Frătean Alexandru Istorie-An II

Dragostea și metamorfozele ei în lumea românească

din secolul al XVIII-lea

Cazul Țării Românești și al Transilvaniei

În ceea ce priveste studiile istorice și subiectele abordate de către istorici în general,

aspectele politice, militare, economice sau sociale au avut parte de o atenție crescută, adesea
istoria fiind percepută doar ca o înșiruire nesfârșită de bătălii sau de conducători ori ca un amplu
registru unde mersul lumii își găsește sensul în statisticile complexe. Sentimentul, mentalitățile,
elementele marginale- și-au făcut mai târziu și mai timid apariția pe scena istoriografiei astfel
încât astăzi, interesul pentru aceste aspecte ale istoriei este unul în continuă creștere iar lucrările
care abordează astfel de teme sunt din ce în ce mai complexe și mai numeroase. Desigur,
abordarea din punct de vedere istoric a mentalităților, a sentimentului este una complicată-
istoricului lipsindu-i exact sursele standard indispensabile în alte subiecte de cercetare
(documente notariale, cronici, registre, cultură materială etc.) Cum poate un istoric așadar să
pătrundă în mintea unui cetățean roman de secol I d.Hr sau cum putem să înțelegem modul în
care percepea un călugăr benedictin invaziile migratorilor care lăsau în urma lor o lume
apropiată ca aspect celei descrise în Cartea Apostolului Ioan ? Deși complicată, această misiune
a istoricului de a descifra tainele gândirii umane de acum câteva secole este facilitată ( în mod
indirect) de sursele scrise de pe urma cărora putem deduce anumite tipare și direcții pentru a
explica faptele și ideile celor care au scris sau despre care s-a scris. Problema reală intervine
atunci când istoricul este privat până și de sursa scrisă neavând astfel la îndemână nici măcar
suportul cu ajutorul căruia să-și modeleze ideile și să-și formuleze concluziile. În lumina celor
expuse , aplecarea spre studiul sentimentului în lumea românească de la începuturile
modernității este o adevărată provocare însă și o direcție de cercetare în care așteaptă noi
contribuții și studii.
Sursele. Deși în lumea premodernă românească răspândirea științei de carte rămâne undeva la
un nivel mediocru în comparație cu Occidentul, dezvoltarea cancelariilor, a aparatului birocratic
și a pregătirii personalului ecleziastic este una notabilă astfel că, în ciuda persistenței
monopolului general al funcționarilor și a păturii superioare asupra cititului și scrisului
-întrevedem o rețea instituțională bine structurată și închegată care ajunge până în cele mai
izolate unghere ale lumii rurale românești. Vorbim așadar de o societate quasi-iliterată, cu o
populație rurală majoritară formată din țărani liberi sau aserviți, cu o elită ecleziastică importantă
(ortodoxă și unită- în Transilvania) dar și una laică. 1 În aceste condiții e aproape evident că nu ne
putem aștepta la jurnale, scrisori sau memorii care să ne ofere un crâmpei inedit și intim din viața
oamenilor de rând, din orizontul lor sentimental și din raportările acestora la sentimentul
dragostei. În lipsa acestor izvoare, cele mai importante surse rămân anchetele juridice efectuate
de forurile ecleziastice -Biserica fiind încă principalul gestionar al vieții de cuplu (excepție
făcând perioada când în Transilvania-parte a Imperiului Habsburgic- a fost în vigoare patenta
căsătoriei din ianuarie 1783 , între 1786 și 17902). Plângerile (jalbele) adresate autorităților
ecleziastice sunt și ele pe lângă anchetă un adevărat izvor istoric întrucât cuprindeau numele
reclamanților, părinții acestora, localitatea de proveniență,starea civilă chiar și vârsta și numărul
de copii.3 Evident vorbim aici despre un context inedit- un moment de cotitura din viața cuplului-
mai exact ceasul în care ori legătura dintre cei doi urma să fie desfăcută ori instanța ecleziastică
se îngrijea de spiritele încordate ale protagoniștilor încercând să medieze conflictul conducând
lucrurile spre împăcare. Desigur, natura proceselor poate fi și una în care tensiunea dintre părți să
fie inexistentă cauza fiind exact nevoia cuplului de a-și oficializa relația care-din diferite motive
poate fi refuzată de către fețele bisericești competente. Avem așadar de a face cu surse mai
bogate în detalii sau lacunare dar indirecte care ne pot oferi șansa de a surprinde manifestări și
„ritualuri” ale dragostei din urmă cu trei secole.
Autoritățile ecleziastice.Ancheta. Rolul important pe care l-a avut biserica în societate mai
