UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL
ROMAN

PROFESOR COORDONATOR:
Dr. PĂTRU ALINA DANIELA

STUDENT:
BURLUI GINA LARISA

BUCUREȘTI
2023

1
 Căsătoria in dreptul roman

Introducere
Căsătoria a fost cel mai cunoscut, natural și firesc izvor al puterii părintești, toate celelalte
izvoare reprezentând doar o imitare pe cale artificială a efectelor acesteia. Căsătoria sau nunta
este legătura bărbatului cu femeia care constă dintr-o comunitate de viață de nedespărțit.
Definiţia căsătoriei (iustum matrimonium sau iustae nuptiae) oglindeşte vechea concepţie bazată
pe legături trainice și de neânlăturat ale celor care pășesc la încheierea ei; acel vinculum iuris cu
caracter particular prin care soţii se unesc pentru toată viaţa. Familia a fost multă vreme baza
societății romane. De aceea, este foarte important să înțelegem cum a evoluat familia de-a lungul
istoriei în societatea romană. „Organizată pe baze patriarhale, familia romană se întemeia pe
puterea unică, și la început nelimitată a șefului familiei asupra soției, copiilor, sclavilor, precum
și asupra întregului patrimoniu al familiei.” (C.Murzea).
Aceste reguli de viață și organizare ale societății se regăsesc în prevederile dreptului
roman. Printre aceste prevederi regăsim și statutul juridic al fiecărei persoane. Acest statut era
definit de trei idei care constituiau capacitatea juridică (caput) a acesteia și anume :statutul
libertății (status libertatis), statutul cetățeniei (status civitatis) și statutul familiei (status familiae).
Statutul juridic al persoanelor influența în mod direct relațiile dintre acestea. Acest lucru putând
fi observat cel mai ușor în cadrul familiei. Membrii familiei erau și ei împărțiți din punct de
vedere juridic în două categorii, și anume, sui iuris – persoane independente – și alieni iuris –
persoane dependente. În principal, pater familias (șeful familiei) era cel care deținea statutul de
sui iuris, în timp ce ceilalți membrii ai familiei aveau statutul de alieni iuris, fiind dependenți de
pater familias. Pater familias nu înseamnă tată de familie, întrucât poate fi pater familias şi un
străin sau un copil. Un copil poate avea calitatea de pater familias deoarece familia romană nu
constă neapărat dintr-un grup de persoane, ci poate consta şi dintr-o masă de lucruri. Deci, un
copil care nu se află sub puterea cuiva este pater familias, în sensul că are o proprietate, familia
lui constând din bunurile pe care el le stăpâneşte cu titlu de proprietate.

2
 Toate aceste reguli de bază formau societatea romană și influențau modul de viață al
romanilor și relațiile dintre aceștia. În momentul în care apăreau schimbări la nivelul societății
care se mișca, legislația se schimba și ea pentru a putea susține noile realități.De asemenea,
trebuie menționată diferența între normele juridice (IUS) și cele religioase (FAS). Pentru a întări
normele juridice, romanii le-au investit cu «forța și voința » zeilor. Autoritatea religioasă era, în
lumea romană, unul dintre pilonii de susținere a societății. De obicei, normele juridice se
suprapuneau peste cele religioase, însă, în timp, se va face o separare destul de clară între cei doi
termeni. Astfel „ius” vor fi norme juridice, iar „fas” religioase. Pentru romani, această
delimitare clară era necesară pentru o mai bună organizare. De altfel, din secolul III î.Hr. romanii
aveau clar în mintea lor diferența dintre „ius humanorum” și „ius sacrum”.
Instituția căsătoriei este unul dintre cele mai importante elemente ale societății romane.
De fiecare dată când legislația privind căsătoria dezvoltă noi limite, aceasta influențează evoluția
societății romane. Căsătoria era, pentru romani, piatra de temelie a societății. Modestinus
(secolul III)spunea că o căsătorie este “unirea dintre un bărbat și o femeie într-o legătură pentru
întreaga viață, o împărtășire a dreptului divin și uman.”(Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae
et consortium omnis vitae, divini et humani iuris communication).Cuvintele lui Modestinus ne
duc cu gândul la o căsătorie ideală, însă, în realitate, lucrurile erau departe de a fi ideale. Sursele
scrise ne arată adevărata importanță a căsătoriei însocietatea romană.Această descriere augustană
abia deosebește, totuși, căsătoria romană ca fiind un fenomen istoric. Modestiunus, în cel mai
bun caz, se poate să se fi gândit să identifice un idealcultural de durată, mai degrabă, decât
căsătoria romană care se naște (apare, iese în evidență) din surse literare și legale. Căsătoria este
adesea considerată a fi piatra de temelie a societății umane și este, cu siguranță, cea mai
rezistentă. Dar structura sa, în special, structura juridică, avariat destul de mult de-a lungul
secolelor. Modestinus subliniază, mai presus de toate, alianța dintre soț și soție și legătura dintre
aceștia. Dar chiar și o privire rapidă asupra surselor literare romane va sugera că relațiile
conjugale apropiate erau doar o parte a imaginii de ansamblu, iar în anumite privințe, nu
reprezentau nici cea mai importantă parte. Căsătoria nu era simpla încununare a iubirii dintre doi
oameni.
În lumea romană, precum în societatea umană, în general, căsătoria ca instituție era
saturată cu numeroase sensuri și întrebuințări sociale, care puteau intra în conflict una cu cealaltă
în anumite circumstanțe. În primul rând, o nuntă între doi indivizi avea ca scop crearea unei

