FEMEILE IN

EVUL MEDIU
 În Evul Mediu imaginea pe care o avea femeia în societate și realitatea vieții sale erau două
lucruri distincte. Religia, reprezentată în plan social de clerul format din bărbați celibatari,
impunea o imagine a femeii ca fiind din punct de vedere fizic, mental și moral net inferioare
bărbaților. Cea mai de preț virtute a unei femei putea fi considerată virginitatea despre care se
spunea că este calea de aur a vieții, căsătoria fiind calea de argint (deci inferioară). Sursele
acestor credințe despre femei erau Biblia dar și unele credințe păgâne. Pentru femeie existau
doar două alegeri considerate respectabile: soția supusă sau călugărița dedicată religiei, însă
asta nu înseamnă că femeile în Evul Mediu alegeau aceste roluri.
IMAGINEA ȘI REPUTAȚIA
 Revenind la imaginea femeii, perspectivele erau de multe ori antinomice, atât în societate cât
și în interiorul Bisericii. În sec XII și XIII, cultul Fecioarei Maria luase amploare în rândul
burghezilor și celebra elementul feminin ca fiind superior din punct de vedere moral. La
aceasta mai contribuiau și povestirile cavalerești romanțate și literatura siropoasă de curte. De
asemenea Biserica nu numai că nu încuraja dar nici nu tolera misoginismul extrem.
 Peter Lombard (1100-1169) a fost un teolog influent care susținea că motivul pentru care
Dumnezeu a ales să o creeze pe Eva din coasta lui Adam a fost acela că femeia nu trebuia nici
să domine, nici să fie dominată ci să fie un partener egal al bărbatului într-o relație.
 Legile germanice erau mult mai favorabile femeilor decât legile din Imperiul Roman. Femeile
germanice se puteau căsători cu bărbați de vârsta lor iar la nuntă, aceasta primea în dar o
proprietate de la soțul ei pe care o putea păstra indiferent de circumstanțe de exemplu, dacă el
murea. Legea le permitea femeilor să aibă dreptul la proprietate, să administreze această
proprietate și să ia hotărâri legate de aceasta și să o dea mai departe. Femeile germanice aveau
dreptul de asemenea să invoce bărbați la judecată în cazul în care aceștia le cauzau răni
corporale sau în cazul unui viol.
OPȚIUNILE FEMEILOR

 Călugăria nu era o opțiune pentru femeile din clasa de jos pentru că admiterea
în Biserică era permisă doar celor care dispuneau de o zestre substanțială. Nu
erau foarte multe călugărițe în Evul Mediu tocmai din acest motiv, dar
mânăstirea era un refugiu foarte atrăgător pentru multe dintre ele. Într-o astfel
de comunitate femeile puteau ajunge la o funcție importantă și să exercite o
autoritate care nu li se permitea în afară. Cu toate acestea tot trebuiau să se
supună unui cler masculin superior în rang.
 În sec. IX monarhii carolingieni s-au subordonat clerului și au început să
consolideze monogamia. Acest fapt era și în avantajul dar și în dezavantajul
femeilor. Soțiile câștigau o demnitate mai mare și securitate legală sporită dar
greutățile vieții casnice le apăsau mai greu. La fel și obligația de a avea copii.
Femeile din Imperiul Franc mureau în număr mult mai mare și longevitatea a
scăzut în sec. IX.
FEMEILE CARE MUNCEAU
 Majoritatea femeilor din Evul Mediu nu erau nici soții supuse nici călugărițe,
ci munceau. Există dovezi ale faptului că în interiorul căsătoriei ele erau iubite
și respectate de soții lor, poate și datorită faptului că lucrau umăr la umăr cu ei.
De la vârsta de 10-16 ani fetele erau învățate meserii întocmai ca băieții.
Atunci când se căsătoreau ele urmau să lucreze fie pe cont propriu fie pentru
afacerea soților lor. Industriile care aveau cel mai mare număr de femei
muncitoare erau industria alimentară și textilă. Aparțineau de bresle și puteau
deveni meșteri deși nu primeau același salariu ca bărbații: primeau mai puțini
bani pentru aceeași meserie pe care o practica și un bărbat. În Evul Mediu
târziu femeile din mediul urban au început să aibă acces la educație dar acest
lucru nu le permitea să profeseze ca profesioniști.
