Nuvelistica lui I. L.

Caragiale

În nuvelistica lui Caragiale, O făclie de Paşti şi În vreme de război sunt creaţii ce

ilustrează psihologia fricii unor fiinţe anxioase. Făcând referiri la cele două nuvele, criticul
Vasile Fanache, în capitolul Rătăcirea tragică a minţii al cărţii sale Caragiale (Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1984, p. 149), opinează că aici prozatorul relevă „consecinţele alienate ale obsesiei,
imaginate cu fineţe de psiholog trecut prin şcoala naturalistă.”
În ILR…, G. Călinescu vorbea de „chinurile îndoielii” alimentate de frica delirantă a
celor doi hangii – Leiba Zibal şi neica Stavrache. Acestea provin dintr-o potenţială ameninţare:
venirea slugii alungate, în noaptea de Înviere, spre a cere socoteală stăpânului hain (în O făclie
de Paşti) şi, respectiv, întoarcerea fratelui plecat pe front, spre a-şi revendica averea, în posesia
căreia a intrat Stavrache, în momentul când a primit o misivă, prin care era înştiinţat că Iancu
Georgescu – fratele – ar fi pierit pe front (în cealaltă nuvelă – În vreme de război).
Şi într-un caz şi în celălalt, aşteptarea încordată face ca realul să gliseze în imaginar, încât
acesta din urmă să devină perfect verosimil pentru cei doi hangii. Aspectul acesta se datorează
prezenţei prin absenţă a ameninţării venite din partea lui Gheorghe şi, respectiv, a preotului
brigand, plecat pe front, spre a scăpa de oamenii statului.
În imaginaţia bolnavă a lui Zibal, sfredelul cu care tâlharii (veniţi la miezul nopţii de
Înviere, să-l prade) încearcă să găurească poarta de lemn, capătă proporţii hiperbolice,
augmentând frica hangiului: „În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte dimensiuni
nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi
mai mare, aşa de mare în sfârşit, încât, în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare,
fără să se aplece.”
Aceeaşi imaginaţie îi dă posibilitatea lui Zibal să-şi închipuie că acelaşi sfredel va fi
unealta torturării sale. Dacă la început, vederea sfredelului cu care tâlharii se străduiau să dea
gaură în poartă îl înspăimântă şi mai ales timpul cât aceştia lucrează i se pare a fi excesiv dilatat,
când spaima dispare şi „figura-i, descompusă de-o atât de îndelungată criză, luă o bizară
seninătate, Zibal nu mai are răbdare, vrea ca tâlharii să sfârşească mai repede „lucrarea” şi în
felul acesta să poată „ţintui” mâna criminală ce se va strecura prin borta porţii.
De reţinut că în cazul fiecărui hangiu se poate vorbi de eliberare de obsesia violenţei prin
violenţă, din potenţiale victime ei devenind agresori. Aspectul acesta e surprins de Caragiale în
nuvela În vreme de război, descriind cele trei apariţii fantomatice ale fratelui hangiului,
culminând de fiecare dată cu înfruntarea dintre cei doi. În cele ce urmează, ne vom opri la prima
vedenie a hangiului, când acesta din agresat devine agresor.
Spre a realiza o scenă verosimilă, autorul face referiri alternative la cei doi actori
(Stavrache şi ocnaş), ca într-o filmare, la început cu încetinitorul, apoi precipitată, operatorul şi
cameraman-ul alternând planurile, spre a reliefa astfel trăirile celor doi.
 Pentru a evidenţia încercarea sisifică a hangiului de a sălta pe cel căzut şi care se agăţase
de acesta cu disperare, Caragiale recurge la câteva construcţii cu valoare de superlativ stilistic
cantitativ:
– mai întâi, numeralul în relaţie cu locuţiunea adverbială „din răsputeri” sugerează o acţiune
epuizantă („…a încercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri – degeaba” – s.n.);
– apoi, subiectul multiplu („opintelile şi sudorile”) – format, la nivel morfologic, din substantive
cu valoare cantitativă nedefinită – conturează împreună cu predicatul nominal „fuseseră de
prisos” o acţiune zadarnică;
– de asemenea, comparaţia „trupul greu ca plumbul” intrând în relaţie cu locuţiunea adverbială
de esenţă negativă „peste putinţă” contribuie la amplificarea acestei acţiuni sortite eşecului.
