Culturii medievale

Cum în evul mediu numãrul ştiutorilor de carte este foarte mic, monopolul asupra
culturii, care îşi menţine pânã târziu un caracter savant, este deţinut de clericii care
formeazã subţirea elitã intelectualã. Cu toate acestea, acces la culturã existã prin
intermediul lecturilor publice. Printre producţiile orale care nu rãmân strãine de
publicul larg se numãrã învãţãtura creştinã, romanele cavalereşti sau poezia
curteneascã.
Cultura savantã¸in opoziţie cu cea popularã, face apel la limba latinã şi la la scris, devenind
din secolul al V-lea domeniul exclusiv al clericilor. Aristocraţia se rezumã tot la cultura
popularã, de aceea termenul de laicus era sinonim la acea vreme cu cel de illiteratus. Asta nu
înseamnã cã cele douã nu se pot influenţa. În plus, cultura popularã îşi gãseşte şi o cale
proprie de dezvoltare, prin prelucrarea legendelor în epopei sau romane cavalereşti de o înaltã
calitate stilisticã. În mediul rural cultura este oralã, este mediul basmelor şi al legendelor, al
dansurilor şi cântecelor populare, care la început erau comune şi ţãranilor, şi elitei. Aceasta
din urmã îşi formeazã treptat un mod propriu de culturã, fixându-se în scris, dar rãmânând
tributarã elementelor folclorice. De pildã, legendele Mesei Rotunde sunt sursa de inspiraţie a
numeroase romane cavalereşti, care la rândul lor ţes alte versiuni legendare. Cultura oralã
contribuie de asemenea la crearea unui anumit sistem de credinţe magico-religioase, care se
perpetueazã în Europa de Est pânã în secolele XX-XXI.
În ceea ce priveşte mediul urban, aici avem de-a face cu o oarecare laicizare a educaţiei şi cu
fondarea unor şcoli destinate formãrii deprinderilor practice precum meşteşugurile sau
negoţul. Literatura cuprinde producţii proprii precum cronicile, istoriile urbane, povestirile
comice moralizatoare sau literatura de moravuri de tipul Decameronului şi Romanului vulpii.
Pe baza acestor produse care promoveazã libertatea şi demnitatea umanã se va dezvolta
ulterior umanismul.
Cum a evoluat cultura în antichitatea târzie? Dacã la început s-a considerat cã elementele
pãgâne ale culturii clasice sunt lipsite de importanţã, pe mãsurã ce creştinismul atinge elitele
intelectuale opinia se schimbã, deoarece creştinii au nevoie de o expresie formalã clasicã
pentru a putea polemiza cu adversarii. Odatã cu oficializarea creştinismului, lucrãrile se
diversificã, mergând de la Biblia tradusã de Ieronim într-o latinã uşor de înţeles pânã la opera
filosoficã elegantã a lui Augustin. Creştinismul nu a însemnat distrugerea culturii pãgâne, ci
doar adaptarea acesteia la doctrinã, fiind preluate doar elementele considerate a fi de folos. O
bunã bucatã de vreme intelectualii creştini şi pãgâni coexistã paşnic, aşa cum reiese de
exemplu din corespondenţa dintre Vasile din Cezareea şi retorul Libanios.
Referitor la şcoli, este de menţionat dispariţia celor publice, înfiinţându-se în schimb şcoli pe
lângã centrele episcopale sau mãnãstiri, destinate educaţiei de tip religios, care dobândeşte
monopolul. Un exemplu de restrângere a accesului la ştiinţã este recrutarea funcţionarilor din
epoca lui Carol ce Mare doar dintre oamenii bisericii. Pornind de la o tradiţie veche, în
secolul al V-lea Martianus Capella stabileşte în lucrarea “Despre nunta lui Mercur şi a
Filologiei” domeniile de interes pentru un om liber:trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi
quadrivium (aritmetica, geometria, astrologia, muzica). Prin aceste cãi se dobândea acces
cãtre cea mai înaltã formã de cunoaştere:teologia. Cartea la rândul sãu nu se mai limiteazã la
forma ruloului de papirus, ci trece la codexul de pergament, mai uşor de manevrat. Cãrţile
sunt copiate în ateliere (scriptorii) şi împodobite cu miniaturi, circulând în cadrul manãstiresc
dar putând ajunge şi la laicii bogaţi.
