Drept roman, 2023

1. Codificarea justiniană (p. 70, vol. I)

Context:
În urma crizei adânci a Imperiului cauzată:

 de scăderea producției de mărfuri,

 luptelor și rivalităților în rândul aristocrației,
 nevoilor militare pentru apărarea frontierelor,
 atacurilor popoarelor barbare evoluția suprastructurilor judiciare
a suferit un adevărat regres => au sărăcit izvoarele juridice existente = reprezentate
numai de Constituțiile Imperiale. De asemenea, la nivel legislativ se observă un regres în
urma secolelor în care a existat o emulație științifică, s-a încercat o reformare a tehnicii
datorită spiritului și a practicianismului îngust.
Împăratul Iustinian a fost considerat o tentativă de revitalizare și regenerare a
idealului juridic prin opera sa monumentală, putând fi considerată un punct capital al
Dreptului Roman (reprezentând sfârșitul dreptului roman, începutul celui Bizantin).
Totul a apărut ca o necesitate practică a momentului, dovadă că barbarii făceau
codificări asemănătoare.
Considerat unul dintre marii legiuitori ai lumii, având predecesor pe Hammurabi și
precedându-l pe Napoleon, a întocmit o colecție rezumativă a dreptului roman anterior,
dar a și adus anumite inovații.
Prof. Collinet consideră că au fost inspirat de dreptul grec și reprezintă un
compromis între instituțiile romane și cele elenice.
Corpus juris civilis- în traducere Adunarea Dreptului Civil - denumire dată în sec 13
pentru a se deosebi de Codus iuris canonici de către cei care au descoperit scrierile la
universitatea din Bologna - se remarcă:

 prin vastitate,
 prin încercarea de readaptare a instituțiilor juridice consacrate la condițiile
Imperiului Roman de Răsărit și ale popoarelor orientale din perimetrul acestui
imperiu.
Imperfecțiunea se datorează:

 muncii neunitare a comisarilor conduși de Tribonianus ( juristconsul împărat, sfetnic)

ingerințelor nesistematizate ale acestora în textele clasice - interpolații ( unele
depistate chiar din epoca renașterii, romanistul Cujas, metoda numai pentru textele
parvenite fragmentar, dar și integral. Apar o serie de contradicții, se constată prin
substituire termeni termeni epoca postclasică cu institușii apărute mai târziu)
 menținerea unor dispoziții contradictorii în cuprins compilații.
 Opera sa are o structura quatripartită:

 Codul (Codex),
 Digestele (Digesta sive Pandectae),
 Institutele (Institutiones) și
 Novelele (Authenticae sive Novellae Constitutiones Domini nostri Justiniani
Sacratissimi Principis) .
Împăratul a dorit ca acestea să aibă au o egală putere juridică, neexistând contraziceri.
Iustinian interzise existența comentariilor crezând că ar putea denatura dispozițiile din
legislația sa sau isca controverse. A permis traduceri literare și indicelele. Cu toate acestea,
doctrina remarcă existența anumitor antinomii.
1.Codul (Codex)
Realizat după planul Codurilor Gregorianus (publicat la finele secolului II) și
Theodosianus, este format din 12 cărți împărțite pe titluri ce cuprind în jur de 4.650 de
constituții imperiale ( exprimă în mod plenar și neechivoc voința împăratului, fiind un
adevărat izvor formal, enumerate și de Gaius), în ordine cronologică, de la Hadrian până
în perioada domniei lui Justinian.
Fiecare lege este însoțită de elemente de individualizare, prin precedarea ei de o
inscriptio ( indicarea autorului și a celui direct vizat) și, respectiv, urmarea ei de o
subscriptio, constând din data et proposita ( data și locul publicării).

2.Digestele (Digestia sive Pandectae)

Tot în contextul salvării și restaurării patrimoniului științific juridic al Romei, la sugestia
lui Tribonian, Justinian a patronat redactarea unei pandectae ( culegere de compilații),
din deciziile motivate ale celebrilor jurisconsulți, ordonate pe materii. Munca a durat 10
ani peste 530 de paragrafe
Structura Pandectelor o urmărește, în general, pe aceea a comentariilor la edictul
pretorian. Sunt împărțite în titluri, care, la rândul lor, sunt împărțite în fragmente sau
legi, iar dacă acestea din urmă sunt mai largi, și în paragrafe.
Apariția Digestelor a determinat revizuirea și reeditarea Codului, asistând, astfel, la
apariția lui Codex Repetitae Praelectiones.
3.Institutele (Institutiones)
Inspirate din Instituțiunile lui Gaius și din operele lui Marcianus, Florentinus
și Ulpianus, Institutele Justiniane reprezintă un manual de drept pentru uzul studenților,
din latinescul cupidae legum juventuti, prin care s-au sintetizat principiile și
argumentația științifică elaborate de autorii anterior menționați, în contextul apariției
Digestelor ( inoperante pentru neofiți). Acestea au fost investite cu putere de lege în
fața instanțelor judecătorești. Nu sunt indicate, spre deosebire de celelalte opere
 3.
justiniene, sursa extraselor de către Trebonian, Theophilus și Dortheu, 10 avocați la act
elaborare.
Modificări
Pe plan social Ele păstrează concepția sclavagistă, dar suprimă măsurile
restrictive, fiind facilitată procedura de dezrobire și eliberare.Situația dezrobitilor
ameliorată, erau asimilați cu oameni născuți liber. Apar colonii, cetățenii liberi legați să
lucreze pământul în arendă.
4.Novelele
Argument nume: nu aduc modificări principii, ci dispoziții.
Sub denumirea integrală amintită, Authenticae sive Novellae Constitutiones
Domini nostri Justiniani Sacratissimi Principis, regăsim constituțiile imperiale date de
Justinian, ulterior apariției ansamblului de culegeri cu caracter legislativ amintit anterior,
Codul, Digestele și Institutele, și până la decesul său. Opera sa, peste veacuri, va fi
intitulată Corpus juris civilis, dobândind integralitate și magnificență.
Datorită acestei culegeri a dreptului civil amintită, descoperim mecanismul
juridic, progresul dreptului, evoluția științei dreptului, începând încă de la sfârșitul
Republicii.
Opera Justiniană a continuat, chiar după moartea acestuia, să fie utilă și
apreciată, dovada fiind faptul de a fi predată în școli. Opera lui Justinian a fost un
adevărat izvor pentru codificările ulterioare, amintim aici de Ecloga( Leon Isaurul )
Prohironul, Epanagoga sau Basilicalele. ( Leon Filosoful) Legislația lui Iustinian continuă
sî fie păstrată pe teritoriul italic, dar și în Imperiul Bizantin până în sec XIII. Dreptul
bizantin duce la apariția germenilor dreptului feudal.

