TITLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I
PREZENTARE GENERALĂ A RELAŢIILOR DE FAMILIE

SECŢIUNEA I
COSIDERAŢII PREALABILE
Familia este un fenomen al vieţii sociale, un mod de viaţă în societate. Neputând
fi concepute în afara societăţii, relaţiile sociale reprezintă legăturile care se stabilesc între
oameni. O importantă ramură a acestor relaţii sociale o constituie relaţiile de familie care
reprezintă „bogaţia unei societăţi.”
Istoricul familiei influenţează prezentul ei, atât în ceea ce priveşte aspectele legate
de continuitate, cât şi pe cele referitoare la modificările şi/sau întreruperile tradiţiei.
Fenomen social - familia - a evoluat în timp sub influenţa diverşilor factori economici,
sociali şi politici, de-a lungul timpului familia suferind modificări importante determinate
de natura organizării sociale. Conducerea familiei, raporturile dintre membrii aceleiaşi
familii, statutul copiilor sunt total diferite astăzi faţă de cum le-au conceput anticii.
Normele care au guvernat familia au apărut cu mult înaintea naşterii vreunui
legiuitor fiind rodul unor practici, a unor obiceiuri foarte vechi ce îşi au originea în şi mai
vechile credinţe religioase. Făcând o analiza a familiei antice trebuie să subliniem
importanţa covârşitoare a normelor religioase în formarea acesteia, şi, o lunga perioadă,
în evoluţia ei. Când s-a format cetatea, legiuitorul a preluat aceste norme, gata constituite,
şi de-a lungul timpului, le-a adaptat epocii. Formă de convieţuire umană ancestrală,
familia nu a putut rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului.
În dreptul roman, termenul de familie a avut mai multe sensuri. Aşa cum preciza
Ulpian «termenul de familie se referă şi la lucruri şi la persoane », toate supuse puterii
absolute a unui pater familias. Noţiunea de familie desemna uneori numai indivizii
supuşi aceleiaşi puteri paterne. Însă, sensul cel mai complet al noţiunii de familie - pentru
societatea veche romană - cuprindea pe cei care locuiau în acelaşi domus şi care se aflau
sub autoriatea aceluiaşi pater familias: soţia căsătorită cum manu, fiii cu soţiile lor, fiicele
şi nepoatele până la căsătoria cum manu, sclavi, precum şi toate bunurile aparţinând
acestora. Ulterior, familia patriarhală s-a extins, incluzând şi persoanele adoptate şi copiii
legitimaţi (adoptaţi sau adrogaţi)1.
Familia romană avea la bază căsătoria, care era precedată de logodnă; se făcea
diferenţa între căsătoria cum manu şi căsătoria sine manu. În ce priveşte efectele
căsătoriei, acestea erau diferite în funcţie de natura sa. Astfel, în privinţa celei dintâi,
soţia intra sub puterea soţului sau a socrului, dacă socrul era pater familias. Soţul avea
asupra ei drept de viaţă şi de moarte. În cazul căsătoriei sine manu femeia îşi păstra
statutul juridic anterior. În privinţa raporturilor patrimoniale, în cazul căsătoriei cum
manu, femeia alieni juris, îşi menţinea după căsătorie incapacitatea patrimonială, iar
femeia sui juris căsătorită cum manu îşi pierdea capacitatea patrimonială. În cazul femeii

1
Adrogatia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi era pater familias. În fapt, prin aceasta o întreagă
familie intra sub puterea altui pater familias.

1
alieni juris căsătorită sine manu, aceasta rămânea în continuare lipsită de capacitate patri-
monială, în vreme ce femeia sui juris căsătorită sine manu rămânea pe mai departe
stăpâna averii sale pe care o administra cu consimţământul tutorelui său. În concluzie, în
acest ultim caz se aplica regimul separaţiei de bunuri.
Dreptul roman autoriza divorţul într-o manieră largă fără intervenţia judecătorului,
chiar şi fără consimţământul ambilor soţi; repudierea unilaterală era posibilă, atât din
partea femeii cât şi a barbatului2.
Gradul de rudenie era dat de numărul de naşteri. Câte naşteri existau, atâtea grade
de rudenie. Puterea părintească se năştea din instituţia căsătoriei, care era principalul
izvor al puterii părinteşti; rudenia, filiaţia, originea puterii părinteşti nu se puteau
îndeplini decât în urma unei căsătorii.
Dreptul roman, consacra reglementări legale familiei şi căsătoriei, familia romană,
ca formă de comunitate umană proprie societăţii gentilice, fiind o familie patriarhală
dominată de autoritatea unui pater familias3, familie patriarhală de tipul cel mai pur:
autoritatea absolută a părintelui, starea de dependenţă accentuată a soţiei şi a copiilor,
rudenia numai în linie paternă. În consecinţă, la baza familiei nu stătea rudenia de sânge,
raporturile familiale având la bază o legătură juridică între membrii ei. Această formă a
familiei a purtat denumirea de familie agnatică; pe măsură ce puterea lui pater familias s-
a diminuat, rudenia agnatică a fost înlocuită cu cea cognatică, ce avea la bază legătura de
sânge.
Vestigiile vieţii materiale coboară pe teritoriul ţării noastre în timp, cu circa nouă
sute de milenii î. Hr.4, în dezvoltarea ei populaţia ce a trăit pe acest teritoriu parcurgând
toate etapele principale ale istoriei omenirii.
De la ceata primitivă din paleoliticul inferior populaţia a trecut, şi pe teritoriul
României de astăzi, la ginta matriarhală - în perioada neolitică, şi, odată cu prelucrarea
metalelor, la organizarea patriarhală.
Referitor la formele căsătoriei, din perioada organizării patriarhale, textele lui
Herodot şi cele ale lui Xenofon, vorbesc de cumpărarea soţiei la triburile trace, ,,ceea ce
nu ar exclude această practică şi la geto-daci” 5. Pentru această perioadă textele amintesc
de existenţa poligamiei: atestată de Herodot pentru popoarele trace în general, şi fiind
confirmată de Menandru pentru geto-dacii din secolul al IV-lea î. Hr. 6 Că geţii erau
poligami, o spun izvoarele amintite, însă despre daci singurele izvoare sunt posterioare
reformei lui Deceneu. Dupa această reformă poporul a ajuns să considere căsătoria ca o
legatură inviolabilă între barbat şi femeie 7, monogamia înlocuind poligamia. De la
Horaţiu aflam că fidelitatea femeii era foarte mare la daci, adulterul fiind pedepsit cu
moartea8.
La 106 d. Hr., dacii au fost învinşi de Traian şi Dacia redusă la o provincie
romană. Noii stăpânitori, urmărind să-şi consolideze poziţia lor aici, au colonizat această

2
M.Planiol, Ge.Ripert, Traité pratique de droit civil francais, Tom II, Paris, Librairie generale de droit et
de jurisprudence, 1926, pag.392
3
Emil Molcut, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presa ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, pag. 95
4
Vladimir Hanga şi colaboratorii, Istoria dreptului românesc, vol.I, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
1980, pag.37
5
Idem, pag.55
6
Idem, pag.55
7
I.Peretz, Curs de istoria dreptului român, vol.I, Editie de A.Th.Doicescu, Bucuresti, 1926, pag.89
8
Idem, pag.95

2
provincie cu elemente romane sau romanizate aduse din tot Imperiul roman – ex toto
orbe Romano9. Însă marea majoritate a populaţiei a continuat şi după cucerire să fie
formată din geto-daci10. După retragerea aureliană din 271-275 d. Hr. şi până la mijlocul
secolului al XIII-lea, Ţările române au cunoscut năvălirile barbare: goţii, hunii, gepizii,
avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii şi tătarii, toţi şi-au pus într-o măsură
mai mare sau mai mică, amprenta asupra vieţii populaţiei rămasă după retragerea
aureliană. În timpul migraţiilor, locuitorii autohtoni s-au călăuzit după norme juridice
proprii ce reproduceau în parte, alături de vechile norme geto-dacice, prevederile
dreptului roman provincial11. ,,Obiceiul pământului” nu este creaţia unui moment
oarecare din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari coincide
cu însuşi drumul urmat de poporul care l-a aplicat12.
Totodată, dominaţia bizantină din secolele X-XIII d. Hr. în spaţiul ponto-
danubian nu a rămas fără urmări sub aspect politico-juridic. Imperiul bizantin a dat ţărilor
răsăritene un model de organizare politică, administrativă, religioasă; le-a dat o credinţă;
le-a dat o legislaţie; le-a dat un ideal de artă şi un ideal de cultură. Românii, ruşii, sârbii,
bulgarii au suferit cu toţii această influenţă13.
Feudalismul timpuriu al secolelor IX-XIV d. Hr. reprezintă perioada constituirii
ţărilor şi utilizării ,,Legii ţării”. O strictă delimitare în timp a Legii Ţării nu se poate face,
importanţa ei fiind apreciată până la apariţia Regulamentelor Organice şi chiar după, prin
normele morale şi obiceiurile poporului român. Odată cu dezvoltarea statelor româneşti
se înmulţesc apariţiile de culegeri de legi scrise, la început prin pravilele bisericeşti, apoi
ale domniei, scăzând influenţa obiceiului pământului.
În literatura de specialitate 14 a fost remarcat faptul că în această perioadă
coexistau trei sisteme aplicate în paralel: dreptul cutumiar care nu a fost înlaturat prin
introducerea pravilelor, dreptul scris – reprezentat de pravile şi, într-o mai mică
măsură, ,,dreptul domnesc” reprezentat de hrisoavele domneşti.
Însă actele normative cele mai însemnate, şi care au fost aplicate în Principate
până la adoptarea Codului civil au fost Legiuirea Caragea din 1818 în Ţara Românească
şi Codul Calimach – Codica ţivilă a Moldovei din 183315.
La baza familiei se afla căsătoria, precedată, de regulă, de logodnă, rudenia – până
la grade departate – constituind un impediment la căsătorie, deoarece canoanele mergeau
atât de departe încât ,,opresc căsătoria între cei ai căror părinţi au fost naşi unuia sau
altuia de botez.”16 Reglementările privind instituţia familiei au rămas în vigoare până la
abrogarea lor expresă de către Codul civil din 1864.
Intrarea în vigoare la 1 decembrie 1865 a Codului civil a însemnat ,,o eră nouă în
dreptul matrimonial român”17, căsătoria transformându-se, dupa modelul legislaţiei
franceze, într-un contract civil, ofiţerii de stare civilă fiind singurii competenţi a o
9
Vl.Hanga şi colab., op.cit., pag.83
10
Vl.Hanga, Crestomaţie pentru studiul statului şi dreptului RPR, vol.I, 1955, pag.97-104
11
I.Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Editura A92,
Acteon, Iaşi, f.a., pag.24
12
Vl.Hanga şi colab., op.cit., pag.146
13
I.Peretz, op.cit., pag.302
14
O.Sachelarie citat de V.D.Zlatescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.170
15
Principalele izvoare ale Codului Calimach au fost: obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil
francez (1804), dar mai ales Codul civil general austriac din 1811.
16
W.Wilkinson citat de D.Firoiu, P.Marcu şi colab. în Istoria dreptului românesc, vol.II, Editura
Academiei RSR, Bucuresti, 1984, pag.251

3
celebra. Constituţia României din 1866 transforma căsătoria într-un contract mixt: mai
întâi trebuia celebrată căsătoria civilă, apoi soţii erau obligaţi să se căsătorească religios.
Legiuitorul constituant a prevăzut obligaţia încheierii căsătoriei religioase, pe care însă n-
a sancţionat-o ,,rămânând o simplă declaraţie de principii care n-a fost pusă în
concordanţă cu Codul civil.”18 Această controversă a fost definitiv rezolvată prin reforma
Constituţiei din 1923 care a suprimat obligativitatea căsătoriei religioase (art.23),
încheierea ei lăsând-o la latitudinea viitorilor soţi.
Codul civil român nu a reprezentat o simplă traducere a legii franceze, redactorii
săi având în vedere şi alte surse, de exemplu Legea belgiană din 1851 sau proiectul de
Cod civil al lui Pissanelli, introducând deasemenea şi o serie de inovaţii şi instituţii ce
căpătaseră tradiţie în dreptul românesc19, sau eliminând o serie de instituţii din Codul
civil francez (de exemplu separaţia de corp).
După cel de-al doilea război mondial, regimul politic a reuşit să schimbe pentru
mai bine de patru decenii înfăţişarea dreptului privat român, Codul civil rămânând în
vigoare, însă afectat de numeroase abrogări şi limitari. Prima dintre ele, în 1954, a fost
desprinderea reglementărilor relaţiilor de familie din Codul civil, prin adoptarea Codului
familiei20. În decursul timpului Codul familiei a fost modificat şi completat în 1956,
1966, 1970, 1974, 1991, 1993, 2004, 2007, rămânând o reglementare relativ unitară, în
domeniul raporturilor de familie.
Dupa 1990, au început mai multe reforme, propunându-şi să dea relaţiilor de
familie o faţă conformă cu realitatea socială. Un proiect de lege, vizând reforme majore
în domeniu a fost propus în perioada 1998-2000, proiect ce nu s-a bucurat de aprecierea
legiuitorului.
Noul Cod civil - Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 511 din
24 iulie 2009, reglementează raporturile de familie în Cartea a II-a, intitulată „Despre
familie” (art. 258-534), marcând revenirea la tradiţia încorporării reglementării acestor
raporturi în Codul civil. Pe cale de consecinţă, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a noului Cod civil a fost abrogat Codului familiei (art.230, lit. m).
Noul Cod civil român cuprinde principiile şi reglementările din domeniu, care se
găseau la nivelul unor prevederi legale speciale, precum cele din materia protecţiei
drepturilor copilului.
Noua reglementare a relaţiilor de familie a avut ca surse principale de inspiraţie
Codul civil francez, Codul civil din Quebec şi Codul civil elveţian.
O reformă a relaţiilor de familie era necesară, ţinând cont de evoluţiile familiei
contemporane. Toata lumea este astăzi de acord că familia zilelor noastre este foarte
diferită de cea de acum 30-40 de ani. Mentalităţile au evoluat, ridicând noi întrebari care
ne obligă să gândim diferit la probleme care nu sunt neaparat noi.
Nici desuetă, nici în criză, familia demonstrează astăzi vitalitatea şi plasticitatea
sa, bogată în libertăţile dobândite, dar totodată fragilă şi ameninţată de noi riscuri.

17
C.Hamangiu, I.Rosetti-Balanescu, Al.Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, Editura ALL,
Bucureşti, 1996, pag.185
18
Idem, pag.185
19
De exemplu, impedimentele la căsătorie rezultate din rudenia de botez ori din adopţie sau ,,vrăjmaşia”
bărbatului ca reprezentând o cauză de divorţ în favoarea femeii.
20
Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr.4/1953 şi publicat în M.Of.nr.1 din 4 ianuarie 1954

4
 SECŢIUNEA A II -A
NOŢIUNEA DE FAMILIE

Înainte de a fi o realitate juridică familia este, în primul rând, o realitate atât

sociologică, cât şi economică. Aşa cum se stabilesc în fapt, relaţiile de familie formează
obiectul de cercetare al sociologiei familiei, în timp ce conform reglementărilor legale,
relaţiile de familie formează, în principal, obiectul dreptului familiei. Distincţia dintre
planul sociologic, cel economic şi cel juridic implică o diferenţiere corespunzătoare între
noţiunea de familie în sens sociologic, în sens economic şi în sens juridic.

2.1. Noţiunea sociologică a familiei. În societate, familia există ca un grup natural.

Indiferent că o denumim „celulă”, „grup”, „societate”, „cerc”, ea constituie, în formele
sale diferite, o unitate de bază, o entitate istorică, un fapt social universal şi milenar în
sânul căruia mariajul reprezintă „cea mai veche cutumă a umanităţii.” 21
Sub acest aspect, familia nu face obiectul studiilor juridice, dar informaţiile oferite
de sociologia familiei interesează în mod nemijlocit crearea dreptului aplicabil relaţiilor
de familie.
Studiile de sociologie a familiei au ca obiect studierea vieţii în cadrul familiei,
evoluţia moralei familiale, a comportamentelor familiale şi parafamiliale, a mentalităţilor,
ideilor şi opiniilor privind relaţiile de familie. Aceste studii au conturat schimbările
petrecute în structura şi funcţiile familiei contemporane, comparativ cu familia
tradiţională. Astfel, au fost scoase în evidenţă tendinţele actuale ale fenomenului familial,
precum:
- o scădere semnificativă a ratei căsătoriilor şi a ratei natalităţii, paralel cu o
creştere a numărului persoanelor celibatare şi a persoanelor care trăiesc în concubinaj,
precum şi a cuplurilor fără descendenţi;
- o creştere a numărului divorţurilor şi a copiilor născuţi în afara căsătoriei;
- o presiune din ce în ce mai mare, exercitată asupra societăţii, de către cuplurile
formate din persoane de acelaşi sex, dar şi implicaţiile tehnicilor de procreare asistată
medical.
De aici şi dificultăţile întâmpinate în elaborarea unei definiţii a familiei.
În sens sociologic, familia - ca formă specifică de comunitate umană - desemnează
grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin
comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare22. Aceasta este definiţia clasică a familiei.
Claude Lévi-Strauss afirma că23 „în toate societăţile umane, pentru crearea unei noi familii
există condiţia absolută de existenţă prealabilă a altor două familii, gata să dea fie un
bărbat, fie o femeie, din căsătoria cărora ia naştere cea de a treia familie, şi aşa la
nesfârşit.….O familie nu ar putea exista dacă nu am avea mai întâi o societate: pluralitatea
famililor care-şi recunosc existenţa legăturilor, altele decât cele cosangvine, şi care
recunosc că procesul natural al filiaţiei nu poate urma cursul său decât integrat procesului
social de alianţe.” Aceaste alianţe, a căror origini etnologii o vedeau în “traficul de
femei”, sunt reglementate de reguli atât de diversificate ca şi grupurile etnice: filiaţia
poate fi de tip patrilinear sau matrilinear.
21
G. Cornu, Droit civil, La famille,6Edition, Ed.Montchretien, Paris, 1998, pag.7
22
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revăzută şi completată, ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag.11
23
Claude Lévi-Strauss, Le Regard éloigné, Ed. Plon, Paris, 1983, pag.15-16

5
 Cunoscutul sociolog Irène Théry afirma în anul 1998 că „familia nu se rezumă
numai la un simplu fapt”, biologic sau social, familia se înscrie în „sistemul simbolic” al
legăturilor de rudenie. Ori, „în sensul universal al termenului – indiferent de diferenţele
culturale – rudenia este instituţia care articulează diferenţa dintre sexe şi diferenţa dintre
generaţii.” 24
Recent s-a încercat şi o definiţie sociologică care să exprime mutaţiile pe care
familia le cunoaşte în societatea contemporană. Astfel, familia a fost definită ca o formă
de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie
şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială.