CUM ERA TRATATĂ FEMEIA IN
EVUL MEDIU
 Exclusă din viaţa publică, femeia vremii îşi desfăşura existenţa în limitele
spaţiului domestic. Considerată drept o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi
intelectual, având în vedere „neputinţa şi slăbiciunea firii“ şi faptul că „iaşte
mai proastă şi mai leasne spre cădere decît bărbatul“, femeia era supusă
autorităţii bărbaţilor din familie, reprezentaţi în diferite stadii de-a lungul vieţii
de tată, frate şi soţ. Pentru o femeie era imposibil să tindă către un scop propriu
sau să aibă aspiraţii personale. Acestea erau drepturi de care se bucurau în
exclusivitate bărbaţii. Din tinereţe, fetele erau ţintuite în casa părintească,
dorindu-se păstrarea lor neprihănite şi virtuoase, prin apărarea bunelor
moravuri împotriva păcatelor. Când o fată depăşea pragul admis al intimitaţii
într-o relaţie înainte de căsătorie, onoarea acesteia era definitiv compromisă,
stigmatul păcatului lipsind-o aproape de posibilitatea întemeierii unei familii.
CUM PUTEA SA RĂMÂNĂ
FĂRĂ ZESTRE
În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai
degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia
ajungea în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta,
considerat capul familiei, femeia era „deposedată“ de partea ei din patrimoniul
patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din
fericire, nu o putea vinde sau înstrăina în nicio circumstanţă. Potrivit pravilelor,
chiar din vini minore ale soţiei, ca de exemplu:„de va mearge la vedearea
jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei“ sau de intra, fără încuviinţarea
soţului, în „casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei“, în caz de despărţire, soţul
îi putea dobândi cu uşurinţă zestrea. Cum la căsătorie fecioria fetelor era o
valoare de netăgăduit oferită soţului şi familiei lui, pe parcurs, probitatea
moralei matrimoniale şi bunul renume al femeii măritate reprezentau condiţii
fundamentale pentru respectarea cinstei familiei şi a reputaţiei bărbatului.
 CATEGORII DE PEDEPSE
 Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau
femeii în raport cu bărbatul. Întreg comportamentul acesteia, de la obiceiul de a nu trece drumul
tăind calea unui bărbat, până la locul ocupat la masă, corespundea unei anumite orânduieli
doveditoare a cinstei, a respectului şi a atenţiei acordată bărbatului, precum şi a faptului că soţul îi
era superior şi stăpân.
 De cealaltă parte, bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de
moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească „permitea“ uciderea femeii doar în caz de
încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se
pogoară pînă a doa spiţă“. Plecând de la această concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea
bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor asupra soţiei sale. De cădea în vină uşoară faţă de el,
legea îi recomanda soţului să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, paradoxal însă,
„cît de mult şi cît de des“. „Iară de va fi vina mare“, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau
de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, bătaia chiar cu „vrăjmăşie“ era întemeiată şi
acceptată prin acelaşi cod de legi. Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât când o bătea „cu
toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd
o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“.
 În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de
asemenea „să‑ş pue muiarea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în
temniţă“;iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ înăuntrul casei
lui, glava în care se menţiona „de va ucide pre dînsa şi pre curvariu,
acela nu se pedepseaşte adevărat“ îl absolvea practic de orice
incriminare. Toate acestea demonstrează cum atitudinea
legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura Bisericii care
condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de
drepturile naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la
a doua şansă. În schimb, probabil pe considerente de fiinţă fără
minte, în cazul săvârşirii unor fapte care reprezentau pericol social,
precum „cînd în casa ei se vor face bani răi“, „cînd va cumpăra
vreun lucru eftin ca să-l vînză mai scump“ ori „de se va mesteca în
tocmeala ereticilor, sau la juramînt mincinos“, legea era mai
îngăduitoare fiindcă „muiarea se va certa mai puţin decît bărbatul“.
