REFERAT LA DISCIPLINA DREPT ROMAN

Căsătoria în Roma Antică

 Instituția căsătoriei este unul dintre cele mai importante elemente ale societății
romane. De fiecare dată când legislația privind căsătoria dezvoltă noi limite, aceasta
influențează evoluția societății romane. Căsătoria era, pentru romani, piatra de temelie a
societății.
În toate societăţile primitive femeia se găsea într+o stare de inferioritare faţă de bărbat,
în primul rând din cauya slăbiciunii fizice. Această particularitate se întâlnește și la romani.
Femeia era supusă unei tutele perpetue, puterea părintească nefiind decât o variantă a acestei
tutele bărbatul devenind în mod natural tutorele femei. La romani tutela femeii a degenerat
repede dispărând încă din primele secole ale Imperiului. La o anumită epocă apar anumite
incapacități speciale menite să pună frâu influențelor exagerate exercitate de către femei,
urmărind să le mențină în rezerva cuvenită sexului lor1. Incapacitățile de care vorbim lovesc
toate persoanele de sex feminin. Au existat și alte restricții speciale pentru anumite categorii
de persoane de sex feminin mai cu seamă în ce privește moralitatea și religia 2
Jurisconsultul Modestinus (secolul III) spunea că o căsătorie este “unirea dintre un
bărbat și o femeie într-o legătură pentru întreaga viață, o împărtășire a dreptului divin și
uman.”( Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humani
iuris communication).
Cuvintele lui Modestinus ne duc cu gândul la o căsătorie ideală, însă, în realitate,
lucrurile erau departe de a fi ideale. Sursele scrise ne arată adevărata importanță a căsătoriei în
societatea romană.
Această descriere augustană abia deosebește, totuși, căsătoria romană ca fiind un
fenomen istoric. Modestiunus, în cel mai bun caz, se poate să se fi gândit să identifice un ideal
cultural de durată, mai degrabă, decât căsătoria romană care se naște (apare, iese în evidență)
din surse literare și legale. Căsătoria este adesea considerată a fi piatra de temelie a societății
umane și este, cu siguranță, cea mai rezistentă. Dar structura sa, în special, structura juridică, a
variat destul de mult de-a lungul secolelor. Modestinus subliniază, mai presus de toate,
alianța dintre soț și soție și legătura dintre aceștia. Dar chiar și o privire rapidă asupra surselor
literare romane va sugera că relațiile conjugale apropiate erau doar o parte a imaginii de
ansamblu, iar în anumite privințe, nu reprezentau nici cea mai importantă parte. Căsătoria nu
era simpla încununare a iubirii dintre doi oameni.
În Institutele lui Iustinian întâlnim o altă definiție, apropiată de cea dată de
Modestinus, dar în care nu se mai vorbește de elementul divin, sacru și religios al căsătoriei.

1
Livius T., Ab urbe condita, (de ka fondarea Romei), I, Editura Minerva, București,1976
2
Tomulescu C. Șt., Manual de drept privat roman, București, 1858
Potrivit acestei ultime definiții, căsătoria se înfățișează ca unirea bărbatului cu femeia
constând într-o comunitate de viață de nedespărțit – „ viris et mulieris coniucțio, individuam
consuetudinem vitae continens”.3
Definiția căsătoriei (iustum matrimonie sau iustae nuptiae) oglindește vechea
concepție bazată pe legături trainice și de neînlăturat ale celor care pășesc la încheierea ei;
acel vinculus iuris cu caracter particular prin care soții se unesc pentru toată viața.4
În lumea romană, precum în societatea umană, în general, căsătoria ca instituție era
saturată cu numeroase sensuri și întrebuințări sociale, care puteau intra în conflict una cu
cealaltă în anumite circumstanțe. În primul rând, o nuntă între doi indivizi avea ca scop
crearea unei legături între familiile lor și dacă unul sau ambii dintre cei doi soți erau
sub patres familias, prezența acestora în cadrul ceremoniei era foarte importantă. În al
doilea rând, aranjamentele care duceau la căsătorie aveau și mari implicații în ceea ce privește
proprietatea pentru cele două familii, deoarece mireasei i se cerea o dotă și, în general,
chestiunea întreținerii cuplului era importantă pentru succesul căsătoriei lor. În al treilea rând,
cele două familii, la fel ca toți ceilalți, aveau un interes prin căsătorie și anume, procrearea și,
implicit, reînnoirea populației care era privit ca fiind un aspect important și natural al
căsătoriei. Precum vom vedea, acestea și alte considerente, nu numai că influențează căsătoria
romană ca o instituție socială, de asemenea influențează structura sa în legea romană. În final,
căsătoria reprezintă una dintre instituțiile cele mai interesante și mai specifice ale Romei spre
deosebire de ceea ce poate fi găsit în lumea modernă.
După dreptul roman, soțul poartă denumirea de vir, iar soția deeste denumită prin
uxor. La vremea respectivă existau desosbiri esențiale din punct de vedere juridic între bărbat
și femeie, mai ales din pricina vocației deosebite a celor două sexe și a inegalității lor fizice;
bărbatul aparținea vieții publice iar femeia vieții casnice.
Datorită războaielor civile, populația Romei și cea din teritoriile aflate sub
administrația romană au suferit pierderi importante ceea ce a dus la slăbirea vechilor tradiții
ale vieții de familie determinând sporirea celibatului și a căsătoriilor fără copii. Urmărind să
mențină vechile tradiții, Augustus, își folosește prerogativele de tribun pentru a adopta Lex
Iulia de maritandis ordinibus. Legea stipulează că toți celibatarii care au depășit o anumită
vârstă fără să se căsătorească și toți văduvii sub o anumită vârstă necăsătoriți, nu mai puteau
beneicia de moșteniri și nu mai aveau dreptul să participe la jocurile publice. Măsurile s-au

