16. Stilul romanic în arhitectura Europei Occidentale şi evoluţiile sale.

(Principalele
elemente constitutive ale stilului arhitectural romanic; trăsăturile specifice ale
evoluţiei stilului romanic în Franţa, Spania şi Italia; aportul stilului romanic la
constituirea stilului gotic)

Stilul arhitectonic romanic, numit, inexact, uneori : romano-bizantin sau latin, este cel
dintai stil de arta propriu al Apusului medieval. El ia nastere in epoca lui Carol cel Mare
(secolele VIII-IX), cand se realizeaza in Apus o prima simbioza a resturilor vechii arte
romane a bastinasilor romanizati (galo-romani) cu cultura nationala a popoarelor
germanice stabilite in Apus (goti, alemani, franci, normanzi, anglo-saxoni, germani etc.)
si cu influente de origine orientala, aduse in Apus pe de o parte de maurii din Spania, pe
de alta de calugari, comercianti, pelerini, iar mai apoi (de la 1096 inainte) de Cruciati care
pun in contact cultura apuseana cu cea bizantina si araba.
Locul de nastere al stilului romanic este Franta si nordul Italiei (Lombardia), unde remi-
niscențele vechii arte galo-romane, amestecate cu influente noi, asiatice, dau nastere celor
dintai biserici cu cupole pe pandantivi (considerate de unii ca influente bizantine). De
aici, stilul acesta se raspandeste in toate tarile catolice (Anglia, tarile germanice, tarile
scandinave, Polonia, Ungaria, Moravia, mai putin in Italia si Spania), devenind arta
oficiala a catolicismului (ritualul latin) din secolele X-XIII, asa cum devenise mai de mult
cea bizantina pentru crestinismul rasaritean. Mult mai putin unitara insa in evolutia si
aspectele ei generale decat cea basilicala si cea bizantina, arta romanica a facut mai mult
loc influentelor si traditiilor locale, dand nastere la scoli, tipuri sau sub-stiluri regionale,
dintre care amintim, ca mai importante, pe cele din : Lombardia (nordul Italiei), Proventa
(sudul Frantei), Burgundia (in centrul Frantei), Norfnandia (in nord-vestul Frantei) si
regiunea Rinului (estul Frantei si apusul Germaniei). Perioada de formare a stilului o
constituie secolele VIII-X (faza timpurie sau pre-romanica); apogeul il atinge in secolele
XI -XII (perioada matura, sau romanicul dezvoltat), iar in sec. XIII incepe sa fie inlocuit
(mai intai in Franta) de stilul gotic.
Stilul romanic este expresia artistica a societatii central si vest-europene din faza
trecerii de la feudalismul timpuriu la feudalismul dezvoltat. In termeni cronologici, acest
stil cuprinde, in desfasurarea sa maxima, in timp, limitele secolelor X-XIII.
Prin urmare, stilul romanic nu e o expresie specifica a popoarelor care vorbesc
limbile romanice, asa cum au crezut istoricii de arta din prima jumatate a secolului al
XIX-lea, care i-au dat si numele. Cercetarile ulterioare au demonstrat ca particularitatile
etnice constituie doar simple variante in cadrul evolutiei generale. Astfel, denumirea
incetatenita de stil “romanic” nu mai are azi decat valoarea unui termen conventional.
Arhitectura romanica a avut la baza sinteza realizata de arhitectura carolingiana si
ottoniana la care s-a adaugat elemente arhitectonice bizantine, arabe si de arta barbara.
Toate aceste elemente eterogene au fost asimilate si re-elaborate intr-o viziune unitara si
organica. Pe plan urbanistic, asezarile urbane din sfarsitul perioadei romanice dispuneau
de importante fortificatii exterioare. In interiorul incintei, edificiile erau dispuse dupa o
trama stradala neregulata, dar in general grupate si urmareau configuratia reliefului.
