată şi că le place să afle lucruri noi, nu doar ceea ce le oferă şcoala şi
grădiniţa. Sunt fericită când îi văd revoltaţi, când îmi spun despre vreo
nedreptate pe care o observă, când nu le place să fie mințiți sau păcăliți.
Sper ca generația copiilor mei să nu prindă culoarea mediului, să nu devină
obosiţi înainte de vreme, plafonaţi prea curând. I-aş dori implicaţi, fermi şi
adevăraţi, fără să vadă în minciună o scuză şi o apărare. Aceaste e memoria
mea, care îmi dă putere să nu mă risipesc pe „un fir de praf rătăcitor“.

Cornel NISTEA
Literatura - defulare, prin transfigurare

1., 4. Literatura are ca principală sursă de exprimare complexitatea

personalităţii celui care scrie. Este, mai degrabă, rezultatul unor eşecuri
repetate ce se manifestă prin defulare, prin transfigurare. Numai că nu se
întâmplă de fiecare dată aşa.
2., 3. A făcut-o în mică măsură, aceasta şi pentru că a existat şi mai există
elemente antimemorie încă puternice. Desigur, literatura ar fi ce mai bună
modalitate de valorificare a adevărurilor istorice recente. Mi s-a întâmplat
90
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

să trimit unei reviste literare un fragment de roman cu atrocităţile suferite

de români în timpul dictaturii comuniste şi mi s-a răspuns că fragmentul
meu e un preoletcultism pe dos, şi asta încă cu oarecare vehemenţă. A fost
un şoc.
5. Dacă aş avea capacitatea să mă transform într-un analist/ autobiograf al
scrierilor mele, aş găsi acele fragmente de viaţă asemenea unor cioburi de
vase pe care le-am descoperit în copilărie într-o râpă, uimit de frumuseţea şi
strălucirea picturii lor, farfurii sau căncee de apă folosite de strămoşii mei
şi care mai târziu mi-au incitat tot mai mult curiozitatea existenţei
oamenilor ce au trăit acolo, în Apuseni, mai ales după ce am aflat diferite
legende cu unii dintre strămoşii mei. Elementele biografice din primii ani ai
copilăriei au fost negreşit hotărâtoare în formarea unui fond sufletesc
bulversat de evenimente, care au pătruns în cărţile mele însă în mică
măsură. Pe unele dintre acestea încerc să le recompun într-o carte de
memorialistică din care am scris deja câteva sute de pagini. Şi totuşi e încă
atât de puţin. Sunt câteva evocări din copilărie care mi-au afectat emotiv
viaţa. În primul rând, la vârsta de cinci ani am trăit prima spaimă că tata,
mobilizat în Batalionul Fix de pe Valea Arieşului, să fie împuşcat de
trupele hortiste. În clasa întâi, învăţătorul mi-a descoperit în postul
Crăciunului un cârnăcior în traistă şi m-a bătut bestial, ritualic, călind
joardele în sobă, moment din care am urât şcoala şi dascălii ei, ceea ce a
dus la eşecul meu şcolar repetat. Apoi, dramele din timpul instaurării
dictaturii comuniste, cu pătimirile tatălui meu şi ale familiei, după ce un
ticălos de om a afirmat că tata ar fi avut vreun rol în Garda de Fier. Şi, de
aici, calvarul!... Au fost momente în adolescenţa mea când în mine a
izbucnit revolta şi-am fost anchetat la procuratura din Câmpeni, fără urmări
grave, după ce am incitat colegii la revoltă pentru mâncarea de proastă
calitate şi alimentele furate de administraţie. A existat, însă, şi o altă parte
existenţială, aceea a spiritualităţii satului, care mi-a umplut copilăria de
încântare, mai ales în marile sărbători, cum a fost mersul cu colinda, sau
slujbele religioase dintre holde cu agapa ritualului datului sau petrecerile
din sat, clăcile secerişului sau ale torsului etc. Iar dacă am vorbit de revoltă,
91
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

în adolescenţă, dar şi mai tîrziu, am încercat şi-adeseori am reuşit să

transform eşecurile în reuşite, mai întâi prin sport, devenind campion de
lupte greco-romane şi atletism, apoi prin literatură, obţinând un premiu doi
pe ţară la un concurs cu o povestire, fapt ce m-a făcut să iau hotărârea să-mi
urmez această vocaţie. Au urmat lecturile şi truda scrisului, căreia i s-au
adăugat bucuria de a vedea tipărită o pagină de literatură reuşită. Să scrii? E
un fapt extraordinar. Prin scris trăieşti la dimensiuni dincolo de închipuire.

Andreea RĂSUCEANU
Drumul ritualic

M-am gândit mult în ultima vreme că, după 30 de ani, am început

să mă refugiez tot mai des, în momentele grele, de deznădejde când ai
senzația că nu ești făcut pentru lumea din jur și nici nu trăiești în epoca în
care ar trebui, în imaginea mentală pe care am păstrat-o despre casa
bunicilor de pe strada Stejarului. Amintirea are uneori ceva din lumina
fotografiilor vechi, caldă, galbenă, estompată, alteori din soarele orbitor,
puternic, alb al unor dimineți de primăvară. Miroase, în această casă ideală
a memoriei mele, întotdeauna a zambile și a tei (ale căror crengi invadau
balconul de la etajul patru al blocului construit pe modelul clădirilor rusești,
în anii 60), și fac mereu același drum ritualic: în vântul răcoros al dimineții,
pe la marginea cimitirului, până la mica piață de unde se aproviziona tot
cartierul nostru, Piețișoara, apoi înapoi, pe sub copacii înalți, numărând
blocurile înșirate la rând, la distanțe egale, în cetatea ideală care trebuia să
fie Bucureștiul socialist, prin micul parc de lângă bloc, simt mirosul de
metal încins al leagănelor strâmbe unde m-am lovit o dată la picior atât de
tare că sângele mi-a dat pe-afară din pantof. Evident, de fiecare dată
detaliile se schimbă, uneori gardul care împrejmuiește blocul e cuprins de
flacăra forsiției, alteori de buchetele mărunte, cu parfumul lor slab, de
floarea-miresii, uneori pânza în dungi a șezlongului de pe balcon e plină de
lecturile unei vacanțe de vară, alteori balconul e acoperit de zăpada
imaculată și crengile teilor sunt gheare negre care răscolesc măruntaiele
92
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

unei după-amieze. Oricum ar fi, imaginea luminoasă a marelui bloc de

piatră albă, cu treptele late de la intrare, al cărui vârf se pierdea pentru
totdeauna undeva în nori, unde privirea n-ajungea niciodată, mi-a rămas
săpată adânc în creier, și imaginea oricărei clădiri asemănătoare mă umple
de cea mai adâncă fericire. Orice catedrală în lumina biruitoare a unui
aprilie, un bloc bucureștean de sticlă, hidos altminteri, care la un moment
dat, pe nesimțite, se umple de flăcările galben-roșietice ale soarelui la
crepuscul, coloanele unui templu grecesc, Casa Presei în depărtare, văzută
de pe Insula Trandafirilor, o pereche de cercei din coral alb, dreptunghiulari
ca elementele unui altar al Zeilor Necunoscuți, toate sunt copii ale marelui
bloc alb, și toate vorbesc despre vârsta fericită a copilăriei.

Marius VASILEANU
Potenţialul de memorie al realităţii

1.La limita luminoasă aș putea susține că nu există literatură în afara

memoriei. „Noroc” că nu sunt poet, fiindcă un poet ar spune că nici memorie
fără literatură/poezie nu este cu putință...
Fiind sub vremi, omul are un raport implicit cu timpul, așadar și cu
memoria – fie că vorbim de memoria trecutului, fie că vorbim de memoria
viitorului. Dacă scrii literatură fantastică, să spunem, nu vei putea face
abstracție de trecutul, de prezentul, de viitorul tău și al omenirii, atât cât le
cuprinzi, atât cât ești capabil să le imaginezi & (re)creezi.
Precum orice om, scriitorul este o lentilă care primește lumina
trecutului, lumina viitorului pentru a le focaliza în prezent. Diferența este că
scriitorul are la-ndemână instrumentul numit „cuvânt” și vehiculul numit
„imaginație” cu care survolează Realitatea. Uneori, dincolo de prezent, are
acces la Prezentul care îmbrățișează întregul, Realitatea așa cum este, dar
atunci cuvintele își pierd puterea de cuprindere...
Cei care vorbesc cu adevărat despre Realitate sunt marii poeți. În
istoria religiilor și a spiritualității, se spune uneori despre marii înțelepți că
93
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

sunt și un pic poeți. Fiindcă și poetul, și înțeleptul au acces la Realitate,

dincolo de barierele spațio-temporale.
Unii vor susține că nici nu există trecut, nici viitor, așadar nici
memorie (variantă: există numai Prezent). Este o șaradă lipsită de sens odată
ce nu ai avut vreodată acces conștient la Prezent. Scriitorul are acces într-o
anume măsură la copilăria și adolescența sa, după cum are acces parțial la
trecutul unei comunități și al umanității. Scriitorul are o memorie pe baza
căreia pornește în crearea operei (sale), care poate intersecta masiv viitorul
propriu al omenirii – vezi marile capodopere – ori doar unul din variante de
viitor, improprii. Precum orice om care aspiră la Realitate, fiind scriitor, ar
trebui să-ți răspunzi, la fel ca în zen: unde erai tu înainte de nașterea
părinților tăi?...
2.Răspunsul este negativ din multiple motive. Întâi de toate, nici
istoricii nu au recuperat îndeajuns ceea ce era important de recuperat din
trecutul recent. Nu este cazul să mai subliniem aici că și politicul și-a băgat
coada prin masive bruiaje post ’89. În funcție de conștiința scriitorului, unii
trec spre extreme și livrează ceea ce „se vinde” (astăzi), alții, care
funcționează în ritmuri mentale mai ample, fac referire cu onestitate la
memorie.
Nu este loc în această discuție pentru acei scriitori care înainte de ’89
au ridicat în slăvi regimul comunist, iar acum caută a se autojustifica –
realitatea paralelă în care au trăit și în care vor să ne ademenească în
continuare face casă bună cu impostura, lipsa moralității și prostia.
De ce nu s-au scris încă marile cărți despre trecutul comunist: pentru
că acest trecut este prea aproape, nu este încă îndeajuns cunoscut, nu este
digerat. Avem însă câteva reușite: Dan Lungu, Radu Aldulescu, Dan Stanca
etc.
Dar regimul comunist a bruiat masiv jumătate de secol de cercetare
pentru istoricii români. Abia astăzi apar arhive, memorii, jurnale etc. și
despre interbelic ori sunt aduse la lumină documente mai puțin „ortodoxe”
despre istoria și mai îndepărtată. Scriitorul este tributar acestor gesturi ale
istoricului, într-o măsură substanțială.
94
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Ca profesor de istorie a religiilor mă întreb de ce nu avem romane,

piese de teatru, filme, etc. care să folosească imensul tezaur creștin ortodox,
dar și al altor tradiții religioase și spirituale existente în România (precum
anumite forme de șamanism, hasidism, sufism etc.). Și, mai departe, de ce
rușii post-sovietici, spre exemplu, au creat scenarii și filme – excepționale! –
pornind de la tezaurul (lor) creștin, profund autentic (ex.: filmul „Ostrov”,
regia Pavel Lunghin), iar noi nu facem decât să livrăm, eventual, producții și
teme discutabile precum cea care are drept pretext penibilul caz Tanacu!?...
3.Enorm dacă este vorba despre maturitatea acelei ființe, națiuni,
culturi; mai nimic dacă este vorba despre copilărie. Timpul copilăriei,
abundent impregnat de sacru, este amputat din ce în ce pe parcursul
adolescenței pentru a se camufla în timp profan. Aceasta este rațiunea
existenței ritualurilor de inițiere adresate adolescenților în societățile
tradiționale – ceea ce conduce la o maturizare sănătoasă. Astfel se explică și
bulversarea adolescentului din societățile (post)moderne care refuză
convulsiv, pe buna dreptate, amputările Realității oferite cu generozitate de o
civilizație din ce în ce mai haotică.
Unde suntem ca națiune și cultură? În copilărie, la adolescență ori la
maturitate? Răspunsul nu este încă foarte clar. Poate că fiecare alege în
realitatea sa interioară acel răspuns la care simte că vibrează...
Să nu uităm însă de potențialul de memorie al întregii Realități și,
mai ales, de memoria viitorului. Credința mea este că adevărații creatori
tocmai de aici își extrag suflul, din Prezent, pornind însă de la o solidă
temelie: cunoașterea și înțelegerea trecutului – ceea ce pare a fi o condiție
sine qua non. Geniile și profeții au, în plus, și o nealterată memorie a
viitorului...
4.Păi uitați-vă, din nou, la trecutul comunist recent – tributar, parțial,
interbelicului, care la rândul său este tributar pașoptismului ș.a.m.d.
Atomizarea – numită astăzi „găști” – din mediul literar românesc are
indubitabil și o componentă afectivă. Poate memoria, bine asimilată, aspru
strunită și inteligent digerată să îmbuneze metabolismul nostru cultural și cel
afectiv? Da. Dar pentru asta ar trebui să avem de-a face cu oameni de
95
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

caracter, onești, morali, ferm orientați spre spiritualitatea universală, oricare

ar fi vectorul religios ori spiritual care-i animă (dacă este autentic).
5.În Vechiul Testament, cuvântul „bărbat” are ca înțeles discret, între
altele, și „cel care-și amintește (despre ceea ce este cu adevărat)”. Am avut
șansa în viață de a întâlni câțiva astfel de „bărbați” (înțelepți). Evident că nu
vorbim de gen aici: una dintre persoane este femeie, doamna Annick de
Souzenelle, astăzi nonagenară. Câteva întâlniri de destin au mai fost cu Pr.
Ilie Cleopa, cu Dr. Ioan Ladea și alte două-trei persoane. Oameni cu care nu
împărtășești automat aceeași memorie, căci fiecare are excesele sale ori
opinii cu care nu ești neapărat de acord. Dar am rămas cu anume stări,
conform ideii susținute de Constantin Noica: „Stări de spirit, asta trebuie dat
altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”. După zâmbetul copilului
meu, aceasta este amintirea personală cea mai prețioasă: acele stări de spirit
insuflate de anumiți „bărbați”, stări care cu greu pot fi descrise în cuvinte,
poate doar aluziv, sărăcăcios, de vreun poet...
Probabil cele mai reușite angajamente culturale & spirituale au fost
acelea în care am predat religie și istorie a religiilor tinerilor elevi și studenți.
Pe locul doi ar fi construcția unei noi formule a revistei „Adevărul literar și
artistic” pe care am condus-o timp de trei ani ca redactor-șef și căreia i-am
imprimat o deschidere spre spiritualitatea creștină și universală nicicând
avută în istoria ei. A fost de altfel și cântecul de lebădă, căci, între timp, după
plecarea mea și a echipei care mi-a fost alături, revista a fost repoziționată
mult mai eficient, așa încât a sucombat.
Astăzi lucrez la un proiect de suflet, în care memoria spirituală și
culturală este puternic angajată: coordonez o colecție intitulată „Arhiva
Rugului Aprins” (Editura Eikon). Editez aici operele literare & spirituale ale
câtorva membri importanți ai binecunoscutei mișcări Rugul Aprins de la
Mănăstirea Antim, în care rafinați intelectuali laici și clerici erau animați nu
numai de taina isihastă, ci și de deschiderea creștinismului ortodox spre
marea cultură, spre știință și spre spiritualitatea universală.

96
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Ioan F. POP
Memoria ca disimulare

1. Omul este singura fiinţă care ştie că există, are memoria şi

conştiinţa activă a acestui fapt, chiar dacă nu ştie de ce există. După cum e
singura făptură care poate uita că există. Viaţa nu este decît o uitare a
fiinţei în propria existenţă. Literatura este memoria care rămîne după ce am
uitat totul. Elementele ei subiectivizante se metamorfozează, odată cu
trecea timpului, într-o re-memorare cu prestigiu de obiectivitate, dincolo de
limitele factualităţilor aleatorii. Asta pentru că literatura, cultura ne
amintesc nu doar de ceea ce am fost, ci şi de ceea ce puteam fi. Ne
reliefează fiinţa nu doar în sincronia efemerităţii mundane, ci şi în diacronia
perspectivelor ontologice. Dacă o serie de ştiinţe surprind memoria derulată
în datele orizontalităţii sale, literatura este memoria proiectată pe verticala
sa evolutivă. Gîndirea profundă, cultura de mare rafinament sînt memoria
de sărbătoare a fiinţei, rezervorul din care ea îşi trage seva pentru a se
reflecta în ceea ce poate deveni. După cum spunea Sf. Augustin, „sufletul
este memoria însăşi”. Fără memorie am avea o cultură solipsistă, fără
cultură am avea o memorie goală de conţinut, de semnificaţii. Literatura şi
memoria se provoacă chiar în aparentele lor antinomii. În dihotomia sa
operativă, memoria poate activa partea sa benignă sau, dimpotrivă,
maleficiile sale. Cărţile altora ne apropie de noi înşine. Cărţile proprii ne
înstrăinează. Scrisul ca substitut al creaţiei, ca plonjon în indefinibil. Între
coperţile unei cărţi, oasele cuvintelor ne păstrează memoria fiinţei mult mai
bine. Mai dăinuim chiar prin ceea ce nu putem fi. Eternitatea inexistenţei
pretinde cîteva silabisiri apriorice. Scriem cu rătăcirile pe care nu le putem
practica. Zidim inefabilul cu propriile cuvinte. Scrisul te devoră parte cu
parte, pînă rămîn doar rămăşiţele unor cuvinte. Nu poţi scrie decît
autodevorîndu-te, măcinîndu-ţi eul pînă la tăcerea pură. Scrisul – ultima
memorie a eului. Prin scris „ad-memorăm” – cu un termen husserlian –
ceea ce am trăit din ceea ce mai putem invoca direct sau indirect ca
97
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

mărturie a acestui fapt. Rememorăm o serie de realităţi idealizate peste care

timpul a aşternut uitarea. Pulsăm (încă) în urmele a ceea ce am fost, ne
agăţăm noetic de ultimele vestigii ale memoriei.
2. Literatura a cam pierdut şansa de a-şi recupera axiologic
memoria individuală/colectivă, preferînd să-şi amintească doar de ceea ce o
avantajează în imediat. O brumă de ţinere de minte ne-ar fi scutit de
repetarea obsesivă a unor tare şi habotnicii. O minimă anamneză ne-ar fi
condus la un alt traiect existenţial. Nu l-ar confirma pe Cioran, în alegaţia
sa mereu actuală: „Singura funcţie a memoriei e să ne ajute să regretăm”.
Ca atare, cumetriile şi învîrtelile literare continuă fără nici un regret,
nestingherite de umbra justiţiară a vreunei chinuitoare memorii. S-a cam
ajuns cu impostura şi neruşinarea de sorginte literară la cote inimaginabile.
Chiar dacă nimic nu poate fi schimbat - fiind totul cangrenat de la un capăt
la altul al ţării -, cîteva interogaţii igienice merită totuşi să fie încercate.
Căci n-a mai rămas nimic neatins de oportunism, cumetrii pestilenţiale,
aranjamente ignobile. Fenomenul subcultural se răzbună pe orice formă de
excelenţă, elimină orice diferenţă valorică, fiind alimentat de amploarea
combustiei interne. S-a întins ca o caracatiţă malefică peste orice pîlpîire
spirituală autentică. În caruselul imposturii au fost prinse şi unele talente
mai şubrede moral, mai sensibile la sirenele unor funcţii şi interese
duplicitare. Şi-au dat „mînă cu mînă” toţi minorii literari ai patriei pentru a
exulta într-o mare „horă” a descurcărelii, într-un recitativ în care se
glorifică între ei. Îşi trec reciproc coroniţele premiilor mincinoase de pe o
frunte stearpă pe alta. Vorbesc şi scriu despre ei în ditirambi funerari,
împărţindu-şi fraudulos nu doar prezentul, ci şi posteritatea. Context în care
ne mai putem permite doar iluzia de a ţine minte.
3. Cultura, literatura sînt ultimele forme de memorie activă în faţa
neantului. O fiinţă, o naţiune, un mod de existenţă sînt, în bună măsură,
propria lor memorie operaţională. Tot ceea ce pot smulge trecutului ca
fiinţare autentică. Temporalitatea, cronologia sa factuală sînt doar oglinda
mnemonică în care ne vedem reflectat chipul. În absenţa memoriei, noi am
trăi doar într-un prezent pustiu, reflectat în propriul hău. Răul de astăzi al
98
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

societăţii româneşti este şi consecinţa directă a nemărturisirii şi uitării voite

a unor păcate trecute, a unei memorii disimulate. Dar fiecare „păcat”
trebuie judecat în datele individuale ale tragediei sau ticăloşiei lui. O
judecată generalizată aruncă totul într-o situaţie şi mai confuză. Deşi cărţile
nu se judecă moral, e trist că şi unii scriitori au căzut în acest abject păcat al
colaborării cu răul şi al trădării. Şi mai trist e faptul că nu se prea căieşte
nimeni, nimeni nu invocă soteriologia re-memorării. Nici o umbră de regret
nu acoperă memoria şi scrisul celor în cauză. Nu consideră nimeni natural
şi normal faptul de a invoca o formă minimă de clemenţă, un timid cuvînt
de iertare. În loc să accepte cît de cît retragerea, tăcerea necesare purificării,
unii speculează avantajos chiar şi această josnicie. Alţii arată un dezinteres
şi o indiferenţă complice. Asemenea ipochimeni famelici au acaparat
spaţiul public, etajele decizionale, chiar şi unele reviste literare. Mă gîndesc
cu groază la cîţi au semnat „pactul”, dar nu se ştie... încă. Ei operează în
spaţiul cultural, dau verdicte, fac clasamente, ne orbesc cu mizeriile
trecutului lor. Oricum, cultura română este o cultură clientelară, dispusă
mereu la păcatul tranzacţionalităţii şi al trădării. Aceasta este o cultură care
marginalizează şi striveşte valoarea individuală neşantajabilă, care nu
pactizează cu tot soiul de coterii şi „uitări” profitabile. Obosit de netrăire,
epuizat de idealuri irealizabile, de înaltul surd şi mut, care nu răspunde la
nici o întrebare, nu-ţi mai rămîne decît calea pribegiei interioare, itinerarul
prăbuşirii pe seama propriilor speranţe. Nu poţi, cu un ultim efort, decît să
atentezi la tine însuţi. Să te aneantizezi cu o ultimă inocenţă.
4. Memoria conştientă/inconştientă joacă un rol de fundament
spiritual-afectiv a metabolismului nostru existenţial. Raportul memorie-
uitare ne defineşte întregul traseu ideatic. Context în care singura uitare
care merită ceva preţuire e aceea de a uita că existăm. Tot ceea ce reţinem,
reţinem în contul uitărilor viitoare. Viaţa este uitare din anticipări. Facem
din viaţă o amintire încă înainte de a o trăi efectiv. Ne amintim că vom
exista. Trebuie să trăim (chiar şi din uitări) ca şi cum am şti de ce facem
acest lucru. Orice am face, aducem doar posibilităţile existenţei la nivelul
posibilităţilor noastre. Mutilăm realitatea după chipul nostru, o deformăm
99
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

pînă ne seamănă. Fantezia este libertatea de a ne putea aminti chiar şi ceea

ce nu a fost, de a pre-vedea neîntîmplatul. Amintirea e fantezia posibilului.
Fantezia pune timpul la discreţia impresiilor, face jocul gratuit al re-
amintirii. Fantezia poate lua prin surprindere chiar şi gîndirea cea mai
raţională. Scrisul este jocul polifonic pe întreaga claviatură a ceea ce ne
amintim din ceea ce ar putea fi. Tot ceea ce memoria depozitează pentru
clipa viitoare. Cultura este o necesitate creată din aspiraţii inumane, din
imposibilităţile puse la îndemînă de propria natură. Ea ne ajută să învingem
cu tot ceea ce ne cucereşte. Viaţa nu este decît un mod de a citi lumea pînă
rămîne pagina goală. Doar o mînă pustie continuă să mai rătăcească serafic
printre file… Cu timpul, nu ne mai rămîne nimic de făcut, afară de a
spulbera şi ultimele speranţe, de a le decupla de la tirania clipei. E vorba,
mai ales, de cele care ne-au legat prea tare de viaţă. Mai avem un ultim
obstacol de învins – pe noi înşine. Intraţi în viaţă cu o singură zestre, cea a
„păcatului originar”, mă şi mir că nu ieşim la pensie din postura de ucigaşi
de profesie.
5. Memoria mea incipientă se leagă obsesional de prezenţa unei…
absenţe. De copilăria în care amintirile mă cotropesc pînă la sufocare. M-
am născut cu memoria unei aşteptări goale, pe care am încercat să o umplu
cu umbrele cititului şi scrisului. Toată această nerăbdare de a umple un gol
mi-a dat un rost chiar la limita în care acesta se poate pierde. M-am
specializat în aşteptarea nerăbdătoare a zilei de mîine şi în tergiversarea
zilei de ieri. Trăiesc în ruptura unei temporalităţi care nu se încheagă în nici
o clipă, în capcana nemărginirii, în bătaia de pleoapă a unei absenţe... Am
făcut primii paşi în viaţă sub spectrul unei morţi, sub apăsarea unei absenţe
căzută ca o ghilotină. Obsesia acesteia m-a marcat definitiv, împingîndu-
mă în braţele retractilităţii, abandonului şi însingurării. Tot ceea ce am
încercat ulterior nu a fost decît să re-anim memoria unei umbre, irealitatea
ei apăsătoare…

