Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea de Drept

Obiectul de studiu: Drept Privat Roman

Lucrare de control

Tema:
Drepturile si obigațiile soțului si a soției

Profesor coordonator: Student:

Slutu Nicolae Anul 1, Baciu Andrei

Căsătoria cum manu ca si căsătoria sine manu, erau la fel de vechi, Legea celor XII Table le
mentionează pe amândouă în acelasi timp. În Legea celor XII Table căsătoria era considerată
un simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei ceremonii sau
interventia vreunui organ al statului. Totusi, la început, probabil că multe căsătorii se încheiau
prin anumite solemnităti. Aceste solemnităti precedau căsătoria si se realizau pentru ca sotia
să intre în puterea sotului – manus.
Casatoria cum manu:
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept urmare
bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă fusese alieni iuris,
deveneau proprietatea bărbatului1. Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie
locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate,
iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră (loco sororis).
Această căsătorie se realiza în trei feluri:
Confarreatio (căsătorie religioasă solemnă) – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor
care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. Presupunea prezenta viitorilor soţi, a lui
pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În acest cadru se oferea lui
Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage favoarea zeului suprem.
La usus apare vechea conceptie a uzucapiunii, deci a dobândirii unui obiect prin folosintă
îndelungată, usus neînsemnând altceva decât folosire. Lipsită de orice formă, căsătoria
devenea valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul comun să nu fi
fost întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci usurpatio trinoctii (folosire,
întrebuintare a celor trei nopți) aceasta îl împiedica pe bărbat să dobâbdească manus asupra
sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost concepută initial pentru a da satisfactie
plebeilor, pentru a putea dobândi si ei manus asupra sotiei. Începând cu secolul al II-lea al erei
noastre, Gaius spune că această institutie a căzut în desuetudine.
Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. A apărut mai tarziu, pentru ocolirea
inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi usus. Coemptio se realiza printr-o autovânzare
fictivă a viitoarei soţii de către viitorul soţ. Această formă de căsătorie este o aplicaţiune a
mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei personae 2. Coemptio era
uzitată în vremea lui Gaius și în alte scopuri decât căsătoria – ca de exemplu pentru
schimbarea tutelei unei femei, pentru a putea testa, pentru căsătoria formală cu un bătrân care
o scutea de cultul propriilor strămosi.
Căsătoria fără manus:
era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care
era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce
au existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de
către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei 3. Prin căsătoria fără manus,
adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în familia de origine
având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a
agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias.

