Sunteți pe pagina 1din 9

Arta din antichitate si pana in prezent

Arta egipteana.

Încă din cele mai vechi timpuri arta egipteană a fost una dintre cele mai originale. Originile ei le
găsim în preistorie şi protoistorie. Egiptul antic înconjurat de Marea Mediterană, deşert şi Marea Roşie, a
fost foarte rar atacat de duşmani. Izolarea, dezvoltarea economică şi socialălentă precum şi păstrarea
tradiţiilor locale fac ca civilizaţia şi arta egipteană să reziste de-a lungul timpului. Aceasta explică faptul că
arta egipteană nu are influenţe din afară.Conservatoare, evoluând foarte puţin în timp, arta egipteană şi-a
păstrat trăsăturile specifice, fiind profund ataşată puterii faraonului. Arta egipteană are un profund caracter
religios şi funerar, acesta regăsindu-se în arhitectură, sculptură şi pictură. Arta egipteană este o „artă de
curte”, prin care faraonul îşi arată puterea şi bogăţia. Astfel, putem întâlni construcţiile uriaşe ridicate şi
statuile faraonilor şi ale zeilor supradimensionate. Datorită conservatorismului artei egiptene, fiind
respectate anumite reguli ce limitează libertatea de creaţie a artiştilor, aceasta are o evoluţie lentă.

Arta greaca

Vechea Grecie-Ellada aşezetă în bazinul oriental al Mării Mediterane cunoaşte o dezvoltare


economică deosebită. Datorită acestui fapt, arta greacă atinge un nivel superior de dezvoltare nemaipomenit
la celelalte popoare din antichitate. Civilizaţia greacă este o civilizaţie deschisă, diferită de celelalte
civilizaţii(egipteană, mesopotaminaă ş.a.) deoarece prin fenomenul de colonizare se realizează schimburi
comerciale şi cultural artistice. Prin colonizare, civilizaţia greacă suferă influenţe din alte zone geografice,
dar la rândul ei este cunoscută în lume.. Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie
politeistă, credeau că toţi zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt umanizaţi, aceştia având calităţile şi defectele
oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecţiunea, astfel acest lucru va fi reprezentat prin
statuile de zei ce înfăţişau trupuri armonioase, tinere şi frumoase. Perfecţiunea în arta greacă ajunge la
apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel templul este
considerat un lăcaş idealizat, demn pentru o fiinţă perfectă cum este zeul. În sculptură, statuile de zei sau
atleţi sunt idealizate prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părţilor. Statuia trebuia să exprime
legătura dintre sănătatea fizică, trupească şi cea spirituală. În sculptura greacă, aspectele generale tipice ale
personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eleiminate. De aceea sculptura va fi reprezentată
de personaje în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase şi nu de copii sau bătrâni penru că aceştia
erau imperfecţi şi nu erau compatibili cu idealul.
Ordinele de arhitectură. Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raţionalist al artei şi se
adresează unor fiinţe raţionale convingând prin ordine, echilibru şi armonie. Grecii au realizat construcţii
simple cu linii clare, simplitate ce se impune pentru că grecii au un simţ accentuat al ordinii. Construcţiile
dau impresia de durabil, calm, stabiltate şi de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit
matematica, calculând precis raporturi dintre verticale şi orizontale, plin şi gol, structură şi decoraţie. Ca şi
în sculptură, şi în arhitectură există o armonie matematică între întreg şi părţile lui componente. Ordinele de
arhitectură au fost inventate de greci pentru pentru a stabili numrul, mărimea şi modul cum sunt dispuse
coloanele în ansamblul clădirii(mai ales în construcţia templelor). Ordinul exprimă aşezarea într-un raport
armonios a platformei, coloanei, antablamentului şi frontonului, raportându-se în permanenţă la
dimensiunile omului. Sunt trei ordine: doricul,ionicul, şicorinticul. Aceste ordine au apărut în perioade
diferite, în locuri diferite şi au trăsături diferite.
Ordinul doric a apărut în perioada arhaică şi s-a dezvoltat în Peloponez şi în sudul Italiei(Sicilia).
Acesta exprimă robusteţete, prin forme puternice, profile şi decoraţii sobre.
Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică apărut în perioada arhaică dezvoltându-se
în coloniile din Asia Mică şi în insulele dinMarea Egee. Faţă de doric, ionicul este mai bogat decorat şi are
proporţii mai elegante.
Ordinul corintian apare la sfârşitul perioadei clasice, în Asia Mică, şi este caracterizat ca fiind o
expresie a bogăţiei decorative şi a eleganţei. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este
mai înalt şi mai decorat.
Ordinul ionic