2.1.1. Tipuri sociologice de familii. Sociologia familiei utilizează o paletă

terminologică variată pentru a acoperi diversitatea situaţiilor concrete care intră în sfera de
cuprindere a noţiunii de familie.
În acest sens, au fost identificate următoarele tipuri de familii:
A) Familia nucleară sau simplă– formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi, şi
familia largă sau extinsă, rezultată din reunirea mai multor familii nucleare. Familia
nucleară este o structură întâlnită, în prezent, în cea majoritatea comunităţilor umane
moderne. Familia extinsă – mai frecventă în comunităţile tradiţionale – cuprinde rudele în
linie directă şi rudele colaterale, trei sau mai multe generaţii. Familia nucleară poate fi
incompletă, de exemplu soţii nu au copii; există doar un părinte şi un copil; există mai
mulţi fraţi fără părinţi.
B) Familia de origine, de orientare – în care persoana se naşte şi creşte, alcătuită
din părinţi, fraţi şi surori, şi familia de procreare, conjugală – creată prin propria căsătorie,
formată din soţi şi copii; alcătuirea celor două tipuri de familie este relativ identică, ceea
ce le diferenţiază fiind doar perspectiva din care sunt definite: cea a persoanei care priveşte
către trecut, către originea sa, respectiv cea a persoanei care „abandonându-şi originea” îşi
construieşte prezentul şi viitorul, întemeindu-şi propria familie, aducând pe lumii copii,
într-o nouă familie de origine, etc.
C) Familia de rezidenţă – formată din persoane care locuiesc împreună şi familia
de interacţiune – ce desemnează toate persoanele între care există relaţii de rudenie, de
schimburi reciproce de produse, de vizite, etc.
D) Familia normală – care îndeplineşte toate funcţiile familiei (funcţia biologică,
funcţia psihosocială şi educativă şi funcţia economică) şi familia dezorganizată,
vulnerabilă – în care una sau mai multe funcţii sunt deficitare.
E) Familii patriarhale, matriarhale şi egalitare – clasificate astfel în funcţie de
modul de exercitare a autorităţii. În sistemul patriarhal autoritatea este deţinută de
bărbatul de cel mai în vârstă sau de soţ. Familia patirarhală are o funcţionare verticală,
avînd la bază dominaţia tatălui ale cărui puteri sunt fundamentate pe norme, obligaţii şi
morală. Actul întemeierii acestei familii este căsătoria, iar continuitatea acestui tip de
familie este dusă prin copiii cuplului cărora le-au fost transmise aceste norme. Autoritatea
tatălui transcede istoria omenirii şi este indiscutabilă. Această formă de organizare
familială este astăzi minoritară, dar încă există. În sistemele matriarhale, autoritatea este

24
Irène Théry, Couple, filiation et parenté aujourd'hui. Le droit face aux mutations de la famille et de la vie
privée, rapport à la ministre de l'Emploi et de la solidarité et à la Garde des Sceaux, ministre de la Justice,
Paris, Odile Jacob/La Documentation française, juin 1998, p. 21

6
exercitată de femeia cea mai în vârstă sau de soţie. În prezent, este predominant sistemul
egalitar, familia asociativă în care puterea şi autoritatea familiale sunt repartizate în mod
egal între soţ şi soţie. Noile modele de convieţuire sunt: uniunea liberă (de exemplu în
Franţa anilor 2006 un cuplu din 6, iar 1 copil din 3 sunt născuţi în afara căsătoriei) care în
unele state a fost reglementată legal şi a cărei dezvoltare se explică prin scăderea ponderii
normelor religioase, pe dorinţa de a se sustrage de la regulă şi prin frica de instituţia
căsătoriei; familia monoparentală, termen folosit de sociologii anilor 1975 pentru a arăta
că elementele acestei organizaţii familiale nu sunt aceleaşi cu ale unei familii clasice;
familia recompusă.
Pornind de la distincţia sursei, sociologii au identificat şi următoarele tipuri de
familii:
a. familii naturale care consideră familia ca o simplă uniune dintre bărbat şi
femeie, ceea ce determină ca simplul concubinaj să fie cuprins în familie şi uniunea liberă
să ducă la familie.
b. familia fundamentată natural şi moral care presupune voinţa manifestă de a
se supune unui statut juridic care să asigure permanenţa familiei, stabilitatea şi pluralitatea
ei. Se întemeiază pe căsătorie şi reprezintă familia legitimă.
c. familia fundamentată artificial este familia întemeiată pe actul adopţiei.
Dreptul a valorificat aceste clasificări sociologice pentru a asigura o reglementare
legală adecvată şi apropiată de realităţile sociale.

2.2. Noţiunea economică a familiei. Economiştii sunt şi ei interesaţi de familie,

pentru ei familia fiind definită ca fiind „o unitate de producţie şi o unitate de consum.”
Familia ca unitate de consum este o realitate care nu poate fi contestată. Însă s-a
pus întrebarea când anume familia reprezintă o unitate de producţie? Mai este adevărat că
familia poate să constituie o unitate de producţie reală? Se susţine că, nici chiar în
societatea modernă, capacitatea familiei de a produce nu a dispărut. Chiar şi astăzi,
unitatea economică reprezentată de familie, ca o celulă de producţie, este departe de a fi
neglijabilă. Desigur obiectul producţiei s-a schimbat; la început familia a fost producătoare
de bunuri pentru aprovizionarea membrilor săi (fructe, legume, carne ...), astăzi, familia
produce servicii care corespund în realitate manifestărilor de sprijin familial (îngrijirea
copiilor, ajutor la reabilitarea locuinţei, ajutorul dat unui părinte bolnav, etc.). Aceste
servicii sunt apreciate şi apreciabile, din punct de vedere economic.  

2.3. Noţiunea juridică a familiei. Structură spontană, familia este şi o grup

organizat, confirmat prin norme juridice ca instituţie fundamentală: principala instituţie a
principalilor piloni ai ordinii sociale. 25
În sens juridic, familia a fost definită ca fiind „grupul de persoane între care există
drepturi şi obligaţii ce rezultă din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia) şi din alte raporturi
asimilate celor de familie.” 26 În acest înţeles, familia este o realitate juridică prin
reglementarea ei de către lege. 27
Analizând vechile reglementări legale în materie se constată că noţiunea de
familie era prezentată atât în înţeles restrâns, cât şi în înţeles larg. Astfel, în primul caz,

25
J. Carbonnier, Flexible droit, les trois piliers du droit, 7 edition,1992, pag.199 şi urm.
26
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., pag.12
27
A.Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, Familia şi rolul ei în societatea...,Cluj, Ed. Dacia, 1975, pag.5

7
prin familie se înţelegea numai soţii şi copiii lor minori, în vreme ce în cea de-a doua
ipoteză, pe lângă persoanele amintite anterior, erau incluse şi alte categorii de persoane
enumerate expres de lege.
În mod obişnuit, noţiunea sociologică şi cea juridică de familie coincid. Însă sunt
şi situaţii în care nu există această corespondenţă. De exemplu, în cazul desfacerii
căsătoriei, relaţiile de fapt încetează între soţi deoarece nu mai există între ei comunitate
de viaţă şi interese, privit din punct de vedere sociologic. Din punct de vedere juridic,
unele drepturi şi obligaţii continuă să existe, de exemplu cele privind întreţinerea, dreptul
la nume, etc. În unele cazuri raporturile juridice de familie există în afara familiei,
considerată astfel din punct de vedere sociologic, de exemplu dacă fraţii se căsătoresc şi
îşi formează fiecare propria familie, ei continuă să fie legaţi prin raporturi juridice de
familie (cum ar fi obligaţia de întreţinere), deşi aparţin unor familii, în sens sociologic,
diferite.
În consecinţă, trebuie făcută distincţia între raporturile sociologice de familie şi
raporturile juridice de familie. Existenţa acestora din urmă, nu înseamnă dovada,
întotdeauna, a primelor. 28
În prezent familia este profund marcată de ideile de libertate, egalitate şi
solidaritate care au ca rezultat coexistenţa în societatea actuală a diferitelor modele
familiale, astfel:
- familia întemeiată pe căsătorie;
- familia care nu se întemeiază pe căsătorie ci pe o uniune de fapt;
- familia monoparentală, compusă dintr-un singur părinte şi din unul sau mai mulţi copii;
- familia recompusă, care desemnează ipoteza în care cei doi părinţi se separă şi
întemeiază fiecare dintre ei un nou cămin în care se nasc copii comuni şi unde găsim, în
mod obişnuit sau episodic, copii ai unuia sau altuia dintre membrii primului cuplu;
- familia homosexuală, în care două persoane de acelaşi sex duc o comunitate de viaţă,
uneori alături de copii. Recunoaşterea juridică a familiei homosexuale reprezintă astăzi o
temă vastă de controverse, în condiţiile în care din ce în ce mai multe state europene au
acceptat ca de acum înainte să consacre familia homosexuală în paralel cu căsătoria
(Olanda din 2001, Belgia - 2003, Spania – 2005, Norvegia - 2008, Suedia – 2009,
Portugalia şi Islanda din 2010) sau în paralel cu un parteneriat înregistrat29 (Franţa,
Germania, Anglia, Danemarca, Norvegia, etc.)
Studiul acestor diferite modele familiale interesează dreptul familiei.
Privită ca instituţie fundamentală, în doctrina străină30 au fost făcute următoarele
precizări:
a. existenţa unui statut al familiei a deschis dezbaterile tehnice legate de
personalitatea juridică a familiei: astfel, s-a pus întrebarea dacă familia poate fi

28
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., pag.13
29
Printr-o decizie din 21 oct. 2010, Tribunalul de mare instanţă din Briey a acordat un drept de vizită şi
găzduire unei ex-consoarte a mamei biologice a unui copil, judecătorul referindu-se la noţiunea de « familie
socilogică » pentru a desemna relaţiile legate şi întreţinute între copil, mama sa şi ex-consoarta acesteia,
atât în timpul vieţii în comun a cuplului, care încheiaseră un Pacte civil de solidarité cât şi după separarea
acestora. Tribunalul a concluzionat că este în interesul copilului să existe «stabilitate în relaţiile sale
afective şi sociale cu cele care au decis, încă dinaintea conceperii sale, să-i fie părinţi şi care şi-au asumat
obligaţii şi responsabilităţi după naşterea sa, fără ca aceste relaţii să fie discutate în cauză….» Écrit par
LEGALNEWS, Vendredi, 05 Novembre 2010
30
G. Cornu, Droit civil, La famille,6 Edition, Ed.Montchretien, Paris, 1998, pag.10

8
considerată o persoană juridică, sau dacă familia constituie, ea însăşi, o persoană juridică
distinctă de cea a membrilor care o compun ? Ideea că familia este, ea însăşi, o persoană
juridică, a sedus literatura juridică franceză31, dar s-a ajuns la concluzii vagi, din lipsa
posibilităţii de a determina care sunt, într-o familie, membrii acestei persoane juridice
presupuşi a fi lipsiţi de puterea de a separa un patrimoniu familial, în condiţiile în care se
ştie că în categoria bunurilor unei familii intră bunurile personale ale soţului, cele ale
soţiei, ale copiilor, dar pot exista totodată şi bunuri comune sau aflate în indiviziune. Se
afirmă32 că patrimoniul nu reprezintă decât o „imagine” din moment ce bunurile nu
aparţin niciodată unei familii, ci persoanelor ce fac parte din familie.
b. Având în vedere legislaţia comparată în domeniu, s-a pus şi întrebarea dacă
instituţia familiei aparţine dreptului public sau dreptului privat ? De exemplu, în anumite
legislaţii socialiste din Republicile populare, familia era, până de curând, cunoscută ca o
instituţie de drept public, menită nu numai să satisfacă interesul grupului familial, dar şi
interesul colectivităţii pentru a realiza acel tip de societate. Această calificare permitea
intervenţia brutală a statului în dreptul familiei.
Majoritatea legislaţiilor occidentale, inclusiv legislaţia română, mai veche sau mai
nouă, califică instituţia familiei ca fiind de drept privat. Cu toate acestea, există în sânul
acestui drept norme juridice de ordine publică, este adevărat din ce în ce mai puţine, de la
care nu se poate deroga prin convenţii încheiate între părţi. De exemplu, Codul familiei
român prevedea în art. 30 alin. 1 că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor”, iar în alin. 2 că
„orice convenţie contrară este nulă”, nulitatea prevăzută fiind absolută.
Titlul I din Cartea a II-a a noului Cod civil român cuprinde dispozitii generale
privind familia, care exprimă principiile generale care stau la baza reglementarii relatiilor
de familie. În esenţă, aceste dispozitii generale au deja corespondent în reglementarile
existente fie la nivel constituţional,…fie în cuprinsul unor convenţii internaţionale la care
România este parte. 33
Ele se regăseau şi printre dispoziţiile Codului familiei ori al unor legi speciale,
abrogate prin intrarea în vigoare a noului Cod civil român.
Se afirmă că scopul pe care l-a urmarit legiuitorul a fost acela de a concentra în
câteva texte principiile fundamentale aplicabile în materia relaţiilor de familie, care, până
la adoptarea noului act normativ erau dispersate. 34

SECŢIUNEA A III -A
CARACTERELE ŞI FUNCŢIILE FAMILIEI

31
R. Savatier, Une personne morale méconnue: la famille en tant que sujet de droit, ed. Dalloz, 1939,
chron. 49
32
G. Cornu, op.cit., pag.10
33
M. Avram, L. M. Andrei, Instituţia familiei în noul Cod civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG, pag.
17, disponibil pe pagina de internet a Şcolii Naţionale de Grefieri: www.grefieri.ro
34
Idem., pag. 17

9
 3.1. Caracterele. Potrivit prevederilor art. 258 din noul Cod civil român „(1)
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora,
precum şi pe dreptul şi îndatorirea parinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor
lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea
căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.
(4) În sensul prezentului Cod civil, prin soţi se întelege bărbatul şi femeia uniţi
prin căsătorie.”
Punctul (1) al art. 258 preia principiul consacrat prin art. 48 alin. (1) din
Constituţia României şi reprezintă fundamentul relaţiilor de familie care se întemeiază, în
primul rând şi în principal, pe căsătorie.
Punctul (2) formulează expres, în concordanţă cu documentele internaţionale la
care România este parte (Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată şi
proclamată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 217A (III) din 10
decembrie 1948, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de
Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia 2.200 A (XXI) din 16 decembrie 1966 şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificate de
România prin Decretul nr. 212/1974 şi Carta socială europeană revizuită, adoptată la
Strasbourg, la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999), rolul familiei
ca instituţie socială fundamentală a societăţii, precum şi protecţia specială de care
beneficiază din partea statului.
S-a afirmat că s-ar putea considera că textul are corespondent în prevederile art. 1
alin. (1) din C.fam., potrivit cărora “statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin
măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei”, dar că textul noului
Cod civil conţine o nuanţă, consacră dreptului familiei o ocrotire din partea societăţii sau
a statului. 35
Considerăm că enunţul art. 258 pct.(2) din noul Cod civil român este lipsit de
substanţă: ,,Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului (s.a.)”.
Lăsând la o parte faptul că astfel de reglementari nu există nici în Codul civil francez,
nici în cel al Quebec-ului, care - conform afirmaţiilor din Expunerea de motive 36 - au fost
valorificate pentru elaborarea noului Cod civil roman, ni se pare că noţiunea de
,,societate” care are obligaţia să acorde ocrotire familiei, reprezinta ceva vag, imposibil
de ,,obligat”. Nu dorim să facem aici o analiză a noţiunii de ,,societate”, dar merită
amintit faptul că: ,,societatea reprezintă totalitatea oamenilor între care există anumite
relaţii, în temeiul unor legi comune.” 37 Care sunt modalităţile în care familia are dreptul
la ocrotire din partea societăţii, noul act normativ nu ne spune; care sunt obligaţiile
,,societăţii” faţă de familie, legea nu prevede. Însă este lesne de observat că acest enunţ
constituie o traducere ad literam a normelor europene conform cărora: «La famille…a
droit a la protection de la societe et de l’Etat (s.a.) ».
Punctul (4) al articolului citat defineşte noţiunea de soţi, condiţia esenţială a
căsătoriei, reprezentând-o diferenţa de sex a partenerilor.

35
Idem., pag. 18
36
Expunere de motive, la Proiectul de Lege privind Codul Civil, Bucuresti, 26 februarie 2004, pag.1-2
37
V.Breban, Dictionar General al Limbii Române, vol.II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 962

10
 Aici se impune precizarea că relaţiile de familie având la bază căsătoria nu trebuie
confundate cu relaţiile bazate pe concubinaj/uniunea liberă, nerecunoscute şi
nereglementate de noul Cod civil român.
În Franţa, jurisprudenţa a dezvoltat un concept de coabitare care a dus în anul
1999 la introducerea unei definiţii a ,,concubinajului” în Codul civil francez (art.515-8),
astfel că, există concubinaj atunci când două persoane (indiferent de sexul lor) trăiesc
împreună într-o manieră stabilă şi continuă.
O apropiere între concubinaj/uniunea liberă şi căsătorie s-a realizat şi în
interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice
persoană are dreptul să i se respecte viaţa sa de familie. Dacă iniţial, prin ,,familie”,
jurisprudenţa Curţii a avut în vedere numai relaţiile dintre soţi, precum şi relaţiile dintre
aceştia şi copiii lor minori, treptat, noţiunea de ,,viaţă de familie” s-a extins şi asupra
relaţiilor de familie care există în fapt, adică asupra relaţiilor de familie dintre
concubini38.
Conform evoluţiei jurisprudenţei Curţii, noţiunea de familie înglobează soţii şi
concubinii, părinţii şi copii - legitimi, naturali sau adoptivi - dar şi cei adulterini, precum
şi rudele care sunt susceptibile să joace un rol semnificativ în familie - bunici, fraţi şi
surori, unchi şi mătuşi, între care există legături afective profunde şi reale, fie că există
sau nu coabitare. Acestea sunt soluţiile pe cazuistica Curţii. În toate cazurile, conform
interpretării date în cauzele Marckx v. Belgique (1979), Johnston v. Irlande (1986) şi
Kroon v. Pays-Bas (1994), art. 8 din Convenţie, include obligaţia pozitivă pentru statele
membre să prevadă în legislaţia lor o protecţie juridică care să facă posibilă integrarea
copilului în familia sa, legitimă sau naturală, înţelegând aici înclusiv pe bunici, într-o
manieră în care să i se permită să ducă o viaţă de familie normală, încă de la naşterea sa.
Cu alte cuvinte, recunoaşte dreptul copilului de a i se stabili filiaţia maternă sau paternă,
din căsătorie sau din afara căsătoriei, având aceleaşi efecte juridice, chiar dacă acesta este
adulterin (Mazurek v. France, 2001). Existenţa unui copil comun a făcut ca instanţa să
recunoască existenţa unor relaţii familiale, chiar şi în lipsa coabitării părinţilor acestui
copil. (C Kroon v. Ţările de Jos, l994 şi Keegan v. Irlandei, 1994).
Pe de altă parte, tribunalul a refuzat să recunoască că în art. 8 şi art. 12 din
Convenţie există prevăzut un drept al divorţului (Johnston v. Irlande, 1986) sau obligaţia
pozitivă a statului de a oferi un statut legal concubinilor (Johnston v. Irlande), sau un
drept la căsătorie pentru un cuplu de acelaşi sex, ori un drept la adopţie atunci când este
vorba de un cuplu, de sex diferit sau de acelaşi sex (Di Lazzaro c. Italie) sau o persoană
singură. Cauza Fretté v. France (2002) a intrat în acest cadru privilegiind interesul
copilului împotriva orientării sexuale a reclamantei 39. Pe de altă parte, Curtea a luat în
38
Astfel, în cazul Kroon şi alţii contra Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia din
27 oct.1994, a reţinut următoarele: ,,Oricare ar fi noţiunea de “viaţă de familie” vizată de art.8, aceasta nu
se limitează numai la relaţiile bazate pe căsătorie, ci poate include şi alte legături de familie de facto, când
persoanele convieţuiesc în afara căsătoriei… Un copil rezultat dintr-o asemenea relaţie se înscrie de plin
drept în această celulă de familie, de la naşterea sa şi prin însuşi acest fapt”.” Cazul Kroon privea
imposibilitatea legală pentru o femeie căsătorită de a contesta paternitatea soţului asupra copilului ei şi de a
solicita permiterea unei recunoaşteri de parteneriate, de către tatăl biologic. Curtea, observând durata
relaţiei dintre K. şi Z., şi faptul că patru copii s-au născut din această relaţie, a considerat că un copil născut
dintr-o asemenea relaţie se înscrie, de plin drept, în ,,celula de familie”.
39
M. Levinet, «Couple et vie familiale», et P. Murat, «Filiation et vie familiale», în F. Sudre şi H. Labayle
(dir.), Réalité et perspectives du droit communautaire des droits fondamentaux, Bruxelles, Bruylant, 2000,
note 36, respectiv pag. 107-160 şi 161-208

11
consideraţie dreptul respectării vieţii private pentru un tată pentru care o instanţă
portugheză refuzase custodia propriei sale fiice pe motiv că acesta era homosexual. 40
(38). Din contră, şi într-o manieră total de neînţeles, Curtea a refuzat recent, într-o cauză -
Odièvre c. France (13 février 2003) - să constate că există discriminare şi încălcare a art.
8, atât în ceea ce priveşte viaţa privată şi dreptul la identitate cât şi în ceea ce priveşte
viaţa de familie, în cazul unui copil privat, în mod voluntar de informaţii privind originea
şi identitatea sa, prin certificatul de naştere. O altă incoerenţă a acestei decizii, în raport
cu decizia Marckx et Johnston, este aceea că există o reală discriminare, a cărei justificare
invocată de judecători Curţii pare că neglijează preeminenţa drepturilor copilului. 41
Copiii din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi, sunt egali în faţa legii cu cei din
căsătorie, conform prevederilor art. 260 din noul C. Civ. Textul are corespondent în
enunţul din art. 48 alin. (3) Constituţie, potrivit căruia „copiii din afara căsătoriei sunt
egali în faţa legii cu cei din căsătorie.” Totodată, România este parte la Convenţia
europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată la
Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi ratificată prin Legea nr. 101/1992. Art. 260 din noul
C.civ. aduce un nou element şi anume, copiii adoptaţi, referindu-se expres la aceştia şi
asimilându-i copiilor fireşti, din punctul de vedere al statutului lor legal.
Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi asistenţă în realizarea
drepturilor lor (art. 49 pct. 1 Constituţia României ), iar persoanele cu handicap se bucură
de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a
şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a
persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor şi tutorilor (art. 50 Constituţia României ).

