George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd.

Bejan (Pintilie) Oana

GEORGE BACOVIA
ÎNTRE SIMBOLISM ȘI EXPRESIONISM

Doctorand:
Bejan (Pintilie) Oana

1
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

Despre Bacovia s-au scris numeroase studii, articole, monografii, sinteze, fiind considerat de
unii critici simbolist (E. Lovinescu), de unii romantic (P. Constantinescu), expresionist (Ov.
Crohmălniceanu, I. Negoițescu, L. Ulici), de alții precursor al teatrului absurdului și
postmodernismului (Mihail Petroveanu, Marian Popa, L. B. Lefter, Mircea Cărtărescu), de alții
existențialist (Ion Caraion, Mihai Cimpoi, Dinu Flămând) sau decadent (Vasile Fanache). Deși Bacovia
se sustrage oricăror etichtări, începând cu primul său volum și până în prezent, a fost numit
„monocord”, „monocrom”, „convențional”, „artificial”, „rudimentar”, „primitiv”, „rafinat”,
„eminescian”, „macedonskian”, „simbolist”, „decadent”, „expresionist” sau „existențialist” dar, în
ciuda tuturor etichetărilor și a dificultății de a fi clasificat, unicitatea sa este incontestabilă, Bacovia
fiind un fenomen distinct în literatura română. Iar „bacovianismul” pare a fi termenul cel mai potrivit,
după criticul Mircea Scarlat, pentru a defini acest univers poetic profund original.1
Deși a fost susținut și apreciat, încă de la început, de unii colegi de generație – Macedonski,
Cezar Petrescu, Ion Vinea – a avut o recepție critică contradictorie, uneori nefavorabilă, și s-a impus cu
dificultate dată fiind originalitatea absolută a poeziei lui.
Într-o perioadă dinamizată de expriențe artistice cu structuri complicate, cu un limbaj epatant,
înnoitor, cu problematizări filosofice, Bacovia se afirmă prin discursul lui simplu, prin cultivarea unui
limbaj mai „realist”, dar de o mare profunzime și se impune în peisajul literar românesc prin inovații
radicale care au schimbat traseul poeziei dinspre tradiționalism spre modernitate. În ciuda unei opere de
dimensiuni reduse (șase volume de poezie apărute în timpul vieții poetului și unul postum) și, deși nu a
fost întotdeauna elogiat în lucrările dedicate operei sale, este unul dintre poeții cu adevărat moderni ai
literaturii române. Lirica lui, simbolistă în cea mai mare parte, reprezintă un mare progres în direcția
culturii formei, a expesiei sugestive, ca și în sondarea psihologiei artistului. Reacțiile, uneori negative
ale criticii, părerile contradictorii asupra poeziei bacoviene, încercările de definire a bacovianismului și
de încadrare a poetului în diferite curente literare, demonstrează cu prisosință valoarea unei mari poezii,
moderne și actuale.
Este evidentă poziționarea operei bacoviene în sfera de influență a simboliștilor francezi pe care
i-a citit, încă din timpul școlii, în colecția selectivă oferită de broșura Les hommes d’aujourd’hui și pe

1 Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei românești, Editura Aula, Brașov, 2005, p. 293.

