Activitatea dramatică a lui Horia Lovinescu

Născut la Fălticeni, judeţul Suceava, la 28 august 1917, dramaturgul Horia Lovinescu

este unul dintre cei mai valoroşi autori români de după 1948.

Horia Lovinescu a fost fiul avocatului Octav Lovinescu şi al Anei (n. Cetăţeanu,
descendentă din familia lui Ion Budai-Deleanu). Unchiul său este criticul literar Eugen
Lovinescu, iar fratele său este eseistul Vasile Lovinescu, potrivit ''Dicţionarului scriitorilor
români'' (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998).

A făcut şcoala primară şi Liceul ''Nicu Gane'' (1932-1936) în localitatea natală, scrie
''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2005). A urmat, apoi,
cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în
1942. Şi-a luat doctoratul la Iaşi, în 1946, cu o teză despre poezia lui Arthur Rimbaud,
premiată la cenaclul Zburătorul şi publicată abia în 1981.

A lucrat la Institutul de Statistică din Bucureşti şi la Radiodifuziunea Română.

În 1953 a debutat la ''Viaţa românească'', cu piesa ''Lumina de la Ulmi'' (piesă în trei
acte, şase tablouri), care a fost pusă în scenă în acelaşi an (premiera 23 decembrie) la Teatrul
Municipal din Bucureşti şi a fost distinsă cu Premiul de Stat. A urmat o perioadă de intensă
activitate. A scris piese de succes pentru marile teatre, dar şi pentru teatrele de amatori,
scenarii radiofonice şi de film sau a făcut traduceri din dramaturgia străină.
Bun cunoscător al teatrului, având gusturi şi opinii consolidate, Horia Lovinescu a
abordat o problematică general umană într-o retorică diversificată, urmărind îndeosebi
reacţiile conştiinţei în situaţii confuze: "Hanul de la răscruce" (piesă în trei acte, 1957),
"Surorile Boga" (piesă în trei acte, 1959), "Moartea unui artist" (dramă în două părţi, 1965),
''Petru Rareş'' (1967), "Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă" (1968), "Şi eu am fost în
Arcadia" (1971), ''Paradisul'' (1974) etc., arată ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1998).

Opera dramatică a dramaturgului a fost reeditată în volume succesive, reunite sub

acelaşi titlu - "Teatru" - în 1963, 1967, 1971, 1973 (I-II) şi 1978 (I-II).

Horia Lovinescu izbuteşte prin diverse strategii să dea un sens moral

comportamentului personajelor. Teatrul lovinescian vizează sinteza şi folosirea celor mai
felurite procedee: expresioniste (''Omul care şi-a pierdut omenia''), epice (''Petru Rareş''),
existenţialiste (''Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă'') etc. Horia Lovinescu a abordat
cu egal interes drama (''Citadela sfărâmată'', ''Moartea unui artist''), melodrama (''O
întâmplare'', ''Al patrulea anotimp''), drama istorică (''Petru Rareş''), dar şi apologul (cum
consideră Tudor Vianu ''Hanul de la răscruce''), comedia poliţistă (''O casă onorabilă''),
tragedia poliţistă (''Omul care a văzut moartea'', văzută astfel de Radu Popescu), poemul
dramatic (''Omul care şi-a pierdut omenia''), piesa-eseu (''Autobiografie'').

Scriitorul a fost preocupat intens, în ultima parte a vieţii sale, de meditaţia filosofică,
preluând în manieră modernă unele mituri şi motive universale în ''Moartea unui artist'',
''Paradisul'' şi mai cu seamă în ''Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă'', unde simboluri
arhaice au fost reinterpretate din perspectiva unei experienţe existenţiale şi istorice
premonitorii.
Dramaturgia lui Horia Lovinescu însumează zece piese mari şi o duzină de piese într-
un act. A fost mult jucată nu numai pe scenele teatrelor româneşti, dar şi în Franţa,
Germania, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, URSS, China, SUA. Acest fapt a ilustrat poate
cel mai bine tipologia şi conflictele epocii comuniste într-o modalitate teatrală care a încercat
să depăşească însă, realismul primar, critic sau socialist, prin moralism, proiecţii simbolice,
mitice şi folclorice.