1
2

3
Dr. Vasile Popa, Dr. Radu. I. Motica, Drept privat roman, Ed. Presa Universitară Română, Timisoara – 1994, p. 88.
Cristinel Murzea, Drept roman, Ed. All Beck, 2003, p.82.
Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate
asupra ei.Din punct de vedere al statutului juridic al femeii, această formă de căsătorie se
deosebeste net de căsătoria cum manu:
Femeia rămânea supusă agnatic în familia ei de origine, sub autoritatea tatălui sau a unor rude
agnatice, iar în cazul în care, în momentul căsătoriei, era o persoană sui iuris, îsi va păstra
acest statut pe întreaga durată a căsătoriei;
Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din copiii săi, oriunde s-ar afla;
Din punct de vedere patrimonial, femeia căsătorită sine manu si supusă autoritătii paterne nu
putea dobândi bunuri pentru sine sau pentru sot, ele revenind celui care exercita autoritatea
paternă. De la aceste reguli de principiu s-au admis cu timpul o serie de derogări, venite de
altfel, în întâmpinarea dorintei de a da o pondere tot mai mare legăturilor provenite din
căsătorie;
În privinta relatiilor personale dintre soti, femeia putea părăsi locuinta sotului, din proprie
initiativă sau la solicitarea tatălui ei. si această regulă de principiu a fost amendată spre sfâsitul
Republicii, când pretorul a acordat sotului părăsit, în fapt, posibilitatea de a uza de interdictul de
uxore exhibenda, pentru a-si readuce sotia la domiciliul conjugal.
În cazul în care între sot si tatăl femeii căsătorite intervenea un conflict cu privire la domiciliul
sotiei, s-a dat câstig de cauză sotului, apreciindu-se că nu se putea exercita autoritatea
părintească împotriva vointei celui ce a acceptat acea femeie drept sotie. Pretorii au apreciat că
prin consimtământul tatălui la căsătorie, drepturile acestuia au fost cedate sotului;
Sotii erau obligati să-si poarte reciproc respect iar o anumită ”independentă” în căsătorie nu
însemna că ei sunt străini unul fată de celălalt, predominând comunitatea de viată si interese a
celor doi. În acest sens, nu se permitea sotilor să intenteze, unul împotriva celuilalt, actiuni
penale sau infamante, recunoscându-se, pe planul dreptului privat, un drept de succesiune
între soti, fapt ce este în totală contradictie cu vechile conceptii romane cum că sotii ar fi străini
unul fată de altul4.
Căsătoria sine manu era lipsită de formalităti, dar totusi, se cereau anumite conditii în afară de
simpla convietuire a sotilor. În primul rând se cerea, din partea bărbatului si a femeii,
manifestarea de voință de a trăi ca soti – affectus maritalia. Pe lângă aceasta, erau necesare
anumite ceremonii care deosebeau această căsătorie de concubinat.
Logodna (sponsalia) - era promisiunea pe care si-o făceau viitorii soti în vederea căsătoriei.
Viitorii soti puteau face promisiunea de căsătorie dacă erau persoane sui iuris, însă această
promisiune o puteau face si părintii, de asemenea. Logodna era denumită sponsalia deoarece
se folosea verbul spondere pe care îl întâlnim la stipulatie.
În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură morală;
logondna n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când, devenind un raport-

Efectele casatoriei Romane

4
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p.152.
 În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură morală;
logondna n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când, devenind un raport-
juridic, obliga partea care se facuse vinovată de ruperea nejustificată a logodnei la plata unor
daune-interese corespunzătoare. Pentru încheierea unei căsătorii se cereau îndeplinite mai
multe condiţii.În epoca arhaică a dreptului roman, căsătoria copiilor se încheia de către şefii de
familie, ca o consecinţă a autorităţii pe care aceştia o aveau asupra persoanelor ce se aflau în
puterea lor familiala (patria potestas); în dreptul clasi, pe lângă consimţământul şefilor de
familie, se cerea si cel al persoanelor ce urmau sa se căsătorească, dar treptat va prevala în
fapt voinţa acestora din urmă, drept urmare a slăbirii autorităţii lui pater familias. Tinerii ce
urmau să se căsătorească trebuiau să aibă o vârstă minimă: 12 ani fetele, 14 ani băieţii. Unii
jurişti opinau că pentru aceştia din urmă pubertatea trebuia stabilită de la caz la caz printr-o
cerecetare corporală (inspectio corpores), dar opinia lor nu s-a impus.În fine, viitorii soţi
trebuiau să mai îndeplinească unele condiţii stabilite de legea romană si cunoscute sub
denumirea de ius conubii (dreptul legal de a se căsători). Cei ce urmau să se căsătorească nu
puteau fi rude între ei (în linie directă la infini, în linie colaterală între cumnaţi si cumnate, dar
numai din epoca dominatului). Bigamia fiind interzisă, niciunul din viitorii soţi nu putea fi
căsătorit, iar văduva nu se putea remărita. Din considerente de incertitudine a paternitaţii,
înainte de un an de la moartea soţului. În unele cazuri, căsătoria nu era îngăduită din
considerente sociale (între patricieni si plebei pâna in secolul V î.e.n.), politice (între guvernator
si o femeie din provincia sa), sau morale (între tutore – sau fiul acestuia – şi fosta pupilă). Cea
mai veche formă de căsătorie a fost, aşa-zisa căsătorie „solemnă” ce se încheia utilizându-se
anumite formalităţi si ritualuri. În terminologia juridică ea se intitula căsătorie cum manu,
deoarece femeia cădea in puterea (manus) şefului de familie (pater familias), având o poziţie
de subordonare faţă de acesta, asemenea fiicelor (loco filiae). Căsătoria “solemnă” se încheia
fie prin folosirea anumitor ceremonii religioase oficiate de preotul Jupiter (flamen Dialis) faţă de
10 martori, fie printr-o cumpărare – la început reală, apoi devenită simbolică – pe calea unei
mancipaţiuni (modul solemn de transferare a proprietăţii), fie prin convieţuirea neîntreruptă a
femeii cu un bărbat vreme de un an de zile ( usus, adică deprindere, obişnuinţă ).Spre finele
Republicii Romane, îşi face apariţia aşa-zisa căsătorie „liberă” numită, după cum am mai
menţionat, sine manu, deoarece aceasta nu intra în puterea materială a soţului.În cazul în care
două persoane nu se puteau căsători, datorită unui impediment nedirimant (diferenţa de
condiţie socială, afinitate, considerente politice etc.), ele puteau convieţui împreună în mod
stabil sub forma concubinatului (concubinatus). Deşi copiii născuţi dintr-o astfel de uniune erau
cinsideraţi nelegitimi (vulgo concepti), treptat poziţia lor s-a ameliorat; sub Justinian ei primesc
un drept la alimente din partea tatălui şi la o parte din succesiunea acestuia.Raporturile dintre
soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă” sau de una „liberă”. În primul
caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta era „independent” (sui iuris), iar dacă
era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea şefului de familie (pater familias) de care aceasta
depindea. Bunurile soţiei deveneau proprietatea capului de familie, iar acesta exercita asupra
soţiei o autoritate nelimitată, cel puţin în epoca arhaică a Romei.