2
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

care i-a admirat. Referitor la influențele franceze asupra poeziei lui Bacovia, G. Călinescu afirma că:
„prototipurile sunt Rodenbach, Rimbaud și Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele în putrefacție, sânii
surpați ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea și ftizia, în timp ce
nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care cântă marșuri funebre de Chopin își au
originea în Maurice Rollinat.”2 și, de asemenea, „luată în total este o transplantare, uneori până la
pastișă, a simbolismului francez...”3. Această părere, împărtășită de critica vremii, era oarecum
îndreptățită, la momentul respectiv neputându-se observa pe deplin autenticitatea poeziei bacoviene.
Lovinescu considera poezia lui Bacovia ca fiind izvorâtă dintr-o înăbușire a verbalismului, iar
rezultatul acestui refuz retoric ar fi „expresia celei mai elementare stări sufletești, e poezia cinesteziei...
cinestezie animalică, secrețiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede;
cinestezie nediferențiată de natura putredă de toamnă, de ploi și de zăpadă, cu care se contopește. O
astfel de dispoziție sufletească e o dispoziție muzicală [...] în ea salutăm poate întâia licărire de
conștiință a materiei ce se însuflețește.”4
„De-atâtea nopți aud plouând,
aud materia plângând...”5
După Lovinescu, Bacovia își asuma statutul de creator „bolnav”, care în mizeria lui exhibată își
refuză orice ideal, deși în poezie țintește doar spre idealuri intangibile. Încă de la decadenți, boala era
considerată o damnație pozitivă, dovada unei înzestrări suplimentare, geniu nu putea să fi decât un
mare bolnav. Iar pentru un simbolist, boala și artificiul erau sursa unei sincerități artistice superioare.
Probabil, Bacovia se vedea pe sine ca un artist sincer și spontan, care evita complicațiile și artificiile.
Însă el avea deja însușite artificii ale decadentismului, pentru unele din care făcuse chiar preferințe. O
spune chiar el atunci când se referă la „pictura cuvintelor, sau audiție colorată”, teorie pur simbolistă
care îl „interesase” în tinerețe. Într-un interviu acordat lui I. Valerian, declara: „Pictorul întrebuințează
în meșteșugul său culorile alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligență,
prin cuvinte. […] Nu vreau să-ți fac teorii. Urăsc definițiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i
osândă modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor. […] Persistența într-o culoare am deprins-o de la
decadenții fancezi. De altfel, una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-1903
m-au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moréas, pe care i-am descoperit în
colecția Les hommes d’aujourd’hui”. Se poate presupune că pe Bacovia îl interesa nu atât orizontul
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române – compendiu, Editura Litera Internațional, București, 2001, p.274.
3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, pag. 627.
4 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane 1900-1937, Editura Minerva, București, 1989, p. 122.
5 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 11.

3
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

estetic al sinesteziei, teorie „pentru adormit copiii”, cât îl atrăgeau chiar experiențele psiho-fiziologice
despre care se vorbea cu insistență în epocă, mai ales în Franța. El voia să simtă audiția colorată, să
exprime această percepție senzorială limită. S-au analizat timp îndelungat, complementaritatea și
corespondențele dintre simțuri, s-a discutat pe tema „imageriei mentale” care ne-ar transmite o realitate
mult mai complexă decât imaginea banală a lumii reale. E recunoscut faptul că există persoane care au
capacități senzoriale speciale, persoane care reușesc să perceapă sinestezii bimodale sau multimodale,
asocieri subtile de senzații secundare, reprezentări de forme, culori, situații sensibile provocate de
temperaturi și mirosuri ieșite din comun. Compozitorul Olivier Messiaen afirma că acordurile muzicale
îi dădeau senzații colorate. Duke Ellington percepea combinații de culori în funcție de timbrul muzical,
iar Kant numea muzica „limbajul emoțiilor”. 6 Poetul Rimbaud vedea vocalele în culori: „A noir, E
blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles”.
Oamenii de știință susțin că oamenii obișnuiți, la orice nivel cultural s-ar găsi, ar fi capabili să
recunoască în muzică emoții de bază precum bucuria, tristețea sau teama. S-a demonsrat că procese
similare sinesteziei ar putea sta la baza abilităţilor creative și că acest sindrom este de opt ori mai
frecvent în rândurile artiştilor decât în cadrul populaţiei generale. Creativitatea cuprinde abilitatea de a
face metafore şi analogii între domenii aparent fără nicio legătură. Prin urmare, acest lucru pare să
sugereze, pe de o parte, că metafora este ea însăşi o formă de sinestezie şi, pe de altă parte, că sinestezia
are loc în acele zone din creier specializate în formele superioare de interpretare.
Simboliștii aveau intuiția unor asemenea corespondențe. Dar ei le-au și exagerat, până la a lăsa
impresia că cine nu le percepe este un infirm. Era la modă căutara limitelor senzoriale, iar toate
percepțiile generice ale simțurilor, combinate cu produsele fanteziei, puteau deveni căi de acces spre
lumea spirituală. Bacovia era și el atras de aceste noutăți, creatorul simbolist fiind chemat să devină el
însuși, experimentatorul complex al propriilor sale simțuri. Sensibiliattea maladivă a lui Bacovia
primea cu desfătare acest îndemn, simțindu-și poezia și transmițând-o, ca pe o diagramă a senzațiilor,
mai autentică decât orice teorie. Iar acuitatea senzațiilor devenea pentru el și singurul criteriu de
valoare artistică, unul care îl dispensa de orice altă teorie intelectuală. De aici rezultă unul din
paradoxurile poeziei bacoviene: ea apare într-o familie estetică ce duce artificiul pe culmi de subtilitate,
negând reziduurile de naturalism, de pozitivism și de realism, dar se dorește nu o experiență