Urmează o firească nevoie de respiro, pentru ca Stavrache să-şi revigoreze forţele, spre
a-şi relua tentativa de ajutorare. De astă dată, atenţia autorului se îndreaptă asupra psihologiei
disperatului: „Ocnaşul, în ceasul morţii, se-ncleştase cu o putere covârşitoare de gâtul şi braţul
hangiului.” (s.n.). Era nevoie de o „supremă energie” din partea hangiului, spre a dovedi „puterea
covârşitoare” a ocnaşului, agăţat cu disperare de gâtul şi braţul său.
În partea mediană a scenei, acţiunea se precipită, registrul verbal fiind elocvent în acest
sens; cele care abundă sunt verbele de mişcare, la prefectul simplu („fu apucat”, „se zbătu”,
„trânti”, „puse”). Acţiunea precipitată focalizează atenţia cititorului către o situaţie inedită: din
veritabil adjuvant, Stavrache devine potenţial agresat, fiind imobilizat de cel care părea a fi la un
pas de moarte şi căruia se vrusese a i se da o mână de ajutor. Aparenţa ascunde esenţa:
mortăciunea (cum precizează autorul) se metamorfozează într-un „luptător teafăr, biruitor”.
Ultima secvenţă a scenei are două momente: unul care are un timp excesiv dilatat, celălalt
evidenţiază o acţiune precipitată. Devenit persoană agresată, Stavrache trebuie să suporte fizic şi
psihic comportamentul fiarei. Timpul victimizării e sugerat prin două verbe statice, intrând în
relaţie cu acelaşi adverb de timp: „A stat mult astfel d. Stavrache supus sub călcâiul ocnaşului;
mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare.” (s.n.). Timpul subiectiv este elocvent sub aspectul
topicii – antepunerea adverbului de timp „mult”. În cazul acţiunii precipitate, de astă dată
grăitoare sunt verbele de mişcare: „a voit să-l sugrume”, „a făcut (o săritură)”, „a sărit”, „a
bufnit”, „a pierit”.
Abia la finalul scenei sesizăm că e vorba de o dedublare a personalităţii lui Stavrache. De
ce? Pentru că scriitorul face referiri identice la cei doi aşa-zişi actori : şi unul şi celălalt
acţionează sub impulsul fricii de moarte, gestica fiecăruia fiind în marginea nebuniei (nu
întâmplător se spune că unul e nebun, iar celălalt – smintit); şi unul şi celălalt recurge la gestul
săriturii salvatoare, în urma unui instinct de autoapărare.
G. Călinrescu era de părere că „Spaima are adesea efectul curajului” (ILR…, Ed.
Minerva, 1984, p. 496). Zibal are curajul să ţintuiască mâna criminală şi să o ardă cu lampa;
Stavrache are şi el cutezanţa să înfrunte agresorul. Singura deosebire dintre cei doi hangii supuşi
agresiunii e că pentru unul (Zibal) aceasta e reală, pentru celălalt (Stavrache) e închipuită de
mintea lui bolnavă.
În vreme de razboi este o nuvelă de observaţie psihologică, cu vădiţe influenţe
naturaliste, datorită atenţiei pe care scriitorul o acordă factorului ereditar, după cum observă şi
criticul G. Călinescu: Există o ţară ereditară în familia în care un frate înnebunește, iar altul se
face tâlhar ca popa şi delapidator ca ofiţer." Nuvela În vreme de război a apărut în anul 1898, ca
şi O faclie de Paşte şi Păcat. Tema nuvelei, aşa cum precizează Şerban Cioculescu, în studiul său
I.L. Cragiale, este obsesia.Natura intervine în planul acestei nuvele unde toate întâmplările au loc
noaptea: popa vine noaptea la fratele lui, halucinaţiile acestuia din urmă apar noaptea şi, tot seara
târziu,vine şi fetiţa pentru a cumpăra gaz şi rachiu. Natura se subordonează unui sentiment, unei
stări, unei senzaţii: ploaia măruntă, apoi zăpada şi vântul vrăjmaş, culminând cu viscolul,
marchează declanşarea progresivă a nebuniei lui Stavrache. În funcţiune de cadru", remarcă
Tudor Vianu, ea intervine pentru a sublinia o stare sufletească, pentru a raspunde cu ecoul ei
insidios neliniştilor sau posomorelilor lăuntrice. () Senzaţia, notată cu dibacie, este a unui spirit
muzical, care ştie să asculte glasurile naturii şi să călauzească ecoul lor în adâncime. Caragiale le
regăseşte pe seama sa, îmbogăţind cu o tehnică nouă arta sa precisă şi savantă."
În nuvele şi povestiri, Ion Luca Caragiale depăşeşte suprafaţa banală şi netedă a realului,