Efectele casatoriei asupra bunurilor

 Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Acestea par relativ complexe, dar dacă privim regimul
bunurilor după felurile căsătoriei, respectiv căsătoria cu manus si cea fără manus, lucrurile sunt
simple.Astfel, la căsătoria cu manus acţionează regimul comunitătii de bunuri, adică tot ceea ce
dobândeşte soţia intră în patrimoniul familiei, care era coproprietatea lui pater familias,
respectiv soţul. În cazul morţii acestuia primea o parte egală cu partea pe care o primea
fiecarea copil.În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind
independenţi din punct de vedere patrimonial unul faţă de celălalt.Relaţiile patrimoniale dintre
soţi se refereau la câteva instituţii precis reglementate de dreptul roman în funcţie de
necesităţile vieţii familiei romane, pe de-o parte, și pe de alta de interesele aceleiaşi societăţi
care le-a impus. Acestea se refereau deci la: dotă (dos, zestre), parafernă, donaţie, donaţiunea
ante nuptias si donaţiunea propter nuptias. Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le
aducea pentru a susţine sarcinile căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia. Procedura juridică de
constituire a dotei varia şi se realiza prin următoarele modalităţi: datio dotis, promisio dotis si
dotis dictio.Datio dotis consta în transferul de proprietate făcut soţului de către soţie în
mijloacele diferite ca traditio, macipatio si acceptilatio. Promisio dotis consta într-o stipulatio –
contract verbal de promisiune prin care se constituia dota.Dotis dictio – promisiunea de dotă
era forma specifică pentru constituirea dotei. Diferite persoane, ca însăşi fata ce urma să se
căsătorească, tatăl, bunicul dinspre tată și chiar debitorul acesteia putea să se oblige prin dotis
dictio pronuntând cuvinte solemne în faţa viitorului soţ, să facă o prestaţie cu titlu de dotă 5. Faţă
de stipulatio, în acest caz numai o singură persoană pronunţa cuvintele solemne, respectiv cel
care constituia dota. În epoca clasică dotis dictio a căzut in desuetudine.Dota era foarte
importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept dovadă de dezonoare. Procedura
de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită depindea de condiţia ca ulterior să fi
avut loc căsătoria căci în caz contrar această constituire nu mai producea efecte.Dota intra în
proprietatea soţului care trebuia să o folosească numai pentru susţinerea sarcinilor căsătoriei.
La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită drept consecinţă a faptului că la încheierea ei
aceasta era constituită numai pentru susţinerea sarcinilor căsătoriei.Regimul juridic al bunurilor
dotale. Am afirmat că soţul devenea proprietar al bunurilor dotale. În epoca veche soţul avea
drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, nu numai in timpul căsătoriei dar si după desfacerea
acesteia; pentru motivul că acest regim devenise abuziv, în sensul că la sfârşitul republicii ca o
consecinţă a slăbirii legăturilor de familie, crescând numărul de divorţuri şi foarte multe familii
destrămându-se, s-a impus ca dota care susţinea sarcinile căsătoriei să fie restituită celui care
a constituit-o , si a nu se da posibilitatea unei categorii de bărbaţi să se imbogăţească prin
dotă.Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine o parte din bunurile dotale in
următoarele cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din
căsătoriepentrucheltuielile făcute de soţ pentruîntreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a
sustras bunuri de la soţ sau care s-a compromis imoral.Pentru stăvilirea practicilor căsătoriilor
din interes, respectiv pentru dobândirea dotei, s-au luat iniţial măsura restituirii dotei în caz de
divorţ, numită cautio rei uxoriae – stipulaţia prin care bărbatul promitea restituirea dotei în caz
de desfacere a căsătoriei. Stipulaţia era sancţionată prin actio ex stipulatu, dar dacă femeia nu
avea ea însăşi grijă să încheie această stipulaţie, nu avea la dispozţie niciun mijloc juridic de
recuperare a dotei.De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o
acţiune - actio rei uxoriae, prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să
5
