ANTROPOLOGIA SISTEMULUI PARENTAL

Studierea căsătoriei şi a descendenţei, a sistemului de rudenie, în ansamblu, se confundă,

practic, cu istoria antropologiei culturale şi sociale. De la Morgan, Pitt-Rivers, Radcliffe-Brown
până la Levi-Strauss, Rodney Needham, Leach, Fox sau Schneider ori Godelier s-a conturat un
domeniu de studiu extrem de consistent, care atăzi nu mai poate fi abordat în afara conexiunilor
pe care le stabileşte cu economicul, juridicul, politicul, cu alte cuvinte, din perspectiva
globalităţii sociale.
După conturarea unei antropologii clasice a relaţiilor de rudenie, dominată de ceea ce
Schneider numea „doctrina unităţii genealogice a speciei umane”, se produc, în contextul sau în
siajul structuralismului (Needham, Leach), o serie de cutremure semnificative la nivelul
discursului despre parental, extinzând interesul cercetătorilor de la studierea tipurilor de
nomenclatură sau de genealogii la studierea reţelelor multiple care se întind de la acest
fundament social; familia.
Un al doilea cutremur exegetic în cadrul acestui domeniu se produce în deceniul al
nouălea al secolului trecut. El preia, în esenţă, o gravă criză a reprezentării care marchează
epistemologia vremii şi care provoacă dezbateri precum cele ale grupului de la Santa Fe,
concretizate în acea sumă de manifeste, intitulată Writing Culture, the Poetics and the Politics of
the Ethnography, texte editate de J. Clifford şi G.E.Marcus la Berkeley în 1986 şi care anticipau
post-modernismul în antropologie.
În acest context ideologic, apare în 1984 cartea lui D.M.Schneider, A Critique of the
Study of Kinship, Ann Arbor, The University of Michigan Press, care reprezintă cel mai dur atac
împotriva întregii istoriii a domeniului, pe care antropologul american o acuza de transferare a
mecanismelor proceselor societăţii europene asupra unor populaţii non-europene, că:

„L’étude de la parenté dérive directement et pratiquement sans altération de

l’éthnoépistémologie de la culture européenne.” 1

1
Apud M.Godelier, Métamorphoses de la parenté, Fayard, Paris,2004, p.30
 şi că adevărata şi obiectivă analiză a domeniului nu a început.
Atât valul contestatar al generaţiei lui Needham cât şi cel al lui Schneider au atras atenţia
că teoriile antropologice clasice ca formă de reflectare a socialului trebuie regândite în anumite
momente ideologice, chiar sub presiunea reconfigurării socialului. Un exemplu semnificativ al
unei astfel de “reveniri” este Maurice Gaudelier, care, recent, în 2004, reia analiza sistemului de
rudenie la populaţia Baruya din Noua Guinee, pe care o anchetase între 1967 şi 1988. Concluzia
lui ni se pare axiomatică:

”C’est ainsi que, depuis les années 1980, presque plus personne ne cherche à deduire de
l’analyse formelle d’une terminologie de la parenté la structure de la société qui en fait usage.
Et à l’invers, personne n’explique la présence de telle ou telle terminologie de la parenté par
l’existence de tel ou tel mode de production-ou de tel ou tel système politique” 2

O astfel de concluzie subliniază că apariţia unor teme noi poate fi generată de aceste
schimbări de viziune şi, în acest sens, studierea parentalului translatează interesul asupra
raportului dintre sexe, asupra funcţionării relaţiilor de rudenie în contextul globalizării, dar poate
fi generată, la fel de bine, şi de accelerarea schimbărilor sociale. În contextul actual al
globalizării, este greu de crezut că o societate poate rămâne închisă sau că dezvoltarea ei poate fi
asigurată doar de resurse proprii, locale. În astfel de condiţii, perceperea societăţilor aşa-zis
primitive ca societăţi bazate pe relaţiile de rudenie nu ştim cât de relevantă mai poate fi!?
Să nu uităm că toate reaşezările exegezei, că toate acele cutremure au fost provocate
invariabil de câteva paradoxuri constante: 1. orice sistem de rudenie are la bază un fundament
biologic, 2. cu toate acestea, el este un fenomen social şi nu biologic, 3. incestul, taboo-ul, pe de
o parte, familia, lanţul genealogic, pe de altă parte, sunt universalii ale culturii umane, 4. aceste
universalii nu au echivalente ideologice perfecte în toate culturile, 5 nu sunt indicatori ai nici
unui fapt specific de procreaţie. Singurul element care detensionează această succesiune de
contradicţii este conştiinţa unei evoluţii fireşti a individului de la biologic spre social şi cultural
pe care o numim construcţie a persoanei.