3.2. Funcţiile familiei. În literatura juridică au fost identificate trei funcţii ale
familiei: funcţia de perpetuare a speciei, funcţia economică şi funcţia educativă42.
A. Funcţia de perpetuare a speciei umane, numită şi biologică sau demografică43,
îşi găseşte rădăcinile încă din dreptul roman, aceasta fiind scopul fundamental al
încheierii căsătoriei. Această funcţie asigură reproducerea populaţiei, iar sprijinirea şi
stimularea creşterii natalităţii se realizează şi prin mijloace juridice.
B. Funcţia educativă se îmbină cu prima funcţie, cea de perpetuare a speciei, în
ceea ce priveşte asigurarea evoluţiei societăţii omeneşti familia reprezentând punctul de
plecare pentru copil, etapa cea mai importantă în formarea personalităţii, transmiţând
copilului primele reguli şi deprinderi.
O serie de factori influenţează educţia unui copil:
- relaţiile dintre membrii familiei;
- trăinicia şi profunzimea sentimentelor dintre părinţi;
- comportamentul membrilor familiei faţă de persoanele din afara familiei.
Totodată, Constituţia României, în art. 48, pct. 1, teza a 2-a, stipulează „dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor“ şi prevede în
art. 29, pct. 6 că „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,

40
Salgueiro da Silva Mouta v. Portugal (1999)
41
O. Roy, «Le droit de connaître ses origines et la Cour européenne des droits de l’homme : L’affaire
Odièvre contre la France», Petites affiches, octobre 2002, no. 198, pag. 6-15
42
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, pag. 3
43
D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, pag. 9

12
educarea copiilor minori a căror răspundere le revine“. Dezvoltând textul constituţional,
noul Cod civil prevede în art. 261 că „Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea
de creştere şi educare a copiilor lor minori.”
C. Funcţia economică este la rândul său influenţată de societate, fiind diferită de la
o ţară la alta. Ea reprezintă expresia regimului matrimonial al soţilor, precum şi obligaţia
de întreţinere în anumite cazuri speciale.
În literatura sociologică44 sunt precizate următoarele funcţii ale familiei:
a. Funcţiile biologice şi sanitare care constau în:
- relaţii biologice între membrii cuplului conjugal, care au o puternică încărcătură socio-
emoţională;
- funcţia demografică – procrearea copiilor;
- funcţia sanitară, prin asigurarea unei stări de sănătate adecvată membrilor familiei.
b. Funcţia economică constă în realizarea unor venituri suficiente pentru toţi membrii
familiei şi în organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun.
c. Funcţia de solidaritate familială;
d. Funcţia educativă sau funcţia socializatoare a familiei.
Mai recent cercetătorii occidentali sunt preocupaţi de funcţia identitară a familiei.
Aflată în centrul sferei private, familia reprezintă timpul şi spaţiul unui „cocoon-ing”,
spaţiul cuplului45 şi al bunăstării46, constituind o compensaţie la un univers social stresant
şi uneori ameninţător. În societăţi din ce în ce mai fragmentate şi deschise, familia devine
un potenţial loc de construcţie sau deconstrucţia a identităţilor personale, conjugale,
familiale, etnice şi sociale. Totodată sociologii iau în consideraţie maniera în care familia
acţionează ca un „filtru” între individ şi societate.
Astăzi printre cele mai imortante caractere ale familiei au fost menţionate:
- democratizarea instituţiei; extrem de ierarhizată în trecut, familia se întemeiază
astăzi pe raporturi de reciprocitate, imaginea lui „pater familias” dispărând din dreptul
familiei. Această democratizare se află la originea etatizării funcţiilor familiei (educaţie,
sănătate, etc.)
- “proletarizarea” familie; numărul familiilor foarte bogate a scăzut considerabil
iar cheltuielile succesorale sunt atât de mari încât puţine familii pot să şi le asume. Din
acest motiv, funcţia de transmisiune a patrimoniului familial s-a pierdut.
- desacralizarea familiei; astăzi căsătoria şi alte instituţii ale dreptului familiei au
devenit simple formalităţi. Cuplul prevalează, funcţia reproductivă a familiei a a trecut în
planul second.

CAPITOLUL II
NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL AL
FAMILIEI

44
A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, T.U.B., 1983, pag.93 şi urm.
45
J.-C. Kaufmann , La Trame conjugale. Analyse du couple par son linge, Éditions Nathan, Paris, 1992,
46
A. C. Acock , D. H. Demo, Family Diversity and Well-Being, Thousand Oaks, Sage, 1994, pag. 67

13
 SECŢIUNEA I
DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL AL FAMILIEI

1.1. Definiţia dreptului civil al familiei

Dreptul civil al familiei reprezintă acea ramură a dreptului civil român, al cărei
conţinut se află - în principal - în Codul civil, alcătuită din totalitatea normelor juridice
care reglementează relaţiile personale şi cele patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie,
rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de
familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei. 47
Dreptul civil al familiei este un ansamblu de norme de ordin patrimonial sau
extrapatrimonial care studiază şi organizează raporturile de familie.

1.2. Obiectul de reglementare

Problemele familiale nu sunt exclusiv de ordin personal, în sânul oricărei familii
existând şi numeroase chestiuni de ordin patrimonial, aşa încât în cadrul relaţiilor de
familie coexistă două tipuri de raporturi: raporturi extrapatrimoniale care interesează
persoana, membru al familiei, şi relaţii patrimoniale centrate pe interesul pecuniar al
membrilor familiei (regimurile matrimoniale, obligaţiile alimentare, etc.). Nu se poate
imagina un drept în întrgime extrapatrimonial, astfel încât există şi un drept patrimonial
al familiei. Aceste două ramuri sunt integrate în ceea ce este denumit generic drept civil
comun.
Sunt sisteme juridice unde există o distincţie clară între dreptul civil şi dreptul
familiei. De exemplu, în Elveţia în materia dreptului privat există, pe de o parte un Cod
civil care include o importantă Carte a doua – Dreptul familiei, şi pe de altă parte, un Cod
al obligaţiilor. Codul obligaţiilor este prezentat ca o completare a Codului civil elveţian,
iar dispoziţiile generale ale dreptului obligaţiilor sunt aplicabile, în virtutea prevederilor
art. 7 din Codul civil, şi „altor materii de drept civil”, deci şi dreptului familiei.
În doctrina din România s-a pus mereu întrebarea, dacă dreptul familiei este o
ramură distinctă a dreptului sau doar o instituţie a dreptului civil, răspunsul fiind
controversat datorită faptului că, din punct de vedere al tehnicii legislative relaţiile de
familie erau reglementate de Codul civil din 1865 în Cartea I („Despre persoane”), care
conţinea prevederi de drept civil comun (dreptul obligaţiilor, dreptul de proprietate,
dreptul succesoral, etc.), iar din 1954 a intrat în vigoare Codului familiei având obiect şi
metodă de reglementare proprii. Această disociere - Cod civil/Codul familiei - însemna
numai reunirea unui corp coerent de norme, privind relaţiilor de familie, într-un act
normativ, neangajând decât prezentarea formală a legii. Dacă însă o asemenea dihotomie
ar fi însemnat ca familia, ruptă din dreptul privat, să fi constituit o instituţie de drept
public aliniată la interesele colectivităţii, distincţia ideologică substanţială nu corespundea
fundamentelor esenţiale ale concepţiei juridice româneşti.
Noul Cod civil al României propune legiferarea relaţiilor de familie ca o instituţie a
dreptului civil în cuprinsul acestui cod, ceea ce alimentează ideea că, de fapt, dreptul
familiei nu este o ramură distinctă de drept, ci doar una dintre marile instituţii ale
dreptului civil.

47
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revăzută şi completată, ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag.17

14
 Însă, independent de tehnica legislativă adoptată, această controversă are mai
puţină impotranţă practică, deoarece:
a) Dreptul civil reprezintă dreptul comun, reglementările privind familia fiind
fundamentate pe baza conceptelor dreptului civil, fără de care nu poate exista. Dreptul
familiei poate fi considerat un drept civil al familiei.
b) Relaţiile de familie prezintă anumite particularităţi, spre deosebire de relaţiile
civile lato sensu.
În mod corespunzător dreptul civil al familiei prezintă anumite elemente de
originalitate care sunt evidenţiate prin aplicarea criteriilor subsidiare de diviziune, precum
calitatea subiectelor, caracterul normelor juridice, natura sancţiunilor, ceea ce îi conferă o
anumită autonomie în cadrul dreptului civil. Astfel:
1.) În ceea ce priveşte ansamblul normativ care reglementează relaţiile de familie
există multe prevederi specifice, derogatorii de la dreptul comun, precum şi un corp de
principii specifice care guvernează instituţiile dreptului civil al familiei. Pe de o parte,
asistăm deseori la o adaptare specifică a noţiunilor şi principiilor clasice ale dreptului civil,
atunci când trebuie să le aplicăm raporturilor de familie, deoarece fundamentul dreptului
civil al familiei este în primul rând şi predominant sociologic, iar dreptul nu se poate
sustrage complet de sub influenţa moralei tradiţionale şi a religiei. Pe de altă parte,
progresul în domeniul medicinii (operaţiile de schimbare de sex, procreaţia asistată
medical, experienţele genetice şi aplicarea rezultatelor lor în cazuri concrete) produc
schimbări importante în domeniul dreptului persoanelor şi al familiei, în special în materia
filiaţiei.
Din punct de vedere al caracterului normelor aparţinând dreptului civil al familiei,
se remarcă ponderea normelor imperative în defavoarea celor dispozitive, predominante în
dreptul civil comun.
2.) Subiectele raporturilor de dreptul civil al familiei au o anumită calitate izvorâtă
din raporturile de familie sau din raporturi asimilate acestora, ceea ce reduce nivelul de
abstractizare a conţinutului unor drepturi subiective.
3.) Scopul dreptului civil al familiei este acela de a reglementa legăturile de
familie, de o parte relaţiile de ordin extrapatrimonial (relatii personale dintre membrii unei
familii, obligaţia de fidelitate dintre soţi, comunitatea de viaţă, etc.), şi, pe de altă parte,
relaţiile de ordin patrimonial, cum ar fi cele legate de regimul matrimonial aplicabil
soţilor. Este vorba aici dreptul civil al familiei. Se consideră că există şi un drept public al
familiei alcătuit din prestaţii familiale - constituite din alocaţiile familiale sau cele acordate
pentru copiii cu handicap şi un drept social al familiei - adică dreptul la un ajutor social
pentru copii, asistenţa medicală acordată de stat, alocaţii, etc.
4.) În ceea ce priveşte aplicarea normelor juridice, în unele cazuri legiuitorul nu a
prevăzut concret o anumită conduită de urmat, ci a lăsat la aprecierea judecătorului soluţia
pe care o va pronunţa pentru o anumită situaţie de fapt, folosind expresii cu caracter
generic, cum ar fi „motive temeinice” (de exemplu, art. 40 noul C. Civ.: “Pentru motive
temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu”, sau art. 173 pct. (2): „Pentru motive temeinice tutorele
poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani”,  ori art. 373  „Divorţul
poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt
grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, sau a folosit expresia
„interesul minorilor” (art. 133 „Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în

15
ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia”), sau „interesul copilului” (art. 467
„În cazul copilului abandonat, în mod excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste
refuzul părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu
orice mijloc de probă, că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este în
interesul copilului, ţinând seama şi de consimţământul acestuia, ...”) ori „interesul
superior al copilului” (art. 452 „Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii: a)
interesul superior al copilului”; art. 472 „Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul
drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul superior al copilului,
poate să instituie una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege.”) Soluţia se impunea
datorită faptului că, uneori, aplicarea unei normei rigide de drept, care reglementează
strict o anumită conduită, se poate lovi de dificultăţi de natură socială.
Indiferent de creşterea importanţei acordată familiei în societatea contemporană, de
înţelegerea caracterului complex al acesteia, de evoluţia concepţiei cu privire la
respectarea drepturilor omului, de diversificarea normelor juridice în domeniu şi de
dezvoltarea jurisprudenţei, normele care reglementează relaţiile de familie, alcătuiesc o
instituţie a dreptului civil.
Obiectul de reglementare a dreptului civil al familiei îl formează raporturile de
familie:
a) raporturile privind logodna, respectiv încheierea şi ruperea logodnei;
b) raporturile privind căsătoria, respectiv încheierea, desfiinţarea, încetarea şi
desfacerea căsătoriei prin divorţ;
c) raporturile privind regimul matrimonial al soţilor, respectiv regimul primar,
alegerea, modificarea, încetarea şi lichidarea regimului matrimonial;
d) raporturile dintre părinţi şi copii, reglementate în interesul copiilor;
e) raporturile care rezultă din rudenie; rudenia reprezintă legătura bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană (rudenia în linie directă) sau legătura
bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (rudenia în linie
colaterală);
f) raporturile privind reproducerea umană asistată medicalcu un terţ donator;
g) raporturile care rezultă din adopţie, născute dintr-o ficţiune legislativă şi
create doar în interesul celui adoptat;
h) raporturi care sunt asimilate de lege sub anumite aspecte cu raporturile de
familie, respectiv unele raporturi dintre un soţ şi copilul celuilalt soţ – art. 517 noul C. civ.;
unele raporturi între foştii soţi – art. 516 pct. 3 noul C. civ.; unele raporturi dintre
moştenitorii unei persoane care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat
întreţinerea fără a avea obligaţia legală şi minorul îndreptăţit la întreţinere – art. 518 noul
C. civ.

SECŢIUNEA A II-A
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI CIVIL AL FAMILIEI

16
 Principiile generale ale dreptului civil al familiei rezultă din dispoziţiile cuprinse în
actele normative ce reglementează relaţiile de familie48, unele dintre aceste principii
aplicându-se în general, dar şi în cadrul căsătoriei şi al familiei (principiul egalităţii
sexelor), altele fiind specifice numai logodnei şi/sau căsătoriei (principiul monogamiei,
pincipiul consimţământului liber la căsătorie, principiul ocrotirii căsătoriei, principiul
solidarităţii familiale), în timp ce altele sunt specifice familiei, indiferent că aceasta are
sau nu la bază căsătoria (principiile ocrotirii intereselor mamei şi copilului).
1. Principiul egalităţii dintre sexe. Egalitatea dintre sexe nu este specifică doar
instituţiei căsătoriei, având o aplicabilitate ce excede aria dreptului civil al familiei; acest
principiu este prevăzut în art. 7 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, art. 26 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 3 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 14 din C.E.D.O. şi în art. 16 din
Constituţia României. Principiul a dobândit o aplicare detaliată în Legea nr. 202/2002
privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi49 în diverse domenii (accesul la muncă, la
cultură, la procesul de luare a deciziilor, etc.).
În dreptul civil al familiei principiul are modalităţi de aplicare specifice, consacrate
ca atare în art. 23 alin. 4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
precum şi în Constituţia României (care prevede, în art. 48 alin. 1, egalitatea soţilor în
căsătorie) precum şi în noul Cod civil (art. 258. pct. (1) Familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor).
Potrivit art. 308 din noul C.civ.: “Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce
priveşte căsătoria.” Acest principiu are la bază egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în
toate sectoarele vieţii sociale şi vizează raporturile dintre soţi, dintre aceştia, în calitate de
părinţi şi copiii lor minori.
2. Principiul monogamiei. Acest principiu are o consacrare legală expresă,
fundamentată pe tradiţia poporului român. În România, căsătoria a fost întotdeauna
monogamă. Astfel, noul Cod civil consacră expres această regulă fundamentală, atât prin
împiedicarea celui căsătorit de a încheia o nouă căsătorie (art.273), cât şi prin
desfiinţarea, ca urmare a nulităţii absolute, a căsătoriei încheiate în prezenţa acestui
impediment legal (art.293 pct.(1)). Codul penal incriminează bigamia, sancţionându-l pe
acela care, mai înainte de a se fi desfăcut ori încetat căsătoria anterioară, încheie o nouă
căsătorie, precum şi pe cel care, nefiind căsătorit, încheie căsătoria cu o persoană pe care
o ştie căsătorită (art.303). În egală măsură, fapta delegatului de stare civilă care, ştiind că
o persoană este căsătorită, procedează la încheierea unei noi căsătorii constituie, după
caz, fie complicitate la infracţiunea de bigamie, fie infracţiunea de abuz în serviciu50.
Codul civil român din 1865 în art.130, prevedea că: ,,Nu este iertat a trece în a
doua căsătorie, fără ca cea dintâi să fie desfăcută”. În art.210 şi 278 din C.civil de la 1865
se interzicea femeii să treacă într-o nouă căsătorie mai înainte de trecerea a zece luni de la
desfacerea sau anularea primei căsătorii,condiţie motivată de grija legiuitorului de a nu
interveni conflictul de paternitate – turbatio sanguinis. Termenul de zece luni putea fi
scurtat, dacă femeia dădea naştere deja unui copil după desfacerea sau anularea
căsătoriei.
48
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit. pag. 8-10, Al. Bacaci, op. cit. pag. 8-10, Dan Lupaşcu, op. cit. pag. 17-
20
49
Republicată în M. Of . nr. 150 din 01 martie 2007
50
G.Lupşan, op.cit., pag.27

17
 În ceea ce priveşte dreptul românesc, acesta a consacrat principiul monogamiei
seriale, fiecare dintre viitorii soţi putând fi, la momentul încheierii căsătoriei, celibatar,
văduv sau divorţat. Ceea ce interzice şi sancţionează legea română este angajarea unei
persoane în mai multe căsătorii, în acelaşi timp, iar nu încheierea succesivă a mai multor
căsătorii.
Acest principiu asigură stabilitatea familiei, statul ocrotind astfel familia inclusiv
prin această reglementare. Monogamia este urmare firească a sentimentelor profunde de
stimă, de dragoste reciprocă între soţi.
3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi. Conform art. 258 pct. (1) din
noul C.civ. “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi,...” iar potrivit
prevederilor art. 48, pct. 2, Teza a 2-a din legea fundamentală şi art. 259 pct. (3) din noul
C.civ. “Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei
civile.” Acelaşi principiu rezultă şi din Pactul internaţional privind drepturile economice,
sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia privind consimţământul la
căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor51. Libertatea
consimţământului la căsătorie presupune că manifestarea de voinţă a viitorilor soţi, în
sensul întemeierii unei familii, este condiţia necesară şi suficientă la încheierea căsătoriei.
4. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei. Acest principiu este prevăzut atât în
dispoziţiile noului Cod civil, cât şi în dispoziţiile constituţionale. Astfel, conform art. 258
C. civ., pct.(2) “Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”, iar
conform pct. (3) “Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale,
încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.”
Şi la nivel internaţional, acelaşi principiu este consacrat într-o serie de acte
importante. Astfel, familia este „elementul natural şi fundamental al societăţii“ (art. 16,
alin. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948, art. 10, alin. 1 din Pactul Internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie
1966 şi notificat de România prin Decretul nr. 212/1974).
Acest principiul are două componente: ocrotirea căsătoriei şi ocrotirea familiei.
a) Preocuparea legiuitorului pentru ocrotirea căsătoriei rezultă din reglementarea
riguroasă a condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de desfiinţare a ei, reglementare care,
potrivit Constituţiei (art. 48 pct. 2, Teza I), este de domeniul legii (aceste condiţii se
regăsesc detaliate în Codul civil).
b) A doua componentă a acestui principiu – ocrotirea familiei – se realizează prin
reglementarea relaţiilor dintre soţi, a drepturilor şi îndatoririlor lor reciproce, pe calea
sprijinului pe care statul îl acordă, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltării şi
consolidării familiei, dar şi prin normele care vizează ocrotirea copiilor şi a drepturilor lor.
Este neîndoielnic că reglementările naţionale, astfel cum au fost ele adoptate, au în
vedere, în principal, familia constituită prin căsătorie, dar se observă că în ultimii ani, au
fost adoptate acte normative care au instituit măsuri de ocrotire a familiilor de fapt, a
cuplurilor de concubini, astfel cum este Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat

51
Adoptată la New York la 10 decembrie 1962, ratificată de România prin Legea
nr. 116/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 24 decembrie 1992, cu o singură rezervă, respectiv
dispoziţia privitoare la celebrarea căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi.