Ordinul Doric Ordinul corintic

Arta Romei antice

Pe teritoriul Imperiului Roman, între secolele III-I î Hr. apare şi se dezvoltă arta romană, fiind un
produs al societăţii romane şi o expresie a puterii statului. Această artă, este una unitară, ce se bazează pe
talentul organizatoric, spiritul utilitar şi simţul practic al romanilor. Arta romană, se naşte la Roma în cadrul
vieţii culturale şi artistice cu influenţe etrusce şi greceşti şi treptat cuprinde întreg teritoriul imperiului.
Influenţa etruscă şi greacă
Influenţa etruscă în arhitectura romană se poate observa în preluarea unor principii urbanistice ce
stau la baza înfiinţării şi organizării oraşelor prin folosirea unor planuri regulate, cu străzi drepte şi trotuare,
porţi monumentale de acces sau prin sisteme de canalizare. Pentru planurile caselor particulare, influenţa
etruscă se observă prin apariţia camerei centrale numită Atrium iar pentru templele de cult apariţia
podiumului din piatră foarte înalt şi amplasarea coloanelor, dar şi preluarea arcului şi a unor sisteme de
boltire.
Influenţa greacă se regăseşte în arta romană prin ideea de piaţă publică în centrul oraşului, ordinele de
arhitectură doric, ionic şi corintic unele tipuri de plan pentru templele de cult, structura şi componenţa
teatrelor, ideea trofeelor ca monumente comemorative, folosirea picturilor şi mozaicurilor pentru decorarea
caselor şi palatelor.

Arta medievala
Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul
Mijlociu și nordul Africii. Ea include importante curente artistice și perioade, arte naționale și regionale,
genuri, renașteri, lucrări ale artiștilor și artiștii înșiși.
Arta bizantină se naște din ceea ce numim arta paleocreștină în jurul anului 500. În timpul crizei
iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru un studiu efectiv al
acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună înțelegere a acesteia. După reluarea
producției de icoane, din 843 și până în 1453, arta bizantină a suferit foarte puține adăugiri, în ciuda sau
poate tocmai din cauza declinului lent al Imperiului. Cu centrul artistic în Constantinopol, arta bizantină
este deseori identificată după calitatea materialului folosit și a măiestriei artistului. Această artă a atins
apogeul prin monumentalele fresce și mozaicuri realizate în biserici sub formă de dom, (marea majoritate a
acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din cauza transformării bisericilor
în moschee).
Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 și nașterea artei gotice în secolul al XII-lea.
Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naștereamonarhiilor Europei de vest (Franța mai ales), dar a cuprins și
Spania creștină, Anglia, Flandra, Germania, Italia și alte regiuni. Arhitectura ei este dominată de pereți
groși, structuri joase și îndesate și arcuri și ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent a fost dată
de istoricii artei din secolul al XIX-lea și este influențată de faptul că doar în această perioadă mai sunt
folosite formele arhitecturale moștenite din Roma antică.
Arta gotică este un termen variabil în funcție de opera de artă, loc și timp. El își are originea
odată cu nașterea arhitecturii gotice în anul 1140, deși pictura de stil gotic nu a apărut decât în jurul anului
1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franța în 1144 odată cu
renovarea abației Saint-Denis și s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil
internațional care înlocuia stilul romanic. Goticul internațional descrie arta gotică dintre anii 1360 și 1430,
după care aceasta se va transforma, în momente diferite și în timpuri diferite în artă renascentistă.
Arta in renastere
Renastere este denumirea folosita pentru a descrie perioada schimbarilor culturale ce au avut loc in
secolele al XV-lea si al XV-lea in Italia si care au influentat,in final,cea mai mare parte a Europei.Rensterea
a dus la o schimbare a valorilor umane-un avant de energie si de incredere in potential unman-care a avut
numeroase consecinte.Printre cele mai spectaculoase consecinte se pot enumera inflorirea artelor si noua
viziune asupra rolului artelor si a artistilor in viata societatii.
Renasterea a inceput in Italia.Cauzele care au dus la aparitia acestui curent sunt multiple.Italia
era,la acea data,cea mai bogata tara din Europa si era posesoarea unei indelungate traditii artistice.Avea
multe orase independente,infloritoare economic,populate cu comercianti si bancheri nerabdatori sa-si vada
numele imortalizat in diferite portrete comandate,in palate noi care se construiau sau in capelele somptuase
ale familiilor.
Toata aceasta bogatie materiala nu putea garanta aparitia artei de mare valoare dar a oferit artistilor
suficiente opotenitati pentri a-si imbunatatii stilul si pentru a-si etala talentele.
Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florenţa. Filippo
Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară -
caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din Florenţa (1436).