100
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Adriana TEODORESCU
Memoria culturală nu este o garanţie automată pentru o literatură
valoroasă

1.Raportul dintre memorie şi literatură se actualizează diferit în

funcţie de perspectiva din care este observat. Nu există o măsură absolută a
acestui raport pentru că niciunul dintre termenii lui nu (mai) poate fi
conceput la modul absolut. Memoria nu oglindeşte sută la sută realitatea
decât ca pretenţie, ca percepţie culturală generală lipsită de nuanţe, altfel ea
este întotdeauna o aproximare (prin selecţie şi reducţie) şi o încercare de
captare de realitate, al căror succes şi tip de structurare depinde de
„proprietarul” memoriei. Una este memoria unei colectivităţii, alta a unui
individ, iar diferenţele există, desigur, şi în cadrul acestor categorii, de la o
colectivitate la alta, de la un individ la altul. În memorie, ca fapt
mnemotehnic împlinit, conturat, se condensează reprezentări şi codări
culturale ale realităţii al căror declic este cufundat în istorie, este istoricizat
(adică are propriile sale pattern-uri de retenţie a informaţiei şi de organizare
a ei). Memoria nu este echitabilă, cum ar spune Paul Ricœur, ea nu este
automat o valorare culturală, iar aceasta datorită faptului că este inerent
poluată din interior (prin procesul de punere în reprezentare a realităţii, prin
memorizarea care se produce într-un cadru determinat şi deci influenţat de
diverşi factori) şi frecvent bruiată din exterior (prin instrumentalizarea
memoriei în vederea atingerii unui scop, fie el social sau personal, prin
istoria deasă care înconjoară tot ceea ce pare extras temporalităţii, prin
arbitraritatea care guvernează orice memorizare).
Pe de altă parte, literatura este un concept mult prea lax. De multe
ori, atunci când spunem „literatură” ne gândim la acea literatură deja
trecută prin evaluarea criticilor, a publicului (a culturii, generic vorbind), ne
gândim, practic, la marea literatură. Dar există şi literatură mică, în
manuscrise uitate în sertare sau zăcând în Recycle Bin, literatură care nu s-a
intersectat nicicând, în nici un fel, cu memoria, decât poate cu cea foarte
locală a autorilor ei. De fapt, doar o mică parte din literatură – înţeleasă ca
101
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

tot ceea ce s-a scris şi se scrie fiind sau având pretenţia de literatură – se
păstrează în memoria culturală. Excelente exemplificări în acest sens aflăm
în convorbirile lui Umberto Eco cu Jean-Claude Carrière, moderate de
Jean-Philippe de Tonnac, regăsibile la editura Humanitas, sub titlul Nu
speraţi că veţi scăpa de cărţi (2010). Nu există criterii de evaluare şi
strategii de păstrare infailibile. Iar păstrarea, ca modalitate de a rămâne în
memorie, nu este uniformă, aceeaşi pentru toate elementele care vin în
contact cu ea. Mulţi locuim în România, dar locuim diferit. Similaritatea se
păstrează privitor la memorie. Sunt locuri privilegiate, vizitate, accesate
mai des decât altele. S-ar putea discuta despre o geografie a memoriei
culturale, o geografie care la o analiză atentă se dovedeşte suficient de
complexă ca să ne facă să fim sceptici cu generalizările. De pildă, sunt
teritorii active ale memoriei culturale, peste care umbra prezentului se
răsfrânge adesea şi care produc, la rândul lor, efecte în prezent. Dostoievski
sau Kafka sunt înglobaţi în astfel de teritorii, circulă cu velocitate între
epoca lor şi a noastră. Dar există şi zone de penumbră, în care un fel de
morţi-vii îşi aşteaptă, cuminţi, fără să se transforme în zombi, şansa de a
însemna ceva. Îi găsim în arhivele şi bibliotecile din care teoretic pot fi
oricând recuperaţi, dar care-i face absenţi dintr-o exprimare efectivă a
memoriei. Însă, vorba lui Eco „o parte incredibilă din bibliotecile noastre e
formată din cărţi scrise de inşi lipsiţi de orice talent, sau de cretini, sau de
obsedaţi” (p. 155). Ceea ce nu înseamnă că obsedaţii şi cretinii nu pot
rămâne în memorie. Din păcate, nimeni n-ar trebui să se ferească de la a
recunoaşte că a rămâne în memoria culturală nu este o garanţie automată
pentru o literatură valoroasă şi nici invers.
Dacă privim raportul literatură-memorie din perspectiva
reprezentării şi a prezenţei memoriei, ca proces cultural, în literatură,
observăm că literatura este, prin însăşi esenţa ei, o formă de memorizare,
fie directă – a unor fapte, persoane ca atare, fie periferică – realitatea,
socialul intră ca fundal narativ sau cel puţin ca fundal stilistic în orice operă
literară. Numai că acest lucru nu este foarte bogat în semnificaţii. Nu duce
nicăieri, fiind un truism puţin mai sofisticat. De remarcat, deşi poate uşor
102
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

extra context, este însă, conform unor studii ştiinţifice, faptul că literatura –
lectura – participă la vitaminizarea memoriei personale a cititorului.
Dar memoria însăşi, sub variile ei articulaţii – individuale,
colective, naţionale, culturale – nu este o garanţie a permanenţei. De
exemplu, am putea să ne întrebăm în ce măsură memoria culturală va fi
afectată de memoria tentaculară a internetului, unde se conservă texte fără
nici o selecţie, în ce măsură ne vom gândi altfel, sau începem deja să ne
gândim altfel la memorie atunci când avem în vedere acest fapt. Până la
urmă, memoria, în multiplele sale accepţiuni, nu se poate sustrage pe deplin
agresivităţii timpului. Iar timpul înseamnă schimbare, conţine principiul
care neagă memoria. Cert este că problema majoră pe care o avem atunci
când ne străduim să înţelegem raportul (raporturile, e mai corect!) dintre
memorie şi literatură este tocmai privirea noastră istorică şi, vrând-nevrând,
istoricizantă.
În ultima vreme se poate observa în reprezentările memoriei şi
memorizării în cadrul culturii înalte, dar şi (poate mai ales) al culturii de
masă, o anumită anxietate. Una dintre surse este internetul coroborat cu
voyeurism-ul contemporan şi cu pandantul său, exhibiţionismul. Apoi
politicile unor motoare de căutare precum Google, care ar păstra
informaţiile o dată postate pe internet, indiferent de gradul de
deziderabilitate a păstrării al celor pe care-i vizează acele informaţii, au
contribuit substanţial la o certă negativizare a memoriei. Care însă nu i-a
înnegurat, deocamdată – trebuie insistat pe acest adverb – , aura romantică
care o înconjoară. Dacă creierul este reprezentat în postmodernitate mai
curând ca piesa de forţă, ca motorul inteligent ce reglează fiinţa umană,
paradoxal memoria, produs al activităţilor cerebrale, îşi asociază sensuri
pozitive pe o filieră culturală romantică: memoria este imaterială, non-
temporală, stă în vecinătatea nemuririi şi are capacitatea de a restabili
ordinea valorică dereglată de aleatoriul şi insuficienţa evaluativă a
temporalităţii. De prisos să spunem că, alăturându-i memoriei îndulcite în
acest fel ideea de literatură asupra căreia mai planează încă umbra, din nou

103
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

romantică, a justiţiei literare şi a creaţiei purificatoare, raportul literatură-

memorie riscă stereotipizări acute.
2.Cel puţin ca prezenţă tematică, memoria bifează destule apariţii
în cultura noastră postdecembristă. Cărţile cu şi despre comunism, la fel ca
şi producţiile cinematografice autohtone găsesc în memoria culturală de
dată recentă o inspiraţie considerabilă. Câteodată chiar supărătoare prin
asemănare şi mono-cromatism, bunăoară în cazul filmelor, mizeria
ostentativă, adesea hazoasă, a comunismului sau în cazul cărţilor, premisa
diferenţei colosale dintre prezentul liber şi trecutul comunist tiranic. Sunt
multe opere, literare, cinematografice, reuşite, dar există şi altele cu
pretenţia, emisă direct sau indirect, de a fi apreciate pozitiv exclusiv pe
baza „curajului” lor de a alege o astfel de temă. Literatura memoriei nu este
o garanţie „per se” a valorii literare.
3.Identitatea – unei fiinţe, unei naţiuni, unei culturi – e mai mult
decât credem alcătuită din memorie. Problema nu este atât ponderea – şi ar
fi într-adevăr provocator să găsim o formulă de calcul exact –, cât
funcţionarea acelei ponderi, logica de acţiune pe care i-o acordăm. Altfel
însă, evident, suntem în bună măsură decişi de memoria socio-culturală.
Este un fapt bine elaborat în tezele sociologiei constructiviste începute o
dată cu Berger şi Luckmann. Realitatea la care noi avem acces, în care
venim pe pământ, este o continuă şi complexă construcţie socială care ne
determină percepţia despre lume şi noi înşine. Reciproca este şi ea valabilă,
însă ceva mai slab. La rândul nostru suntem apţi, teoretic, să producem
schimbări în realitatea în care trăim, să o ajustăm, să o re-formăm în funcţie
de acţiunile noastre. Dacă însă ne lăsăm înnămoliţi în procesul de reificare
– de identificare completă cu rolurile prescrise nouă de către societate –
acest lucru nu se va întâmpla deloc. Memoria este prezentă în prescrierea
socială a rolurilor, în felul în care moştenim realitatea de la comunitatea din
care facem parte. Sunt puzderie de lucruri pe care nu le cunoaştem direct,
pe care le aflăm prin intermediul memoriei culturale. Pot eu fi sută la sută
sigur de anul în care a murit Napoleon, se întreba Umberto Eco? Sau, mai
mult, pot eu fi sigur că a existat măcar un oarecare Napoleon? Memoria
104
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

culturală este cea care asigură şi permite diviziunea socială a cunoaşterii şi

care ne lasă să fim liberi în raport cu o seamă de aspecte. Memoria culturală
permite memoriei individuale să-şi afle propria sedimentare, liberă de
constrângerile re-descoperirii sau re-inventării achiziţiilor trecutului.
4.E o întrebare grea. În calitate de consumator de cultură
românească resimt o oarecare exasperare, pe de o parte datorită rezumării, a
reducţiei recente a memoriei noastre culturale la comunism, iar pe de altă
parte datorită supralicitării, discursiv-emblematice, a unor personalităţi
literare (Eminescu, Caragiale etc.). În plus, acestor cauze li se mai alătură
viziunea idilică, nostalgică, a unui univers rural românesc ce continuă să fie
exploatat în unele producţii culturale contemporane. Personal cred că a
sosit momentul pentru puţină uitare. Creierul blocat multă vreme în
amintiri nu poate produce o variaţiune considerabilă a realităţii cuprinse în
memorie şi sfârşeşte prin a deveni auto-imitativ şi captiv. Memoria e bună
câtă vreme nu dă adicţie la scară mare, generând comportamente obsesive.
Acel punct trebuie evitat cu tot dinadinsul. Apropo de obsesie, Gilles
Lipovetsky observa că postmodernitatea a devenit dependentă de trecut,
întemeind o cultură „vintage”, decorativă şi superficială, pentru că e lipsită
de naraţiuni care să compenseze vidul generat de epoca hiperconsumeristă.
Cultul postmodern al vechiului se sprijină nu atât pe o memorie vie, cât pe
o memorie-produs, o memorie-breloc, de agăţat în privirile noastre pentru a
obţine o profunzime care să se şi audă. O altă variantă pentru o bună
metabolizare, românească şi poate nu numai, a memoriei ar fi focalizarea
pe alte segmente ale acesteia.
5.Sunt obsedată de memorie. Mereu am fost. Mă tem, prematur şi
ipohondric, ar spune unii, de boli care-ar afecta-o, de creierul meu
retrăgându-se ca un soare capricios şi întorcându-mă într-o copilărie în care
nu mai e nimeni. Plâng de la început până la sfârşit la filme cu bolnavi de
Alzheimer – apropo, Away from her (2006) e unul foarte bun – şi sunt ferm
convinsă că nu vreau să supravieţuiesc pierderii ei. O astfel de frică se
încheagă din mai multe direcţii, iar una dintre ele este cea a valorii
intrinseci pe care o acord memoriei. Spuneam mai sus că nu există un mod
105
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

absolut şi unic de înţelegere a memoriei, că memoria poate dobândi şi

dobândeşte, în postmodernitate, conotaţii negative. Adevărat, doar că în
ceea ce mă priveşte, memoria este întotdeauna mai bună decât ceea ce o
neagă. Indiferent de capacitatea ei de a oglindi şi filtra realitatea, în ciuda
inevitabilelor sale rescrieri şi aproximări a ceea ce se trăieşte, memoria
rămâne pentru mine o formă încăpăţânată – existenţială şi literară,
deopotrivă – parafrazându-l pe Voronca, de a-mi da târcoale ca unei case
căreia i-am uitat numărul. În plus, spre deosebire de Sartre, nu mă tem de
memoria manipulatoare şi dez-ontologizantă a Celorlalţi, ba dimpotrivă, aş
risca unele sfâşieri ancorându-mă de ei. Moartea este cea care ne retrage
din ontologie şi ne livrează lucrurilor, materiei, nicidecât instabilitatea
funciară a amintirilor altora despre noi. De fapt, memoria este expresia
ontologică a fiinţei-întru-moarte (Heidegger) care se proiectează pe sine ca
fiinţă-împotriva-morţii. Teoriile nu spun toate neapărat acelaşi lucru, din
contră, se pare că memoria îl devitalizează pe celălalt, îl ucide, în fond, aşa
cum entropia creşte cu fiecare efort de re-memorare. În peisajul meu
interior mă dispensez însă de ele. Iarăşi, cred că interiorizarea celuilalt prin
memorie e cam tot ce se poate face în faţa morţii sale şi poate şi a noastre.
Primele mele amintiri sunt din jurul vârstei de doi. Bunicul meu, în care
cancerul încă tăcea, măturând zăpada şi mormanele mult mai mari decât
mine. Mâinile mele la câţiva milimetri de un gard de sârmă ghimpată şi un
alt bunic mutându-mi atenţia înspre o încrengătură de linii ferate. Nu ştiu
dacă am o amintire la care să mă gândesc ca la o emblemă existenţială
proprie, dar îmi sunt esenţiale amintirile care îi păstrează aproape pe cei
dragi mie.

106
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Focus

Al. CISTELECAN
Reverii și dragoste (Marina Stroici)

Anda Boldur, fiica Marinei Stroici, a fost o femeie foarte frumoasă.

Manuela Cernat, nepoata Marinei Stroici, e o femeie foarte frumoasă.
Oricît nu m-aș pricepe eu deloc la genetică și oricît de imprevizibilă și
ilogică ar fi aceasta, cred că se poate presupune fără nici o teamă că și
Marina Stroici1 va fi fost o femeie foarte frumoasă. Și chiar era. În orice
caz, așa ne asigură, în memoriile sale, fiul Marinei, Gheorghe Boldur-
Lățescu; ba era, zice el, chiar într-atît de frumoasă încît, la 21 de ani, cînd
surorile își pun în gînd s-o mărite (căci era, după standarde, deja tîrziu), se
constată că ”nu exista /…/ nici un candidat demn de inteligența și
frumusețea surorii lor”.2 Eșecul acestui proiect e evitat, totuși, grație
fratelui Manole (viitor campion european la tir și ministru al sporturilor
sub Antonescu), care-și aduce, în vizită țintită anume, un coleg de la
Școala Specială de cavalerie din Sibiu, pe junele locotenent Ionel Boldur-
Lățescu, urmaș al vornicului Boldur, cel care i-a bătut pe leși la Lențești,
în 1497.3 Întîlnirea, zice fiul Marinei, a fost electrică absolut, iar ”surpriza

1
După Marina Stroici și Singurătatea ei din 1943, apărută la Editura Cugetarea-
Delafras din București, a trebuit să trimit pînă la Paris-Bulac (biblioteca
universității de acolo pare să fie singura care mai are cartea Marinei) – și încă nici
nu i-am decontat cheltuielile de drum șcl lui Daniel Ilea, care va rămîne cu
mulțumirile cuvenite unui gest spontan de amabilitate. Exemplarul de la École
Nationale des langues orientales vivantes e dăruit de Elena Văcărescu; Marina i l-a
trimis abia la 15 aug. 1946, cu frumoasă – firește – dedicație, pe care-mi permit s-o
reproduc: ”Domnișoarei Elena Văcărescu, pentru care am avut întotdeauna cea mai
adîncă admirație, socotind-o ca o mîndrie națională, acest modest dar însuflețit
omagiu din partea autoarei”. (Marina e prenumele de artă; o chema, de fapt,
Marietta, după cîte am aflat prin amabilitatea doamnei Manuela Cernat; alte cîteva
informații primite prin amabilitatea domniei sale vor fi semnalate în note cu M..C.)
2
Gheorghe Boldur-Lățescu, Memorii. Patru generații. Amintiri, Editura Universal
Dalsi, București, 2008, p. 7.
3
Idem, ibidem.
107
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Marinei fu de nedescris” în fața acestui ”tînăr ofițer înalt, subțire” și care

”arăta superb în uniforma lui de roșior.” Ba părea chiar ”un adevărat Făt-
Frumos coborît din povești”.4 E dragoste subită și învăpăiată, dar cu ritual
romantic lung și candid, concretizată numaidecît într-un schimb de
scrisori de mare discreție și suavitate, în care Marina se plînge, totuși, că
”suferința singurătății e tare grea.”5 Singurătatea nu va dura însă mult,
căci peste un an, în 1922, cei doi se vor căsători.6 Ionel făcea parte din
lotul național de călărie, alături de tatăl lui Cristian Țopescu, și era
aghiotantul lui Antonescu, directorul Școlii sibiene (care-l și demite după
însurătoare, pentru că nu l-a consultat la căsătorie;7 un asemenea aviz e,
probabil, tot ce mai rămăsese din jus primae noctis). Orfan de ambii
părinți și sărac,8 Ionel e, cu toate astea, mîndru nevoie mare și, cu eclatant
cavalerism și emfază idealistă, refuză dota propusă de socrul moșier.9
Conu Gheorghiță, mirat oarecum de țîfna ginerelui, dar cinic de felul lui,
îi acceptă jocul,10 ceea ce n-a fost, firește, deloc bine pentru tînăra familie.
Eroismul sentimental și idealistica amoroasă dăunează grav uneori.
Că Marina s-a măritat atît de ”bătrînă” (se născuse la 24 martie 1900,
în Iași, ”în ziua de Buna Vestire”;11 moare la București, în 1992), nu-i
chiar a se mira. Dincolo de frumusețea și inteligența ei (calități care, în
exces, nu favorizează la căsătorie), mai era și izolarea la Volovățul de pe
Prut, unde era moșia Stroicilor (coborîtori din Luca Stroici).12 Își face
studiile la pensionul Humpel, din Iași, dar de pe la 16 ani (deci tocmai
cînd nu era cazul) stă doar la Volovăț (era cel mai mic copil dintre cei
șapte ai familiei Stroici și probabil că moșierul era mai posesiv cu ea),13
unde n-avea nici măcar lumină electrică (darmite prieteni!), deoarece

