c



 c

se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa,
Orientul Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi perioade, arte
naţionale şi regionale, genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor migratoare,
arta celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi arta islamică. În plus,
fiecare Änaţiune´ şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate
individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii
artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor şi arta mozaicului; mai
mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului Roman
şi a influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică
Äbarbară´ a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria
artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei
paleocreştine şi a artei Äpăgâne´.

    


 
 c
  

este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care nu se
cunoaşte nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la inaugurarea unui
stil pur bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat subiecte şi metode specifice
artei romane în pictură, mozaic şi sculptură.

 c


se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500. În
timpul crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât,
pentru un studiu efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai
bună înţelegere a acesteia. După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi până în 1453, arta
bizantină a suferit foarte puţine adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din cauza declinului lent al
Imperiului. Cu centrul artistic în Constantinopol, arta bizantină este deseori identificată după
calitatea materialului folosit şi a măiestriei artistului. Această artă a atins apogeul prin
monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici sub formă de dom, (marea majoritate a
acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din cauza transformării bisericilor
în moschee).

 c
 

a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea Britanie
din secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul al XII-lea la
instaurarea artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în principal o continuarea
a artei culturii La Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a marcat
fuziunea tradiţiilor germanice cu cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se numeşte
stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult mai târziu, în Irlanda pot fi observate şi anumite
influenţe vikinge.
 c
    
  descrie arta populaţiilor migratoare de neam germanic şi a
celor din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă şi arta hiberno-
saxonă. Acest stil artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu stilul zoomorf şi cu cel
policromatic.

 c
  
defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul
800 şi până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta carolingiană, arta
ottoniană, arta anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei. De-a lungul acestei
perioade, îşi fac simţită prezenţa influenţele artei romane clasice, iar arta carolingiană devine
sămânţa din care mai târziu se vor dezvolta arta romanică şi arta gotică.

 c
 
se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în secolul al
XII-lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest (Franţa mai
ales), dar a cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi alte regiuni.
Arhitectura ei este dominată de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi arcuri şi ferestre cu
capăt rotunjit. Denumirea acestui curent a fost dată de istoricii artei din secolul al XIX-lea şi este
influenţată de faptul că doar în această perioadă mai sunt folosite formele arhitecturale moştenite
din Roma antică.

 c


este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi are
originea odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu a apărut
decât în jurul anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în
Franţa în 1144 odată cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit în Europa devenind, în
secolul al XIII-lea un stil internaţional care înlocuia stilul romanic. Goticul internaţional descrie
arta gotică dintre anii 1360 şi 1430, după care aceasta se va transforma, în momente diferite şi în
timpuri diferite în artă renascentistă.

 c
 
a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum
manuscrise ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane din
Orientul Apropiat, a Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a trecut printr-o
perioadă iniţială de formare între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse regiuni după anul 900.