Liceul Teoretic ‘’Mihai Eminescu’’,Leova

Referat

Tema:Botezul,cununia si decesul in Epoca

Moderna

Profesor:Lozan Svetlana
Hustiuc Laura,eleva clasei a XI-a ‘’A’’
1.Botezul: Scolastica a folosit formula aristotelică a relației dintre materie
(apa botezului) și formă (formula botezului) pe teoria lui Augustin. Thomas de
Aquino l-a descris pe Dumnezeu drept "cauza principală" și apa botezului drept
"cauza instrumentală" a acțiunii harului pentru iertarea păcatului strămoșesc. A treia
componentă necesară unui botez valabil este intenția (intensio) de a săvârși botezul
din partea sacerdotului. Această învățătură a fost propovăduită în bula
papală Exsultate Deo și a rămas valabilă până astăzi în biserica romano catolică.Ca
urmare, în locul scufundării complete, s-a răspândit în Evul Mediu, în spațiul vestic,
stropirea cu apă. În biserica francă și cea italiană botezările prin stropire erau o
practică obișnuită și au avut loc încă din Evul Mediu timpuriu, după cum ne prezintă
imaginile arheologice care s-au păstrat în aceste locuri și care au fost datate ca fiind
din secolul al IV-lea.Bisericile ortodoxe au rămas până azi la înțelegerea botezului ca
taină (misteriu), care permite împărtășirea din celelalte taine. Sfântul Chiril al
Ierusalimului descrie în catehezele sale pentru catehumeni cum cel botezat se face
părtaș în mod tainic vieții și morții lui Iisus Hristos. Astfel cele trei scufundări în apă
simbolizează cele trei zile petrecute de Iisus Hristos în mormânt.

2.Cununia: A încerca să reconstitui scene din viaţa de familie de

altădată nu este o întreprindere uşoară. Poate mai mult decât în alte domenii, în
privinţa vieţii private izvoarele medievale sunt mute. Cu toate acestea, deşi multe
piese lipsesc, un puzzle al vieţii de familie din trecut se poate reface, fie şi numai
pentru a descoperi imaginea de bază. La mijloc de veac XVI, trecând prin Moldova, un
călător străin, Anton Verancsics, observa, în legătură cu căsătoriile la români: „În
privinţa încheierii căsătoriilor şi a respectării lor, aceleaşi obiceiuri şi aceleaşi legi
sunt pentru toţi, dar la oamenii de rând îngrădirea este şi mai mare. Căci pe fetele pe
care voiesc să le aibă ca tovarăşe de viaţă ei mai adeseori le răpesc decât primesc să
le fie date în căsătorie, socotind că aşa este mai cu cale şi că în chipul acesta
legătura între soţi va fi mai tare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite de părinţi prin bună
învoire, sau de la prima peţire. Iar după ce lucrul s-a desăvârşit, ei se prefac că nu le
pare rău şi se împacă fără greutate, prin mijlocirea prietenilor şi rudelor celor două
părţi”. Apoi: românii „pot încheia nepedepsiţi mai multe căsătorii [succesive], deşi
numai una e legiuită, dar şi pe aceasta ei pot s-o desfacă, dacă nu le place, chiar şi
dacă s-au născut copii dintr-însa, fără a săvârşi prin aceasta vreo fărădelege, dând
carte de despărţire şi plătindu-i soţiei, în semn de desfacere a căsătoriei, o sumă
neînsemnată de bani”. În ce măsură constatările lui Verancsics sunt confirmate şi de
alte izvoare ? Potrivit vechilor noastre pravile, fetele aveau dreptul să se
căsătorească începând de la 12 ani, iar băieţii – de la 15 ani. Îndeobşte, bărbatul avea
iniţiativa căsătoriei şi trata condiţiile acesteia cu părinţii fetei pe care o alesese să-i
fie mireasă. Mariajul încheiat fără acordul părinţilor atrăgea după sine dezmoştenirea.