2. Organizarea judiciară în Epoca Postclasică (p.91, vol.I)

Epoca Postclasică a dreptului roman cuprinde, în fapt, întreaga perioadă a Dominatului,
dar și domnia lui Justinian. În această perioadă, ca efect al absolutismului monarhic,
singurul izvor de drept îl reprezentau constituțiile imperiale. Criza adâncă ce cuprinsese
imperiul a făcut să influențeze negativ și suprastructura juridică a societății, prin
sărăcirea atât a izvoarelor dreptului, cât și a științei dreptului, întrucât începe a domina
spiritul practicist, îngust, nerafinat, pur speculativ, sofist.
A) Magistrații judiciari
În această epocă, după cum am prezentat, organizarea judiciară suferă transformări
determinate de dezvoltarea administrației imperiale. Pentru a face fată crizei, se dezvoltă
birocrația centralizată în jurul împăratului, în așa-numitele comitaturi ( comitatus, comitati),
în fruntea cărora se află curtea imperială, compusă din personalul consiliului și birourilor
imperiale, sub autoritatea unică a șambelanului, care trebuia să genereze nevoile uriașe ale
unei armate de peste 500 000 de oameni.
Centralizarea este însoțită de o reformă a administrației. La vârf, trei prefecți :
1)Prefectul pretoriului (Praefectus praetorio) ; 2) Prefectul Romei (Praefectus Urbi);
3)Prefectul aprovizionării (Praefectus annonae); a puterii controlează toți guvernanții,
judecă în apel și administrează impozitul. La bază, vicarii prefecților conduc 12 dioceze, ce
regrupează către 100 de provincii. Doar Roma și Constantinopolul rămânând sub jurisdicția
prefectului urban.
În a doua perioadă a Imperiului (Dominatul) nu mai existau magistrați investiți în mod
special cu administrarea actului de justiție (jurisdictio). Competențele judiciare și cele
administrative sunt reunite în persoana acelorași înalți funcționari imperiali.
Pretorul urban își va pierde competența generală de administrator al jurisdicției civile,
rămânând cu atribuția de organizator de spectacole (circenses) pentru cetățeni. Jurisidictio
este preluată de prefecții orașelor, care la Roma și Constantinopol dobândesc competența
generală de a judeca.
În provincii se mențin magistrații municipali, cărora li se adaugă defensores civitatis,
apărători ai cetățenilor -- avocați ai poporului în accepțiune modernă -- , cu misiunea inițială
de a proteja categoriile plebee de abuzuri. Aceștia obțin și unele competențe în cauze
penale minore ( minores causae).
B) Judecătorii
Separarea administrării actului de justiție de judecata propriu-zisă ia sfârșit în epoca
Dominatului. Sub termenul judex regăsim toți judecătorii cu competențe speciale în
materie de judecată.
Colegiile de centumvri (centumvirale judicium) și decemvirii și-au restrâns competențele
până la dispariție. În această fază a Imperiului, cei dintâi mai păstrau puține atribuții în
materie succesorală, precum omisiunile, anulările de testamente și dezmoșteniri sau
exheredări, iar cei din urmă continuau să soluționeze cauzele relative la cetățenie și
libertate.
Instituția lui unus judicus, a judecătorilor privați, dispare.
În aceeași perioadă, pe fondul puterii sporite a creștinismului, episcopii dobândesc
dreptul de a judeca pricini laice, dar doar dacă părțile o doreau. Judecata episcopilor a
dobândit o largă răspândire ca urmare a compromiterii unor judecători laici prin abuzurile
lor. Arcadius (398) abrogă judecata episcopală, iar Honorius (408) o investește cu forță
executorie. În 452 se restabilește ordinea inițială, episcopii având dreptul de a soluționa
doar afacerile civile în chip de arbiter, în baza unui compromis între părți și competența
generală în cauze religioase.
 5.
3. Probatoriile în Epoca Postclasică (p.164, vol. I)
Epoca Postclasică a dreptului roman cuprinde, în fapt, întreaga perioadă a
Dominatului, dar și domnia lui Justinian. În această perioadă, ca efect al absolutismului
monarhic, singurul izvor de drept îl reprezentau constituțiile imperiale. Criza adâncă ce
cuprinsese imperiul a făcut să influențeze negativ și suprastructura juridică a societății, prin
sărăcirea atât a izvoarelor dreptului, cât și a științei dreptului, întrucât începe a domina
spiritul practicist, îngust, nerafinat, pur speculativ, sofist.
Probatoriile se efectuau în perioada Dominatului doar în prezența unui judex, acesta
având dreptul de a pretinde părților interogatorii, depunerea jurământului etc. Există o
ierarhizare a probelor, cele scrise (înscrisuri) având întâietate față de cele testimoniale
(testimoniis – proba cu martori), acestea din urmă fiind evaluate în funcție de numărul
martorilor (nefiind suficientă o singură dispoziție, conform principiului Testis unus, testis
nullus) și de poziția socială a acestora ( potentații vremii – potentiores, honestiores –
beneficiind de o prezumție de sinceritate).
Între probele cu înscrisuri operează diverse clasificări. Forță probantă absolută aveau
înscrisurile ce emanau de la un notar sau de la un magistrat competent. Pentru a fi luate în
considerare, înscrisurile sub semnătură privată trebuiau întocmite în prezența martorilor și
semnate de către aceștia și de cel care le redacta. Invocarea celor din urmă trebuia să fie
însoțită și de un jurământ supletoriu de garantare a autenticității lor.
Mărturisirea dobândește o forță probantă considerabilă. Aceasta aducea avantaje
pârâtului mărturisitor, care beneficia, grație unui senatus-consult, de o prorogare a
executării obligației, asimilându-l astfel pe confessus unui judicatus. Trebuia să fie judiciară,
mărturisirea extrajudiciară nu producea efecte decât în mod excepțional.
Jurământul este considerat o probă cu forță probantă de sine stătătoare. În funcție de
scopul vizat, jurâmântul era (de jure) de două feluri: -- pe de o parte, unul necesar, conform
căruia adversarul din proces, prevalându-se de el, putea obține câștig de cauză, întrucât
judex-ul nu-l putea respinge decât în mod excepțional; avea caracter general și absolut; iar
pe de altă parte, întâlnim jurâmântul supletiv sau de complinire (sacramentum tantum),
reprezentând o facultate a judecătorului (ope judiciis); putea fi cerut din oficiu, de către
judex, pentru dovedirea valorii bunului litigios ori pentru probarea executării unei obligații
contractuale, a unui fideicomis.
Interogatoriul a fost asimilat probelor cu forță probantă absolută. Crește puterea și
libertatea judecătorilor, care aveau dreptul de a pretinde părților să răspundă la întrebări în
orice fază procesuală.
Prezumțiile sunt probe de sine stătătoare, cu forță doveditoare neîndoielnică, fie că era
vorba de prezumții legale absolute irefragabile (jura et de jure), fie de prezumții relative
(juris opinio), fie de prezumții conjuncturale (opinio repentina), fie de prezumții constante
(opinio perpetuae).
A .prezumțiile din materia comorienților ( bazate pe ficțiuni juridice);
b. prezumția de paternitate ( bazată pe cercetările vestitului medic grec Hypocrat);
c. prezumția muceiană, fiind prezumția de donație făcută de soț sau de copii cu privire
la bunurile soției, bunuri
dobândite în timpul căsătoriei și a căror proveniență nu se poate justifica, având ca scop
înlăturarea insidioaselor și indiscretelor bănuieli.
În timpul lui Justinian, prezumțiile legale relative ( juris tantum), care suportă proba
contrarie, se înmulțesc în mod deosebit, ușurând astfel munca judecătorului.
 7.
4. Dobândirea și pierderea calității de cetățean roman (p.275, vol. I)
Modalități de dobândire a cetățeniei:
A) Nașterea din părinți cetățeni. Copilul născut dintr-o căsătorie legitimă (justae nuptiae)
urmează statutul tatălui, în timp ce copilul rezultat dintr-o altă uniune urmează soarta
mamei. Era aplicabil criteriul naționalității părinților (jus sanquinis), nu pe faptul nașterii pe
teritoriul statului roman (jure soli).
Lex Minicia face unele precizări restrictive în legătură cu condițiile în care era acceptată
cetățenia romană celor născuți în afara căsătoriei legitime (sine connubium). Legea
stipulează că, în cazul copilului născut din mama cetățeană romană și tatăl peregrin, acesta
va fi peregrin.
B) Prin fapte posterioare nașterii: eliberări din sclavie de către proprietari, ei fiind cetățeni
romani, ca urmare a adopției, cum remarcă si Justinian în Institutiones, sau a unei concedări
statale (individuale sau colective). Exemple de concesiuni colective:
1.locuitorilor Penisulei Italice, prin Lex Julia, în urma războiului civil;
2.locuitorilor Galiei, prin Lex Roscia;
3.tuturor locuitorilor imperiului roman, cu excepția dediticilor, de către Marcus Aurelius
Caracalla.
Favorurile individuale aveau ca suport diverse fapte determinate a celor care solicitau
cetățenia. Exemple: dreptul la cetățeniei a celui care denunță infracțiunea de luare de mită
comisă de un magistrat roman, dreptul celor care depuneau armele în urma războiul social.
Soldaților înrolați în armată li se acorda cetățenia, întrucât jus militae îl aveau doar cetățenii
romani. Aceste concesiuni putea fi acordate de Senat, un magistrat delegat sau de împărat.
Modalități de pierdere a cetățeniei:
a. pierderea libertății atrăgea automat pierderea cetățeniei, dobândirea unei alte
cetățeniei atrăgea pierderea celei romane ;
b. relegarea, exilarea voluntară sau forțată atrăgea pierderea cetățeniei romane,
reprezentând o capitis deminutio media (schimbarea condiției juridice legată de
cetățenie);
c. cetățenia romană putea fi pierdută ca urmare directă a unei condamnări la pedepse
infamate, precum munca silnică în mină (in metallum) sau lupta cu fiarele în arenă (ad
bestias), sau ca o consecință a capitulării/trecerii la dușman (perdueollio)
 5. Drepturile și obligațiile cetățenilor romani de plin drept (cives
Romani optimo jure) (p.279, vol. I)
Dintre toate categoriile de persoane, cetățenii romani (cives romani) sau quiriții (cei
îndreptățiți a purta lancea) aveau plenitudinea drepturilor politice și civile conferite de
Roma.
 Dintre drepturile politice reținem:
♦ dreptul de a alege prin voturi date în cadrul adunărilor populare (jus suffragi) ;
♦ dreptul de a fi ales în una dintre magistraturile statului (jus honorum) ;
♦ dreptul de a efectua serviciul militar în cadrul legiunilor armatei romane(jus
militiae) ;
♦ dreptul de a practica un cult religios în mod public