Arta barocului
Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează simultan o
perioadă în istoria europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul
anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi
şi în cele două Americi dar şi în alte părţi ale lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat
în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică,literatură, pictură,sculptură şi teatru.Cuvântul care se
foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin
filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce
desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici
detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.
Naşterea barocului este categoric legată de decizia Consiliului de la Trient (Concilio di Trento) din
anii 1545 -1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii
bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă
celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi.
Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere,
claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor.
Piaţa Sfântul Petru din Roma, realizată de Bernini, este un exemplu grandios de baroc vizual
"total", arhitectură, sculptură şi pictură.
Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste comandamente să poată fi realmente puse
în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc. În ciuda
existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar
contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei figurative începutului
anilor 1600(Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcţiei artei ecleziastice cu
destinaţie clară decât măiestriei artistice a artiştilor înşişi.
Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor şi care era aproape obscur celor mai mulţi
dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii care era simplă, evidentă,
directă şi uşor de "decodificat." Artişti caAnnibale Caracci, Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt
printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism şi transformarea artei timpului înbaroc.
Nu întâmplător, aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai barocului sau artişti proto-baroc.
Deşi singular, prin viziunea şi realizările sale geniale în arhitectură, pictură şi sculptură, formând o clasă
aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc.
Termenul de muzică baroc defineşte o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine
"baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului şi a
armoniei. Naşterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre
muzică şi poezie, fiind mai apoi dezvoltată şi evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul
perioadei rococo.
În literatură, atracţia exercitată de simplitate, forţă, dramatism şi claritate conduc la apariţia
ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, îndelung elaborate.
De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou
unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.
Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei
jumătăţi a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul şi estul Europei în cea de-a doua jumătate
a aceluiaşi secol şi la începutul secolului următor. "Unda de şoc" a barocului s-a propagat iniţial cu
precădere în ţările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut şi în ţările şi
culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creştinismului.
La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură şi pictură a devenit puternic înrădăcinat în
diferite ţări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau
cel francez, producând clădiri publice, palate, reşedinţe princiare sau private de o valoare estetică şi
artistică excepţională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă şi stil baroc. Spre
exemplu,barocul în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberaţie" puţin mai târzie, e drept,
a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având şi multiple influenţe ale barocului italian sau
ale barocului ceh.
Dezvoltarea, propagarea şi evoluţia barocului, sub diferitele sale aspecte şi variaţiuni locale, nu au
fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele ţări şi culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era
în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franţa, începând cu anii 1720, se remarcă
o saturare de realizări în stil baroc şi un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii
1740), mai ales în arte decorative, pictură şi interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este
puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul îşi are primele manifestări de
amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.