În Ţările Române, indivizii se puteau căsători de mai multe ori, în caz de divorţ sau de
văduvie. Potrivit dreptului bisericesc, a doua căsătorie se putea încheia cu condiţia
unei penitenţe de doi ani şi a treia – cu o penitenţă de trei ani (dar dacă una dintre
părţi avea deja copii, a treia căsătorie era interzisă). A patra însoţire era interzisă cu
desăvârşire. Într-o vreme în care căsătoria era un element al politicii de înrudire,
urmărind obiective clare – autoritatea, acţiunea şi patrimoniul –, sentimentele dintre
viitorii soţi nu erau foarte importante. Erau, totuşi, şi oameni care se iubeau, iar dacă
sentimentele lor nu erau în concordanţă cu strategiile matrimoniale urmărite de
părinţi, se recurgea la o soluţie veche de când lumea: răpirea. „Pentru doi îndrăgostiţi
– conchidea Dominique Barthélemy – răpirea poate constitui mijlocul de a face să
prevaleze opţiunea personală în pofida celor două familii”. Numărul răpirilor (deşi
neînregistrat ca atare în documente) pare să fi fost destul de mare. Obiceiul îl aveau,
deopotrivă, ortodocşii şi catolicii. Printr-o asemenea încercare, soldată cu un eşec, a
trecut o fiică a lui Radu vodă Mihnea. Povesteşte cronicarul Ion Neculce că această
domniţă a fugit cu o „slugă”, „eşind pre o feriastră din curţile domneşti din cetatea
Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru”. Prinşi de oamenii domnului, răpitorul şi-a
pierdut capul, iar fata a fost trimisă la mănăstire. Răpirile fără consimţământul fetei
erau aspru pedepsite, ele fiind tratate ca silnicii. În 1642, misionarul Bartolomeo
Bassetti consemna următoarele: „Văzând că în fiecare zi sunt răpite fete tinere, sub
cuvântul luării lor în căsătorie […], pentru a pune capăt acestei rătăciri, ei [membrii
sinodului diocezan din Cotnari] cer ca să se permită şi laicilor să-i poată uni în
căsătorie”. Dacă între răpitor şi fata răpită era o inegalitate de avere şi de poziţie
socială, acest gest putea atrage după sine dezmoştenirea din partea părinţilor. Or, se
înţelege că era mai uşor să renunţi la o moştenire (eventual, zestre, în cazul fetelor)
mică, decât la una mare. Din acest motiv, răpirile trebuie să fi fost mai numeroase la
baza piramidei sociale şi mai rare în vârful ei. Această stare de lucruri poate să
explice rarele atestări ale răpirilor în izvoarele noastre. Nu puţine erau cazurile în
care, fără a fi necesară o răpire, căsătoria se consuma înainte de oficierea ei. Într-un
document de la sfârşitul veacului al XVII-lea se vorbeşte despre o fată care păcătuise
înainte de nuntă cu cel care avea să-i devină, mai târziu, soţ. Cu timpul, „vina” a fost
uitată, „măcar de au avut întâi şi sminteală”, adică au comis o abatere de la norme.
Înainte de oficierea căsătoriei, se încheia o logodnă, adeseori menţionată în cronici şi
pravile. Din punct de vedere juridic, logodna producea câteva efecte: nici unul dintre
logodnici nu se putea căsători cu o altă persoană, căsătoria unui bărbat cu o femeie
logodită cu un altul era infracţiune penală, răpitorul unei femei logodite era pedepsit
cu moartea, logodnica ofensată putea fi apărată în instanţă de logodnicul ei. Se putea
întâmpla ca o logodnă să se rupă înainte de a se transforma în căsătorie. După
tăierea lui Miron Costin (1691), domnul Moldovei, Constantin Cantemir a stricat
logodna fiicei sale cu Pătraşco, fiul cronicarului, alegându-şi un alt ginere. În vederea
căsătoriei, părinţii miresei îi constituiau o dotă, consemnată într-un izvod sau o foaie
de zestre. Unele din aceste acte au ajuns până la noi, aşa încât se pot cunoaşte
bunurile primite de viitoarea soţie. De obicei, este vorba despre sate, dar şi despre
mori, prisăci, vii (eventual cu crame), livezi, case şi dughene în oraşe, vite, pluguri cu
boi, veşminte, bijuterii, vase şi tacâmuri. Se mai dădeau, de asemenea, robi ţigani.
