Sunteți pe pagina 1din 2

‘ Arta medievală

Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în
Europa, Orientul Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi
perioade, arte naţionale şi regionale, genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor
migratoare, arta celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi
arta islamică. În plus, fiecare „naţiune” şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice
distincte care sunt studiate individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă).
Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură,
decorarea manuscriselor şi arta mozaicului; mai mult, existau mai multe stiluri artistice,
cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului


Roman şi a influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură
artistică „barbară” a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică.
Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre
elementele artei clasice, a artei paleocreştine şi a artei „păgâne”.

Principalele mişcări artistice


Arta paleocreştină este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care
nu se cunoaşte nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la
inaugurarea unui stil pur bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat
subiecte şi metode specifice artei romane în pictură, mozaic şi sculptură.

Arta bizantină se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500.
În timpul crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel
încât, pentru un studiu efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire
ascunde o mai bună înţelegere a acesteia. După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi
până în 1453, arta bizantină a suferit foarte puţine adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din
cauza declinului lent al Imperiului. Cu centrul artistic în Constantinopol, arta bizantină
este deseori identificată după calitatea materialului folosit şi a măiestriei artistului.
Această artă a atins apogeul prin monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici
sub formă de dom, (marea majoritate a acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor
naturale, fie din cauza transformării bisericilor în moschee).

Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea
Britanie din secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul
al XII-lea la instaurarea artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în
principal o continuarea a artei culturii La Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce
secolul al VIII-lea a marcat fuziunea tradiţiilor germanice cu cultura anglo-saxonă,
născându-se astfel ceea ce se numeşte stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult mai
târziu, în Irlanda pot fi observate şi anumite influenţe vikinge.

Arta popoarelor migratoare descrie arta populaţiilor migratoare de neam


germanic şi a celor din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă
şi arta hiberno-saxonă. Acest stil artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu
stilul zoomorf şi cu cel policromatic.

Arta preromanică defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare
în anul 800 şi până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta
carolingiană, arta ottoniană, arta anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei.
De-a lungul acestei perioade, îşi fac simţită prezenţa influenţele artei romane clasice, iar
arta carolingiană devine sămânţa din care mai târziu se vor dezvolta arta romanică şi arta
gotică.

Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în
secolul al XII-lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest
(Franţa mai ales), dar a cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi
alte regiuni. Arhitectura ei este dominată de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi
arcuri şi ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent a fost dată de istoricii artei
din secolul al XIX-lea şi este influenţată de faptul că doar în această perioadă mai sunt
folosite formele arhitecturale moştenite din Roma antică.

Arta gotică este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi
are originea odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu
a apărut decât în jurul anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura
gotică s-a născut în Franţa în 1144 odată cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit
în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil internaţional care înlocuia stilul
romanic. Goticul internaţional descrie arta gotică dintre anii 1360 şi 1430, după care
aceasta se va transforma, în momente diferite şi în timpuri diferite în artă renascentistă.

Arta islamică a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum


manuscrise ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane
din Orientul Apropiat, a Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a
trecut printr-o perioadă iniţială de formare între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse
regiuni după anul 900.