18
(art. 2, pct.2) sau Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie
(art. 4).
5. Principiul solidarităţii familiale. Prevăzut în art. 309 pct. (1) din noul C.civ.
conform căruia “Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral” şi art. 325
pct. (1) “Soţii sunt obligaţi să-şi acorde sprijin material reciproc”, acest principiu a fost de
obicei analizat ca principiul sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei.
Sprijinul moral şi material reciproc, pe care membrii familiei şi-l acordă în mod natural nu
reprezintă altceva decât expresia solidarităţii familiale.
6. Principiul ocrotirii intereselor mamei. Acest principiu este prevăzut în art. 10
pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, şi era
prevăzut in terminis în art. 1 alin. 2 C. fam. („Statul apără interesele mamei şi copilului.”),
dar şi în unele acte normative interne speciale, cum este O.U.G. nr. 96/2003 privind
protecţia maternităţii la locurile de muncă 52 (aprobată prin Legea nr. 25/200453).
Legiuitorul român, considerând probabil că acest principiu este mai mult un principiu de
drept social, nu a preluat aceste prevederi în noul Cod civil.
7. Principiul ocrotirii interesului superior al copilului. Importanţa deosebită a
protejării intereselor copilului a determinat includerea acestui principiu în unele acte
internaţionale cu caracter general (art. 24 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, art. 10 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale), dar şi încheierea unei convenţii internaţionale, şi anume Convenţia
O.N.U. din 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.
18/1990.
Principiul ocrotirii intereselor copilului a fost consacrat şi de art. 48 alin. 3 şi art.
49 din Constituţia României, el existând şi anterior Legii fundamentale în art. 1 alin. 2 C.
fam. Articolul 49 din Constituţia României se referă în exclusivitate la copii şi tineri,
categorie specială de persoane pentru care Constituţia garantează „un regim special de
protecţie şi de asistenţă“. Acest text determină chiar conţinutul altor dispoziţii
constituţionale. Astfel, potrivit art. 41 din Constituţia României, tinerii au dreptul la
măsuri speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult, chiar pct. (4) al art. 49 din
Constituţie stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.
Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională în sensul
căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie
inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie, şi în nici un caz sub 15 ani. Pe
lângă obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav sau handicapat, textul constituţional interzice exploatarea economică şi
socială a minorilor, folosirea copiilor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau
le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală, fiind astfel în concordanţă cu alte
dispoziţii cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este parte.
Art. 263 din noul Cod civil enunţă principiul fundamental care stă la baza tuturor
măsurilor privitoare la copii, respectiv respectarea interesului superior al copilului. Astfel,
„(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu
respectarea interesului superior al copilului. (2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la
copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca
părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă. (3)

52
Publicată în M. Of. nr. 750 din 27 octombrie 2003
53
Publicată în M. Of. nr. 214 din 11 martie 2004

19
Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi
interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea
ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau. (4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se
desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de
familie să nu fie afectate. (5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin
copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.” Definiţia noţiunii de copil cuprinsă în alin.
(5) al art. 263 este identică definiţiei cuprinse în art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004.
Conform prevederilor art. 262 din noul Cod civil, „(1) Copilul nu poate fi separat
de părinţii săi fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2)
Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea
legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile
prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al
copilului.” Şi acest nou text îşi are izvorul în prevederile Convenţiei O.N.U. cu privire la
drepturile copiilor şi în dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului.
În literatura de specialitate s-a pus şi problema dacă, distinct de principiul ocrotirii
interesului superior al copilului, trebuie menţionat principiul exercitării drepturilor şi
îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor, tratat distinct de către autorii de
dreptul familiei şi a cărui existenţă separată părea să reiasă din prevederile art. 1 alin. 5 şi
art. 97 alin. 2 C. fam. Întrucât ambele aceste texte subordonau conduita părintească
interesului copilului, s-a afirmat, că ele nu sunt altceva decât aplicaţii speciale, în
domeniul reglementării drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, ale principiului ocrotirii
interesului copilului. În sensul acestei abordări era invocat art. 2 alin. 2 din Legea nr.
272/2004, care prevedea că: „Principiul interesului superior al copilului este impus
inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului (…).”
Raporturile dintre părinţi şi copii sunt prevăzute în noul Cod civil în art. 261
potrivit căruia, „Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare
a copiilor lor minori.” Textul are corespondent în prevederile Convenţiei O.N.U. cu privire
la drepturile copilului, care instituie primordialitatea responsabilităţii părinteşti şi se
regăsea în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, potrivit căruia „Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea
dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de
interesul superior al acestuia.”
8. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor. Potrivit art. 260 din noul C.civ.,
„Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei
adoptaţi.” Acest nou text are corespondent în prevederile art. 48 pct. (3) din Constituţie,
potrivit cărora „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.” Şi
Codul familiei a consacrat acest principiu conform căruia „Copilul din afara căsătoriei a
cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de
părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie”.
România este parte la Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi ratificată prin
Legea nr. 101/1992, iar art. 260 din noul C.civ. aduce un element suplimentar faţă de

20
reglementările anterioare, referindu-se expres şi la copiii adoptaţi, pe care îi asimilează,
din punct de vedere al statutului lor legal, copiilor fireşti.
9. Principiul ascultării copilului în procedurile administrative. Având
corespondent în dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 272/2004, art. 264 din noul C.civ. ridică
la rang de principiu ascultarea minorului în procedurile administrative şi judiciare. Astfel,
textul stabileşte că: „(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc,
ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate
fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă
consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. (2) Dreptul de a fi ascultat
presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa,
de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea
aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl
priveşte. (3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2).
Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată. (4) Opiniile copilului
ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate. (5)
Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile
care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui
reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.”
Conform noilor prevederi ale Codului civil român, în tot ceea ce priveşte relaţiile de
familie, fie patrimoniale, fie nepatrimoniale, competenţa aparţine instanţei de tutelă şi de
familie, denumită generic instanţa de tutelă. Astfel art. 265 instituie instanţa de tutelă ca
instanţă specializată în materia cauzelor de familie. Astfel, toate măsurile date prin Cartea
a II-a – „Familia” în competenţa instanţei judecătoreşti, precum şi toate litigiile privind
aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi sunt de competenţa instanţei de tutelă prevăzute la
art. 107. Potrivit art. 107, procedurile din cod privind ocrotirea persoanei prin tutelă şi
curatelă sunt de competenţa instanţei de tutelă şi familie stabilite potrivit legii, denumită în
continuar instanţa de tutelă.

SECŢIUNEA A III-A
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL AL FAMILIEI

1. Actele internaţionale, izvoare ale dreptului civil al familiei şi la care România

este parte:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului54; Legea nr. 18/1990 prin care România
ratifică Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului55;
- Legea nr. 100 din 6.03.199156 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga asupra
aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii;
- Legea nr. 26/1991 de aderare a României la Convenţia privind obţinerea pensiei de
întreţinere în străinătate, încheiată la New York la 20 iunie 195657;

54
Adoptată şi proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 217 A (III) din 10
decembrie 1948
55
Ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
109/28.09.1990, republicată în M.O. nr. 314 din 13 iunie 2001
56
Publicată în Monitorul Oficial nr. 243/30 septembrie 1992
57
Publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991

21
- Legea nr. 101 din 16.09.199258 pentru aderarea României la Convenţia europeană
asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15
octombrie 1975;
- Legea nr. 15/25.03.199359 pentru aderarea României la convenţia europeană în materia
adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg;
- Legea nr. 84/18.10.199460 pentru ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi
cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29.05.1993;
- Legea nr. 203/15.11. 200061 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a
Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi
acţiunea imediată în vederea eliminării lor;
- Legea nr. 567/19.10.200162 pentru ratificarea Protocolului opţional la Convenţia asupra
drepturilor copilului privitor la participarea copilului la conflictele armate semnat de
România la 6 septembrie 2000;
- Legea nr. 470/20.09.200163 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia asupra
drepturilor copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia
infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000;
- Legea nr. 216/2003 prin care România aderă la Convenţia europeană asupra
recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor64, etc.
Raportul dintre actele normative interne şi cele internaţionale sunt stabilite prin
Constituţie care în două dispoziţii distincte stabileşte: „tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern” (art.11) şi „dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România
este parte” (art. 20, pct.1), iar în cazul unor neconcordanţe între acestea, se aplică în mod
prioritar reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne prevăd dispoziţii mai favorabile (art. 20, pct. 2).
2. Constituţia României. Potrivit articolului 26 pct. 1 din Constituţie, autorităţile
publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Potrivit articolului 48 pct. 1,
familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă (art. 48 pct. 2). Copiii
din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie (art. 48 pct. 3). Potrivit art.
49 pct. 1, Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor.
3. Legea. Codului civil de la 1865 a reglementat relaţiile de familie până în anul
1954 când a fost adoptat Codul familiei, lege specială care a reprezentat principalul izvor
al dreptului familiei. Codul familiei a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 prin
Legea nr. 4/1954. La data adoptării sale, Codul român al familiei a fost una dintre cele
mai moderne reglementări în materie deoarece afirma: principiul egalităţii dintre bărbat şi
58
Publicată în Monitorul Oficial nr. 243/30 septembrie 1992
59
Publicată în Monitorul Oficial nr. 67/31 martie 1993
60
Publicată în Monitorul Oficial nr. 298/21 octombrie 1994
61
Publicată în Monitorul Oficial nr. 577/17 noiembrie 2000
62
Publicată în Monitorul Oficial nr. 692/31 octombrie 2001
63
Publicată în Monitorul Oficial nr. 601/25 septembrie 2001
64
Publicată în Monitorul Oficial nr. 367/29 mai 2003

22
femeie, principiul libertăţii căsătoriei, admitea divorţul şi cercetarea paternităţii din afara
căsătoriei, stabilea că un copil născut în afara căsătoriei are aceleaşi drepturi ca şi unul
născut din căsătorie. Multe din aceste principii au fost admise abia mai târziu în dreptul
comparat, chiar şi în unele sisteme europene.
Însă, legislaţia familiei trebuia reformată ca efect al modificării concepţiilor cu
privire la drepturile omului, a progreselor din medicină şi a diversificării opţiunilor
sociale cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi. Ca răspuns la aceste probleme, noul
Cod civil al României conţine o secţiune dedicată relaţiilor de familie.
Noul Cod civil - Legea nr. 287/17 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie
2009 - reglementează relaţiile de familie în Cartea a II-a, intitulată „Despre familie” (art.
258-534), marcând revenirea, din punctul de vedere al tehnicii legislative, la tradiţia
încorporării reglementării relaţiilor de familie în Codul civil, soluţie pe care, iniţial, o
consacra şi Codul civil de la 1865.
Prin art 230 lit. m din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, este abrogată „Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei,
republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, cu modificările şi
completările.”
Noua reglementare a relaţiilor de familie, are ca surse principale de inspiraţie Codul
civil francez, Codul civil din Quebec, Codul civil elveţian, dar integrează şi principiile şi
reglementările care se regăseau la nivelul unor reglementări speciale, precum cele din
materia protecţiei drepturilor copilului.
4. Jurisprudenţa şi doctrina. Având în vedere caracterul abstract şi general al
normelor de dreptul civil al familiei, jurisprudenţa a joact un rol semnificativ în aplicarea
şi explicarea acestora. În ceea ce priveşte doctrina, ca şi în alte domenii în care afirmarea
drepturilor omului a produs modificări, teoreticienii au fost primii care au acceptat
schimbările. De aceea, în multe cazuri, modificările jurisprudenţiale şi legislative au fost
influenţate de doctrină. De exemplu, în materia constituţionalităţii articolelor care
reglementează regimul acţiunii în tăgada paternităţii, modificarea practicii Curţii
Constituţionale a fost precedată de semnalarea doctrinară a impactului Convenţiei
europene a drepturilor omului asupra textelor legale, care nu permiteau decât soţului
mamei să introducă acţiunea în tăgada paternităţii.

TITLUL II
DIFERITE FORME ALE CUPLURILOR NECĂSĂTORITE

CAPITOLUL I
UNIUNEA LIBERĂ ŞI PARTENERIATELE ÎNREGISTRATE

23
 SECŢIUNEA I
UNIUNEA LIBERĂ

În principiu, nu există un concept care să definească clar cuplul necăsătorit.

Termenii folosiţi pentru a descrie aceste situaţii, la nivel legislativ în statele U.E., sunt
numeroşi şi comportă unele incertitudini privitoare la sensul lor: coabitare, concubinaj,
uniunea liberă, cuplu necăsătorit, cuplu de fapt, parteneriat înregistrat. Majoritatea
statelor membre U.E. nu au inserat încă, în legislaţia naţională, o definiţie generală a
,,cuplului necăsătorit”, acest concept fiind mai degrabă definit de jurisprudenţă care, fie a
stipulat că există concubinaj atunci când două persoane trăiesc împreună în mod stabil şi
continuu (este cazul Franţei), fie această uniune este caracterizată de o ,,comunitate
rezidenţială, economică şi sexuală” în care principala diferenţă între uniune şi căsătorie o
reprezintă, în exclusivitate, voinţa privind această relaţie a cuplului (este cazul Austriei,
Belgiei şi cel al Greciei).
Dintr-un studiu comparativ al dreptului intern al statelor membre U.E. se poate
observa că există două categorii de uniuni:
- cuplul necăsătorit, între care nu există nicio formalitate, ,,cuplul de fapt”,
,,concubinajul”, ,,coabitarea”, ,,uniunea liberă”;
- cuplul necăsătorit, legat printr-un contract sau printr-un parteneriat înregistrat de
o autoritate publică (parteneriatul-contract şi parteneriatul-instituţie).

De multă vreme se consideră că persoanele care nu se supun unei organizări a

familiei fondată pe căsătorie se plasează în afara legii65.
În dreptul roman, concubinajul – concubinatus – avea la bază inegalitatea socială
a celor doi concubini, motiv pentru care erau lipsiţi de connubium, adică de dreptul de a
încheia o căsătorie legitimă, în baza lui ius civile. La romani, concubinajul era o uniune
între un bărbat şi o femeie, cu anumite efecte reglementate de lege, ce imitau într-o
anumită măsură căsătoria66. Concubinajul a cunoscut o amploare în perioada imperiului,
fiind o instituţie aparte, ce se delimita de căsătoria de drept civil (justae nuptiae) şi de
căsătoria de dreptul ginţilor (matrimonium juris gentium), reglementate până atunci.
Concubinajul nu era pedepsit de legea romană, aşa cum se întâmpla în cazul altor uniuni
dintre bărbat şi femeie (adulterul, incestul). 67
Respectând principiul monogamiei, un bărbat însurat nu putea avea o
concubină şi nici cel care nu era căsătorit nu putea avea două concubine în acelaşi
timp.68 Totodată, nimeni nu putea avea concubină, aşa cum nu putea avea soţie, o
femeie faţă de care se afla într-un grad prohibit de cognaţiune sau afinitate 69. În
65
P.Voirin, G.Goubeaux, Droit civil, Tom I, 27é ed., LGDJ, Paris, 1999, pag.130
66
Ge.Danielopolu, Explicaţiunea instituţiilor lui Justinian, Imprimeria statului, Bucureşti, 1911, pag.219 şi
urm.
67
,,Nec adulterium per concubinatum ab ipso comititur nam quia concubinatus per leges nomen assumpsit
extra legis poenam est: ut et Marcellus lib.7 Digestorum serisit” - Nu se comite stupru prin concubinaj,
căci concubinajul luându-şi nume de la legi, este în afara pedepselor acestora - scria Marcellus în Cartea a
7-a a Digestelor sale.
68
,,Concubina igitur ab uxore solo delectu separatur”- Concubina nu diferă de soţie decât prin intenţie,
Paul, Sententiae, Cartea II, t.20, 1.
69
G.Danielopolu, op.cit., pag.222

24
funcţie de statutul social al femeii exista prezumţia că aceasta era soţie sau
concubină: femeia ingenuă din familie bună şi onestă era considerată soţie şi era
necesar un act scris care să constate că este numai concubină, iar liberta era
prezumată a fi concubină, în special când coabita cu patronul său 70. Însă
concubinajul nu era îngrădit de celelalte impedimente care interziceau căsătoria
romană.
Pe lângă concubinaj, dreptul roman permitea şi alte uniuni, contubernium şi
matrimonium sine connubio. Contubernium, deşi interzis de lege, nu producea nici
un efect juridic, el constituind doar o simplă legătură de fapt între sclavi ori între
oamenii liberi şi sclavi. Matrimonium sine connubio reprezenta uniunea a două
persoane care nu au connubium din cauza diferenţei de status civitas (diferenţă de
cetăţenie sau naţionalitate).
În anul 887 d.Ch., sub influenţa bisericii creştine, concubinajul este interzis printr-
o Constituţie a împăratului Leon Filosoful ,,Ut concubinam habere non liceat” - Să nu
mai fie permis nimănui a avea concubină. Potrivit Constituţiei nr.91 din 887: ,,...legea
care a găsit cu cale să permită să se unească cu concubinele celor care nu se ruşinau să o
facă, a luat peste picior onestitatea. Să nu lăsăm, dar, ca această eroare a legiuitorului să
dezonoreze statul nostru. De aceea, această lege, aceste legi să tacă pentru totdeauna”.
Cu toate acestea, dintotdeauna au existat cupluri care au trăit împreună, fără a se
căsători religios sau civil. La epoca redactării primelor Coduri civile, aceste situaţii au
fost ignorate intenţionat.
Înaintea anilor `70, uniunile libere erau în mare măsură insesizabile la nivel
statistic în comunităţile locale, astfel încât există puţine date statistice privind felul
coabitării71. Coabitarea, după încetarea unei căsătorii sau între căsătorii, nu este de dată
recentă, şi e normal dacă ne gândim că, în perioadele în care divorţul nu era uşor de
obţinut, oamenii alegeau să coabiteze.
După 1970, atât în Europa cât şi în SUA, preferinţa pentru concubinaj a devenit
atât de frecventă încât a zdruncinat semnificativ atitudinile sociale care blamau acest mod
de convieţuire72. Creşterea numărului de cupluri necăsătorite şi a numărului de copii care
au rezultat din uniunile libere a determinat ca, pe de o parte, să se discute cu mai multă
îngăduinţă despre această problemă, iar pe de o altă parte, legiuitorul a început timid să
abordeze, în reglementările sale, relaţia de coabitare a concubinilor73.
În general, nu există concepte clare care să definească cuplul necăsătorit. A trăi
astfel nu antrenează consecinţe juridice specifice. În anumite legislaţii există dispoziţii
dispersate, cu referire la statutul juridic al cuplului necăsătorit, în domenii foarte diverse
(drept administrativ, social, penal sau civil).
În câteva state membre U.E., situaţia persoanelor necăsătorite şi care trăiesc
împreună, dar care nu au luat nicio măsură pentru a formaliza relaţia, antrenează
consecinţe legale.
70
Marcian I, 3 princ., De concubinis
71
De exemplu, în Marea Britanie există dovezi în registrele de date, că uniunile stabile obţineau adesea
statutul de căsătorii legale. K.Kiernan, Coabitarea şi creşterea copiilor în afara căsătoriei în Europa
occidentală, în Lege, strategie şi familie, vol.15, nr.1, 2001, pag.12
72
I.Mitrofan, C.Ciupercă, Incursiuni în psihologia şi psihosexualitatea familiei, Editura Press Mihaela
SRL, Bucureşti, 1998, pag.56
73
G.Lupşan, op.cit., pag.115

25
 În Franţa, jurisprudenţa a dezvoltat un concept de coabitare care a dus în 1999 la
introducerea în Codul civil a unei definiţii a ,,concubinajului” (art.515-8). Există
concubinaj atunci când două persoane (indiferent de sexul lor) trăiesc împreună într-o
manieră stabilă şi continuă. 74
Chiar dacă cea mai mare parte a statelor membre U.E. nu au inserat o definiţie
generală a ,,cuplului necăsătorit”, un concept a prins formă.
Legea austriacă nu conţine o definiţie specifică a fenomenului, dar jurisprudenţa a
oferit o astfel de definiţie: o ,,comunitate rezidenţială, economică şi sexuală”. Legea
austriacă subliniază că diferenţa principală între căsătorie şi coabitare o reprezintă
caracterul exclusiv voluntar al relaţiei cuplului necăsătorit. Voinţa părţilor este de a trăi
împreună fără niciun angajament, într-o manieră nedefinită juridic 75. Această noţiune a
relaţiei totalmente voluntară se regăseşte şi în dreptul altor state membre U.E. 76.
O apropiere între uniunea liberă şi căsătorie s-a realizat şi în interpretarea
art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice
persoană are dreptul să i se respecte viaţa sa de familie. Dacă iniţial, prin
,,familie”, jurisprudenţa Curţii a avut în vedere numai relaţiile dintre soţi, precum
şi relaţiile dintre aceştia şi copiii lor minori, treptat, noţiunea de ,,viaţă de familie”
s-a extins şi asupra relaţiilor de familie care există în fapt, adică asupra relaţiilor de
familie dintre concubini.77
În România Codul familiei dar şi noul Cod civil nu recunosc uniunea de fapt,
considerându-i pe concubini ca două persoane celibatare, fără nicio legătură între ele.