2
M.Godelier, Métamorphoses de la parenté, Fayard, Paris,2004, p.32
 Se spune adesea că sistemul de rudenie este cheia de boltă a societăţilor primitive sau
tradiţionale şi că, dacă acest sistem este înţeles just, funcţionarea întrgului ansamblu este la
rândul ei înţeleasă. De asemenea, pentru omul modern este aproape un truism faptul că familia
reprezintă celula de bază a societăţii. Cu toate acestea, nu se poate afirma că în cazul primului tip
de societate familia nu are nici o importanţă sau că în cazul societăţii moderne sistemul de
rudenie nu ar prezenta vreo relevanţă anume.
Esenţial este, însă, faptul că termenul de familie este ambiguu exprimat în limbile vorbite
de popoarele europene. Pe de o parte, el semnifică acei indivizi legaţi între ei prin relaţii de sânge
sau eventual de alianţă, iar, pe de altă parte, grupul de oameni care trăiesc împreună în acelaşi
cămin, în mod general, părinţi şi copii. Faptul că societatea modernă desemnează prin aceeaşi
vocabulă două lucruri atât de diferite este revelator. Astfel încât, pentru analizarea corectă a
fenomenului, în primul caz, se foloseşte termenul de sistem de rudenie sau parental iar în cel de-
al doilea caz termenul de grup domestic.
Căsătoria şi filiaţia (moştenirea directă) sunt cele două mecanisme de transmitere, primul
al femeilor, cel de-al doilea, al bunurilor. Totodată şi căsătoria este un mijloc de transmitere a
bunurilor, cum şi moştenirea se referă, în anumite cazuri, la transmiterea unor bunuri imateriale,
de tip religios, imaterial, cultural.
În societăţile eminamente agricole, bunurile sunt pământul şi animalele. Transmiterea
pământului se face conform unor principii asemănătoare celor transmiterii femeii, aceasta fiind
în unele societăţi un bun comparabil cu pământul şi animalele care servesc, la rândul lor, pentru a
plăti femeile.
Pentru etnolog, sistemul de rudenie este un sistem social şi nu unul biologic. Studiind
acest sistem, etnologul studiază un sistem social care are unele raporturi cu fenomenele
biologice, dar pe el îl interesează tocmai modul în care societatea tratează acele fenomene
biologice, cu alte cuvinte, filiaţia socială organizată prin sistemul de rudenie şi nu filiaţia
biologică.

Sistemul de rudenie
 Claude Levi-Strauss consideră că un sistem de rudenie poate fi comparat cu un joc de
comunicare şi, ca în cazul oricărui joc, trebuie să ştii regulile acestuia, totalitatea regulilor care îl
descriu (Anthropologie structurale, Paris, Plon, 1958, p.329), cu alte cuvinte este un sistem
arbitrar de representări, un sistem de simboluri. (ibid., p.62). Concluzia nu trebuie să mire atâta
timp cât pentru Levi-Strauss dimensiunea simbolică a vieţii sociale reprezintă trăsătura specifică
a societăţii umane. În ce constă însă regula jocului?
Înainte de toate, trebuie să definim trei termeni utilizaţi frecvent într-un astfel de context:
descendenţa (neam), clanul şi tribul.
Descendenţa văzută strict ca neam în societăţile tradiţionale şi primitive este percepută ca
un grup de oameni care se trag dintr-un strămoş comun cunoscut. Neamul la strămoşii noştri
romani era o descendenţă patriliniară. Descendenţii pot fi răspândiţi în mai multe ramuri. În
anumite societăţi, neamul este extrem de întins, el poate coborî până la a opta, noua şi chiar a
zecea generaţie, fiecare cunoscând chiar membrii colaterali. Neamul este o fracţiune a clanului,
cea în interiorul căreia membrii se cunosc.
Clanul se defineşte ca un grup de oameni care consideră că se trag dintr-un strămoş
comun, dar care nu pot identifica toate verigile lanţului. În acest caz, strămoşul nu este, uneori,
nici măcar cunoscut sau este un strămoş mitic iar, în unele cazuri, nu este om. O plantă sau un
animal pot deveni strămoşi eponimi. Această realitate stă, de altfel, la baza totemismului.
Indivizii care recunosc faptul că se trag dintr-un strămoş eponim (cel care le-a dat numele) sunt,
în general, legaţi printr-o serie de interdicţii, care sunt de ordin ritual şi, adesea, alimentar. Un
clan este, în general, exogam: un bărbat îi consideră pe ceilalţi bărbaţi din clanul său fie taţi fie
fraţi, iar pe femei fie mame, fie surori.
Tribul reuneşte în mod general mai multe clanuri şi se defineşte prin intermediul
teritoriului pe care trăieşte. Este un termen mai lax şi desemnează un grup ţinând cont de
considerente politice.