În antichitatea târzie locuitorii fostului Imperiu Roman încã se mai pot înţelege în latinã, care
are însã ca orice limbã vorbitã variaţii în funcţie de nivelul cultural. Din secolul al VI-lea în
rãsãrit câştigã teren greaca. Latina s-a menţinut pentru cã regii barbari au preluat sistemul
administrativ roman, arãtând interes şi pentru cultura clasicã. Şi în spaţiile în care ea nu este
limbã maternã, ca cel german, ea se vorbeşte totuşi în mãnãstiri. Limba se îndepãrteazã
treptat de la canoanele clasice, chiar şi în rândul clericilor, care folosesc o variantã mai puţin
complicatã pentru a le fi înţelese predicile. Între nivelul popular şi cel savant încã mai existã
o punte.
Începuturile literaturii creştine pot fi trasate în secolul al II-lea, când se dezvoltã patristica.
Primele lucrãri au un caracter apologetic, pentru cã urmãresc sã impunã ideea superioritãţii
cultului creştin în faţa valorilor romane. Printre autorii remarcabili se numãrã Tertullian (160-
222) cu “Apologeticum” şi Lactantius (250-320) cu “De mortibus persecutorum”.
Individualizarea continuã în secolul al IV-lea într-un moment în care litaratura pãgânã încã
mai este gustatã din plin. Se afirmã Hilarius din Poitiers cu imnurile religioase sau Ambrozie
de Milan cu poezia liturgicã adecvatã cântãrii în Bisericã. Poezia creştinã mai este
reprezentatã de Prudentius, care compune şi epopeea “Psychomachia” (Lupta sufletului cu
trupul), Paulinus din Nola sau Nicetas din Remesiana. Ieronim nu s-a limitat doar la
traducerea Bibliei, el a mai tradus şi completat Cronica lui Eusebius şi a introdus genul
hagiografic prin “Viaţa lui Paulus”. Genul era deja ilustrat în greceşte prin “Viaţa Sfântului
Antonie” a lui Atanasie din Alexandria, dar hagiografia are totuşi drept model o operã a unui
istoric. Este vorba de Sulpicius Severus cu a lui “Viaţa Sfântului Martin”.
Aurelius Augustinus (354-430) este cu siguranţã unul dintre cei mai talentaţi autori,
distingându-se prin vasta creaţie teologicã, filosoficã, didacticã, istoricã, epistolarã, care
include “Confesiunile”, “Solilocviile”, “Cetatea lui Dumnezeu”. Augustin susţine ideea
timpului liniar, cu un sfârşit bine determinat, precum şi ideea unei cetãţi divine superioare
celei lumeşti. Sã-i trecem în revistã şi pe alţi autori de antichitate târzie şi ctitori de ev mediu,
precum şi operele care i-au consacrat:Boethius (ultimul intelectual de tip antic) – “Despre
consolarea filosofiei”, Cassiodor – “Variae”, “Istoria goţilor” rãmasã doar în forma abreviatã
a lui Iordanes;Grigore cel Mare (primul papã medieval) – “Regula pastoralis”, “Moralia in
Iob”, “Dialogurile”;Grigore din Tours – “Zece cãrţi de istorie” sau “Istoria francilor”;Isidor
din Sevilla – “Istoria goţilor, vandalilor şi suevilor”, “Cronica majorã”, “Etimologii”;Beda
Venerabilul – “Istoria ecleziasticã a neamului anglilor”. Pe scurt, în perioada secolelor IV-
VIII se abordeazã diverse genuri (cronici, meditaţii, povestiri, teologii, chiar enciclopedii)
care îmbinã noile dogme creştine cu moştenirea antichitãţii clasice.