Arta Evului Mediu

Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul
Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi perioade, arte naţionale şi
regionale, genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor migratoare, arta
celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi arta islamică. În plus,
fiecare „naţiune” şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate
individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe
domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselorşi arta
mozaicului; mai mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul
zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului Roman şi a
influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică
„barbară” a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr,
istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice,
a artei paleocreştine şi a artei „păgâne”.

Principalele mişcări artistice

Arta paleocreştină este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care nu se
cunoaşte nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la inaugurarea
unui stil pur bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat subiecte şi metode
specifice artei romane în pictură, mozaic şi sculptură.

Arta bizantină se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500. În timpul
crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru
un studiu efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună
înţelegere a acesteia. După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi până în 1453, arta
bizantină a suferit foarte puţine adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din cauza declinului lent al
Imperiului. Cu centrul artistic în Constantinopol, arta bizantină este deseori identificată după
calitatea materialului folosit şi a măiestriei artistului. Această artă a atins apogeul prin
monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici sub formă de dom, (marea majoritate a
acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din cauza transformării
bisericilor în moschee).

Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea Britanie din
secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul al XII-lea la
instaurarea artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în principal o
continuarea a artei culturii La Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a
marcat fuziunea tradiţiilor germanice cu cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se
numeşte stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult mai târziu, în Irlanda pot fi observate şi
anumite influenţe vikinge.
Arta popoarelor migratoare descrie arta populaţiilor migratoare de neam germanic şi a celor
din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă şi arta hiberno-saxonă.
Acest stil artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu stilul zoomorf şi cu cel
policromatic.

Arta preromanică defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800
şi până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta carolingiană, arta
ottoniană, arta anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei. De-a lungul acestei
perioade, îşi fac simţită prezenţa influenţele artei romane clasice, iar arta carolingiană devine
sămânţa din care mai târziu se vor dezvolta arta romanică şi arta gotică.

Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în secolul al XII-
lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest (Franţa mai ales),
dar a cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi alte regiuni. Arhitectura
ei este dominată de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi arcuri şi ferestre cu capăt rotunjit.
Denumirea acestui curent a fost dată de istoricii artei din secolul al XIX-lea şi este influenţată
de faptul că doar în această perioadă mai sunt folosite formele arhitecturale moştenite din
Roma antică.

Arta gotică este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi are originea
odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu a apărut decât în
jurul anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în
Franţa în 1144 odată cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit în Europa devenind, în
secolul al XIII-lea un stil internaţional care înlocuia stilul romanic. Goticul internaţional
descrie arta gotică dintre anii 1360 şi 1430, după care aceasta se va transforma, în momente
diferite şi în timpuri diferite în artă renascentistă.

Arta islamică a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum manuscrise
ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane din Orientul
Apropiat, a Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a trecut printr-o
perioadă iniţială de formare între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse regiuni după anul
900.