6 George Bacovia, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009, pp. 24-25.

4
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

intelectualizată, ci o „practică” a poeziei, o biciuire a simțurilor. Nu întâmplător decadenții fac elogiul

drogurilor, al experimentelor limită, văzute tot ca un complement de creație, o provocare a inspirației.7
Din modernism și din simbolism, în mod deosebit, Bacovia a preluat intensificarea mijloacelor
de expresie. Concentrându-se în cromatismul unei culori obsesive, de obicei asociat cu un leitmotiv
sonor, optând pentru game tematice repetitive, puține la număr, variind cu infinite nuanțe câteva tehnici
de compoziție perfecționate cu evident talent – proiectarea în spațiu, menținerea unei linii epice în
filigranul poemelor, progresia prin augmentarea motivelor, recurgera la aliterații și refrene cu caracter
obsesiv - Bacovia a ajuns încă de timpuriu la propria sa originalitate și la o excepțională intensitate a
emoției, care compensează gama tematică restrânsă.
Amurg violet
Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orașul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet.8

Detaliile realiste ale provinciei bacoviene nu rămân doar un tablou dezolant de periferie într-o
mică așezare românească, ele dezvăluie însăși imaginea lumii noastre tragice, însângerată de violența și
oroarea propriei sale naturi, maculată permanent de crimă. Se ascunde aici, sub o aparentă
decrepitudine descriptivă, adevărata disperare existențială a poeziei bacoviene. În Tablou de iarnă, un

7 Ibidem, p. 26.
8 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 20.

5
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

excepțional poem despre exilul terestru al ființei umane, când nicio lumină nu se arată la orizontul
vieții sale, peisajul însuși adăpostește măcelul morții și abia o incertă speranță de fraternitate:9

Ninge grozav pe câmp la abator

Și sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal --
Și ninge mereu pe un trist patinor...
E albul aprins de sânge închegat,
Și corbii se plimbă prin sânge... și sug;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Și-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
-- Iubito, sunt eu la ușa înghețată... 10

Bacovia recurge subtil la procedee simboliste – artificialitate, afectare, personificări, monotonie,

