Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericeşti şi lingvistice.

Operele bisericeşti sau religioase au de scop să formeze cultura preoţilor şi în acelaşi timp să
răspândească idei de morală şi credinţă şi în ceilalţi cititori.
Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sărbători, au ori teme din dogmele religioase, ori din
viaţa noastră de toate zilele. În acestea îndeamnă pe oameni la un trai modest, activ şi cu frica lui
Dumnezeu. Orice obicei care nu se potriveşte cu ideea lui, e aspru criticat.
Şi mai puritan se arată în Didahiile sau învăţăturile pentru creşterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie să
ne aşteptăm la vreo încercare de pedagogie sistematică în sensul modern, ci aflăm numai o serie de sfaturi
relative la educaţiune, pornind toate de la principiul că educaţiunea cea mai severă este cea mai bună. Ca
să poată reuşi părinţii în creşterea copiilor, trebuie să puie un mare preţ pe exemple, pentru că "cu vintele
nu sunt alta fără o icoană a lucrării, pilda este însăşi lucrarea".
Preocupaţiunea pentru educaţiune şi pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii îl îndeamnă să traducă
(din italieneşte) Întâmplările lui Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).
În fine, vom mai cita din lucrările sale din această categorie Propovedanii sau predice la morţi, alcătuite
după diferiţi autori bisericeşti străini (Buda, 1809).
Lucrările sale istorice principale sunt două:
Istoria bisericii românilor atât a celor din coace cât şi a celor dincolo de Dunăre (Buda, 1821) a fost
scrisă în ultimii ani ai vieţii sale şi tipărirea s-a întrerupt din cauza morţii autorului. Dorinţa ce
mărturiseşte că a avut de a cunoaşte tot trecutul bisericii române se explică prin faptul educaţiunii
clericale ce primise, dar desigur că şi interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decât pentru alte popoare,
pentru români fazele prin care a trecut biserica, viaţa şi activitatea prelaţilor, au o importanţă mare prin
faptul legăturii strânse ce a fost între biserică şi cultura naţională până în secolul nostru.
De o valoare mult mai mare este Istoria pentru începutul românilor. Această lucrare fu provocată de
afirmările istoricilor străini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) şi Engel (Istoria
Valachiei, 1804) în privinţa originii românilor, tăgăduind latinitatea lor. Se hotărăşte dar să scrie, să
dovedească continuitatea noastră în Dacia-Traiană, "că văzând românii de ce viţă strălucită sunt prăsiţi,
toţi să se îndemne strămoşilor lor întru omenie şi bună-cuviinţă a le urma". Desigur că astăzi, după
trecerea de atâţia ani, după scoaterea la lumină a unui mare număr de argumente istorice şi mai ales
filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuităţii, dar el are
meritul de a fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea primului
descălecat al lui Miron Costin e prea puţin serioasă şi nu judecă din punctul de vedere din care privea
istoricul transilvănean.
După ce povesteşte războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: că Dacia a fost deşertată cu
totul de locuitori. Examinând apoi modul cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei
provincii în timpul cât a fost stăpânită de romani şi ajunge la Aurelian. El socoteşte "fără crezământ"
părerea că "toţi romanii să fi ieşit din Dacia în Moesia" şi aduce o sumă de argumente. De aceea studiază
deosebit viaţa coloniştilor din Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora
în Ardeal şi luptele lor cu românii şi deosebit cu ale românilor de peste Dunăre. Capitole speciale sunt
consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi, cuţovlahi) şi teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de
peste Dunăre au trecut în Dacia. La fine sunt două disertaţii: una privitoare la începutul limbii româneşti;
alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de istorie a literaturii noastre.
Construită în anul 1725 într-o formă unică în Transilvania, bisericuţa de lemn din Reghin,
recunoscută ca Biserica lui Petru Maior, este în pericol să îşi piardă pictura din altar, care datează
din 1760