Dintre scrierile sale amintim: "Citadela sfărâmată" (dramă în trei acte, 1955),
''Oaspetele din faptul serii'' (1955), ''Revederea'' (1962), "Petru Rareş" (dramă istorică, 1967,
premiera pe 22 aprilie), ''Al patrulea anotimp'' (1969), ''Maria'' (1970), "Paradisul" (1974),
''Adolescentul'' (1977), ''Patima fără sfârşit'' (1977), ''Rimbaud'' (1981), ''Noaptea umbrelor.
Oraşul viitorului. Karamazovii'' (1983), ''Negru şi roşu'' (1984).

Despre două dintre lucrările literare ale lui Horia Lovinescu, criticul Tudor Vianu
scria: "'Citadela sfărâmată' întemeindu-se pe observarea realităţii contemporane, dădea
autorului posibilitatea să zugrăvească un tablou de moravuri, cu tipuri şi conflicte uşor de
recunoscut în jurul nostru. 'Hanul de la răscruce' ni se înfăţişează ca o construcţie menită să
ilustreze o idee. (...) Observatorul realist al societăţii contemporane a făcut deci loc unui
dramaturg cerebral, pentru care conflictele se desfăşoară mai degrabă între ideile întâmpinate
de personajele sale decât între oameni urmăriţi în împrejurările concrete ale vieţii lor. (...)
Simbolismul generalizator al personajelor, înfăţişate printr-una singură din trăsăturile lor de
caracter, prezentarea lor în reacţiunea tipică faţă de acelaşi eveniment înrudesc (...) drama lui
Horia Lovinescu cu moralităţile medievale sau ale epocii următoare", citat în ''Dicţionarul
general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2005).
 A tradus din: Mihail Şatrov, ''În numele revoluţiei'' (Bucureşti, 1959, în colaborare cu
Nadia Lovinescu); M. Sizova, ''Mica balerină'' (Galina Ulanova) (Bucureşti, 1961, în
colaborare cu Nadia Lovinescu); Andrei Veiţler, Alexandr Mişarin, ''Cântecul vântului''
(Bucureşti, 1961, în colaborare cu Nadia Lovinescu).Horia Lovinescu a semnat şi scenariile
filmelor "Meandre" (1966) şi "Bancnota de 100 de lei" (1973).

Ca director al Teatrului "C.I. Nottara" (1960-1983), a reuşit să ridice prestigiul acestei

instituţii şi a condus turnee în Danemarca, Finlanda, Franţa, R. F. Germania, Grecia,
Portugalia etc. A fost ales de mai multe ori în conducerea Uniunii Scriitorilor; în ultimii ani
ai vieţii a fost vicepreşedinte al secţiei române a PEN-Club.

A fost decorat cu Ordinul ''Meritul Cultural'', Ordinul Muncii, Ordinul ''Steaua

Republicii'' şi i s-au acordat numeroase premii: Premiul de Stat pentru ''Citadela sfărâmată''
(1955), Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul "I.L. Caragiale" al Academiei Române pentru
''Şi eu am fost în Arcadia'' (1971), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1978) ş.a.

Dramaturgul Horia Lovinescu a murit la 16 septembrie 1983.

Dramaturgie

 Citadela sfărâmată
 Surorile Boga
 Moartea unui artist
 Lumina de la Ulmi (piesă de teatru realist socialistă)
 Petru Rareș
 O casă onorabilă
 Al patrulea anotimp
 Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă
 Paradisul
 Negru și roșu, (postum)

Geneza piesei “Moartea unui artist”1964 publicată

Motivul Mesterului Manole, care constituie punctul de plecare al dramei, este
reinterpretat într-un spirit modern.
Actiunea se petrece in zilele noastre, iar eroul, Manole Crudu este un sculptor român
de faimă mondială. Piesa debutează cu momentul reîntoarcerii în țară, după o absență de
patru ani, a lui Manole Crudu. Manole suferă de o boală de inimă necruțătoare, angina
pectorală, iar medicii îi interzic să mai facă eforturi și, mai ales, să mai sculpteze.
 Inactivitatea impusă de boală, crizele tot mai dese de inimă, unele presimțiri incerte și
tulburări îi provoacă artistului sentimentul angoasant al apropierii morții, al sfârșitului
inexorabil, care-i va intrerupe viața, dar, mai ales, opera.