monocromie, eufonie repetitivă, spațializare a imaginației, material din care poetul eliberează un ton
tragic contondent. Procedeele simboliste l-au ajutat să-și perceapă mai acut acele momente de „durere
fără nume”, acele senzații de vacuitate „Nimic. Pustiul tot mai larg părea... / Și-n noaptea lui amară
tăcuse orice cânt”11 (Altfel) sau de sufocare „potop e-napoi și-nainte”12 (Decembre) care îl copleșeau.
Simbolismul i-a oferit insolita șansă de a constata că poezia poate corporaliza durerea, senzațiile,
angoasa, Bacovia fiind primul poet român care își somatizează poezia. Durerile exprimate în ea
păstrează senzația ce le face insuportabile chiar în corpul fizic.13
Univesul său tematic nu este inedit, el este, într-o bună parte, comun cu cel al generației sale,
regăsit în versurile simboliștilor de la 1900. Cu totul nouă nu este nici modalitatea de expresie,
anticipată de Traian Demetrescu, nici tehnica diferitelor feluri de repetiții, în care l-au precedat
simboliști precum Macedonski sau Minulescu. Cu totul inedit este, însă, timbrul unic și irepetabil al

9 George Bacovia, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009, p. 27.
10 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 15.
11 Ibidem, p. 43.
12 Ibidem, p. 22.
13 George Bacovia, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009, p. 29.

6
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

poeziei sale, pe care îl dă fuziunea deplină a tuturor elementelor de sensibilitate, de expresie, de

inspirație, concepute ca un tot unitar, într-o operă de o neobișnuită puritate artistică și de o mare forță
emotivă. Repetiția, expresie a golului interior, întreaga rețea de paralelisme, perfcțiunea rimelor, lexicul
restrâns (ce exprimă tendința spre abstractizare), punctuația specifică, muzicalitatea și cromatismul
sunt, toate, mărci ale liricii bacoviene.
Repetiția constituie un instrument special de sporire a semnificațiilor poetice. În cadrul unor
construcții sintactice de diferite dimensiuni, repetiția conturează o arhitectură aparte, semnifiativă, cu
urmări în dezvoltarea ideii poetice care nu pot fi ignorate. Repetiția, ca procedeu specific al poeziei
bacoviene, revine mereu, ciclic, asupra unei idei fundamentale sau asupra unui cuvânt-cheie pentru a-l
întări obsesiv, pentru a-l sublinia. Repetițiile, refrenele, reluările în variante se îmbină cu o anumită
predispoziție sufletească pentru zonele sumbre, măcinate ale conștiinței și cu abordarea unei tematici
închise, dramatice. Toate acestea fac din poezia lui Bacovia o operă de excepție, de surprinzătoare
vibrație interioară.
În ceea ce privește locul poetului în literatura română, Alexandra Indrieș, în Alternative
bacoviene, îl situează într-un „punct de coliziune”, între simbolism și expresionism: „poezia lui
Bacovia este punctul de coliziune dintre discursul simbolist bazat pe circularitate (metafore circulare,
refrene ca expresii ale corespondențelor) și discursul de tip expresionist, bazat pe ruptură (fraze
întrerupte, cuvinte disparate, exclamații, metonimii, expresii ale unei trăiri existențiale exacerbate).”14
Aceeași părere o împărtășește criticul Dumitru Micu care spune că „Bacovia devine
expresionist prin îngroșarea enormă a banalului oripilant, prin supradimensionarea «răului», prin
intensificarea până la insuportabil a atmosferei terifiante.”15
De la debutul său și până la ultimele poezii, poetul nu se schimbă radical, e constant în idei și
atitudine, dacă ne referim la melancolia bacoviană ca stare permanentă, scriind o singură poezie, atinsă
până în străfunduri de stigmatul morții. „Moartea, în viziunea lui Bacovia nu se află, propriu-zis,
«dincolo» de lucruri, ci este infiltrată în ele. […] În poezia bacoviană, moartea e pretutindeni. Ea este,
de fapt, unica adevărată realitate. Singurul «absolut». Înfățișările lumii fenomenale sunt îmbrăcăminți
ale morții, pe care ea le destramă neîncetat, prin acțiunea alternativă a elementului acvatic (ploaie,
ninsoare, ceață, bură, umezeală) și a celui termic:16
E-o noapte udă, grea, te-neci afară.

14 Alexandra Indrieș, Alternative bacoviene, Editura Minerva, București, 1984, p. 29.

15 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 241.
16 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 240.

