Reglementarea relaţiilor de familie

în dreptul medival

Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se
ataşează un individ cât şi prima autoritate sub care acesta învaţă să trăiască, familia este cea
care stabileşte valorile cele mai fundamentale ale unei societăţi.

Pornind de la acest punct de vedere al lui Charles Colson în ceea ce privește familia, ce reflectă
importanța acesteia în raport cu individul și societatea este lesne de înțeles că, indiferent de
epoca la care ne referim și în pofida diferenței de mentalitate de la o generație la alta, ”această
societatate a afecțiunii”1 reprezintă interes din perspectiva juridică. Astfel, familia va fi tratată în
cele ce urmează, alături de instituțiile ce decurg din aceasta : căsătoria și adiacent : rudenia,
condiția juridică a femeii și a copilului.

Familia în dreptul medieval

În lumea romană prin familie se înțelegea ansamblul persoanelor care trăiau sub același acoperiș:
stapân, soție, copii, sclavi si servitori2. Aceeași regulă încă se aplică și în societatea românească
medievală, care, "rămasă încă profund tributară modelului romano-bizantin familia, nu se
restrângea strict la persoanele legate prin rudenie ci cuprindea și servitorii și alți apropiați" 3. În
schimb, pentru ”familia”, din perspectivă semantică , erau utilizați termenii: neam și casă. Chiar
verbul care exprimă întemeierea unei familii - a se căsatori - vine în română de la substantivul
”casă”, moștenit din latină.

Familia medievală avea un caracter de tip trunchi, copiii după casătorie întemeind la rândul lor
propria familie, cu excepția mezinului care avea îndatorirea de a-i îngriji pe părinții vârstnici și a
asigura statornicia neamului în locurile originare. Această structură este, potrivit dreptului,
specifică familiei romanești, fiind legată de ocupația păstorească din Evul Mediu. De asemenea,
se observă și puternica influență a Bisericii Ortodoxe, întrucât prin intermediul acesteia familia,
care era de tip creștin, a fost reglementată, stabilindu-se astfel și raporturile din cadrul membrilor
acesteia sau normele de conduită, după cum se va vedea în cele ce vor urma.

1
Sfântul Augustin
2
Ecaterina Lung, Imaginea familiei intre realitate si utopie in opera lui Antim Ivireaunul, in Revista Istorica, Tom
XVII, Nr. 5-6, 2006, p. 139.
3
Ibidem
Căsătoria în dreptul medieval

Precedată de logodnă, căsătoria reprezintă actul legal de constituirea familiei.4 Fie că ne referim

la o realizare din punct de vedere patrimonial sau din perspectiva căutării fericirii 5, căsătoria
reprezenta o înțelegere între un bărbat și o femeie cu scopul întemeierii unei familii. Fiind
deopotrivă un act solemn, dar și o taină religioasă, cununia era oficiată de un preot, prin
intermediul căruia se acorda binecuvântarea Bisericii după un ritual bine-cunoscut.

Întrucât societatea era guvernată de obiceiuri, impuse religios, regulile erau respectate cu
strictețe, observându-se un statut inferior al femeii, în raport cu soțul ei, din moment ce aceasta
pur și simplu trecea de sub autoritatea tatălui ei în ceea a bărbatului ei, fapt ce își are izvorul din
dreptul roman6.

