ARTA ROMANICA

Arta romanică cuprinde toate tipurile de manifestări artistice- sculpură, arhitectuă, pictură-
apărute în centrul și vestul Europei între secolele XI-XIV. Cele mai reprezentative tipuri de
manifestare artistică au fost mănăstirile. Pictura și sculptura romanică, precum și artele
decorative- vase, candelabre, relicvare- au fost subordonate unei arhitecturi religioase.

Arta romanică s-a desfășurat în contextul trecerii la feudalismul dezvoltat. A avut loc o
perioadă de criză socială, morală și de regres economic. Această criză a fost determinată de
cuceririle normande din nordul Franței și de cele maghiare din Europa Centrală. Așadar, a fost
necesară o reînnoire intelectuală. Astfel, a luat naștere arta imperială, din Sfântul Imperiu
Roman de Națiune Germană, și arta din Occident. Acestea au constituit punctul de plecare al
artei romanice.

Denumirea stilului a fost împrumutată de către istoricii de artă de la filologi. Arta

romanică descrie un stil medieval care precede goticul, amintește de formarea limbilor și
literaturilor romane și păstrează elemente ale arhitecturii romane. Nu este vorba de
imitarea artei antice romane. Stilul romanic a fost influențat de arta bizantină din Grecia
și Turcia, de arta vikingilor din Scandinavia și Germania. De asemenea, arta coptă din
Egipt, cea sasanidă din Persia, respectiv arta insulară din Marea Britanie au influențat
stilul romanic.

O abordare a acestui curent artistic împarte arta romanică în două perioade: monastică
și feudală. Cele mai des întâlnite tipuri de construcții au fost bisericile, locuințele, clădirile
și orașele fortificate. O altă perspectivă împarte arta romanică în trei perioade. Prima
este perioada romanică timpurie, numită și preromanică. A doua este perioada romanică
matură, urmată fiind de cea romanică târzie. Stilul romanic a primit denumiri diferite, în
funcție de dezvoltarea sa regională. Astfel, întâlnim stilul provensal, normand, lombard și
renan.

Stilul romanic a preluat bagajul de cunoștințe al stilului bizantin și l-a adaptat în funcție de
necesitățile locale. Principiul s-a aplicat atât construcțiilor civile, cât și celor religioase.
Imaginea generală a stilului romanic a prezentat edificii dezvoltate pe plan orizontal, cu ziduri
și pereți groși, spații interioare restrânse și deschideri mici prin care să intre lumina.

Aspectul clădirilor de factură romanică a fost aproape identic indiferent de regiune. Însă,
materialul de construcții folosit a diferit în funcție de tehnica de construcție deprinsă de
meșteri și de piatra disponibilă în regiune. Cărămida a fost utilizată în Europa Centrală și
Sudică, pe când în restul continentului s-au folosit calcarul, granitul și silexul. Casele
construite din lemn și cele pe jumătate din cherestea nu au supraviețuit, cu excepția
unor cazuri extrem de rare din Germania. Din perioada artei romanice, clădirile din piatră
sunt cele care se găsesc și azi. Au suferit modificări și restaurări repetate, în Germania,
Franța și Marea Britanie.

Principalele construcții ale Evului Mediu din perioada stilului romanic au fost castelele
fortificate. Acestea cuprindeau locuințele seniorilor și încăperile servitorilor, bisericile
mănăstirești, episcopale, parohiale și capelele cimiteriale.

Cu excepția Mediteranei despădurite, casele au fost construite din lemn în perioada

preromanică. Cu trecerea timpului, seniorii și-au construit locuințe încăpătoare și
fortificate din piatră. În regiunile muntoase, greu accesibile, planul castelelor era
neregulat, dar adaptat locului. În regiunile de câmpie, s-a încercat construcția pe un plan
circular. Însă, acest plan nu a oferit suficient spațiu pentru adăposturi. Astfel, s-a impus
planul geometric simplu, pătrat sau dreptunghiular, dotat cu bastioane și turnuri.

Principalul rol al acestor construcții a fost cel defensiv. Astfel, în structura construcțiilor
au existat drum de strajă, fereastră de tragere și poartă cu hersă. Turnurile prezentau
deschideri strâmte, numite creneluri. Acestea delimitau meterezele și erau adaptate
tragerii cu arcul. Din turnuri se aruncau lichide fierbinți asupra agresorilor.

Patru tipuri de planimetrii caracterizează edificiile religioase din perioada romanică: biserica
sală, biserica hală, tipul basilical și tipul central. Diferența se constată la numărul navelor,
forma geometrică a spațiului, respectiv spațiul propriu-zis destinat mirenilor. Cu timpul,
aceste planuri au devenit complexe, navele diferențiindu-se și la nivel superior.