3
legături între familiile lor; și dacă unul sau ambii dintre cei doi soți erau sub pater familias,
prezența acestora în cadrul ceremoniei era foarte importantă. În al doilea rând, aranjamentele
care duceau la căsătorie aveau și mari implicații în ceea ce privește proprietatea pentru cele două
familii, deoarece mireasei i se cerea o dotă; și, în general, chestiunea întreținerii cuplului era
importantă pentru succesul căsătoriei lor. În al treilea rând, cele două familii, la fel ca toți ceilalți,
aveau un interes prin căsătorie și anume, procrearea și, implicit, reînnoirea populației care era
privit ca fiind un aspect important și natural al căsătoriei. Precum vom vedea, acestea și alte
considerente, nu numai că influențează căsătoria romană ca o instituție socială, de asemenea
influențează structura sa în legea romană. În final, căsătoria reprezintă una dintre instituțiile cele
mai interesante și mai specifice ale Romei spre deosebire de ceea ce poate fi găsit în lumea
modernă.
În sistemul legal modern, condițiile pentru căsătorie se clasifică în trei mari categorii.
Prima categorie dintre ele, aptitudinile care răspund la întrebarea: „Cine se poate căsători cu
cine?” aceste condiții ar fi specificarea vârstei minime și să fie sănătoși atât mental, cât și fizicși
interzic, de asemenea, de exemplu, căsătoria incestuoasă sau poligamia. A doua este reprezentată
de consimțământ8 care stabilește baza mariajului prin propria voință și intențiile sincere ale
părților care doresc să se căsătorească, iar în anumite cazuri este necesar acordul părinților sau
tutorilor. A treia categorie se referă la proceduri prin care se stabilesc anumite formalități cu
ajutorul cărora părțile care sunt eligibile pentru a se căsători și care au acordurile necesare, se pot
căsători. Procesul căsătoriei este împărțit în două etape :cuplul trebuie, mai întâi să obțină
certificatul de căsătorie (guvernul folosea acest lucru pentru a implementa condițiile
aptitudinale);iar apoi cei doi trebuie să celebreze căsătoria printr-o ceremonie oficială efectuată
de către o autoritate civilă sau religioasă desemnată.
Așa cum vom vedea, Legea romană pentru căsătorie are reguli pentru toate cele trei
categorii, dar ele sunt organizate într-un mod caracteristic, iar pentru noi într-un mod
deosebit.Cele mai dezvoltate sunt aptitudinile care implică, nu doar reguli familiare, dar și
restricții legale care au rezultat din prejudecățile sociale (interdicția căsătoriei între anumite
grupuri sociale) sau din politica publică (încurajarea căsătoriei și a procreării). Cele mai mari
diferențe se regăsesc în condițiile de consimțământ (consensus) și cele de procedură prin care
romanii rezumau căsătoria la minimum de cerințe (guvernul roman nu legaliza si nici nu
înregistra căsătoriile, nici nu recomandă o ceremonie specifică prin care să se oficieze căsătoria),