4
Idem, p. 8.
5
Idem, p. 10.
6
Idem, p. 16.
7
Idem, p. 14.
8
Idem, p. 8.
9
Idem, p. 16.
10
Ibidem.
11
Idem, p. 5.
12
Ibidem. Stroicii aveau, de fapt, două conace: unul la Herța și unul la Volovăț; cel
de la Volovăț a fost dărîmat – prin 2011 – de un îmbogățit democrat, care a pus
cumva mîna pe el. (cf. M.C.).
13
Ibid.
108
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Conu Gheorghiță ”era /…/ un neprieten al noutăților, în ciuda studiilor

sale de Drept urmate la Paris.”14 Cum altceva nu era de făcut, Marina
”citea mai tot timpul, din cînd în cînd vîna și adesea visa cu ochii
deschiși.”15 Era vînătoriță performantă, într-atît de versată încît nu numai
că-l va întrece pe Ionel la o vînătoare de iepuri, dar îl va întrece și pe
Manole, cît era el de campion la tir.16 Peste toate, mama Marinei, ”Coana
Maricica,” fuge de acasă (la 50 de ani!, pe cînd Marina avea 14),
împreună cu meditatorul copiilor, cu care se și căsătorește la Cernăuți.17
(Coana Maricica era femeie spectaculară, cu gust pentru aventură și
pentru gesturi supreme de roman cu domnițe rezolute: cînd s-a măritat, ca
să aleagă între pretendenți, și-a aruncat inelul într-un tufiș, dîndu-le test
să-l găsească; Conu Gheorghiță a fost mai ager și l-a găsit primul.18) După
divorțul părinților, atmosfera de la Volovăț devine de-a dreptul
”sumbră”19 iar Marina iese în lume doar după ce începe primul război,
cînd tatăl (care era atunci senator conservator și va deveni
vicepreședintele Senatului) o duce la Iași și o predă Martei, cea măritată
cu D. Gusti. Aici mai vede și Marina lume, căci în casa Martei veneau
mereu Ion Petrovici, George Enescu ș.a.20 După război, viața Marinei se
întoarce la aceleași ”citit, vînătoare și visare” de la Volovăț (la care se
adaugă acum ”cîteva încercări de a scrie versuri”).21 Monotonia de la
Volovăț durează pînă cînd Ionel o duce cu sine la Sibiu. Dar nici la Sibiu
nu-i prea bine, căci Antonescu îi alerga toată ziua pe cavaleriști, așa că
biata Marina ”stătea ore întregi citind, dormind sau visînd cu ochii
deschiși,”22 într-un oraș în care era o străină, de nu chiar un fel de exilată.
Ionel face ce face și se accidentează tocmai cînd cavaleriștii lui
Antonescu făceau demonstrație în fața regelui (care-l și vizitează pe

14
Ibid.
15
Idem, p. 6.
16
Idem, p. 8.
17
Idem, p. 5. Maricica nu era nici ea o oarecine; era o Hasnaș. Meditatorul e
viitorul rector al Universității din Cernăuți, prof. Lunguleac. (cf.M. C.)
18
Idem, p. 58. Mai ager și mai norocos decît Nicolae Iorga, căci el era ghinionistul
concurent! (cf. M.C.)
19
Idem, p. 6.
20
Ibidem.
21
Idem, p. 7.
22
Idem, p. 17.
109
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

accidentat la spital, cu toți generalii după el, în semn de mare cinste).23 La

doi ani după măritiș li se naște primul copil, Anda,24 dar în 1926 Ionel e
mutat la Botoșani, unde, ghinion, tocmai se deschisese ”unul dintre cele
mai luxoase și excentrice cabarete din țară,” pe care, firește, îl
frecventează asiduu și Ionel, laolaltă cu toată ofițerimea, în vreme ce
Marina, prinsă cu nașterea celuilalt copil (Gheorghe), e frecventată de
gelozie. Cum solda nu era chiar grozavă, Ionel cumpără de la socru, mai
pe nimic (poate datorită mustrărilor din afacerea dotei), o ”moșioară de 20
de hectare” la Hrițeni, unde va face viticultură,25 treabă care merge
binișor. În '35 Ionel e numit comandant al Divizionului de cavalerie din
Bălți, așa că toată familia se mută ”în noroiosul oraș basarabean.”26 După
doi ani, cînd Ionel devine maior, se trambalează cu toții la Iași,27 dar peste
un an, în '38, Ionel e trimis pe Nistru și Marina se reîntoarce la vechea ei
singurătate.28 În această singurătate cu visare va începe să scrie poezii, pe
care le ascunde, dar fiul dă oricum peste ele și le citește.29 Sunt poemele
care vor intra în Singurătate. După încheierea războiului nu va mai scrie,
dar se va reapuca de scris după 197030 (în orice caz, după apariția
volumului mai scrie, căci în Luceafărul din 1944 i-am văzut cîteva
poeme). Familia se mută în București după cedarea Basarabiei, iar Ionel,
rănit pe front, e decorat și cu ”Coroana României” și cu ”Steaua
României”. Dar lucrurile nu mai țin și în 1948 Marina divorțează de
Ionel, recăsătorindu-se cu Teodor Rosetti Solescu (se cunoșteau de la
Sibiu), fost mareșal al Curții și strănepot al Elenei Cuza.31 Urmează o
viață de privațiuni și hăituială. La 50 de ani Marina se ”recalifică” în
urma unui curs de ”desenatoare tehnică”, dar e mereu dată afară de pe la
slujbele pe care le găsește.32 Bolnavă și tot mai chinuită de boli, ”cînd s-a
stins”, zice Gheorghe Boldur-Lățescu”, a lăsat ”o valiză plină de versuri

23
Ibidem.
24
Idem, p. 18.
25
Idem, p. 21.
26
Idem, p. 23.
27
Idem, p. 26.
28
Idem, p. 27.
29
Idem, p. 30.
30
Ibidem.
31
Idem, p. 102.
32
Idem, p.138.
110
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

nepublicate,”33 plus ”un caiet cu ultimele ei versuri și cu rugămintea de a

le publica.”34 Dintre acestea, prefațatorii – și îngrijitorii, cred – volumului
Singurătatea amurgului (Editura Albatros, București, 2004) – Gheorghe
Boldur-Lățescu și Manuela Cernat - vor alege piesele incluse în ciclul
Amurg. În tot cazul, cei doi prefațatori cred că ”perioada 1970-1992 /…/
sunt anii cei mai prolifici ai poetei”.35
În ciuda titlului, Singurătate nu-i o carte de spleen-uri și de lamentele
(deși sunt și din acestea cîteva) și nu toarce suferință incontinentă. Marina
– se vede și din traducerile pe care le face din poezia franceză modernă și
pe care le introduce în volum; și se vede și mai limpede din ciclul de
poeme în franceză, Avril e septembre – e o rafinată care trece cu
naturalețe de la versul clasic (de toate lungimile) la cel liber și care face
pregnantă pictură de reverii. Nu se patetizează mai niciodată, nici chiar în
confesia erotică; ba din contră, are umor nu doar în decuparea scenelor
domestice, dar și în rezolvarea lor anecdotică (așa cum se întîmplă în cele
două poezii de deschidere, dedicate Andei și lui Iordăchel, După ploaie,
respectiv Rățoiul). Anecdota copilăroasă nu e, de fapt, decît un scenariu
pe care se poate desfășura o reverie pastelistă în tonuri euforice: ”Aleargă
norii umezi pe cerul de safir,/ Sclipește-n valuri iarba, trezită fir cu fir,/ Și
rîde cîmpul, rîde și drumul, și fîntîna…/ Se-ntrec lăstunii oacheși de i-ai
opri cu mîna;/ E limpede lumina în nesfîrșita zare,/ Întinerit e codrul și
mai aproape pare” etc. (După ploaie). Pe N. C. Cadioschi volumul – în
care, zice el, ”poezie este din plin peste tot, grea de gînduri și simțiri” – l-
a impresionat cu deosebire prin maturitatea formală, poeta fiind, deși
debutantă, ”chiar prea fixată asupra formei.”36 Nu e, firește, un reproș, ci
mai degrabă o floare de omagiu, dar nu nemeritată, căci Marina ține
ritmul și-n poeziile cu aritmie intenționată. Primul ciclu – care dă și
numele volumului – e de reverii naturiste, construite cu descriptivism și
migălos și avîntat (chiar dacă mai scapă cîte-o cacofonie) și transmutate
în proiecții interioare (prin care mai adie, dar nu primejdios, cîte-o notă de
elegie erotică); peisajul, de regulă mai degrabă euforizat decît
melancolizat, folosește la confesiune și-i asigură un trend de discreție:

33
Idem, p. 327.
34
Idem, p. 347.
35
Cf. Prefață la Singurătatea amurgului, p. 7.
36
În Familia, nr. 3-4/1943.
111
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

”Ca un pumnal de aur, sclipitor,/ Din mîna serii parfumată,/ Cade/ În taina
înfloritelor arcade,/ Șiretul gangure/ Sonor.// Asuns/ Ca dragostea noastră
sfîrșită…/ Și luminos ca chipul tău/ Uitat…/ Ca el, de patimi calde
frămîntat,/ S-aprinde legănat în sfînta adiere,/ Ca o cădelniță de aur,/ Și de
miere:/ În care parcă dorm de mult închise,/ Mirezme de căpșune coapte,/
Și caise” etc. (În grădină). Cînd își lasă imaginația descriptivă să zburde
printre analogii, Marina se comportă destul de pillatian,37 desenînd
nostalgii pe un fond de tonice, printre realiile unei lumi ”bune”, aurifere,
paradisiace în substanța ei și prin cotloanele unei memorii feerizante.
Cînd mută obiectivul pe portativul sentimental, lucrurile se schimbă
destul de radical și Marina cîntă de patimi grele și strivite, unind, totuși,
imaginea delicată, adesea prețioasă, cu cea violentă, de foc dezlănțuit:
”Mi-e sufletul un gol nemărginit,/ Cu fluturări de aripi și de șoapte…/ Un
călăreț străin… pierdut în noapte…/ Un chiot atuncat spre infinit!” etc.
(Iertare). Desenele de depresie prind consistență aproape expresionistă și
Marina se lasă în voia unei retorici de desfigurare existențială, traumatică
numaidecît: ”De ani aștept… și-n șesul sur al vieții,/ Stau, alb canton, la
margine de drum,/ Dusă-i nădejdea, zîmbetul și visul,/ Spre zări de ceață
și tăceri de scrum.// E toamnă, toamnă rece și tîrzie!/ Hain mai geme
vîntul pe sub grinzi;/ Hurue lanțul zilelor ocnașe…/ Rînjește moartea-n
cioburi de oglinzi.// Urlă în noapte sufletul spre lună,/ Ogar flămînd și
rătăcit pe veci,/ Ce-și trage lanțul rupt și dorul aprig,/ Pe-ntunecate,
veștede poteci!” etc. (Singurătate). O natură ce îngînă reverii și un suflet
tescuit de frustrări, așadar.
Cînd trece chiar la Dragoste (e al doilea segment), Marina e cu
adevărat poetă de patimi. Are, cel puțin în bună parte (partea cu bucuriile
nu-i chiar adevărată), dreptate Cadioschi să spună că ”întreg ciclul
dragostei e un țipăt de dorinți și bucurii.”38 Și lui Victor Papilian i-au
căzut cu tronc poeziile de dragoste, declamîndu-le direct preeminența:
”cele mai frumoase poezii /…/ sînt hotărîte de iubire.”39 Ce-i drept, asta și
pentru că, în viziunea lui Papilian, ”iubirea la femeie este esențialul, ea
este o trebuință vitală ca și respirația, ea cuprinde în sine și imboldul

37
Nu-i a se mira: erau veri (după mamă) (cf. M.C.)
38
Idem, ibidem.
39
În Luceafărul, nr. 4/1943.
112
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

primar și scopul final”40 și, prin urmare, celelalte cad din importanță. La
Marina, Papilian subliniază ”minunata discrețiune” a derulării
sentimentului, lucru care, zice el, șade bine mai ales la poete.41 Tot un fel
de ”minunată discrețiune” remarcă și Alex. Ștefănescu, pentru care
această poezie (de al doilea volum vorbește) din alte vremi
”impresionează prin delicatețe, prin eleganța retoricii, printr-o
bunăcuviință față de lume greu de înțeles azi.”42 La drept vorbind, Marina
nu e chiar atît de discretă (marginile discrețiunii sunt, firește, relative,
depind de la om la om) și nici nu văd cum ar fi putut fi avînd în vedere
voltajul sălbatic al pasiunii și devoranța ei absolută, deschisă între
calinerie și extazul fatal – și închisă, cum se cuvenea, într-un oximoron:
”Tu, fiară mîndră, galeșă și blîndă!/ Sfințit mănunchi de busuioc în soare!/
Lumină caldă și tremurătoare!/ Tu, dragoste! Extatică osîndă!” etc. (Tu
dragoste). Ca la Stănescu, ori de cîte ori apare, iubirea e o fiară
devoratoare (și dorurile sunt ”fiare albe”; e drept că și ”sfinte”, dar cu
toată inocența și sacralitatea lor, funcția devoratoare rămîne). În general,
de o partitură furtunoasă, pasională absolut, e vorba: ”În ochii tăi sunt
năvăliri de valuri/ Ce vin din larg, mînate de furtuni,/ Spre dorul meu ce-
așteaptă-n van pe maluri,/ Fregata plină-a dulcilor minuni!” (În glasul tău
e murmur stins de strune…). Iar momentele ”bune” sunt frenezie pură,
bucurie în explozie: ”Aș prinde toate stelele de mînă,/ Le-aș învîrti în horă
de argint,/ Și în albastrul limpede, stăpînă/ M-aș avînta cu visu-mi, să-l
alint!” etc. (Seară în munți). O asemenea temperatură senzuală – cum e,
bunăoară, cea din Dor - nu văd cum ar putea respecta gramatica discreției
cînd ea se exercită direct în gramatica vîlvătăilor: ”Să te ating cu degete
de flăcări…/ Ca iedera de jar să te cuprind!/../ Să tremurăm ca stelele în
noapte,/ În cerul dezmierdărilor de foc”. Nici nu mă mir că Marina are
imnică exultantă cînd vorbește despre iubit: ”Iubite!/ Tu, lumină, zbor și
cîntec!/ Poveste dragă-a nopților pustii!/ Tu fagure de miere!/ Crîng în
floare!” etc. (Obsesie); și asta pentru că are cu adevărat cerneală extatică.
Numai că, firește, se-ntîmplă ca-ntotdeauna: brusc focul se stinge și
devine că ”zadarnic e tot ce-mi vei spune…/ stau ziduri de plumb între
noi…/ Suntem doi șoimi răniți de moarte/ Ce nu pot zbura înapoi!” etc.

40
Idem.
41
Ibidem.
42
În România literară, nr. 8/2005.
113
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

(Calvar). Așa e, dar la Marina suferința asta de stingere amoroasă nu e

simplă suferință: e calvar! E limpede că Marina simțea și suferea cu
intensități.
Ce e nou în Singurătatea amurgului (în care sunt preluate și poezii
din primul volum) e linia reflexivă, mult mai accentuată decît în volumul
de debut. Arta poetică din deschidere – Poetului – e în favoarea
confesiunii, dar prinde și ceva din misiunea orfică și cathartică (”Lasă
sufletul să cînte,/ Nu-l opri!/ Numai așa ies ghioceii din zăpadă/ Și îngerii
nu se sfiesc să cadă/ De-acolo de pe prispa lor cu stele” etc.). Climatul
poetic e, firește, schimbat (ne previn și prefațatorii) și totul cristalizează în
nostalgii. Și normal, memoria e funcția cea mai activă: ”Dar n-am uitat
amurgul cînd mi-ai șoptit: mai stai,/ Nici roua din adîncul privirilor
tăcute,/ Nici farmecul nestins al nopților pierdute/ Cînd mă scăldam în
raza pe care tu o dai” etc. (Ne-am despărțit). Reflecțiile, care se adîncesc
acum în condiția umană fragilă, se întîlnesc, desigur, și cu rugăciunea, dar
ecuația centrală a poeziei rămîne pillatiană: ”Din toate, azi n-a mai rămas
nimic, nimic!” Cînd gîndurile se detașează de angoasele timpului, Marina
lucrează bijuterii de definiții: ”Regretele-s șiraguri, podoabe vechi de
lacrimi/ Ce stăruie în gînduri, mici clopoței ce sună,/ Zăpadă înghețată pe
ofilite ramuri/ Cînd zdrobitor granitul trecutului se-adună” etc. (Regrete).
Peisajele de sine sunt acum hieratizate funebru, dar cu retorică de notații,
aproape strict constatativă; versurile devin mai reactive doar cînd se
moralizează: ”E sufletu-mi piatră-nghețată,/ ca-n vatră cărbunele stins,/
Pe inimă, cruce furată,/ Reci lacrimi de foc s-au prelins.// Mă uit
împrejuru-mi mirată,/ La oameni, la zbuciumul lor,/ La tot ce-a stîrnit
altădată/ Furtuni ce și astăzi mai dor.// Și-ntreb, cu adîncă mirare:/ De ce
acest vis trecător,/ Ivit din trecută vîltoare,/ Cînd totul e fulg plutitor?//
Aici, între noi, e doar ura,/ Himere deșarte, amare,/ Nimic n-are sens, doar
Natura,/ Natura cea biruitoare” etc. (Sensuri). Înțelepciune senină
cristalizată elegiac, pe scurt. Marina și-a ținut firea și la greu, așadar;
chiar dacă părea o fire pasională greu de ținut.

114
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Ars poetica
Ovidiu MOCEANU
O chemare tainică

De ce scriu?
Dintr-o mie de motive. Ele alcătuiesc o stare specială a ființei, care
învinge obstacolele, mă face să stau neclintit la masa de scris, ba încă să
rup nopțile în două, în trei, în câte este nevoie. Nu pot fixa o țintă precisă și
nici nu ar fi potrivit. Cu ce scop scriu? Pentru bani, pentru glorie, pentru o
situație socială…? Nicidecum. Scrisul este o chemare tainică, din
necunoscutul existenței, pe care Dumnezeu a pus-o în zestrea mea ca să îmi
dea forță, răbdare, sensibilitate, capacitatea de a vibra sufletește în fața
marilor probleme ale vieții.
Scriu pentru că există o lume care mi se revelează numai în acest
mod, fascinantă, neașteptată, plină de surprize, de poezie, de dramatism, de
entuziasme și (s)căderi. E o lume care mă intrigă în permanență, a cărei
chemare și provocare nu încetează să mă uimească. Așadar, scriu și pentru
că numai astfel pot păstra intactă starea de uimire în fața existenței.
Odinioară, pe la începuturi, sfidam programul zilei și, puțin după miezul
nopții, mă așezam la masa de scris. A devenit o obișnuință, care instala
starea de veghe și în nopțile când nu aș fi vrut să scriu. Nici azi nu s-a șters
această obișnuință, ceea ce înseamnă că lumea pe care o descoperim vrea să
ne conducă după regulile ei. Tu scrii cartea, ea te scrie pe tine și chiar
reușește să îți dirijeze anumite stări, atitudini. Familiaritatea cu atmosfera,
personajele, provoacă situații paradoxale pentru mânuitorul condeiului,
care încearcă să își depășească neputințele, să descopere coerența interioară
a universului pe care îl creează. Niciodată nu am simțit o mai vizibilă
prezență a unei voințe care venea din acel univers decât atunci când am
scris romanul Spovedania. Nu am putut salva un personaj de la moarte.
Logica evoluției lui, a narațiunii, elemente legate de o anumită simbolistică
m-au obligat să-l las în brațele unei boli necruțătoare. Am plâns. Ca după
115
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

un frate drag, al cărui destin a fost atât de necruțător. Nu poți tu, autor, să
salvezi un personaj? Tu poți face orice. Dar nu e tocmai așa. Tocmai atunci
am primit un telefon de la soția mea. Ce faci? Plâng. De ce? A murit
părintele Ioan. La ce biserică slujea? Nu, nu, e vorba de un personaj din
roman… Ei, asta-i!... A râs, dar mie nu-mi venea să râd. Îmi era tare milă
de părintele Ioan.
Scriu pentru că, dacă la început a fost, poate, un joc, puțin câte
puțin scrisul a devenit rațiunea mea de a exista. Fără această bogăție de
imagini, spre care înaintez cu privirea tot mai limpede, viața mi-ar părea
mult prea săracă. Așadar, scriu pentru că exist, pentru că mi s-a dat șansa de
a avea acces la o altă dimensiune a lumii, acum abia întrezărită.
Împrejurarea că am devenit preot mi-a dat posibilitatea să celebrez liturgic
bucuria de a exista. Însuși scrisul îmi părea, la un moment dat, o celebrare,
limitată la un ritual de provocare a imaginației. O altă împrejurare, aceea a
amenințării unei boli incurabile, a descătușat, în chip tainic, izvoarele acelei
bucurii, care m-a făcut să nu mă tem de moarte, să găsesc sensul profund al
vieții – bucuria divină a clipei și nădejdea mântuirii. Căci scrisul pentru
mine e o chemare a veșniciei.
Scriu pentru că numai în acest fel pot prinde chipul timpului, cu
oamenii, locurile, întâmplările, problemele, căutările, nădejdile, așteptările,
conflictele… Contemplarea imaginii unei societăți dintr-un anume timp m-
a făcut să fiu atent la ceea ce istoria ignoră – omul de rând, dincolo de orice
ideologie, condiționare socială, stare materială, preocupări. Fiecare om are
taina lui și, prin scris, am găsit un mijloc de a mă apropia de ea. Am vrut să
descopăr locul acela în care omul se află singur în fața lui Dumnezeu și
trebuie să dea răspuns întrebărilor Sale, chemărilor Sale. De aceea, în orice
povestire, cât de modestă, mi s-a părut că intuiesc măreția și slăbiciunile
sale, în lupta cu derizoriul, cu perisabilul. În întâmplări mărunte, aparent
nesemnificative, se găsesc sensuri profunde, pe care ochiul scriitorului
trebuie să le vadă, să le sesizeze.
Scriu pentru că povestirea nu va muri niciodată. În miezul
romanului se află o povestire, așa cum în Marea Narațiune a existenței se
116
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

ivește narațiunea-sinteză, prin care autorul propune cititorilor săi o anumită

interpretare.
Scriu pentru că vreau să împărtășesc și altora bucuria că am găsit
comoara ascunsă în infinita țarină a lumii, una din multele comori care
așteaptă să fie descoperite până la sfârșitul veacurilor.
Scriu pentru că astfel am senzația că îl țin de mână pe Dumnezeu.

În ce cred?
Cred în Dumnezeu, „făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”. Nu
o idee, nu o abstracțiune, o închipuire, ci un Dumnezeu viu, întreit în
Persoane, în permanent dialog cu omul, Care cheamă la bucurie și
împreună lucrare la frumusețea Creației. Credința mea nu e una ritualistă,
formală, obișnuință, „tradiție” primită de la strămoși, ci viață activă în
Hristos, cu Hristos, pentru Hristos, o căutare a urcușului duhovnicesc în
fiecare clipă. Numai astfel, împlinind un ritual zilnic, credința este ferită de
uscăciune, mintea de împrăștiere și sufletul de acedie. Zicea un părinte de
la Muntele Athos: „Ține-te de pravilă (i. e.: rânduiala zilnică de rugăciune),
că, dacă nu, te îndrăcești…” Cu toate că nu e ușor azi, într-o lume care se
complace în desacralizare, lupta cu tine însuți și limitele ființei tale, cu
ispitele de toate felurile nu trebuie să înceteze, fiindcă singura certitudine e
a rămâne în luptă. O istorioară despre Sf. Antonie cel Mare spune că
sfântul, înconjurat de mulțime de demoni când se afla în rugăciune, ca să-l
abată de la gândurile sale către Dumnezeu, strigă: „Doamne, nu-i vezi ce
fac? De ce-i lași? Nu vezi cum lupt?” „Da, Antonie, îi văd, dar îmi place
cum lupți…”
Cred în puterea cuvântului de a schimba lumea și oamenii. Nu e
carte mai tristă decât aceea în care cuvintele sunt batjocorite. În loc să fie
trimise în lume să o îmbrace în haine strălucitoare, ele sunt trimise să se
prostitueze. Fenomenul e tot mai des întâlnit. Pornografia nu a creat
niciodată literatură autentică. Să fii tânăr, să îți începi cariera cu
pornografie mi se pare o mare greșeală.

