GEORGE CALINESCU - ISTORIA

LITERATURII ROMANE DE LA ORIGINI

O frumoasa lectura pentru tanara generatie e capitolul din Istoria Literaturii Romane a lui
Calinescu, care se intituleaza Descoperirea Occidentului. Acolo, el face un fel de recensamant al
romanilor din diferite provincii istorice, care au avut vreodata de a face cu Europa si vorbeste de
acest vis , care a aparut in mintea romanilor destul de devreme. Ne-am vazut oarecum izolati si
am privit cu fascinatie lucrurile care se desfasurau in Occident. Nu trebuie sa uitam ca
Occidentul incepea pe vremea aceea la Brasov. Daca va uitati la geografia Bisericii Catolice sau
la zona de separatie dintre catolicism si ortodoxie, care s-a negociat foarte dificil si surprinzator
pana prin sec. XIV si care a cunoscut interesante dezvoltari si mai tarziu, toate acestea au
construit o lunga antologie de viziuni epocale romanesti despre lumea aceasta indepartata.

Se spune ca intaiele semene de occidentalizare au fost in jurul anului 1700 si se dorea largirea
orizontului cultural prin occidentul cultural.Insa Tarile Romane nu au fost niciodata in
Europa,inceputurile occidentalizarii dezvaluind o puternica tinuta feudala.
George Calinescu  ne spune ca Petru Cercel autor de versuri italiene,este primul care
simbolizeaza aceasta occidentalizare. Au mai fost insa incercari de occidentalizare ca cea a lui
Eraclid Despotul(1561-1593)care prin intemeierea unei universitati la Cotnar incerca un fel de
occidentalizare.Din pacate religia le-a inabusit acest proiect.

In secolul XVII se infiripa legaturi cu occidentul prin venirea misionarilor italieni si franciscani
in Romania cum ar fi Vito Piluzi sau marchizul Johann Battista del Monte(aveau legaturi interne
cu Miron Costin).

Se afirma ca in anul 1650 primii romani merg la Roma cu ocazia jubileului facand cu o suta de
ani inaintea ardelenilor pelerinaj la cetatea eterna.Cantemir devenind domn purta vesminte cu
influente occidentale insa nici de data aceasta nu se baza pe preocuparile literare si cultura
occidentala.
Ideea de literature occidentala avea sa patrunda greu in Romania(aici vorbim de literature in sens
occidental). Austriecii au inceput sa domine Muntenia iar Rusii au inceput sa domine peste
Nistru,deci procesul de occidentalizare incepe sa se simta dar totusi prea putin ca sa reuseasca sa
miste o intreaga tara.Boierimea face din Brasov un adevarat centru geographic al romanismului.

Se spune ca vreme de un seclo pregatirea pentru intrarea in occident se face in limba.

Neologizarea in sens  apusean al limbii apare de acum. Tot in cultura datorita Regelui Carol, se
primeste dreptul de a se intemeia o manastire si un seminar pentru a trimite la Roma cate trei
teologi pe an, acest lucru putand fii realizat prin scolarizare si printr-un schimb de
domenii.Cultura s-a diversificat,neologismele intra intr-un numar mare si se fac simtite influente
in limbaj.Am putea spune ca foarte multi boieri au doua fete:oameni de cultura greceasca,si
oameni de formatie orientala.
Contactul cu occidentul il sustin jurnalele la care in general boierii erau abonati. Acest contact se
vede cel mai bine in literature si scriere sau traducere.Inceputurile literaturii noastre au o
puternica amprenta de classicism decadent.

G.Calinescu afirma ca traducerile circulau din literature occidentala sub forma de manuscris sau
se publica cultura greceasca,dealtfel cu o influenta foarte puternica,centrul ei mutandu-se aici.

In primul rand pe plan cultural Romania era in urma cu multe aspecte si de aceea dupa anul 1700
dorinta romanilor de a pleca la studii in occident a fost mult mai mare.Un exemplu ar fi
Cantacuzino care a studiat la Padova in Italia.Pe de alta parte asa cum spune si George
Calinescu,educatia data la constantinopol nu a fost mai satisfacatoare decat cea din occident,deci
eductia apuseana era undeva la mijlocul acestor doua extreme,majoritatea preferand sa studieze
in occident.In sustinerea ideii de mai sus adaugam ca de asemenea Cantacuzino a fost educat si
la constantinopol insa aceasta educatie nu afost mai puternica decat cea apuseana.