Într-o foaie de zestre de la începutul veacului al XVIII-lea sunt enumerate: trei rânduri
de straie, un inel de aur cu pietre scumpe, 12 şiraguri de mărgăritare, un rădvan cu
şase cai, un cal de munte, 20 de boi pentru plug, 30 de vaci şi buhai, 20 de iepe şi doi
armăsari, 300 de oi, patru prisăci şi trei familii de ţigani. De drept, soţul nu putea să
înstrăineze dota soţiei sale, deşi bunurile se aflau în administrarea lui. Dacă acest
lucru se petrecea totuşi, femeia era despăgubită: fie cu bunuri din averea soţului, fie,
în cazul morţii bărbatului, cu bunuri ale părinţilor sau rudelor acestuia. Dacă femeia
era vinovată de adulter, îşi pierdea zestrea în favoarea soţului înşelat; în cazul în care
avea copii, zestrea le revenea acestora.

3.Decesul:
Introducere:
Plecând de la o citire critică a primului volum a lucrării lui Philippe Ariès, Omul in fața
morții,chestionez în acest eseu problematica atitudinii omului în fața morții, surprinsă
în trei ipostaze: Evul Mediu, modernitate și modernitatea târzie, sau postmodernitate.
Voi argumenta că în postmodernitate are loc o apropiere a morții și o familiarizare cu
aceasta, atitudini nu foarte străine celor din Evul Mediu.
Metodologic, mă voi folosi în acest demers de o istorie generală, non-reductivă și non-
totalizatoare, folosită în maniera lui Foucault, o istorie care să ne ajute să vedem
prezentul la fel de straniu ca și trecutul, o istorie care nu caută modul în care prezentul
provine din trecut, ci e folosită ca mod de diagnosticare a prezentului. (Kendall și
Wickham, 1999)

Moartea îmblânzită și moartea sălbatică:

În Evul Mediu timpuriu, „moartea este conformă cu un ritual prestabilit, descris în
amănunțime. Moartea comună, normală, nu vine pe furiș, chiar daca ea este
accidentală în urma unei răniri, sau reprezintă efectul unei emoții prea mari, așa cum
se mai întâmplă. Caracterul său esențial este acela de a lăsa răgazul
avertismentului.”Atunci când apărea neanunțată, aceasta nu mai era văzută ca o
necesitate redutabilă, ci era acceptată de voie, de nevoie, răsturnând astfel ordinea
unei lumi în care credea fiecare. Ea e percepută ca fiind infamantă și rușinoasă: „în
acea lume atât de familiarizată cu moartea, moartea subită era urâtă și vulgară, ea
provoca teamă, apărea ca un fapt straniu si monstruos despre care nimeni nu
îndrăznea să vorbească.” Tot urâtă si vulgară era și moartea clandestină fără martor
sau ceremonie, a călătorului pe drum, a înecatului în râu, etc. Nu conta că acesta era
nevinovat, moartea subită îl stigmatizează ca un blestem.
Moartea ideală era aceea în care muribundul își simțea sfârșitul, pentru a se putea
pregăti solemn pentru acesta. În lumea impregnată de miraculos a Evului Mediu,
moartea însăși era, dimpotrivă, un lucru foarte simplu. Ea a fost descrisă în literatura
timpului în termeni de o simplitate ce contrastează cu intensitatea emotivă a
contextului. „Muribundul trebuie să fie culcat pe spate ca să privească mereu spre cer.