deschizând câteva porţi către teme şi spaţii epice uneori incitante, receptate ca o experienţă de
creaţie adaptată la curentele literare ale epocii. Primul aspect ar fi o subtilă intruziune a
fantasticului în planul real al acţiunii, sporindu-i semnificaţiile şi nota de mister, ca în nuvelele
"Calul dracului", "La hanul lui Manjoală", "Kir Ianulea", "Abu-Hasan". Primele trei reprezintă o
împletire între banalitatea vieţii reale, atât de bine observată de Caragiale, cu fabulosul folcloric,
în simetrii savante, care dau, de fapt, întreaga valoare artistică a textelor. În "Calul dracului",
întâlnirea, lângă o fântână, a unei babe cu un misterios personaj cu codiţă şi corniţe, se
transformă într-o cavalcadă nocturnă, sublunară, de tip romantic, în care baba devine o frumoasă
fată de împărat, revenind la starea iniţială, ca în mitul strigoiului, o dată cu ivirea zorilor. "Kir
Ianulea", în care Aghiuţă este trimis pe pământ în chip de muritor bogat, seamănă cu "Povestea
lui Stan Patitul", de Ion Creangă, deosebirea constând în faptul că, în nuvelele lui Caragiale,
femeia este mai isteaţă decât dracul. În toate aceste scrieri, fantasticul se infiltrează insidios în
spaţiul real, Caragiale, scriitor incontestabil realist, manevrând cu mare artă recuzita unui
concept literar care, la vremea respectivă, pătrundea cu timiditate în proza românească, excepţie,
în linie cronologică, făcând poate numai Mihai Eminescu. "La hanul lui Mânjoală" dezvoltă
aceeaşi temă a Necuratului, care încurcă, prin semne şi întâmplări ciudate, detaliate cu
rafinament, drumul tânarului Fănică, logodnicul fetei polcovnicului Iordache, abătându-l pe la
hanul stăpânit de o fascinantă cucoană Marghioala. Asistăm la construirea unui spaţiu fantastic,
controlat de forţe ale întunericului receptate într-o manieră oarecum comică. Locul este izolat,
situat parcă într-o alta zonă temporală, "de-acolea, până-n Popestii-de-sus, o prostie: în buiestru
potrivit, un ceas şi jumătate."
Nuvelele lui Caragiale pun în lumină un Caragiale cu totul nou, diferit de marele
dramaturg, atât de bine înzestrat pentru comic în comediile sale. În nuvele Caragiale se
dovedeste a fi un foarte bun analist al stărilor obscure ale subconstientului. Deci suntem în
prezența unui creator complex, excepțional înzestrat de comic în comedii, si pentru analitic în
nuvele si în drama Năpasta. Criticul literar Mihail Petroveanu vorbeste despre două fețe ale
marelui creator una de zi, si alta de noapte, referindu-se la aceeasi bivalență a spiritului
caragialian. Criticul literar Maria-Vodă Căpușan considera cã opera lui Caragiale se întinde de la
mascã la hãu.
În nuvele sale Caragiale urmărește mai ales instalarea unei stări de criză, si evoluția
gradată spre un punct culminant, tragic, dramatic. Meritul autorului constă în urmărirea
minuțioasă (amănunțită) a celor mai mici schimbări sufletești.
 În majoritatea nuvelelor chiar si în cele fantastice există un fond realist, trăgând
(reliefând) critica satirică a dramaturgului Caragiale. Astfel în Kir Ianulea aventura fantastică
este numai un prilej pentru a prezenta o istorie a negustorimii si a burgheziei de la începutul
secolului trecut. Dramaturgul Caragiale este prezent prin dialogurile concise, dar semnificative,
care dezvăluie conștiințe, psihologii. De asemenea dramaturgul e prezent printr-o artă a
compoziției, printr-o înlănțuire ingenioasă a secvențelor, care gradat reliefează precipitarea
conflictului spre un deznodământ dramatic.
Cele mai valoroase sunt nuvelele psihologice. În aceste nuvele Caragiale se dovedește un
foarte bun cunoscător al psihologiei umane, un fin observator al schimbării acesteia sub influența
deformatoare a unui factori exterior: bani, averea, frica, etc.
 Bibliografie

1. Vasile Fanache, „Caragiale”, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1984
2. George Călinescu „Ion Luca Caragiale”, Ed.
Minerva, 1984
3. Florin Manolescu, „Caragiale și Caragiale, Jocuri

cu mai multe strategii”, Editura Humanitas,

București, 2000.