In al doilea rand  ideea de literature occiddentala a patruns foarte greu. De ce? Pentru ca aceasta
trebuia sa isi pregateasca foarte bine intrarea,adica sa isi faca foarte bine temele pentru a putea
patrunde printer moravurile romanilor.Nu a fost de ajuns ca,ce e drept,putini romani sa mearga in
occident ci occidentul sa vina la ei.
Un alt argument ar fi faptul ca fuga romanilor la studii este punctul acut al nerabdarii de a pasi in
occident.Consecinta favorabila a acestui lucru este faptul ca am imprumutat cuvinte noi,iar limba
romana s-a diversificat.Aceste cuvinte au fost culese de Miron Costin,Ion Neculce ,Axinte
Uricaru,Dimitrie Cantemir etc.Pentru a exprima notiuni de logica,psihologie,economie,fizica
etc,ei au
imprumutat:curs,testament,parola,comedie,volonter,fantasie,cavalerie,ministru,senat,manifest,or
dinant,triumph,emisfer,melancolie.Secolul XVIII aduce deci o imbogatire a
lexicului,neologismele fiind considerate acum imprumuturi mai vechi.

In al treilea rand ca si concluzie a occidentalismului,cartile de gramatica se inmultesc aGramatica

Romanieia-Radu Tempea (1797).Pentru deschiderea orizontului European se scriu:aDe obste
geografieade Buffier-Amfilohie Hotiniul(1795-Iasi);aIstoria universalaa - Ioan Molnar.
Examinarea sciitorilor din zona 1800 va dovedi ca acestia cunosc cu de-a amanuntul literature
occidentala a secolului XVIII mai ales cea minora.

In al patrulea rand sustin ideea lui G.Calinescu in privinta textelor traduse deoarece s-au facut
traduceri romanesti mai ales din literatura occidentala in Principatele unite si in
Ardeal.Traducerile circulau mai ales sub forma de manuscrise sau se publicau.Iar contactul cu
occidentul se vede cel mai bine in literature tradusa si scrierile traduse.Exista si numeroase
exemple de traduceri din limbi occidentale cum ar fi:aMerope si Brutusa-Voltaire;aFilip si
Oresta-Alfieri;din greceste s-a tradus aHarito si Polydora;aDescoperirea Americiia - I.H.Kampe
(Buda);culegeri de biografii si anecdote cu folos etic,dealtfel erau si foarte la moda sprea
sfarsitul secolului al XVIII-lea.

In al cincilea rand sunt de accord cu faptul ca caontactul cu occidentul pe vremea aceea il faceau
jurnalele la care boierii erau abonati,deoarece intalnim foarte mari schimbari in moda,in special
mobilier si haine.Boierii schimba mobile,comanda canapele occidentale,gradinari,bucatari
straini,incep sa iscaleasca frantuzeste,tarile sunt tot mai pline de profesori si secretari
straini,balurile,jucuri de carti,din ce in ce mai multe familii isi trimit tinerii la studiu in Paris,
Italia etc,bibliotecile se umplu de cari frantuzesti si italienesti.

In concluzie putem spune ca Occidentul ne-a fost adus in Romania, daca putem sa ne exprimam
asa de catre oameni invatati si s-a facut resimtit cu ajutorul neologismelor, textelor traduse,
jurnalelor aparute prin anii 1700-1800,dar mai ales datorita religiei.
In ceea ce ma priveste consider ca religia a avut un rol foarte important deorece cultura orientala
este bazata in principal pe religie, iar din punctual meu de vedere din cauza religiei
occidentalizarea s-a produs asa tarziu si nu in anul 1700 cand s-a incercat prima data aceasta
metoda.
 Literatura română între complexe şi iluzii