Pietele nu aveau o forma regulata, dispunerea edificiilor mai importante fiind dictate de
ratiuni economice si functionale. Arhitectura militara era caracterizata de ample
fortificatii in jurul oraselor, formate din: ziduri masive, prevazute cu porti intarite,
turnuri, santuri, poduri ridicatoare, creneluri sau guri de tragere, ilustrative fiind
fortificatiile orasului Carcassonne din Franta.
17. Stilul gotic în arhitectura europeană. (Noțiunile: „ogive”, „arc butant”,
„contrafort”;principalele etape în evoluţia stilului gotic; distincţiile dintre stilurile
romanic și gotic).

Către mijlocul secolului al XII-lea, în plină epocă de dominaţie a romanicului, îşi face
apariţia un nou stil în arhitectură. Numele i-a fost dat de oamenii veacului al XVII-lea,
care dispreţuiau această artă, văzută ca o artă "barbară", "gotică" de la numele celor mai
cunoscuţi "barbari" ai sfîrşitului antichităţii.În realitate, arta gotică a dat Europei
capodopere comparabile cu cele mai mari creaţii ale geniului uman. Monumentele
romanice le păreau arhitecţilor secolului al XII-lea greoaie, masive şi întunecate, datorită
ferestrelor puţine şi înguste. Arhitecţii goticului au revoluţionat viziunea spaţială
romanicului prin două invenţii: ogiva şi arcul de susţinere (arc boutant).Bolta
semicirculară este înlocuită cu o boltă în formă de arc de cerc frînt, sau ogiva, la care
presiunea verticală este mult mai redusă.Meşterii înălţau pe patru coloane, dispuse in plan
pătrat, câte două perechi de arcuri în ogivă; fiecare arc este susţinut de două coloane
diagonal opuse.Prin multiplicarea acestor grupuri de arcuri se putea obţine o construcţie
foarte solidă, capabilă să susţină, prin încrucisarea de ogive, bolta edificiului, oricare ar fi
dimensiunile ei. Arcurile de susţinere, cealalta invenţie, sprijină, din exterior, peretii înalţi
ai navei centrale, alături de contraforturi, pentru a contrabalansa presiunea laterală a
bolţilor. Aceste soluţii au îngăduit o nouă organizare a spaţiului bisericii, în care planul
cu o navă este cel mai raspandit. Una dintre gloriile catedralelor gotice este turnul de
înălţime ameţitoare, al cărui varf împunge bolta cerească. Multe catedrale aveau mai
multe turnuri, dar unele dintre ele au rămas neterminate din lipsă de fonduri, cum ar fi în
Belgia catedrala din Anvers.Primele catedrale gotice au apărut în inima Franţei, pe
domeniul regal. Cea dintâi este biserica abaţială de la Saint-Denis din Paris, inălţată în
deceniile 4-5 ale secolului al XII-lea, sub îndrumarea abatelui Suger, sfetnicul regelui
Ludovic al VI-lea. Au urmat, intre 1150 si 1250, patru catedrale celebre ale goticului
francez. Prima este Notre-Dame de Paris, în a doua jumătate a veacului al XII-lea, cu
cinci nave si o faţadă admirabilă.Întregul ansamblu degajă echilibru şi armonie. A doua
este catedrala din Chartres, cu două turnuri inegale. Catedrala din Amiens este cel mai
mare monument gotic din Franta.În sfârşit, cea mai frumoasă rămâne catedrala din
Reims, comparată cu Partenonul, loc de încoronare a regilor Franţei. În Germania, goticul
pătrunde mai tarziu, influenţat de monumentele franceze. Cele mai cunoscute opere
gotice sunt:domurile din Koln, Nurnberg si Bamberg. Caracteristica edificiilor germane
este planul "bisericii-hală", cu trei nave de înălţimi egale.În Anglia, trăsătura
monumentelor gotice este masivitatea lor, necunoscută pe continent.Principalele edificii
gotice de aici sunt catedralele din: Canterbury, Wells, Lincoln şi Salisbury.Şi Spania stă
sub influenţa goticului francez, adus de pelerinii sositi în Peninsula Iberică de dincolo de
Munţii Pirinei.Caracteristicile acestui stil apar mai ales la catedralele din Burgos si
Toledo.În sfârşit,Italia rămâne refractară inovaţiilor gotice,datorită puternicei rezistenţe a
influenţtelor bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic din Peninsula Italică este
domul din Milano,înălţat pe parcursul a cinci secole,al doilea mare monument religios din
lumea creştină, dupa catedrala Sf. Petru din Roma.În schimb, Italia, mai mult decat orice
altă ţară europeană, a dat admirabile monumente gotice în arhitectura civilă.Zeci de
palate comunale din oraşele italiene preiau elementele stilului, ce le oferă eleganţă şi
armonie.Printre cele mai faimoase edificii civile se număra Palatul Dogilor din Veneţia şi
admirabila "Casa de aur" (Ca d'Oro) aflată în aceeaşi cetate din lagună.
Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele,
precum şi cu alte biserici din aproape toată Europa în timpul perioadei medievale,
începând cu secolul al XII-lea şi încheind cu anii 1500. A fost precedată de arhitectura
romanică şi a fost succedată de arhitectura renascentistă, o transformare a stilului
romanic, odată cu Renaşterea, începută în Florenţa secolului al XV-lea.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de da o altă
dimensiune verticală clădirilor. Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de
apogeu artistic a goticului care s-a remarcat prin exagerarea abundenţei detaliilor, în parte
pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o impuneau, respectiv pentru a încerca
o salvare a stilului.

18. Scolastica medievală. Geneza şi metodele. Cearta universaliilor. (Principalele

curente ale scolasticii medievale; esenţa disputelor numite „cearta universaliilor”;
Deduceţi impactul aristotelismului în cultura medievală).
Scolastică este o noțiune derivată din latină, schola însemnând școală, care desemnează
acea tendință din filosofie și teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu,
a încercat să explice și să facă înțelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu
ajutorul rațiunii umane și, mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la
mijlocul secolului al XI-lea până în secolul al XV-lea, a fost un element dominant în
instituțiile de învățământ religios și în universitățile Europei, avea ca scop principal
alcătuirea unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă și romană cu
învățătura creștină. La început erau denumiți scolastici toți învățații din școlile monahale
medievale, dar mai târziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie și teologie din
universitățile epocii respective.
Interesul principal al scolasticilor nu consta în descoperirea și cercetarea
unor fenomene noi, ci doar să explice cunoștințele deja dobândite în antichitate în
lumina dogmelor creștine. În aceasta constă diferența esențială între Scolastică și modul
modern de gândire din Renaștere. Întru cât în reprezentarea învățaților scolastici
Dumnezeu este izvorul adevărului și al oricărei forme de cunoaștere, el nu se poate
exprima în moduri diferite și contradictorii. Orice contradicție între rațiune și revelația
divină rezultă fie dintr-o folosire falsă a rațiunii, fie dintr-o interpretare greșită a
învățăturii creștine. În cazul imposibilității unei trăsături comune, se dă totdeauna
prioritate credinței, opinia teologilor fiind determinantă față de cea a filosofilor. Poziția
scolasticilor era în contrast evident cu teoria adevărului dublu a filosofului
și medicului arab Averroes (1126-1198) din Spania, din aceeași perioadă
istorică. Averroes considera că adevărul poate fi descoperit fie pe calea filosofiei, fie prin
mijlocirea teologiei islamice, doar că prin filosofie se atinge un nivel superior de
cunoaștere și, în caz extrem, poate contrazice învățătura islamului.
În perioada de dezvoltare amplă a scolasticii, filosoful și teologul italian Toma din
Aquino realizează în scrierile sale un echilibru între rațiune și credință.