117
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Cred în omul bun. Omul bun ține lumea. În zgomotul acestei lumi,
cu atâtea împrejurări ale violenței fără precedent, trăiește omul bun. L-am
întâlnit în Școală, Biserică, Armată, în Spital, în diferite împrejurări ale
vieții când, parcă pentru o clipă, s-a deschis Împărăția Cerurilor. Omul bun
este mesagerul Cerului. Și când, într-o zi, auzi acest dialog, parcă ai aruncat
o privire acolo, în adâncurile bucuriei: „De ce ați făcut aceasta pentru
mine?” „Fiindcă sunteți un om bun…” Un om bun a văzut un alt om bun și
i-a sărit în ajutor imediat. Altădată cineva bătea la poartă, la ușa ta, iar tu
întrebai: „Cine e?” Și auzeai: „Om bun”. Și-l lăsai să intre. Putea fi chiar
Sfântul Petru, călător prin lume să vadă ce mai fac oamenii. Odinioară, în
satul acela din Câmpia Transilvaniei, când toți erau plecați de acasă, în ușă
era sprijinită mătura, o yală, atunci, perfectă. Nimeni nu îndrăznea să o dea
la o parte. Unii ar spune, mai pesimiști, că azi ar fi un semn pentru omul
rău că poate să intre liniștit și să fure. Și n-ar fi departe de adevăr, după ce
s-a întâmplat ca din biserică să fure cineva Sfântul Potir.
Cred în valorile perene ale literaturii române. Ceea ce s-a întâmplat
cu Eminescu în ultimele decenii rămâne un exemplu semnificativ pentru
aceia care cred că pot reconstrui imaginea unor scriitori după capriciile lor,
orgoliile și fanteziile lor. Dacă au urechi de auzit și ochi de văzut, vor
înțelege. Nu au reușit să distrugă statuia lui Eminescu. Denigratorii lui
Eminescu din ultimul timp sunt la fel de violenți ca aceia de la începuturi.
Tuturor le este rezervată groapa de gunoi a istoriei literare.
Cred în destinul României. Acum e o vreme de încercare, din care
va ieși mai strălucitoare decât oricând, fiindcă România are virtutea
răbdării.

118
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Remember

Iulian BOLDEA
Ion Agârbiceanu – portret în palimpsest

Realismul promovat de Ion Agârbiceanu are, de la primele

naraţiuni, până la cele aparţinând epocii mature, o coloratură etică. Voinţa
de reprezentare obiectivă a realităţii consună, în concepţia şi practica
scriiturii, cu o viziune unificatoare, în măsura în care în centrul întregii
creaţii a lui Agârbiceanu se regăseşte fiinţa umană, cu dimensiunile şi
gradele sale specifice de reprezentare. Mircea Zaciu avea dreptate să
considere că liantul unificator al acestei lumi ficţionale este accentul
umanist, cel care, de altfel, prin amprenta şi infuziile sale semantice,
conferă reliefului operei timbrul etic suprapus poeticii realiste: „Opera lui
Agârbiceanu conţine certe valori, un mesaj actual, capabil să trezească
multiple ecouri. Nu întâmplător, tot în această etapă, calitativ superioară, a
literaturii şi criticii noastre, Agârbiceanu s-a orientat mai adânc către
semnificaţia estetică a operei de artă, manifestând un interes pasionat
pentru fenomenul artistic actual”1.
Cu o arhitectură diversă, relieful operei lui Agârbiceanu este
articulat prin intermediul unor teme coerent structurate, din perspectiva mai
largă a realismului etic: sensul omului în lume, relaţia dintre individ şi
istorie, raportul paradoxal dintre suflet şi spirit, dintre sacru şi profan sau
dintre imanenţă şi transcendenţă. Din această perspectivă, fiinţa umană este
una care, pentru a-şi desăvârşi substanţa şi conduita interioară, trebuie sa
apeleze la credinţa creştină, să-şi asume semnificaţiile modelului christic,
prin jertfă, seninătate, împăcare, definirea condiţiei poprii desăvârşindu-se,

1
Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, seria Universitas, Bucureşti,
1972, p. 35.
119
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

astfel, prin continuă propensiune spre absolut, prin tentarea surmontării

limitelor şi a obstacolelor şi reprezentarea existenţei ca suferinţă, ca
mântuire prin jertfă cotidiană şi renunţare. Exemplare sunt, în această
privinţă, portretele cu vibraţie intensă ale unor fiinţe anonime, de mare
umilitate şi, în acelaşi timp, de acută demnitate a înţelegerii rosturilor
existenţei, fiinţe ce se regăsesc în Fefeleaga, Luminiţa, Copilul Chivei,
Prăginel, Fişpanul, în care scriitorul surprinde, cu fină vibraţie afectivă, o
gamă amplă de stări sufleteşti şi de nuanţe ale trăirii afective, de la
dragostea faţă de copii împinsă la limita sacrificiului tragic şi a resemnării
cronice din Fefeleaga, la destinul babei Mâia, a cărei dorinţă este aceea de
a muri creştineşte, având la căpătâi o lumânare (Luminiţa), sau la truda
necontenită a lui Niculai a Firii, poreclit Fişpanul.
Acurateţea portretelor, redate în linii aspre, în contur decis, ferm şi
în tuşe energice este surprinsă de I. Negoiţescu, într-o formulare sintetică,
în care e subliniată fineţea reprezentărilor figurale, lirismul conturului unei
atmosfere revelatoare sau intuirea exactă a meandrelor sufleteşti şi ale
imaginarului: „Mai fin decât Slavici, mai poet decât Rebreanu, mult mai
inventiv decât ei, cu o prodigioasă fantezie epică, Agârbiceanu ne-a dat o
întinsă galerie de portrete rurale, care prin varietate şi prin interesul ei uman
nu are egal în literatura noastră decât galeria urbană a Hortensiei Papadat-
Bengescu. Iar dacă aceşti doi autori (a căror apropiere sub orice formă
poate să pară paradoxală – deşi înclinaţia către boală, către morbid le este
totuşi comună) se deosebesc atât prin lumile diferite pe care ochiul lor epic
le surprinde, cât şi prin mijloacele de expresie, căci pentru a pătrunde în
sufletul urban Hortensia Papadat-Bengescu recurge la bisturiul
cerebralităţii –, lipsa de analiză psihologică, elementaritatea, naivitatea
expresivă a stilului lui Agârbiceanu duc la rezultate nu mai puţin eficiente,
atunci când se aplică sufletului ţărănesc, el însuşi elementar şi naiv”.2

2
I. Negoiţescu, Valori stilistice în nuvelele lui Agârbiceanu, în „Viaţa
românească”, anul X, nr. 4, aprilie 1957, pp. 180-181
120
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Fiind, aşa cum sublinia Mircea Zaciu, „exponentul unei provincii

căreia i-a simţit din plin frământările, istoria, dimensiunea morală”3, Ion
Agârbiceanu evocă, în nuvelele şi romanele sale, un mediu ancestral,
patriarhal, încărcat de aromele trecutului şi de inflexiunile mitului sau ale
fantasticului, toate acestea sublimate de o tulburătoare percepţie etică, de
indiscutabilă acuitate. Portretele, evenimentele narative sau redarea
conflictelor revelează dominantele unei viziuni în care umanismul se
împleteşte cu redarea obiectivă, autentică a figurilor şi contextelor, sau cu
tentaţia descifrării dominantelor morale, precum în Badea Niculae, Mătuşa
Stana, Bunica, Nepotul, Hoţul, Dan Jitarul, Popa Vasile, Costea
Pădurarul, Căprarul, Bolnavii, Un doftor, Dascălul Vintilă, Cula Mereuţ,
Mortul, Moş Viron, Bătrâna, Ţuţu Ilie, Precupaş, Fierarul Petrea, Un
candidat, Doi bătrâni etc. Surprinse cu acuitate caracterologică, figurile
umane sunt, cum remarcă scriitorul însuşi, „icoane care se ridicau în suflet,
pline de duioşie”4.
Fascinaţia acestei umanităţi marcate de suferinţă, umilinţe, sărăcie
sau frustrări cuprinde şi o latură de mister, prin revelarea conflictului,
dureros uneori, dintre lumea concretă şi aspiraţia spre o transcendenţă ce
rămâne, cel mai adesea, mută. Experienţa de preot a scriitorului atrage după
sine cunoaşterea directă a durerilor, suferinţelor, a sărăciei din satele
Apusenilor: „De altfel, din experienţa vieţii pastorale s-au născut cele mai
multe schiţe şi povestiri ale mele. Îndeosebi, m-a impresionat latura de
suferinţă din viaţa sătenilor. Şi întâia emoţie era, de cele mai multe ori, de
compătimire. Mai ales primii patru ani de preoţie mi-au dezvăluit cele mai
multe mizerii ale vieţii de la ţară. Eram uneori saturat, supraîncărcat cu
senzaţii şi impresii deşteptate de mizeria sătenilor, încât regretam că m-am
făcut preot, să cunosc toată această mizerie, şi materială, şi morală. Aveam
senzaţia că mă întunec, ca la vârsta dintre 16-22 de ani, când nu aveam o

3
Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1996, p. 211.
4
Ion Agârbiceanu, Mărturisiri, în Revista Fundaţiilor Regale, anul VIII, nr. 12,
decemvrie 1941, p. 548.
121
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

credinţă hotărâtă. Simţeam necesitatea să schimb mediul. Da, aproape toate

personagiile principale din scrierile mele au pornit de la un sâmbure de
realitate. creaţii de pură fantezie am puţine, deşi, evident, fantezia le-a
completat, le-a depărtat uneori de realitate pe cele ridicate de aici”5.
Figurarea suferinţei, a infirmităţilor umane, a tarelor biologice sau
morale domină multe dintre naraţiunile prezente în volumele de proză
scurtă publicate după 1918 (Popa Man, Chipuri de ceară, Spaima,
Prăpastia, Diavolul, Dezamăgire, Visurile, Singurătate, Primăvara), în
care se regăsesc linii ale evocării atmosferei de mister şi fantasmatic ale
lumii Apusenilor. Nuvele precum Fişpanul, Gheorghiuţ, Copilul Chivei,
Teleguţ, Prăginel, Fefeleaga, Luminiţa, Iarnă grea, Vârvoara, Ceasul rău,
Melentea aduc în scenă biografii concentrate, sublimate, aflate sub spectrul
tragicului resemnat. Sunt naraţiuni ce se detaşează prin minimalism al
notaţiei şi stil tensionat, scuturat de ornamente, într-o scriitură în care
„reducţia planului epic şi tehnica racursiului concentrează biografii
exemplare, cu o surdinizare a expresiei patetice”6. În Păscălierul, de pildă,
construcţie narativă densă, cu nuanţă de „farsă dramatică”7, preotul,
Costandin Pleşa, un impostor, din dorinţa de a se detaşa în rândul
consătenilor, inventează aşa-numitul Păscălier, o carte făcătoare de minuni,
în care poate citi viitorul credincioşilor, le poate dezlega sufletele de
farmece sau trupurile de boli, speculându-se, astfel, ignoranţa enoriaşilor,
dar şi nevoia acestora de a crede în superstiţii sau minuni. Acest resort al
amăgirii este dezvăluit chiar de preot soţiei sale: „Ai uitat lucrul de
căpetenie, femeie. Pentru ce vor veni oamenii la mine? Să scape, prin
rugăciune, de răul ce-i bântuie. Nu-i aşa? (…) Vor veni, ai să vezi, şi încă
mulţi! Dar de răul lor rugăciunea nu-i va scăpa dacă ei nu cred. Trăbă să
creadă. Şi credinţa în puterea cărţii şi a rugăciunii se va vărsa în sufletul lor

5
Ibidem, pp. 557-558.
66
Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, în volumul Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu (coordonare şi revizie ştiinţifică), Dicţionarul scriitorilor români, A –
C, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,1995, p. 23.
7
Ibidem, p. 241.
122
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

îndată ce vor auzi că eu ştiu cine sunt ei şi ce pătimesc. Dacă eu sunt un

mincinos, pentru ei sunt mincinos. Dacă vrei să mă numeşti şarlatan, pentru
ei sunt, pentru vindecarea lor. Şi Dumnezeu, care ştie toate, ştie că eu mă
fac a cunoaşte lucrurile din carte numai pentru ca ei să creadă şi să se
mântuiască. Altfel, fără credinţă, rugăciunea şi slujba nu folosesc la nimic”.
O statuie esenţializată a suferinţei este durată în Fefeleaga, una
dintre naraţiunile exemplare ale lui Agârbiceanu, care surprinde, cu acuitate
evocatoare, cu dramatism, cu revelatorie empatie, silueta uneia dintre
multele femei obidite, umilite, însingurate din satele Apusenilor: „Femeia e
înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vânt. Păşeşte
larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează
cu gâtul întins, scobâlţind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea
adânc deşălată două coşărci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se
văd două petece mari, pământii. Calul e alb, sub coşărci, i s-a ros părul de
tot, şi pielea, de-atâta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potângul. Merge
în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul,
mare cât o solniţă, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la stânga”.
O altă biografie „a unui suflet chinuit”8 este Luminiţa, naraţiune în
care este reprezentat sfârşitul babei Mâia, femeie naivă, care îşi păstrează,
pentru momentul trecerii în nefiinţă, o lumânare de ceară, o „sfântă
luminiţă”. În cele din urmă, bătrâna moare cu mâna întinsă după lumânarea
pe care nu a mai reuşit să o aprindă. Gestul final este revelatoriu pentru
destinul anonim, implacabil, nemilos al unei fiinţe neînsemnate, aflate într-
o situaţie-limită, reprezentată cu dramatism, într-o alternanţă a descrierii şi
a desfăşurării narative, prin care „descripţia se constituie ea însăşi ca un
moment narativ, un prolog de fapt la o tragedie comunicată printr-o
continuă hiperbolizare a naturii terifiante”9. Între afectivitatea personajelor
şi ritmurile naturii se creează o corespondenţă, nu întru totul secretă,

8
Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, seria Universitas, Bucureşti,
1972, p. 90.
9
Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice (Dimensiunile eposului),
Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.79
123
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

peisajul primăverii preluând funcţia de preambul la drama care se consumă

în casa babei Mâia: „Primăvara începuse cu secetă mare. Se roşiseră
livezile, ca arse de brumă, iar dealurile erau pământ gol. Vitele zbierau pe
câmp ziua, mergeau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi plecaseră capetele
adânc în piept”. Chiar momentele de calamitate, de ploaie îndelungată, par
să aibă rolul de a pregăti şi motiva, într-un anumit sens, scenariul tragic:
„Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Câteodată scăpau de după
dealuri vânturi mari, ce duceau spre Pleşa grămezi mari de nouri, ca nişte
turme de dihănii şi de uriaşi, negri, vineţi, mânioşi, încleştaţi unii într-alţii”.
Portretul babei Mâia este unul contras, cu detalii ascetice, cu notaţii de o
tulburătoare concizie, relevând, în tuşe rezumative, o viaţă, un trup, un
destin: „Babei Mâia i se uscase şi gâtul, şi pieptul, iar din adâncul
măruntaielor i se stârnea ceva ce-i aducea ameţeală la cap. (…) Şi ochii ei,
înconjuraţi de pieliţă zbârcită, vineţie, priveau nemişcaţi, dulcegi, plini
parcă de-o apă alburie”.
Evocator de incontestabilă autenticitate al spaţiului transilvan, Ion
Agârbiceanu este un prozator de viziune sumbră, cu tonuri aspre, lipsite de
orice edulcorare, un scriitor care cultivă, cum observa Mircea Zaciu, „o
proză încărcată de substanţă umană, rezultat al unei observaţii directe şi
pasionate, cu concluzii morale şi sociale”10. Multe dintre notaţiile de
amprentă tragică, multe dintre imaginile de tulburător dramatism din
nuvelele, povestirile şi romanele lui Agârbiceanu au ca suport biografic
experienţa sa de preot, nevoit, prin chiar misiunea de înaltă demnitate
morală a profesiei sale, să asculte, să mângâie, să ofere sprijin şi iertare a
păcatelor, în numele lui Dumnezeu. De altfel, în volumul Meditaţii în
septembrie, scriitorul consemnează diifucltăţile pe care le-a avut de
surmontat de-a lungul timpului: „Mi-e aproape cu neputinţă să scriu ceva
despre un om mort de curând. Nu numai să scriu, ci chiar să vorbesc:
predicile de la prohoduri îmi sunt cele mai grele şi, desigur, cele mai slabe.
Am totdeauna senzaţia că vorbesc forţat, că îndrug cuvinte goale, că

10
Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., p. 227.
124
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

simţirea mi s-a ascuns într-o tainiţă atât de adâncă, încât îmi pare că mi-a şi
murit. Senzaţia aceasta mă urmăreşte de câte ori încerc să vorbesc, ori să
scriu despre un om mort de curând; dacă tac, e altceva, dacă tac simţirea
învie şi-mi umple întreaga fiinţă, ca o apă tulbure şi grea. Pe strunele
sufleteşti se plimbă, se îmbulzesc vaiete grele, dureroase, care izvorăsc
parcă din noapte şi trec mereu, curg într-una către infinit, trec mute, fără
cuvinte. În drumul lor aştern parcă o haină de ghiaţă peste suflet, dar ce sloi
ciudat e acesta care deschide izvorul lacrimilor, umezind ochii! În faţa
veşniciei noi nu putem decât să plângem”11.
De indiscutabil interes sunt acele personaje contradictorii, ambigue,
tulburătoare, prin consum emoţional excesiv, care stau sub semnul patimii,
sau sub tutela unei demonii răvăşitoare. Cornel Regman inventariază, în
Agârbiceanu şi demonii12, o tipologie a demonilor şi demoniilor din opera
lui Ion Agârbiceanu: demonul înavuţirii (crâşmăriţa Niţuleasa din Vâlva –
Băilor), demonul risipirii, al dezordinii existenţiale (Popa Man, din nuvela
omonimă), demonul orgoliului nemăsurat, predispus la eşec (Iosif Rodean
din Arhanghelii), demonul minciunii, al amăgirii şi imposturii (Costandin
Pleşa din Păscălierul), demonul pierzaniei (Stana, eroina romanul
omonim), demonul seducţiei (Dumitru Bogdan din nuvela Jandarmul),
demonul lăcomiei (Moise Mărginean din romanul Strigoiul), sau demonul
vitalităţii exacerbate (Rusalina din Faraonii).
Mesajul lui Agârbiceanu este limpede trasat, în naraţiunile sale ce
se relevă, deopotrivă, de la legitimarea unei etici a realismului, ca şi de la
exigenţele unui realism etic. Acest mesaj poate fi formulat cât se poate de
clar astfel: oamenii care pierd calea dreaptă a eticii creştine, a umanismului,
a echilibrului sufletesc eşuează, devin suflete damnate, conştiinţe chinuite,

11
Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară. Ediţie îngrijită de
Aurel Sasu. Cuvânt înainte de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971,
p.22.
12
Cornel Regman, Agârbiceanu şi demonii. Studiu de tipologie literară. Ediţia a
doua revăzută şi adăugită, Editura Paralela 45, Colecţia „Cercul literar de la Sibiu”,
Piteşti, 2001.
125
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

pierdute în labirintul lumii, dar şi în labirintul propriului eu. Nuvela Popa

Tanda, de pildă, trasează destinul unui aventurier, Emanoil Manovici –
popa Man – devenit preot în Teleguţa. Personaj misterios, cu avânturi şi
impulsuri nestăpânite, nestatornic, contradictoriu adesea, Popa Man, „un
suflet torturat, lesne deschis patimilor”13 e un factor destabilizator în satul
în care se stabileşte ca preot, prin patima pentru Firuţa, dar şi prin patima
îmbogăţirii, până la izgonirea sa din sat. Se poate susţine, desigur, opinia
lui Cornel Regman, conform căreia conştiinţa personajului e locul unei
confruntări tragice, al unor impulsuri contradictorii, bântuite de nelinişti şi
aflat într-o continuă prefacere afectivă: „Întreaga povestire – scrie Cornel
Regman – nu-i altceva decât proiecţia sufletului sălbatic al popii şi a
metamorfozelor sale demoniace pe acest fundal inocent de psihologie
colectivă, modulând – asemenea corului antic – un cântec nu prea variat, de
câteva note”14.
Protagonistul din Jandarmul (Dumitru Bogdan), întors în sat după
15 ani, moşteneşte cea mai mare avere din sat, părând, la început, un om
gospodar, echilibrat, econom, chiar dacă, în portretul pe care îl conturează
scriitorul se insinuează şi unele accente sau prevestiri neliniştitoare: „Era
un bujor de român cum nu se afla altul în sat. Drept ca un brad, dar cu
trupul vârtos, cu priviri tari, sure, ca de oţel, cu mustaţa neagră răsucită.
Faţa bronzată avea linii aspre, întunecate. O paliditate ciudată pătrundea de
subt arămiul obrajilor. Gura părea pecetluită cu o nuanţă de strânsoare”. Pe
parcurs, Dumitru Bogdan îşi dezvăluie adevărata fire (vidul sufletesc,
incapacitatea de a iubi, egoismul, nestatornicia, laşitatea). Destinul tragic al
„jandarmului” poartă în esenţa lui o latură de mister, de spaimă atavică, de
inexplicabil: „Oamenii începură cu bănuielile cum a ajuns Dumitru Bogdan
aici să se spânzure, şi ce rost aveau bureţii din traistă… Satul întreg se
perindă să-l vadă pe mort. Numai două femei nu fură văzute de nimeni:
Veronica, măritată acum a doua oară, şi Catarina, care cine ştie pe unde era
cu feciorul cu care fugise. Pentru amândouă, jandarmul era mort de mult”.
13
Ibidem, p. 82
14
Ibidem, p.84
126
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Din peisajul uman al Apusenilor se detaşează lumea minerilor,

categorie marginală, ce trăieşte în condiţii precare, desenată de scriitor în
tuşe sugestive, aspre, concise, de o expresivitate minimalistă: „Din tainiţele
pământului, de pe cărări înfundate în munţi, de după colţuri de stânci,
începură să răsară deodată grupuri de mineri, întâi mai puţini, apoi tot mai
mulţi, luându-şi drumul tăcuţi, cu paşi osteniţi, spre ghişeurile din vale,
unde li se făcea plata în toată sâmbăta, după-masa. Văzuţi de departe,
păreau cete de bandiţi care se strecoară, nesimţit, la pradă. Cu feţele şi
mâinile negre de cărbune, cu bărbile nerase, cu hainele întinate, răspândind
miasme acre din umezeala măruntaielor pământului, aduşi de spate, păşind
larg pe picioare nesigure, văzuţi de-aproape, păreau mai degrabă grupuri de
nenorociţi. Din când în când se auzea tusea hârâitoare până în adânc de
piept şi câte-o înjurătură amarnică în diferite limbi ale ţării, când vreunul se
împiedeca de-o piatră din drum”. Lumea minerilor e evocată şi în romanul
Arhanghelii, monografie a unui ţinut, dar şi monografie a unei patimi,
aceea a îmbogăţirii. Reuşita existenţială sau eşecul se datorează funcţionării
sau secării filoanelor aurifere din mină: „Complexitatea faptelor epice,
varietatea eroilor şi a planurilor de acţiune sunt strâns legate de prezenţa
centrală a minei Arhanghelii, care concretizează admirabil fenomenele
istorice oglindite. De ea atârnă existenţele ce populează cartea; ea îşi aruncă
umbra greoaie asupra peisajului Vălenilor; prăbuşirea minei aduce
prăbuşirea eroilor şi aşterne o tăcere încremenită peste ţinutul căruia îi
dăduse o vreme viaţă. Mina Arhanghelii este de fapt eroul principal al
romanului. Ea simbolizează, într-o proiecţie populară naivă, însuşi
capitalismul, cu cortegiul de nefericiri, mizerie, iluzie a stabilităţii, aparentă
bunăstare, dincolo de care pândeşte prăbuşirea economică şi disoluţia
moravurilor”.15
Cazul directorului Rodean este exemplar pentru lumea băieşilor, iar
proprietarul minei „Arhanghelii” trăieşte mirajul îmbogăţirii, într-un ritm
trepidant, de care e cuprins întreg satul: „Satul părea din ce în ce mai