Așezat astfel, el poate îndeplini ultimele îndatoriri ale ceremonialului. El începe cu o
rememorare tristă și discretă a lucrurilor și ființelor la care a ținut, un fel de rezumat al
vieții sale, redusă la imaginile esențiale.”
Presentimentul morții avea de multe ori un caracter miraculos, însă așa cum observă
foarte bine Ariès, distincția între semnele naturale ale morții și premonițiile
supranaturale este una anacronică, în Evul Mediu granița dintre natural și supranatural
fiind nesigură. Cele mai des invocate semne ale morții erau ceea ce astăzi am numi
simptome naturale.
Ariès afirmă că „în epoca modernă și contemporană s-a accentuat caracterul
miraculos al presentimentelor considerate de acum înainte drept superstiții populare.
Clasele culte nu mai sesizau semnele precursoare morții, iar modurile morții de a se
anunța sunt toate miraculoase.” Această stare a lucrurilor coincide cu „dezvrăjirea
lumii” de care vorbește Max Weber. În analiza lui Weber, dezvrăjirea este strâns
asociată cu ideea raționalizării, mijloacele prin care „elementele magice ale gândirii
sunt înlocuite” și „ideile [empirice] câștigă în coerență sistematică și consistență
naturalistică” (Gerth și Mills, 1946). Instituțiile sociale și sistemele sunt reificate pe
baza raționalizării ce constrânge toate cunoștințele și acțiunile empirice să fie
clasificate și organizate sistematic, pentru a stabili autonomia sferelor de valori și
exactitatea granițelor lor.
Astfel, modernitatea pledează pentru un gen de anti-transcendentalism, în antiteză cu
credința medievală în somnul morților (exprimată în legenda celor șapte adormiți din
Efes) într-o grădină înflorită și temele macabre din arta medievală. Macabrul medieval
provine din dansul macabru, „o horă fără sfârșit în care alternează cei morți cu cei vii.
Morții conduc jocul și sunt singurii care dansează. Fiecare cuplu este alcătuit dintr-o
mumie dezgolită, putredă, asexuată și extrem de vioaie și un bărbat sau o femeie,
îmbrăcați după rangul lor social însă, parcă nespus de uimiți. Moartea își întinde mâna
către muritorul pe care îl va lua cu ea dar acesta nu i s-a supus încă. Efectul artistic
rezultă din contrastul existent între timpul morților și paralizia celor vii. Scopul moral
este de a reaminti în același timp nesiguranța ceasului din urmă și egalitatea tuturor
oamenilor în fața morții.”Întâlnirea omului cu moartea nu este brutală, ci un gest
aproape blând: „eu trebuie să te ating”. Este mai degrabă un avertisment decât o
lovitură. O altă temă medievală este ,,triumful morții”, unde nu mai asistăm la
confruntarea personală a omului cu moartea, ci la ilustrarea puterii colective a
morții: ,,moartea, mumie sau schelet, stând în picioare, și ținându-și în mână arma
emblematică, conduce un car enorm și greoi tras de boi. […] Carul morții este o mașină
de război, o mașină menită distrugerii ce zdrobește sub roțile sale – sau chiar numai
sub umbra sa fatală – o numeroasă populație de toate vârstele și condițiile
sociale.”Macabrul vorbește despre atenția pe care medievalii o acordau morții, dar
patosul cu care acesta exprimă frica de moarte nu este comun populației obișnuite,
așa cum Ariès atrage atenția, ,, panoplia macabră a artiștilor nu era folosită de către
oamenii obișnuiți atunci când se gândeau la propria moarte.”
În monumentalitatea modernității, moartea pare să nu aibă relevanță. Conform lui
Ariès, „există două modalități de a nu ne gândi la moarte: aceea a civilizației noastre
tehnice care refuză moartea și o pune sub semnul tăcerii; și aceea a civilizațiilor
tradiționale, care nu o resping, ci sunt în imposibilitatea de a se gândi intens la ea,
întrucât moartea este prea apropiată și prea asimilată în viața cotidiană. ”La Ariès,
aceasta e diferența între moartea sălbatică, așa cum apare ea în modernitate, unde
„inspiră prea multă groază ca să i se mai pomenească numele”, moartea ca și tabu
și moartea îmblânzită, „apropiată, familiară, minimalizată și lipsită de sentimentalism”,
așa cum apărea odinioară.