Învățatul scoțian John Duns Scotus restrânge tot mai mult domeniul adevărului bazat pe
rațiune și susține că numeroase cunoștințe considerate rodul gândirii filosofice, în
realitate se bazează exclusiv pe credință. Scolasticii acordau un deosebit respect așa
ziselor autorități filosofice și teologice, în special filosofilor anichității greco-romane și
părinților bisericii, și se fereau să adauge ceva nou la vechile învățături. Acest fapt le-a
atras mai târziu critica celor care i-au considerat comentatori lipsiți de originalitate ai
textelor vechi. Aristotel era socotit drept o autoritate de necontestat, fiind numit Filosoful.
Scrierile Sfântului Augustin se bucurau de aceeași prețuire nelimitată în domeniul
teologiei, fiind depășite doar de Sfintele Scripturi și de textele oficiale ale conciliilor
bisericești.
Metoda preferată a scolasticilor consta în operarea cu vocabularul logic și filosofic al lui
Aristotel, atât în predarea învățăturilor, cât și în argumentare și dialog. Discuțiile pe teme
teologice se bazau pe Biblie și pe Sententiarum Libri Quator ale lui Petrus Lombardus,
care reuneau cugetările și concepțiile vechilor părinți ai bisericii. Cu timpul s-au
dezvoltat treptat în practică și lecturile critice, precum și capacitatea unei gândiri libere de
constrângeri dogmatice. În centrul discuțiilor se găsea dialogul public. Fiecare profesor al
unei universități medievale era obligat să susțină de mai multe ori pe an o discuție pe o
anumită temă în fața întregului corp profesoral și a studenților și să răspundă întrebărilor
critice privind învățăturile predate. În secolul al XIII-lea aceste dispute au devenit mai
flexibile, pentru ca un secol mai târziu să devină un pur exercițiu de retorică, interesând
mai puțin conținutul temelor și tot mai mult subtilitățile și nuanțele formale. Acest fapt a
adus scolasticii în timpul Renașterii și mai târziu renumele negativ al unei pedanterii
formalistice lipsită de conținut.
Una dintre cele mai intense dezbateri de idei din perioada medievală a fost aşa
numita "ceartă a universaliilor". Oponenţii au fost reprezentanţii celor două curente
filosofice opuse cunoscute de gînditorii vremii, partizani fie ai gîndirii lui Platon, fie
inspiraţi de Aristotel. Încă de la sfîrşitul secolului al IX-lea a început o punere în discuţie
a problemei genului şi speciei, adică a ceea ce este general. Esenţa disputei consta în
stabilirea existenţei sau a nonexistenţei genului şi speciei, şi a modalităţilor lor concrete
de a fi. Punînd probleme gnoseologice, ale teoriei cunoaterii şi ontologice, legate de
planul existenţei, disputa asupra universaliilor reprezintă forma medievală de a formula
problema fundamentală a filosofiei (raportul dintre conştiinţă şi existenţă).
Realiştii, de nuanţă platoniciană, afirmau că noţiunile generale sau "universaliile"
au o existenţă spirituală de sine stătătoare, anterioară lucrurilor individuale, concrete.
Universalul există înainte lucrurilor, ante rerum avînd un caracter divin. Universalia sunt
res, universaliile sînt lucruri reale, era afirmaţia centrală a acestui curent filosofic idealist.
Curentul realist a fost reprezentat în secolul al XI-lea de Anselm din Canterbury(1033-
1109), considerat de unii autori ca părintele scolasticii, iar în secolul al XIII-lea, Toma
din Aquino, cel mai important teolog medieval, a îmbrăţişat tot o poziţie realistă, nuanţată
prin folosirea ideii aristoteliciene a substanţei. Cum în fiecare lucru sau fiinţă există
substanţă şi caractere generale, se poate spune că universaliile există în interiorul
lucrurilor, in res.

19. Personalităţile de vază ale gândirii filozofice şi teologice medievale. (Principalele

personalități ale gândirii filozofice şi teologice europene; esenţa concepţiilor filozofice
ale lui Duns Scotus, Pierre Abelard şi Toma d’Aquino; geneza principiilor de cercetare
ştiinţifică în opera lui Roger Bacon şi a lui William Ockham).