Structura fundamentală sau schema genealogică

Pentru a realiza schema genealogică este nevoie de o serie de simboluri (cele pe care le
folosim frecvent!) a căror convenţionalitate a fost unanim acceptată, după 1930, când Royal
Anthropological Institute de la Londra le-a conceput:  : fiinţă de sex nediferenţiat, Ο : femeie,
∆ : bărbat, ═ : căsătorie,│: descendenţă, ■ : ego

Bunicul Bunica din Bunicul

din Bunica din
din partea tatălui partea tatălui
partea mamei partea mamei
= =

= =  = = = 

fratele sora tata mama fratele
sora
tatălui mamei
mamei
= =
veri paraleli veri încrucişaţi
 ego  =  =
fratele sora veri veri

încrucişaţi paraleli

Această structură se poate mări din generaţie în generaţie. Pentru a înţelege această
structură fundamentală este nevoie de un sistem de apelaţie sau, altfel spus, de o nomenclatură,
un sistem complex, după cum precizează Philippe Laburthe-Tolra şi Jean-Pierre Warnier în
Ethnologie. Anthropologie, Paris, Edition PUF, 2003, p.66 care reflectă sau defineşte
comportamente sociale. Se cunosc două astfel de tipuri de nomenclatură.
Nomenclatura pe care o folosim cu toţii într-o societate modernă ca a noastră este o
nomenclatură descriptivă. Noi folosim cuvinte al căror sens provine din descrierea situaţiei, din
descrierea poziţiei indivizilor. Pentru mine-ego-nu există decât un tată pe care îl numesc “tată” şi
nici o altă persoană nu mai primeşte această denumire. Acelaşi raport denominativ se stabileşte
cu fraţii tatălui care sunt pentru mine unchi iar eu pentru ei nepot. Toţi sunt în raport faţă de mine
în aceeaşi poziţie.
Celălalt sistem este clasificatoriu. Lewis Henry Morgan a fost cel care, acum un secol,
1871, a făcut această deosebire între cele două tipuri de sisteme (Systems of Consanguinity and
Affinity of the Human Family) nu sunt în aceeaşi poziţie.
De exemplu, în anumite triburi, tatăl meu şi unchiul din partea tatălui sunt consideraţi
amândoi ”taţii” mei şi îi denumesc în consecinţă. De asemenea, mama şi sora ei sunt pentru mine
“mame” şi poartă amândouă acest nume. Situaţia se complică la nivelul verilor, pentru că verii
paraleli sunt consideraţi fraţi, iar doar verii încrucişaţi rămân veri.
Pentru un european, acest sistem clasificatoriu nu generează doar probleme de înţelegere
ci şi zâmbete căci este hazliu să ai o mamă masculină, cum este cazul unchiului din partea mamei
sau un tată feminin, cum este, de exemplu, cazul mătuşii din partea tatălui. Acest fapt este
semnificativ mai ales pentru că arată cum sistemul de rudenie este un sistem social şi nu
biologic. Oricum, şi într-un caz ca şi în celălalt, trebuie să facem diferenţa între tată şi genitor.
Adăugând încă o generaţie la schema fundamentală, se observă funcţionarea neamului şi,
totodată, tipul de descendenţă; matriliniar sau patriliniar. Amândouă formează aşa-zisa
descendenţă uniliniară sau unifiliaţia.
Această problematică a fost, de altfel, mult timp una din cele mai dezbătute în cadrul
etnologiei secolului trecut. S-a încercat să se afle dacă toate popoarele au fost la început
matriliniare şi au devenit ulterior patriliniare. Totul a plecat de la interpretarea unui text al lui
Tacit care afirma că la triburile germanice fratele mamei era considerat tată.
Sistemul matriliniar este cel mai simplu pentru că fata rămâne cu mama şi fratele acesteia
astfel încât ea conservă şi transmite numele ei copiilor. Fratele mamei este considerat drept tată
al copiilor pentru acelaşi motiv; el le dă numele. Când tatăl în sensul de genitor trăieşte în casa
fratelui soţiei, sistemul se numeşte matriliniar şi matrilocal şi tatăl-genitor este considerat chiar
străin. Există şi alternativa patrilocală, dar aici alternativa se complică, pentru că descendenţii
poartă numele mamei şi-l consideră tata tot pe unchiul din partea mamei.
În cazul sistemului patriliniar, patrilocal sau matrilocal, lucrurile sunt mult mai simple
căci copiii poartă numele tatălui genitor. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că datorită
omofoniei există tendinţa utilizării în serie sinonimică a termenilor de matriarhat şi matriliniar,
ori, termenii “matriarhat” şi respectiv “patriarhat” nu au nici o legătură cu sistemul parental, ei
definind repartiţia autorităţii în familie.
Societatea noastră nu este nici patriliniară nici matriliniară ci nediferenţiată. Altfel spus,
bunicii, fie din partea tatălui, fie din partea mamei ocupă aceeaşi poziţie faţă de ego, care
primesc, teoretic, bunuri în aceeaşi măsură din partea amândurora. Datorită faptului că, în
general, numele se transmite din tată-n fiu, se poate spune că există o uşoară dominantă
patriliniară. Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că într-un astfel de context, mai importantă
decât descendenţa este originea.
Toţi descendenţii aceluiaşi cuplu de strămoşi poartă numele de cognaţi (lat. cognatus).
Descendenţii ce se trag pe linie masculină dintr-un strămoş masculin se numesc agnaţi, în timp
ce aceia care se trag dintr-o strămoaşă pe linie feminină se numesc descendenţi uterini. Astfel,
filiaţia patriliniară este agnatică iar cea matriliniară este uterină.
Putem vorbi şi de o descendenţă biliniară. Aceasta combină cele două forme de filiaţie.
De obicei, în astfel de cazuri, o filiaţie este publică, iar cealaltă secretă, dar amândouă au funcţii
precise; una comandă asupra bunurilor cotidiene, în timp ce cealaltă reglează bunurile rituale. La
populaţia Yako din Nigeria filiaţia patriliniară gestionează agricultura, locuinţa, apartenenţa la
clan, iar cea uterină cultul strămoşilor şi al fertilităţii.