Atitudinii tradiționale, îmblânzite față de moarte, exprimată prin resemnare naivă și
spontană în confruntarea destinului cu natura, îi corespunde o atitudine simetrică față
de morți, ce deriva din aceeași familiaritate indiferentă în privința mormintelor și
aspectelor funerare. Această atitudine față de morți începe cu apropierea dintre aceștia
și cei vii, cu pătrunderea cimitirelor în orașe sau sate și în mijlocul locuințelor.
Anticii se temeau de vecinătatea morților și cinsteau mormintele doar pentru că le era
frică de reîntoarcerea morților. În antichitate morții se îngropau haotic, în locuri cât mai
îndepărtate de oraș, de cele mai multe ori de-a lungul drumurilor, drumurile fiind în
antichitate locurile cele mai rău famate.
Autorii textelor biblice erau convinși de efectele binefăcătoare ale vecinătății fizice
dintre corpurile creștinilor și acela al martirului „numai sub protecția martirilor trebuie
căutată odihna veșnică”. Astfel, mormintele martirilor au atras cimitirele, încă la
periferia orașului, dar cu timpul această deosebire a dispărut, în jurul bazilicii funerare
dezvoltându-se noi cartiere, ceea ce dovedea deja o mare schimbare: morții, în
calitatea lor de primi ocupanți, nu-i împiedicaseră pe cei vii să se instaleze alături de
ei. Pătrunderea, mai apoi, a morților în interiorul zidurilor, în inima orașelor, a
reprezentat abandonarea completă a vechii interdicții și înlocuirea sa cu o nouă
atitudine de indiferență sau de familiaritate. ,,Morții au încetat cu desăvârșire de acum
înainte, și pentru multă vreme, să mai provoace frică.” De acum, oroare inspiră
mormântul singuratic (față de antichitate unde era des întâlnit), rezervat doar
excomunicaților și condamnaților pe care justiția nu se oprea să îi urmărească nici
după moarte.
Cimitirul medieval era, împreună cu biserica, focarul vieții sociale. El ținea locul
forumului, coincidea atât cu ideea de piață publică cât și cu cea de spațiu rezervat
morților, fapt pe care Ariès îl explică prin privilegiul dreptului de azil – ,,sfântul patron
acorda celor vii care îl venerau o protecție pământească, iar morților ce-i încredințau
trupurile lor, o garanție spirituală.” Dreptul de azil a făcut de asemenea din cimitir, în
afară de un loc public și de adunare, o zonă potrivită pentru târg și bâlci. Cimitirul era
un loc de promenadă, de întâlnire și de veselie, sau loc de prostituție. ,,Târg, loc al
strigărilor negustorești, al proclamațiilor și sentințelor, spațiu destinat adunărilor
comunității, promenadelor, spectacolelor, întâlnirilor și îndeletnicirilor rău famate,
cimitirul era de fapt o mare piață. El îndeplinea funcția acesteia: locul public prin
excelență, centrul vieții colective. Dar îi păstra și formele, cele doua forme cunoscute
ale urbanismului medieval și începutului timpurilor moderne: terenul iarmarocului și
curtea pătrată.”

Re-îmblânzirea morții:
În această eră tot mai secularizată unde Dumnezeu s-a îndepărtat (Baudrillard, 1990:4)
sau a murit (Bruce, 2002), conceptul de moarte devine cu atât mai critic cu cât nu se
mai poate afirma caracterul divin al morții. În aceste circumstanțe, întrebarea perenă ce
se întâmplă când mori este depășită de grija tranziției de după moarte. În alte cuvinte,
moartea nu mai este percepută ca o ultimă frontieră, ci ca o tranziție spre alte destinații.