 Dintre drepturile civile, remarcăm:

♦ dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după jus Quiritium ( justa nuptiae sau jus
conunubii) ;
♦ dreptul de a încheia orice acte juridice prevăzute de jus civile, fie dreptul de
dispoziție, de administrare sau de conservare, de a dobândi proprietatea sau alte
drepturi reale asupra bunurilor, conform dreptului roman (jus commercii) ;
♦ dreptul, derivat din jus commercii, de a transmite moștenirea pe cale testamentară
(jus testamenti factio), conform lui jus civile ;
♦ dreptul de a apela la justiție pentru apărarea acestor drepturi prin forme
procedurale (legis actio) .
Dreptul la nume se regăseste într-o formă tripartită: praenomen (prenume), nomen
gentilicium (al gintei, nume de familie) și cognomen (porecla). Putea fi inserat și numele
tatălui.
e.g. Cicero
Lex duodecim tabularum subliniază, încă din secolul al V-lea î.Hr., un principiu
întâlnit în diferite perioade ale istoriei, cel al egalității în drepturi a tuturor cetățenilor
romani.
Obligațiile civice ale romanilor se referă la efectuarea stagiului militar și plata impozitului.
6. Căsătoria romană. Condițiile de fond și de formă ale căsătoriei (p.303,
vol.I)
Între izvoarele puterii părintești, căsătoria legitimă (justae nuptiae) ocupă cel mai
important loc. Dar căsătoria romană putea fi izvor și al altei puteri, aceea a soțului sau a
ascendentului soțului (pater familias) asupra soției (uxor), care, în cadrul căsătoriei cum
manu, încetează a mai fi sub puterea lui pater familias din cadrul familiei de origine și devine
fiica locului în noua familie. În căsătoria încheiată sine manu, soția era independentă de
puterea (manus) a soțului ei, deși nu era nici de această dată egală cu acesta.
 9.
Condițiile de fond și de formă ale căsătoriei
A)Consimțământul
Consimțământul soților trebuia consemnat într-o declarație de voință. Până în Epoca
Clasică, pentru fiu, și până în Epoca Justiniană, pentru fiică, acest consimțământ se
cerea doar șefilor de familie ai soților. Acest consimțământ exprimat trebuia precedat
de un început de consorțiu, de viață în comun. Gaston May considera că, în materie de
familie, căsătoria era apreciată a fi mai puțin un act juridic, cât o stare de fapt ce
producea consecințe juridice.
B) Pubertatea
Se referea la o stare fiziologică, și nu la una cronologică, pe baza oportunității, în
Epoca Veche, a căsătoriei care era stabilită în mod arbitrar și aleatoriu de către pater
familias, care aprecia nu vârsta, cât dezvoltarea (im)puerului. Se impunea o examinare
corporală a soților (ex habitu corporis). Școala proculiană a apreciat că trecerea la
pubertate se face la 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți, datorită faptului că aceste
vârste aveau mai largi semnificații pe planul statutului juridic al tinerilor -- ridicarea,
pentru băieți, a tutelei impuberilor sui juris și transformarea, pentru fete, în tutela
perpetuă. Disputa este încheiată cu Justinian, care alege a doua opinie, pe baza decenței
impuse de morala creștină în raporturile șefilor de familie cu fiicele.