Imagine 4 - Baroc. Piaţa centrală a oraşului Cusco din Peru. În fundalul imaginii se vede
emblematica biserica catolică din piaţa centrală, construită în manierabarocului colonial de tip
spaniol. Fântâna, la rândul său, parte a unui ansamblu de destinaţie publică, este una de inspiraţie baroc.
Barocul a continuat să se propage şi peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate
ţările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia şi Argentina, ţări delimbă
spaniolă şi portugheză au fost puternic influenţate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului
spaniol şi a celuiportughez. Foarte multe biserici catolice, dar şi clădiri publice, reşedinţe oficiale şi
reşedinţe private, construite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.
Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde
avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania şi Portugalia în America latină, a exportat mai
întâi limba cuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura şi stilul de viaţă al britanicilor. Printre acestea,
deloc surprinzător, se regăseşte şi barocul, sub varianta sa insulară.
Drumul triumfal al barocului în timp, spaţiu şi conştiinţa umană a continuat adânc până în secolul
al XX-lea. Planificarea stradală radială, influenţată de modul de organizare al grădinilor baroce se regăseşte
în arhitectura a numeroase oraşe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută
intenţionat radial, adică baroc, se regăseşte în Arcul de Triumf din Bucureşti, respectiv în Arcul de
Triumf din Paris este una dintre cele mai clare dovezi detriumf universal uman al barocului peste orice
limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi mişcarea sa artistică în interes strict religios,
precum Biserica Catolică, sau strict comercial şi secular pragmatic, precum burghezia.
Barocul vizual
Eneas scapă din Troia în flăcări, deFederico Barocci, 1598. Un tablou ce a fost pictat în clar stil
baroc, caracterizat de: dramatismul situaţiei descrise, fineţea detaliilor ne-echivoce, puternicul contrast
dintre lumină şi întuneric (clarobscur), folosirea dinamică a ambelor diagonale ale imaginii, utilizarea
expresivă a întreagii game de culori calde (alb, galben, auriu, roşu, ocru, maroniu de diferite nuanţe) şi,
bineînţeles, negru, etc..
Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăţie, strălucire şi
fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat
figuri umane surprinse în decursul mişcării, puternice contraste de lumină şi întuneric (acea tehnică
cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate şi un echilibru compoziţional mai
degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compoziţional. De asemenea,
folosirea liniilor de compoziţie de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor
repetate de tipascendent şi descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale şi/sau verticale, folosite
preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai şcolii
veneţiene, probabil ultimul mare pictor al Renaşterii italiene şi fără îndoială unul din primii pictori folosind
o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei
ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziţie, a dramatismului momentului surprins în punctul
său critic şi redat ne-echivoc cu măiestrie, precum şi a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii,
reprezintă tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însuşirii şi
aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii,
acestea erau deja clar cristalizate şi "standardizate," cel puţin în Italia.

Peter Paul Rubens în Vânătoare de lei dovedeşte încă o dată măiestria sa artistică, prin folosirea
simultană a multiple elemente de baroc imagistic.
Peter Paul Rubens, considerat de mulţi specialişti cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al
barocului pictural, a folosit compoziţii complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite,
efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul
flamand a folosit la refuz spaţiul existent, grupând şapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmaţi cu 5
suliţe, 2 săbii şi multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunşi fiecare de mai multe arme
simultan.
Deşi este considerat, de către cei mai mulţi, un pictor reprezentativ al şcolii spaniole, de către alţii un
pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice şi, mai ales,
mistice, a pictat şi sub influenţa barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, şi,
aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greacă foloseşte culori saturate aplicate cu tuşă groasă, de
multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiştilor ce foloseau tehnica
numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje şi fondul picturii.
Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin şi Claude Lorrain, nu au făcut altceva
decât să continue tradiţia clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie
dinamice, dar întotdeauna dramatice, şi găsindu-se în mijlocul unor peisaje uşor ireale ce amintesc mai
degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real.
În timp ce Rembrandt şi alţi maeştri olandezi ai barocului s-au aplecat în compoziţiile lor mai ales asupra
scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei şcoli, dar puternic individualizat
ca pictor baroc, deşi a realizat şi picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut
îndeobşte pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curţii Regale a Spaniei, compoziţii pline de
culoare, viaţă, exuberanţă şi realism.
Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam) a
fost un pictor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei,
celebru și pentru desenele și gravurile sale.
A trăit în epoca ce s-a numit "vârsta de aur olandeză", timp în care cultura, știința, comerțul și influența
politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene.
Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care si-a putut permite să amestece
noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenusa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare,
pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure).
Lecția de anatomie a doctorului Tulp
Tabloul Lecția de anatomie, pictat în 1632, l-a făcut celebru pe Rembrandt. Lucrarea este o operă care se
încadrează în genul pictural de grup tradițional (în cazul de față este vorba de breasla chirurgilor).
Rembrandt, însă, nu numai că nu respectă regulile unor asemenea compoziții, dar le și perfecționează în
chip strălucit. Pentru a prezenta prelegerea doctorului Tulp, care execută disecția unui cadavru, artistul se
comportă ca un regizor. Alege o construcție tip piramidă, care înviorează scena prezentată, dându-i o tentă
teatrală. După mai bine de două decenii, artistul înregistrează un nou succes, de data aceasta cu tabloul
intitulat Lecția de anatomie a lui Johan Deyman.
Ospățul lui Baltazar