Pe acest fond de neliniste existentiala se suprapun neintelegerile, tot mai acute, dintre
Manole si unul dintre fiii sai, Vlad, care era tot sculptor. Acesta, desi are 30 de ani, varsta la
care forta creatoare este considerata deosebit de puternica, se simte coplesit de personalitatea
artistica a tatalui sau, se considera "fara geniu" si inutil in domeniul artei. Mai mult. decat
atat, se indoieste de insasi utilitatea arfei, de semnificatia ei sociala.

Discutia iscata intre tata si fiu releva nu numai o totala opozitie intre conceptiile celor
doi sculptori asupra artei, ci si o drama a familiei. Neputand depune efortul fizic de a sculpta
"Zburatorul", un proiect la care se gandise de zece ani incoace, Manole Crudu apeleaza la
ajutorul fiului sau Vlad, in speranta ca acesta va fi interesat de o eventuala colaborare in
vederea realizarii sculpturii.
Piesa a fost scrisa in jurul anului 1960, premiera absoluta avand loc la 15 aprilie 1964,
pe scena Teatrului National „I. L. Caragiale" din Bucuresti. Textul apare in volum, la liditura
Eminescu, in 1975.

Asa cum reiese si din marturisirile autorului, care insotesc volumul din 1975, piesa
este, in buna masura, rodul unei incercari de a transpune, „in forme mai mult sau mai putin
subtile", cateva cunoscute motive mitice (Mesterul Manole, Miorita), intr-o „dramaturgie
moderna". Legenda Mesterului Manole ii furnizeaza lui Horia Lovinescu indeosebi acele
dezvoltari tematice legate de ideea sacrificiului in arta; pentru protagonistul dramei, Manole
Crudu care este, la randul sau, asemeni eroului din balada, un creator, mai precis un sculptor
-problema se pune in primul rand in termenii „egoismului monstruos" de care el trebuie sa
dea dovada, in relatiile cu cei din preajma.

Preocupat in exclusivitate de sine si de arta sa, Manole Crudu nu se poate, in

consecinta, imparti si pentru altii, ceea ce il face sa para lipsit de suflet, atat in raporturile cu
fiii lui (Vlad, de pilda, il acuza in mod fatis: „Da, ai fost atat de absorbit de munca dumitalc,
toata viata, incat nu ti-a mai ramas timp sa te gandesti si la altii De fapt, intre noi si animalele
din casa n-ai facut niciodata vreo deosebire.

Cand erai bine dispus, dupa lucru, se intampla sa ne ridici de pielea gatului, ca pe niste
pisoi, si sa ne saruti. Dispuneai sa avem mancare, haine, bani, dar la drept vorbind, niciodata
n-ai stiut ca ai fii. Nu izbuteam sa te interesam.

Cel mai gaunos bloc de marmura a fost totdeauna, pentru dumneata, mult mai
important decat noi"), cat si cu femeia iubita, aclrita Claudia Roxan (care, la randul ei, ii
aduce invinuiri: „Vrei! Toata viata ai facut ce-ai vrut tu. Numai ca acum e vorba si de vointa
mea. Nu vreau sa ma casatoresc cu tine, Man. Nu tin deloc!"). Orice artist marc - vrea sa
spuna li. L., printr-o trimitere nu doar la mitul Mesterului Manole, ci si la acela al Doctorului
Faust - este un om care nu poate sa apartina decat artei sale. Pe de alta parte, Moartea unui
artist se vrea o prelucrare a unui alt motiv mitic cunoscut - de care scriitorul marturiseste a se
simti obsedat - acela al Mioritei.