CE LOCURI PUTEAU
FRECVENTA FEMEILE
 Înfăţişarea ademenitoare a femeilor noastre desfăta şi privirile celor din ţinuturile străine
plaiurilor mioritice, după cum se poate afla din descrierea călătorului german Erasmus
Heinrich Schneider von Weismantel:„În toată ţara femeile sînt peste măsură de frumoase,
au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprîncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca
laptele şi sîngele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din ele afli cele
mai frumoase mîini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atît de desăvîrşit de frumoase,
cum nu se află nicicînd la noi în Germania.“ Frumuseţea lor proverbială, însă, le sporea
acestora şi mai mult vulnerabilitatea existenţială, transformându-le în adevărate tentaţii,
mai ales pentru bărbaţii de sorginte nobilă în casa cărora uneori erau nevoite să slujească.
 Dominată de mentalităţile vremii, fiindu-i interzis orice rol în viaţa politică, comercială
sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească medievală îi
rămânea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile în care nu se
semnala doar prezenţa masculină şi cele care nu erau asociate cu imoralitatea.
 Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului se numărau printre
spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului, unde acestea se întâlneau
şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de bărbaţii lor, la hora din zilele
de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la baia publică sau în oricare alt loc la
„băuturi“ cu bărbaţii, „adecă pre la mease dă veselie“.
 În caz contrar, comportamentul acestora, uneori inventat sau exagerat pe alocuri, căci „aşa
umblă gura satului, nici că visezi din ce scorneşte o poveste“, devenea subiect de clevetiri,
ceea ce le ştirbea reputaţia, stârnind oprobriul public şi agresivitatea soţului. Abaterile de la
conduita unei femei măritate erau aspru judecate şi pedepsite de comunitate, pornind de la
forme incipiente de şuşoteli şi bârfe pe uliţele satului, până la diverse sancţiuni, precum
plimbarea prin sat a femeii necredincioase şi bătaia la tălpi în mijlocul târgului, spre deliciul
publicului. De asemenea, dovedirea adulterului femeii îi oferea bărbatului privilegiu „să-şi
gonească muiarea den casă cu puterea lui, fără de leage şi fără ştirea judecatorului“.
SUCCESIUNE DE NAŞTERI ŞI
ALĂPTĂRI
 În concepţia matrimoniului din societatea medievală, cu rădăcini în spiritul tradiţiilor
străvechi, menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind adevărata lor
identitate. Din vremuri imemoriale, femeii i-a fost atribuit rolul primordial de dăinuire a
speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca atare.
 Această epocă, însă, mai mult ca oricare, reduce destinul femeii la acela de simplă
reproducătoare. Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi alăptări, fapt
care nu o exonera însă de treburile din gospodărie sau de munca câmpului, aproape
echivalentă cu cea a bărbatului. În ­atare condiţii, nu este de mirare că mănăstirile deveneau o
alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau căutau să scape
de violenţa domestică.
 Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de care-şi ducea
existenţa, de multe ori, femeia era nevoită să asiste neputincioasă la moartea propriilor copii,
survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia. Înfruntând greutăţile modului de
trai, femeia-ţărancă a reprezentat pentru această vreme, ca de altfel pentru toate epocile
istoriei, simbolul hărniciei, devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţii neamului.
 „Româncele sînt supuse, prietenoase,
îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte
la cîmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese
pentru nevoile casei şi pentru vînzare, îşi
întocmeşte şi-şi curăţă ea însăşi îmbrăcămintea,
creşte păsări, […] toarce din furcă în timp ce
merge cu căruţa sau umblă pe jos“, spunea, la
1785, Christopher Seipp, călător străin pe
meleagurile noastre.
BIBLIOGRAFIE
 https://www.google.com/url?sa=t&source=web&rct=j&url=https://www.historia.ro/sectiune/g
eneral/articol/cum-era-batuta-si-tratata-femeia-in-evul-mediu-foto&ved=2ahUKEwimmtS8rdT
oAhVFtIsKHSibABgQFjACegQIBxAB&usg=AOvVaw1il9eMV9RG264bwUx81qAH
 https://www.google.com/url?sa=t&source=web&rct=j&url=https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fe
meile_%25C3%25AEn_Evul_Mediu&ved=2ahUKEwimmtS8rdToAhVFtIsKHSibABgQFjA
AegQIARAB&usg=AOvVaw2s9P2CqUhoUDcHXYZFBsfS
 Cartea românească de învăţătură“- Vasile Lupu (1646).