ales în premodernitatea românească iese în evidență și în acest context. Pe lângă păstorirea
credincioșilor din parohie, preoții făceau parte și dintr-o rețea judiciară condusă de către forurile
ecleziastice superioare. Documentele din cadrul acestor procese sunt instrumente indispensabile
în procesul de reconstituire a destinelor celor implicați. Cuplurile sunt surprinse într-o ipostază
care necesită apelul la trecut, mergând cu firul relatărilor chiar înainte de cununie – surprinzând
în mod special momentul declanșator al situației complicate din momentul procesului-
„momentul seducției”. Specificul situației face ca protagonistii să facă apel la informații pe care
altminteri le-ar fi lăsat ascunse și neștiute de nimeni -acest fapt făcând din aceste documente o
sursă cu totul inedită. În Țara Românească, procedura de judecată era deschisă cu o
plângere/jalbă, aceasta putând fi scrisă sau orală și care putea fi însoțită de o „contra-jalbă” –
plângerea făcută de către partea acuzată. 4 Drumul plângerii până la autoritatea însărcinată cu
analiza acesteia era unul anevoios, uneori jălbașul fiind nevoit să negocieze direct cu logofătul
cancelariei pentru ca aceasta să ajungă la destinatar sau să „treacă peste rând” 5. Mitropolitul
numește apoi preoții care să se ocupe de caz , deschizând o anchetă la fața locului. Observăm
deci cum, prin vocea martorilor sau a acuzaților, simple șoapte, bârfe, zvonuri sau bătăi devin
1
Greta Miron „Despre căsătorie și tristețile ei în lumea românească Transilvăneană în secolul al XVIII-lea” în
Carmen Florea, Greta Miron (coord.) „Istoria ca interogație, Mariei Crăciun la o aniversare” , Cluj-Napoca,
Argonaut/MEGA, 2020, p.567
2
Ibidem.
3
Constanța Vintilă-Ghițulescu „Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească 1750-
1830”, București, Humanitas, 2006, p.21
4
Idem, „ În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului XVIII” ,
București, Humanitas, 2004, p.71
5
Ibidem.
fapte care transced veacurile prin încadrarea lor într-un litigiu și trecerea într-un registru de
anchetă. Dacă ne referim la organizarea Bisericii Unite din Transilvania în asemenea cazuri- într-
o primă fază, sinodul de protopopiat ancheta cauzele si stabilea vinovățiile iar ulterior
consistoriul (forul superior) urma să pronunțe sentințele definitive de invalidare a căsătoriei sau
de separare. Totuși aceste mărturii pot uneori să fie lacunare -fiind înregistrate doar mărturiile
unei singure părți sau fiind păstrate fără sentința decretată de către consistoriu. 6 Regăsim în
aceste documente nu doar soți, soții sau părinți ci și rude, prieteni sau vecini, amploarea celor
întâmplate depășind „curtea” celor judecați. Anchetatorii au și ei un rol decisiv întrucât impun
direcția anchetei prin întrebările lor astfel încât faptele ajung să treacă atât prin filtrul martorilor
cât și prin cel al anchetatorilor.7 În tot acest proces al „colectării” mărturiilor putem identifica
deci câteva modalități pe care martorii și anchetatorii le folosesc pentru a oferi și pentru a primi
informațiile pe care le cunosc sau de care au nevoie în anchetă. Actele scrise au o importanță
doar în contextul unor litigii cu privire la zestre sau patrimoniu, a doua jumătate a secolului
XVIII fiind și perioada în care încep a fi eliberate acte scrise ce conțin sentința judecătorească
-acestea devenind la rândul lor probe în cazul în care procesul s-ar redeschide. Ancheta
judiciară, e asociată adesea cu prima încercare de împăcare a părților- care au ocazia să fie de
acord cu soluția prezentată lor de anchetatori (caz în care ancheta se suspendă) ori au dreptul să
refuze -ancheta mergând deci mai departe. Cartea de blestem este unul dintre cele mai
reprezentative elemente ale acestui proces fiind expresia juridică a credințelor și a fricilor vremii.
Aceasta era eliberată de către Biserică și era citită ori în centrul satului ori în biserică având ca
scop aruncarea unor blesteme grele asupra celor care vor mărturisi strâmb sau care vor păstra
tăcerea. Astfel, Biserica invită enoriașii să se supravegheze, să denunțe și să se implice în
chestiunile ce țin de viața privată a vecinilor sau a rudelor. Martorii sunt cel mai prezent element
în aceste chestiuni, fiind de o importanță capitală într-un context juridic dintr-o societate iliterată.
Probele/ „semnile” sunt reprezentate de indiciile fizice ale subiectului anchetei: obiecte uitate la
locul faptei, elemente de vestimentație dăruite, vânătăile sau sângele devin probe importante care