Biserica sală prezintă o singură navă dreptunghiulară, un altar pătrat, absidă pe latura
estică și un turn-clopotniță pe latura apuseană. În unele regiuni ale Mediteranei a lipsit
turnul-clopotniță, iar în Italia și Franța de Sud acesta a fost separat de biserică. Un
exemplu de biserică sală este Catedrala Saint-Maurice din Angers. Aceasta a fost
construită la sfârșitul perioadei romanice, beneficiind de multe elemente gotice.

Sculptura romanică se subordonează arhitecturii și respectă legea cadrului. Întreaga

compoziție romanică este redată într-un cadru arhitectural, ornamentarea fiind realizată la
punctele de articulație. Decorul combină temele religioase copiate din mediul bizantin cu
temele profane ale Evului Mediu. Subiectele preferate sunt soarta finală a lumii, a omului și
bestiarele vremii.

Pictura din perioada romanică a fost complementară sculpturii, ambele constituind un

pandant al arhitecturii. Punctele de articulație din interior și elementele constructive
exterioare, împodobite prin diverse sculpturi, erau pictate pentru a le evidenția. Rolul picturii
a fost unul didactic, narând neștiutorilor de carte șiruri de evenimente și invitându-i în sânul
bisericii. Și în cazul picturii, influența primordială a revenit stilului bizantin, în special, în
spațiul italian.

În decorul parietal, s-au dovedit trainice mozaicurile care au sintetizat formele aspre și
hieratice tipice mediului monastic și înclinațiilor școlii palatine. Mozaicurile realizate în
secolul al XIII-lea în Basilica San Marco din Veneția prezintă scene din Geneză, din
copilăria lui Isus și din Faptele Apostolilor. Comparativ cu mozaicurile secolelor XI-XII
din aceeași basilică, de factură bizantină, cele de factură romanică au devenit animate,
suprafețele consistente, iar stilul liniar s-a simplificat.

Bisericile au fost adesea împodobite cu broderii și tapiserii, pe lângă multe statui, icoane,
fresce sau vitralii. În cadrul mănăstirilor, s-au produs manuscrise anluminate și alte obiecte
liturgice. Foarte puține dintre acestea s-au păstrat de-a lungul timpului.

ARTA GOTICA

Arta gotică a surprins în evoluția sa transformările prin care trecea societatea feudală
europeană. Într-o perioadă a invaziilor, arta gotică s-a remarcat prin construcția de lăcașuri
religioase pentru refugiu, dar și prin construcții civile. Goticul a introdus pentru prima dată în
arte figura umană văzută din perspectivă intelectuală.

Tehnicile și tendințele asemănătoare care s-au dezvoltat în marile centre europene la

sfârșitul secolului al XIV-lea au dat naștere unui nou stil artistic, goticul. Stilul gotic a fost
remarcat în secolul al XIX-lea de profesorul Louis Courajod, de la Școala Muzeului Luvru din
Paris. Pe plan internațional, dezvoltarea goticului a avut loc într-o perioadă de criză în plan
politic, social și cultural. Evoluția artei gotice s-a produs, din punct de vedere teritorial, pe
aceeași suprafață ocupată de stilul anterior, cel romanic. Excepție a fost Italia. Stilul gotic
internațional s-a dezvoltat între secolele al XII-lea și al XVI-lea.

Istoria artei gotice a început prin construcția abației de la Saint-Denis, în secolul al XII-
lea. Abatele Suger a dorit o clădire verticală impunătoare. Denumirea a fost dată de
oamenii din secolul al XVII-lea, care vedeau această artă „barbară”. Deși zonal se
stabilesc diferite cronologii, o cronologie generală împarte stilul gotic în trei perioade.
Prima perioadă cuprinde anii 1140 - 1220 și reprezintă goticul timpuriu. Cea de-a două
etapă se întinde de la 1220 până la prima jumătate a secolul al XIV-lea și se numește
goticul matur. Ultima perioadă, numită goticul târziu, cuprinde intervalul dintre mijlocul
secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea.
Stilul gotic s-a remarcat printr-o nouă concepție - atectonică, elevată și elansată - profitând
de inovațiile tehnice și tehnologice. Sistemul de înjugare a animalelor a permis transportarea
blocurilor mari de piatră și a pieselor de lemn pe șantierele de construcție. Tehnica de
turnare a sticlei a dus la nașterea rozaselor de dimensiuni, culori și frumuseți impresionante.
S-a menținut caracterul defensiv al arhitecturii. Sculptura a intrat într-o perioadă de cercetare
a expresivității personajelor, iar pictura a dispărut din uzul obișnuit. Cunoscut și cu secole în
urmă, vitraliul s-a afirmat ca o notă definitorie a stilului gotic.