Descendenţa biliniară poate fi nediferenţiată (ego-centric). Ego moşteneşte atât din partea
părinţilor cât şi din partea bunicilor materni şi paterni.Doar copii ce au aceiaşi părinţi (siblings)
sunt beneficiarii acestei forme, fraţii vitregi sau verii nu au aceleaşi drepturi cu ego. Ea capătă
aspectul unei corporaţii. De altfel, în engleză, această formă de filiaţie este numită chiar
corporate group. Este specifică civilizaţiei polineziene dar şi europene, în special germanice.
Uneori, se ajunge în cazul ”sălbaticilor” să se utilizeze toate soluţiile imaginabile de raporturi
sociale care sunt generate de filiaţie, astfel încât antropologii, nu în puţine cazuri, au tradus
aceste sisteme în modele matematice.
Se cunosc şase tipuri de nomenclaturi care folosesc terminologia clasificatorie. Cel care
le-a stabilit este antropologul neo-evoluţionist american, George Peter Murdock (Social
Structure, New York, The Free Press, 1948).
Tipul eschimos. Este o societate fără grupuri de filiaţie. Toţi verii sunt apelaţi identic şi
sunt diferiţi de fraţi şi surori. Fraţii tatălui şi al mamei sunt numiţi în acelaşi fel: unchi, iar
surorile tatălui şi ale mamei sunt numite identic: mătuşi. Această nomenclatură se limitează la a
denumi poziţii din interiorul familiei şi, în felul acesta, izolează o familie nucleară.
Tipul hawaian. Filiaţia este nediferenţiată. Toţi verii sunt fraţi sau surori pentru ego, iar
consanguinii generaţiei tatălui şi a mamei (unchii şi mătuşile) sunt numiţi tată şi, respectiv,
mamă, ceea ce face ca generaţiile să fie delimitate.
Tipul irochez. Filiaţia poate fi atât uniliniară cât şi nediferenţiată. Verii paraleli sunt
numiţi fraţi sau surori, iar verii încrucişaţi sunt numiţi veri. De asemenea, unchiul din partea
tatălui este numit tată, mătuşa din partea mamei este numită mamă.
Tipul sudanez. Filiaţia este imposibil de stabilit. Fiecare văr este numit în raport de
poziţia sa (ex. Fiu al surorii mamei), iar colateralii tatălui şi ai mamei prin termeni specifici
fiecărei poziţii pe care o ocupă (3,4,5,6)
Tipul Crow. Verii paraleli sunt numiţi de ego fraţi şi surori, dar copii fratelui mamei sale
sunt numiţi fiu şi fiică, în timp ce copii surorii tatălui său sunt numiţi tată şi soră a tatălui. Avem
aici o filiaţie uterină. Matriliniaritatea tatălui este exprimată tocmai de acest fel de a-i numi pe
verii din partea tatălui şi pe copiii acestora: tată şi, respectiv, soră a tatălui
Tipul Omaha. Acest tip reprezintă simetria patriliniară a celui precedent. Verii paraleli
sunt pentru ego fraţi şi surori, copiii surorii tatălui sunt nepoţi şi nepoate. Fratele tatălui este tată,
sora mamei este mamă, iar copiii fratelui surorii mamei sunt mamă şi fratele mamei.
Vezi schemele!
Un anumit sistem parental determină un anumit sistem de obligaţii, drepturi sau
îndatoriri, cu alte cuvinte un anume tip de relaţii. Acestea sunt definite în raport de schema
fundamentală şi de principiul ei de organizare. Aceste principii asigură transmiterea bunurilor
între indivizii de aceeaşi descendenţă şi relaţii între poziţii. Astfel, în relaţia tată-fiu, tatăl cere
autoritate, supunere, respect şi îi transmite fiului afecţiune şi predispoziţia de a colabora. Pe de
altă parte, autoritatea bunicului trebuie să fie mai mare şi chiar este pentru fiu, dar nu pentru
nepot căci există, în cazul acesta, o afecţiune reciprocă. De asemenea, raportul dintre noră şi
soacră este un raport “ironic”, la noi tensionat din cauza gestiunii patrimoniului gospodăriei..
Unele societăţi au dezvoltat o serie de interdicţii legate de existenţa contextuală a socrilor: nu
poţi lua masa cu ei, nu ai voie să-i atingi sau chiar să le vorbeşti. În anumite societăţi africane,
însă, el atinge forma respectului absolut. Raportul dintre unchiul matern şi nepot este inedit, căci
unchiul din partea mamei este întruchiparea afecţiunii, chiar numele arătându-ni-l ca un tată mai
mic (<lat. avunculus=tată mic). Latinii făceau deosebirea verbală dintre fratele tatălui (patruus) şi
fratele mamei (auunculus sau avunculus).
Tradiţia studiilor parentale la noi ne demonstrează că acestea sunt într-o fază, pe care o
numim, de creştere, a acumulărilor, a schimbărilor tematice şi terminologice, fază în care
joncţiunea celor trei domenii care s-au ocupat de studierea acestei realităţi (lingvistica, sociologia
şi folcloristica) nu s-a produs. Luată în parte, fiecare ştiinţă are rezultate onorabile, fără, însă, ca
aceste rezultate să contureze o antropologie clasică la noi.
Se cuvine să amintim realizările notabile: Xenia Costa-Foru, Quelques aspects de la vie
familiale en Roumanie, 1936, Nicolae Constantinescu, Etnologia şi folclorul relaţiilor de
rudenie, 1987, H.H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, 1959, P.H. Stahl, Sociétés
tradionnelles balkaniques, 1979, V. Scurtu, Termeni de înrudire în limba română,1966, la care
se adaugă, în ultimul timp, Achim Mihu, Antropologie culturală, 2000, N.Panea, Antropologia
sistemului parental, în Antropologie culturală şi socială, 2000 şi Alina Ciobănel, Raportul
termen-relaţie în structurile de rudenie, 1992 şi Jean Cuisenier, Le feu vivant. La parente et ses
rituels dans les Carpates, 1994.
Nomenclatura românească deosebeşte (cf. V. Scurtu) o rudenie de sânge în linie dreptă, o
rudenie de sânge în linie colaterală (alianţă), o rudenie prin încuscrire (alianţă), o rudenie
convenţională sau spirituală. Nu este cel mai elaborat model şi principiile de alcătuire sunt mai
curând lingvistice decât antropologice.

