Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea de Drept

Obiectul de studiu: Drept Privat Roman

Lucrare de control

Tema:
Rolul pretorului, magistratului si slujitorilor cultelor în
societatea Romana si statul Roman

Profesor coordonator: Student:

Slutu Nicolae Anul 1, Baciu Andrei
Magistratii erau înalţii demnitari ai statului, învestiţi cu atribuţii militare, administrative şi
judiciare. Magistraturile romane au apărut treptat, într-o anumită succesiune, pe fondul
conflictului dintre patricieni şi plebei. Magistraturile romane nu erau constituite într-un sistem
ierarhic. Totuşi, unele dintre acestea erau considerate a fi mai importante, deoarece unii dintre
magistraţi se bucurau de imperium (dreptul de a comanda armata şi dreptul de a convoca
poporul în adunări), pe când alţii se bucurau numai de potestas (dreptul de a administra).
Pretura a fost creată în anul 367 î.e.n. A fost cea mai importantă magistratură judiciară,
deoarece pretorii erau aceia care organizau judecarea proceselor şi, prin utilizarea unor
mijloace procedurale, 30 sancţionau noi drepturi subiective şi prin aceasta extindeau sfera de
reglementare juridică. Până în anul 242 î.e.n., pretorii organizau numai procesele dintre
cetăţeni. Iată de ce s-au numit pretori urbani. Din anul 242 î.e.n., se organizează pretura
peregrină, pretorii peregrini fiind cei care organizau procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Edictele magistratilor – la intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi,
adică de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite funcţiile şi ce
mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul publicat era valabil vreme de un an, adică atât
timp cât dura magistratura. La origine, aceste edicte au fost formulate oral, de unde şi
etimologia cuvântului, care provine de la “ex dicere” (a spune). Dar, începând cu secolul al III-
lea î.e.n., ele au fost afişate în Forum pe table din lemn vopsite în alb, ce purtau numele de
album. În afara edictelor valabile pe timpul exercitării funcţiilor, mai erau şi edicte ocazionale,
date cu prilejul unor sărbători sau evenimente publice. 42 Edictele valabile pe întreaga durată a
magistraturii se numeau perpetue (edicta perpetua), pe când cele ocazionale se numeau
neprevăzute (edicta repentina). Edictele care prezintă cea mai mare importanţă sunt edictele
pretorilor, cei mai importanţi magistraţi judiciari romani. Prin intermediul edictelor, pretorii
puneau la dispoziţia persoanelor interesate mijloacele procedurale necesare, pentru ca acestea
să-şi poată valorifica drepturile în justiţie. În condiţiile în care, spre sfârşitul epocii vechi, dreptul
quiritar, rigid şi formalist, a devenit inaplicabil, pretorii au putut desfăşura o activitate cu
caracter pregnant creator. Ori de câte ori descopereau că dreptul civil nu oferea mijloace
necesare deducerii în justiţie a unor pretenţii legitime, pretorii creau prin intermediul edictului
mijloace procedurale noi, sancţionând pe cale procedurală noi drepturi. În acest fel, activitatea
pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor instituţii ale dreptului civil la noile realităţi
economice şi sociale, ajungându-se astfel la unele instituţii juridice noi. Dreptul astfel creat a
fost denumit drept pretorian. La expirarea perioadei de un an, când înceta funcţia magistratului
ales, edictul pretorului îşi înceta valabilitatea, căci începea mandatul unui nou pretor. În
practică, însă, noul pretor prelua în edictul său dispoziţiile care se dovedeau utile din vechiul
edict.  perioada imperiului, rolul pretorului se diminueaza caci imparatii subordoneaza
activitatea acestora puterii centrale. Noua regula „vointa principelui este legea suprema”, nu