C. Connubium
= dreptul de a încheia o căsătorie legitimă în baza normelor lui jus civile
Acest drept era recunoscut doar cetățenilor romani, latinilor vechi (Prisci sive veteres), ca
o favoare făcută individual sau colectiv.
Un impediment absolut la căsătorie era lipsa lui jus connubii.
Impedimente relative:
a) rudenia (cognatică sau agnatică) în linie dreaptă la infinit, iar în linie colaterală, până
la gradul al șaselea; în Epoca Clasică, interdiciția se limitează la verii primari ( gradul al
patrulea);
b) adopțiunea creează același efect, însă, după emancipare, impedimentul subzistă doar
în raport cu rudele în linie directă; alianța face imposibilă căsătoria între actualii sau
foștii socri și surori, ori soacre și gineri; afinitiatea crea prohibiții în linie dreaptă la
infinit;
c) căsătoria între plebei și patricieni, între cumnați, prohibite;
D) căsătoria între liberți și ingenui; pentru menținerea „purității rasei”, Augustus a
interzis căsătoria liberților cu senatorii și cu descendenții acestora din urmă, până la
gradul al treilea;
e) bi/poligamia erau în afara legii;
f) văduva trebuia să aștepte un an pentru a se putea recăsători, perioadă de viduvitate
calculată de la data decesului soțului ei;
g) era interzisă căsătoria între femeia adulterină și amant, între tutore/fii săi și pupilă, ori
dintre curator și fata de 25 de ani sub curatelă;
H) în timpul Principatului, soldații nu se puteau căsători, dacă aceștia se aflau în
exercițiul serviciului militar;
I) guvernatorii de provincii nu se putea căsători cu femei rezidente în acele provincii,
precum nici senatorii nu se putea căsători cu femei de condiție joasă, acestea până în
timpul lui Justinian;
J) în timpul Dominatului se interzic căsătoriile între frați și surori vitrege, unchi și
nepoate, între creștini și evrei, sancționate, de altfel, draconic.

7. Persoanele juridice (persona ficta) (p. 342, vol I)

Dreptul de asociere a fost proclamat, în secolului V, prin Lex duodecim tabularum.

a. universitas (comunitate);
b. corpora (grup de persoane);
c. societates publicanorum (societăți de publicani, compuse din persoane ce se
ocupau cu strângerea impozitelor);
d. universitas personarum (asociații de persoane, res publica, civitates, municipiu,
coloniae – diviziuni administrative) ;
e. collegia (colegiile, asemanatoare breslelor) ;
f. universitates rerum (comunități bazate pe un patrimoniu comun) care vor forma
fundații (cu scop religios sau laic).

Dacă, până în secolul I, persoanele juridice funcționau și se constituiau în deplină

libertate, pe baza unor statute, J. Caesar desființează acest aspect, întrucât erau, în
viziunea lui Caesar, un pericol pentru securitatea statului. Urmașul acestuia,
Octavianus Augustus, le repune în drepturi, condiționând totuși înființarea și
înregistrarea acestora de o serie de criterii a căror îndeplinire era analizată de Senat,
iar, în Epoca Imperială, de către împărat.

Până la afirmarea independenței depline a voinței colective în raport cu aceea a

fiecărui membru în parte, pe baza regulii majorității, cu consecința supraviețuirii
persoanei juridice decesului membrilor ei, jurisprundenți celebri, printre care
Scaevola, Paulus, Ulpianus sau Marcianus, au ridicat edificiul regulamentar,
preconizând:

A) voința persoanei juridice în ansamblu, distinctă de cea a membrilor;

B) posibilitatea de a dobândi, prin intermediul slavilor, posesiuni în numele
ei;
C) capacitatea de a se obliga în nume și interes propriu;
D) posibilitatea de a dobândi un drept real, diferit de proprietățile
particulare ale membrilor ei.
 Persoanele morale supraviețuiesc celor fizice. Singurele persoane juridice care
se autodizolvau erau:
A) fundațiile, odată cu lichidarea patrimoniului afectat activității lor;
B) cele care își realizau scopul propus la înființare;
C) cele cu scopuri subversive.
8. Jur rerum. Conceptele fundamentale (p.347, vol. I)
Drepturile reale asupra lucrurilor (res, rei) au fost reglementate, fie de jus civile, fie
de norme pretoriene. Noțiuni fudamentale:
1.lucru (res)
2.bun (bona)
3.patrimoniu (patrimonium)
A) Bunul (bona) sau lucrul (res) reprezintă noțiuni care sunt legate de o altă importantă
categorie specifica dr. privat – “apropiere”, de înșușire, de dobândire in proprietate a unui
obiect material sau a unei valori care in drept poarta denumirea de “obiect material al
dreptului” .
B) Prin noțiunea de “patrimoniu” înțelegem astăzi universalitatea drepturilor și
obligaților cu valoare economică, drepturi și obligații care aparțin și sunt raportate la un
titular și care, in cadrul universalității patrimoniale, își păstrează individualitatea,
particularitățile si regimuri juridice distincte.
În vechiul drept roman, patrimonium reprezenta o sferă restrânsă de bunuri. Este vorba
de lucrurile corporale moștenite de către pater familias, pe care acesta trebuia să le
transmită la rândul său moștenitorilor.
Termeni care desemnează fragmente din patrimoniu:

- pecunia: ansamblul animalelor mici+ lucruri mancipi, mai târziu.

- Familia: grupul de sclavi (familia rustica/urbana) ;

În epoca clasică a dreptului roman, patrimoniul devine ansamblul drepturilor și datoriilor,

indiferent de natura și modul lor de dobândire, având o structură dihotomică : 1) drepturi
reale și 2) drepturi de creanță.