7
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

...
Șivoaie-n case triste inundară -
Ș-auzi tușind o tusă-n sec, amară -
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
(Sonet)

Și-s umezi pereții,

Și-un frig mă cuprinde -
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde...;
Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.
(Moină)

În târg, o fată tristă a murit, -

Și-au dus-o pe ploaie, și-au îngropat-o.
(Note de toamnă)

Pe catafalc, de căldură-n oraș, -

Încet, cadavrele se descompun.
(Cuptor)

Însă, cu fiecare volum de versuri, Bacovia pare că își schimbă formula stilistică, recreând un
nou limbaj, un nou stil: simbolist, postsimbolist, expresionist, existențialist. Transformă în profunzime
limbajul poetic, refăcând structura de bază a poeziei, mai ales în domeniul sintactic. Astfel, nu se poate
vorbi despre o „involuție” cum au fost tentați să afirme unii critici, ci de o evoluție marcată de nevoia
permanentă de înnoire, de rafinare a expresiei. Mircea Scarlat consideră că Bacovia „a rămas același,
dar modernitatea poetică a mers în spiritul poeziei sale.” 17 Schimbarea convenției simboliste o vede ca

17 Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Editura Minerva, București, 1984, p. 330.

8
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

pe o „destrămare ce merge (involuntar) în sensul modernității poetice postsimboliste”. 18 Iar cauza

acestei destrămări ar fi „mistuirea forței creatoare a poetului”, sesizată de Bacovia însuși în Note de
toamnă: „Și jalea de-a nu mai putea face un vers.../ Sunt cel mai trist din acest oraș.”19
Mihai Cimpoi remarcă în lucrarea Secolul Bacovia – Stanțe critice despre marginea existenței
modul în care influențele simoliste și cele expresioniste se îmbină și conlucrează în opera bacoviană:
„Neînfeudat doctrinar nici muzicalității simbolistice nici amuzicalității avangardiste, Bacovia schimbă
în taină registrele. E o alunecare/glisare din muzical în amuzical, din armonie în dezarmonie. […]
acordurile armonizate, asemănătoare celor ale lui Chopin, Ceaikovski, amintite în Marș funerar (poetul
cânta piese aparținând acestora), se preschimbă în acordurile dezarmonizate, stridente ale Schönberg.
Sunetele se satanizează, cad într-un infern sonor, într-o lichiditate letheală. Într-un asemenea mediu
sonor – sentimentalizat («Muzica sentimentaliza / Obositor» - Largo), apoi infernalizat – se aud
scârțâituri (de coroane de plumb, de crengi în toamnă, de răcnet nebun, în «Plumb de toamnă»), «răgete
lungi», «plâns de tobe», «sinistre șoapte», gemete («o, gemete grele ca în delir»... - Nevroză), râsete
hidoase «în hi, în ha» (Amurg de toamnă), căderi de frunze (ca sinistre semne – În grădină), «murmure
stranii semite» (Spre toamnă), gemete de arcușuri (Marș funebru), gemete cu plâns de armonie
(Nocturne), sunete de frunze de metal, de «lemn mut», sunete dogite, de aramă, agonice (Oh,
amurguri...), metalice, de goarnă (Toamnă), răsunete jalnice de «grele tălăngi adormite» (Plouă), de
bucium, de doină (Melancolie), tusete seci, plânsete, «ecouri vechi de plâns», «zgomot monstruos de
țimbale» (Seară tristă), «negru croncănit», asociat căderii regretelor și «hohot smintit» (Oh,
amurguri...)...”20
Structura versurilor poeziilor bacoviene surprinde prin alternanța versurilor tradiționale și a
versurilor de factură modernă, decorsetate de orice regulă de construcție. Poeziile în care versurile
grupate în catrene, de obicei, simetric organizate, cu grijă pentru măsură și rimă, alternează cu creații în
care grija pentru formă este abandonată. Ultimele texte bacoviene par dislocate, cuvintele se așază
haotic, într-o ordine aleatorie, sintaxa nu se mai supune niciunei reguli. Libertatea de construcție a
expresiei poetice este maximă, de aceea Bacovia se impune printre primii noștri poeți moderni, fiind
totodată și unul dintre cei mai originali.