putea permite pretorilor sa mai aiba o activitate creatoare. Acest fapt s-a realizat prin reforma
imparatului Hadrian, care il insarcineaza pe jurisconsultul Salvius lulianus sa codifice edictul.
Codificarea a avut loc intre 125 - 138 e.n.Dand edictului pretorian o redactare definitiva, Salvius
lulianus a obligat pe pretori ca, la intrarea in functie, sa afiseze textul codificat. Desi, teoretic,
pretorii ar fi putut, in fata unei situatii neprevazute in edict, sa introduca unele
dispozitii noi, in fapt, din teama de imparat sau condescendenta, n-au cutezat s-o faca.Edictul,
astfel cum a fost codificat, avea patru parti: prima insuma dispozitiile privind organizarea
instantei in fata magistratului; a doua, caile ordinare de atac; a treia, procedurile de judecata si
ultima parte, regulile privind punerea in aplicare a sentintei. Inauguratio regem/flaminem –
ceremonie prin care se asigura, luându-se auspiciile, că noul rege sau noul preot al cultului
oficial era agreat de către zei.
Consecratio:
1. Act religios prin intermediul căruia un particular, un preot consacra un obiect sau un
amplasament divinității. În acest sens, consecratio se distinge de dedicatio întrucât se supune
unor reguli mai puțin severe și pentru că dreptul la consecratio era exercitat și de către simpli
particulari. Pentru a consacra un amplasament, după consultarea augurului (inauguratio), se
săpa în centru o groapă (mundus) unde erau aruncate boabe de grâu și fructe. Se trasa
împrejur o incintă (pomoerium). Astfel se consacra locul unde se ridica un templu.
2. Aplicat în cazul persoanelor, acest cuvânt însemna:
a) condamnarea civilă și religioasă (consecratio capitis)
Consecratio capitis et bonorum, reprezenta o ceremonie prin care un individ era lăsat la
răzbunarea zeilor. El devenea sacer și putea fi ucis fără ca făptașul să fie pedepsit, dar de
obicei după această ceremonie era aruncat de pe Stânca Tarpeiană. Bunurile acestuia
deveneau sacra. Cel care atenta la inviolabilitatea tribunilor era sacer prin însăși fapta sa. Fiul
care-și lovea tatăl, clientul sau patronul care nu își respecta angajamentele, vecinul care muta
borna erau sacri după ancheta pontifilor, sentința adunării poporului și pronunțarea consecratio
de către pontifib) eroizarea anumitor persoane, apoteozarea împăraților și a membrilor familiei
imperiale (consecratio sau deificatio). După moartea lui Augustus, ritualul a fost definitiv
reglementat. După funeralii, timp de 7 zile, o imagine de ceară reprezentându-l pe împărat era
expusă în fața palatului pe un pat de paradă, supravegheată de senatori și de femeile nobile.
Din când în când, medicii se apropiau de statuia din ceară și afirmau că starea lui se va
înrăutăți. În a șaptea zi se anunța moartea sa. Senatorii și cavalerii duceau patul în vechiul
forum, pe o estradă ale cărei niveluri erau ocupate de coruri de tineri și tinere nobile, cântând
imnuri de doliu. De aici cortegiul parcurgea Câmpul lui Marte unde se înălța o imensă
construcție din lemn compusă din patru camere suprapuse, dar de o mărime inegală, în așa fel
încât formau o piramidă. Trei dintre camere erau umplute cu vreascuri și plante aromatice. Cel
de-al doilea etaj, bogat ornamentat, adăpostea patul funerar. Cei din ordinul ecvestru se
adunau în jurul rugului, executând o paradă militară. Apoi defilau carele purtând persoane
îmbrăcate în purpură și avînd măști care înfățișau marile personalități și marii împărați romani.
În timpul defilării, moștenitorul tronului dădea foc rugului, iar din camera cea mai de sus un
vultur își lua zborul către cer, care se presupunea că purta sufletul împăratului în înălțimi.
Împăratul devenea de atunci o persoană divină, asemenea zeilor, divus. El nu era un zeu,