SECŢIUNEA a II-a
RELAŢIILE ÎNREGISTRATE

74
Portugalia a creat în 1999 un regim legal unitar pentru uniunea de fapt: Legea nr.135/1999 referitoare la
poziţia persoanelor care trăiesc împreună mai mult de doi ani. Această lege conţine mai ales norme în
materie socială, fiscală şi administrativă, dar ea conţine în egală măsură anumite dispoziţii asupra protecţiei
domiciliului cuplului, în caz de deces sau de disoluţie a coabitării. Pe baza acestei legi, o protecţie socială
sporită a fost acordată printr-o normă ulterioară - Legea nr.7/2001 – lege care se aplică heterosexualilor sau
homosexualilor care trăiesc în cuplu.
75
Raportul Austriei, 3.3.2.
76
În Grecia, coabitarea nonmaritală este considerată ca fiind susţinută de o dispoziţie constituţională care
permite fiecărei persoane să-şi dezvolte liber personalitatea (Raportul Greciei, 3.3.1), în Belgia, uniunea de
fapt sau concubinajul este situaţia în care două persoane trăiesc împreună fără nicio obligaţie, în Regatul
Unit şi în Germania nu există încă un concept pentru definirea cuplurilor necăsătorite. Un raport german a
descris legea coabitării (care se referă, de fapt, la un parteneriat înregistrat) ca fiind un ,,parchwork” de
reguli: câteva dispoziţii statutare explicite, câteva dispoziţii care se aplică prin analogie coabitanţilor şi
reguli stabilite pentru judecător (Raportul Germaniei, 3.3.2., pag.46).
77
În cazul Kroon şi alţii contra Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia din 27
oct.1994, a reţinut următoarele: ,,Oricare ar fi noţiunea de «viaţă de familie» vizată de art.8, aceasta nu se
limitează numai la relaţiile bazate pe căsătorie, ci poate include şi alte legături de familie de facto, când
persoanele convieţuiesc în afara căsătoriei…Un copil rezultat dintr-o asemenea relaţie se înscrie de plin
drept în această celulă de familie, de la naşterea sa şi prin însuşi acest fapt”. Cazul Kroon privea
imposibilitatea legală pentru o femeie căsătorită de a contesta paternitatea soţului asupra copilului ei şi de a
solicita permiterea unei recunoaşteri de paternitate, de către tatăl biologic. Curtea, observând durata relaţiei
dintre K. şi Z. şi faptul că patru copii s-au născut din această relaţie, a considerat că un copil născut într-o
asemenea relaţie se înscrie de plin drept în ,,celula de familie”.

26
 Deşi s-a dezvoltat un curent de impulsionare a unei reglementări şi de acordare de
drepturi în cazul coabitării, ţările din vestul Europei diferă semnificativ în modul de
abordare al problemei. 78
Fenomenul relaţiilor nonmaritale poate fi clasificat în funcţie de diferitele sale
forme.
În forma sa cea mai pură, există un cuplu necăsătorit atunci când acel cuplu
trăieşte împreună prin propria sa voinţă, iar această relaţie nu este formalizată.
Formalizarea intervine atunci când un cuplu necăsătorit îşi organizează relaţia semnând
un acord. În această privinţă, se reliefează o dezvoltare recentă în legislaţiile europene:
unui cuplu necăsătorit i se oferă posibilitatea ,,înregistrării” relaţiei sale.
Contractele între coabitanţi cu privire la coabitarea lor sunt, în general, acceptate
de legislaţiile ţărilor membre U.E. Astfel, este posibilă stabilirea unei distincţii: pe de o
parte, sistemele legislative în care partenerii încheie un „contract de coabitare”
(contract înregistrat) care poate fi înregistrat apoi de autorităţile guvernamentale şi, pe
de altă parte, sistemele juridice în care partenerii pot să adopte un ,,parteneriat
înregistrat”.
Cea mai importantă distincţie între ,,contractul înregistrat” şi ,,parteneriatul
înregistrat” este aceea că înregistrarea unui contract de coabitare nu constituie un
obstacol în calea unei căsătorii ulterioare cu o altă persoană, neavând niciun efect asupra
stării civile.
În prezent exista doua modele legislative în tarile vest-europene. Unul, întâlnit în
Belgia şi Franţa numit ,,coabitarea legala” şi respectiv ,,pactul civil de solidaritate”
(,,pacs”) desemnat aici prin expresia ,,contract înregistrat” şi cel de-al doilea, întâlnit în
ţările scandinave, în Olanda şi Germania, desemnat prin expresia ,,parteneriat
înregistrat”. 79

78
Legile scandinave ale parteneriatelor înregistrate sunt restrânse la persoanele de acelaşi sex, coabitarea
heterosexuală fiind tratată diferit. (D.Bradley, Family Law and Political Culture, London, Sweet and
Maxwell, 1996, pag.95-105, 151-160, 213-222) În contrast, legile în vigoare în Franţa şi Olanda acoperă o
gamă largă de relaţii, însă variază substanţial în conţinut. În Franţa, coabitanţii (sau concubinii) pot să-şi
organizeze relaţia prin mijlocul indirect al unui contract. În Suedia, un contract de coabitare presupune că
dispoziţiile legislative referitoare la domiciliul coabitanţilor au fost îndeplinite. În Germania, contractul de
coabitare este supus principiilor generale ale dreptului relativ la contracte: coabitanţii nu pot adopta un
regim matrimonial în contractul lor. În Austria, coabitanţii pot încheia un contract de parteneriat care
reglementează în principal situaţia bunurilor. Un astfel de contract trebuie să respecte cadrul juridic al
căsătoriei şi angajamentele contractuale, cu restricţiile referitoare la morală şi la prejudiciile aduse dreptului
persoanelor. În Luxemburg, contractele dintre coabitanţi sunt autorizate. Dacă este prevăzută achiziţionarea
unei locuinţe, viitorii coabitanţi sunt sfătuiţi să stabilească, prin acte notariale, un ,,pacte tontinier” care să
clarifice clauzele de acumulare. Astfel de clauze trebuie să garanteze că, în cazul decesului unuia dintre
coabitanţi, domiciliul pe care îl deţin în indiviziune va trece în plina proprietate celuilalt partener. Soluţii
similare privind domiciliul coabitanţilor sunt posibile şi în Franţa. Achiziţionarea unui bun cu clauză de
,,tontine” este cel mai des adoptată de partenerii unui PACS. După primul deces, supravieţuitorul devine
proprietarul bunului achiziţionat cu această clauză. Moştenitorii legali ai defunctului nu pot revendica
bunul. Numai decesul sau acordul de voinţă al părţilor pot conduce la rezoluţiunea unui pact tontinier. Însă
trebuie precizat că părţile nu se află într-o situaţie de indiviziune şi nu pot cu acest titlu să invoce partajul,
bazat pe art. 815 din C.civ.francez. În Finlanda contractele între coabitanţi sunt supuse regulilor privitoare
la contractele ,,economice” generale. În Italia contractele între coabitanţi sunt autorizate şi conţinutul lor a
fost inspirat de legea privind regimul matrimonial.
79
Expresia ,,parteneriat înregistrat” nu are o traducere aproximativă în terminologia ţărilor nordice, ele
folosind apelativul german de ,,Lebenspartnerschaft”.

27
 În Danemarca, Suedia, Finlanda şi Germania înregistrarea unui astfel de
parteneriat, nu este posibil decât pentru parteneri de acelaşi sex. În Olanda, Belgia şi
Franţa, noile reglementari sunt deschise, independent de sex, celor doi parteneri.
În Suedia, Finlanda, Danemarca, Olanda şi Belgia înregistrarea are loc în faţă unei
autorităţi publice. În Germania, Bündesländer-ele (statele federale) desemnează
autoritatea competentă.80 În Franţa, încheierea unui ,,pacs” se efectuează sub forma unui
contract între parteneri, care este prezentat unei autorităţi competente pentru
înregistrare.81 În aparenţă, înregistrarea nu este o condiţie de validitate a unui ,,pacs”, dar
partenerii sunt sfătuiţi să facă înregistrarea acordului lor 82. Accesul la informaţiile privind
,,pacs-urile” este restrictiv, numai partenerii şi anumite autorităţi sau organizaţii având
drept complet de acces.
În prezent, conceptul tradiţional al căsătoriei se află în discuţia specialiştilor şi a
societăţii civile. Fără să evocăm aici căsătoria poligamă, cunoscută în sistemele juridice
din afara Europei, conceptul tradiţional asupra căsătoriei – legătura juridică dintre un
bărbat şi o femeie – a fost contestată din momentul în care un stat european a permis
celebrarea unei căsătorii între două persoane de acelaşi sex. Chiar dacă nu se poate vorbi,
în sensul strict al cuvântului, de un ,,cuplu necăsătorit”, uniunea dintre persoanele de
acelaşi sex a fost calificată drept ,,căsătorie” în şapte state europene, acest fenomen
ridicând problema de a şti, dacă asemenea mariaj va fi recunoscut ca având acelaşi statut
juridic în celelalte state.

2.1. Relaţiile personale ale cuplurilor necăsătorite

În jurul anilor 1970, legislaţiile ţărilor vest europene au intervenit sub două forme.
Mai întâi au introdus dispoziţii cu privire la coabitare în legile referitoare la securitatea
socială şi fiscalitate. Aceasta s-a produs în majoritatea ţărilor membre ale U.E., în diverse
forme. În al doilea rând, anumite legislaţii au adoptat norme generale asupra coabitării,
fie definind conceptul de coabitare şi prevăzând reguli generale în materie, fie
introducând un nou concept juridic care să reglementeze aceste relaţii ,,familiale”:
,,parteneriatele înregistrate”. Totodată, coabitarea în afara căsătoriei este menţionată în
cadrul constituţional al majorităţii statelor vest europene. 83

80
De exemplu, notarul este o autoritate competentă în Bavaria, în timp ce în alte state federale ofiţerul stării
civile este desemnat ca singura autoritate competentă.
81
Acestea sunt tribunalele care ţin registrele ,,pacs-urilor” şi nu starea civilă, (tribunalele de la locul
naşterii oricăruia dintre parteneri sau, în cazul naşterii în afara Franţei, Tribunalul de mare instanţă din
Paris).
82
Raportul Franţei, 3.3.1.2.2.
83
În Grecia, dreptul la dezvoltarea liberă a personalităţii, consacrat în art.5 parag.1 al Constituţiei, conduce
la recunoaşterea libertăţii părţilor de a coabita fără căsătorie, dar nici o protecţie juridică particulară nu a
fost prevăzută. (Raportul Greciei pct.3.1.1., pag.28 efectuat la cererea Comisiei Europene, Direcţia generală
de justiţie şi Afaceri Interne, Unitatea A3, Cooperarea judiciară în materie civilă, din martie 2001) În
Austria, Curtea Supremă a acordat tuturor persoanelor necăsătorite un drept constituţional personal de a trăi
într-o relaţie în afara căsătoriei: acest drept este limitat numai cuplurilor de sex diferit. (Raportul Austriei,
pct.3.3.2. idem) În Spania, Tribunalul Constituţional a hotărât că uniunile persoanelor necăsătorite nu pot fi
excluse de la protecţie socială, economică şi juridică acordată familiei, prin art.39 al Constituţiei, dar
protecţia juridică diferă pentru cuplurile căsătorite de cele necăsătorite. (Raportul Spaniei, pct.3.1.2.,
pag.31, idem.)

28
 Sunt şi ţări ale căror legislaţii sunt nefavorabile cuplurilor necăsătorite. În Irlanda,
conceptul constituţional de ,,familie” se limitează la familia bazată pe căsătorie 84.
Contractele de coabitare sunt, în consecinţă, considerate contrare Constituţiei şi
inaplicabile, pentru că ar încălca ordinea publică85.
În Danemarca, Suedia şi Finlanda, înregistrarea parteneriatelor semnifică faptul că
partenerii - care trebuie să fie de acelaşi sex – vor fi trataţi pe picior de egalitate cu soţii
de sexe diferite. Parteneriatele au acelaşi regim juridic ca şi căsătoria în ce priveşte
regimul bunurilor, obligaţiile alimentare, donaţiile, asigurările etc., dar nu au nici un efect
în relaţiile dintre un partener şi un copil al vreunuia dintre ei. Această instituţie este
evident recunoscută ca o alternativă la căsătoria persoanelor de acelaşi sex, din moment
ce homosexualitatea reprezintă o condiţie a acestei instituţii.
În Franţa, înregistrarea contractului (,,pacs-ului”) este considerat, într-o mare
măsură, ca o afacere contractuală între parteneri. Totodată, anumite dispoziţii proprii
căsătoriei sunt în egala măsură aplicabile ,,pacs-urilor”. Încheierea unui ,,pacs” este
imposibilă atâta timp cât un partener este căsătorit sau a încheiat anterior un alt ,,pacs”.
Însă disoluţia unui ,,pacs” este posibilă prin consimţământ mutual şi prin declaraţie
unilaterală. Căsătoria cu un terţ a unuia dintre parteneri antrenează automat rezilierea
,,pacs-ului”, iar decesul unuia dintre parteneri duce la încetarea acestuia.
Atâta timp cât legislaţiile şi deciziile judiciare în materie nu se bazau pe
argumente constituţionale, principiile fundamentale în ceea ce priveşte libertatea de a
alege, egalitatea de tratament şi ordinea publică au jucat mereu un rol important în
dezvoltarea acestui domeniu al dreptului.
Principiul egalităţii de tratament a jucat un dublu rol. Pe de o parte, el este admis
în majoritatea statelor care nu doresc să existe discriminare între cuplurile căsătorite şi
cele necăsătorite. În anumite ţări este explicit admis că un cuplu necăsătorit trebuie să fie
liber să coabiteze, fără a se supune obligaţiilor legale ale căsătoriei, dacă aşa doreşte 86. Pe
de altă parte, egalitatea de tratament traduce în anumite legislaţii principiul
nediscriminării între relaţiile homosexuale şi cele heterosexuale. Totodată, anumite state
nu acceptă ideea unei egalităţi de tratament între cuplurile homo şi heterosexuale. În
aceste state, modalităţile de egalitate de tratament între cuplurile căsătorite şi cele
necăsătorite sunt rezervate explicit cuplurilor heterosexuale87. În multe legislaţii, a fost
introdusă nediscriminarea între copiii născuţi în sau în afara căsătoriei, ceea ce a condus
la extinderea regulilor căsătoriei pentru cuplurile necăsătorite cu copii, de exemplu în
materia ocupării domiciliului familial după disoluţia relaţiei88.
Condamnarea morală a coabitării nu joacă un rol decât în legea irlandeză.
Protecţia constituţională a familiei este limitată la cuplurile căsătorite, iar distincţia între
cuplurile homosexuale şi cele heterosexuale îşi găseşte originea în aceleaşi reglementări.

2.2. Relaţiile patrimoniale ale cuplurilor necăsătorite. Situaţia bunurilor

84
Raportul Irlandei, pct.3.3.2., pag.69, idem
85
Raportul Irlandei, pct.3.1.2., pag.60, idem
86
Raportul Greciei, 3.1.1., pag.29; Raportul Spaniei, 3.4.1., pag.73
87
Raportul Marii Britanii, 3.6.14, pag.32 (în ceea ce priveşte dispoziţiile familiale); Scoţia 3.3.4., pag.72
(contractul de coabitare între homosexuali este inaplicabil pentru motive de încălcare a ordinii publice)
88
Raportul Greciei 3.5.2., pag.31, Austria 3.2.2., pag.35, Scoţia 3.4.4., pag.74 - în legătură cu egalitatea în
drepturi la succesiune a copiilor.