9. Jus rerum. Divisio bonorum. Res extra patrimonium (p.363, vol. I)

A doua latură a diviziunii fundamentale, primordiale (summa divisio) a bunurilor o
constituie aceea a așa-numitelor res extra patrimonium. Acestea sunt bunuri care, prin
natura lor (apa, aer, energie solară) sau prin voința legiuitorului (lucruri cu caracter divin
sau cele de uzaj public) nu pot face obiectul apropriațiunii private sau, chiar, etatice,
comune.
1.Res nullius divini juris = masa de bunuri improprii folosirii omenești, laice
 A) Res sacrae - consacrate zeilor superiori
Bunurile consacrate printr-un ritual special (consacratio), ca urmare a unei hotărâri a
poporului : temple, altare+accesorii, statuile zeilor superiori (dii superi), sanctuare.
Pe când ceremonialul de închinare a acestor bunuri cultului zeilor „de sus”, celești
purta denumirea de consecratio, procesul revers, laicizare a acestor bunuri, de
reconferire a unor utilități private sau comune, purta denumirea de profanatio.
B) Res religiosae - zeii inferiori, văzuți chiar în persoanele decedate din familie
Fiecare familia avea un cult propriu al casei prin care își venerau strămoșii.
Pentru că erau înmormântați, aceștia erau numiti dii mani sau dii inferi.
Mormintele și semnele particulare ale acestora (pietre tombale, stele funerare)
constituiau lucruri religioase, indiferent de calitatea celui înmormântat (om liber sau
sclav), dar trebuia ca lucrurile să fie amplasate in proprietatea autorului funerariilor.
C) Res sanctae
Pentru protejarea și respectarea lor, au fost scoase din circuitul civil (res
extra commercium), zidurile cetății sau pietrele de frontieră, fiind considerate
sacrosante și statuate ca atare, printr-un ceremonial religios săvârșit de auguri.
2.Res nullius humani juris - bunurile nimănui, consacrate prin dreptul profan
A) Res communes
Apa potabilă, aerul , marea și malurile ei, apele curgătoare- bunuri care nu pot fi
transformate în obiecte materiale ale proprietății exclusive ale unuia sau mai multor
persoane, fiind bunuri ale tuturor, bunuri comune.
B) Res publicae
Statul roman avea dreptul de a -și rezerva propriile bunuri (slavii publici, pământul
proprietatea statului, succesiunile vacante, porturile, alte domenii publice). Statul își
exercita atributele dreptului de proprietate prin reprezentanții săi cu funcții magistrale.
C) Res universitatum
Formă particulară a bunurilor publice aflate în proprietatea unor persoane juridice,
precum cetățile, municipiile, orașele italice. Exemple:
1) teatrele și arenele ;
2) circurile ;
3) stadioanele amenajate pentru locuitorii acelor așezări.
Sunt destinate nevoilor si intereselor generale ale persoanelor, neputând face
obiectul unei apropriațiuni private, al unui alt drept real sau al unui drept de creanță
individual.
 10.Jur rerum. Divisio bonorum. Res in patrimonio (p.355, vol. I)
1. Criteriul integrarii bunului intr-un patrimoniu identificabil:
a. Bunurile nimănui (res nullius)
Bunurile abandonate în mod voluntar de către stăpân (res derelictae) și cele fără
stăpân din cauze fortuite (pierdute). Era o categorie proprie însușirii prin mijloace
originare de dobândire, precum ocupatio sau uscuapio.
B .bunurile apropiate, însușite (res privatae)
Bunurile care la momentul de referință ales se aflau în patrimoniul unei persoane
particulare, deci se găseau într-un raport de apropriațiune determinat sau determinabil, sub
o „putere”, o stăpânire de jure sau de facto.
2.Criteriile constituirii subdiviziunii bunurilor în patrimoniu
a. Criteriul importanței formale a bunului în cadrul patrimoniului
Acesta este un criteriu peren. Societățile au ierarhizat bunurile în funcție de importanța
lor:
In sens formal : bunuri mancipi și bunuri nec mancipi;
In sens real: bunuri mobile și bunuri imobile ;
Res mancipi: Susceptibile de a fi dobândite, în Epoca Veche, doar prin mancipațiune sau
cesiune in fața magistratului (in jure cessio) . Lucrurile cele mai importante din
gospodăria lui pater familias (mijloace productive) si familială ce caracteriză societatea
romană: suprafețe de pământ italic, animale de tracțiune, sclavii.
Res mancipi erau, prin excelență, mijloace productive și, ca atare, cele mai importante
din inventarul domestic al lui pater familias, principalele ajutoare în cadrul economiei
agrare, sedentare.
Res nec mancipi: Rămân toate celelalte bunuri: fiarele sălbatice (ursi, lei, elefanti etc).
Puteau fi obtinuite prin traditio, eventual în jure cessio si in proprietate quiritară. Mai
erau considerate res nec mancipi toate bunurile incorporale (drepturile și obligațiile), cu
excepția servituților prediale asupra fondurilor rustice. Formalismul excesiv al acestei
diviziuni a cauzat căderea sa in desuetudine în Epoca Dominatului.
B .Criteriul corporalității bunurilor