Cei mai cunoscuţi nominalişti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot
(1266-1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urmă a favorizat, prin
discipolii săi, progresul ştiinţelor naturale, care se preocupau de studierea concretului, în
pofida dezbaterilor sterile. Ultimele consecinţe ale curentului nominalist puteau pune în
cauză chiar natura lui Dumnezeu, care era admis ca fiinţă individuală, iar nu ca principiu
general. Pe de altă parte, în secolele XII-XIII, disputa universaliilor vizează şi raportul
între credinţă şi raţiune, unii privilegtiind afirmaţiile bazate pe autoritatea textului sacru,
iar alţii rezultatele observaţiei şi experienţei. Formulei lui Anselm, credo ut intelligam, i
se opune cea a lui Abélard, intelligo ut credam. Desigur, Abélard nu se gîndeşte nici o
clipă să pună în discuţie creştinismul, dimpotrivă, Sic et non, lucrarea sa din 1122,
considerată un adevărat discurs asupra metodei în evul mediu, încearcă de fapt, prin
confruntarea autorităţilor discordante, să întărească credinţa, nu să o slăbească. Dar
atitudinea sa filosofică afirmă posibilitatea de a pune cunoaşterea pe primul plan, chiar
înaintea credinţei, prefigurînd în acest fel filosofia modernă.
Secolele XII-XIII sînt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, , a
majorităţii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse direct destul
de puţine. Cînd au cucerit provinciile bizantine ale Siriei şi Egiptului, arabii au găsit
acolo textele filosofice greceşti, pe care creştini, mai ales nestorieni, le-au tradus în limba
arabă.
Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera Stagiritului,
alături de platonismul dominant pînă atunci. Sinteza aristoteliciană, esenţială pentru
gîndirea medievală occidentală, a fost realizată de călugări din ordinele cerşetoare, mai
ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regîndeşte revelaţia creştină cu ajutorul
conceptelor filosofie aristoteliciene, iar elevul său, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic
să concilieze înţelepciunea creştină şi gîndirea antică, realizează primul comentariu
important din occidentul latin asupra operei Stagiritului. El este şi primul gînditor creştin
care reuşeşte să realizeze un sistem filosofic coerent, integrînd moştenirea aristoteliciană.
Pe de altă parte, Toma d'Aquino încearcă să fundamenteze ştiinţific teologia, şi prin
grandioasa sa sinteză Summa theologica influenţează pînă în ziua de astăzi creştinismul
apusean. Operele lui Aristotel au fost primite cu rezerve, chiar cu împotriviri de biserica
oficială, care le-a condamnat în repetate rînduri în secolul al XIII-lea, dar fără succes.
Filosofia de inspiraţie aristoteliciană rămîne dominantă pe parcursul întregului ev mediu
occidental.
La capătul unei îndelungate evoluţii, marcată de dezbaterile interne, de
redescoperirea aristotelismului şi de influenţele gînditorilor arabi şi evrei, filosofia îşi
recăpăta autonomia faţă de teologie şi de religie, redevenind o ramură de gîndire de sine
stătătoare. În paralel cu filosofia, nutrită de ea, dar şi cu un specific propriu, în evul
mediu se constată şi definirea teologiei creştine, cu principalele sale curente, rămase
importante pînă astăzi. Cu ajutorul conceptelor filosofice, teologii medievali care sînt în
acelaşI timp şI filosofi reuşesc să constituie o ştiinţă a divinităţii creştine, pe care o doresc
descriptibilă cu ajutorul raţiunii.