15
Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, p.115-116
127
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

populat; cară încărcate cu piatră scârţâiau pe drumuri ziua-noaptea; căluţii

cu coşurile desăgite împleteau o reţea nesfârşită pe uliţele satului. Mirosul
de mineral scos proaspăt din sânul pământului plutea peste tot umed,
sulfuric, pişcător, deschidea larg nările băieşilor, care se îmbătau de el mai
mult decât de orice băutură. Piuele toctocau neîntrerupt, umplând de
răsunete uscate şi înfundate bătrânele păduri de brad”. Eşecul lui Iosif
Rodean e strâns legat de declinul minei, dar şi de fascinaţia malefică a
aurului asupra conştiinţei sale labile, neînstare să reziste tentaţiei înavuţirii
rapide. Desigur, există o dimensiune moralizatoare a romanului, realismul
etic al prozatorului fiind cât se poate de limpede configurat, prin liniile de
evoluţie ale acţiunii, prin destinul personajelor, dar şi prin modul în care
Agârbiceanu reprezintă, de-a lungul naraţiunii, „oameni ce se încarcă de o
putere mai mare decât le e încăputul, devenită prin chiar aceasta blestemul
lor; mai adesea, oamenii unor teribile tentaţii, care anulează sau alterează în
fiinţa lor orice altă trăire, reduşi, într-un fel, prin propria patimă, la condiţia
unor căpcăuni”16. Roman ce se impune prin forţa epică, prin vitalitatea
naraţiunii, dar şi prin credibilitatea personajelor, care depăşesc
schematismul moralizator, Arhanghelii ilustrează, deopotrivă, etica
realismului, dar şi canoanele realismului etic, specific prozatorului
ardelean. Mircea Popa sublinia, cu îndreptăţire, o astfel de confluenţă, între
autenticitatea relatării şi substratul etic, remarcând strategiile narative de
substanţă balzaciană sau coordonatele unui discurs realist bine coordonat şi
structurat: „Deşi Arhanghelii rămâne, într-un fel, un roman cu teză,
valoarea lui nu este cu nimic impietată de prezenţa acestei strategii literare
de factură balzaciană, deoarece el se realizează dincolo de orice stângăcii
arhitectonice, printr-un ritm trepidant, admirabil condus, al acţiunii şi un
discurs realist de bună factură compoziţională şi stilistică – înscriindu-se,
prin toate aceste elemente – ca una din marile biruinţe ale realismului pe
tărâm românesc în literatura noastră de la începutul secolului”17.

16
Cornel Regman, op. cit, p. 103.
17
Mircea Popa, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982, pp. 123-124.
128
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Viziunea aspră, unele subtilităţi de analiză psihologică, lirismul

„rece” (Mircea Zaciu), depăşirea edulcorării, a ornamenticii convenţionale
şi a idilismului tipice pentru ideologia sămănătoristă, investigarea cu
minuţie a convulsiilor sufleteşti şi a umanităţii Apusenilor, în naraţiuni ce
îmbină descrierea şi observaţia morală sunt însuşiri reprezentative ale unui
demers narativ de mare interes, ce ilustrează cu asupra de măsură
exigenţele eticii realismului.

Bibliografie critică selectivă

Agârbiceanu, Ion, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară. Ediţie îngrijită de Aurel

Sasu. Cuvânt înainte de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971;
Agârbiceanu, Ion, Mărturisiri, în „Revista Fundaţiilor Regale”, anul VIII, nr. 12, decemvrie
1941;
Balotă, Nicolae, Prozatori români ai secolului XX, Editura Viitorul Românesc, Deva, 1997;
Boldea, Iulian, Agârbiceanu în ediţie nouă, în revista „Vatra”, nr. 7-8, 2015;
Negoiţescu, I., Valori stilistice în nuvelele lui Agârbiceanu, în „Viaţa românească”, anul X,
nr. 4, aprilie 1957;
Negoiţescu, I., Scriitori moderni. Cuvânt înainte de Emil Hurezeanu. Antologie, postfaţă şi
notă biobibliografică de Mihai Ungheanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996;
Popa, Mircea, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982;
Regman, Cornel, Agârbiceanu şi demonii. Studiu de tipologie literară. Ediţia a doua
revăzută şi adăugită, Editura Paralela 45, Colecţia „Cercul literar de la Sibiu”, Piteşti, 2001;
Vatamaniuc, Dimitrie, Ion Agârbiceanu, Editura Albatros, Bucureşti,1970;
Vlad, Ion, Lectura romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;
Vlad, Ion, Povestirea. Destinul unei structuri epice (Dimensiunile eposului), Editura
Minerva, Bucureşti, 1972;
Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1996;
Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, Editura Minerva, seria Universitas, 1972;
Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu, în volumul Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu
(coordonare şi revizie ştiinţifică), Dicţionarul scriitorilor români, A – C, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1995.

129
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Eseu

Marian Victor BUCIU

Alexandru George şi polemica de onoare

Polemica nu doar că este admisă de Alexandru George, dar ea este

invocată cu stringenţă. Şi nu numai în critică, dar în întreg scrisul literar,
implicit şi explicit. Polemica este ca aerul pentru respiraţia vitală. Ea „face”
valoarea şi desface aparenţa ei. „Polemica e însăşi viaţa literaturii şi, la un
nivel mai profund, greu observabil, însuşi stilul de impunere şi de existenţă
al valorilor”, constată în nişte Note despre polemică, datate 1973, prezente
în volumul La sfârşitul lecturii, III, 1980. Ea, polemica, exprimă
convingerea cea mai profundă şi sinceră. Înseamnă război, dar unul de
cauze numai drepte. Rămâne a(l)titudinea cea mai potrivită, cerută de opera
originală, aceea care comunică intens, incită poziţionările de regulă
variabile. În practică apare astfel un stil polemic. Faţă de el, Al. George ia o
anumită distanţă. Stilul, ca şi absenţa acestuia, este omul, dar fireşte că nu
orice om este animat de dreptate şi adevăr. În plus, stilul atrage şi expune
talentul, creaţia, care pot abate de la linia dreaptă autentică, azimutul critic
constat impus. „Recunoscând necesitatea stilului polemic, dar punând
adevărul înainte de orice amiciţie şi mai ales inamiciţie…”, iată cum
trebuie procedat, avertizează cu distincţie Al. George.
Polemică ajunge ca atare critica vie, semnificativă. E doar rostul ei
să producă dispută sau să ia act de aceasta. Între marii noştri critici „a fost
în realitate o polemică foarte ascuţită (…) chiar dacă există între ei şi poziţii
comune”. Polemica ajunge măsura libertăţii şi posibilităţii de atitudine şi
altitudine.
Adevărul înseamnă doar făgăduinţa, ţinta polemicii, iar el trebuie
supus întrecerii ori cuceririi. Pare surprinzătoare întoarcerea la exemplul,
altfel tratat ca neexemplar, al lui T. Maiorescu, potrivit chiar evaluării
130
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

anterioare a lui Al. George. El constată ad hoc „nivelul ca să-i spunem aşa
«nobil» al polemicii pe care Maiorescu a ştiut să-l reprezinte şi să-l menţină
cu demnitate şi strălucire”. Dar nu întâmplător calificativul „nobil” nu este
lăsat liber de constrângerea sensului prin ghilimele. Chiar şi aici, polemica
lui Maiorescu este observată alături de operă, dar lovind în plin persoana şi
anulând o regulă elementară amintită la noi anterior de M. Kogălniceanu.
Prin „ironie rece, am zice transcendentală, Maiorescu dădea atacurilor sale
ad personam caracterul unor dezbateri de idei”. Surprinzător, nu fără o
anumită sfidare, Al. George, iată, abilitează neregula atacului la persoană.
Cu motivarea că personalitatea lui Maiorescu, dedându-se atacului la
persoană (şi nu la oricare persoană), genera căi de gândire, idei. Cine, el,
temperamentalul fără idei ori fără principii, cum îl dezvăluise Al. George,
alături de, adică împreună cu, Şerban Cioculescu şi Alexandru Paleologu?
S-ar zice că polemica are rost, şi mai nobilă şi mai puţin nobilă, poate chiar
ignobilă… Al. George nu-i trasează, în astfel de scăpări, limite. Îi află însă,
ce-i drept, un cod (al onoarei cavalereşti, discutată într-un alt articol, la care
ajung într-un alt loc). Se pare că nimic nu apreciază şi susţine Al. George
cu mai multă tărie decât polemica. Şi pe această cale, el este în felul său un
admirator, unul care admiră până la „anulare”. Însă nu este un
excomunicator, ci un asiduu comunicator. Nu înlătură, doar se alătură, dar
fără a (se) anihila. Continuă să fie un admirator al lui Hasdeu care, constată
el, se dedă la pamflet şi insultă în lucrări de ştiinţă. Suportul real al
polemicii rămâne tocmai admiraţia. Trecând pe teritoriul altei arte decât
literatura, Al. George observă acum că Schubert i se opune din admiraţie
lui Beetheven. Dacă admiraţie (poate şi iubire?) nu e, polemică nu e…
Dacă ironia „transcendentală” în glacialitatea sa, a lui Maiorescu,
atacul la persoană simulează şi stimulează ideaţia, perspectiva rămâne
nerecomandabilă, dar şi nelămurită: „Numai o viziune transcendentală a
operelor sau, dacă vrem, a Operelor poate să nege sau să nesocotească stilul
polemic al impunerii valorilor şi ideilor.”
Al. George agreează, de rândul acesta într-un fel larg acceptat,
conformist, „o polemică profundă, purtată la nivelul actului creator”, nu o
131
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

„dispută” exterioară. Polemica se iscă din admiraţie şi din încredere în

adevărul care oricum magnetizează conştiinţele. Pentru că „adevărul iese
totdeauna la iveală, şi, încă, iese totdeauna biruitor”. Dar nu mereu, la timp,
întreg, fără circumstanţe legate de persoane şi poziţii. Al. George nu este
nici el atât de idealist. Şi pentru el adevărului i se impun vămi improprii.
El aminteşte acum că există în literatura română a epocii (în
comunismul naţional) nume cu funcţii mari care nu sunt criticate, sau nu
aşa cum se cuvine. Ce nume, nu aflăm aici. Rămâne să ne întrebăm dacă
devierea are drept cauză cenzura sau numai autocenzura. Dată fiind epoca
totalitară, anumite persoane şi „principii”, va motiva în postcomunism Al.
George, ar fi fost ininteligent, oricum perdant, să le tratezi cu declaraţii şi
declanşări de războaie literare, culturale. De aceea adevărul rămâne
„epocal”, conjunctural, revizuibil, de neapărat, însă, integral, niciodată.
Pledându-şi cauza, Al. George afirmă acum polemica în chip de
înţelegere, ea fiind pusă cu faţa în jos atunci când pleacă din neînţelegere şi
sfârşeşte tot acolo. Chiar şi admiraţia poate fi luată drept antonimul ei?
După Al. George, aceasta ar fi regula. Incomunicarea apare drept
comunicarea frecventă ori chiar frecventabilă. Deşi are „cea mai deschisă
admiraţie” pentru poetul N. Stănescu, Al. Ivasiuc, „apreciatul eseist şi
prozator, ne-a denunţat într-un scurt dar violent articol ca pe un detractor al
poeziei lui Nichita Stănescu”. Probele se află în revista Viaţa Românească,
nr. 10, din 1972, unde l-a apărat pe Stănescu de neînţelegerea lui Doinaş
(ulterior acesta avea să se revizuiască), socotind „că prima elegie e una din
marile realizări ale poeziei româneşti recente”. Doar prima elegie. Şi acesta
ar fi un motiv de reaprindere a polemicii. Alte două probe de admiraţie se
află în revistele Vatra, din aprilie 1973, şi în Luceafărul din 1973, aici el
citind critic Cartea de recitire.
Dacă păruse a fi pledant pentru polemica de orice fel, cu condiţia
purtării ei între autori de recunoscută (dar niciodată în absolut) portanţă,
ajunge mai rezervat faţă de polemica ce poate să ia căi ce par absurde,
direct neconvenabile. A susţine polemica în corectitudine etică şi silogistică
devine motivaţia noii pledoarii într-un alt articol, Din nou despre polemică,
132
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

datat 1980 şi cules în volumul deja amintit. „Am acordat totdeauna o

atenţie deosebită demersului cinstit (de fapt logic) al polemicii pentru că i-
am simţit formele aberante pe propria noastră piele.” Unii l-au denunţat,
cum constată, drept profanator de măreţe umbre literare.
O morală de Ev Mediu apare acum relegiferată prin polemica
literară, de turnir şi de o anume turnură. „Polemica nu se poate purta fără
un anume cavalerism care impune reguli de conduită, un stil, o etică a
demersului intelectual.” Al. George intră, iată, în armura etico-critică a unui
om de Ev Mediu, iar aici, în acest moment istoric, îl recunoaşte şi pe
Arghezi, în volumul pe care i-l „dedică”. Poate chiar şi pe Mateiu I.
Caragiale, dar şi pe I. L. Caragiale, care se recunoaştea şi el un om vechi
faţă de Paul Zarifopol. Încât, mă întreb, amânând răspunsul, de urmărit în
alt loc: să fie liberalismul lui Al. George neoconservator? Convenţia
creditată a polemicii include prin şi după Al. George un soi de justă
măsură, umană şi profesională, luate în armonie. Polemica autentică ajunge
o întrecere exponenţială, la vârf. Marele polemist rămâne mai întâi un mare
creator, gânditor, critic. El îşi alege adversarul dintre egali. Fiecare dintre
polemişti apare primus inter pares. Prin polemică, cineva se revelează,
devine ceea ce era deja, dar nu se ştia. Un obscur acoperit se poate
descoperi într-o lumină ademenitoare pentru mulţi. Un ins celebru nu are
dialog adevărat, competiţional, cu un necunoscut. Categoria polemiştilor se
recunoaşte ca aceea a sportivilor, cavalerismul medieval fiind el însuşi
sportiv. În literatură însă, Al. George constată că rareori se respectă
categoria sau clasa partenerilor. El nu observă sau nu admite dreptul de
provocare al unei categorii inferioare, dar nu cu totul inferioare, pentru a
accede la nivelul celui provocat ori chiar a-l depăşi. Dacă n-ar fi aşa, ar
funcţiona un autoritarism de castă. Elitismul are şi el o rădăcină în
populism. Dar Al. George rămâne fixat în etica de tip cavaleresc. Partenerii
(relativ) egali intră în competiţie cu toate cărţile pe masă. O cerinţă
obligatorie este ca proba cu texte (citările) să adopte criteriul integralităţii.
Adevăr integral, cu referinţe integrale. Rămâne greu de fixat pentru

133
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

partenerii duelurilor de cunoaştere integralitatea ideii, a gândului, pe de o

parte, şi a circumscrierii lor, pe de altă parte.
Fac o paranteză şi menţionez că teza polemismului cavaleresc,
donquijotesc, nu pentru a învinge dar pentru a convinge, o aflăm şi în eseul
cel mai important din Simple întâmplări în gând şi spaţii, 1982, cu titlul
Adversaritate, nu Adversitate, cum este trecut la cuprins. Din text
desprindem importanţa „ideii de adversaritate”, circumscrisă termenilor ne-
creştinism, negaţionism sau negativism. „Contrazicerea îţi dezvăluie faptul
că orice afirmaţie e, în fond, o interogaţie.” Afirmi întrebând, ştii căutând,
(de)mersul este mai important, mai „sigur” decât drumul, şi el este cel
activ, în rolul de a (a)bate calea. E aici un soi de scepticism, dar şi de
idealism. Am putea să le unim şi să le numim scepticism idealist. Adevărul
poate să nu existe, dar onoarea impune să ne comportăm ca şi cum ar
exista. Ne aflăm într-o zonă de etică existenţială, mentală, profesională,
omni-deontologică, de tip als ob, ca şi cum, deci ficţională, interogată şi
afirmată de o filosofie ca aceea a lui Hans Vaihinger.
Întorcându-mă la cursul anterior parantezei, trebuie să constat că
esenţialul cod cavaleresc şi egalitarist devine excepţia de transformat în
regulă. Nu o întâlnim în cazul, unde ne trimite susţinătorul ei acum, când,
în 1927, junele M. Eliade a recenzat virulent pe venerabilul N. Iorga, de pe
poziţia admiratorului dezamăgit. Începătorul fără autoritate s-a lansat şi în
acest fel. Admiraţia înşelată devine un resort polemic nu doar acceptat, dar
şi necesar. Perspectiva teoretică apare înlăturată. Iorga, marele polemist, nu
înţelege cu adevărat spiritul bun şi adânc al polemicii, care există dincolo
de autoritate şi mai ales egotism. El nu tratează polemismul altora la fel ca
pe al său. Al. George constată că Arghezi, în 1937, l-a prins exact
numindu-l un „polemist decât în absenţă”. Că Iorga n-a respectat
cavalerismul o spune nu Al. George, dar, în sprijinul său, G. Călinescu:
Arghezi n-a dat în inferiori, ca Iorga (modelul său, în definitiv, crede
subiectul nostru). Polemica, act cultural comun, îl irită adesea şi îl face să
aibă tentaţia de a schimba arma gândului şi expresiei cu arma concretă. În
Memorii, dezvăluie Al. George, E. Lovinescu scrie că N. Iorga l-a
134
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

ameninţat cu moartea pe Ilarie Chendi, întrucât scrisese că naţionaliştii

trebuie „spânzuraţi de aripile propriilor lor mori de vânt”. Cuvintele aparţin
lui Al. George, care notează că lui N. Iorga „moartea i s-a tras dintr-o
afacere de presă, căreia adversarii i-au pus capăt cu focuri de revolver”. De
unde se vede că nu numai cine ridică sabia tot de sabie piere, dar şi cine
doar ameninţă cu ea. Ceea ce nu înseamnă, cred că şi pentru Al. George, că
ucigaşii lui Iorga se pot prevala de scuza provocării.
Polemica pare a fi pentru autorul Petrecerilor… o artă circumscrisă
în ea însăşi. Arta propriu-zisă, crede el, poate vicia polemica. Nu devine o
unealtă adecvată. Arta este a farmecului, vrăjii, seducţiei, polemica este a
adevărului, convingerii şi implicit învingerii, cuceririi drepte şi corecte.
Retorica, pe care Al. George pare a o asimila spontan cu stilistica, în formă
sofistică (retorismul, în fond, care nu se cade să umbrească retorica sine
qua non), viciază şi ea polemica. Viciosul „exemplar” al polemismului
deviat este acum găsit din nou în T. Maiorescu. El a „câştigat” neloial, cu
arme nepermise, pe care le-a folosit prin autoritatea harismei abuzive.
Învingătorul de odinioară, la rejudecare, apare declarat învins. „Astăzi ştim
că în majoritatea problemelor abordate, Maiorescu nu a avut dreptate şi din
mecanismul lor polemic rămân îndeosebi aspectul formal, parada logică,
ironia superioară, jocul formal, efectele de ilaritate decurgând din aplicarea
uneori a unor înalte principii la analiza unor inepţii.”
Nu şi de noul harismatic al criticii literare, N. Manolescu, cu care
Al. George polemizează, este declarat perdant polemistul T. Maiorescu. Al.
George se referă acum nu la volumul său Contradicţia lui Maiorescu, din
1970, dar la scurtul text Despre polemică, din Steaua, nr. 7, iulie 1979, care
conţine „interesante notaţii (…) prin insolitul sau extremismul lor”.
N. Manolescu, teoreticianul şi practicantul criticii voluntar infidele,
subiective, dacă nu chiar subiectiviste (Al. George, am constat în unele
locuri, nu distinge între aceşti termeni, preferându-l ori măcar repetându-l
pe cel din urmă: ştiu, aici ar trebui să aduc proba citării…), este „un critic
care consideră că întreaga sa activitate trebuie să ducă <programatic> la un
scenariu aproape fără nicio legătură cu realitatea operei…” şi crede că, deşi
135
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

n-a avut dreptate, T. Maiorescu a convins prin manipularea publicului, ceea

ce devine în definitiv suficient. Convingerea supune adevărul. El mai
susţine, poate mai realist, că adevărul în artă nu ajunge verificabil ca în
ştiinţă. Iar Al. George, mai idealist, crede că „Există totuşi un <adevăr> al
literaturii, pentru care trebuie să ne batem…”. Îl vedem, aşadar, în linia
celor care ar spune că chiar dacă adevărul (literar) nu există (termenul e pus
între ghilimele, iată, şi de Al. George), se cade a crede totuşi şi a ne purta
ca şi cum el ar exista. Adevărul de care este încredinţat Al. George, deşi
este formal acceptat ca fiind unul al literaturii, în substanţa sa este dat în
proprietate exclusivă creaţiei literare, ficţionale, şi nu criticii. Rămâne
literar şi nu metaliterar. Dimpotrivă, pentru N. Manolescu adevărul literar
este critic, deşi sursa lui se află în literatura de ficţiune. Ajunge metaliterar
dincolo de existenţa lui literară. Critica ar avea rostul principal de a afla, de
a recunoaşte, adevărul literaturii. Al. George gândeşte însă că adevărul
există în creaţia literară (de exemplu a lui Eminescu) şi nu în recunoaşterea
critică a ei (în critica lui Maiorescu).
Potrivit lui Al. George, Maiorescu desfăşoară un polemism
escamotat. De pildă, faţă de V. A. Urechiă, în Beţia de cuvinte. Nu altfel,
dar tot printr-un polemism eschivat, este „învins” Maiorescu de Gherea.
Fapt constatat şi de N. Manolescu. Amândoi au momente polemice eludând
adevărul. Cum s-a învins Maiorescu? Iată: „mai degrabă, i-a cedat acestuia
pasul, cum au văzut cu îngrijorare la timpul respectiv toţi <maiorescienii>
şi cum a consemnat în scris E. Lovinescu”. Ce înseamnă că i-a cedat pasul?
Că n-a mai crezut cu orice mijloace în propriul adevăr. Un luptător nu
cunoaşte îndoiala, odată ce a intrat în luptă. Al. George admite că „există şi
erori fecunde”, dar observă că pe acestea N. Manolescu nu le are în vedere.
Al. George, corectorul neostenit al erorilor în critică, este atras de erori
fecunde de felul celor în care un critic vede toate bunele caracteristici ale
unei opere, dar le taxează drept rele. Inversarea polilor de semnificaţie şi
înţelegere capătă o anumită utilitate: îi face pe alţii să îi aşeze la locul
adecvat.