Alianţă şi căsătorie

Căsătoria, deşi uneşte în mod vizibil destinele a doi indivizi, are drept scop fundamental
să lege două neamuri, uneori chiar neţinând seama de interesul sau sentimentele indivizilor
implicaţi direct. Cu alte cuvinte, este o instituţie socială al cărui scop este acela de a integra
cuplul biologic în societate. Nu întâmplător, în cele mai multe societăţi, cuplurile fără copii sau
celibatarii sunt devalorizaţi. Femeia este cea care asigură această legătură, care devine o legătură
socială. În aceste cazuri, femeia devine obiect de schimb, ca moneda în cadrul raporturilor
economice şi, în consecinţă, trebuie să se supună regulilor schimbului, reguli care legitimează, pe
baza principiului reciprocităţii, în cele din urmă, căsătoria. Maurice Leenhardt a inclus în notele
sale de etnologie neo-caledoniană următoare descriere a cuvântului căsătorie:”Femeia
întruchipează jocul unui ac de cusut acoperişuri, care când din afară, când dinăuntru, conduce
liana care fixează stratul de paie“, care nu este lipsită de umor, după cum se vede. În urma
căsătoriei se structurează familia sau grupul domestic. Această structurare se face ţinând cont de
câteva reguli: evitarea incestului (căsătoria între rude apropiate), a exogamiei (căsătoria în afara
grupului) şi a endogamiei (căsătoria cu cineva din interiorul grupului). Conform lui Claude Levi-
Strauss, sensurile interzicerii incestului sunt legate de obligativitatea de a ceda fiicele sau surorile
în vederea căsătoriei pentru a primi, în contrapartidă, soţii, pe cale exo sau endogamică. Cele
două condiţii, interzicerea incestului şi schimbul de femei, principii fundamentale ale oricărui
sistem de rudenie, conduc la configurarea teoriei alianţei. Această teorie ruinează practic felul
clasic de a gândi rudenia, care, până la Strauss, avea la bază principiul filiaţiei (reproducerea şi
filiaţia ar constitui principiile fundamentale ale sistemului).