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, nr. 6., 1940, p. 159, apud, prof. univ. dr. Stefan Cocos, op.
cit., p. 105.
încheie stipulaţia de restituire a dotei.Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis
înstrăinarea de către soţ a imobilelor italice ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul
Justinian a lărgit această regulă în sensul că toate imobilele dotale nu puteau fi înstrăinate,
indiferent unde s-ar fi aflat acestea.Paraferna, constituia bunurile femeii ca soţie existente pe
lăngă zestre. În căsătoria fără manus, femeile căutau să-şi asigure o anumită independență şi
de aceea nu-şi constituiau zestre toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele însele.
Femeia rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce formau obiectul
parafernei. Totuşi soţia îi putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei ca:
administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece proprietatea lucrurilor corporale cu obligaţia
de a le înapoia impreună cu fructele lor, etc. Pentru asigurarea înapoierii paraferne, soţia avea
o ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.Donaţiunea între soţi, constituia un caz special al
donaţiunii între vii. Ea a apărut odată cu căsătoria fara manus, căsătorie în care femeia putea
să aibă bunuri ce constituiau patrimoniu şi deci să primeasă alte bunuri cu titlu de
donaţiune.Pentru motivul că soţii exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinaţi să facă
donaţii, romanii au interzis donaţiunea între soţi. Totuşi în practică soţii îşi făceau donaţii
eludând interdicţia. În acest context împăratul Antonius Caracalla a emis senatusconsultul
oratio Antonini prin care se dădea valabilitate donaţiei soţului care continua să persiste până la
moarte în intenţia sa de a dona către celălalt soţ anumite bunuri.Donaţiunea ante nuptias si
donaţiunea propter nuptias. Se obişnuia ca logodnicii să-şi facă cadouri unul altuia înainte de
căsătorie. Acest obicei s-a impus ca o regulă în sensul că bărbatul înainte de căsătorie, să dea
femeii o donaţie care odată cu constituirea dotei intrau în patrimoniul acestuia. O astfel de
donaţie, deoarece era făcută înainte de căsătorie se numea donaţiunea ante nuptias.În vremea
împăratului Justinian donaţiunea ante nuptias s-a transformat în donaţiunea propter nuptias, în
sensul că această donaţiune se putea face pe de-o parte în momentul încheierii căsătoriei şi
deci nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul căsătoriei.În ceea ce priveşte regimul
juridic al acestor bunuri nu exista obligaţia ca în cazul desfacerii căsătoriei acestea să fie
restituite. În vechea societate romană divorţul era privit cu multă ostilitate, deoarece societatea
era interesată ca familia, celula de bază în procesul de producţie, să aibă o trainică durabilitate.
De aceea cei ce divorţau fără just temei erau sancţionaţi: fie cu luarea dreptului de vot, fie cu
radierea dintr-un ordin privilegiat, fie cu excluderea din senat etc. Decăderea morală se face tot
mai mult simţită la clasele suprapuse, iar divorţurile devin tot mai frecvente, în aceste cercuri.
Uneori împăraţii intervin, încercând să îngreuneze, prin măsuri legislative, despărţirile fără
temei, şi să stăvilească primejdia disoluţiei morale.Fără a mai încerca să limiteze divorţurile,
împăratul Justinnian le acceptă, dacă erau justificate ( de exemplu căderea în prizonierat,
adulterul ) sau dacă exprimau voinţa ambelor părţi, adică consimţământul lor mutual de a se
despărţi; în celelalte cazuri, declarate „nejustificate”, soţul care ceruse divorţul era pedepsit, dar
căsătoria era declarată totuşi desfăcută6.Desfacerea căsătoriei. Aceasta se realiza în mod
forţat sau în mod voluntar. În mod forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea
libertaţii sau a cetaţeniei unuia dintre soţi. Tot cau un mod forţat se desfăcea şi căsătoria care
după încheiere intra sub incidenţa unei piedici la căsătorie, de exemplu căsătoria unui
cetaţean devenit ulterior senator, cu o dezobită 7. În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin
voinţa părţilor, făcându-se distincţia între căsătoria cu manus si cea fără manus.În acest