Credințele în aceste destinații, colectiv numite „viața de după”, au devenit mai
profunde și răspândite.
Acest nou context conturează redescoperirea eternității, mai degrabă decât eclipsarea
acesteia. Dacă se acceptă cosmologia complexă a vieții de după, moartea nu mai poate
fi sfârșitul vieții ci o poartă naturală spre alte vieți. Moartea începe a fi văzută ca o iluzie,
și, se poate vorbi despre ea mai deschis.
Atenuarea tabuului sugerează emergența unui nou context în care discursul asupra
morții este considerat mai degrabă iluminator decât morbid. Acest context poate fi
numit ca re-vrăjire, renașterea misticității, sau referindu-ne la termenii lui Ariès, putem
vorbi de o re-îmblânzire a morții.
Modernitatea și re-vrăjirea nu sunt în mod necesar incompatibile. Cultura modernă a
fost, pe de o parte anti-transcendentală, pe de altă parte puternic atrasă de înfățișările
altor lumi. Încercarea romantică de a înnoi lumea modernă cu idei creative extrase
dintr-o viziune vrăjită reprezintă un contra-proces regimului științifico-industrial și a
redeschis ușile spre exotic și fantastic. Dezvoltarea regimului consumerist a ajutat
acest contra-proces, subliniind temele romantice ale magicului și fabulosului. Astfel,
re-vrăjirea nu a fost doar o reclamație a misticului, ci și o încercare reînnoită de a scăpa
din cușca de fier a modernității prin imaginație romantică.
Referința la practica morții conștiente redefinește moartea ca o ocazie specială pentru
avansarea spirituală. În acest aspect, moartea este considerată mai degrabă un prieten
decât un dușman temut, pentru că ofera eliberarea personală. Moartea ca și eliberare
personală în contextul re-vrăjirii oferă o soluție atractivă problemei transcendenței de
vreme ce pare a fi un mod de transformare a sinelui prin depășirea limitelor vieții
prezente.
Continuând simetria în ce privește corespondența între atitudinea față de moarte și cea
față de morți, morții reîmblânzite, iluzorii și prietenoase, îi putem asocia reapropierea
mortului, depășirea fricii față de acesta și flexibilizarea distincției între morți și vii.
Poate cel mai izbitor exemplu al apropierii mortului este practica tot mai întâlnită de a
păstra în casă, într-un loc de cinste, urna cu cenușa celui răposat. Forma cimitirului
tinde să treacă de la acea etapă în care se configura rece și solemn, cu morminte și
pietre funerare identice și perfect aliniate, după modelul militar, specific
raționalismului, spre o configurare pe criterii estetice, verde și cu copaci, trimițând la
o reîntoarcere la natură a „rezidenților”, și străbătut de alei și statui, invitând la
promenadă. Cimitirul modern se reinventează, atât în spațiu destinat celor morți, cât și
în parc, destinat celor vii. Mai mult decât atât, cimitirul susține importante funcții în
viața personală, a familiei și a comunității (Francis, Kellaher, și Neophytou, 2000).
Concluzii:
Eșecul modernității de a reduce sau rezolva suferința a devenit paradoxal credinței în
salvare prin calcul rațional. Asta nu implica ca deziluzionarea modernității duce la
renașterea totală a credinței in salvare prin mijloace mistice. Aceste mijloace nu au
fost suprimate și au coexistat raționalității moderne, ca și rămășițe marginale ale erei
pre-moderne. Dar în revolta împotriva modernității, aceste mijloace au câștigat o
atenție și încredere tot mai mare.
Așa cum romantismul a promovat o vrăjire cu nefamiliarul (țări și populații neexplorate,
mâncăruri ciudate etc.), moartea e acum apropiată ca o tranziție spre nivele de
existență nedescoperite. Putem să numim tabuul morții, sau moartea sălbatică, ca o
apărare a dezvrăjirii împotriva avalanșei de gândire ezoterică ce se cristalizează în
timpurile noastre.