Una dintre condițiile pentru casătorie era consimțamântul parților, dar și al părinților acestora, iar
în cazul copiilor de boier, chiar al domnitorului 7, din rațiuni politice, de cele mai multe ori. Însă
după cum știm, femeia avea un statut inferior juridic, barbații recurgeau deseori la manopere
dolozive de a se căsători și chiar la răpire ,”căci pe fetele pe care voiesc să le aibă ca tovarășe de
viață ei mai adeseori le răpesc decât primesc să le fie date în căsătorie, socotind că așa este mai
de cale, și că în chipul acesta legatura între soți va fi mai tare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite
de parinți prin bună învoire, sau de la prima pețire. Iar dupa ce lucrul s-a desavârșit ei se prefac
ca le pare rău și se împacă fara greutate prin mijlocirea prietenilor și rudelor celor două parți” 8. O
altă condiție are în vedere vârsta soților, iar asemenea reglementării din dreptul roman, băieții
trebuiau să aibă mininum 14 ani, iar fetele 12 ani. Încă o necesitate, care putea să ducă la
desfacerea căsătoriei și chiar la repercusiuni asupra familiei fetei era castitatea miresei. Aceasta
condiție apare înscrisă atât în cuprinsul pravilelor cât și la Dimitrie Cantemir care nota
neplăcerile suferite de familiile unor fete "necinstite": "dacă fata și-a pătat cinstea greșindu-se cu
altul, a doua zi mirele își cheamă rudele și le spune că și-a găsit mireasa necurată. Aceștia
pregătesc o caruță foarte proastă și când vin părinții [fetei] îi înhamă pe ei în locul vitelor și-i
silesc, bătându-i, să-și suie fata într-însa și să și-o ducă acasă ca pe o femeie stricată" 9. Aceasta
pare să fi fost însă o pedeapsă suferită doar de țărani, căci boierii "nu numai că-și țin fetele mai
strâns, așa încât cu greu li se poate întampla așa ceva, dar, dacă află că fiica lor n-a fost găsita
fată, sau repară prin alții castitatea fetei mărindu-i dota cu mai multe sate, ori cu mai mulți bani,
sau dacă ginerele nu vrea sa se potolească nicicum, o iau acasă și acestuia îi dau libertatea să-și
ia alta nevastă"10.De asemenea, este interzisă căsătoria între membrii aceleiași familii, bigamia și
cununia unei persoane, ce a fost căsătorită de trei ori în prealabil.

4
D. V. Firoiu, Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. Fundatiei "Chemarea", Iasi, 1993, p. 120.
5
Cronicarul Radu Popescu, despre domnul Constantin Brâncoveanu
6
Cazul căsătoriei cum manu
7
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Ed. Acad. Rom., Buc., 1973, p. 320.
8
Calatori straini despre Tarile Romane, vol. I, Buc., 1968, p. 406.
9
Dimitrie Cantemir, Op. Cit., p. 320.
10
Ibidem

2
Un element neseparat de căsătorie era zestrea fetei, fiind o sumă colectivă de bunuri, lăsate de
parinții ei sau de oricine era interesat, fiind o condiție ce nu putea fi trecută cu vederea la
încheierea unei căsătorii. Înzestrarea semnifică o manifestare a preocupării părinților asupra
viitorului fetei, fiind primordial pentru ca ea să se căsătorească. Înzestrarea își avea propriile
rațiuni și anume, se evita intrarea unui străin în obște și în același timp fetele nu sunt excluse de
la moștenirea părintească numai ca în loc să moștenească pamânturi ca băjeții ele primeau părțile
cuvenite în bunuri mobile. Înzestrarea trecea printr-un transfer între cele doua familii. Se pare ca
acest proces avea loc - in Tara Romaneasca in secolul al XVII-lea - in ziua logodnei 11. De cele
mai multe ori, se întamplau dupa căsătorie sau pe parcursul acesteia.

Dacă și acest ultim obstacol era trecut, femeia își începea, liniștită, traiul în familia soțului.
Acest transfer presupunea totodată asumarea de obligații noi: procrearea. Ea este aceea care
trebuia să se îngrijească de bunăstarea soțului și a familiei în general, de creșterea copiilor, de
educarea lor, mai ales a fetelor. În condițiile în care societatea medievala a consacrat inegalitatea
între sexe, aceasta s-a materializat mai ales în cadrul intim al familiei, acesta fiind principalul
cadru de manifestare al femeii.

Rudenia era de 3 categorii: naturală, prin alianță, sau spirituală. Cea naturală sau “de sânge” se
stabilea în linie directă sau colaterală între toți cei care aveau un descendent comun. În cadrul
rudeniei naturale era interzisă încheierea căsătoriei între persoanele care aveau mai puțin de 8
grade de rudenie. Rudenia prin alianță era stabilită ca urmare a căsătoriei dintre 2 tineri. Soții nu
deveneau niciodată rude, dar persoanele aflate în rudenie cu un soț deveneau rude prin alianță cu
membrii familiei celuilalt soț, cum ar fi socrii între ei. Rudenia spirituală era stabilită ca urmare
a săvârșirii tainei botezului și a tainei cununiei.

Familia se întemeia astfel cu încheierea căsătoriei. Dacă ne raportăm la dreptul scris este clar că
avem de-a face cu o inferioritate a soției în raport cu bărbatul. Considerată de pravile "mai
proastă" decât bărbatul, mai ușor coruptibilă decât acesta, este evident că in familie, asemenea ca
în societate, bărbatul era acela care domina. Limitele erau foarte generoase; spre exemplu,
pravilele secolului al XVII-lea stipulau că soțul putea să-și bată soția sau să o repudieze făra
dificultate. În schimb, ea era obligată să îl însoțească oriunde ar fi mers pe când el nu era obligat
sa facă același lucru, deoarece "nu iaste bărbatul datoriu pentru vina muerei, asa cum iaste
muiarea datoare pentru vina barbatului"12.