Corporales: Sunt bunuri tangibile (quae tangi possunt), palpabile. Doar ele puteau fi
dobândite prin uzucapiune, tradițiune, ocupațiune si doar ele puteau fi posedate, deci
prescrise achizitiv. Dreptul de proprietate face excepție de la integrarea in rândul non-
corporalelor. După jurisconsulții romani, dreptul de proprietate era considerat un bun
corporal.
 Incorporales: Drepturile si obligațiile, care erau abstracte, ideale – quae nec tangi
possunt -- (făcea excepție dr. de proprietate). Erau incluse și servituțile prediale (jura)
asupra fondurilor rurale. Erau improprii operațiunilor și instituțiilor jur. de la corporales.
c. Criteriul muvabilității bunurilor corporale
Necesitatea acestui criteriu se vede la stabilirea unor termene deosebite pentru
uzucapiune (2 ani pentru bunurile imobile), conform Legii celor XII Table.
Res moventes :bunuri apte de a se deplasa prin propria lor energie+cele care pot fi
deplasate sub acțiunea unei energii externe - (animale, sclavi);
Bunuri imobile: sunt nesusceptibile de muvabilitate. Exemple: terenuri (res soli),
construcțiile, acareturile din dotă (praedia dotalis) + accesoriile cu care fac corp comun.
d. Criteriul naturii bunurilor asociat intenției părților dintr-un raport juridic.
Ad species: lucrurile de specie sunt individualizate prin natura, construcția sau forma
lor, astfel încât sunt unice. Nu mai este necesară individualizarea după criteriile quid,
quale, quantum (ce fel de bun, calitatea, cantitatea). In caz de pieire fortuita, riscul
dispariției incubă dobânditorul. Înstrăinătorul este exonerat de obligația de remitere sau
de despăgubire a creditorului, a dobânditorului;
In genus: Lucruri de gen sunt neindividualizate prin trăsături particulare. Se
determină cu ajutorul celor 3 criterii (quid, quale, quantum): ce fel de bun, cum, ce
calitate de bunului și ce cantitate.
In caz de pieire fortuită si in lipsa oricărei individualizări, riscul este suportat de
înstrăinător. Vor fi înlocuite cu altele de aceeași natura (genera non pereunt).
Prin voința părtilor, bunurile de gen puteau deveni bunuri de specie.
e. Criteriul consumptibilității
Res quae primo usu consumuptur: Consumptibile după primul uzaj, fac obiectul
contractului de împrumut de consumație - mutuum; banii, alimentele etc.
Res quae nec primo usu consumptur: neconsumptibile, fac obiectul contractului de
împrumut de folosință – comodatus. - haine etc.
Importanta: in determinarea bunurilor susceptibile de a fi uzucapate,
Res quae primo usu consumuptur îndeplineau acest aspect juridic.
f. Criteriul fungibilității:
Fungibile: se pot schimba între ele fără consecințe juridice
Nefungibile: nu se pot schimba, fiind unicate .
Importanța poate rezide din raportul dintre bunurile după criteriul fungibilității,
consumtibilității și/ sau naturii bunurilor.
 g. Criteriul accesorialității bunurilor:
Bunurile principale au o existență de sine stătătoare, foarte importante in cadrul
patrimoniului ;
Bunurile accesorii servesc la punerea in valoare a bunurilor principale si urmează
regimul juridic al acestora, conform principiului accesorium sequitur principale.
Dreptul de proprietate asupra bunului principal nu atrage, automat, și dreptul de
proprietatea asupra dreptului accesoriu. A fortiori, valabil este și invers.

11.Jus rerum. Proprietas sive dominum. Evoluția dreptului de proprietate

în Roma antică (p.371, vol. I)
Din unghiul juridic al analizei dreptului roman, proprietatea apare ca fiind un drept de
însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile publice și garantat de forța coercitivă
pe care se sprijină respectivele puteri publice.
1.Proprietatea colectivă, gentilică: în Epoca Străveche, proprietatea era determinată de
modul de organizare tribală a societății romane. Folosința comuna a terenului nu presupune
o apropiere individuală. Fructele erau împărțite între membrii colectivității.
2.Proprietatea familială, paternală: in Epoca Veche, se atesta existenta atât a proprietății
gentilice, cat si a celei familiale. In cadrul proprietății familiale, heredium-ul (1/2 ha,
transmisibil din generație în generație) și fundus-ul (teren pentru munci agricole) erau cele
mai importante. Doar pater familias exercita prerogativele dreptului de proprietate.
3.Proprietatea individuală, absolută, privată: a coexistat la început cu aceea colectivă și cu
proprietatea familială. Printre premisele apariției, amintim : atribuirea, în exclusivitate, lui
pater familias, a prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile (familia
pecuniaque) și, mai târziu, și asupra celor imobile ( domus, heredim ac fundus).
Ceea ce unește aceste trei forme de proprietate este domnium, noțiune care implica:
a. jus utendi (usus, dreptul de folosința nelimitată a bunului)
b.jus fruendi (fructus, dreptul de a culege fructele naturale, civile sau industriale ale bunului
frugifer)
c.jus abutendi (abusus, dreptul de folosință materială si juridică, drept ce-i conferă titularului
posibilitatea de a încheia orice act juridic referitor la un bun, inclusiv un act de dispoziție cu
titlu gratuit) .

12.Dominum ex jure quiritium (p.379, vol. I)

Dominium - ideea de putere ca spațiu de exercițiu al puterii lui pater familias ;
Quiritium - ideea de tradiție romană, quiriții fiind primii locuitori ai cetății.
 Cei care beneficiau de această formă de proprietate erau cetățenii romani pentru că
numai ei puteau exercita jus commercii. Mai târziu, jus comercii a fost recunoscut
latinilor și unor categorii de peregrini.
Doar anumite lucruri puteau fi dobândite în proprietate quiritară, iar dreptul
cetățeanului asupra acestor bunuri era absolut si perpetuu. Doar suprafețele de teren
aflate în peninsula italică (ager italicus), nu și cele din afară, făceau obiectul acestei
forme de proprietate.
Proprietatea quiritară putea fi dobândită numai prin modurile recunoscute expres
(expressis-verbis), de jus civile:
1.mancipațiunea (mancipatio);
2.cesiunea în prezența magistratului (in jure cessio);
3.uzucapiunea (usucapio);
4. mai târziu, tradițiunea (traditio).

Mancipațiunea era folosită doar pentru bunurile mancipi, tradițiunea era aferentă
transmisiunii proprietății asupra bunurilor nec mancipi, iar uzucapiunea era recunoscută
ca mijloc de dobândire a proprietății în perioada preiustiniană:
 Bunuri mobile, usucapio de un an;
 Bunuri imobile, usucapio de 2 ani.
Principala sancțiune a proprietății quiritare a reprezentat-o acțiunea în revendicare (rei
vindicatio).

13.Dominium bonitarium
Proprietatea bonitară (bonitarium dominium) a fost reglementată de normele dreptului
ginților (jus gentium).
Această formă de proprietate îi avea ca subiecte de drept pe străinii din provinciile
romane – proprietate provincială --.
Pentru exercitarea prerogativelor de folosință și de culegere a fructelor (jus utendi ac jus
fruendi), titularii proprietății bonitare plăteau un impozit, numită vectigal.
Deși peregrinii provinciali aveau doar o possessio, care nu putea fi invocată pentru a
uzucapa bunul posedat. Grație unui edict al pretorului peregrin și prin interdictele
posesorii, le era apărată posesiunea asupra respectivelor terenuri provinciale printr-o
acțiune utilă (actio utile), într-un mod quasi-asemănător celui prevăzut de actio in rei
vindicatio.
 14.Proprietatea peregrină
Proprietatea peregrină putea fi dobândită la Roma doar pe cale excepțională de către
străinii care se bucurau de exercițiul lui jus commercii.
Această formă de proprietate nu putea fi garantată printr-o acțiune în revendicare.
Conform normelor de jus gentium, posesiunea peregrinilor nu era asemănătoare
proprietății quiritare a cetățenilor romani optime jure. Pentru garantarea siguranței
tranzacțiilor, li s-a acordat peregrini o actio furti.