Tipuri de alianţă

Tipurile de alianţă sunt concretizări ale formulelor de schimb. Acestea sunt trei şi ele
alcătuiesc cele trei structuri elementare de rudenie3. Ele generează căsătorii preferenţiale. Este un
tip de alianţă ce presupune căsătoria cu cineva înrudit, dar aparţinând unui alt grup. O astfel de
formă maritală este specifică Asiei de Sud-Est, Australiei, Americii de sud şi Noii Guinee. Acest
tip de căsătorie poate structura un sistem restrâns, atunci când cei care dau femei primesc în
schimb altele.
Un astfel de sistem este unul simetric şi se bazează pe schimbul direct dintre două
grupuri uniliniare şi demiexogamice ce alcătuiesc un sat. Bărbaţii unei jumătăţi de sat se
căsătoresc cu femeile (verişoară încrucişată patriliniară sau matriliniară) celeilate jumătăţi şi
invers. Acest sistem se poate complica în raport de preferinţe.
Cel mai complicat este cel al societăţii australiene Aranda, care cuprinde nu două ci opt
secţiuni, şi preferinţa este de a se căsători cu fiica unei verişoare încrucişate (fiica fiicei fratelui
mamei).

Figura 1

3 Strauss, Les structures élémentaires de la parenté, Paris, Mouton-De Gruyter, 1967, p. 564-565
 Când donatorii nu sunt şi primitori, schimbul devine asimetric. În acest caz, avem de a
face cu existenţa a trei grupuri care schimbă femei într-o formă generalizată (schimb
generalizat). Schimbul se desfăşoară conform unui traseu circular, căci tânărul nu se poate
căsători decât cu verişoara lui încrucişată şi matriliniară. Astfel, tânărul din neamul A se
căsătorşte cu fata din B, tânărul din B cu fata din C, tânărul din C cu fata din D, tânărul din D cu
fata din E şi doar tânărul din E închide cercul, căsătorindu-se cu o fată din A. Este interesant de
observat că traseul compensaţiei matrimoniale este invers decât acela al femeilor.Acest schimb
este tipic pentru populaţia Katchin în Birmania şi pentru Lovendu în Mozambic.

Figura 2

În societăţile matriliniare există un tip de căsătorie preferenţial care îi permite nepotului

să intre în posesia averii bunicului din partea tatălui. Tânărul trebuie să se căsătorească cu
verişoara lui încrucişată, patriliniară. Este un tip de căsătorie tipic pentru societăţile islamice.

Figura 3

Căsătorii secundare. Leviratul şi sororatul. Leviratul presupune ca văduva să rămână în

familia soţului defunct, devenind soţia fratelui mai mic. Copiii născuţi dintr-o astfel de uniune
sunt consideraţi ca fiind ai defunctului. Leviratul este tipic societăţii israelite. Sororatul
presupune ca grupul donator să dea soţului, în cazul în care soţia oferită iniţial moare prematur, o
soră a acesteia în schimb.
Căsătorii paradoxale. Cazul Nuer. Dacă un bărbat moare fără urmaşi, unul dintre fraţii săi
mai tineri se va căsători în numele lui. Copiii născuţi dintr-o astfel de căsătorie fantomă vor fi
consideraţi descendenţii defunctului. Dacă o femeie este sterilă, poate să se căsătorească, contra
unei compnsaţii matrimoniale, cu o tânără. Îi va găsi un tânăr capabil să-i dea moştenitori. Aceşti
copii vor fi consideraţi ai femeii sterile care va fi numită de ei tată. Aceeaşi practică maritală
poate fi întâlnită şi la poipulaţia Yoruba din Nigeria. Sensurile ei sunt foarte clare: posteritatea
socială este crucială.
 Aceste configuraţii multiple tind să sintetizeze tipuri fundamentale de grupuri domestice.
Există trei tipuri fundamentale de grupuri domestice: familie nedivizată (extinsă), familie
poligenică (compozită) şi familie cojugală (nucleică). S-au utilizat diferiţi termeni pentru a
desemna primul tip de structură familială: familia patriarhală, familia întinsă, familia unită, ca
traducere a termenului englezesc joint family, dar se pare că termenul familie nedivizată este cel
mai potrivit. Acest tip de familie reuneşte în acelaşi grup domestic doi bunici, copiii acestora
căsătoriţi care au şi ei copii şi, eventual, dacă şi dintre aceştia sunt căsătoriţi, şi copiii lor. Toţi
trăiesc împreună chiar dacă au sau nu legături de sânge. Graficul unui astfel de tip de familie
arată astfel:

=

=  = =

   =  
  

 

Familia poligenică (compozită) se caracterizează prin prezenţa mai multor generaţii, cel
puţin trei, eventual patru, dar cu un singur cuplu la fiecare generaţie. De aceea, pe grafic
figurează ramurile primei generaţii, dar nu si copiii căsătoriţi pentru că aceştia au părăsit familia.
Mai locuiesc în acest grup domestic celibatarii.