136
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

După regulile nobilităţii, Al. George susţine polemica făţişă, chiar

provocatoare şi nu inaparentă, cum o califică pe aceea a lui G. Călinescu,
ale cărui sinteze îi apar intens discutate şi disputate. Mai polemic decât
Călinescu îi apare însă Şerban Cioculescu, dar nu în sinteze, ci în articole.
Al. George apără aşadar polemica în lege (cavalerească, nobilă). N.
Manolescu păstrează, dacă nu intensifică, polemica în forţă. Lui Al.
George, polemici de forţă, la propriu, i se par Poezia putrefacţiei şi
putrefacţia poeziei sau Domnul Anton Dumitriu refuză să răspundă. El
rămâne, ca atare, cel vechi, anacronic, într-un context, el însuşi al forţei, în
care Manolescu este omul literar, critic, nou, un erou al timpului totalitar.
Numai polemica va conduce la cucerirea adevărului, aflat de regulă
peste evidenţă. Adevărul capătă sens doar prin polemică: „o polemică e o
formă a dialecticii ideilor, în care disputa are menirea de a dezvălui
adevărul, de a-l obliga să se releve”. Încredinţarea lui Al. George rămâne
aceea că adevărul se lasă, prin anumite căi vitale, dezvăluit. Credinţa sa în
adevăr devine, va să zică, extremă. Ori totul, ori nimic iată noima duelurilor
mentale. Lui i se descoperă numai „adevărul şi nu plauzibilul”. Poziţie
medievist-renascentist-romantică, nicidecum modernă, relativistă.
În polemică, gândirea şi, cu unele alunecări specifice, limbajul
rămân cele care îi sunt autorului obişnuite. El este unul dintre scriitorii
critici, în sensul cel mai cuprinzător, la care atitudinea şi altitudinea
implicite şi explicite fac corp comun. Adesea textele polemice sunt greu,
imposibil chiar, de separat de cele nepolemice. De aceea autorul este doar
accidental şi pamfletar, unul de accent al opiniei şi expresiei. El are o
prudenţă personală, dictată în comunism şi de context, acela larg, o
dictatură politică având totul în stăpânire. Nu devine un dezlănţuit de gând
şi verb decât într-o limită măsurată, atât în vremuri închise, cât şi în
vremuri deschise la minte. Ceea ce nu înseamnă că se fixează în acelaşi ton,
în monotonie, din contra, este îndrăzneţ, insolit, atent să nu frizeze
insolenţa. Radicalismul este descoperit ca fiind propriu criticului tânăr, în
general, identificat la Maiorescu şi Iorga, ambii dedaţi mutaţiei cât mai
avansate a limitelor de expresie.
137
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Înainte de înălţarea decadentă a regimului comunist, Al. George

constată în T. Arghezi (Gânduri la centenarul lui Tudor Arghezi, în
volumul La sfârşitul lecturii, III) un „pamfletar de o mare violenţă verbală
şi de o lipsă totală de reţinere faţă de înaltele personaje ale vremii”.
Sinceritatea şi spontaneitatea vor fi plătite ca orice imprudenţe, aproape
prin autodemolare creatoare, oricum stimulându-şi detractorii: „omul a
dăunat mult operei”. Dar nu se poate spune, totuşi, că prudenţa lui Al.
George îşi conţine totodată imprudenţa, devreme ce a ajuns să-şi suporte nu
puţinii cititori profesionişti puşi, cum a distins el însuşi, nu atât pe critică,
dar – exclusiv? – pe criticare.
Singura distanţare reală a sinelui de sine şi a scrisului său se
produce prin eliminarea (auto)cenzurii, începând cu 22 decembrie 1989,
notată de el consecvent ca zi a Eliberării, cu majusculă.
Al. George devine un reactiv, fie în contestare, fie în elogiu, un
subiectiv care se asumă, aspirând la obiectivitate.
Polemic, rămânând eminamente critic, este în reacţia exegetică. Ca
aceea, de pildă, la Ovidiu Cotruş, cu monografia sa Opera lui Mateiu
Caragiale. A o aduce în raza colimatorului înseamnă a proceda ca el însuşi,
în modul curent. Îmi îndrept aşadar atenţia spre articolul său Cu o
contrariantă, tristă, bucurie…, op. cit. Punerea în relaţie se face prin
expresia unei profunde apropieri. Ovidiu Cotruş este „prietenul”, elogiat ca
un „intelectual întreg şi o minte cu totul superioară”, fapt care transpare şi
în scris, în „stilul degajat”. Însă comuniunea se sfarmă curând. E de mirare
că ajunge afirmată, pentru că ea nu poate fi confirmată. O. Cotruş îl
respinge pe Al. George fără să-l citeze, ratând şansa de a convinge. Mintea
superioară a exegetului apare acum afectată genetic, prin prisma cărţii,
„acest volum de parturienţă totuşi trudnică”. Dar defectarea se împlineşte
încă şi mai grav într-o „lectură inadecvată”. Însuşi Al. George se declară
citit de O. Cotruş „de multe ori arbitrar şi inadecvat”. Măcar nu
întotdeauna…

138
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Divergenţele dintre interpreţi privesc raportul realitate-ficţiune,

unele distincţii de poetică tipologică, mentalul pur omenesc al lui
Caragiale-fiul.
Al. George respinge opinia lui O. Cotruş, coincidentă cu gândirea
lui N. Iorga, anume că prozatorul Crailor… substituie ficţiunea şi realitatea
istorică. Întâi, Al. George nu vede „ficţiune pură” în opera amintită, apoi el
constată că şi Cotruş raportează la istorie ficţiunea din Remember.
Personajele sunt netipice sau, cu termenul lui Vladimir Streinu,
„excepţioniste”. Ce au „tipic” este că ele rămân „interesante sub specia
psihologiei inexplicabile sau sucite”. Pirgu nu poate fi tipicul parvenit, în
sens clasic, fixat maladiv, grav, ci un „tip” comic, bufon, marginal,
nicidecum central, cum îl crede Crohmălniceanu (unul dintre aceia
consecvent contrazişi).
Se consideră apoi că M. I. Caragiale are o poetică implicită, în
operă, de unde trebuie dedusă, şi nu explicită, în eseuri. Mentalul omului nu
este deplasat în raport cu viaţa, după cum se arată convins Cotruş, atras de
un autor himeric, ci realist, lucid. Autorul Crailor… înţelege bine ce
trăieşte. Al. George nu-l îndreptăţeşte doar pe fiu, dar îl apără şi pe tată,
care i-ar fi dat odraslei extraconjugale o bună creştere şi educaţie, mai
degrabă nerăsplătită. Plătită, din păcate, de fiul care îşi cunoaşte (dar putem
spune că îşi şi recunoaşte?), între 1914-1923, „Perioada neagră”. Al.
George îl apără pe tată doar pentru a-l elibera de atacurile lui Ş. Cioculescu.
Mândru de a expune adevărul deasupra omului, Al. George îşi revendică
acţiunea de polemist cu Ş. Cioculescu, director al B. C. U., implicit şef al
său, ceea ce Cotruş nu observă.
Am urmărit o polemică strict critică, de respect detaşat faţă de
opinie, fermă, argumentată logic şi decent. Cavalerească, ar spune
purtătorul polemicii, al răspunsului critic, al reacţiei la un fapt de implicare.
Să vedem şi cazul în care adversarul nu mai este respectat ca fiind în
principiu „egal”, compatibil. Potrivit eticii cavalereşti, medievale, disputa
n-ar trebui să se producă. Iată că Al. George părăseşte carta polemică
proprie şi intră în luptă. De partea cealaltă, de rândul acesta (O anexă: La
139
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

sfârşitul lecturii, III), se află Ion Maxim, „un prozator de foarte modeste
realizări”, autorul unui „lamentabil op din 1973, Atitudini critice”, în care
face victime pe Al. George, N. Manolescu, M. Ungheanu, Al. Piru, dar
rămâne blând cu Şt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. Negoiţescu, D. Micu. Erijat
acum în apărător al lui Ovidiu Cotruş, este un apărător care atacă din plin,
cum se întâmplă mereu, dar se constată că ajunge de fiecare dată să
lovească în gol.
Armele de luptă ar fi acum: injurii din partea apărătorului-atacant,
adevărul din partea celui provocat. Acesta reaminteşte începutul: o
„amicală dar dureroasă nedreptate ce ni se făcuse” de către O. Cotruş. Trei
acuzaţii apar recunoscute ca având obiect: o „contestare totală (Urmuz)”,
„rezerve parţiale (Călinescu romancier)”, atacul critic direct la D.
Cesereanu şi studiul său Arghezi şi influenţa folclorului. Fireşte, ele sunt
numai asumate, nu şi revizuite. Adversarul ajunge sever ţintuit, dar
dezlănţuirea lui Al. George nu devine pamfletară, expresia urmează strict
gândirea argumentată. Inegalitatea adversarului atrage, prin excepţie, totuşi,
şi pamfletul: Ion Maxim scrie josnic, pentru naivi, până la urmă izbutind
numai un „rol de simplă coadă”. E acroşat şi un „adversar” anterior, Traian
Filip, o „nulitate literară”. Expresia tare cam la atât se rezumă. Lui Maxim,
Al. George îi dezamorsează direct procedeul: el nu discută obiecţii şi nu
devine obiectiv, aşa încât combate doar pe alături. Dă citate, dar falsificate.
Procedează, după cum constată, cu rea credinţă şi, vorbă de pamfletar?,
stupiditate. Teribilist, îl coboară ori îl doboară pe Arghezi, părând că sare-n
apărarea lui. Devine un „caz lamentabil”, posedând „un cumul greu de
întâlnit al tuturor procedeelor reprobabile”.
La calificarea sa drept critic negativist sau nihilist, Al. George
răspunde în apărare şi se motivează cu un soi de paradox livrat doar în chip
de principiu-şoc: „negaţia are de multe ori un rol afirmativ şi chiar înalt
admirativ”. Altfel spus, i s-a făcut o imputaţie de care se simte mândru,
vorba unui personaj dramatic al lui I. L. Caragiale. Nu se recunoaşte apoi
obsecvios: pe Al. Paleologu nu-l „perie”, dar îl combate, privitor la Camil
Petrescu, fapt constatat de recenzia lui N. Manolescu la o carte a sa. A scris
140
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

„ceva favorabil” despre M. Gafiţa abia după ce acela murise, la fel despre
T. Vianu, fost director la Biblioteca Universităţii, şef al lui Al. George,
vreme de cinci ani. Am găsit însă unele cazuri tare susceptibile de
oportunism, să-i zic cultural, la Al. George, şi le-am relevat pe parcursul
acestui studiu (faţă de Liviu Călin, Al. Oprea, numele care-mi revin pe
moment; cazuri mai degrabă benigne). Disputa Maxim-George, aici, nu o
arbitrez, o analizez unilateral, doar prin cel care răspunde aici, în modul în
care ea se articulează.
Corector de erori şi abia implicit polemist este Al. George în
articole de felul În absenţa martorilor, din volumul amintit. Aici ia
atitudine pentru adevăr, contra lui Al. Piru, „istoricul literar de cunoscută
străşnicie”, care susţine cu tărie, dar în vid, că G. Călinescu a scris la
debutul lui M. Sorescu doar „de complezenţă”. Piru vede-n Sorescu un poet
plin de pete şi-l socoteşte „fără valoare artistică”. (Complezenţa, cum bine
s-a mai văzut, ca oportunism politic, a existat la G. Călinescu, dar în alte
cazuri.) Aici, Al. George îl creditează pe Dinu Pillat, „un critic şi un istoric
literar de o mare şi recunoscută probitate” (să remarc generozitatea lipsită
de examinarea strictă aplicată criticilor şi istoricilor literari de primă linie),
care scrie că, pe patul de spital, în fapt de moarte, G. Călinescu i-a spus că
„ar vrea să fie un poet ca Marin Sorescu”. Al. George crede că Al. Piru, de
altfel unul dintre adversarii săi, îi atribuie propriile năravuri lui G.
Călinescu. Piru a recunoscut că există în monografia sa despre Ibrăileanu
păreri care aparţin exclusiv redactorului de carte. (Proprietatea auctorială
are un statut aparte într-un sistem statal totalitarist.) Justiţiarul polemist,
mai cu seamă în postură critică, Al. George, constată senin că, dacă nu sunt
martori, memoria secretă pură fantezie. Dar nu există, chiar mai numeroşi,
martori ai neadevărului? Mă refer acum doar la axioma pe care se
întemeiază creditul, şi nu la mărturia probabil reală a lui Dinu Pillat.
Critic prin polemică, polemic prin critică, Al. George se arată ferm
în credinţele lui. La fel se menţine şi în aceea că nu există ediţii definitive,
dar numai editări noi. De ce n-ar fi niciodată posibile ediţii ultime? Apoi,
cum de socoteşte că nu fac o „operă” – de ansamblu, cu un anumit relief –
141
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

scrierile lui G. Călinescu, oricât ar fi ele o „alcătuire variată”? Să-l urmărim

între copertele cărţii din 1980, prin articolul Din nou despre ediţii şi editări,
ca să aflăm pe ce se întemeiază această convingere. Că există dezordine în
structurare, pe volume şi în ansamblu, rămâne adesea real. Chiar la Al.
George, în opera şi alcătuirile acesteia. De altfel, în general, prea puţine
lucrări se edifică după o strictă, riguroasă, armonioasă, unitară premeditare
de ansamblu.
Fără criterii, cu greşeli, lipsit de consimţământul autorului, volumul
de poezii al lui Eminescu are prin Maiorescu o ediţie totuşi „epocală”,
revelându-i geniul poetic, constată şi Al. George. De altfel, criticului
junimist nici nu îi este clar ce înseamnă ediţie ştiinţifică ori criterii
riguroase de editare. Nici în editare nu concepe Al. George ştiinţa
compatibilă cu arta literară.
O motivaţie, însă, acordă el cărţilor în care se îndeasă articole, de
obicei lipsite de unitate. Raţiunea sa este aici una biblioteconomică. Iar el
chiar a fost om al acestui serviciu. Culegerile eteroclite, cum sunt şi cele
mai multe dintre cărţile sale, înlesnesc accesul la texte, astfel adunate între
coperte şi depuse în raft, mai mult decât în numere de reviste disparate.
Într-un context puternic bântuit de cenzura ideologică, Al. George
pomeneşte şi el de bizara conjunctură culturală şi editorială în care Istoria
literaturii române… a lui G. Gălinescu este citată, dar nereeditată. Bizară,
dar explicabilă. Citarea este întotdeauna o practică selectivă care se poate
confrunta cu cenzura. Adevărul interzis nu se explică prin ignoranţă.

142
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Metamorfozele cercului

Dumitru Mircea BUDA

Thomas Pavel și problematica exilului

Încercând să clarifice noţiunea de exil, Thomas Pavel propune

o serie de distincţii necesare. „Substanţa noţiunii, spune criticul, e
metaforică, tocmai de aceea exilul poate fi echivalat multor
fenomene, mai ales sentimentului alienant al fiinţei umane – acela al
neapartenenţei structurale la lume”1. Înţeles în sensul real, însă,
„exilul e o subcategorie a noţiunii mai generale de mobilitate a
individului peste spaţii şi limite geografice şi politice. El implică
ideea refugiului forţat (opusă celei a expatrierii voluntare) care se
petrece, de regulă, din pricini politice sau religioase, mai adesea
decât din acelea economice” 2. În ultimele secole, exilul are aproape
exclusiv o formă individuală, fiind transformat în experienţă solitară,
deci, a subiectului (opunându-se astfel diasporei şi emigraţiei
colective), deşi în condiţiile unor contexte istorice mai primitive
poate implica şi un întreg popor – exilul evreilor la Babilon sau exilul
crimean sub talinism. În aceste două cazuri din urmă, apare un
element nou al conceptului, în corolarul aspectului impus, forţat, al
ex-patrierii. Acela al „speranţei în virtualitatea întoarcerii în patria
orginară”3, cum scrie Thomas Pavel, o speranţă care nu le îngăduie
exilaţilor să îşi piardă, definitiv, legătura psihologică şi afectivă cu
originea. Vorbim, deci, în semantica exilului, pe lângă natura
coercitivă a mutării, pe lângă motivaţiile de ordin religios sau politic,

1
Ibidem
2
Idem., p. 27
3
Thomas Pavel, art. cit., p.26
143
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

şi despre această „credinţă a exilatului în posibilitatea întoarcerii

acasă”.4
În definiţia cea mai strictă, exilul e omologabil, deci, şi pentru
Thomas Pavel, unei coerciţii impuse de către societate. Dacă în forma
lui ostracizantă şi de interdicţie, acesta pur şi simplu nu permite
„vinovaţilor” să mai calce solul patriilor, deportarea îi mută forţat pe
aceştia într-un anume spaţiu determinat al exilului, desemnat, cum ar
veni, de o autoritate, în conformitate cu anumite legi. Thomas Pavel
recurge aici la exemplul lui Temistocle care, izgonit din Atena, merge
în Persia, inamicul numărul unu al patriei lui originare. Dar şi la acela
al colonelului Dreyfus, pe care, mai vizionare din fire, după cum
observă criticul, autorităţile franceze îl închid pe pe Insula
Diavolului.
Prima mare naraţiune ce explicitează tema exilului în istoria
europeană e, după Thomas Pavel, o poveste antică etiopiană , a lui
Eliodor, vorbind despre Haricleea, fiica regelui Etiopiei, luată de la
părinţii ei şi crescută în Grecia. Ea trebuie să se întoarcă acasă,
însoţită de preotul Calasiris şi de iubitul ei Teogen, un tânăr grec
descendent al lui Ahil Peleianul. Cei doi îndrăgostiţi părăsesc oraşele
greceşti în care au crescut şi trec printr-un interminabil şir de
dezastre. Fatalmente, aventura îi duce de-a lungul Egiptului către
paradisul pământean al Etiopiei, unde li se îngăduie căsătoria după ce
sunt unşi preoţi ai zeului soare. Călătoria lor în exil e, observă
criticul, „ o imagine simbolică a sufletului pentru neoplatonienii care,
după ce cad din Paradisul Creatorului lor, se străduiesc să se
întoarcă în acesta”. Iar „adevărata patrie a tânărului cuplu nu e
niciun oraş ori regat lumesc, ci veşnica ordine divină, simbolizată în
poveste de Etiopia.”5
Tema copilului exilat care, după o serie de chinuri, se întoarce
acasă ca un erou e recurentă în literatura eroic-romantică franceză a
4
Ibidem
5
Thomas Pavel, art. cit, p. 29
144
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

secolului XVII. Conotaţiile ei originare sunt mai puţin puternice decât

acelea ale poveştii antice greceşti, deşi astfel de conotaţii nu lipsesc
totalmente, din moment ce marile fapte ale protagoniştilor, în timpul
exilului, lucrează ca nişte teste iniţiatice. 6
Căutând semnele temei exilului în tragedii, Thomas Pavel
constată că, spre deosebire de vechile scheme narative eroice, acestea
privesc exilul cu răceală. Motivul e acela că sunt structurate pe
căderea şi decăderea celui puternic, exilul neintrând astfel în sfera lor
tipică de interes. Dar aceasta nu împiedică o populaţie vastă de
monarhi exilaţi să bântuie prin tragediile greceşti, franceze sau
britanice. De regulă, poveştile lor sunt însă înţelese în legătură cu alte
calamităţi ce se abat, implacabil, asupra conducătorilor lumii:
pierderea vieţii şi a harului, uzurparea puterii, captivitatea, incestul şi,
în tragediile franceze, iubirea nereciprocă. In tragedia clasică
franceză, pe de altă parte, detronarea e de regulă gândită în contextul
legitimităţii monarhiei. Cosroes al lui Jean Rotrous, Heraclius-ul lui
Corneille sau Athalie al lui Racine insistă, toate, obsesiv aproape,
asupra naturii demonice a tiranilor şi îi definesc ca pe nişte
conducători nelegitimi 7. Marile eforturi, implicând nu doar o
schimbare de conducător, ci şi pe aceea sistemului politic ca o
totalitate, sunt mult mai puţin frecvente. Cu toate acestea, observă
Thomas Pavel, „ca nişte cititori avizi ai lui Plutarh şi Livy –
dramaturgii secolului XVII era absolut familiarizaţi convulsiilor
politice din republica Romană.”8

6
v. Vladimir Propp, Les Racines historique du conte merveilleux, Gallimard, Paris,
1983,
Mircea Eliade, Litterature orale, în Histoire des litteratures, Gallimard, Paris,
1955, p. 3-26
7
Michel Prigent, Le Hero et L``Etat dans la tragedie de Pierre Corneille, Presses
Universitaires de France, Paris, 1986, Apud Thomas Pavel, Exile as Romance and
as Tragedy, în Exile and Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward
Glances, Duke University Press, USA, 1998, p. 32
8
Thomas Pavel, art. cit., p. 32
145
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Aşa se explică de ce Corneille, care cunoştea prin intermediul

lui Plutarh vieţile lui Pompei şi Sertorius, l-a utilizat pe cel dintâi în
La Mort de Pompee (1643) unde, învins de Iulius Cezar, acesta caută
adăpost în Egipt, al cărui rege, Ptolomeu, îi datorează, indirect,
propriul tron. Numai că, sfătuit de preoţi, Ptolomeu ordonă asasinarea
lui Pompei atunci când ilustrul refugiat e pe cale să ajungă în Egipt.
Or, tragedia pune astfel în evidenţă blestemul exilului, „ modul în care
acesta e atât de eficace încât refugiatul e răpus, de regulă, înainte de
a ajunge pe scenă.”9 Desigur, accentul esenţial al piesei nu cade pe
exilul lui Pompei ci pe înfrângerea acestuia. A fi învins e o crima
pentru care Pompei ar putea da vina doar pe destin, după cum
comentează Photin, preotul cinic ce sugerase crima.
Aproape douăzeci de ani mai târziu, în unica tragedie
cornelliană inspirată din războiul civil roman, exilul revine în atenţie.
Fronda (1648-1652) era încă un eveniment de actualitate, iar istoricii
literari descoperă cu facilitate aluzii la aceasta în Sertorius (1662)10.
Clasicii francezi credeau că plasarea unui eveniment contemporan pe
fundalul naraţiunii istorice greceşti sau latine implica aprofundare,
dacă nu chiar universalitatea, moralei deduse din ambele epoci. E
cazul lui Sertorius, după Thomas Pavel, din moment ce puţine
reprezentări literare ale exilului politic subliniază mai vivid forma şi
pericolele acestuia.
E discutabil care anume dintre artişti (artişti plastici,
muzicieni etc.) şi scriitori sunt într-o poziţie mai privilegiată în
condiţia de exilaţi. Într-un anumit sens, crede Linda Nochlin în
studiul ei Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/