Spiritul critic, gîndirea dubitativă, exerciţiul deconstrucţiei tabuurilor constituie, în

lumea culturală românească, un lux pe care puţine voci şi l-au permis în epoca
postdecembristă şi, cu atît mai puţin încă, în timpul regimului comunist. Faptul este
într-atît de comun, încît abia apariţia unei cărţi pe care autorul o recomandă ca
„repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate“ şi, mai
departe, ca „ghid al prejudecăţilor contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al
clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“ are toate datele să
provoace reacţii şi să atragă atenţia asupra unor inerţii ale receptării, perpetuate timp
îndelungat. Motivele unei atari inapetenţe pentru chestionarea ideilor primite de-a gata
trebuie căutate în lunga istorie a ruperilor de ritm care au marcat destinul istoric şi
cultural autohton, dar şi într-o anumită predispoziţie idolatră, evidentă în graba cu care
înălţăm statui şi, deopotrivă, în refuzul de a şterge, măcar din cînd în cînd, colbul „de
pe hronice bătrîne“. Trecutul e mort şi îmbălsămat şi orice tentativă de reexaminare şi
reconsiderare a celor care stau la temelia edificiului cultural românesc a fost şi este
întîmpinată cu suspiciune şi descurajată vehement tocmai de cei care au contribuit
semnificativ la consolidarea configuraţiei actuale a canonului literar.

Aceasta este premisa de la care porneşte Eugen Negrici, critic şi istoric literar,
profesor de literatură română la Universitatea din Bucureşti, în Iluziile literaturii
române, carte-manifest ce pune sub semnul întrebării o serie de aspecte ale
fenomenului cultural românesc, cum ar fi „agonia spiritului critic, tendinţa de după
1989 de reprimare a iniţiativelor de primenire a canonului, cultivarea (neîntreruptă de
nimic) a pioşeniei faţă de literatura română ca bun naţional fragil, cultul
capodoperelor şi credinţa încă puternică în perenitatea valorilor şi în verdictul
ireversibil“. Să recunoaştem că există foarte puţine cărţi, în cultura noastră, care să-şi
fi propus să deconstruiască ierarhiile valorice existente, riscînd astfel să atragă asupra
lor şi a autorilor lor oprobriul general. De la Eugen Ionescu şi al său celebru Nu
(1934), trecînd prin analiza lucidă a lui Eugen Lovinescu şi prin acidele eseuri ale lui
Paul Zarifopol, doar Mircea Martin a avut îndrăzneala, în plin regim comunist, să
vorbească despre „complexele literaturii române“, polemizînd direct cu promotorii
cultului călinescian care, exaltaţi şi pioşi, reuşiseră printr-un prodigios efort de
tabuizare şi instituţionalizare a „divinului critic“ să „îl retragă astfel pe Călinescu din
circuitul intelectual autentic, să îi tulbure dialogul cu noile generaţii“. Apărut în 1981,
într-un moment de exacerbare a cultului personalităţii prezidenţiale (era epoca
„geniului Carpaţilor“, a „celui mai iubit“ personaj politic din istoria recentă a
României), studiul lui Mircea Martin – G. Călinescu şi complexele literaturii române
– propunea, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, o lectură
nonconformistă a istoriei literaturii române, pornind de la proiectul călinescian, şi
recomanda „obiecţia întemeiată, dialogul purtat chiar şi în contradictoriu“ ca moduri
de raportare la universul operei lui Călinescu (şi nu numai la acesta, desigur).
„Supralicitarea nu este singurul răspuns posibil la minimalizare sau denigrare“ – scria
Mircea Martin în „Argumentul“ ediţiei din 1981. „De fapt, ceea ce trebuie respins este
însăşi această alternativă pe care, din păcate, disputa actuală în jurul
călinescianismului pare să ne-o propună“, continua criticul, adăugînd că exaltarea şi
absolutizarea valorilor naţionale nu este, nu poate fi, singurul mod de a-ţi dovedi
patriotismul.