=

 = 

  =

Familia conjugală (nucleică) este grupul domestic ce caracterizează societatea euro-

atlantică şi care reuneşte sub acelaşi acoperiş doar pe tatăl, mama şi copii necăsătoriţi. Dacă
primul tip de familie este unul numeros, conţinând până la 20 de persoane, al doilea tip de
familie este unul restrâns:

=

  

În cazul primelor două tipuri de familie, doar bunicii sunt unici, în rest, în raport de
generaţie, mai mulţi indivizi au aceeaşi poziţie de fiu, fiică, ginere şi noră, îndeplinind, în acelaşi
timp, o dublă funcţie; copii faţă de părinţii lor şi părinţi faţă de copiii lor. Aceste constatări sunt
atât de evidente încât, dacă nu ar genera o serie de consecinţe pentru analiza socială, nici nu ar fi
nevoie să le amintim.
Într-o astfel de structură, celula conjugală care corespunde familiei în schema a treia nu
este chiar o familie; se poate admite că ea nici nu există, pentru că se bazează din punct de
vedere tipologic pe modelul familiei nedivizată (extinsă), care este acum redusă la un singur lanţ.
 Cât priveşte acest tip al familiei extinse, el creează un joc de poziţii sociale în cadrul celei
de-a treia şi a patra generaţii şi un alt joc de poziţii individuale. Copiii din a patra generaţii a unei
ramuri au aceeaşi poziţie socială cu a celor din a treia generaţie de pe orice altă ramură.
A doua caracteristică a acestui grup este continuitatea. Fiind numeros, grupul poate
pierde din membri, fără a fi afectate poziţiile şi existenţa familiei. Doar dispariţia bunicilor poate
provoca destrămarea grupului. În acest caz, fiecare ramură îşi pierde independenţa, refăcând, cu
o generaţie mai puţin, aceeaşi schemă. Dacă fraţii şi surorile rămân împreună, fratele cel mare
este considerat şef, ca un nou patriarh. La polul opus se află grupul din schema a treia, care
dispare şi se recreează cu fiecare căsătorie.
Familia compozită este intermediară, dar radical diferită în principiu. Ea nu se
caracterizează prin continuitate ca prima, dar poziţiile indivizilor sunt unice în felul lor. Ca şi în
cazul familiei nedivizate, bunicii sunt singuri, dar şi părinţii, la rândul lor, rămân singuri. Dacă
există fraţi şi surori, prezenţa lor în familie se datorează celibatului lor.
În mod normal, familiile nedivizată şi compozită posedă un ”patrimoniu“ care este baza
economică a familiei. Gestiunea acestuia este încredinţată şefului familiei, bunicului sau
patriarhului. Acestea reprezintă tipul de familii aparţinând unor societăţi tradiţionale. Regăsim în
acest model, Zadruga slavilor de sud şi Gospodăria românilor.
Dacă li se suprimă patrimoniul, familia explodează pentru că fiecare membru va încerca
să-şi găsească de lucru în altă parte, nemaiexistând nici o logică în a rămâne atâţia membri uniţi
doar pentru a consuma. În România, procesul cooperativizării de după 1960 a demonstrat acest
fenomen. Aceasta înseamnă că astfel de familii sunt în acelaşi timp unităţi de producţie şi unităţi
de consum şi că cele două tipuri de activităţi, producţia şi consumul, se efectuează graţie
patrimoniului. Când acesta este distrus, familia se desfiinţează de la sine.
Pentru a evita acest lucru, coeziunea primului tip de grup domestic este asigurată prin
nedivizarea familiei. În cazul celui de-al doilea grup domestic, spargerea familiei este evitată
prin unele măsuri cum ar fi impunerea celibatului unuia dintre membri, celui mai mic, de obicei,
sau însurarea acestuia în afara familiei.
În cazul celui de-al treilea grup domestic, modaslitatea cea mai utilizată de subzistenţă
este activitatea bărbatului, iar în ultimul timp, din ce în ce mai frecvent şi a femeii sau şi a unuia
şi a celuilalt. Patrimoniul, în cazul acesta, nu are nici o importanţă, iar familia nu este o unitate
de producţie ci doar de consum. Coeziunea familiei nu este necesară, căci orice membru al ei
poate produce pentru a se hrăni şi a-şi hrăni copiii.
Toate aceste tipuri de familii se deosebesc şi prin intermediul raporturilor interne pe care
le generează. În cazul celui de-al treilea tip de grup domestic, cel al familiei conjugale sau
nucleare, raporturile sunt eminamente afective, raporturile afective dintre părinţi se extind şi
asupra copiilor.
În cazul familiei nedivizate, formele de exprimare a afectivităţii sunt foarte diferite.