Analiza compoziției piesei

Genul dramatic
Genul dramatic este o forma complexa de arta. Intr-o opera literara, genul dramatic
serecunoaste prin textul literar propriu-zis, sau discursul dramatic, caracterizat printr-
unmonolog si dialog dramatic, paratextul reprezentat de didascalii (lista cu personaje,
indicatiiscenice, de structura compozitionala a unui text dramatic, cu referire la acte, scene,
tablouri),metatextul alcatuit din elemente specifice spectacolului dramatic (scenariu,
regie, scenografie,decor, costume, coloana sonora, lumini, si jocul scenic al actorilor).

Caracteristici ale genului dramatic:

  Spaţiul şi timpul sunt limitate.

 Numărulpersonajelor este limitat.

 Acţiunea este bine organizată, concentrată în jurul unui conflict puternic.

 Textul dramatic este o succesiune continuă de replici, deci textul este integraldialogat.

 Dialogul este modul de expunere caracteristic, dar adeseori este folosit monologul

 Descrierea, ca mod de expunere, poate să apară în indicaţiile scenice sau în replicile

personajelor.

Conflictul
este elementul esential care sustine actiunea, conduce la dezvoltarea subiectului si
a relațiilor dintre personaje.

Conflictul constă in ciocnirea de idei, opinii, interese, in contradicția si nepotrivirea dintre

sentimentele, concepțiile, interesele diferitelor personaje dintr-o operă dramatică. Poate fi, ca
și in epica, de natura exterioara (intre doua personaje sau intre personaje si societate) sau
denatura interioara (intre ganduri, stari, sentimente ale unui personaj). În tragedie, conflictul
se rezolvă prin moartea eroului, in comedie sau drame - prin aplanarea tensiunilor acumulate,
prin soluții de compromis. Totuși unele drame au final tragic.

Elementele specifice genului dramatic sunt:

Actul
- reprezinta unitatea compozitionala specifica operei dramatice, ea este o diviziuneprincipala,
reprezentand etape logice in desfasurarea actiunii scenice. Pauza dintre actepoarta numele de
antract.2.

Scena
- este o secventa a textului dramatic, determinata de modificarea prezenteipersonajelor in
cadrul spatiului scenic. In teatrul traditional scena are forma unei cutiideschise, fiind
delimitata de spatiul destinat sspectatorilor prin rampa.3.

Tabloul
- este o diviziune a textului dramatic care este marcata de schimbarea decorului.4.

Limbajele scenice
- sunt totalitatea elementelor din care se realizeaza spectacolul:didascalii, viziune regizoriala,
interpretare actoriceasca.5.

Viziunea regizoriala
- reprezinta totalitatea codurilor scenice prin care regizorul siechipa sa de actori comunica in
mod personal si interpreteaza opera dramatica pe care opune in scena adaugand propriul
mesaj, asociat mesajului dramaturgului. Se realizeazacu ajutorul costumelor, decorurilor,
scenografiei, jocului actorilor.6.

Actiunea dramatica
- reprezinta succesiunea de evenimente reprezentate sau relatatescenic. Aici intra: subiectul
dramatic si conflictul dramatic.7.

Didascaliile
- reprezinta totaliatea notatiilor dramaturgului, scrise cu scopul de a precizaelementele
reprezentatiei scenice. Acestea constituie listele cu personaje, precizarileprivind spatiul,
timpul si unitatile compozitionale, precum si indicatiile de regie.