4
în schimb, folosesc consimțământul (consensus) precum un test, atât pentru începutul, cât și
pentru continuitatea căsătoriei. Asemenea măsuri legale simplificate au și avantaje și
dezavantaje: reglementarea limitată a procesului de căsătorie elimină birocrația mare, dar
riscurile de insecuritate într-o instituție socială extrem de importantă.Aşa cum am spus şi mai
devreme legea romană nu necesită organizarea vreunei ceremonii, religioase sau laice, pentru a
valida o căsătorie. Existau într-adevăr ceremonii pentru logodnă şi nuntă, dar nu există nici o
menţiune a acestora în surse legale. Lipsa acestor ceremonii în sursele legale poate avea două
motive. Unul pentru că aceste ceremonii nu erau relevante pentru legalitatea unei căsătorii.
Al doilea motiv ar putea fi acela că juriştii din timpul Imperiului târziu nu ar fi făcut
referire la niciun ritual păgân. Însă, cu toate acestea trebuie să avem în vedere faptul că
sponsalia, ca orice altă etapă a căsătoriei romane trebuia să se desfăşoare sub auspicii bune.
Astfel că lipsa detaliilor legate de ceremonii nu are legătură cu inexistentă acestora, ci, mai
degrabă, cu natura surselor care, fiind juridice, acesteafac referire la condiţiile legale şi nu la cele
religioase. Pentru a înţelege particularitatea unei căsătorii legale în lumea romană trebuie
menţionat că, de multe ori, prezenţa soţului la propriacăsătorie nu era necesară. Atâta timp cât
există o deductio mulieris in domum mariti, adică escortarea miresei în casa soţului, iar toate
condiţiile de fond erau îndeplinite, căsătoria era valabilă şi legală. O astfel de practică putea duce
la situaţii complicate, ca de pildă, femeia putea rămâne văduva înainte ca mariajul să se
consume. Într-o astfel de situaţie femeia era obligată să ţină doliu timp de un an de zile înainte de
a se putea căsătorii din nou.
Romanii nu întocmeau documente şi nici nu înregistrau căsătoriile. Singura
modalitateprin care o căsătorie se înfăptuia era consensus, o înţelegere între ambele părţi.
Această simplitate restrângea foarte mult birocraţia în cadrul statului roman, însă, sporea
insecuritatea în situaţiile critice. Aceste situaţii critice erau date de condiţiile de fond necesare
unei căsătoriilegale care puteau fi uneori neclare.De exemplu, vârsta minimă acceptată de legea
romană era de 14 ani pentru băieţi şi de 12 ani pentru fete. Însă acest lucru nu a fost dintotdeauna
specificat în mod clar. Astfel că au existat cazuri în care juriştii specificau că pubertatea trebuia
stabilită de la caz la caz printr-o inspectio corpores, în special, în cazul fetelor. O astfel de
situaţie neclară cauzată de condiţia vârstei ne-o oferă Ulpian:
O fată mai mică de doisprezece ani a fost dusă în casă viitorului ei soţ şi apoi a comis
adulter; curând după aceea, ea a trecut de vârsta căsătoriei în casa lui şi a devenit soţia lui. El nu