Concret, celula conjugală având prea puţină autonomie, legătura afectivă dintre părinţi şi copii
este relativ slabă. Cauza căsătoriei nu este în general dragostea, ci cerinţele funcţionării familiei
ca grup domestic, mai precis, extinderea patrimoniului. Convenienţele sociale, interesele
economice, şi jocul raporturilor de rudenie sunt cele care comandă alegerea soţului. Sentimentele
nu sunt neapărat necesare în cazul unei astfel de familii. Aceste particularităţi au implicaţii în
plan educaţional.
În cazul familiei conjugale, tatăl este cel care deţine autoritatea în timp ce, în cazul
familiei nedivizate, autoritatea aparţine bunicului patriarh. Autoritatea tatălui este dublată,
întărită de funcţia gestionării patrimoniului, care, în familia nedivizată, aparţine doar
patriarhului, restul adulţilor neavând nici o autoritate, indiferent de poziţia pe care o ocupă. A nu
se confunda, însă, autoritatea cu influenţa sau puterea, căci fiecare are “repartizată“ o anumită
putere şi fiecare exercită o influenţă concretă asupra unei părţi a familiei.
Datorită acestei situaţii, rolul educativ principal îl au bunicii, nu părinţii şi, chiar mai
corect spus, întreaga familie. Socializarea copiilor se face în comun, ţinând cont de numărul lor
relativ mare. Bunicii sunt instanţa supremă. Într-un astfel de context, afectivitatea nu este
necesară.
Familiile de tip poligenic sunt şi de data aceasta intermediare dar cu un puternic caracter
de originalitate. Cum şi în cazul acesta patrimoniul este fundamentul economic, teoretic, nici aici
nu ar trebui ca afecţiunea să fie necesară. Practic, însă, nu este aşa, pentru că într-un astfel de
grup domestic nu există decât un grup de părinţi şi deci afectivitatea nu este compensata de
multiplicitatea rolurilor. Raportul dintre copil şi părinte este relevant şi importanţa lui este
întrecută doar de raportul bunic/părinte/copil, datorită funcţiei pe care o îndeplineşte părintele în
cadrul acestui raport, care este copil faţă de bunic şi tată faţă de propriul său copil. O astfel de
familie este caracterizată prin maximum de tensiune non-compensată.
 În familiile nedivizate, tensiunile sociale se compensau prin multitudi-nea rolurilor jucate
de membrii familiei. În familia conjugală, tensiunile sunt compensate de legăturile afective care
trebuie sa fie foarte puternice pentru a face familia rezistentă.
În familia poligenică sau compozită, conflictele sunt multiple. Există un conflict între
bunici şi părinţi, un conflict de autoritate asupra copiilor, există, de asemenea, un conflict
economic, bunicul fiind posesorul pământului iar fiul nu este altceva decât un muncitor al
acestuia. Mai există şi un conflict între soacră şi noră ce provine din aceea că soacra este cea care
gestionează casa, iar nora, la fel ca şi soţul ei, nu au nici un drept până la moartea bătrânilor.
Singura modalitate care reglează aceste tipuri de tensiuni este un sistem foarte strict de
reguli prin care să se impună o disciplină severă: respectarea autorităţii, a vârstei etc. Familia
nedivizată îndeplineşte un număr însemnat de funcţii pentru membrii săi pe care familia
conjugală nu le poate îndeplini. Ea protejează pe cei mici de pericolele exterioare, fie că se
numesc ”cei răi“ sau ”boală“. În cazul unei familii conjugale, alte instituţii au apărut, preluând
acest rol: poliţia, armata, justiţia, spitalele etc. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul educaţiei;
şcoala a apărut pentru că familia conjugală nu mai putea asigura educaţia copiilor, fiecare
membru al familiei fiind obligat să muncească pentru a-şi asigura subzistenţa. La fel şi în cazul
distracţiei; tot ce altădată însemna funcţie ludică în cazul unei familii tradiţionale a fost preluată
de instituţii precum teatrul, cinematograful, televiziunea, editurile şi presa, în general, sau alte
instituţii de spectacol.
În cazul fiecărei structuri familiale există tipuri concrete de raporturi interne. Ele pot fi
stabilite urmarind succesiunea civilizaţiilor. În funcţie de aceste tipuri de raporturi, întâlnim
sisteme de educaţie şi de construire a personalităţii foarte diferite, căci familia tradiţională poate
fi văzută ca o unitate de producere de bunuri dar şi ca o unitate de producere a personalităţii
umane.