9
Ibidem
10
Georges Couton, Corneille et la Fronde, Clermont-Ferrand, France:Bussac,
1951
Georges Couton, Notice to Sertorius, în Corneille, Oeuvres completes, 3,
Gallimard, Paris, 1987, p. 1444-1450, Apud. Thomas Pavel, Art. cit., p. 33
146
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Expatriation 11, privilegiaţi par artiştii, pentru că universul vizual

pierde mai puţin în traducere. Pentru scriitori, adaugă autoarea, exilul
şi pierderea limbii native pot fi devastatoare, văduvindu -l pe subiect
de calea lui de acces la realitate. „Această ruptură radicală dintre
cuvânt şi lucru e a alchimie disecantă, golind cuvântul nu doar de
semnificanţă ci şi de culori, striaţii, nuanţe. Reprezintă pierderea
legăturii cu viaţa” 12, în cuvintele Evei Hoffman. „Ce s-a petrecut cu
mine în această lume nouă?” se întreabă scriitoarea în tulburătoarea ei
explorare a lumii exilului, Lost in translation (1989). „Nu ştiu. Nu
văd ceea ce văzusem, nu înţeleg ceea ce în faţa mea. Nu mai sunt
plină de limbaj, şi am doar o memorie a plinătăţii care mă
nelinişteşte ştiind că, în acest stadiu întunecat şi gol, am încetat să
mai exist cu adevărat” 13
Pentru toţi ceilalţi în afară de scriitori, exilul, cel puţin din
punctul de vedere al operei, pare cu mult mai puţin dramatic. În timp
ce anumite arte sunt, într-adevăr, marcate de un specific al locului, de
un limbaj vizual autohton, arta plastică rămâne totuşi mult mai
„transgresabilă” decât aceea a cuvântului. Ba, chiar, artiştii sunt, în
fond, nişte obligaţi tradiţionali la călătorie, lăsându-şi patriile în
urmă, pentru a-şi deprinde arta. Trecând în revistă destinaţiile cele
mai frecventate de pelerinajele artistice europene, Linda Nochlin
conchide că, aşa cum secolul XVII impunea drumul până la Roma, în
alte timpuri şi circumstanţe Munchen-ul sau Spania sau Olanda, chiar
Africa de Nord, erau în geografia obligatorie a formării artistice. Mai
recent, adaugă autoarea, „Paris-ul a devenit Paradis-ul magic unde se

11
Linda Nochlin, Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/
Expatriation, în Exile and Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward
Glances, Duke University Press, 1998, p. 37
12
Eva Hoffmann, Lost in Translation: A Life in a New Language, E. P. Dutton,
New York, 1989, p. 107
13
idem, p.108
147
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

putea deprinde condiţia de artist, până ce New-York-ul le-a furat,

simbolic, acest cord artistic europenilor” 14.
Pentru scriitor însă, exilul se înfige decisiv în nostalgie, care
inundă, tragic dar fecund, limbajul distanţei şi conferă scriiturii un
caracter inedit. În sine, cuvântul nostalgia are rădăcini greceşti –
nostos (acasă) şi algia (dor) – deşi acest cuvânt compus nu îşi are, el
însuşi, originile în Grecia Antică. E doar un cuvânt pseudo-grecesc,
un cuvânt grec care i se pare Svetlanei Boym 15, nostalgic el însuşi.
Boala nostalgiei, prima oară diagnosticată de medicii elveţieni din
secolul XVII, la mercenari, îşi are versiunea modernă în contagiunea
dorului de casă - la maladie du pays – şi se trata, în maniera
ştiinţifică a secolului XVII, „cu lipitori, emulsii halucinogene, opiu
sau o călătorie în Alpi” 16. Nostalgia n-avea cum să fie privită, încă,
drept destin ori parte a condiţiei umane. Era doar o boală trecătoare.
În secolul XIX, dorul geografic s-a potenţat însă cu acela istoric:
maladia unei patrii s-a tranformat de îndată în mal du siecle, cele
două suferinţe continuând să-şi împărtăşească multe dintre simptome.

14
Linda Nochlin, art. cit., p. 37
15
Svetlana Boym, Estragement as a Lifestyle: Shklovsky and Brodsky, în Exile and
Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University
Press, 1998, p. 241
16
Ibidem.
148
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Babel

Rodica GRIGORE
Juan Rulfo. Magic, realitate, real(ism)

În 1953, scriitorul mexican Juan Rulfo publică volumul de povestiri

El llano en llamas (Câmpia în flăcări), iar la doar doi ani după aceea, în
1955, romanul Pedro Páramo, reuşind să stabilească, aproape fără ca
cineva să-şi dea seama şi fără ca el însuşi să manifeste vreun interes pentru
teoretizarea acestei orientări estetice, aşa cum se întâmplase în cazul lui
Alejo Carpentier, toate coordonatele esenţiale ale unui realism magic
specific ce avea să demonstreze tuturor şi odată pentru totdeauna vitalitatea
literaturii latino-americane şi capacitatea sa de a-şi înnoi formele (şi
formulele) narative, pentru a depăşi mult discutata criză în care se găsea
romanul, la sfârşittul anilor ‘50 ai secolului trecut. Apreciat la modul
superlativ de Jorge Luis Borges şi Gabriel García Márquez – cel care, în
paranteză fie spus, găseşte în Pedro Páramo o importantă sursă de
inspiraţie pentru propria sa carte, Un veac de singurătate, după cum va
mărturisi el însuşi nu o dată – Juan Rulfo a devenit, nu după multă vreme,
obiectul predilect de studiu pentru critici literari de cele mai diverse
orientări, rareori scriindu-se atât de mult despre o operă de atât de reduse
dimensiuni. În plus, fără să fie neapărat şi un best-seller, romanul Pedro
Páramo a exercitat, în ultimele decenii, o adevărată fascinaţie, atât pentru
autorii continentului sud-american, cât şi pentru publicul cititor. Una dintre
explicaţiile acestui fenomen ar fi prezenţa în text a nenumărate enigme –
dintre care, unele, sunt lăsate nerezolvate până la sfârşit – de natură a-l
implica şi pe lector în însăşi scriitura cărţii; dar într-un mod fundamental
diferit de deja celebra „reader participation”, teoretizată în mediile
academice nord-americane, căci Rulfo tinde să-şi prindă cititorul mai cu
seamă în capcana insidioasă a relaţiilor extrem de complexe stabilite între
trecut şi prezent, dar, deopotrivă, între vocile narative ale textului.
149
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Interpretat, uneori, drept roman „polifonic şi dialogic”, în sensul pe

care îl dă acestor termeni Mihail Bahtin, sau, alteori, drept primul text ce va
crea condiţiile pentru ulterioara apariţie a „goticului modernist mexican”1,
Pedro Páramo se dovedeşte a fi şi ceva pe deasupra. Nu doar o carte ce
distruge cronologia într-o manieră de-a dreptul faulkneriană, ci şi un text ce
are marele dar de a spune lucruri fundamentale despre trecutul Mexicului,
despre căutarea originilor şi despre neaşteptatele resurse ale oralităţii şi ale
fragmentarismului.2 Povestea propriu-zisă, reconstruită din numeroasele
intervenţii ale diferiţilor naratori, este aparent simplă: Juan Preciado
porneşte spre Comala, localitatea unde mama sa îi spusese, cu puţin timp
înainte de a muri, că s-ar găsi tatăl său, un anume Pedro Páramo. Numai că
aici, tânărul va constata că a ajuns într-un loc total diferit de cel desprins
din amintirile mamei, spaţiu populat doar cu personaje care nu mai sunt vii,
adevărat tărâm al morţilor, unde tot ceea ce se aude sunt şoaptele celor care,
odinioară, populaseră zona, iubiseră şi suferiseră aici: „Îmi închipuiam că
văd totul prin amintirile mamei, ale aleanului şi suspinelor ei întretăiate. Şi-
a dus traiul suspinând fără răgaz după Comala, tânjind să revină, dar nu s-a
mai întors nicicând. Eu vin în locul ei. Cu ochii cu care a privit, căci mi i-a
dat ca să văd.”* Nu o dată, călătoria pe care o întreprinde Juan Preciado la
Comala a fost comparată cu drumul cititorului prin meandrele acestui text,
o călătorie în care atât cititorul, cât şi personajul par a suferi de constante
pierderi ale simţului şi, mai ales, ale capacităţii de orientare. Pe de altă
parte, la nivelul expresiei estetice caracterizate de o înţelegere imaginativă,
romanul acesta are şi rolul de a explora istoria socială a Mexicului, în

1
Emir Rodríguez Monegal, „Relectura de Pedro Páramo”, în Narradores de esta
America, II, Buenos Aires, Editorial Alfa, 1974, p. 176.
2
Maribel Tamargo, „El poder subversivo de la escritura. Una lectura de Pedro
Páramo”, în De la cronica a nueva narrativa, ed. Merlin H. Forster and Julio
Ortega, Mexico City, Editorial Oasis, 1986, p. 279.
*
Citatele sunt preluate din următoarele ediţii: Juan Rulfo, Pedro Páramo.
Traducere şi prefaţă, postfaţă şi note de Ileana Scipione, Bucureşti, RAO
Publishing Company, 2006; Juan Rulfo, Câmpia în flăcări. Traducere şi prefaţă de
Andrei Ionescu, Bucureşti, RAO Publishing Company, 2006.
150
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

perioada de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Juan Rulfo a

afirmat adesea că rămăşiţele unei orânduiri cvasi-feudale, revoltele violente
şi dramaticul exod al oamenilor din zona rurală au determinat apariţia a
numeroase „oraşe fantomă” pe teritoriul Mexicului, ţară care, cel puţin din
punct de vedere teoretic, părea a se îndrepta spre modernitate. De aici şi
sentimentul dominant din Pedro Páramo, exprimat mai cu seamă prin
intermediul modului în care un străin, Juan Preciado, percepe noua realitate
– sau, poate, mai bine, irealitate, – în care a ajuns şi în care, de altfel, îşi va
găsi şi propriul sfârşit.
Cartea este centrată, în principal, pe istorisirile a trei personaje: Juan
Preciado, Pedro Páramo şi Susana San Juan, iar dincolo de acestea, este
marcată de încercarea autorului de a reda esenţa acestei aşezări, Comala,
aflată, cumva, sub totala stăpânire a temutului cacique de pe moşia Media
Luna, don Pedro. Juan Preciado este cel care conduce cititorul prin
hăţişurile acestei lumi pe care, la început, el nici măcar n-o percepe ca fiind
a morţilor. Doar pe parcurs va deveni din ce în ce mai convins că aşa stau
lucrurile şi că toţi cei pe care îi întâlneşte şi cărora le vorbeşte nu sunt
altceva decât suflete rătăcitoare, capabile a-l atrage şi pe el în împărăţia
morţii, iar experienţa aceasta are unele puncte asemănătoare cu cea din
Spoon River Anthology (1915) a lui Edgar Lee Masters.3 Dincolo de
călătoria iniţiatică a lui Juan Preciado, romanul are în vedere rapida
ascensiune a lui Pedro Páramo, cel care, prin viclenie şi violenţă a reuşit să
creeze, la Comala, un mic imperiu în care totul se desfăşoară după bunul
său plac. Pedeapsa, însă, nu va întârzia, căci fiul său, Miguel Páramo va
muri în circumstanţe tragice, iar Susana San Juan, singura femeie pe care a
iubit-o încă din copilărie şi pe care va continua s-o iubească toată viaţa,
sfârşeşte prin a înnebuni, prefigurand chiar moartea lui Páramo.
Desigur, dincolo de toate aceste întâmplări, romanul reconstruieşte,
prin atmosfera inconfundabilă, epoca tulbure şi plină de violenţă a

3
Danny J. Anderson, „The Ghosts of Comala. Haunted Meaning in Pedro Páramo.
An introduction to Juan Rulfo’s Pedro Páramo”, Austin, Texas University Press,
2004, p. 6.
151
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Revoluţiei Mexicane (1910 – 1920) şi a Revoltei Cristero (1926 – 1929),

evenimente care, pentru prima dată, au făcut auzite şi glasurile de
campesino din zona rurală a Mexicului. Căutarea tatălui devine, astfel, la
un nivel mai larg al semnificaţiilor, căutare a originilor şi a rosturilor
esenţiale, încercare de regăsire a adevăratelor valori ale umanităţii din
această parte a lumii. Pentru că Rulfo a intenţionat, la început, să-şi
intituleze romanul Los murmullos (Murmurele), deoarece, şoptind înăbuşit
pe la colţuri de stradă, abia auzite la capătul viselor sau gemând prin
cimitire, aceste murmure venite, parcă, dintr-o altă lume, stau mărturie
pentru o realitate crudă şi dură, ascunsă cu grijă în spatele faţadei bine
lustruite a progresului din anii de dominaţie ai lui Porfirio Diaz, replică la
nivel macrotextual a lui Pedro Páramo însuşi. Dar, la fel ca şi preşedintelui
mexican, lui Páramo îi e la îndemână să controleze viaţa exterioară a
oamenilor, însă niciodată nu va reuşi să le stăpânească dorinţele şi visele,
de aici eşecul său sentimental şi permanenta sa neîmplinire şi singurătate.
În acest context, se individualizează profund secvenţele în care cititorul
aude vocea Susanei San Juan, al cărei întreg discurs – poetic în cel mai bun
si mai deplin sens al cuvântului – este unul al memoriei şi deziluziilor. E
povestea tragică a unei femei forţate să-şi găsească refugiu în nebunie,
singurul mijloc pe care-l poate ea găsi pentru a reuşi să-şi protejeze, chiar
dacă doar parţial, sufletul în faţa asalturilor forţelor ostile din jurul ei: o
lume patriarhală, crudă şi tiranică, o biserică ce nu oferă speranţa vreunei
mântuiri, împărăţia morţii însăşi. Prin urmare, cititorul ajunge să vadă – sau
să creadă că vede – lucruri care pot fi (sau, la fel de bine, nu pot fi) înaintea
ochilor săi. Adică exact ceea ce spune la un moment dat Juan Preciado,
înţelegând că este, el însuşi, bântuit de toate fantomele trecutului: „Nu ştiu.
Văd oameni şi lucruri acolo unde nu e nimic.” Cititorul străbate, astfel, el
însuşi, un drum iniţiatic, acela al unei înţelegeri diferite de aceea pe care i-o
ofereau textele canonice ale literaturii latino-americane anterioare. Dar
care, vorbind despre Pedro Páramo, vorbeşte, extrem de convingător, şi
despre dificultăţile de impunere a modernităţii în Mexic, constituindu-se,
astfel, într-un adevărat text subversiv. Cartea devine o inedită poveste,
152
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

spusă cu o tehnică unică şi greu de egalat, despre sentimentul permanentei

existenţe a unui trecut care nu va pieri niciodată cu desăvârşire şi despre
dificultatea supravieţuirii într-o lume al cărei contur a fost trasat de forţe ce
scapă puterii şi, nu o dată, înţelegerii oamenilor obişnuiţi. Dar, în egală
măsură, o extraordinară mărturie a capacităţii de a visa a fiinţei umane şi de
a se salva, prin vis şi iubire, de orice umbră şi de suferinţa nesfârşită din
împărăţia acestei lumi.
Cu toate că numeroşi critici au insistat asupra importanţei prozei lui
Juan Rulfo pentru impunerea definitivă a esteticii realismului magic în
America Latină, există şi suficiente opinii care accentuează asupra legăturii
profunde dintre scriitura rulfiană şi istoria socială şi politică a Mexicului de
început de secol XX. Fără îndoială, includerea lui Rulfo în categoria
reprezentanţilor importanţi ai realismului magic are loc mai cu seamă după
imensul succes al romanului lui García Márquez, Un veac de singurătate
(1967), Pedro Páramo fiind receptat în Europa cumva mediat şi indirect,
prin grila de lectură impusă de textul márquezian. Şi de aici a pornit un soi
de inadecvare a mesajului receptării critice la mesajul profund al textului.
Căci, deşi e adevărat că polifonia extraordinar construită din Pedro
Páramo, precum şi capacitatea lui Rulfo de a creiona o existenţă a
glasurilor într-un univers prin excelenţă thanatic ne duce spre descifrarea
sensurilor textului prin intermediul datelor esenţiale ale esteticii şi poeticii
realismului magic, trebuie să ţinem seama de amănuntul extrem de
important că realismul magic practicat de Rulfo este diferit de cel ulterior,
marquezian, dar se individualizează şi în contextul prozei latino-americane
de la jumătatea secolului XX, Pedro Páramo reprezentând o experienţă de
lectură diferită de cele întruchipate de viziunea lui Asturias în Oameni de
porumb ori de Alejo Carpentier în Împărăţia acestei lumi. Iar elementele
particulare ale discursului narativ rulfian trebuie discutate pornind de la
volumul de proză scurtă pe care l-a publicat în anul 1953, Câmpia în
flăcări, deoarece mai multe texte incluse aici reprezintă elementele care vor
duce la extraordinarele intuiţii din Pedro Páramo, dar şi la concretizările
literare din acest roman. În plus, nu putem uita nici o clipă interesul lui
153
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Rulfo pentru istoria Mexicului şi nici preocupările sale legate de nevoia de

a exprima şi de a transfigura, ca fapt estetic, realităţile dure cu care se
confrunta de mult timp populaţia din regiunile rurale ale Mexicului.
Scriitorul procedează, până la un punct, în mod asemănător cu
Asturias şi Carpentier, utilizând o serie de elemente miraculoase, preluând
credinţe şi rituri ori superstiţii populare. Numai că el nu le prezintă
niciodată ca fiind ceva magic prin excelenţă, ci ca parte componentă a
existenţei cotidiene, aşa cum, de altfel, ţăranii mexicani erau convinşi.
Apoi, Rulfo, spre deosebire de Carpentier sau Asturias, nu se mulţumeşte
doar să descrie în Pedro Páramo aceste realităţi neobişnuite, ci insistă
asupra percepţiei pe care o are un străin – utilizând, deci, o convenţie
occidentală, însă trasând drumul iniţiatic al acestuia şi prezentând impactul
emoţional pe care lumea morţilor o are asupra lui într-un mod fundamental
legat de tradiţiile latino-americane, mexicane mai ales. Miraculosul se
găseşte, deci, spre deosebire de opera lui Carpentier, Asturias sau Garcia
Márquez, nu în faptul relatat ori în lumea descrisă în text, ci exlusiv în ochii
celui care priveşte, ai neofitului care pătrunde brusc într-o nouă ordine
existenţială, ale cărei norme şi reguli nu le cunoaşte, iar când le află îi e
greu să le respecte ori să le pună în aplicare, resimţind în mod acut
diferenţa sa faţă de universul vocilor – mai precis, până în momentul când
se transformă el însuşi într-o voce interpretându-şi partitura din corul
morţilor din Comala.
Efectul pe care primul contact cu universul din Comala îl are asupra
lui Juan Preciado a fost comparat „cu efectul pe care tablourile lui Wifredo
Lam (mai ales Jungla, datând din 1943) îl au asupra privitorului care ia
pentru prima dată contact cu acest tip de pictură” 4 – fapt pus şi în legătură
cu strategiile realist magice de organizare a universului artistic şi a
mesajului operei de artă. În plus, chiar dacă o serie de elemente neobişnuite
şi care pot şoca la prima lectură sunt descrise drept reflectări la nivelul