Rembrandt - Ospăţul lui Baltazar - National Gallery, Londra


În tabloul Ospățul lui Baltazar (ca.1635), Rembrandt înfățișează spaima lui Nabucodonosor în clipa în care
mâna lui Dumnezeu lasă următorul mesaj în ebraică: mane, tekel,fares ("numărat, cântărit, împărțit"), ceea
ce el nu înțelege, simțindu-i însă sensul tragic (regatul său va fi divizat mai târziu între mezi și perși).
Acest episod din cartea Profetul Daniel se desfășoară în timpul unui ospăț al lui Baltazar. Oaspeții beau din
cupele de aur jefuite din templul de la Ierusalim Spaima de pe chipul comesenilor este evidentă la femeia și
la bărbatul din partea stângă a tabloului.
Rondul de noapte

Rembrandt - Rondul de noapte - Rijksmuseum, Amsterdam


Tabloul Rondul de noapte 1642, considerat astăzi o capodoperă, a constituit la vremea sa un scandal.
Comandantul Frans Banning Cock ar fi dorit să iasă mai mult în evidență în acest uriaș tablou. Ori,
Rembrandt s-a concentrat mai mult asupra acțiunii înseși, decât asupra înfățișării figurilor; pentru el tema
este defilarea, mișcarea, acțiunea neobișnuită, și nu tabloul colectiv tradițional al unui grup. Puternicele
contraste de lumină și culoare, jocul fin al mișcării trupurilor, umbrelor și rechizitelor înviorează
excepțional scena, leagă figurile între ele, alcătuind parcă din acestea o compoziție de lumini. "Vrăjitor,
Rembrandt e capabil să facă din noapte zi." (Eugène Fromentin). Prin analiza cu raze Roentgen realizată în
1975 s-a dovedit că lacul, menit să protejeze opera ce înfățișează o acțiune care se desfășoară la lumina
unei după-amiezi târzii, se închide cu trecerea timpului, producând iluzia unei scene nocturne.
Tablouri inspirate de Hendrickje Stoffels

Rembrandt - Batşeba - Muzeul Luvru, Paris


Tabloul intitulat Batșeba, după numele unui personaj biblic, zugrăvește acea clipă a incertitudinei și
frământării pe care Batșeba o trăiește, ispitită fiind de de regele David al Izraelului. Privirea serioasă și
mâna - ținând scrisoarea de dragoste a lui David - sunt cea mai bună mărturie privind îndoielile trăite în
realitate de Hendrickje. Frumusețea ei o putem descoperi și în femeia care se pregătește să facă baie într-
un râu (pictură din 1654, aflată la National Gallery, Londra).
Autoportretele lui Rembrandt

Rembrandt - Autoportret din tinereţe - Galeria degli Uffizi, Florenţa


Rembrandt a pictat foarte multe autoportrete: în total sunt peste 50 de tablouri și încă mai multe desene și
gravuri. Pe primul dintre acestea l-a pictat în 1625, când nu împlinise încă douăzeci de ani, și continuă
această tradiție în tot cursul vieții, până la moarte. Cercetând autoportretele lui Rembrandt, putem fi
martorii evoluției sale artistice. Materialul pictural, neted la început, se îngroașă mai târziu, factura devine
tot mai bogată. În seria sa de autoportrete, Rembrandt dovedește neîncetat că e pictor și că trăiește numai
prin pictură.

Rembrandt - Portretul artistului cu şevalet - Kenwood House, Londra


Școala lui Rembrandt
În ciuda faptului că spre sfârșitul vieții a fost chinuit de multe griji și de sărăcie, Rembrandt nu a fost
geniul solitar și neînțeles al epocii sale. În atelierul său pictează numeroase tablouri, al căror stil este
preluat de tinerii pictori care studiază acolo. Elevii săi învață arta picturii copiind operele maestrului, ceea
ce face ca în comerțul de artă să pătrundă "Rembrandt-uri false". În cadrul unui program de cercetare
inițiat și condus de specialiști olandezi, s-a constatat că, dacă la începutul secolului al XX-lea erau
atribuite lui Rembrandt circa o mie de lucrări, astăzi sunt considerate ca fiind opere autentice ceva mai mult
de o treime din acestea. Printre discipolii lui Rembrandt sunt de menționat: Gerrit Dou 1613-1675, Govaert
Flink1615-1660 și mai ales Carel Fabritius 1622-1654 din Delft, fără îndoială cel mai talentat dintre elevii
săi, mort de tânăr într-un accident.