Matei Visniec: toate ceasurile cintaresc 30 de kilograme Autor: Nichita DANILOV Data publicarii: 18/06/2009 Dintre toti scriitorii

anilor '80 care au luat calea exilului, Matei Visniec este poate singurul care are sansa sa devina un reper european. Pe la mijlocul anilor '80, Matei Visniec locuia la subsolul, repet, la subsolul unei impunatoare cladiri din centrul Bucurestilor, nu departe de Hotelul Intercontinental, intr-o odaita minuscula, de un metru jumatate pe doi metri si jumatate, cu o fereastra micuta situata la o palma deasupra trotuarului, ferestruica prin care se vedeau doar picioarele pietonilor, retezate pina la genunchi. Cite doua-trei persoane se opreau in fata gemuletului, stateau, discutau, rideau, se certau, birfeau, se indignau, isi bitiiau picioarele, se indepartau in directii opuse. Veneau apoi alte picioare si se instalau in acelasi loc, in fata aceluiasi gemulet sub care se afla masuta de lucru a poetului plina de sticle, ibrice si carti. De aici, din aceasta hruba dostoievskiana, sa-i fi venit oare lui Visniec imaginea terifianta a celor zece mii de picioare care stau si asteapta la portile orasului sau alcatuit dintr-un singur locuitor? Citez din memorie: "Zece mii de picioare de urias / stau nespalate la portile orasului / nimeni nu zice nimic iar ingerul trece pe linga ele / somnoros si tacut". Si tot de aici lugubra imagine a calatorilor prin ploaie: "Noi trebuie sa fim cei mai tristi calatori prin ploaie / noi trebuie sa ne punem pe umeri lungi mantale de ploaie / si sa calatorim pe strazi ude cu bocancii uzi / trebuie sa fim chiar mai uzi decit ziua ploioasa /.../ trebuie sa murim ca niste adevarati calatori prin ploaie / strigind din inima uda / cu sagetile ude infipte in degete" (Calatorul prin ploaie). Ca sa ajungi in odaita in care vietuia poetul Visniec trebuia sa treci printr-un fel de curte interioara murdara si urit mirositoare; intrai pe usa din dos, coborai o scara extrem de ingusta, in spirala, dadeai intr-un coridor - un adevarat labirint - luminat slab de citeva becuri prafuite, coridor care cotea cind la dreapta, cind la stinga; in sfirsit, dupa ce orbecaiai bine prin fata mai multor usi, in spatele carora chiriasii misunau trebaluind prin bucatarii ca niste insecte e de mirare cita lume incapea aici, o adevarata colonie -, nimereai si usa lui Visniec. Intr-adevar, era o locuinta de artist. Am aflat ca, intre timp, Matei Visniec si-a schimbat mai multe gazde, din ce in ce mai bizare. Il invidiez. In fine, sa trecem la ale noastre. * Universul poetic creat de Visniec nu este unul nebulos, ci exact, exact ca o demonstratie matematica. Demonstratie ce se bazeaza pe metoda reducerii la absurd. Pentru Matei Visniec, pare-se, a exista inseamna a gindi, a concepe si nu a simti, a trai. Poezia sa este mai mult proiectia unei minti lucide, a unui creier "hiperlucid", decit o rabufnire a subconstientului. Mai mult un univers la Eugen Ionesco, la Capek decit la Kafka. Cum arata orasul inchipuit de Visniec? Exista mai multe feluri de a imagina un oras. Cunosc pe cineva care si-a imaginat un oras al orbilor, construit si locuit de orbi. Transcriu un mic fragment din carnetelul lui de scriitor. Deci, un oras cladit de orbi. Nici nou, nici vechi. Pare sa apartina mai mult trecutului sau viitorului, decit prezentului. Constructii fara ferestre, doar, pe alocuri,