Horia Lovinescu — Moartea unui artist

a) Moartea unui artist este o meditaţie dramatizată pe tema destinului. Eroul principal,
sculptorul Manole Crudu, are rolul de purtător de mesaj. Numele său aminteşte Legenda
Meşterului Manole, motivul jertfei pentru zidire. în acelaşi timp, prin Domnica, doica lui
Manole, se sugerează măicuţa bătrână, fiindcă recită versuri din Mioriţa, cu motivul
comuniunii dintre om şi natură. Manole, ca reprezentant al conştiinţei naţionale, este păstorul
spiritual ale cărui oi sunt ideile ce le transmite ca pe un mesaj al unei generaţii. Manole Crudu
se întoarce dintr-o călătorie de studii din Orient, deoarece era bolnav de anghina pectorală şi nu
mai avea voie să lucreze, să depună eforturi. Pentru a-şi realiza proiectul unei statui,
Zburătorul, îi propune fiului său Vlad să colaboreze cu el. Deşi este sculptor şi ar fi avut
multe de învăţat de la tatăl său, Vlad îl refuză, fiindcă i se pare că aceasta i-ar ştirbi
personalitatea. El crede că arta este o evoluţie a formei şi ia în derâdere mesajul umanist al
artei lui Manole. El nu înţelege că arta majoră trebuie să reprezinte conştiinţa socială,
naţională, să aibă un mesaj, pe care Manole Crudu îl defineşte drept „zborul omului spre alte
lumi".
Drama are un caracter realist, dar şi expresionist, fiindcă este o dramă de idei, de
problematică şi dezbate problema vieţii şi morţii, problema artei şi artistului în societate, raportul
dintre om şi univers, putând fi de fapt căutarea răspunsului la întrebarea: „Care este sensul
vieţii?". La această întrebare fiul său Toma şi Cristina, fiica menajerei sale, ar răspunde că
iubirea. Acelaşi răspuns l-ar putea da Claudia Roxan, o actriţă, prietenă de-a sa, care-şi
abandonează şansa ei de viaţă, rupe logodna ei cu un alt bărbat şi vine să-1 îngrijească. Manole
Crudu îi cere să se căsătorească cu el. Claudia Roxan înţelege că, dacă ea îl iubeşte pe Manole,
acesta nu se iubeşte decât pe el şi că i-a făcut această propunere din spaima lui faţă de moarte.
De aceea îl refuză, fiindcă vede cum Manole încearcă o idilă cu Cristina. La întrebare
Domnica, doica lui Manole, care trăieşte în casa lui, i-ar răspunde că sensul vieţii este să-ţi
faci destinul. Vlad, ambiţios şi dornic de a-şi etala personalitatea, ar răspunde că sensul vieţii
este arta. Manole Crudu pare a le uni pe toate, fiindcă viaţa lui este un drum de la iubire la artă
şi de la artă la destin. De aceea, rămas singur, cu spaima morţii apropiate în suflet, el trăieşte
dramatic ruperea de planuri. El vede o prăpastie, deschizându-se în faţa lui, aşa cum văd,
probabil, înaintea morţii toţi cei ce n-au Dumnezeu. Vede duhurile cele rele şi, împins parcă de
o voinţă din afara lui, începe să le sculpteze, călcând interdicţia medicilor. Realitatea simţurilor
se destramă şi el vede o altă realitate, aşa cum caută să o redea arta expresionistă sau
suprarealistă. Văzând aceste sculpturi, Vlad este entuziasmat, fiindcă această cale a artei o
căuta. Manole îşi cheltuieşte ultimele puteri pentru a reda această realitate, pe care o
descoperă abia acum, dar, în acelaşi timp, crede că prin artă se poate elibera de coşmaruri. Este
ceea ce pictorul spaniol Goya realizase în pictură prin ciclul Somnul raţiunii creează monştri.
Manole înţelege că valoarea vieţii este dată de ceea ce laşi în urmă. El a încercat să realizeze o
familie, are doi fii, dar nici unul nu-i stă aproape. De aceea încearcă să se salveze prin creaţie,
dar problema cu care se confruntă nu poate fi amânată. El are înţelegerea păstorului din
Mioriţa, aceea că viaţa este împlinirea unui destin, care este, de fapt, un dar. Darul său a fost
talentul de sculptor, care are sensul unui talant ce trebuie înmulţit.
b) Moartea unui artist este o dramă în care scriitorul dezbate concepţia sa despre artă,
programul său estetic. Semnificativă în acest sens este discuţia dintre Manole Crudu şi Vlad.
Vlad îi impută lui Manole Crudu sensul artei sale, mesajul ei de „predicator umanist",
alcătuit din concepţiile umaniste, renascentiste.
Artistul este o conştiinţă şi arta sa trebuie să emane această concepţie umanistă. în acelaşi