deus, ci doar asemenea divinității. Fiecare divus își avea flamenul său, iar fiecare diva își avea
flaminica sa, cel puțin la Roma. Sodales Augustales s-au alăturat cultului.Fata de dispozitiile
vechiului drept civil, depasit de nevoile unei societati in plina dezvoltare, spre sfarsitul republicii,
pretorii au avut o pozitie critica in vederea asigurarii intereselor clasei dominante din care
faceau si ei parte. Aceste norme au alcatuit dreptul pretorian.Referindu-se la raportul dintre
dreptul pretorian si cel civil, Papinian arata: „dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de
pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil, pentru al completa si pentru al imbunatati.
Terminologia sacra la Romani:
1.Dedicatio
Reprezenta un act prin care un magistrat special desemnat pentru această ceremonie oferă un anumit
lucru zeilor. Dedicatio este una dintre ceremoniile care fac obiectul unei res sacra.
2.Votum
Avea înțelesul de promisiune din partea dedicantului de a mulțumi zeilor într-o manieră extraordinară în
cazul acordării unui anumit privilegiu pe care îl imploră. Vota publica erau pronunțate de către magistrați
și redactate cu ajutorul pontifilor: ei implorau anumite binefaceri în folosul statului. În fiecare an, la 1
ianuarie, noii consuli, după ce sacrificau viței albi, făceau un votum pro reipublicae salute pe Capitoliu.
Mai era în plus, în timpul perioadei imperiale, pe 2 sau 3 ianuarie în fiecare an un votum pro
incolumitate principis. Ceremoniile publice se numeau nuncupatio votorum.
3.Fanum
Desemna atât amplasamentul pe care pontifii îl limitau și îl încredințau zeilor prin consecratio, cât și
edificiul ridicat pe un asemenea amplasament.
4.Profanatio
Însemna introducerea lucrurilor sacre către o utilizare profană; această ceremonie era inversă celei
denumite consecratio.
5.Impietas
Ofensă adusă în mod intenționat zeilor: autorul acestei ofense era numit impius întrucât, în opinia
pontifilor, nicio ceremonie de ispășire nu l-ar fi putut purifica.
6.Pom(o)erium
Fâșie de teren împrejurul Palatinului, care constituia o incintă inaugurată, zona sacră a Romei.
Magistrații nu își exercitatu autoritatea decât în incinta pomerium-ului, deoarece era un domeniu limitat
în care auspiciile se perpetuau. Poemerium a fost succesiv extins de către Servius Tullius, Sulla,
Claudius, Nero, Vespasian, Traian și Aurelian.
7.Templum
Reprezenta un loc descoperit (locus liber) delimitat, orientat și subdivizat de augur prin intermediul unei
lituus (cârjei quirinale) în cadrul ceremoniei numite inauguratio. Templum este orientat prin cardo
maximus, care îl împărțea de la nord la sud prin pars sinistra (la est) și pars dextra (la vest) și de
decumanus maximus, care îl diviza de la est la vest în pars antica (la sud) și pars postica (la nord).
Magistratul augurant, plasat la punctul de intersecție dintre cardo și decumanus, se întorcea către
Miazăzi. Augurul asistent se întorcea către Răsărit, latura favorabilă. Auspiciile erau pentru cel căruia îi
aparținea terenul pe care se trasa acel templum.
8.Sacrificium
Era o ceremonie religioasă în cadrul căreia se ofereau zeilor fie produse din agricultură, fie din industria
casnică, fie animale. Sacrificiul era însoțit de rugăciuni (preces). Sacrificiile erau consultative, și în acest
caz erau urmate de examinarea măruntaielor (exta), sau de ispășire (piaculum). Actul capital al tuturor
sacrificiilor era immolatio. Sacrificiul putea fi oferit fie după ritus Romanus, fie după ritus Graecus. O
persoană privată, pentru a putea fi admisă să aducă un sacrificiu, trebuia să întrunească anumite condiții
fixate de lex templi și să plătească o contribuție (merces).