Primul curent teologic creştin original este în occident augustinismul, bazat pe
opera lui Aurelius Augustin, ultimul mare scriitor de limbă latină. Acesta este primul
dintre părinţii bisericii care reuşeşte să elimine opoziţia dintre filosofie şi creştinism, prin
creştinarea filosofiei platoniciene. Augustinismul consideră că nu există o deosebire
formală între filosofie şi teologie, scopul final al amîndorura fiind în cele din urmă
cunoaşterea lui Dumnezeu. Urmaşii au moştenit de la Augustin o anumită neîncredere
faţă de raţionalismul aristotelician, cu greu depăşită în cultura europeană prin criza din
secolul al XIII-lea. Conform acestui curent teologic, filosofia trebuie să caute mai
degrabă binele decît adevărul. Astfel, adevărul nu e interesant decît atunci cînd caută
binele, deci morala e mai importantă decît cunoaşterea. (O poziţie de acest tip apăra
Bernar de Clairvaux împotriva lui Abélard, cînd spunea că pentru el singura filosofie care
contează e Christos răstignit). În acest context, voinţa (de a crede) primează în faţa
înţelegerii. Adevărul nu poate fi atins decît dacă înţelegerea este iluminată de Dumnezeu,
ceea ce se întîmplă cînd omul e orientat spre bine.
În secolul al XIII-lea, teologii de orientare augustiniană dominantă se opun
tomismului, pe care nu îl disting de averroismul filosofic, curent raţionalist, panteist şi
materialist. Astfel, în 1277, episcopul de Paris şi primatul de Caterburry condamnă
împreună cu aristotelismul şi o serie de propoziţii ale lui Toma din Aquino, deşi acesta,
contra averroismului, afirmase clar crearea lumii de Dumnezeu şi existenţa Providenţei
divine. Tomismul era de fapt o sinteză ordonată, bazată pe un raţionament deductiv, care
absorbise şi o parte a augustinismului teologic (problemele treimii, graţiei, mîntuirii),
debarasîndu-l de filosofia ideilor platoniciene. Filosofia lui Aristotel e folosită datorită
virtuţilor ei logice în realizarea sistemului teologic tomist, rămas cel mai influent în
Occident pînă în epoca umanismului şi a reformei, cînd are loc o reinterpretare a lui
Augustin, datorită redescoperirii platonismului filosofic. Succesul lui Augustin în tabăra
reformată (doctrina predestinării), ca şi tradiţionalismul catolic, au făcut ca la
Conciliul din Trento, în secolul al XVI-lea, tomismul să fie impus drept doctrina oficială
a bisericii occidentale, rămînînd astfel pînă în secolul al XIX-lea.

20. Eposul eroic european la începuturile evului mediu. (Principalele opere ale
eposului eroic european – Cântecul Nibelungilor, Cântecul lui Roland, Cântecul
Cidului, Beowulf; sursele originii eposului eroic european; rolul eposului eroic în
evoluțiile literaturii europene).

Eposul eroic medieval. Cea mai veche poezie epică în Europa de după căderea
Imperiului Roman aparţine celţilor. În condiţiile destrămării comunei gentilice şi ale
statornicirii feudalismului capătă o largă răspîndire poemele epice în care, prin prisma
unor viziuni mitologice sau în mod direct, sînt prezentate moravurile,principiile de viaţă,
conflictele, idealurile epocii respective. Indiferent de ţara şi de limba în care au fost
compuse, poemele epice eroice medievale au un şir de particularităţi comune,
principalele fiind:
1. La baza poemului epic eroic se află, de obicei, un eveniment istoric, transformat,
uneori, în mod esenţial de către poeţii anonimi, ca exponenţi ai fanteziei poetice a
poporului. Eposul eroic redă nu atît faptele istorice reale, cît spiritul şi răsfrîngerea lor în
mentalul colectiv al epocii în care poemele au fost compuse;
2. Poemele prezintă soarta unui neam sau destinul unui întreg popor, prin abordarea unor
asemenea aspecte precum consolidarea statului, lupta împotriva duşmanilor din afară,
răzmeriţele feudale ş.a.;
3. Statornicirea feudalismului şi a creştinismului au lăsat urme evidente în poemele epice,
dar această influenţă nu a afectat simţitor baza populară a poemelor;
4. Poemele epice sînt opere de proporţii mari, cu subiecte desfăşurate şi complexe, cu
multe personaje, a căror caracterizare psihologică se adînceşte, descrierile devenind mai
ample.