pot înclina serios balanța în pronunțarea sentinței8.
Seducția. Și în cazul seducției, detalii despre aceste „jocuri ale iubirii” ne sunt ilustrate tot în
cuprinsul acestor arhive judiciare. Conform jalbelor de divorț din Țara Românească, tinerii
proveneau de obicei din același sat fiind uneori chiar și vecini -tendința aceasta fiind una
generală în mediul rural în secolul XVIII. Locurile de întâlnire ale tinerilor sunt dintre cele mai
diverse: la munca câmpului, la horă, pe uliță, la fântâna satului, sau la cârciumă. Zilele de
sărbătoare erau și ele un moment în care gesturile dragostei erau observate de către săteni, tinerii
fiind lăsați mai liberi și în afara privirilor celor bătrâni 9. În tot acest proces, seducătorul deține
poziția cheie având control asupra direcției evenimentelor -când, unde, cum- toate aceste detalii
se modelează după voința acestuia. Promisiunea căsătoriei este „arma tip a seducției” 10 fiind un
6
Greta Miron, op.cit., p.568
7
Ibidem.
8
Constanța Vintilă-Ghițulescu, „În șalvari si cu ișlic...” pp.79-96
9
Idem. „Focul amorului...” p.41
10
Ibidem. p.26
laitmotiv în cuprinsul jalbelor și printre principalele motive pentru care fetele se lăsau în voia
seducătorului. În foarte multe din cazuri fetele provin din familii foarte sărace astfel că părinții
nu le pot asigura o zestre corespunzătoare pentru o „căsătorie onorabilă”, iar altele ajunse la
vârsta măritișului încearcă cu orice preț să-și găsească un soț. 11 Nu e de mirare având în vedere
cele expuse că multe fete cad pradă „păcatului” cu pețitorul înainte de căsătorie-ulterior fiind
părăsite de către aceștia chiar cu copii în pântece. Astfel este cazul Agripinei și a lui Toader din
Corpadea (jud.Cluj) care este acuzat de tatăl fetei că a sedus-o și a lăsat-o însărcinată fără să o ia
apoi de nevastă.12 Nu în toate cazurile însă putem vorbi de o acaparare a fetei în mrejele
seducătorului ci se pare că în unele ipostaze poate fi vorba chiar de un complot în familei în
urma căreia fata să ajungă nu numai sedusă („cu forța”) dar și dusă în fața altarului. Un astfel de
caz vedem în Feleac în anul 1758 când Polos Ion o seduce pe Acsinia la fântâna din sat ajungând
să se căsătoarească cu ea, necanonic, noaptea fără acceptul părinților fetei. Din mărturii reiese
faptul că fata a fost dusă cu vin și vorbe dulci și că nu dorea a se cununa cu nimeni fără acordul
părinților săi.13
Impedimente.Căsătoria interzisă. Deși s-ar părea că Biserica făcea tot posibilul pentru ca
soții să nu se despartă (uneori trecând cu vederea cazuri grave de violență domestică în
perspectiva unei schimbări de comportament radicale miraculoase) există destul e exemple și
cazuri în care tinerilor le-a fost refuzat expres dreptul de a se cununa- dar și cazuri în care
căsătorii necanonice au fost desfăcute de către Biserică. Vârsta- căsătoria era legală atunci când
fata avea împliniți 12 ani iar băiatul 14- vârstele fragede pentru soți fiind un lucru de mare mirare
pentru călătorii străini ce străbăteau principatele în secolul XVIII. Biserica recomanda ca vârstele
mirilor să fie potrivite însă nu considera că trebuie intervenit atunci când vârsta fetei era mult
mai mică decât cea a băiatului. Invers însă Biserica acționa hotărâtor scoțând în evidență că o
astfel de cununie încalca chiar și Pravila. Cazul Vladei care îl cere în anul 1803 pe Ion din
Rădești de soț este relevant, Biserica opunându-se clar căsătoriei pentru că băiatul avea 19 ani iar
Vlada 32.14 Înrudirea era un alt impediment serios în calea cununiei. Biserica Ortodoxă cât și
cea Unită din Transilvania interziceau cununiile între rudele de sânge coborând până la a 7-a
spiță. Nici doi copii botezați de către aceiași nași nu se pot cununa întrucât sunt considerați frați
spirituali. Totuși asemenea legături existau chiar între veri primari datorită vigilenței sătenilor și
prin înșelarea preotului paroh. De îndată însă ce Biserica afla de asemenea situații -proceda la
desfacerea cununiei și la pedepsirea preotului, cei doi foști miri fiind pedepsiți și canonic cu
interzicerea împărtășirii între 9 și 20 de ani.15 Într-o continuă căutare spre a găsi calea spre
cununie au fost și Ilie si Dochița din Bistrița, rude de gradul al 6-lea care după ce sunt refuzați de
Consistoriul Bisericii Unite, apelează la magistratul orașului iar apoi la călugării piariști fără a
găsi însă rezolvarea problemelor lor însă continuând să trăiască împreună ca o familie cu