3
Hanga Vl., Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977
4
Hanga Vl., Jacotă M., Drept privat roman, Editura didactică li pedagogică, București, 1964
aplicat și în cazul persoanelor căsătorite fără copii, în schimb familiile care aveau trei sau mai
mulți copii li se oferea șansa de a promova mai rapid în cariera publică.5
Chiar dacă din punct de vedere juridic soția are statutul similar al unei fice, în familie
(materfamilias) deține rangul principal adeseori fiind denumită sub apelativul matrona sau
domina de ceilalți membri din familie, cu toții acordându-i respectul și iubirea cuvenită.
Din căsătorie decurg o serie de consecințe directe între soți pe primul loc aflându-se
obligația reciprocă de încredere și fidelitate. Suficient să amintim aici maxima „pater is est
quem nuptiae demonstrant” care a străbătut veacuri. Infidelitatea femeii dădea dreptul
bărbatului să ucidă soția prinsă în flagrant delict de adulter. Pentru alte fapte
compromițătoare, soțul este îndreptățit să judece soția în prezența rudelor apropiate și să o
pedepsească.
În dreptul roman, au existat de-a lungul vremii mai multe forme de căsătorie însă nu
au ajuns toate până la sfârșitul Imperiului Roman. Unele au evoluat și au parcurs întreaga
perioadă a dreptului roman, altele au dispărut.
Menționăm principalele forme de căsătorie cunoscute în dreptul roman.
Căsătoria cum manus
Manus este expresia prin care romanii desemnau mâna, ceea ce sugerează aici situația
de drept dobândită de bărbatuyl care „punea mâna” pe femeie.
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept
urmare bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă fusese alieni
iuris, deveneau proprietatea bărbatului6. Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua
familie locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul
unei nepoate, iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră (loco sororis).
Căsătoria cum manu asigura prerogative întinse asupra femeii mergând până la dreptul
de viață și de moarte (ius vitae necisque). Soția intra într-o adevărată supușenie față de capul
familiei având poziția juridică descendenților aflați sub puterea părintească. Intrând în familia
soțului femeia dobândea drepturi specifice dintre care pe prim plan se afla dreptul la rudenie
civilă și la agnațiune. Cu toate acestea, femeia căsătorită cum manu nu putea fi dată în adopție
și nici nu putea fi emencipată.
Căsătoria cum manu se putea realiza în trei moduri diferite:
Confereatio este unul din modurile de realizare a căsătoriei cum manu. Căsătoria prin
confereatio este un act juridic străvechi, cu caracter solemn, esențialmente religios, fiind