timp, artistul este un om al cetăţii, de aceea arta trebuie să exprime un răspuns la problemele
sociale. Manole Crudu transmite, prin Postul de Radio, un mesaj către toţi artiştii lumii,
chemându-i să lupte pentru triumful raţiunii, al vieţii, al artei. Artistul trebuie să fie o
conştiinţă naţională, iar arta trebuie să aibă un specific naţional, de aici motivele care
impregnează piesa: zburătorul, jertfa pentru creaţie, mitul reintegrării, conceptul de armonie
şi echilibru.
Artistul este un ideolog; arta trebuie să aibă un mesaj militant. Vlad nu vrea să înţeleagă
acest lucru şi crede că arta este o problemă personală, o chestiune de afirmare a personalităţii şi
originalităţii, de aceea are o atitudine de frondă puerilă faţă de valorile clasice. El are de fapt o
concepţie anarhistă despre lume şi viaţă, de aceea spune: „şi în loc să sculptez Zburători şi
Primăveri eu vreau să mă bâlbâi, să mă bâlbâi".
Ideea că artistul trebuie să fie o conştiinţă estetică este ridicată mai ales de Vlad, care caută
cu ostentaţie un stil propriu, fără să înţeleagă că forma trebuie să corespundă unui conţinut.
Manole vrea să-i arate că o statuie este un proiect gândit în toate detaliile timp îndelungat, nu
un act spontan, ci un act elaborat.
Horia Lovinescu vrea să sugereze că arta de valoare trece dincolo de limitele unui program
estetic, fiindcă mesajul ei trebuie să fie complex şi să fie interpretat din mai multe unghiuri:
estetic, naţional, social, filosofic, mitic, simbolic. Artistul trebuie să fie un generos, el nu
creează pentru sine, ca să-şi afirme personalitatea, cum crede Vlad, ci pentru ceilalţi membri ai
unei comunităţi umane. Propunerea lui este de a-1 învăţa pe Vlad multe taine ale meseriei, de
a-i transmite prin această colaborare o experienţă, un fond de idei şi concepte. Artistul trebuie
să propună modele noi, o altă înţelegere asupra lumii şi societăţii.
c) Moartea unui artist este o parafrază a baladei Mioriţa, dar mai ales a Legendei
Mănăstirii Argeşului. Preocupat de problemele sale artistice, Manole Crudu îşi sacrifică viaţa
de familie. De aceea el le asigură existenţa celor doi fii Vlad şi Toma, dar nu le urmăreşte
evoluţia spirituală. Paternitatea înseamnă modelarea conştiinţelor propriilor fii. Lecţia, pe care
i-o dă Vlad lui Manole, este că 1-a lăsat singur să rătăcească în căutări sterile, ca o variantă
la parabola fiului rătăcitor.
Problema paternităţii, a răspunderilor unei generaţii faţă de o altă generaţie în şirul
continuităţii unui neam, este discutată în sensul că destinul neamului este sensul major al artei.
Când Manole Crudu sculptează spaimele, imaginile demonice ce le vede, ele sunt o
prefigurare a destinului său de după moarte. Mesajul suprarealist este că dincolo de această
lume există o alta, pentru care trebuie să ne pregătim. El îi spune lui Vlad să distrugă aceste
statui, fiindcă rolul artei trebuie să fie major, umanist.
Manole Crudu a trăit pe conceptul de cârpe diem pentru sine, le-a cerut celorlalţi să se sacrifice
pentru el. In căsătoria cu Claudia Roxan, vede un refugiu de spaimele ce-1 cuprind, când vede
aievea demonii, care-1 pândesc să-i ia sufletul. El nu ştie să-L caute pe Dumnezeu nici în al
doisprezecelea ceas. Moartea îi este dată omului, după cum i-a fost viaţa. El are o mare şansă,
aceea a destinului naţional ortodox, sintetizată în balada Mioriţa. Păstorul moldovean nu se
teme de moarte, fiindcă ştie că după moarte are o şansă mare de mântuire. Chiar dacă el a fost
păcătos, puterea ritualului ortodox îl poate scoate prin slujbele purtate de membrii săi de
familie. Măicuţa bătrână spune acest mesaj prin versurile baladei Mioriţa, fiindcă într-o
societate ateistă, cu o cenzură drastică, nu se putea spune mai mult. Manole Crudu ştie că
artistul trebuie să fie trup din trupul neamului său, aşa cum spunea George Coşbuc, să fie un
exponent al conştiinţei naţionale. Spre deosebire de Meşterul Manole, care zideşte în mod
simbolic o mănăstire, adică de fapt conştiinţa creştină ca formă superioară a conştiinţei
naţionale, Manole Crudu nu mai poate deveni un izvor cu apă vie pentru cei din jur, fiindcă
opera sa nu este ctitorie de suflet, cum trebuie să fie arta de valoare.