29
 Cauzele şi consecinţele desfiinţării coabitării în ceea ce priveşte bunurile
partenerilor decurg din regulile generale privind bunurile şi contractele, prevăzute de
legislaţiile statelor membre U.E.
În ceea ce priveşte domiciliul familial al cuplului, dispoziţiile sunt adesea
inspirate din cele ale unui cuplu căsătorit. În legătură cu obligaţiile alimentare - sub
forma unor plăţi periodice - la disoluţia coabitării, acestea sunt limitate la copiii comuni.
Totodată, puţine legislaţii stipulează că beneficiarul unei pensii alimentare, nu mai are
dreptul la aceasta, dacă coabitează cu o alta persoană89.
În legătură cu protecţia împotriva violenţei conjugale, multe legislaţii aplică
coabitanţilor regulile privitoare la protecţia împotriva violenţei domestice, chiar şi în
ţările unde coabitarea este puţin recunoscută.
Cât priveşte domeniul contractelor de asigurare de viaţă, mai multe legislaţii
prevăd posibilitatea desemnării coabitantului ca beneficiar al unui astfel de contract,
desemnare care poate fi revocată după disoluţia coabitării (Germania, Luxemburg). Însă
revocabilitatea donaţiilor nu afectează coabitanţii.
O posibilitate limitată de acordare a despăgubirilor pentru vină, delict civil,
quasidelict sau alt motiv similar este recunoscută în mai multe state: Belgia, Franţa,
Luxemburg90.
În numeroase jurisdicţii există prevăzute situaţii pentru care vechii parteneri
coabitanţi pot să intenteze o acţiune unul împotriva celuilalt, de îmbogăţire fără cauză:
Austria, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Portugalia, Spania, Scoţia, dar criteriile de
aplicare ale acestor dispoziţii sunt foarte stricte.
Legislaţia mai multor state U.E. menţionează problema drepturilor părinteşti.
Aceste drepturi nu privesc în primul rând relaţiile dintre parteneri, ci relaţiile între fiecare
dintre parteneri şi copiii lor.
În Finlanda, Suedia, Danemarca şi Olanda, relaţiile patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate sunt supuse aceloraşi dispoziţii ca cele care reglementează situaţia soţilor.
Regimul juridic, posibilitatea adoptării unui regim matrimonial sau de a încheia un
,,contract de parteneriat” sunt identice. La fel şi relaţiile partenerilor cu terţii.
În Olanda, înregistrarea parteneriatului face ca legislaţia referitoare la regimul
matrimonial şi la obligaţiile alimentare dintre soţi sa fie aplicabilă şi partenerilor. Dacă o
căsătorie nu poate fi desfăcută decât prin divorţ, unui parteneriat i se poate pune capăt
prin acordul dintre părţi, intervenţia unui tribunal nefiind necesară. Înregistrarea unui
parteneriat face o căsătorie imposibilă, atâta timp cât parteneriatul nu a fost dizolvat,
excepţie făcând numai căsătoria dintre parteneri.
În Germania, regimul matrimonial al parteneriatelor înregistrate este de aceeaşi
natură ca cel al soţilor, dar conţinutul său este diferit. Regimul aplicabil partenerilor
înregistraţi este ,,Ausgleichgemeinschaft”, un termen care ar putea fi tradus prin
,,comunitatea de compensaţie”. Fiecare partener posedă bunurile proprii, dar la sfârşitul
regimului, plus-valoarea este partajată între parteneri. În caz de separare sau de disoluţie
a unui parteneriat înregistrat, situaţia partenerilor este similară cu cea a soţilor, cu
excepţia faptului că ei nu au dreptul la împărţirea donaţiilor. Disoluţia unui parteneriat
înregistrat necesită o hotărâre judecătorească. Dacă partenerii decid sa trăiască separat,
legislaţia prevede obligaţii cu privire la utilizarea domiciliului acestora şi obligaţiile

89
Raportul Austriei, Greciei, Italiei
90
Raportul Belgiei, 3.5.1., Franţei 3.5.2., Luxemburgului 3.5.2.

30
alimentare91. În caz de deces al unuia dintre parteneri, partenerul supravieţuitor este tratat
în acelaşi fel ca soţul supravieţuitor, în ceea ce priveşte bunurile şi succesiunea.
În Franţa, regimul proprietăţii partenerilor ,,pacs-ului” a fost calificat ca
,,embrionul” regimului matrimonial. Bunurile achiziţionate în cursul existenţei unui
,,pacs” sunt prezumate a fi bunuri indivize ale partenerilor, cu condiţia ca acele bunuri să
fie achiziţionate cu titlu oneros după înregistrarea ,,pacs-ului”. Partenerii unui ,,pacs” îşi
datorează un ajutor material şi mutual. Transferul de proprietate între parteneri poate fi
considerat ca un transfer efectuat pentru a respecta această obligaţie. Partenerii pot stipula
această obligaţie în contractul ,,pacs-ului”. Partenerii sunt responsabili solidar de datoriile
contractate pentru nevoile vieţii curente şi ale domiciliului comun. Conceptele utilizate de
legislaţia franceză pentru descrierea acestor datorii sunt diferite de cele utilizate în
situaţia soţilor, legiuitorul nedorind să asimileze “pacs-ul” căsătoriei. Partajul bunurilor
aflate în indiviziune este lăsat la învoiala partenerilor şi numai dacă aceştia nu se înţeleg,
instanţa procedează la efectuarea partajului. În cazul rezilierii unui ,,pacs”, partenerul
care l-a reziliat poate să-şi vadă răspunderea contractuală angajată faţă de celălalt
partener. Motivele posibile care angajează responsabilitatea sunt: neîndeplinirea
obligaţiilor legale sau contractuale ori ,,ruptura abuzivă” a ,,pacs”-ului. Partenerul
supravieţuitor al unui ,,pacs” nu are niciun drept ab intestat. Dreptul la succesiune al
partenerului supravieţuitor depinde de dispoziţiile voluntare ale defunctului. Restricţiile
care se aplică între soţi în privinţa donaţiilor nu se aplică şi între parteneri. Dispoziţiile
sunt supuse restricţiilor generale, care acordă drepturi anumitor herezi. Există, de
asemenea, un regim fiscal favorabil pentru transferurile cu titlu gratuit între parteneri. În
Belgia, situaţia este similară.

FORMELE PRELIMINARII CĂSĂTORIEI

Perioada ce precede căsătoria permite asigurarea tranziţiei între starea de celibat şi

starea de persoană căsătorită.
Ea permite părţilor să se cunoască înainte de a se angaja la încheierea unei
căsătorii, fie printr-o mediere în forma curtajului matrimonial, fie printr-o promisiune
reciprocă, în forma logodnei.

SECŢIUNEA I
CURTAJUL MATRIMONIAL

Intermedierea relaţiei între două persoane în vederea încheierii căsătoriei nu

este reglementată în România. Însă agenţii matrimoniale, care valorifică, din punct de
vedere comercial, „piaţa burlacilor” este o realitate.
Curtajul matrimonial reprezintă o operaţiune prin care agenţiile matrimoniale,
organisme specializate, pun în legătură persoane care doresc să se căsătorească.

Legislaţia română a făcut referire la activitatea agenţiilor matrimoniale ca fapt de

comerţ, în Anexa 3 la O.G. nr. 99/2000, cu privire la produsele şi serviciilor asociate
activităţii de comercializare privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, în
91
Raportul Germaniei, 3.5.1.

31
 care enumeră, printre alte servicii personale şi serviciile agenţiilor matrimoniale. Anexa 3
a fost modificată prin Legea nr. 650/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 99/2000, fiind
eliminată referirea la acest tip de servicii. Ele pot fi încadrate în noua clasificare la
categoria „alte activităţi de servicii”.
Unele legislaţii străine cunosc reglementări speciale cu privire la această activitate
de intermediere.
La început jurisprudenţa franceză a considerat curtajul matrimonial ca fiind
contrar ordinii publice92. Curtea de Casaţie a abandonat această poziţie în 1944 şi a
considerat ca el este valabil dacă se limitează doar la apropierea persoanelor.
În prezent, curtajul este reglementat în Franţa prin Legea din 25 iunie 1989
privitoare la informarea şi protecţia consumatorilor şi Decretul de aplicare din 16 mai
1990 de punere în aplicare a legii.
Conform legislaţiei franceze, convenţia în virtutea căreia, în schimbul unei sume
de bani un agent matrimonial se obligă să favorizeze cunoaşterea între două persoane în
vederea căsătoriei, nu este nulă în sine, pentru că nu are ca obiect o căsătorie, ci o
mijlocire, o îndrumare, care dă o cauză licită remuneraţiei.
Reglementarea priveşte: modalităţile de realizare a anunţului matrimonial, care
trebuie să identifice clar pe intermediar şi să indice „sexul, vârsta, situaţia familială,
sectorul de activitate profesională şi reşedinţa persoanei vizate, precum şi calităţile
persoanei căutate.”
Reglementările speciale, derogatorii de la dreptul comun, aplicabile contractului de
curtaj matrimonial, sunt: contractul trebuie încheiat în scris, clientul are dreptul la un
termen de reflectare de 7 zile în care nu poate fi făcută nici o plată agenţiei; durata
contractului nu poate fi mai mare de un an şi nu poate fi reînnoit tacit; contractul poate fi
reziliat pentru motive legitime cu reducerea corespunzătoare „prorata temporis”a preţului
convenit.
Această convenţie devine ilicită atunci când acţionează asupra consimţământului
persoanei, prin presiuni directe (manevre apropiate de dol sau constrângere)93 sau
indirecte (legate de modul de plată).94 De exemplu, o astfel de convenţie a fost găsită
ilicită pentru cauza sa, întrucât a fost semnată de o persoană căsătorită, nedivorţată încă. 95
Pentru a reglementa practica profesională a agenţilor matrimoniali (dar şi a clienţilor), o
lege specială96 consacră modul în care se face oferta (prezentarea, punerea faţă în faţă
etc.) de către un profesionist care propune unui ,,candidat la căsătorie” ,,realizarea unei
căsătorii sau a unei uniuni stabile”. Ca sancţiuni, în afara nulităţii, legea prevede şi
sancţiuni penale.

SECŢIUNEA a II-a
LOGODNA

2.1. Originea logodnei

Conceptele privind cuplul şi familia au cunoscut mutaţii importante în ultimele
decenii. Instituţia căsătoriei care a reprezentat multă vreme fundamentul familiei este
92
A.Bénabent, Droit civil. La Famille, Litec, Paris, 2000, pag.75
93
Lyon, 13 janvier 1937.S..1937.II.151
94
Trib.inst.Dijon, 20 janvier 1983, Gaz.Pal 2,3 mai 1984
95
J.C.P.1996 II. 22774, Dijon, 22 mars.1996
96
Loi nr.89-42 du 23 juin. 1989 relativ la informarea şi protecţia consumatorilor, art.6

32
într-un anumit declin, concubinajul nu reprezintă un preludiu al căsătoriei dar a devenit
un mod de viaţă, numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei a crescut, formele de uniune
şi de viaţă în cuplu s-au diversificat.
Instituţie în plină desuetudine97, dacă ne gândim la forţa sa istorică, logodna nu
reprezintă decât o stare preliminară căsătoriei, dreptul românesc contemporan
recunoscându-i astăzi anumite efecte juridice.
Numită în dreptul roman sponsalia, instituţia a început să evolueze sub Justinian
marcată de influenţa creştinismului, reprezentând un consimţământ prenupţial urmat de o
căsătorie ulterioră. Logodna se făcea, în principiu, prin sponsio, iar logodnicii se numeau
sponsi, consponsi; logodnica se mai numea pacta, sperata, destinata. 98 Următoarele
elemente erau cerute pentru încheierea valabilă a unei logodne: 99
- logodnicii să aibă fiecare cel puţin vârsta de şapte ani;
- să poată încheia în viitor o căsătorie valabilă; astfel că, piedicile trecătoare la
încheierea unei căsătorii nu făceau logodna nevalabilă. Însă piedicile
netrecătoare, care se opuneau la încheierea căsătoriei, se împotriveau şi la
încheierea logodnei.
- să existe consimţământul logodnicilor, fie personal, fie prin reprezentanţi;
- să existe consimţământul părinţilor logodnicilor.
Logodna nu dădea naştere la nici o acţiune prin care logodnicii să poată fi siliţi să
execute făgăduiala lor100, aşa încât logodna putea fi desfiinţată conform voinţei fiecăruia
dintre ei, care nu trebuia decât să-i spună celuilalt condicione tua non utor. 101
Deşi era considerată o convenţie, logodna nu putea fi întărită ca orice convenţie
prin stipulatio poenae102(stabilirea pedepsei), ci numai prin arvună - arrha sponsalicia –
care putea să constea în darea de inele ori de cadouri de logodnă (sponsalicia largitas,
sponsalicia donatio).103 La greci şi la romani mirele dădea, la logodnă, miresei sau
părinţilor ei o arvună. În cazul logodnei cu arrha sponsalicia, la început, logodnicul care
nu se ţinea de făgăduială trebuia, conform regulilor generale, să înapoieze celuilalt arvuna
îndoită; din vremea lui Honoriu şi Theodosiu trebuia să înapoieze quadruplum; de la
Leon şi Antheminus numai dublum, ca şi mai înainte, iar logodnica care nu obţinea venia
aetatis (dispensa de vârstă) înapoia simplum. În timpul logodnei, părţile nu puteau
încheia nici o altă logodnă, dar nici o căsătorie cu o altă persoană, 104 iar infidelitatea
logodnicei era asemănată cu adulterul.105

97
În cartea sa Concubin, concubine Sabine Chalvon-Demersay afirmă că, în urma anchetei efectuată pe
această temă, a rezultat că instituţia logodnei seduce mai degrabă generaţia părinţilor decât pe cea a copiilor
lor, cărora li s-ar putea aplica şi care ar putea fi direct interesaţi. Conform autoarei, desuetudinea termenului
logodnă este legată şi de faptul că uniunea dintre două persoane s-a consumat deja: reprezentarea unei faze
prematrimoniale virginale intră în contradicţie cu generalizarea vieţii în afara căsătoriei. (S. Chalvon-
Demersay, Concubin, concubine, Le Seuil, Paris, 1983, pag.194)
98
S.G.Longinescu, Elemente de drept roman, Vol. II, Tipografia Soc. Anonime Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1929, pag.594
99
S. G. Longinescu, op.cit., pag. 594
100
S. G. Longinescu, op.cit., pag. 594
101
Digesta Iustiniani, 24.2.0., De divortiis et repudiis, 2 § 2 (Starea dumneavoastră nu se utilizează)
102
Digesta Iustiniani, 35, 1, De condic et demonstrat., 71§1
103
G. Cornil, Die arrha im justinianischen Recht, în Zeitschrift der Saviny-Stiftung für Reschtsgeschichte,
Vol.48, 1928, pag.51 şi urm.
104
Digesta Iustiniani, 3,2., De his qui notantur infamia, 13 § 1
105
Digesta Iustiniani, 48,5, Ad leg.Jul. de adult., 13 §§ 3 şi 8

33
 La început, cadourile de logodnă erau supuse regulilor de la donaţii, iar de la
Constantin ele erau considerate ca fiind făcute sub condiţia încheierii căsătoriei (si
nuptiae fuerint secutae); iar dacă această căsătorie nu se încheia ele trebuiau înapoiate,
partea nevinovată fiind singura îndrituită să le ceară înapoi. În caz de deces a unuia dintre
logodnici, amândouă părţile trebuiau să dea înapoi darurile primite.106
Doctrina canonică a atenuat puţin forţa acestui angajament, dar logodna a rămas
un contract. Sancţiunile ecleziastice şi daunele-interese puteau fi cerute în caz de rupere a
contractului.
În vechiul drept germanic, logodna reprezenta o legătură juridică, ca şi în vechiul
drept românesc.107 Din acest motiv logodna trebuia să fie publică, iar nu secretă, adică să
fie făcută cu consimţământul părinţilor, tutorilor, etc. 108 Ca şi la romani, semnul simbolic
că fata şi părinţii ei consimţiseră la căsătorie, „era veriga ce ea purta pe degetul ei.
(pronubum annulum)” 109 Vechile cutume franceze admiteau şi ele făgăduinţele de
căsătorie (sponsalia), însă fără caracter obligatoriu, fiecare parte putând să se dezică,
singura sancţiune fiind o acţiune în daune. De altfel, A. Loysel afirma că: “Fata logodită
nu este nici luată nici lăsată, ca fiecare logodnică care nu s-a căsătorit.” 110
Instituţia logodnei cunoscută în vechiul drept francez (denumită ,,ancien droit”,
perioadă care s-a întins de la origini până la data de 17 iunie 1789), era cunoscută de
redactorii Codului Napoleon. Omiterea acestei instituţii în Codul napoleonian reprezintă
o abstenţiune, instituţie în mod voluntar nerecunoscută. 111
Logodna a reprezentat în vechiul drept românesc o instituţie juridică propriu-zisă,
în sensul că i se atribuise o putere obligatorie izvorâtă din promisiunile reciproce ale
viitorilor soţi, de a se căsători. Codul Calimach (art.83 şi 85) considera logodna un
contract obligatoriu, care trebuia urmat de încheierea căsătoriei în 2 sau 4 ani, cel mult.
Codurile Caragea şi Donici au reglementat şi ele logodna ca un antecontract care obliga
la încheierea căsătoriei.
După modelul Codului civil francez şi avînd în vedere jurisprudenţa franceză care
a decis încă de la începutul secolului al XVII-lea că promisiunea de a se căsători nu mai
are putere obligatorie, Codul civil roman de la 1865 a ignorat instituţia logodnei, având în
vedere principiul libertăţii matrimoniale.
Doctrina epocii112 a reliefat faptul că, în caz de renunţare nejustificată la o
căsătorie proiectată, acela dintre logodnici care a fost părăsit are dreptul să se adreseze
106
Digesta Iustiniani, 39,5, De donat., 1§ 1
107
Andronache Donici, „Adunarea cuprinzătoare în scurt de pravilele cărților împărătești...” (Iași 1814,
reeditată 1859), cap.30,§ 3; art.65 C. Calimach; pravila lui Matei Basarab, glava 173. Conform acestei
pravile (glava 172), acel care lua de soţie femeea logodită cu alt bărbat era considerat ca adulter ( să judece
ca pre un curvariu pre cela ce au luat-o.)
108
A. Chaisemartin,.Proverbes et maximes du droit germanique, étudiés en eux-mêmes et dans leurs
rapports avec le droit français, [Texte imprimé], Paris, L. Larose et Forcel, 1891, pag.289, nr.8
109
„Ist der Finger beringt, so ist die lungfrau bedingt.” Dacă veriga este pe deget, fata este promisă. A.
Chaisemartin, op. cit., pag. 288, nr.2. Veriga se purta pe degetul al patrulea, (mâna stângă) pentru că se
credea că o venă din acest deget comunică cu inima.; J. Michelet, Origines du droit français, Paris, L.
Hachette, 1837, pag.35
110
A. Loysel, Institutes Coutumières Ou, Manuel De Plusieurs Et Diverses Règles, Sentences Et Proverbes,
Tant Anciens Que Modernes, Du Droit ... De La France, Volume 2, Ed. Dupin et Laboulayne, 1846,
pag.144, nr.103
111
Gé.Cornu, Droit civil, La famille, 6e éd. Montchrestien 1998, pag. 231
112
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol.I, Ed. ALL,
Bucureşti, 1996, pag.188

34
instanţelor pentru a solicita, de la acela din a cărei culpă s-a rupt logodna, să fie
condamnat la daune de interese, sub condiţia administrării de probe testimoniale sau
prezumţii, că desfacerea logodnei i-a cauzat un prejudiciu. Ruperea unei făgăduinţe de
căsătorie fără nici un motiv legitim putea da loc la o acţiune în daune, fie materiale, fie
morale, nu însă în baza art.1075 C.civ.113, ci în baza art. 998 din acelaşi cod, conform
căruia orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală
s-a produs, a o repara.114 Jurisprudenţa epocii a aplicat acest principiu în cazul logodnelor
desfăcute fără un motiv serios.115 În aprecierea acestor daune, tribunalele aveau în vedere
uşurinţa purtărilor femeii.116 Însă, în aprecierea lor, tribunalele nu puteau să acorde daune
viitorului soţ lezat, pentru câştigul ce el ar fi fost împiedicat a realiza (lucrum cessans),
căsătoria neputând fi considerată o afacere.117

2.2. Definiţia logodnei

Logodana reprezintă o promisiune prin care un bărbat şi o femeie, se obligă să
se căsătorească în viitor.
Ea reprezintă în egală măsură o perioadă de probă care permite unui bărbat şi unei
femei care s-au angajat că se vor căsători, să se aprecieze reciproc. Altfel spus constituie
faza pre-mariajului, faza dintre celibat şi căsătorie. Ea prezintă un interes în măsura în
care permite persoanelor care se angajează, să se pregătească pentru viaţa de familie. În
practică, promisiunile de căsătorie sunt adeseori dublate de convieţuirea viitorilor soţi, un
fel de „pre-mariaj” sau „căsătorie de probă”.
Noul Cod civil român a dovedit interes pentru acest ritual anacronic, prealabil
căsătoriei, devenit o practică minoritară, consacrând logodna în Capitolul I al Titlului II
„Căsătoria” din Cartea a II-a, pe care o reglementează ca o situaţie juridică premergătoare
căsătoriei. Astfel, conform art. 266 din noul C.civ. logodna este promisiunea reciprocă
dintre un bărbat şi o femeie de a încheia căsătoria.
Conform dispoziţiilor art. 24. din. Lg. Nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, “Dispoziţiile privind logodna sunt aplicabile
numai în cazul în care aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a Codului
civil.”
Noul Cod civil român recunoaşte logodnicilor câteva efecte juridice care sunt
diferite în ce priveşte raporturile dintre logodnici şi în raporturile dintre aceştia şi terţi,
dar cele mai importante probleme juridice ridicate de această instituţie sunt cele legate de
consecinţele rupturii logodnei.

2.3. Natura juridică a logodnei

Consecinţele juridice ale logodnei sunt diferite, în funcţie de statutul care îi este
atribuit.