5
Cary M., Scullard H.H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, Editura ALL, Bucuești, 2008.
6
Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iasi, Editura Alfa, 2004, p .168.
rezervat patricienilor. Numele căsătoriei provine de la pâinea din grâu (panis farreus) care se
împărțea între soți la ceremonie ca semn al comunității de viață.
Căsătoria se încheia în curie în fața a 10 martori, a marelui pontif (pontifex maximus)
și a flaminilor lui Jupiter (flamen Dialis). Pentru încheierea ei Gaius ne spune că sunt
îndeplinite mai multe ritualuri însoțite de cuvinte solemne și precise.
În ajunul căsătoriei, la Ceres era sacrificat un animal domestic,după unii autori antici,
o scroafă(Ceres fiind zeița belșugului). Se cercetau măruntaiele animalului sacrificat pentru a
stabili dacă vrerea lui Jupiter era prielnică încheierii căsătoriei. Apoi fierea animalului se
arunca sub altar ca orice amărăciune să dispară din căsătorie. Cei doi miri erau așezați pe câte
un scaun de formă identică, fiecare scaun fiind acoperit cu balna unei oi sacrificate. Flaminul,
sau o femeie în vârstă care nu s-a căsătorit decât o singură dată (pronuba), fapt care echivala
drept augur fericit pentru soarta viitorilor soți, unea mîinile dreptre al mirilor (dextrarum
iunctio) și atrăgea atenția miresei că datoria ei este să oparticipe la toate actele sacre din casa
soțilui și să contribuie la bunăstarea familiei. Mireasa, printr-o formulă solemnă își lua acest
angajament, apoi tinerii gustau din turta de grâu și închinau un pahar de vin îndulcit cu miere
după care soții rosteau rugăciuni7.
La terminarea ceremoniei urma ospățul oferit de tatăl miresei, prilej cu care erau
servite anumite mâncăruri tradiționale. La venirea serii, tânăra mireasă era condusă cu alai
spre locuința soțului.
Coemptio este o altă formă a căsătoriei cum manu. se pare că numai plebeii aveau
dreptul să o încheie. Această căsătorie avea la bază mancipatio, o vânzare-cumpărare fictivă
prin care femeia însăși, dacă era sui iuris sau cu încuviințarea tatălui dacă era filia familias,
intra sub puterea soțului.
Ceremonia se petrecea în fața pretorului și în prezența a 5 cetățeni romani și puberi.
Participant la căsătorie este și libripens-ul (purtător de balanță) ca la orice vânzare. În
prezența acestora, femeia își cumpăra soțul cu o monedă simbolică primind la rândul ei o altă
monedă de la viitorul soț. Se întorceau unul către celălalt și se întrebau reciproc: Vrei să devii
mamă (respectiv tată de familie) alături de mine? Răspunsul afirmativ însemna căcătoria
încheiată. Gaius ne spune că pe vremea sa acest gen de căsătorie se folosea și la schimbarea
tutelei femeii pentru a putea testa.
Usus este o a treia formă prin care căsătoria cum manu putea să fie încheiată. Legea
celor XII Table stabilește în privința ei că bărbatul și femeia care au trăit împreună timp de un