După aproape trei decenii de la apariţia cărţii lui Mircea Martin, critica românească se
află, se pare, în faţa aceleiaşi alternative – supralicitarea sau denigrarea – semnalate,
de altfel, şi de Eugen Negrici în volumul de faţă. Există între cele două volume o
evidentă continuitate care mă face să văd în iluziile despre care vorbeşte, pe larg,
Eugen Negrici, un efect pervers al complexelor definite şi identificate de Mircea
Martin. „Avem de a face cu un «complex» atunci cînd în cuprinsul sau în urma
judecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv deteriorări ale proporţiilor reale,
restricţii ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şi
simplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor.“ Fiind, fără excepţie,
complexe de inferioritate, identificate cu precizie şi amplu comentate – complexul
originii umile, cel al periferiei şi al defazării, caracterul mimetic al culturii române,
adamismul românesc (sau complexul începutului permanent, sub semnul urgenţei),
complexul discontinuităţii şi cel al lipsei de audienţă –, complexele acestea au marcat
nu doar începuturile literaturii române, ci şi contemporaneitatea acesteia. La rîndul lui,
Eugen Negrici distinge două impulsuri fundamentale ce stau la temelia conştiinţei
culturale autohtone, cel protector şi cel compensator, cu repercusiuni evidente asupra
statutului literaturii şi al literaţilor – dintre care supralicitarea, pioşenia admirativă,
tabuizarea sînt cele mai pregnante –, dar şi asupra reprezentării trecutului literaturii:
mimarea normalităţii, obsesia sincronizării cu orice preţ şi, la fel de puternică, obsesia
vechimii, a întîietăţii şi a continuităţii. Profesorul Negrici merge cu contestaţia pînă
acolo încît pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea unei istorii a literaturii în
absenţa unei evoluţii organice, continue a fenomenului literar. „Fenomenele de
disgenezie din perioada veche nu vor fi, probabil, niciodată scrutate cu luciditate şi
bărbăţie, căci confirmă incompatibilitatea lor cu ideea de istorie literară şi chiar
imposibilitatea uneii istorii literare: trei secole de apariţii întîmplătoare, neorganice,
izolate, ignorînd, adesea, orice precedenţă, o circulaţie precară a unor manuscrise
incomplete sau viciate (fiindcă de editare rareori putea fi vorba în condiţiile unui
monopol bisericesc), inexistenţa unui mediu propice receptării, a unui număr
rezonabil de ştiutori de slovă, suficient pentru ca reverberaţiile evenimentului
extraordinar al naşterii cărţilor să nu se piardă în neant, ci să închege o tradiţie“ –
notează Eugen Negrici, semnalînd, totodată, persistenţa mentalităţii medievale în
cultura română pînă la începutul secolului al XIX-lea, în pofida unor cazuri izolate de
autori ce ar putea fi circumscrişi Renaşterii sau Iluminismului. Dar cum cu o floare nu
se face primăvară (şi nici măcar cu două-trei), a vorbi despre „literatură“ scrisă în
limba română pînă în prima jumătate a secolului al XIX-lea i se pare criticului ridicol
şi, nu în ultimul rînd, de-a dreptul patetic. Autorul denunţă, de altfel, obstinaţia cu
care critica şi istoria literară întreţin iluzia normalităţii unei literaturi ce se
caracterizează tocmai prin rupturi succesive, prin discontinuitate şi accentuată
debilitate a tradiţiei.

Pornind de la constatarea că sîntem predispuşi să „gîndim epocile importante literare