guri de aerisire. Cladiri ovoidale, albe, facute parca din coaja de ou. Par niste oua de pasari uriase. Unele mai mici, altele mai mari. Scari in spirala, trepte inguste. Cladirile sint legate intre ele cu cabluri metalice pe care se plimba orbii, tinindu-si echilibrul cu jutorul unor bastoane albe, lungi ca niste prajini. Au simtul tactil deosebit de dezvoltat. In locul ochilor, li s-au dezvoltat enorme pilnii, in care poti sa-ti infunzi miinile pina la cot (nu sfatuiesc totusi pe nimeni sa-si vire miinile in ochii unui orb: nu se stie peste ce va da acolo). Se orienteaza dupa ultrasunete. Simt de la distanta orice obstacol. Nu stiu niciodata cind e zi si cind e noapte. Nu se intuneca, nici nu se lumineaza. Par sa traiasca intr-un vesnic crepuscul. O lumina grea, apasatoare se scurge de sus. Au picioare lungi, ca niste catalige. Bratele li s-au subtiat si s-au lungit enorm. De asemenea, degetele. Se saluta ceremonios, punindu-si mina dreapta pe piept si inclinindu-se adinc unul in fata altuia. Nu vorbesc. Comunica intre ei prin telepatie. Tiuituri si tipete ascutite se intretaie in aer. Ginduri, idei, fraze se intersecteaza in spatiu ca niste pasari nevazute. Domnii orbi isi descopera capul si se lasa pe strada in genunchi in fata doamnelor oarbe. Doamnele oarbe surid intinzindu-si minutele albe si delicate spre buzele domnilor orbi. Domnii orbi prind cu multa delicatete minutele doamnelor si le saruta prelung, ciulindu-si pilniile ochilor si miscind din urechi. Doamnele oarbe chicotesc de placere si se clatina pe picioarele lor lungi si subtiri ca niste fuse, gata-gata sa-si piarda echilibrul si sa se prabuseasca in gol. Tot chicotind si clatinindu-se usor, se indeparteaza in lumina rece a crepusculului. Copiii orbi se plimba cu trotineta pe aceleasi cabluri. Cite un copil se dezechilibreaza si cade de la inaltime. Nu pateste insa nimic; jos sint oameni orbi tocmiti special pentru prinderea copiilor orbi ce se prabusesc de pe cabluri. Pictori orbi picteaza peisaje dupa natura oarba. Tablourile sint expuse pe strazi. * Orasul inchipuit de Matei Visniec este un oras abstract, utopic, un oras idee, guvernat parca de un fel de legi ale lui Zenon, in care sageata zvirlita din arc sta pe loc iar tinta se misca spre sagetator. In care glontele este expulzat din carne, din rana, inapoi in teava pustii. Fiecare poem e ca un bloc facut din placi prefabricate. Constructorul Visniec pare sa fi urmat punct cu punct planul stabilit de arhitectul-poet. Versurile par sa fi fost turnate - cu tot cu usi si ferestre - in alta parte si aduse apoi la locul constructiei. Propozitiile, sintagmele sint sudate apoi intre ele si edificiul poemului se inalta vazind cu ochii. Din aproximativ aceleasi sintagme pot rezulta constructii cu totul diferite. Odata executat, "imobilul" este mobilat cu cele trebuincioase. Sint aduse dulapuri, draperii, mese, paturi, scaune. Mai ales scaune. Unele edificii sint inaltate numai din scaune. In fata scaunelor se intind nesfirsite alei, strajuite de statui ascunse printre arbori. In centrul orasului sint mai multe fintini arteziene, din care nu tisneste insa apa, din simplul motiv ca nu exista apa. Orasul a fost ridicat in plin desert. Tisneste in schimb nisip si din cind in cind, spre seara, singele in suvoi. Singurul locuitor al orasului este in acelasi timp rege, judecator, calau, victima si multime. In orasul cu un singur locuitor "timpul are o singura secunda" si "de fiecare acoperis atirna cite un deget murdar". Locuitorul sau se plimba pe strazi "cu pipa de abanos si un urias glonte subsuoara". In oras, "toate trenurile vin si pleaca la ora unu si toate ceasurile cintaresc impreuna 30 de kilograme ".

Poezia lui Matei Visniec e ca un scenariu de film populat cu tot felul de personaje bizare si plin de intimplari neprevazute, absurde, nelinistitoare. Universul lui poetic este mai mult rodul unei conceptii decit al unei viziuni. Din toate volumele publicate pina acum se pot alege 70-80 de poezii antologice, lucru de invidiat. Cu toate micile si marile lui slabiciuni, Matei Visniec este unul dintre cei mai importanti poeti ai generatiei '80. Unul dintre cei putini ale caror scrieri cauta sa se constituie intr-o opera. Dintre toti scriitorii anilor '80 care au luat calea exilului, Matei Visniec este poate singurul care are sansa sa devina un reper european. Il ajuta nu numai orgoliul sau robust, nu numai seriozitatea si munca sa de metronom ce-si tese cu migala pinza de silabe (il putem asemana cu un paianjen inteligent, care sta mereu la pinda in cautarea ideii, a sensului insolit), ci si fraza simpla, aparent lipsita de substanta, ce poate fi transpusa cu usurinta intr-o alta limba. Vocatia lui e cea a universalitatii.