5
se poate folosi de dreptul lui ca soţ să o acuze de adulterul înfăptuit dacă s-au căsătorit înainte de
vârsta legală, dar poate fi acuzată ca logodnică, în acord cu decizia Împăratului Severus, care a
fost stabilită mai sus.Acesta este un caz dezbătut de jurişti pentru a explica întregul cadru legal
pentru sponsalia!13Pentru astfel de situaţii s-a stabilit că o vârstă minimă pentru căsătorie era
necesară. Legislaţia lui Augustus reglementează situaţia vârstei minime ridicând-o la 12 de ani
pentru femei şi 14 pentru bărbaţi. Cu toate acestea, legea nu a fost respectată deoarce căsătoriile
erau,pentru romani, o ocazie de a crea o legătură între familii. De cele mai multe ori, fetele erau
date în căsătorie de la vârste fragede pentru a încheia alianţe politice.
O altă condiţie de fond a unei căsătorii legale era conubium. Ius conubii
reprezentadreptul legal de a te căsători. Legea specifică ca viitorii soţi nu puteau fi rude între ei
în liniedirectă la infinit, în linie colaterală până la gradul patru. Desemenea, era interzisă
căsătoria între afini în linie directă la infinit şi linie colaterală între cumnaţi şi cumnate. Bigamia
era şiea interzisă. De asemenea, legea interzicea recăsătoria văduvelor înainte de un an de
lamoartea soţului.Existau cazuri în care două persoane nu se puteau căsători din considerente
sociale. Deexemplu, până în secolul V i.Hr. căsătoria între patricieni şi plebei era interzisă. De
asemenea,funcţia politică putea îngreuna posibilitatea unei căsători, de exemplu între un
guvernator şi ofemeie din provincia sa căsătoria era ilegală. Şi nu în ultimul rând, din punct de
vedere moral,o căsătorie putea fi interzisă. Astfel, între un tutor sau fiul acestuia şi fosta sa
pupilă nu seputea realiza o uniune legală.Tot la Ulpian găsim câteva explicaţii în privinţa a ceea
ce înseamnă conubium.
Conubiumeste capacitatea de a lua o nevastă în mod legal. Cetăţenii romani
auconubium cu cetăţeni romani şi cu Latini şi peregrini dacă acest drept le este acordat. Cusclavi
nu este conubium. Când conubium este prezent, copiii preiau statutul tatălui. Cândconubium nu
este prezent, copiii urmează statutul mamei, excepţie fac persoanele născutedintr-un tată peregrin
şi o femeie cu cetăţenie romană deoarece legea Minicia spune că uncopil născut dintr-o mama
sau un tată străin urmează condiţia părintelui cu statut mai mic.Dintr-un bărbat cu cetăţenie
romană şi o femeie Latină, se naşte un Latin şi dintr-un bărbatliber şi o femeie sclavă, un sclav.
Motivul este acela că în aceste cazuri nu există conubium şi,astfel, copiii urmează statutul
mamei. În cazul copiilor născuţi în cadrul căsătoriilor legale,dată concepţiei trebuie observată
pentru a determina statutul copiilor. În cazul copiilorconcepuţi nelegitim se acordă
statutul din momentul naşterii. De exemplu, dacă o femeiesclavă rămâne însărcinată, însă naşte

6
după ce este eliberată, aceasta are un copil liber;dinmoment ce ea rămâne însărcinată ilegitim,
însă, este liberă în momentul naşterii, progenituraei este liberă.
Ius conubii era în strânsă legătură cu statutul cetăţeniei. Se înţelege, prin acest aspect,că
doar cei ce aveau cetăţenie aveau dreptul la conubium. Celelalte grupuri cum ar fi latiniisau
peregrinii, deşi erau oameni liberi, nu aveau aceleaşi drepturi pe care le aveau cetăţeniiromani.
Pe măsură ce imperiul se extinde, oamenilor liberi li se acordă diferite privilegii şiaici vorbim, în
mod special, despre extinderea dreptului de cetăţenie şi extinderea lui iusconubii în perioada
antonină. Acestea din urmă produc în cadrul societăţii romane schimbărimajore, iar impactul pe
care l-au avut asupra celulei de bază a societăţii romane şi anume,familia, îl vom analiza în
detaliu în capitolele următoare.
Pentru ca o căsătorie să fie legală pe lângă conubium şi vârsta minimă acceptată
eranevoie de consensus. Acest consensus nu era nimic altceva decât o înţelegere între cele
douăpărţi, şi anume, viitorii soţi dacă erau sui iuris sau, dacă nu, între părinţii lor. Cu toate că
legeaspecifică şi acordul între viitorii soţi, de cele mai multe ori, cel mai important era
acorduldintre patres familias. Însă, implicaţiile acestui consensus se pot simţi extrem de bine în
cazulcăsătoriilor sine manu care nu cereau nicio formalitate. Era suficient că cei doi să înceapă
sălocuiască împreună (honor matrimonii) cu intenţia de a forma o familie (afectio
maritalis).Dacă erau îndeplinite şi celelalte condiţii căsătoria era validă.Concubinajul era
acceptat în societatea romană.
Din cauza legislaţiei destul de complexe ce aduce destul de multe
impedimentenedirimante, două persoane puteau trăi împreună în concubinatus. Concubinajul era
acceptatîn societatea romană, deşi copiii născuţi în cadrul unui concubinaj erau
nelegitimi. Deasemenea, un bărbat nu avea voie, din punct de vedere legal, să aibă şi o
concubină şi o soţie.Dacă o astfel de situaţie se ivea, bărbatul se făcea vinovat de adulter.
Adulterul era interzisprin lege, însă un bărbat vinovat de adulter nu era pedepsit, în schimb,
femeia putea fipedepsită, fie de soţ, fie de pater familias, în funcţie de tipul de căsătorie în care
era angajată.
Căsătoriile erau de mai multe tipuri. Cel mai frecvent tip de căsătorie era cum manu, în
cadrulcăreia femeia intra sub autoritatea bărbatului dacă acesta era sui iuris, dacă, în schimb,
soţulfemeii era alieni iuris atunci aceasta intra sub autoritatea lui pater familias de care
aparţineasoţul. Căsătoriile cum manu aveau trei forme, şi anume: confarreatio, usus şi