113
Art. 1075 C. Civ. de la 1865, „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunari, în caz
de neexecutare din partea debitorului.”
114
Trib. Botoşani, Cr. Judiciar, din 1905, nr. 4, pag. 32 şi nr. 82, pag.655
115
Cas.fr.16 ian.1877, D.P. 77.I.85.S.77.I.165; 2 mart.1926, D.P.1927.I.67
116
Trib. St. Sever. Pand.Period., 1906, 2, 161 şi Cr. Judiciar din 1906, nr. 48, pag.388
117
D.Alexancresco, Principiile dreptului civil, Vol I-iu, Bucureşti, Atelierele grafice SOCEC&Co.,
societate Anonimă, 1926, pag. 213

35
 Dacă considerăm logodna un contract, asistăm la producerea următoarelor două
consecinţe: la nivelul probelor şi privind responsabilitatea ce intervine în caz de ruptură
a logodnei.
În materie de probe, dacă este vorba de un contract, deci de un act juridic,
logodna ar trebui încheiată în scris, în faţa martorilor. Pe de altă parte, în caz de ruptură,
un contract crează întotdeauna obligaţii pentru cocontractanţi. Simplul fapt al
nerespectării angajamentului contractual reprezintă o vinovăţie. În cazul logodnei,
simplul fapt al rupturii ar antrena vina. Or, dacă îl prezumăm vinovat, acela care a rupt
logodna s-ar putea justifica probând un caz de forţă majoră.
În vechiul drept francez logodna era considerată un contract, logodnicul
abandonat putând solicita daune şi interese, fundamentate pe responsabilitatea
contractuală al simplului fapt al rupturii. Era suficient numai să se probeze logodna
printr-un act scris şi cel culpabil trebuia să verse daunele interese.
Jurisprudenţa franceză a statuat118 la 30 mai 1838 că : ,,toate promisiunile de căsătorie
sunt nule dacă poartă asupra libertăţii nelimitate care trebuie să călăuzească căsătoria şi
care trebuie să subziste până la celebrare.” Întrucât căsătoria este considerată o instituţie
necomercială, ea nu poate face obiectul unei convenţii. În plus, consimţământul la
căsătorie trebuie să fie liber până la, şi la căsătorie. Ori dacă logodnicii sunt deja legaţi
printr-un contract, consimţământul lor nu este liber în momentul încheierii căsătoriei,
pentru că încheierea căsătoriei nu reprezintă decât o executare a unui angajament
anterior. Un logodnic poate în acest caz să ezite să rupă logodna, pentru că el ar trebui să
plătească daune interese. Această jurisprudenţă nu a fost niciodată negată, dar nu a fost
exclusă existenţa unei responsabilităţi în caz de ruptură abuzivă a logodnei. Pentru a
explica această contradicţie, unii analişti «îndrăzneţi» au comparat, maliţios, logodna cu
vânzarea pe gustate (prevăzută de Codul civil francez în art.1587). În acest context,
cumpărătorul e liber să se elibereze dacă nu a gustat lucrul pe care a promis că îl
cumpără....sau dacă acest lucru nu a fost pe gustul său. Tot astfel, L. Josserand a făcut o
analogie între logodnă şi contractul de muncă pe durată nedeterminată. Autorul susţine
că, la fel ca în cazul logodnei acest contract poate fi în mod unilateral rupt, iar
responsabilitatea autorului rupturii nu este angajată decăt în cazul în care ruptura este
abuzivă. 119
În doctrină română se afirmă că « există însă şi opinii care împărtăşesc teza
contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realităţii psihologice şi sociale
să se nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conţinutul unui antecontract
de căsătorie, astfel încât părţile nu s-ar obliga să încheie căsătoria (obligaţie de rezultat),
ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relaţie de natură să
conducă la încheierea căsătoriei (obligaţie de mijloace). Libertatea matrimonială nu ar fi
atinsă, deoarece oricare dintre părţi poate denunţa unilateral „contractul” oricând,
răspunderea sa neputând fi antrenată decât în caz de denunţare abuzivă. Astfel înţeles,

118
Cour de cassation, le 30 mai 1838 (Grands arrêts, n°30)
119
D. Mainguy, Cours de droit civil, les personnes, la famille, vol. 4-2 UNIVERSITÉ DE MONTPELLIER I,
Faculté de droit, Droit Civil, 1ère année de droit (L1) 2009–2010, Les personnes, la famille, Volume 4 -2,
Le mariage, le concubinage, le Pacs, Cap. LA NATURE JURIDIQUE DES FIANCAILLES, alin 7,
disponibil pe www.lexcellis-avocats.fr/.../cours-de-droit-c

36
„contractul” de logodnă conduce la aceleaşi consecinţe practice ca şi calificarea logodnei
ca un simplu fapt juridic ».120
Doctrina franceză afirmă că astăzi logodna nu mai reprezintă un contract, dacă
avem în vedere libertatea nelimitată care trebuie să existe la încheierea unei căsătorii.

Dacă dimpotrivă, considerăm logodna un fapt juridic şi nu un act juridic, faptul

juridic poate fi generator de responsabilitate juridică. În consecinţă, putem distinge între
situaţia de drept şi situaţia de fapt a logodnei, astfel:
a. Situaţia de drept
Dacă în vechiul drept logodna era considerată un contract care producea două
tipuri de efecte (pe de o parte, avea forţă obligatorie, din moment ce în caz de
neexecutare a încheierii căsătoriei, logodnicul vinovat era obligat la plata de daune-
interese, iar pe de altă parte, existau şi efecte între fiecare logodnic şi viitorii părinţi ai
celuilalt), astăzi această teză există încă în legislaţii ca cele din Germania şi Elveţia unde
contractul este recunoscut şi eficace, logodnicul autor al rupturii datorând daune-
interese.121
b. Situaţia de fapt
Sunt autori care consideră că logodna constituie un simplu angajament moral,
neputând fi considerată nici act juridic, nici convenţie legal încheiată. Se susţine, pe bună
dreptate, că pentru a apăra libertatea privind încheierea unei căsătorii, promisiunea de
căsătorie nu poate fi juridiceşte obligatorie, cei ce îşi fac o astfel de promisiune trebuind
să o poată retracta, până în ultimul moment, fără obligaţii care să angajeze o răspundere
pecuniară.
În consecinţă, promisiunea de căsătorie reprezintă o simplă situaţie de fapt, care
este totuşi susceptibilă de a produce unele efecte juridice. Însă, deşi logodna nu reprezintă
o situaţie de drept, copii concepuţi sunt socotiţi naturali şi pot fi legitimaţi dacă se încheie
căsătoria. Dar nici unul din logodnici nu se poate opune la căsătoria celuilalt logodnic cu
un terţ.
În ceea ce priveşte proba, ea poate fi făcută prin toate mijloacele de probă.
Ruperea logodnei, nu antrenează vinovăţia şi nu se aplică regulile responsabilităţii
contractuale. 122
În doctrina română se afirmă că, deşi noul Cod civil nu califică expres logodna ca
fiind un contract, din ansamblul reglementării s-ar putea desprinde această concluzie.123

120
M. Avram, L. M. Andrei, Instituţia familiei în noul Cod civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG,
pag. 25, disponibil pe pagina de internet a Şcolii Naţionale de Grefieri: www.grefieri.ro
121
C. civil german (art. 1297-1302) dispune că, în baza logodnei, nu se poate formula o acţiune pentru a
obliga la încheierea căsătoriei, însă dezicerea nejustificată de logodnă dă dreptul fiecărui logodnic la
restituirea cadourilor ce şi le-au făcut în temeiul logodnei şi la repararea prejudiciilor cauzate prin dezicere,
iar în Elveţia logodna reprezintă un contract prin care un bărbat şi o femeie îşi promit ca ulterior să se
căsătorească. Această promisiune nu are nimic comun cu aceea declarată ofiţerului de stare civilă. Dreptul
elveţian art. 90-93 C.civ. face din logodnă un contract veritabil, care produce efecte juridice, ruptura
nejustificată a acestui contract putând antrena repararea prejudiciului cauzat. P. Hugger, «Le mariage et la
famille», în Les Suisses, éd. P. Hugger, 1, 1992, 129-140
122
În dreptul francez ruptura logodnei poate atrage vinovăţia, aplicându-se regulile responsabilităţii
delictuale prevăzute de art. 1382 C.civ fr. În acest caz sarcina probei aparţine logodnicului abandonat.
123
M. Avram, L. M. Andrei, op.cit., pag.25

37
 Cu toate acestea „o promisiune de căsătorie nu este o promisiune făcută de un
debitor creditorului său” 124, astfel încât, împreună cu majoritatea doctrinarilor francezi
considerăm că logodna reprezintă un fapt juridic, generator, în anumite situaţii, de
responsabilitate juridică.

2.4. Încheierea logodnei

Potrivit art.266 pct. (2) din noul Cod civil român: “Dispoziţiile privind condiţiile
de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia
avizului medical şi a autorizării organului administrativ competent. (s.a.)” Prin legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, articolul
266, alineatul (2) s-a modificat având următorul cuprins: ,,(2) Dispoziţiile privind
condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu
excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă", textul iniţial referindu-se, în
mod greşit, la autorizarea organului administrativ.
Din cuprinsul acestui text rezultă că, în ceea ce priveşte încheierea logodnei,
condiţiile de fond sunt cele cerute la încheierea căsătoriei, şi anume, pe de o parte condiţii
de fond pozitive – diferenţa de sex, consimţământul logodnicilor, vârsta matrimonială,
dar în cazul minorilor nu se cere avizul medical şi încuviinţarea instanţei de tutelă – iar pe
de altă parte, condiţii de fond negative, impedimentele la căsătorie, identice şi în cazul
logodnei, şi anume bigamia, rudenia, tutela, alienaţia şi debilitatea mintală, condiţii de
fond ce vor fi pe larg analizate în cadrul instituţiei căsătoriei.
Singurul impediment la logodnă analizat aici este starea de bigamie, întucât dacă
ne referim la aplicarea prin analogie a prevederilor ce interesează impedimentele la
căsătorie, se pune întrebarea: interdicţia de a se logodi se adresează numai persoanei
căsătorite sau şi unei persoane logodită anterior cu un terţ, câtă vreme acea logodnă, acea
promisiune anterioară de căsătorie nu a fost denunţată ?
Întrucât această instituţie nu face parte din cultura juridică a poporului român, ci
mai degrabă reprezintă o practică a unei etnii minoritare, considerăm că introducerea în
noul Cod civil a acestor prevederi vor conduce, în fapt, la legitimarea unor situaţii
aberante, de abuz împotriva minorilor, o oaza de "fericire legală" pentru rromii cărora
statul român, le oferă şansa să încheie legal o logodnă de la vârste fragede, de fapt o
căsătorie mascată, în care copii vor procrea copii, doar cu scopul statului de a se
considera „acoperit de documente”. De altfel, prevederile internaţionale nu încurajează şi
nu admit practica acestor mariaje timpurii, indiferent de natura culturală a acestora 125.
„Orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani”126 este considerată copil şi se bucură de toate
drepturile specifice lui, iar întreaga societate trebuie să participe la promovarea şi
respectarea lor.

124
F. Laurent, Principes de droit civil français, 3 édit., vol. II, nr.305,1829/1898, pag.185
125
Prin Rezoluţia 1468 cu privire la Căsatoriile forţate şi căsătoriile copiilor, Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, în 2005, îşi arată îngrijorarea faţă de violarea drepturilor omului şi a drepturilor
particulare pe care copilul le are, prin căsătoriile forţate şi căsătoriile copiilor şi atrage atenţia asupra
faptului că, sub paravanul respectării culturii şi a tradiţiei, există autorităţi care tolerează căsătoriile forţate,
dar şi cele ale copiilor, favorizându-se astfel violarea drepturile fundamentale a celor implicaţi.
126
Convenţia cu privire la drepturile copilului, articolul 1, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei
Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea
Conventiei cu privire la drepturile copilului

38
 În Elveţia, Codul civil nu impune nici o limită de vârstă, dar este necesară
existenţa discernământului; logodnicii trebuie să fie în măsură să aprecieze natura,
importanţa şi efectele promisiunii. Dacă nu există discernământ, contractul este nul.
Totodată este nul un contract de logodnă încheiat între două persoane care nu se pot
căsători niciodată, de exemplu datorită legăturilor de rudenie existente între ele. O
persoană minoră sau aflată sub tutelă poate, în mod valabil, să se logodească singură, dar
nu este ţinută în promisiunea sa decât dacă consimţământul părinţilor sau al tutorelui este
dat. 127
Potrivit art. 266 pct. (3) din noul Cod civil: “Încheierea logodnei nu este supusă
niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.” Întrucât noua lege nu
impune formalităţi speciale pentru celebrarea logodnei, înseamna că aceasta se poate
încheia verbal sau în scris, oriunde, oricând.
În consecinţă, deşi logodna este apreciată a fi un contract, existând deplină
libertate contractuală, dovada promisiunii se poate face cu orice mijloc de probă. Ori, se
ştie că, soluţia logică in utroque jure, este: proba unui fapt juridic este liberă, în timp ce
proba unui act juridic este imposibil de preconstituit. Însă, din punct de vedere legal, un
contract în acest sens nu are nicio implicare, pentru ca logodnicul nu poate fi forţat să
accepte căsătoria; de altfel, noul C. civ. prevede că o “clauză penală stipulată pentru
ruperea logodnei este considerată nescrisă”. Folosirea unei asemenea clauze ar constitui
un abuz. O clauză penală poate fi inserată, de exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare. Răzgândirea atrage doar daune. Pe aceste considerente legiuitorul numind-o
“nescrisa”.
Ca mijloace de probă, vor fi folosite toate acelea legate de o situaţie juridică:
martori, prezumţii, corespondenţă, inel, orice poate conduce la concluzia că două părţi s-
au numit logodnici, inclusiv site-urile de socializare, unde se poate menţiona “starea
civila”, aşa încât, există suficienţi martori pentru ca logodna să devină "oficială" şi să
confere dreptul la despagubiri, în cazul în care persoana este părăsită înainte de
încheierea căsătoriei.
Astăzi, o simplă cerere în căsătorie este asimilată logodnei, iar cei doi se
consideră deja logodiţi şi uniţi prin legământul, secret în cele mai multe dintre cazuri, pe
care îl fac unul faţă de altul. Din acest motiv logodna propriu-zisă nu trebuie confundată
cu cererea în casatorie.
Considerăm, de lege ferenda, că legiuitorul român trebuie să se hotărască: ori
promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria reprezintă un contract, şi atunci ea trebuie să
fie serioasă, să îmbrace forma scrisă, iar dacă autorii actului nu au stipulat expres un
termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura

127
P. Hugger, «Le mariage et la famille», în Les Suisses, éd. P. Hugger, 1, 1992, 129-140

39
acestei obligaţii şi cu împrejurările în care a fost asumată, 128 ori logodna reprezintă un fapt
juridic, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Considerăm că toate promisiunile de căsătorie sunt nule în sine, atunci când
poartă asupra libertăţii nelimitate care trebuie să existe la încheierea mariajului. Dar
neexecutarea unei astfel de promisiuni poate, în anumite circumstanţe, să dea loc la
daune-interese, dacă această neexecutare a cauzat un prejudiciu real, în acest caz acţiunea
în daune-interese neavându-şi sursa în validitatea promisiunii de căsătorie, ci în faptul
însuşi al prejudiciului şi al obligaţiei, prevăzute de lege, autorului, de a-l repara.

2.5. Efectele logodnei

Potrivit art. 266 pct. (3) din noul Cod civil român, căsătoria nu este condiţionată
de încheierea logodnei, încheierea prealabilă a logodnri constituind doar o facultate
pentru viitorii soţi. ,,Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.”
Principiul căsătoriei liber consimţite este incompatibil cu limit ări sau nuan ţări, de orice fel,
chiar datorate unor angajamente neechivoc asumate. 129
Potrivit art. 267 pct. (1) “Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să
încheie căsătoria”, ceea ce înseamnă că logodna nu obligă la încheierea căsătoriei. Se
conservă astfel libertatea oricăruia dintre logodnici de a încheia căsătoria promisă sau nu.
În doctrina română se afirmă că, încheierea logodnei nu produce efecte juridice,
nepatrimoniale sau patrimoniale, în ceea ce îi priveşte pe logodnici. Drepturile şi
îndatoririle soţilor nu pot fi aplicate prin analogie şi logodnicilor. 130 Cu toate acestea
logodnicii pot încheia angajamente contractuale şi financiare (închirierea unei locuinţe,
cumpărarea de bunuri, etc.) În doctrina franceză se susţine că dacă angajamentul este
semnat de ambii logodnici, ambii sunt ţinuţi pentru executarea acestuia. Dacă
angajamentul este semnat numai de unul dintre logodnici, deosebim:
- dacă, mai târziu, se încheie căsătoria, solidaritatea între soţi poate interveni sau nu, în
cazul unui contract încheiat anterior căsătoriei, funcţie de regimul matrimonial ales de
soţi.
- dacă, mai târziu, căsătoria nu se încheie, creditorul nu-l poate urmării pe logodnicul care
nu a semnat contractul.

2.6. Ruperea logodnei

Problema care prezintă cel mai mare interes este aceea a efectelor ruperii
logodnei. Aceste efecte pot fi analizate din punct de vedere extrapatrimonial şi
patrimonial.

128
În Franţa, deşi logodna nu era considerată un contract, Curtea de Casaţie a decis multă vreme că dovada
unei astfel de promisiuni nu poate fi făcută decât prin înscrisuri, în conformitate cu prevederile art.1345 C.
civil. Această regulă era justificată printr-o consideraţie de fapt: nu există o logodnă fără nişte scrisori. Însă
regulă a inclus o excepţie importantă, aceea a imposibilităţii morale de a procura un înscris. Exigenţa
existenţei unui înscris pentru a proba o logodnă era ilogică, logodna nefiind considerată contract. Regulă a
fost aspru criticată şi în cele din urmă abandonată, în primul rând prin lege, atunci cînd s-au stabilit norme
privind paternitatea naturală (legea permite femeii să dovedească că X este tatăl copilului, fără probe
scrise), dar mai ales de jurisprudenţă care admitea libertatea probării libere a unei logodne. Această speţă
este relativ recentă (Civ. 03 ianuarie 1980).
129
E. Florian, Dreptul familiei, Edit. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag.15
130
E. Florian, op.cit., pag.16

40
 2.6.1. Efectele nepatrimoniale ale ruperii logodnei. Doctrina franceză face
trimitere la stabilirea paternităţii naturale a copilului născut dintr-o astfel de relaţie, după
ruperea unei logodne şi la căsătoria postumă. În ce priveşte stabilirea paternităţii,
caracterul de permanenţă şi notorietate a logodnei facilitează proba paternităţii. Cât
priveşte căsătoria postumă, conform art.171 C.civ.francez, existând supoziţia logodnei
prealabile căsătoriei, legiuitorul francez a admis celebrarea unei căsătorii cu titlu postum,
după stabilirea, cu certitudine, a existenţei consimţământului de logodnă şi cu autorizarea
procurorului republicii. 131
2.6.2. Efectele patrimoniale ale ruperii logodnei.
Dacă considerăm logodna un fapt juridic, ruptura acesteia nu reprezintă prin ea
însăşi o greşeală. Toate promisiunile de căsătorie pot fi retractate, însă retractarea poate
deveni vinovată dacă intervine în mod abuziv sau, după caz, pentru determinarea
culpabilă a ruperii logodnei.
Conform noului Cod civil român ruperea logodnei produce două categorii de
efecte patrimoniale: a) răspundrea pentru ruperea abuzivă sau, după caz, pentru
determinarea culpabilă a ruperii logodnei, şi b) obligaţia de restituire a darurilor, cele
două categorii de efecte putând fi cumulate.
a. Răspundrea pentru ruperea abuzivă sau, după caz, pentru determinarea
culpabilă a ruperii logodnei
Potrivit art. 267 pct. (1) din noul C. civ. oricare dintre logodnici poate rupe
logodna, ceea ce echivalează cu o denunţare unilaterală a logodnei. Desigur că logodna
poate fi ruptă de parteneri, de comun acord. În principiu, ceea ce se sancţionează este
modalitatea în care s-a produs ruperea unilaterală a logodnei.
Noul Cod civil reglementează expres răspunderea pentru ruperea logodnei în art.
269: “(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru
cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite
cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. (2) Partea care, în mod
culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligat la despăgubiri în
condiţiile alin. (1). (s.a.)” Astfel, reclamantul trebuie să dovedească, caracterul abuziv al
ruperii logodnei, culpa logodnicului pârât, precum şi prejudiciul cauzat. Referitor la
prejudiciu, întrucât textul nu distinge, poate fi reparat sub forma despăgubirilor atât
prejudiciul material cât şi cel moral. Potrivit art. 270 din noul C.civ., dreptul la acţiune,
atât pentru restituirea darurilor, cât şi în cazul răspunderii pentru ruperea logodnei se
prescrie în termen de un an de la ruperea logodnei.
Însă, noua reglementare nu oferă o exemplificare, chiar neexhaustivă, a cazurilor
care pot fi încadrate în sfera noţiunii de abuz, dar nici nu face vreo analogie cu, de
exemplu, motivele de desfacere a căsătoriei prin divort, înscrise la art. 373 Cod Civil.132

131
Căsătoria postumă este autorizată de Preşedintele Republicii pentru motive grave (ex.: viitoarea naştere
a unui copil sau un copil deja născut) în favoarea acelei persoane care a fost despărţită de viitorul soţ prin
moartea brutală a acestuia, dar numai în cazul în care decesul a survenit după îndeplinirea formalităţilor
care să marcheze fără echivoc, intenţia consimţământului la căsătorie a viitorului soţ decedat. Căsătoria
postumă dă legitimitate copiilor cuplului, dar nu conferă soţului supravieţuitor nici vocaţie legală ab
intestat, nici dreptul ataşat unui regim matrimonial. Gé. Cornu, op.cit., pag.252-253
132
“Motivele de divorţ, Art. 373. – Divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi
sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile
dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea unuia dintre soţi,
după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani; d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate

41
 Tot astfel, logodnicul care, “în mod culpabil”, (fără însă a se defini juridic
noţiunea) l-a determinat pe celălalt să rupă logodna, poate fi obligat la despăgubiri
constând în:
- cheltuielile făcute (deja achitate) sau contractate (neachitate încă) în vederea
căsătoriei;
- orice alte prejudicii cauzate, de exemplu prejudicii financiare, morale, de
imagine.
Se observă că, în ambele situatii, în noţiunea “cheltuieli” pot fi uşor incluse: orice
sumă achitată, chiar banalele mese la restaurant, sau investiţiile în operaţiile estetice ale
logodnicei - fiind suficient ca logodnicul să afirme că acestea au fost “investiţii” în
vederea casatoriei, ori vacanţele în străinătate, etc. Conform acestor reglementări cel care
are interes, poate invoca un motiv simplu în baza căruia să afirme că celălalt l-a
determinat să rupă logodna, că a fost nevoit să rupă logodna, motiv suficient pentru
solicitarea de daune, de exemplu de la partenerul său mai bogat. Practic, considerăm că se
va favoriza “vânătoarea de logodnici cu bani.”