De-a lungul secolelor de instabilitate politică, arhitectura militară și cea civilă au menținut
caracterul defensiv. În urma contactelor cu Orientul, s-au perfecționat câteva elemente
defensive cum sunt turnurile, zidurile sau porțile. Locuințele s-au organizat pe mai multe
etaje, la parter desfâșurându-se activitățile economice. Calitatea ridicată a produselor
meșteșugărești și breslele, foarte bine organizate încă din secolul al XII-lea, au permis
un trai decent tuturor membrilor unui oraș. Cu toate acestea, orașele încă aveau un
aspect semi-rural.

Stilul gotic se deosebește de cel bizantin și romanic prin noile concepții asupra staticii și
elementelor portante. În cadrul arhitecturii gotice, toate elementele portante sunt vizibile
în exterior. Acestea reflectă desfășurarea spațialității interioare, dar și susțin greutatea
preluată de pereții laterali. Spre deosebire de stilul romanic, caracterizat prin tectonism,
cel gotic se dinamizează. Astfel, au luat naștere unele edificii atectonice, stabile, cu un
sistem de boltire mai bun. Inițial foarte simple, în cele din urmă, toate punctele de
articulație și elementele au fost decorate astfel încât să accentueze verticalitatea.

Sculptura gotică a păstrat temele religioase și profane întâlnite cu secole în urmă. A

devenit frecventă reprezentarea muncilor, a meșteșugurilor, a științelor ce au alcătuit
artele liberale, predate la acea vreme, sau semnele zodiacale. Atunci au apărut primele
nuduri și studii asupra fizionomiei și expresivității personajelor. Așadar, sculptura gotică
se caracterizează prin desprinderea de cadru.

Ca planimetrie a arhitecturii religioase, stilul gotic a experimentat toate tipurile: biserica

sală și hală, cel basilical, respectiv central. Biserica hală a fost întâlnită mai ales în
vestul Franței, în Suedia și Germania, biserica sală, în Elveția și tipul central, în
Germania. Tipul basilical a fost prezent pe tot continentul european. Pornind de la
construcția abației de la Saint-Denis din Franța, s-a răspândit în Spania, având
deambulatorii și transept. În Germania a lipsit transeptul. În Italia a persistat influența
bizantină prin cupolă, iar în Țările de Jos și în Anglia avea mai multe transepte, dar o
elevație mai scundă.

Zidurile tot mai zvelte și ferestrele din ce în ce mai largi au restrâns spațiul destinat
picturii murale. Pictura nu a dispărut în totalitate, ci a fost folosită pentru sublinierea
plasticii decorative și în domeniul miniaturilor. Astfel, a devenit o artă minoră. În contrast,
a fost folosită din plin tehnica vitraliului, preluând funcția de edificare a credincioșilor.
Gama cromatică adoptată de vitralii a diferit de la o perioadă la alta. În goticul timpuriu,
s-au folosit câte două culori complementare, cărora li se adăugau culori secundare.

Fațada bisericii a fost mai amplă decât clădirea. Intrarea înaltă era dominată de o rozasă
și de portalurile fațadei vestice încununate de fleșe, acoperișuri foarte înalte piramidale
sau conice, ornamentate cu fleuroni, podoabe sculptate în formă de frunză stilizată. În
acestă perioadă, chiar și transeptele au fost decorate cu portaluri grandioase. Pe de altă
parte, arcul ogival, mai apoi diversificat în funcție de regiune, a permis mai multe tipuri
de bolți: cu penetrații, în formă de evantai, stelată, încrucișată, celulară.

La nivelul detaliilor, pe cornișă au existat distribuții sculpturale, mai ales în spațiul

german, spire și burlane de scurgere a apei de ploaie. Acestea din urmă poartă
denumirea de gargui și au fost stilizate sub forma unor dragoni, monștrii, diverse
animale ca leul și câinele, persoane sau acțiuni caracteristice oamenilor. Garguiele
prezintă chiar și personaje cu atitudini imorale, obscene, în stare de ebrietate sau în
poziții acrobatice. Altele amintesc de scene biblice, prezentând un personaj feminin,
Eva, cu un șarpe sau un bărbat, Samson, dominând un leu.

Un simț al primejdiei a determinat dăinuirea caracterului defensiv al arhitecturii militare. În

contrast cu acest caracter defensiv s-au afirmat tot mai mult pretenții legate de comoditate și
bunăstare. Din punct de vedere religios, s-au construit catedrale grandioase. S-a dezvoltat un
dialog eficient între artiștii care călătoreau în diverse centre culturale din Europa.

Locuințele orășenilor s-au înălțat în cadrul zidurilor ce restrângeau spațiul de desfășurare pe plan
orizontal. La parter se desfășurau activitățile economice. Acolo se afla prăvălia, bucătăria,
atelierul, depozitul, dar și toaleta. La etaj erau încăperile de locuit și o cameră comună. Aceste
locuințe încă păstrează acoperișul în șarpantă, fiind dispuse de-a lungul străzilor înguste.