15.Proprietatea pretoriană
Pretorul Publicus sanționează printr-o acțiune (actio Publliciana) dreptul posesorilor de
bună-credință (bona fides), precum și dreptul posesorilor in bonis de a uzucapa fictiv și
instantaneu bunurile aflate în posesiunea lor.
Spre deosebire de acțiunea petitorie (per vindicationem), acțiunea publiciană protejează
pe posesorul de bună-credință care a cumpărat de la un neproprietar (non dominus).
În Epoca Veche, cumpărarea de la un neproprietar era improbabilă, datorită
formalităților complexe ale mancipațiunii și ale cesiunii în fața magistratului judiciar.
Tradițiunea producea o dublă consecință juridică atunci când obiectul ei era un res
mancipi:

 Înstrăinătorul continua să păstreze și după înstrăinare nuda proprietate asupra

bunului (nudum jus Quiritium);
 Dobânditorul (accipiens) avea bunul doar în posesie.
16.Limitiele exercitării dreptului de proprietate imobiliară
Forme de limitare a exercițiul prerogativelor proprietății
a) existența servituților reale (prediale) rustice sau urbane, servituți care se circumscriu
drepturilor reale ale unei persoane asupra bunurilor altei persoane:
1. iter (dreptul de a trece pedestru pe terenul altuia);
2. Via ( drept de a trece cu mijloace de tracțiune animală);
3. Actus ( dreptul de a trece cu turmele de animale pe terenul altuia);
4. Aquaeductus (dreptul de a construi un apeduct, o conductă de apă sau de a avea
acces, legătură la conducta situată la calea publică peste terenul altuia);
5. Confinium (spațiu liber, de peste două picioare lățime, în calitate de fruntariu între
parcelele agricole pentru facilitarea întoarcerii nestingherite a plugului la arat);
6. Obligația ce-i incumba proprietarului unui fond de a nu schimba cursul râului care
traversa respectivul fond, dacă prin acesta ar fi prejudiciat interesele altor
proprietari;
7. Obligația statuată pe capul proprietarului de-a permite vecinilor săi să culeagă
fructele pomilor lor, dacă aceștia aveau ramurile dezvoltate pe spațiul său, ceea ce
presupune imposibilitatea restrângerii dezvoltării arborilor prin acte unilaterale, cu
 condiția ca respectivii arbori să nu-și extindă crengile la o distanță mai mică de 15
picioare de pământ;
- Tot în servituților rustice:
i. Aquaehaustus (dreptul titularului fondului dominant de a scoate apă dintr-o fântână
situată pe fondul serviens);
ii. Servituțile nisipului ori ale pietrei de var din carierele aflate pe terenul lui serviens;
iii. Servitutea de navigație pe râurile învecinate proprietăților funciare private;
iv. Servituțile pescărești;
- Servituți urbane:
i. Servitutea de întreținere a drumurilor publice limitrofe proprietăților imobiliare, cu
permisiunea dării spre folosință a propriului teren până în momentul reparării și
degajării căii de acces public;
ii. Servitutea de respectare a unor parametri arhitectonici stabiliți de conducerea
comunităților urbane în ceea ce privește ridicarea noilor construcții;
iii. Servitutea de sprijinire a zidului despărțitor dintre fondurile învecinate (oneris
ferendi);
iv. Servitutea de sprijin pentru grinda casei învecinate (tigni immittendi);
v. Servitutea de scurgere a apelor pluviale (stilicidium);
vi. Servitutea de scurgere a apelor menajere sau uzate prin rețeaua de canalizare, prin
neîndiguirea lor (cloaca);
b. Existența unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate deduse din dreptul
statului roman de a-i expropria pe unii proprietari de imobile:
 Drumuri publice;
 Ziduri de apărare;
 Amenajări genistice pentru nevoile impuse de strategiile militare;
 Amenajări portuare.
17.Condominium-ul în reglementarea justiniană (p. 395, vol I)
Justinian a dorit să confere mai multă eficiență coproprietății prin favorizarea unei
veritabile solidarități între coproprietari. Această eficiență era dedusă din interesele
colective și echitabile ale coproprietarilor, condominium-ul rămâne o instituție profund
individualistă.
-prin conservarea principiului executării prerogativelor coproprietate fără lezarea
intereselor individuale ale coproprietarilor;
- prin modificarea regulilor care descriau eficiența acestui principiu => fiecare
coproprietar putea realiza nestingherit acte materiale care profitau tuturor în mod
echitabil, iar recurgerea la forță era interzisă.
Reguli:
 In principiu, soluțiile Epocii Clasice rămân valabile;
 Pentru a folosi și întreține, valorifica, în interes comun, bunul care se află în posesia
unui coproprietar, i s-a permis acestuia să încheie acte juridice de administrare
 privind bunul in integrum (el putea să-l închirieze, să-l dea în locațiune -- locatio
conductio -- și să-i perceapă fructele – fructi perceptio).
 posesorului bunului comun i s-a permis să încheie, fără acordul celorlalți, toate actele
simple de gestiune, menite să conserve, să păstreze și protejeze ori să evite pierderea
bunului comun, acte care comportau minime cheltuieli în raport cu valoarea bunului
comun conservat (posesorul bunului putea întrerupe o prescripție începută, putea
constitui o hypoteca);
 actele de dispoziție nu puteau fi încheiate decât cu acordul expres și unanim al
celorlalți coproprietari.
In categoria actelor materiale, unanimitatea coproprietății în luarea deciziilor a fost
înlocuită cu majoritatea lor, noțiune care, în concepția justiniană, nu se referea la numărul
coproprietății, ci la întinderea părților lor ideale din bun.
Reguli noi care decurg din aceasta concepție:

18.Nudum dominium (p. 400, vol I)