Horia Lovinescu – prima parte

 Inscriindu-se in traditia dramei de idei, impusa la noi mai des de Camil Petrescu, opera
dramatica a lui Horia Lovinescu propune dezbateri despre destine umane aflate in imprejurari
si situatii-limita. In peisajul teatrului contemporan, imbogatit cu numeroase piese, Horia
Lovinescu reprezinta o voce artistica puternic individualizata prin tipologie si prin limbaj de
cele mai multe ori abstractizam cerut de demonstratie.
Cea mai izbutita dintre toate piesele de teatru ale lui Horia Lovinescu este Moartea unui
artist, un adevarat eseu dramatic in care autorul preia motivul popular al Mesterului Manole,
urmarind drama artistului nu numai in campul artei ci si in alte situatii umane. Aparuta in
1964, piesa analizeaza problema creatorului si a creatiei. Mitul estetic al jertfei in creatie
pentm opera de arta cu caracter peren, a fost abordat si de alti scriitori in opere dramatice,
cum ar fi Octavian Goga, Lucian Blaga, Alexandra Maniu.

Horia Lovinescu prezinta destinul eroului sau dintr-o perspectiva filozofica moderna
Sfera omenescului, cu aspectele ei tragice, confera mitului estetic, in aceasta opera,
dimensiuni originale. George Calinescu vede in Manole un titan, un Prometeu national care
esentializeaza mitul estetic al poporului roman. “Pe urmele lui George Calinescu din “Bietul
Ioanide” se pune aici problema creatorului si a creatiei.

Adevaratul conflict este acela dintre Manole si Moarte” (N. Manolescu). Conflictul
dramei lui Horia Lovinescu este de natura psihologica Opera-personaj, Moartea unui artist
prezinta drama lui Manole Crudu, sculptor de o valoare universala obligat de boala sa
traiasca starea deprimanta de inactivitate si spaima de moarte. Personalitate artistica de o
vitalitate puternica Manole Crudu, intors in tara dupa patru ani, se afla in imposibilitatea de a
mai lucra in atelierul sau.

Subiectul piesei poate fi rezumat in cateva momente semnificative. Bolnav fiind, el nu

mai poate lucra. Cere fiului sau Vlad, artist si el, sa intre in atelier si sa colaboreze astfel la
crearea altor opere de arta. Acesta il refuza pentru ca alta este conceptia sa despre arta.
Simtindu-se din ce in ce mai singur, doreste sa se casatoreasca cu actrita Claudia Roxan, dar
aceasta fara al parasi refuza casatoria Manole se indragosteste de Cristina fata menajerei lui,
al carei fior adolescentin ii trezeste setea de viata si de creatie.

Aceasta ii spune: “Maestre, Dumneavoastra sunteti pentru mine ca un Luceafar… Eu

va iubesc ca o fiica.”

Moartea unui artist de Horia Lovinescu – a doua parte

In fata acestor deziluzii, Manole se refugiaza in singuratate traind spaima de moarte si

complexele batranetii. Dupa crearea grupului alegoric in care artistul exprima propria frica de
moarte, Manole se elibereaza de angoase. Distrugand el insusi, apoi, aceasta sculptura care
infatisa barbati diformi, ce se holbeaza la o femeie uriasa moarta cazuta la picioarele lor,
Manole isi invinge criza morala.