6
Cristinel Murzea, op. cit., p. 84.
7
Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1977, p. 202, apud, Valerius. M. Ciucă, op.
cit., p. 196.
context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei, prin forme inverse
decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin difarreatio, coemptio sau
usus prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală a bărbatului, căsătoria
desfăcându-se.De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta
mai exista repudium, atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se
despărţi. Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe de
alta asupra bunurilor.În ceea ce priveşte persoana soţilor, supă desfacerea căsătoriei foştii soţi
dispuneau de persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.Privitor la persoana
copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care era pater familias, copiii
deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin divorţ, copiii rămâneau la soţul
nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.În ceea ce priveşte efectele desfacerii
căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel
si a parafernei. Donaţiunea ante nuptias si cea propter nuptias nu se restituiau.Putem conchide
că dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru toată
viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios – nuptie suntcomunicatio maris et feminae,
consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio; era uniunea bărbatului şi a femeii ce
implica o viaţă comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam
consuetudinem vitae contiens. Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre
bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii
şi reglementată de normele imperative ale legii.

Efectele casatoriei asupra persoanelor

Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii
datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de origine.
Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu făcea parte din
familia soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă din punct de
vedere al bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la
domiciliul soţului ei.Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea
soţilor, fapt ce explica ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor.
Totuşi indiferent de excepţie trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi
datorau fidelitate unul altuia, adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la demnitatea
soţului; ea îşi avea domiciliul la soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal având un mandat tacit
pentru a o reprezenta în justiţie; soţii nu puteau intenta acţiune unul împotriva celuilalt, în caz
contrar suportând pedeapsa infamiei etc.În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a
aduce pe soţie la domiciliul conjugal printr-un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte
fidelitatea, prin lex Iulia de adulteriis din vremea împăratului Augustus, de pedepsea adulterul
femeii, dar nu şi în aceeaşi măsură şi al bărbatului. Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia
au apărut următoarele efecte: legitimitatea, paternitatea, filiaţia si după cum bine cunoaştem,
puterea părintească.Legitimitatea se referea exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei,
legitimi iusti.Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era
sigură chiar de ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta
căsătoria.Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii si paternităţii 8.
8
Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 103.