7
Grimal P., Civilizație romană, I, Editura Minerva, București, 1973-p.122
an, la împlinirea lui, părțile sunt considerate căsătorite. Faptul că au stat împreună un an
manifestând intenția de a fi căsătoriți, atrage după sine existența căsătoriei.
Absența femeii de la domiciliul soțului trei nopți consecutive are drept consecință
inexistența căsătoriei, despre acest lucru se scrie și în Legea celor XII Table.
Căsătoria usus a apărut ca un mijloc prin care s-a permis plebeilor să dobândească
putere asupra femeilor. Un asemenea gen de căsătorie nu necesita solemnități deosebite și nici
participarea autorităților la încheierea ei. Pe durata de un an femeie era practic în situația unei
concubine.
Nefiind un act juridic ci o stare de fapt, acest tip de căsătorie avea consecințe juridice
deosebite: matroana romană considerată prin ficțiune fică a soțului ei și soră a propriilor copii,
la moartea soțului primea prin testament un tutore. La împlinirea termenului de un an,
bunurile femeii împreună cu ea intrau în puterea șefului de familie. Gaius spune că acest tip
de căsătorie a fost abrogat prin legile lui Augustus.
În timp însă, căsătoria cum manu a început să pună presiune, iar inconvenientele create
de o astfel de uniune aducea multe nemulţumiri. Pentru a uşura situaţia spre finele republicii,
apare un alt tip de căsătorie şi anume căsătoria sine manu.
Căsătoria sine manu
Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii,
aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui
iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub
patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium
chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.
Din perioada în care s-a admis căsătoria fără manus, femeia începe să dețină anumite
drepturi în familie. Acest lucru se produce cel puțin din punct de vedere teoretic. Adeseori
puterea tatălui era înlocuită printr-un tutore legitim. Din perioada împăratului Octavian
August, legislația scutește integral de tutelă femeile căsătoriei sine manu dacă aveau trei copii.
Pentru încheierea căsătoriei sine manu nu era necesară prezența bărbatului, pe când
absența femeii era un impediment major având drept consecință imposibilitatea încheierii
căsătoriei.
Nu sunt necesare formalități speciale pentru a se încheia căsătoria sine manu. Pentru
existența ei se impunea să fie îndeplinite două elemente affectio maritalis și honor
matrimonii. Prin afectio maritalis se înțelege intenția reciprocă a viitorilor soți de a încheia
căsătoria iar honor matrimonium este conviețuirea efectivă a celor doi.8
8
Hanga Vl., Jacotă M., Drept privat roman, Editura didactică li pedagogică, București, 1964, p.134
 Copii născuți sunt copii legitimi intrând sub puterea tatălui, cu mama lor se gasesc
doar în poziția unor rude de sânge.
Căsătoria sine manu prezintă elemente mai evoluate decât căsătoria cum manu
deoarece căsătoria fără manus a promovat tendința de egalitate a soților.
Condiții de fond și de formă la încheierea căsătoriei.
Pentru ca o căsătorie să fie valabilă, indiferent de forma ei, trebuia să îndeplinească
anumite condiții obligatorii numite condiții de fond care erau în număr de trei: conubium,
vârsta și consimțământul.
Prin conubium în sens obiectiv se înțelege aptitudinea generală a unei persoane de a
încheia o căsătorie conform dreptului civil (ius conubii)9. În sens subiectiv, conubium indică
posibilitatea persoanelor care deși au ius conubii nu se pot căsători între ele (rudenie, condiție
socială, etnie, etc.) Înrudirea în linie directă este considerată la infinit piedică în căsătorie. În
schimb, rudenia colaterală era piedică la căsătorie până la un anumit grad. În timpul
Dominatului a devenit piedică la căsătorie și alianța în linie colatrerală.
S-a considerat piedică la încheierea căsătoriei în anumite perioade și cvasi-alianța
nepermițând încheierea căsătoriei fiului cu logodnica sau concubina tatălui său. 10 Împăratul
Claudiu permite colateralilor de gradut III să se căsătorească între ei pentru a putea închia el
însuși căsătoria cu nepoata sa Agripina. Condiția socială a fost un impediment la încheierea
căsătoriei până la apariția legii Canuleia din anul 445 î. Hr., prin care a fost admisă căsătoria
între patricieni și plebei. Prin legea Papia Poppea se interzice căsătoria între senatori și femei
de moravuri ușoare până când Iustinian a desființato. Nu s-a admis căsătoria între liberți și
sclavi, între un funcționar roman și femeia din provincie, între tutore ori fiul acestuia și
pupilă, iar prin Lex Iulia de adulteriis se interzicea căsătoria între sotul adulter si complicele
său. Văduvei îi era interzis a se recăsători mai devreme de 10 luni, iar mai târziu, de un an, de
la moartea sotului. În timpul primilor împărati crestini s-a emis si interdictia încheierii
căsătoriei între crestini si evrei. Anumite cusuri fizice ale viitorilor soți puteau fi impedimente
la căsătorie: bărbații castrați nu aveau dreptul să încheie căsătorii și nici peroanele cu
dizabilități fizice deosebite.
Vârsta este o altâ condiție de fond la încheierea căsătoriei. În vechiul drept roman, vârsta
la căsătorie era fixată de pater familias. Cu timpul, s-a procedat la examinarea corporală a
viitorilor soti, pentru a constata pubertatea băietilor si nubilitatea fetelor.