18 Ibidem, p. 331.
19 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 62.
20 Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia – Stanțe critice despre marginea existenței, Editura Ideea Europeană, București, 2005, p.
72.

9
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

Unul din aspectele retorismului bacovian, obținut prin accentuarea stărilor de dezechilibru,
disperare, tristețe acută, îl constituie ironia, un element important care salvează poezia lui Bacovia de
monotonie. Ironia apare în toată poezia simbolistă și în cea expresionistă, amestecând, într-un
amalgam, ușoara zeflemea, aluzia, persiflarea, sarcasmul, în spatele cărora se ascund problemele grave
ale realității. Viața, în repetata ei monotonie, stârnește mereu comentariul ironic. Toate aspectele
mărunte, banale, ale cotidianului provincial sunt înfățișate nu numai într-o viziune tragică, ci și într-o
latură ironică. Ironia salvează „lumea goală de vise” (Plouă), instaurând o stare de dezarmantă
normalitate în care sunt luate în râs sau persiflate secvențe umane în toată diversitatea lor.
George Bacovia, convins că simbolismul exprimă o sensibilitate nouă, diferită de poezia
tradițională, autohtonă, respinge viziunea sentimentală, duioasă asupra poeziei (așa cum procedează toți
simboliștii) și încearcă să surprindă numai aspecte ale realității directe, necenzurate, înlăturând toate
clișeele. Bacovia este un mare poet care a schimbat modul de a scrie poezie, intorducând un limbaj nou,
o nouă atitudine față de cuvânt și o nouă viziune asupra lumii. Dar nu asupra lumii reale, asupra lumii
vii, ci asupra lumii din adâncuri, coborând în Infern, cum spune Manolescu, cercetând, asemenea unui
naturalist tenebrele sufletului uman. Dumitru Micu completează spunând că „Bacovia nu numai că a
coborât în Infern, ci și-a dus acolo și cititorii.”21
Solitar, timid, marcat de eterne nevroze, trăind într-un cadru provincial al mizeriei, Bacovia este
un personaj insolit, cufundat într-o zonă de întuneric total, bântuit de propriile spaime, de boli și
suferințe. Nevrozele funcționează repetitiv, cu trăsături obsesionale, fobice, isterice. Cărțile lui au
apărut în ritmul depresiilor ciclotimice, în perioade de frenezie creatoare, urmate apoi de lungi perioade
de apatie.
Poezia bacoviană este expresia conștiinței moderne, într-o lume sfâșiată de contradicții,
incapabilă să ofere soluții de salvare prin ea însăși. Opera sa, originală, alcătuită cu har, închegând o
deosebită experiență poetică, salvează poetul Bacovia de omul Bacovia, ridicându-l din lumea lui
anostă și suferindă, într-o lume a valorilor eterne.

21 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 235.

10
George Bacovia – Între Simbolism și Expresionism Drd. Bejan (Pintilie) Oana

Bibliografie

1. Bacovia, George, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău,
2005
2. Bacovia, George, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009
3. Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei românești, Editura Aula, Brașov, 2005
4. Călinescu, G., Istoria literaturii române – compendiu, Editura Litera Internațional, București, 2001
5. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București,
1985, pag. 627.
6. Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia – Stanțe critice despre marginea existenței, Editura Ideea
Europeană, București, 2005
7. Indrieș, Alexandra, Alternative bacoviene, Editura Minerva, București, 1984
8. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane 1900-1937, Editura Minerva, București,
1989
9. Micu, Dumitru, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984
10. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, vol. II, Editura Minerva, București, 1984

11