ca pe vîrste de aur“, criticul consideră că, dominaţi de sentimentul vacuităţii şi al
frustrării şi de cel, la fel de intens, al unei iminente catastrofe naţionale, avem o
activitate mitogenetică mult mai febrilă decît a altor popoare, tocmai pentru a
compensa golurile, defazările, provincialismul şi, implicit, inferioritatea literaturii
noastre. Observaţie corectă pînă la un punct însă, pentru că e suficient să privim în jur,
la alte popoare, la care astfel de complexe de inferioritate nu există (şi mă gîndesc, de
pildă, la cultura engleză, la cea franceză sau italiană), ceea ce nu înseamnă cîtuşi de
puţin că din peisajul lor cultural ar lipsi reprezentările mitice, supralicitările simbolice
ale unor figuri reprezentative sau adeziunea entuziastă la o serie de valori considerate
perene. Dacă am a-i face un reproş profesorului Negrici, acesta vizează modul în care
răstoarnă cumva perspectiva, acuzîndu-i pe „clasici“ (şi capodoperele lor) că „ne
obligă să le recităm zilnic crezul, ne supun unui viol estetic şi ne constrîng să înghiţim
zilnic, de bunăvoie şi cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului lor etern şi
imuabil“. Cu tot respectul pentru demonstraţia absolut necesară de lectură
nonconformistă, menită să provoace stereotipurile de lectură, pe care o întreprinde
Eugen Negrici, nu cred că vinovaţi de emergenţa atitudinii idolatre şi de proliferarea
fidelităţii oarbe faţă de „sfinţii“ literaturii noastre sînt autorii înşişi, şi cu atît mai puţin
exemplaritatea operelor lor (atîta cîtă este, atunci cînd este). A spune că, în artă,
„exemplaritatea deschide calea tuturor dogmatismelor şi dă argumente autorilor de
directive şi de ucazuri ideologice“, fiind de cele mai multe ori nocivă, mi se pare nu
doar exagerat, ci şi profund neadevărat. Pentru că responsabili de efectele perverse ale
unei lecturi inadecvate nu sînt autorii operelor, ci criticii literari care propovăduiesc
imuabilitatea ierarhiilor canonice de ei instituite, fidelitatea oarbă faţă de propria lor
variantă interpretativă şi faţă de listele lor canonice. De ce l-am învinovăţi pe
Eminescu pentru delirurile cvasimistice ale unora dintre „preoţii“ cultului lui?
Dacă mult aşteptata revizuire a canonului critic nu s-a petrecut încă, vina nu este a
autorilor – fie ei „clasici“ sau contemporani –, ci a principalilor critici – unii dintre ei
încă activi, autori de dicţionare, de istorii literare sau de manuale şcolare – care nu sînt
dispuşi să-şi recunoască erorile de judecată, limitele de înţelegere a fenomenului
literar sau compromisurile mai mult sau mai puţin vinovate. Exemplaritatea în artă
este nocivă doar atunci cînd atitudinea faţă de ea este una de veşnică prosternare, de
pioasă idolatrie care ascunde, în fapt, incapacitatea criticului (sau a cititorului) de a fi
lucid. Multe dintre lacunele exegezei româneşti care au ca efect supralicitarea unor
autori sînt determinate nu doar de contextul social-politic precar (ipoteză valabilă doar
pentru perioada comunistă), ci şi de suficienţa unor critici literari, lipsiţi de orizont
cultural, incapabili să pună în dialog faptele culturale autohtone cu cele din afara
graniţelor ţării.

Dincolo însă de o serie de obiecţii punctuale – mărturisesc că, din toată cartea, partea
cea mai neconvingătoare mi s-a părut a fi prima (pînă la pagina 52), tocmai pentru că
autorul se rezumă doar la a avansa „cîteva rudimente de teorie literară“, dintre care
multe, cele mai multe, îmi par generalizări pripite, banalităţi sau, uneori, chiar pseudo-
adevăruri –, volumul publicat de Eugen Negrici la Editura Cartea Românească oferă o
radiografie necruţătoare a prejudecăţilor, locurilor comune şi stereotipurilor de
receptare care „acoperă“ literatura autohtonă. Meritul incontestabil al unui astfel de
demers este că ne obligă la o reconsiderare nu doar a operelor literare, ci şi a
instrumentelor şi metodelor critice necesare procesului de reevaluare, atrăgînd
totodată atenţia asupra riscurilor pe care le comportă renunţarea la spiritul critic. În
actualul context cultural, dominat, din nou, de balansul între impulsul denigrator şi
tentaţia idolatră, care distorsionează în egală măsură orice tentativă de interpretare
lucidă a realităţii culturale contemporane, cartea profesorului Negrici are efectul unui
duş rece, pe cît de necesar, pe atît de rarisim. Să sperăm că nu vor trebui să treacă alţi
treizeci de ani pentru ca o astfel de lecţie să fie asimilată şi să producă efecte în
mentalul colectiv, ameţit de fumul tămîierilor instituţionalizate.