Cel mai vechi monument al literaturii anglosaxone este poemul Beowulf, care reprezintă
o fază timpurie a eposului eroic.
Din eposul eroic francez, alcătuit din poeme numite chansons de geste (cîntece de
vitejie), cel mai important şi mai măiestrit este Cîntarea lui Roland. Poemul francez
întruneşte toate trăsăturile eposului eroic. Evenimentul istoric autentic pe care se bazează
poemul (expediţia militarăa lui Carol cel Mare în Spania în anul 778) este modificat
esenţial şi reinterpretat din punctul de vedere al luptei Europei creştine împotriva lumii
musulmane. În poem se regăsesc toate temele caracteristice eposului eroic: devotamentul
vasalilor faţă de suzeran, o idee tipic feudală, apărarea patriei de duşmanii din afară.
Eposul eroic spaniol este reprezentat de poemul Cîntarea Cidului, care evocă lupta
spaniolilor împotriva maurilor ce cuceriseră aproape toată Spania la începutul secolului al
VIII -lea. Lupta de eliberare a ţării, recucerirea teritoriilor ocupate de mauri a fost numită
reconquista. Poemul spaniol povesteşte despre faptele eroice ale unui personaj istoric,
Rodrigo Díaz de Vivar, supranumit de mauri Cid (de la un cuvînt arab ce înseamnă
„domn“, „stăpîn“).
În eposul eroic german se evidenţiază Cîntecul Nibelungilor în care găsim nu doar
prelucrarea tardivă a vechilor poeme epice ale popoarelor germanice, ci şi o modificare
esenţială a acestora sub influenţa literaturii cavalereşti. Apărut într-o societate feudală
fărîmiţată, eposul german nu mai are în centru ideea unităţii naţionale, patosul patriotic,
ci tema luptelor interfeudale, însoţită de răzbunări, trădări, lupte fratricide, măceluri etc.
Pe linia acestor poeme epice eroice se înscrie atît Cîntecul oastei lui Igor, cel mai
cunoscut monument al literaturii medievale ruse, cît şieposul eroic la români.

27. Cultura secolului al XVII-lea şi barocul european. (Personalități marcante,

definirea barocului, continuități și schimbări în raport cu Renașterea).
Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di
Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea
evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale
care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului
extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și
rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de
ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.
Oricum, a fost necesară aproximativ o generație până când aceste comandamente să poată
fi realmente puse în practică prin nașterea și cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub
numele de baroc. În ciuda existenței acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg
răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alții, că importantele inovații
artistice ale marilor artiști ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Frații
Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcției artei ecleziastice cu destinație clară decât
măiestriei artistice a artiștilor înșiși.
Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor și care era aproape obscur celor
mai mulți dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înțelegerii
care era simplă, evidentă, directă și ușor de "decodificat." Artiști ca Annibale
Carracci, Caravaggio, Correggio și Federico Barocci sunt printre cei care au marcat
semnificativ desprinderea de manierism și transformarea artei timpului în baroc. Nu
întâmplător, aceștia sunt adeseori numiți precursori ai barocului sau artiști proto-baroc.
Deși singular, prin viziunea și realizările sale geniale în arhitectură, pictură și sculptură,
formând o clasă aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezintă în arta
sa elemente ale viitorului stil baroc.
Termenul de muzică baroc definește o schimbare în muzica timpului, care
din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze
muzicale, a folosirii contrapunctului și a armoniei. Nașterea operei ca gen muzical aparte
s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică și poezie, fiind mai apoi
dezvoltată și evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.
În literatură, atracția exercitată de simplitate, forță, dramatism și claritate conduc la
apariția ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor
sofisticate, metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de
căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la
un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.