4
Jorge Enrique Adoum, „El realismo de la otra realidad”, in América Latina en su
literatura. Coordinador: Moreno César Fernández, México, Siglo XXI, 1972, p.
212.
154
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

conştiinţei lui Juan Preciado ale datelor universului exterior din Comala, pe
nesimţite ele primesc consistenţă proprie şi devin figuri textuale de sine
stătătoare, demonii interiori prind formă şi, oricât de impropriu e termenul
în contextul universului thanatic din Comala, se însufleţesc. Însă, ceea ce s-
a observat mai puţin este că metoda aceasta era prezentă în scrisul lui Rulfo
încă din Câmpia în flăcări, mai precis din extraordinara povestire intitulată
Luvina.
Aici, întreaga atmosferă a localităţii Luvina este descrisă asemenea
unui adevărat personaj, cu toate că tema propriu-zisă a naraţiunii nu e
prezentarea universului rural, ea fiind doar o parte componentă a strategiei
narative utilizate de scriitor: „Dintre colinele înalte dinspre sud, Luvina e
cea mai înaltă şi cea mai stâncoasă. Pare învelită în piatra aceea cenuşie din
care se face var, dar în Luvina oamenii nu fac var din ea şi n-au nici un
folos de pe urma ei. [...] Iar pământul e povârnit. Se crapă în toate părţile în
râpe adânci, atât de adânci, că nici nu li se vede fundul.” Satul acesta
serveşte drept entitate definită la nivel geografic doar pentru ca, pornind de
la acest pretext, Rulfo să poată aborda tema istoriei mexicane şi să sugereze
la tot pasul efectele pe care diferenţele sociale şi nedreptăţile determinate
de abuzul de putere le au asupra oamenilor.
Mai mult decât atât, abordând tema istoriei, Rulfo nu-şi urmează
predecesorii sau contemporanii în tratarea acesteia şi în rezolvarea
problemelor pe care un astfel de subiect le ridică. Aşadar, nu vom avea de-a
face cu un narator omniscient, nici cu o perspectivă detaşată ori exterioară,
care să adopte convenţiile istoriografiei, ci cu privilegierea punctului de
vedere. Totul se poate schimba, deci, în funcţie de unghiul în care este
situat – sau din care este privit – personajul care relatează, istorisirea
personală construind, atunci când se alătură altei ori altor istorisiri
personale, ceea ce anterior purta numele de Mare Istorie. Viziunea este fără
îndoială fragmentată, iar textul dovedeşte o structură polifonică, universul
vocilor care va domina romanul Pedro Páramo fiind, deci, intuit de Rulfo
încă de pe acum. Dar nu este exclusă nici imaginea colectivă, textul
devenind şi o profundă meditaţie asupra condiţiei umane confruntate cu
155
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

provocările istoriei şi cu cei care, seduşi sau orbiţi de putere, ajung să

considere însăşi istoria un mijloc de care s-ar putea folosi. Numai că
„trucul” lui Rulfo este că, pe urmele lui William Faulkner, însă cu altă
finalitate estetică, deşi abordează tema istoriei, distruge cronologia şi nu se
mai raportează la timpul linear ce guvernează existenţa exterioară a
personajelor, ci la durata ce le determină trăirile interioare. Rulfo se
situează, astfel, încă de la începuturile sale literare, la polul opus faţă de
conaţionalii săi extrem de aplecaţi asupra narării unei istorii şi, eventual, a
Istoriei: „Oricum ai privi-o, Luvina e un loc foarte trist. Dumneata, care te
duci acolo, ai să-ţi dai seama. Eu aş zice că e locul unde s-a cuibărit
tristeţea. Unde nu se ştie ce-i zâmbetul, ca şi cum tuturor oamenilor le-ar fi
împietrite feţele.”
După cum afirmă Monica Mansour, „Juan Rulfo reprezintă, în cadrul
literaturii cu temă istorică, momentul celei mai mari transformări din epoca
contemporană”5, Câmpia în flăcări şi Pedro Páramo evidenţiind o altă
manieră de a concepe proza şi de a înţelege sensul literaturii. Desigur,
autorul recurge în Luvina la naraţiunea la persoana întâi, dat fiind faptul că
perspectiva naraţiunii la persona a treia e mult diminuată, rolul de narator al
textului revenind unuia dintre personaje, tocmai pentru ca în aecst fel
scriitorul să poată evidenţia limitele cunoaşterii umane la un moment dat.
Pe de altă parte, sunt alăturate puncte de vedere diverse, nu o dată opuse,
iar textul ajunge să fie lipsit de un protagonist, însă să impună figura mai
multor personaje care, prin existenţa şi experienţa lor simbolizează acea
viziune colectivă atât de necesară operei lui Rulfo. Sergio López Mena
vede, de aceea, în textele rulfiene, „o adevărată revoluţie la nivelul tehnicii
narative, concretizată printr-o serie de procedee aparte, printre care
eliminarea naratorului (omniscient sau nu), absenţa clarificărilor venite,
indirect, din partea autorului, adoptarea perspectivei personajelor implicate

5
Mónica Mansour, “Juan Rulfo y el realismo mágico”, in Casa de las Américas,
ano XXI, no. 126, mayo-junio 1981, p. 40.
156
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

în acţiune, abolirea logicii discursive consacrate, monologul interior.”6 O

parte dintre aceste procedee au fost preluate de Rulfo de la reprezentanţii
modernismului occidental, însă ele primesc în textele sale o altă consistenţă
şi sunt îmbogăţite cu datele spiritualităţii mexicane, pe care autorul o are
mereu în vedere, subliniind, şi în acest fel, necesitatea modernizării
structurilor definitorii ale prozei mexicane. După cum consideră Emir
Rodríguez Monegal, „Pedro Páramo reprezintă paradigma noului roman
latino-american, fiind o operă care izvorăşte din marea tradiţie mexicană a
pământului şi a venerării pământului, pe care, însă, Rulfo o
metamorfozează, o distruge doar pentru a putea, apoi, să o creeze din nou,
prin intermediul unei asimilări profunde a tehnicilor complexe şi a viziunii
lui Faulkner.”7

În acest fel, Rulfo a redimensionat proza mexicană, deschizând noi

orizonturi şi căi de urmat, în primul rând prin ignorarea completă a oricăror
canoane preexistente. De aici şi deconcertarea criticilor, precum şi
încercările unora de a descifra mesajul povestirilor lui Rulfo sau al marelui
său roman, Pedro Páramo, prin intermediul unor lecturi în cheie
psihanalitică sau onirică. Mai potrivită este, însă, soluţia pe care o găsesc
Luis Leal şi Seymour Menton, care stabilesc o relaţie clară de filiaţie între
Luvina şi Pedro Páramo, dar şi între povestirea inclusă în volumul Câmpia
în flăcări şi strategiile realismului magic. Chiar dacă potrivită, soluţia celor
doi rămâne incompletă, câtă vreme ei nu precizează că realismul magic al
lui Rulfo este sensibil diferit de realul miraculos al lui Carpentier şi de
influenţele mayaşe cu care îşi împletea naraţiunea Asturias. Cu toate
acestea, Menton evidenţiază şi „realismul care, în afară de Luvina, domină
Câmpia în flăcări”8 – însă nici el nu intuieşte că tocmai în acest realism

6
Sergio López Mena, apud. Juan Rulfo, El llamo en llamas, México, Plaza y Janés,
2000, p. 18.
7
Emir Rodríguez Monegal, “Tradición y renovación”, in América Latina en su
literatura. Coordinador: Moreno César Fernández, ed. cit., p. 158.
8
Seymour Menton, Historia verdadera del realismo mágico, México, Fondo de
Cultura Económica, p. 206.
157
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

trebuie căutată nota definitorie a elementelor magice prezente în opera

narativă a lui Rulfo. Căci însăşi naraţiunea din Luvina nu excelează în
elemente comparabile cu, să spunem, levitaţiile părintelui Nicanor din
romanul Un veac de singurătate, de García Márquez şi nici cu
transformările pe care le suferă, la nivel fizic sau spiritual, personajele din
Împărăţia acestei lumi sau Oameni de porumb. Luvina este o povestire
axată pe modelul dialogat, interpretat de alţi critici drept „monolog cu
destinatar”9, în care un personaj relatează în faţa altuia experienţele
călătoriei pe care a făcut-o în urmă cu cincisprezece ani într-un sat care se
numeşte Luvina, locul unde şi interlocutorul trebuie să ajungă. Prin
intermediul acestei relatări cititorul cunoaşte realităţile satelor mexicane,
situaţia populaţiei rurale şi relaţia tensionată pe care oamenii o au cu
autorităţile. Totul e pus, însă, de la bun început sub semnul eşecului, căci
ratările din povestea celui dintâi personaj nu fac decât să le prefigureze pe
cele care vor urma, marcând existenţa celui de-al doilea: „E uşor să vezi
lucrurile acum, reînviate în amintire, căci aici nu e nimic care să semene cu
Luvina. Dar pentru mine nu e deloc greu să-ţi povestesc ceea ce ştiu când e
vorba de Luvina. Am trăit acolo. Acolo mi-am îngropat viaţa... M-am dus
în locul acela plin de iluzii şi m-am întors bătrân şi înfrânt. Iar acum te duci
dumneata acolo...”

Dincolo, însă, de subiect şi de implicaţiile sale magice şi polifonice,

Luvina reprezintă şi încercarea autorului de a prezenta realităţile lumii
mexicane într-o epocă istorică bine determinată, printre rânduri putând fi
identificate cu uşurinţă regimurile lui Álvaro Obregon sau Lazaro
Cardenas, pentru a evidenţia neputinţa sau neştiinţa guvernanţilor de a
rezolva problemele populaţiei sarăcite din zonele defavorizate ale
Mexicului. Se fac numeroase aluzii la represiunea declanşată de autorităţile
centrale, la reformele care nu duc nicăieri şi la eterna nefericire umană
dintr-o zonă care moşteneşte strălucita cultură precolumbiană, dar căreia nu

9
Chandra Bhushan, “Juan Rulfo: lo real, no lo mágico”, in Fragmentos, num. 27,
jul.-dec. 2004, p.18.
158
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

i se oferă şansa racordării reale la ritmurile modernităţii. Căci locuitorii nu

doresc neapărat să trăiască după modelul strămoşilor, mai precis ei nu se
opun în mod programatic şi cu atât mai puţin din principiu progresului, însă
ceea ce guvernele care se succed la putere înţeleg prin progres nu e decât o
spirală a violenţei şi a asupririi care determină pauperizarea tot mai
accentuată a oamenilor. Deci, oamenii vor refuza să accepte normele care
se încearcă a li se impune, de aici conflictele, nesfârşitele tensiuni cu
autorităţile – dar şi, mai ales, tragismul care le marchează viaţa de fiecare
zi. Iar oamenii aceştia, poate şi din aceste motive, nu doar datorită raportării
scriitorului la o poetică şi estetică a realismului magic, par, la început,
morţi, pentru ca finalul lecturii să demonstreze că erau într-adevăr plecaţi
din lumea celor vii – Rulfo pregătind astfel terenul pentru demersul
îndrăzneţ pe care îl va desfăşura în Pedro Páramo.
Aşadar, personajele din Luvina există fără a trăi şi populează un
univers al magicului, care, însă, iar acest lucru este extrem de important
pentru descifrarea sensurilor operei rulfiene, are toate datele zonelor
defavorizate ale Mexicului. Şi, chiar şi fără a fi vii în sensul consacrat şi
tradiţional al termenului, aceste personaje sunt capabile să simtă bucuria şi
tristeţea, suferinţa şi dezamăgirea, revolta, depunând mărturie cu privire la
situaţia omului pe un pământ care, chiar rămânând, formal, al său, nu-i mai
aparţine în realitate.

159
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Post scriptum

Ineditele lui Alexandru Vlad

În revista „Vatra”, nr.10-11, ineditele lui Alexandru Vlad ne pun în

faţa unui scriitor avid de cunoaştere şi de împlinire, nu doar în practica
scrisului, ci şi în privinţa meditaţiei despre lume, existenţă sau despre
propriul scris. Uneori, scriitura despre sine se dedublează, cerneala
prozatorului se înstrăinează parcă de sine, iar melancolia trecerii sugerează
un joc iluzoriu între apropiere şi depărtare, între iluzie şi adevăr: „Copilăria
se depărtează tot mai mult, ca o gară lăsată în urmă, şi el, copil, era tot mai
mic pe peron. Nu o dată avusese imaginea asta. De câte ori veneau prietenii
să-l sărbătorească de ziua lui şi apoi plecau, el îi conducea până la poartă şi
toate maşinile demarau şi apoi se înscriau în traficul de pe şosea, mai
rămânea o clipă şi în aceasta avea viziunea acelei gări.” Notaţiile lui
Alexandru Vlad sunt adesea bruioane de proză, nuclee de naraţiune,
reverberaţii ale gândului sau ale sentimentelor transcrise succint,
fragmentar, cu o remarcabilă atenţie la tensiunea detaliului revelator:
„Eram corector la editura aceea. Să citeşti o carte pentru a găsi greşeli de
tipar e un motiv la fel de bun ca oricare altul pentru care e citită. Aveam
talent la asta, greşelile nu-mi scăpau, le pescuiam cu uşurinţă, eram curios
care va fi următoarea, cum va încerca ea să scape atenţiei. Găseam greşeli
cu plăcerea cu care alţii rezolvă cuvinte încrucişate.” Există, însă, aici, şi
enunţuri dense, cu ideatică strânsă, în care amprenta etică are înţelesuri şi
subînţelesuri sugestive: „Faptele noastre au consecinţe – o constatare
simplă la care ajunsese târziu. Dacă ţi le asumi, viaţa ta capătă sens, abia
atunci.” În acelaşi număr, la Carmen saeculare, un grupaj de poeme de
Kocsis Francisko. De aici, două versuri, în a căror interogaţie se ascund
reflexe ale destinului camuflat în pauzele dintre cuvinte: „În pragul
amurgului,/ tăcerea dintre arbori e linişte sau resemnare?”. Nucleul

160
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

numărului e reprezentat de dosarul tematic Neoexpresionismul poetic

românesc, alcătuit dintr-un interviu (cu Al. Cistelecan), mai multe
comentarii („abordări”) critice şi o microantologie de poezie
neoexpresionistă, de la Romulus Bucur, Dumitru Chioaru, Ion Cristofor,
Dinu Flămând, Viorel Mureşan, la Aurel Pantea, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan
Stoiciu, George Vulturescu, Andrei Zanca. Marea absenţă – nemotivată! -
din antologie: Ion Mureşan, cel mai strălucit reprezentant al
neoexpresionismului românesc.
(I.B.)

2015 – un bilanț de Marius Chivu

În Dilema veche, Marius Chivu face un bilanț al momentelor de

vârf din anul ce se încheie. Raportul începe în registru negativ: soarta
puținelor festivaluri literare a devenit incertă, iar finalul de an a adus
suspendarea unei emisiuni devenite celebre la PRO TV (Omul care aduce
cartea, a lui Dan C. Mihăilescu) și a uneia dintre cele mai dinamice reviste
literare din ultimele decenii – Cultura. De altfel, ne sugerează autorul,
asupra întregii piețe a revistelor literare de la noi tronează nesiguranța, și
”s-a cam ales praful de revistele literar-culturale”; cu toate acestea, Marius
Chivu mărturisește că a urmărit cu predilecție Poesis Internațional, Zona
nouă și Timpul.
În zona prozei însă lucrurile ar sta mai încurajator. 2015, zice
Marius Chivu, ”a fost anul romanului”, iar lunga enumerare de scriitori
care au publicat romane pe parcursul acestuia, de la Cristina Teodorescu și
Dan Coman la Radu Țuculescu și Constantin Abăluță e cât se poate de
convingătoare. Dintre ele, Marius Chivu nominalizează drept favorite
Solenoid (M. Cărtărescu), MJC (Ion Iovan) și Trilogia Corso (Daniel
Vighi). Ceea ce nu înseamnă că nu a fost un an bun și pentru poezie. Din
noianul de apariții, criticul vede în poemul colectiv București 21 (coordonat
de Svetlana Cârstean) ”cartea de poezie a anului”. Și, chiar dacă anul a fost
”slab pentru debutanți”, Marius Chivu își mărturisește interesul pentru noua
161
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

poezia feminină, enumerând debuturile cele mai relevante – Ionelia Cristea,

Roxana Cotruș, Ana Donțu, Alexandra Turcu și Alexandra Văcăroiu.
Recolta a fost rodnică și în domeniul cărților de interviuri, a memoriilor și
jurnalelor (e amintit, între altele, jurnalul lui Eugen Negrici din Sesiunea de
toamnă), ca și în acela al volumelor colective tematice. Opțiunile lui
Marius Chivu sunt și aici interesante: Dan C. Mihăilescu – Cartea
simțurilor, Ioana Pârvulescu – Și eu am trăit în comunism, Nadine
Vlădescu – Prietenii noștri imaginari etc. Mai aridă pare, la prima vedere,
categoria criticii literare, unde sunt remarcate doar trei volume: Mircea
Anghelescu – Lîna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română,
Adrian G. Romila – Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al
mării și Daniel Puia-Dumitrescu – O istorie a Cenaclului de Luni.
(D-MB)

„Iluzia delirantă de a fi iubit”

Vedeta numărului 12/ 2015 al revistei „Apostrof” este dialogul dintre

Florence Noiville şi Ian McEwan („Iubirea nebună e o tulburare obsesiv-
compulsivă”). Dialogul are în centru figura lui Gaëtan Gatian de
Clérambault, psihiatru de excepţie din prima jumătate a secolului XX,
maestrul lui Lacan. În acest dialog, cei doi scriitori îşi explică fascinaţia
pentru „sindromul Clérambault” (erotomanie, sau, aşa cum precizează
Florence Noiville, „iluzia delirantă de a fi iubit, adică o convingere de
nezdruncinat că eşti iubit de o persoană care, în realitate, nu simte nimic
pentru tine.”), sindrom atât de actual în epoca noastră, marcată de frustrări,
de expansiunea reţelelor de socializare, de fanatisme, de obsesia
supravegherii şi a pedepsei. Ian Mc Ewan nu face, într-una dintre replicile
sale, decât să încerce să pună în ecuaţie modul de cunoaştere şi
autocunoaştere al fiinţei umane, limitele, interdicţiile şi barierele pe care
conştiinţa le are în faţă, în momentul în care se (auto)defineşte, prin
raportare la lume, la liberul arbitru sau la propria alcătuire: „În multe dintre
romanele mele, arăt, dimpotrivă, că există o altă manieră de a ne considera
162
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

comportamentele şi emoţiile. E suficient să stai de vorbă cu specialiştii în

neuroştiinţe. Liberul arbitru e o iluzie. Adevărul e că ne cunoaştem foarte
puţin. În nenumărate cazuri, habar nu avem de ce acţionăm cum acţionăm.
Conştiinţa noastră e o parcelă atât de mică din ceea ce se petrece în minţile
noastre, încât îndemnul «Cunoaşte-te pe tine însuţi!» pare o imposibilitate
biologică. Totuşi, avem nevoie de iluzia liberului arbitru. Fiindcă avem
nevoie să credem că indivizii sunt răspunzători de alegerile lor. Altminteri,
ideea însăşi de personalitate sare în aer.” Extrem de incitant este şi dosarul
coordonat de Lukács József, „Unde au fost duşi soldaţii” (Primul război
mondial în imagini), cuprinzând fotografii revelatoare din timpul primei
conflagraţii mondiale, grupate în mai multe secţiuni: Destine, Scene de
război, Imagini aeriene. Din textul care însoţeşte aceste imagini, semnat de
Lukács József, desprindem un fragment semnificativ: „Ce au făcut în
Primul Război Mondial bărbaţii ardeleni? Pentru a răspunde ar trebui
cercetată istoria fiecărui regiment ardelean. Ar fi un act onorabil. Ar restitui
istoria trăită de un milion de ardeleni. O istorie care nu a fost povestită.
Când se putea face asta în mod public? Dintre cei aproximativ 926.500 de
ardeleni mobilizaţi în timpul Primului Război Mondial, aproape 485.000
erau români care au luptat în cadrul diferitelor regimente ale Imperiului
Austro-Ungar. După 1918, deveniţi cetăţeni ai României Mari, puteau ei să
se mândrească în public cu faptele lor de arme împotriva României sau a
aliaţilor acestuia? Sau cei 257.000 de maghiari, cei 87.500 de saşi ardeleni
sau cei peste 90.000 de armeni, evrei, ţigani, ruteni, slovaci, care asemenea
românilor ardeleni au luptat în război fără vreun scop şi ideal naţional,
deveniţi cetăţenii Regatului României puteau să vorbească în public despre
bravurile lor împotriva României sau a aliaţilor acesteia? Puteau fi rostite
vorbe de bine la adresa Imperiului Austro-Ungar şi a armatei sale,
demonizate în mai toate cărţile de istorie şi manualele şcolare? A rămas
doar opţiunea istorisirilor în cercuri restrânse, în familii sau între vechii
camarazi de arme.” În acelaşi număr al excelentei reviste „Apostrof”:
rubrica Să ne cunoaştem scriitorii – două comentarii despre Eugen Negrici;
Marta Petreu, Despre dragoste (un comentariu dens, atent la nuanţele
163
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

textului, despre despre romanul Ataşamentul de Florence Noiville); Gelu

Ionescu, Figuranţii (2), Irina Petraş, Farmecul îngemănării (despre poezia
lui Ion Horea).
(I.B.)

“Febra antiplagiatelor”

În ultimul Observator cultural din 2015 citim un incitant eseu

despre ”Creștinătatea în (postmodernitate)”, semnat de Jean Nedelea iar
mai apoi o incursiune în spinoasa problemă a doctoratelor, semnată de
Doru Pop (”Doctoratul, tichia de mărgăritar și formele fără fond”) din care
ar merita să cităm paragrafe întregi. Iată, de pildă, o serie de constatări cât
se poate de exacte și memorabil formulate: ”Febra antiplagiatelor –
generată de râsul sardonic al lui ”dottore” – este nocivă. Mai ales că
anchetele jurnalistice au fost orientate cu precădere împotriva unor lideri
aflați la putere, în timp ce alții, la rîndul lor vinonați, sînt lăsați în pace. De
aceea, doctoratul a ajuns să fie o rușine, unii dintre intelectualii de la noi au
anunțat chiar că renunță voluntar la titluri. Pot să îi înțeleg, în condițiile în
care doctoratul din România e o făcătură. Cu toate acestea, nu putem
trivializa sistemul studiilor aprofundate, nici performanța doctorală. Mii de
cercetători care au obținut doctorate muncite, pentru care au sacrificat timp,
energie, bani de documentare în biblioteci străine, intră acum în aceeași
categorie imundă cu plagiatorii, în loc să fie utilizați drept contraexemple
măcar la fel de metiazate ca și restul”. Soluția pe care o propune Doru Pop
”nu este una radicală, ci una de activare reală a mecanismelor existente. Ea
este mai simplă și decurge din principiul meritocratic […] Candidații și
coordonatorii lor să fie selectați draconic, obiectiv, dar să fie și finanțați
remarcabil”. Demn de remarcat e, de asemenea, articolul in memoriam pe
care Paul Cernat i-l dedică lui Florin Manolescu, dispărut brusc pe 13
decembrie. Avea, scrie Paul Cernat, „stofa unui gentleman autentic, atât în
scris, cât şi în ţinută, în umorul britanic, în fizionomia distinsă, inteligentă
şi deschisă, de o mobilitate tinerească. Erudit riguros şi subtil, a fost un
profesionist open mind, capabil – ca foarte puţin alţii – să unifice, la nivel
înalt, critica, istoria şi teoria literară”. E de citit, de asemenea, cronica pe
care Şerban Axinte o dedică ediţiei a III-a a Compunerii cu paralele
inegale, apărută în seria de autor Gheorghe Crăciun de la Cartea

164
 Alpha, nr. 4-5-6, 2015

Românească (ediţie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun). Printre

observaţiile de subtilitate ale criticului, aceasta: “Gheorghe Crăciun nu a
avut o gîndire «leneşă». Atît în calitate de prozator, cît şi de teoretician, a
ştiut să-şi modeleze ideile şi expresia concomitent cu descoperirile sale
interioare. A schimbat radical unghiul de percepere a realităţii şi printr-un
astfel de filtru a redescoperit nu realitatea, ci modul ei propriu de
funcţionare. Ideile sale ţin de sancvinitatea sa, trăiesc împreună cu trupul
care este un instrument de cunoaştere. Din punctul său de vedere, eul nu
există decît ficţionalizat. Doar astfel cel ce scrie îşi poate depăşi limitele,
iar spectrul epistemologic, odată lărgit, transformă literalmente fiinţa
biologică. Plecînd de la astfel de premise, romanul poate reconstitui
traiectoria parcursă de scriitor pentru a-i reda într-un final cititorului textul.
Trupul viu este deschis către lumea exterioară, care-i conferă acestuia
sensurile potenţiale, ce impregnează la rîndul lor romanul.” În fine, Adina
Diniţoiu scrie extrem de comprehensiv despre romanul postum al lui
Alexandru Vlad, Omul de la fereastră (Charmides, Bistriţa, 2015) iar Mihai
Fulger semnează o cronică a premiilor Academiei Europene de Film 2015.

(D-MB)

165