În Franţa, ruperea abuzivă a unei logodne poate fi sancţionată pe baza răspunderii

civile (art.1382 C.civ.) care deschide dreptul la acordarea de daune-interese. Ruptura este
considerată abuzivă dacă sunt îndeplinite cele patru elemente:
- proba existenţei logodnei; în Franţa dovada încheierii unei logodne poate fi
făcută prin orice mijlc de probă. 133
- o vină în circumstanţele rupturii logodnei; doctrina şi jurisprudenţa franceză
consideră că vina care se află la originea rupturii este o greşeală delictuală iar nu una
contractuală, caracterizată printr-o anomalie, o brutalitate, un rău intenţionat sau o
lejeritate de comprtament134, ori se referă la circumstanţele din momentul rupturii pentru a
aprecia caracterul său vinovat. Dacă ruptura intervine la debutul logodnei este socotită
vinovată, cu excepţia cazului în care este probată lipsa de onestitate morală sau asprimea;
din contră, dacă ruptura intervine in extremis, adică puţin înainte de căsătorie 135 ea este
considerată intempestivă şi vinovată.136 Logodnicul reclamant, solicitant al unei
reparaţiuni, trebuie să probeze că nu i-a dat celuilalt niciun motiv să rupă logodna şi că
este o victimă a unui act de răutate sau de lejeritate, care constituie o vină aducătoare de
daune. Pârâtul, la rândul său trebuie să justifice conduita sa, putând să expună faptele

face imposibilă continuarea căsătoriei.”

133
Civ., 3 janv.1980, Bull. 1980, I, nr.5
134
Civ.3 juill.1944, D., 45.81.
135
Prin telefon cu o oră înainte de încheierea căsătoriei – Paris 8 nov.1957, D., 58,45
136
Conform jurisprudenţei franceze, ruperea logodnei intervine în circumstanţe anormale atunci când cel
care rupte logodna comite greşeli în modul de rupere a acesteia, astfel: atunci când intervine ruptura brutală
a logodnei fără motive precise (Civ.2°, 18 janvier 1973, JCP 1974, II, 17794), sau prea târziu (Trib.civ.
Seine 10 mai 1932, D.H. 1932, 390; Riom 12 juin 1934, D.H. 1934, 549; Paris 3 décembre 1976, D.S.
1978, 339, note Foulon-Piganiol) adică cu o zi înainte de ziua fixată pentru căsătorie (pentru o ruptură
intervenită cu cinci zile înainte de data căsătoriei, motivul invocat a fost apartenenţa la două medii sociale
diferite, după ce logodnica fusese prezentată familiei logodnicului, Civ.2°, 2 juillet 1970, D.1970, 743) sau
când este însoţită de violenţe fizice sau morale. Dar rupera târzie a unei logodne nu a fost considerată
vinovată atunci cînd logodnicul a avut motive justificate.

42
care au constituit motivul ce l-a determinat să rupă logodna. Totodată, absenţa unui motiv
serios nu reprezintă în sine o greşeală, iar Curtea de Casaţie a statuat aceasta.137
- un prejudiciu material, care angajază exclusiv faptele care se află într-un raport
direct cu proiectul de căsătorie (cheltuielile efectuate pentru căsătorie, costurile de
instalare în locuinţe noi, achiziţionare de îmbrăcăminte specifică, anunţurile de căsătorie,
etc.), logodnicul vinovat având obligaţia de rambursare a cheltuielilor angajate inutil
pentru celebrarea căsătoriei, sau un prejudiciu moral, atunci când s-a atentat la onoarea
sau demnitatea logodnicului părăsit (suferinţe morale legate de ruptură), judecătorul
apreciind situaţia, de la caz la caz; cu toate acestea logodnicul părăsit nu poate pretinde
daune pentru că a pierdut o situaţia materială pe care i-ar fi oferit-o căsătoria proiectată.
Prejudiciul moral nu are un caracter pecuniar, dar poate fi reparat printr-o sumă de bani,
susţinându-se că “pentru multe persoane banii calmează durerile, compensează durerile şi
usucă lacrimile.” 138
- existenţa unei legături directe şi certe între greşeală şi prejudiciu.
S-a pus şi întrebarea dacă astăzi nu este mai uşor pentru un soţ să divorţeze decât pentru
un logodnic să rupă logodna?
În Elveţia, ruptura pune capăt logodnei – un minor sau o persoană pusă sub tutelă
poate rupe logodna fără consimţământul reprezentantului său legal - şi antrenează, dacă
părţile nu reuşesc să se pun de acord, aplicarea regulilor referitoare la restituirea
darurilor, la repararea prejudiciilor şi la repararea daunelor morale:
- logodnicii pot, în caz de ruptură, să reclame, în termen de un an (art.93 C.civ.), darurile
care au fost făcute (cadourile tradiţionale); dacă aceste cadouri nu mai există se aplică
regulile privind îmbogăţirea injustă, conform art. 62 şi următoarele din Codul obligaţiilor.
- logodnicul sau apropiaţii acestuia pot obţine, în termen de un an, repararea prejudiciului
suferit pentru că preparativele de nuntă au devenit inutile. El are dreptul la o despăgubire
echitabă pentru cheltuielile, costurile sau pierderea unor venituri, făcute cu bună-credinţă
în vederea căsătoriei, cu condiţia ca acest lucru să nu fie inechitabil, având în vedere toate
circumstanţele.
- atunci când au fost produse grave suferinţe datorate rupturii, logodnicul nevinovat poate
obţine de la celălalt, în termen de un an, o sumă de bani cu titlu de reparaţie morală.
În Germania, prejudiciul moral este acordat numai dacă a existat coabitarea.

137
O instanţă de fond a decis - în cazul unui bărbat care rupsese logodna pentru a se căsătorii cu o tânără, şi
care invocase ca motiv al ruperii logodnei, o scrisoare primită din partea logodnicei în care aceasta îl acuză,
în termini necivilizaţi că este înşelată - că în realitate scrisoarea demonstrează disperarea unei femei
abandonate, de unde se poate deduce că s-a produs o ruptură a logodnei fără un motiv real, ceea ce atrage
vinovăţia logodnicului pentru prejudicii materiale şi morale. (Civ 29 avril 1981, pourvoi n°80-10-823,
Legavox.fr); În stabilirea existenţei unei vinovăţii şi a prejudiciului corelativ, o instanţă (Civ. 15 mars
1988, G.P. 1989. 1. 374) a avut în vedere că prin ruperea unilaterală a unei logodne, viitorul soţ a comis o
faptă generatoare de daune, mai ales că viitoarea soţie este musulmană, fiind posibil ca aceasta să rămână
celibatară.; Ruperea logodnei nu dă dreptul, prin ea însăşi, la daune-interese - care nu pot fi dobândite decât
dacă la ruperea logodnei se adaugă şi vinovăţia. Curtea de Apel care a condamnat reclamantul la plata de
daune-interese către logodnica sa, pentru ruptura brutală a logodnei, fără a lua în considerare altceva decît
absenţa dialogului prealabil, nu a avut temei jurudic. (Civ 4 janvier 1995, Legavox.fr); Curtea de Apel a
decis într-o cauză (Civ 14 février 1995, pourvoi n° 93- 12863) că M.Y. care a afirmat că motivele rupturii
logodnei le reprezintă comportamentul nevrotic, gelozia şi avariţia logodnicei sale, nu a făcut dovada
acestor afirmaţii, dar nici dovada vreunei vinovăţii a doamnei X în ruperea logodnei.
138
Matip Ngos Elie Siprien, Cours du Droit de la famille, disponibil pe www. investir-afrique. Com
/.../cours_de_droi..., Par. II Effets des fiancailles, B., c), alin. 3, din 15.02.2012

43
 b. Obligaţia de restituire a darurilor
Obligaţia de restituire a darurilor există, oricare ar fi cauza ruperii logodnei.
Conform prevederilor art. 268 pct. (1) din noul C. civ.: “În cazul ruperii logodnei, sunt
supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe
durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.”
Darurile care vor naşte multiple dispute juridice în cazul ruperii logodnei sunt cele
care şi le oferă logodnicii în vederea îmbunătăţirii vieţii lor de familie, de exemplu o
casă, o maşină, mobilă, etc., lucruri pe care cuplul le foloseşte în „legalitatea” relaţiei lor.
În doctrină s-a afirmat că139 darurile de mare valoare, făcute în considerarea viitoarei
căsătorii sunt supuse restituirii, indiferent dacă sunt făcute de logodnici unul altuia sau
primite de aceştia ori doar de unul dintre ei de la terţe persoane, şi totodată că “dacă
ruperea logodnei a fost abuzivă, ele (darurile primite, n.a.) pot fi păstrate cu titlu
compensatoriu, în contul despăgubirilor care s-ar cuveni părţii obligate la restituire.” 140
Considerăm că această afirmaţie se referă numai la categoria darurilor pe care logodnicii
şi le fac unul altuia, darurile primite de la terţi neputând face obiectul unor daune-interese
compensatorii.
De altfel, în ceea ce priveşte caducitatea donaţiilor, noul C.civ. stipulează în art.
1030 că „Donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii
căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie”, actul normativ
menţionat omiţând orice referire la soarta donaţiilor între viitorii soţi. Conform art. 1031
din noul C. civ. „Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul
căsătoriei.” Considerăm că aceste prevederi pot fi aplicate, prin analogie, şi raporturilor
dintre logodnici. Totodată trebuie făcută distincţia între situaţia revocării donaţiilor în
timpul logodnei, deci până la încheierea căsătoriei şi situaţia în care prin dobândirea
calităţii de soţ s-a conferit caracter revocabil inclusiv donaţiilor între părţi, făcute în
timpul logodnei.
Darurile obişnuite sunt, de exemplu cele oferite cu prilejul unor zile onomastice,
cu prilejul unor sărbători tradiţionale, etc. În materia logodnei, lipsa definirii noţiunii de
“daruri obişnuite” şi lipsa stabilirii valorii financiare, de la care un dar este considerat ca
fiind “obişnuit” va conduce în practică la un val de procese între logodnici, fără ca per
ansamblu, societatea românească să câştige ceva.
Considerăm, de lege ferenda, că noţiunea de “daruri obişnuite” ar trebui definită,
ori exemplificată sau, cel puţin, raportată la nivelul de viaţă al celui care face darul
obişnuit. În doctrină s-a afirmat că, este de presupus că prin “daruri obişnuite” legiuitorul
să se fi referit la “daruri manuale.” 141 Potrivit art. 1011, pct.(4), teza 3, din noul C. civ.
“În aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se ţine seama
de starea materială a donatorului.” Considerăm că noţiunea de “daruri manuale” din
materia contractului de donaţie, nu poate fi identică cu aceea de “daruri obişnuite” din
materia logodnei, prima fiind alcătuită din „bunurile mobile corporale” şi având conform
139
E. Florian, op.cit., pag.17
140
M. Avram, L. M. Andrei, op.cit., pag.29
141
E. Florian, Dreptul familiei, Edit. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag.18

44
legii o “valoare redusă”, putând fi donate prin dar manual, iar cea de a doua reprezentând
daruri de tot felul, funcţie de nivelul economic al logodnicilor, de exemplu o vacanţă in
insulele Oceanului Pacific.
Conform prevederilor art. 268 pct. (2) din noul C. civ. “Darurile se restituie în
natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.” De menţionat că
există şi daruri pe care logodnicii şi le pot face, ce nu pot fi restituite în natură, dar nu
există nici situaţie de îmbogăţire (cel mult o îmbogăţire spirituală). De exemplu, o
excursie în jurul lumii.
Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre
logodnici, prevede art.268 pct.(3) din noul C. civ.

În doctrina şi jurisprudenţa franceză, pe plan patrimonial, ruperea logodnei

produce efecte şi cât priveşte schimbul de cadouri. Întrebarea care s-a pus a fost aceea de
a şti, dacă aceste cadouri trebuie restituite. Conform art. 1088 C.civ. “toate donaţiile
făcute în vederea mariajului vor fi caduce dacă mariajul nu se încheie.” Aceste prevederi
se aplică şi în cazul ruperii logodnei, cadourile importante fiind supuse acestei reguli.
În considerarea forţei sale simbolice, un cadou care prezintă oarece originalitate este
inelul de logodnă, acesta dispunând de un regim complex. În principiu, inelul de logodnă
trebuie restitit, în caz de rupere a logodnei sau de încetare a acesteia prin decesul unuia
dintre parteneri. Jurisprudenţa franceză a decis, prin excepţie, că în cazul în care
logodnicul a fost de vină în ruperea logodnei, “logodnica abandonată care nu are nimic
să-şi reproşeze poate păstra acest inel.” Cu toate acestea, ca excepţie la excepţie,
logodnicul, chiar dacă a comis o greşeală, poate păstra inelul de logodnă atunci când
acesta reprezintă o „bijuterie de familie.” Jurisprudenţa franceză a definit noţiunea de
bijuterie de familie ca fiind «un bun valoros care are o origine familială.» 142

2.7. Efectele logodnei în raporturile dintre logodnici cu terţii

În situaţia în care mariajul nu a putut fi încheiat din cauza decesului unuia dintre
logodnici, survenit în urma unui accident mortal, jurisprudeţa franceză a fost nevoită să
se pronunţe, privitor la efectele logodnei în raporturile dintre logodnici cu terţii.
Problema era de a şti, dacă logodnicul în viaţă, poate obţine daune-interese din partea
persoanei responsabile de accidentarea mortală a celuilalt logodnic.
Iniţial Curtea de Casaţie franceză a fost ostilă în privinţa acţiunilor judecătoreşti
în reparaţiune, sub pretextul că prejudiciul material este incert, căsătoria rămânând
ipotetică.143 Alte decizii ale instanţelor de fond au recunoscut dreptul la reparaţiune
invocând noţiunea de “pierdere a unei şanse”, cu alte cuvinte, pierderea unei situaţii care
ar fi fost de aşteptat ca urmare a căsătoriei propuse. Fiind cert că mariajul s-ar fi încheiat,
prejudiciului i se conferă un caracter de certitudine. 144

142
Cass. civ.I, 19 décembre 1979, Bull. 270; când inelul de logodnă reprezintă o bijuteria de familie este
necesar să se demonstreze, atunci când circumstanţele o permit, dacă inelul reprezintă un simplu cadou sau
un împrumut de folosinţă ad ornatum, care trebuie restituit nu numai în cazul ruperii logodnei ci şi în cazul
divorţului. Civ., 23 mars 1983, Bull. 1983, I, nr.111, pag. 97
143
Civ. 22 féb. 1944, 19 oct. 1943, Gaz.Pal. 1944, I, 5
144
Rouen, 9 juill., 1952, D., 1953, 13, Comp. Calmar 4 mars 1949, I, 236

45
 În 5 ianuarie 1956, Curtea de Casaţie a dat o altă soluţie într-o cauză aflată pe
rolul Camerei criminale145 afirmând: „În speţa atacată s-ar putea decide că domnişoara S.
a suferit prin faptul decesului logodnicului său un prejudiciu direct, actual şi cert, rezultat
dintr-o situaţie apreciată exact de către aceasta şi care justifică acordarea de daune-
interese.” Chiar dacă între logodnică şi victimă nu există legături juridice, prejudiciul său
trebuie acoperit.
Această soluţie nu mai poate fi astăzi contestată, din moment ce camera mixtă a
Curţii de Casaţie (în 27 feb. 1970, Dangereux, préc.) a recunoscut acest drept pentru o
concubină, ori o concubină nu poate fi mai protejată decât o logodnică.
În consecinţă, un logodnic poate obţine reparaţiuni financiare pentru prejudiciul
material şi/sau moral suferit din partea autorului decesului celuilalt logodnic. Logodnicul
poate acţiona împotriva unui terţ (persoana) responsabil de decesul logodnicului său (în
baza art. 1382 din C. civ.francez146) pentru a obţine repararea prejudiciului său indirect.
Conform prevederilor art. 1357 pct. (1) din noul Cod civil roman: “Cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este
obligat să îl repare.” Aceste prevederi şi jurispruden ţa str ăin ă vor sta, probabil, la baza
soluţiilor instanţelor române ce se vor confrunta, într-un viitor apropiat, cu situa ţii similare.

2.8. Desfacerea, desfiinţarea şi încetarea logodnei

Logodna poate fi desfăcută prin “ruperea” ei, termen consacrat de noul Cod civil
român, în condiţiile menţionate anterior.
Logodna încetează în cazul decesului unuia dintre logodnici, situaţie în care
obligaţia de restituire a darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei
sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, nu există, conform art. 268 pct.(3) din noul
Cod civil român.

În ciuda declinului instituţiei căsătoriei şi a importanţei principiului egalităţii

dintre sexe, această instituţie a fost reintrodusă în legislaţia modernă a României, este
adevărat, cu o “fizionomie” uşor modificată. În mod frecvent ruptura abuzivă a logodnei
va fi invocată atunci când, în realitate, va acoperi o stare de concubinaj. Şi uneori va
putea fi utilizată, probabil, pentru a rezolva problemele apărute din practica contra legem
a căsătoriilor încheiate în România, numai în formă canonică de către persoanele de
confesiune islamică.

145
Cass. Crim. 5 janv. 1956, D.1956, 216; JCP 1956, II, 9146
146
Art. 1382 C. civ. fr. „Tout fait quelconque de l'homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par
la faute duquel il est arrivé à le réparer.”  Toate faptele oricărui om, care cauzează altuia un prejudiciu,
obligă pe acela din a cărei vină s-a întâmplat să îl repare.

46