Catedrala, definitorie pentru stilul gotic, s-a ridicat cu ajutorul orășenilor și al episcopilor.
Uneori, ridicarea construcției a durat secole la rând, însă aceste catedrale au consolidat
un sentiment de identitate comună. Ordinele mănăstirești au împânzit continentul de
abații și catedrale. Benedictinii în Anglia, respectiv clunisienii și cistercienii în Franța s-au
dovedit a fi superiori în numărul de așezări religioase construite, față de alte ordine.
Bernard de Clairvaux, întemeietor al ordinului cistercian, s-a opus vehement principiilor
clunisiene promovate în artă, motivând că deși biserica strălucește, săracii se zbat în
lipsuri.

Sculptura gotică a evoluat prin desprinderea de cadrul strâmt al arhitecturii romanice, prin
sporirea rolului decorativ și didactic. Formele s-au simplificat, fiind armonioase și clare.
Temele abordate s-au diversificat, în repertoriul iconografic fiind integrate persoanaje reale și
fantastice, animale. S-a simțit prezența realismului în tratarea figurilor și proporțiilor.
Exemple reușite au fost portretele lui Ekkehard și Uta din Naumburg, grupul fecioarelor de la
Magdeburg, călărețul din Bamberg.

Prin restrângerea spațiului, în cadrul artei gotice, pictura a primit rolul de artă minoră. În
continuare, aceasta a fost utilizată la sublinierea unor detalii, la obiecte transportabile sau în
cazul manuscriselor. Pictura nu a dispărut, ci a predat funcțiile de instruire și decor vitraliilor.
Lucrările denotă fluiditate, sublitate și intensitate emoțională.

Picturile goticului internațional fac referire la trecut, prezintă multe detalii și provoacă pe
cei care le privesc la meditație. Alături de glorificarea trecutului, artiștii stilului gotic au
adus un plus de realism operelor. Narațiunea, detalierea extravagantă și calitatea
descriptivă, realizată prin culori, lumini și spațiul ce le înconjoară, au pus în valoare
caracterul goticului. Majoritatea picturilor au fost portabile și de dimensiuni mici, pentru a
putea fi folosite la meditații.

Costurile războaielor au influențat peisajul politic și social al Europei și, implicit, dezvoltarea
artelor. Pictura gotică s-a realizat, adesea, pe manuscrisele perioadei. Tapiseria a devenit o
expresie indirectă a luptei pentru putere dintre aristocrați și negustori. Acestea au prezentat
cu nostalgie vechile valori feudale, cavalerismul demodat, extravaganța și splendoarea
curților seniorilor. Burghezia a dobândit o influență semnificativă și s-a simțit tot mai atrasă
de excesele și de corupția clasei cârmuitoare.

În cazul manuscriselor, s-a continuat ornamentarea inițialelor, uneori acestea fiind

elementele cele mai bogate. Textele au fost încadrate în chenare decorate. În ultima
perioadă a Evului Mediu, s-a încercat reprezentarea realistă a figurii umane. La
începutul secolului al XIII-lea, a început producția de cărți de rugăciune pentru mirenii
bogați. Un secol mai târziu, acestea devin accesibile clasei de mijloc. Abia din secolul al
XV-lea, țăranii și-au permis să dețină în casele lor imagini religioase și texte de
rugăciune.

Stilul gotic francez a fost împărțit în mai multe perioade, în funcție de modenatura și
dimensiunea ferestrelor. Acestea au evoluat de la forme simple până cele mai sofisticate.
Sculptura a cunoscut un avânt remarcabil, plecând de la redarea figurilor greoaie, fără
asemănare cu anatomia reală, până la o stilizare apropiată de realitate.

Goticul englez este periodizat atât în funcție de modenatura ferestrelor, cât și de tipul de
boltire utilizat. Au existat două curente în ceea ce privește modenatura ferestrelor, unul
geometric și unul curbiliniu. Boltirea ogivală a permis înălțarea construcțiilor. Sculpturile și
picturile au abordat teme variate, predominante fiind cele religioase. Compozițiile au devenit
complexe, deoarece una dintre preocupările pictorilor a fost redarea cât mai potrivită a
adâncimii.

Goticul german a durat cel mai mult, extinzându-se până la jumătatea secolului al XVI-lea.
Stilul a pătruns pe filieră franceză, dar nu a reușit să atingă înălțimile produse de construcțiile
franceze. S-au experimentat diverse planimetrii ale bisericilor, dar și construcțiile din lemn.
Sculptorii germani au reușit să producă cele mai frumoase exemplare ale sculpturii gotice de
pe întreg continentul european.