7
coemptio.Confarreatio era o formă a căsătoriei cum manu de care se bucurau doar patricienii.Se
organiza o ceremonie unde erau prezenţi viitorii soţi, pontifex maximus, flaminul luiIupiter,
precum şi zece martori. În cadrul acestei ceremonii se oferea lui Iupiter farreus panis,o pâine
specială, pentru a atrage favorurile zeului asupra viitorilor soţi. Trebuie să amintim căla romani
absolut orice acţiune trebuia să aibă loc sub auspicii bune.
Deoarece plebeii nu aveau acces la confarreatio, romanii au creat o formă de căsătorie
legalăpentru aceştia. Usus este formă de căsătorie pe care plebeii aveau dreptul să o facă.
Aceastăcăsătorie era una extrem de simplă ce presupunea convieţuirea celor doi sub acelaşi
acoperiştimp de un an. După această perioada, căsătoria devenea legală, iar femeia intra în
posesiabărbatului. A treia formă de căsătorie cum manu este coemptio. Această
presupune vânzareafictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ. Această practică avea
în vedere înlăturareaeventualelor inconveniente şi neînţelegeri. Era, în fapt, un procedeu de
creare a puterii asupraunei persoane.
În timp însă, căsătoria cum manus început să pună presiune, iar inconvenientele createde
o astfel de uniune aducea multe nemulţumiri. Pentru a uşura situaţia spre finele republicii,apare
un alt tip de căsătorie şi anume căsătoria sine manu unde femeia rămâne sub autoritatealui pater
familias.
Familia și căsătoria la alte popoare ale Antichității.
Pentru a înţelege specificul dreptului privat roman trebuie să reţinem că, la origine,
şiromanii, ca şi celelalte popoare ale Antichităţii, au confundat dreptul cu religia şi cu morala,dar
spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această confuzie şiau
realizat o distincţie clară între normele dreptului, normele religioase şi normele de morală,dovadă
că încă din epoca veche romanii au desemnat normele dreptului prin cuvântul ”ius”,iar normele
religioase prin cuvântul ” fas”.
Romanii sunt aceia care pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem deconcepte
rezervat exprimării ideilor juridice. Toate aceste concepte sunt denumite alfabetuldreptului,
limbajul dreptului, terminologia juridică. Prin aceste concepte pot fi exprimate celemai diverse şi
cele mai abstracte idei juridice, căci romanii au creat un criteriu de ordin formalpe baza căruia
putem distinge între ceea ce este juridic şi ceea ce este nejuridic, pe cândcelelalte popoare ale
Antichităţii nu au fost în măsură să creeze un asemenea limbaj, iarconsecinţa a fost ca acele
popoare nu au putut realiza distincţia între normele dreptului şicelelalte.