Odată intrată în familia soțului, femeia trebuia să își asume toate obligațiile care decurg din
calitatea de soție. Responsabilitățile din cadrul menajului sunt strict delimitate. Soțul este cel
care trebuie să asigure un acoperiș deasupra capului pentru el, soție și copiii care vor veni, să
platească dările către domnie, să raspundă în fața comunității pentru faptele familiei sale 13. În
11
Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, sub vocea: zestre, p. 521.
12
Cartea Romaneasca de Invatatura, glava 26, p. 123.
13
Constanta Ghitulescu,Evul mediu romanesc si istoria femeii (secolele XVII-XVIII), in vol. Directii si teme de
cercetare in studiile de gen din Romania, Coord. Ionela Baluta, Ioana Cirstocea, Colegiul Noua Europa, Buc., 2002,
p. 42.

3
 schimb soția este cea care administrează gospodăria, se ocupă de creșterea și educarea copiilor. 14.
Din acest tipar nu iese nimeni. Toate familiile, mai ales cele boierești și nobiliare, nu tolerează
nicio abatere de la normă.

Soțul putea folosi violența fizică împotriva soției, care era legalizată. Astfel pravilele stipulează
următoarele: "două lucruri oaricari sprijinesc pre bărbat să nu să cearte, cându-și va bate
muiarea: când o va fi batut pre vina ei <și atunci > când o va bate puțintel fără vrajmășie"15. Soțul
avea și dreptul de a o închide în temniță în cazul în care ar fi fost suspectată de adulter sau când
soțul își simțea amenințată viața.

Ea putea, dacă se simțea amenințată, să ceară de la judecator un zapis ca soțului să nu i se

permită să o mai bată. De asemenea, soția putea să se despartă de soțul ei invocând motivul
violenței conjugale, însă mărturia ei nu era suficientă, deoarece potrivit normelor pravilelor:
"vrajmășia arată vecinii omului sau veastea cumu sau deacă-l grăesc oamenii" 16. În continuare
pravilele stipulează că "boacetele muerii și țipetele ce se aud den casă, nu vor putea arata
vrajmașia bărbatului, nice ochii ei ce vor fi vineți, sau obrazul ce va fi umflat: nu pot aceastea să
arate vrajmăsia bărbatului; mărturii trebuesc la lucru ca acesta pentru să cunoască tot adevărul
"17.Violența conjugală constituie doar unul dintre elementele "traiului rău", motiv de divorț,
frecvent invocat încă în secolul al XVIII-lea.

În concluzie, familia, după cum se putea anticipa, este o instituție sacră a societății, reprezentând
o miză serioasă în domeniul reglementării acesteia, fie de norme laice, fie de norme bisericești,
iar în ceea ce privește relațiile din cadrul acesteia, se constată în mod evident statutul de
inferioritate al femeii față de bărbat, acesta fiind cel care oferea dreptatea în familia sa. Drept
urmare, femeia trebuia să i se supună în totalitate, construcția socială a raporturilor dintre bărbați
și femei fiind de așa natură încât aparține și ea lumii masculine.18

Bibliografie
 Constanța Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserica, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a
secolului al XVIII-lea, București, 2004
 Constanța Ghițulescu, Evul mediu românesc și istoria femeii
14
Ibidem
15
Cartea Romaneasca de Invatatura, glava 26, p. 123.
16
Ibidem, glava 23, p. 119.
17
Ibidem
18
Eadem, Evul mediu romanesc si istoria femeii (secolele XVII-XVIII),  in Directii si teme de cercetare in studiile de
gen din Romania,  p. 43.

4
 Cartea Românească de Învățatură
 Violeta Barbu, De bono coniugal, O istorie a familiei din Țara Românească în secolul al XVII-lea,
București, Editura Meridiane, 2003.
 Violeta Barbu, De la comunitatea patrimonială la comuniunea de destin: zestrea în Țara Românească în
secolul al XVII-lea, București, Institutul Cultural Român, 2007
 Anicuța Popescu, Instituția căsătoriei și condiția juridică a femeii din Țara Românească și Moldova în
secolul al XVII-lea, în ”Studii”, tom. 23, nr. 1, 1970