11
Ibidem. p.22
12
Greta Miron, op.cit. p.571
13
Ibidem. p.569
14
Constanța Vintilă-Ghițulescu, „ În șalvari și cu ișlic...”, p.117
15
Ibidem. p.121
speranța că la un moment dat Biserica își va schimba decizia. 16 Religia avea un rol primordial în
epocă și deci este absolut clar că reprezenta un impediment evident în cazul unei căsătorii dintre
doi miri de confesiuni sau religii diferite. În Țara Românească erau complet interzise căsătoriile
cu musulmani și evrei dar nici protestanții sau catolicii nu beneficiau de un tratatment mai
îngăduitor în acest sens Se permitea însă în cazul în care unul dintre soți se convertise la altă
confesiune/religie după căsătorie -ca ortodoxul să divorțeze (era chiar încurajat) pentru ca să „se
împreune cu un alt obraz de creștin”17.
Tristețile căsătoriei.Divorțul. În majoritatea cazurilor din Țara Românească, cel mai invocat
motiv pentru divorț este „traiul rău”.18 Acesta se traduce prin violență verbală, fizică, implicarea
părinților sau „vrăjmăsia soacrei”. Pravila expune însă faptul că femeia poate fi bătută „cu
măsură” atunci când faptele ei o cer -dând bărbatului deci dreptul să își „educe” nevasta fizic de
câte ori comportamentul imprudent al acesteia o cerea. Astfel, reclamanta poate primi divorțul
cerut doar dacă se dovedește clar că „vrăjmășia și răutatea” sunt aplicate des și pot cauza
moartea femeii. Sâia Chețan din Turda, se plânge în 1744 Sinodului protopopial cerându-i
ajutorul împotriva bărbatului care o bate și o umilește atât în propria-i casă cât și în public
(Târgul Sângeorzului). Bătaia se abătuse și asupra mamei sale care încercase să-și apere fiica în
față soțului agresiv. După ce este chemat în față autorităților ecleziastice, acesta își denunță soția
autorităților laice astfel că Sâia ajunge în cea mai cruntă temniță fiind eliberată doar la
intervenția jupânesei Demeter Cristina Viski. Încercarea de a-i împăca a jupânesei îl irită pe
acesta la culme dar Biserica nu procedează la desfacerea cununiei. Conform Dreptului
Matrimonial Tridentin adoptat și de către Biserica Unită cu Roma, se interzicea divorțul și se
accepta doar separarea „de pat și masă”. 19 Nestatornicia femeilor era de asemenea un motiv de
tensiuni sau de destrămare a cuplului iar femeile infidele erau privite cu dispreț și chiar cu ură de
către comunitate. Nu același lucru se putea spune despre bărbații infideli care, înainte de cununie
erau chiar încurajați de societate să aibă experiențe sexuale iar după aceasta nu aveau o povară
morală prea mare de purtat dacă vestea desfrâului lor se răspândea.
Bătaia și „gloaba”. Bătaia și amenda erau mijloacele cele mai des întâlnite pentru a-i
disciplina pe cei găsiți vinovați de către instanțe. Desigur că aceste pedepse se aplicau în urma
stabilirii unor criterii clare. Femeile primeau mai puține lovituri de toiag iar cu amendă scăpa
doar acela care era în putere să o plătească astfel fiind evident că preoții erau excluși de la
pedeapsa cu toiagul. Plata unei amenzi în cazul deflorării unei fete fără ca aceasta să fi fost luată
ulterior de nevastă era o pedeapsă obișnuită pentru flăcăii aventuroși iar pentru „păgubite” un
foarte bun prilej de a forța cununia cu pârâtul sau de a-și rotunji zestrea.20

16
Greta Miron, op.cit. p.571
17
Constanța Vintilă-Ghițulescu, „În șalvari și cu Ișlic...”, p.124
18
Ibidem. p.252
19
Greta Miron, op.cit. p.578
20
Ibidem. p.580
Bibliografie

Miron Greta- „Despre căsătorie și tristețile ei în lumea românească Transilvăneană în

secolul al XVIII-lea” în Carmen Florea, Greta Miron (coord.) „Istoria ca interogație, Mariei
Crăciun la o aniversare” , Cluj-Napoca, Argonaut/MEGA, 2020

Vintilă-Ghițulescu Constanța – „Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea

românească 1750-1830”, București, Humanitas, 2006

Vintilă-Ghițulescu Constanța – „ În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și

divorț în Țara Românească a secolului XVIII” , București, Humanitas, 2004