Omul si artistul privesc de acum cu seninatate momentul stingerii, al trecerii in

nefiinta. Banuind spaima de moarte, eroul castiga echilibrul launtric. Moartea lui Manole
Crudu are semnificatia unui strigat debiruinta a ratiunii asupra tenebrelor, iar plasarea
momentului final in spatiul mioritic confera textului virtuti mitice.

Structura compozitionala a piesei este unitara, urmarind destinul eroului in gradatie

ascensionala Piesa este construita in sistemul unor nuclee epico-dramatice. Cele patru
secvente vizeaza domeniul creatiei artistice, spatiul familial, lumea sufleteasca (a
sentimentului erotic, apasarea bolii si a batranetii; spaima de moarte).

Manole Crudu, sculptor celebru, identifica situatia creatorului de arta a carui jertfa
pentru frumos inseamna compensatie si eliberare launtrica, inseamna responsabilitate
artistica in actul devenirii umane. Pentru Manole Crudu umanismul trebuie sa fie idealul
suprem al artei: “E bine sa-ti fii credincios tie insuti, dar e mult mai important sa fii
credincios oamenilor”. Drama lui Manole nu-si are izvorul numai in neputinta de a crea sub
povara bolii, ci si in faptul ca fiul sau, Vlad, nu-l intelege si nu-i apreciaza opera, avand
conceptii total diferite. Dialogul dintre Manole si fiul sau Vlad constituie o dezbatere
profunda despre arta si rolul artistului.

Amintind de gravura lui Goya – Somnul ratiunii zamisleste monstri – Manole se

defineste ca artist umanist: “N-am sculptat niciodata larve si monstri. Sunt om. Si pentru
omul liber si puternic…”.

Criza artistului Manole Crudu se adanceste si in plan familial. Asemenea eroului

legendar, Manole Cmdu s-a lasat coplesit de patima creatiei, neglijand familia, pe cei doi fii:
Vlad sculptor si Toma fizician. Tocmai acest lucru ii va reprosa, cu orgoliul sau nemasurat,
Vlad “Da, ai fost atat de absorbit de munca dumitale toata viata incat nu ti-a mai ramas timp
sa te gandesti si la altii… cel mai gaunos bloc de marmora a fost pentru dumitale mult mai
important decat noi.”

Tratat cu ironie si batjocura de Vlad, Manole se refugiaza in dragostea pentru celalalt

fiu, Toma Constata, insa, incompatibilitatea dintre lumea lui spirituala si aceea a omului de
stiinta.

Cand constata ca cei doi fii nu-l inteleg si-l resping Manole isi regaseste, pentru un
moment, echilibrul, in dragostea pentru Claudia Roxan, la care se intoarce mereu, de
douazeci de ani. Incearca sa se casatoreasca cu ea dar aceasta il refuza intelegand ca pentru
artistul Manole dragostea nu inseamna fericire personala ci mularea acestui sentiment in
piatra.
 Drama batranetii si spaima de moarte este conturata de la inceputul piesei prin
simboluri venite din impactul scriitorului cu universul fascinant al folclorului romanesc.
Spaima de moarte, ca o consecinta a bolii, este mobilul dramei lui Manole Crudu. Sub
imperiul acesteia lucreaza grupul statuar reprezentand moartea insasi. Acum, prin arta el se
va elibera de frica “Acum frica asta nu mai e in mine… Niciodata n-am fost atat de liber si
puternic ca acum.” Consecvent crezului sau umanist Manole va distruge aceasta creatie
determinata de spaima de neant. Astfel, finalul piesei este construit intr-o lumina apoteotica.

Piesa Moartea unui artist dezvolta in tonalitate elegiaca destinul artistului autentic ce
crede cu inversunare in triumful ratiunii, al Binelui, Adevarului si Frumosului. Eroul este un
Mester Manole modern, iar opera lui Horia Lovinescu ne propune spre meditatie o tema
grava – pozitia artistului fata de viata si de moarte.