8
 Spre deosebire de romani, în Grecia Antică primul rost al căsătoriei este de ordinreligios.
Bărbatul se căsătoreşte în primul rând pentru a asigura procrearea de copii legitimi,de la care el
aşteaptă nu numai să-l îngrijească la bătrâneţe, dar mai ales să-l îngroape dupăritual şi să ducă
mai departe, după el, cultul familiei. Prin căsătorie el urmărea, mai presus deorice, să aibă copii
de sex bărbătesc, dacă nu mai mulţi, cel puţin unul, care să continueneamul şi să-i aducă tatălui
său cultul pe care acesta l-a celebrat în onoarea strămoşilor, cultsocotit ca indispensabil pentru
fericirea morţilor pe lumea cealaltă.La Sparta, bărbaţii care refuzau să se căsătorească erau
pedepsiţi de lege. La Atena, cutoate că nu exista nici o obligaţie juridică de a te căsători, bărbatul
necăsătorit era privit cudispreţ şi cu dezaprobare de către opinia publică. Se puteau eschiva de la
obligaţia căsătorieicei care aveau un frate mai mare căsătorit şi cu copii (băieţi).
Tradiţia nu numai că îngăduia, dar şi recomanda căsătoria în interiorul aceluiaşi
grupsocial (principiul endogamiei). Un atenian spune într-o pledoarie că şi-a măritat fata cu un
nepot şi nu cu un străin ca să păstreze şi să întărească legăturile de familie. Adesea, veriiprimari
se căsătoresc între ei sau unchiul se însoară cu nepoata, în care caz fratele fetei devinesocrul
propriului său unchi.În cazul în care lipsea un moştenitor de sex bărbătesc, fiica
căreia îi reveneamoştenirea tatălui ei (epicleros) trebuia să ia în căsătorie pe cea mai apropiată
dintre rudeletatălui ei care acceptă să se însoare cu ea. De aici reiese foarte limpede că grija
primordialăera cea pentru menţinerea neamului şi a cultului familiei.Hesiod îi sfătuia pe bărbaţi
să se căsătorească pe la 30 de ani cu o fată de 16. La Atena nu exista o restricţie categorică cu
privire la vârsta la care are loc căsătoria, aşa cum vorvrea s-o stabilească filosofii din secolul al
IV-lea î.Hr., dar sfatul lui Hesiod pare să fi fosturmat adesea.
Fetele puteau fi măritate de îndată ce ajungeau la pubertate (pe la 12-13 ani), dar deobicei
se aştepta, ca ele să atingă 14-15 ani. În Economicul lui Xenofon, nevasta
luiIschomachos n-avea mai mult de 15 când s-a căsătorit. Totuşi, se pare că fetele nu
eraumăritate înainte de pubertate, cum se întâmpla la Roma. 24Tinerii nu se căsătoreau niciodată
înainte de a deveni majori, la 18 ani, şi foarte adeseao făceau mult după cei doi ani de serviciu
militar (efebie). Aristotel stabileşte pentru căsătoriafetelor vârsta de 18 ani şi pentru cea a
bărbaţilor cea de 37 de ani. Diferenţa de vârstă dintresoţi era adesea considerabilă.
La această înţelegere orală trebuie să asiste şi martori care să poată afirma, în caz
denevoie, că ea a avut loc cu adevărat. Nu se cunoaşte dacă fata era prezentă la ceremonie
undenu joacă nici un rol, consimţământul ei nefiind necesar. Aceasta pentru că capul

9
familieiavea tot atâtea drepturi asupra copiilor săi ca şi asupra sclavilor săi şi că el îi poate vinde,
caatare, aşa cum se mai întâmpla încă, în secolul al V-lea î.Hr., în multe ţinuturi, dar nu în Atica.

Încheiere

Desigur, toate aceste reguli, tipuri de căsătorie nu sunt altceva decât nişte condiţii
deformă. Însă, pentru că o căsătorie să fie legală era necesar ca viitorii soţi să îndeplinească
condiţiile de fond, şi anume connubium, consensus şi vârsta minimă acceptată.
Acestecondiţii de fond sunt cele care contează cu adevărat şi tot aici apar cele mai multe
neclarităţiîn ceea ce priveşte mariajul la romani.Romanii nu priveau căsătoria că pe un eveniment
anume în timp, ci mai degrabă ca peun proces ce se putea lungi pe o perioadă de timp destul de
îndelungată. Poate de aceea nuavem dovezi clare că romanii sărbătoreau aniversarea nunţii.
Căsătoria se desfăşura pe maimulte etape şi anume sponsalia când avea loc stabilirea dotei şi
căsătoria propriu zisă cândavea loc şi ceremonia nunţii.

10
Bibliografie:
1. Hesiod, Munci și zile
2. Aristotel, Politica
3. Gidro Aurelia, Curs de drept privat roman,
4. Universul Juridic, București, 2020
5. Iustinian, Institutiones
6. C. Murzea, Drept roman(an 1)-suport de curs
7. Vl. Hanga, op. Cit, 1977
8. Negru Ion, Drept roman
9. Capotă G. Cristian, Drept roman 1, 2019
10. Teodor Sâmbrian, Instituții de drept roman
11. Emil Molcuț, Drept privat roman,Universul juridic, București, 2011
12. Alexandra Butnaru, Instituția căsătoriei în societatea romană
13. Ştefan Cocoș, Discipline obligatorii-Drept roman, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000

11