9
Popa V., Drept privat roman, Ediția a II-a compendiu, Editura Presa universitară română, Timișoara, 2001
p.121
10
Oancea D., Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck, București, 2009, p.90
 Vârsta minimă acceptată de legea romană era de 14 ani pentru băieţi şi de 12 ani
pentru fete. Însă acest lucru nu a fost dintotdeauna specificat în mod clar. Astfel că au existat
cazuri în care juriştii specificau că pubertatea trebuia stabilită de la caz la caz printr-
o inspectio corpores, în special, în cazul fetelor. O astfel de situaţie neclară cauzată de
condiţia vârstei ne-o oferă Ulpian :
Si minor duodecim annis in domum deducta adulterium commiserit, mox apud eum
aetatem excesserit coeperitque esse uxor, non poterit iure viri accusari ex eo adulterio, quod
ante aetatem nupta commisit, sed [vel] quasi sponsa poterit accusari ex rescripto divi Severi,
quod supra relatum est. ( Ulpianus libro secundo de Adulteriis)
O fată mai mică de doisprezece ani a fost dusă în casă viitorului ei soţ şi apoi a comis
adulter; curând după aceea, ea a trecut de vârsta căsătoriei în casa lui şi a devenit soţia lui.
El nu se poate folosi de dreptul lui ca soţ să o acuze de adulterul înfăptuit dacă s-au căsătorit
înainte de vârsta legală, dar poate fi acuzată ca logodnică, în acord cu decizia Împăratului
Severus, care a fost stabilită mai sus.Acesta este un caz dezbătut de jurişti pentru a explica
întregul cadru legal pentru sponsalia!
Pentru astfel de situaţii s-a stabilit că o vârstă minimă pentru căsătorie era necesară.
Legislaţia lui Augustus reglementează situaţia vârstei minime ridicând-o la 12 de ani pentru
femei şi 14 pentru bărbaţi. Cu toate acestea, legea nu a fost respectată deoarce căsătoriile erau,
pentru romani, o ocazie de a crea o legătură între familii. De cele mai multe ori, fetele erau
date în căsătorie de la vârste fragede pentru a încheia alianţe politice.
Legislația romană nu a impus limită maximă de vârstă pentru căsătorie, fiind admisă
pe toată durata vieții persoanei.
Consimțământul (affectio maritalis) are loc în mod diferit. Când viitori soți erau
alieni iuris în dreptul vechi nu se cerea consimțământul lor, suficient fiind consimțământul
celor doi pater familias ai familiilor din care viitorii soți făceau parte.11
Din perioada Imperiului constrângerile la încheierea căsătoriei slăbesc, treptat femeia
dobândește personalitate liberă, iar părinții încep să nu mai căsătorească fiicele împotriva
voinței lor. Dintre formele juridice necesare la încheierea căsătoriilor, dispar acele reguli
vechi manite să salvgardeze poziția privilegiată a lui pater familias. În locul căsătoriilor
impuse soților prin înțelegeri exterioare voinței lor, apar căsătoriile încheiate în baza liberului
consimțământ. Condiția riguros aplicată a consimțământului celor doi pater familias în
vederea încheierii căsătoriei tinerilor, cunoaște însemnate atenuări mai cu seamă când viitorii
soți sunt alieni iuris. Legea Iulia de maritandis orfinibus, permite viitorilor soți să se adreseze
11
Paraschiv M., Femeia în Roma antică. Editura Junimea, Iași, 1999, p.124
magistratului dacă ascendenții refuză motivarea căsătoriei 12. Se ajunge la un moment dat ca
fiind suficient consimțământul viitorilor soți dacă erau sui iuris fără a fi necesar
consimțământul șefului de familie. Lipsa consimțământului șefului de familie, atunci când era
necesar, atrage nulitatea căsătorie. Nu s-a cerut niciodată consimțământul mamei viitorilor
soți.
Romanii nu au permis bigamia, în timpul domniei împăratului Iustinian ea era
sancționată prin pedeapsa cu moartea.

12
Stoicescu M., Curs elementar de drept roman, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Institutul de arte grefice
Bucovina, București, 1991, p. 102
Bibliografie

1. Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iasi, Editura Alfa, 2004;

2. Cary M., Scullard H.H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a,
Editura ALL, Bucuești, 2008;
3. Grimal P., Civilizație romană, I, Editura Minerva, București, 1973;
4. Hanga Vl., Jacotă M., Drept privat roman, Editura didactică li pedagogică, București,
1964;
5. Hanga Vl., Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977;
6. Livius T., Ab urbe condita, (de ka fondarea Romei), I, Editura Minerva, București,
1976;
7. Oancea D., Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck, București, 2009;
8. Paraschiv M., Femeia în Roma antică. Editura Junimea, Iași, 1999;
9. Popa V., Drept privat roman, Ediția a II-a compendiu, Editura Presa universitară
română, Timișoara, 2001;
10. Stoicescu M., Curs elementar de drept roman, Ediția a III-a revăzută și adăugită,
Institutul de arte grefice Bucovina, București, 1991;
11. Tomulescu C. Șt., Manual de drept privat roman, București, 1858;
12. http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf
13. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/institu-ia-c-s-tori
14. http://documents.tips/documents/casatoria-in-dreptul-roman.html
15. http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/
cursuri_biblioteca_virtuala/drept/drept_roman.pdf