Denumită și nuda proprietas, reprezintă o creație tardivă în dreptul roman, fiind acea
formă particulară a proprietății în care titularul ei se află, într-o perioadă limitată, în
imposibilitatea exercitării prerogativelor esențiale ale dreptului de proprietate, precum
usus și fructus, pe fondul constituirii unui alt drept real (un dezmembrământ de
proprietate), precum uzufructul în favoarea unei terțe persoane. Astfel, el este dezavuat
de dreptul de folosință și de valorificarea bunului frugifer, fiindu-i recunoscut doar
dreptul de dispoziție, din latinescul abusus.
Paralizarea exercițiului complet al dreptului de proprietate în profitul unui terț
(usufructuarius, usuarius, habitatorius) nu modifica dreptul de proprietate al titularului
său. Toate prerogativele îi erau conservate până în momentul stingerii respectivelor
drepturi ale terților asupra bunului său (jura in re aliena), după care, el își relua atributele
cunoscute:
 Jus utendi;
 Jus fruendi;
18.Nudum dominium (p. 400, vol I)
Denumită și nuda proprietas, reprezintă o creație tardivă în dreptul roman, fiind acea
formă particulară a proprietății în care titularul ei se află, într-o perioadă limitată, în
imposibilitatea exercitării prerogativelor esențiale ale dreptului de proprietate, precum
usus și fructus, pe fondul constituirii unui alt drept real (un dezmembrământ de
proprietate), precum uzufructul în favoarea unei terțe persoane. Astfel, el este dezavuat
de dreptul de folosință și de valorificarea bunului frugifer, fiindu-i recunoscut doar
dreptul de dispoziție, din latinescul abusus.
Paralizarea exercițiului complet al dreptului de proprietate în profitul unui terț
(usufructuarius, usuarius, habitatorius) nu modifica dreptul de proprietate al titularului
său. Toate prerogativele îi erau conservate până în momentul stingerii respectivelor
drepturi ale terților asupra bunului său (jura in re aliena), după care, el își relua atributele
cunoscute:
 Jus utendi;
 Jus fruendi;
 Jus abutendi

19.Proprietatea condițională (p. 401, vol. I)

Ne aflăm în prezența unei proprietăți condiționale dacă dreptul de dispoziție (abusus) al
unui proprietar de bun este paralizat pe o perioadă limitată.
Dezvoltarea subversivă a tradițiunii a făcut posibile aceste bizare varietăți ale proprietății
sub condiție. De altfel, transferul sub condiție temporală nici nu afectează dreptul de
proprietate în esența sa. Înstrăinătorul rămâne veritabil proprietar până la îndeplinirea
termenului-condiție.
Per a contrario, condiția rezolutorie, extinctivă, afectează dreptul însuși de proprietate al
părților. Virtualul proprietar, acela sub condiție suspensivă, poate să-și prezerve
eventuala proprietate cel mult prin acte conservatorii.
1) Modalități suspensive
Transferarea la termen (ex die) a proprietății a condus la afirmarea ideii că proprietatea
poate fi suspendată, dezavuată de unele efecte până la îndeplinirea termenului. Era
necesară recunoașterea acestui efect pentru a fi menajat un alt principiu suveran, acela
că nu pot exista doi proprietari simultani ai aceluiași bun.
Dobândirea proprietății sub condiție suspensivă (conditio ex qua) seamănă cu aceea sub
rezerva timpului, însă intervine un element aleatoriu – hazardul împlinirii sau
neîmplinirii;
Reguli:
 Dacă înstrăinătorul a decedat înainte de realizarea condiției suspensive, dreptul de
proprietate al dobânditorului nu va fi afectat, iar succesorii lui tradens trebuie să
 respecte dreptul de proprietate al lui accipiens, consolidat după moartea autorului și
realizarea condiției;
 Până la împlinirea condiției suspensive, tradens trebuie să se abțină de la orice act
care ar putea prejudicia interesele legitime ale lui accipiens, relativ la bunul
transferat;
 În caz contrar, actele încheiate de tradens nu-i vor mai fi opozabile lui accipiens, iar,
în ipoteză mai gravă, a încheierii unui act irevocabil, acesta este socotit nul de drept
pentru că, până în momentul realizării condiției, părțile la tradițiune trebuie să se afle
în raporturi de echitate;
 Dacă accipiens nu poate să înstrăineze bunul dobândit sub condiție suspensivă, nici
tradens nu poate să-l înstrăineze pentru că însuși dreptul lui de proprietate este
afectat de condiția suspensivă.
2) Modalități extinctive

Este vorba de validitatea transmiterii dreptului de proprietate sub condiție rezolutorie cu

păstrarea de către transmițător a dreptului de-a intenta acțiunea în revendicare contra lui
accipiens.
Până la finalul Epocii Clasice, a fost admisă posibilitatea, actul de înstrăinare era descompus
în:
▫ Unul de transfer propriu-zis;
▫ Unul care descria condiția rezolutorie de a cărei îndeplinire depindea aneantizarea,
dizolvarea, anularea actului principal.
Justinian a acordat proprietarului anterior al bunului o acțiune utilă identică revendicării , ca
și cum aceasta s-ar fi aflat în exercițiul deplin al proprietății.

20.Proprietatea suspendată (p. 405, vol. I)

In cazul sclavilor eliberați prin testament si gratificați.
În absența stăpânului, un sclav nu poate încheia nici măcar actele juridice în numele și
interesul stăpânului (ex persona domini), deci cu atât mai puțin pacte în numele propriu.
Julianus a imaginat o formulă prin care dreptul de proprietate al sclavului s-ar fi
consolidat atunci când el ar fi satisfăcut o condiție esențială: dobândirea capacității
juridice ca urmare a confirmării statutului de om liber. Până atunci el ar fi putut încheia
acte juridice inter vivos pe seama moștenirii transmise.
Cazuri de proprietate suspendată:
 În cazul în care un sclav uzufructuar (servus usufructuarius) cumpărase un altul, fără
să se cunoască dacă prețul plătit se formase din peculiul sclavului cumpărător sau din
sursele distincte ale stăpânului său;
  În sfârșit, în cazul controversat al înmulțirii animalelor dintr-o turmă dată spre
folosință unui uzufructuar; animalele din turma uzufructuarului aparțin acestuia; din
momentul înlocuirii animalelor decedate, acestea intră în posesia proprietarului
turmei.
Ficțiunea juliană satisfăcea principiul simultaneității între validitatea și efectele actului juridic
pe baza retroactivității condiției personale, satisfăcută tardiv. Sfera aplicabilității ei s-a
restrâns în dreptul Justinian, care a menținut condiția suspensivă a acestei proprietăți până
în momentul dobândirii de către accipiens a calității cerute de lege.

21.Înstrăinările etatice (p. 418, vol. I)

 Sub sancțiunea pierderii concesiunii, statul putea să pună la dispoziția cetățenilor săi
terenuri degradante, neagricole, mlăștinoase, în vederea efectuării lucrărilor de
îmbunătățiri funciare pe care le presupuneau și, astfel, în realizarea scopului redării
lor circuitului agricol și al culegerii în plină proprietate a fructelor de către
concesionar;
 Sub sancțiunea pierderii folosinței, statul putea inchiria cetățenilor săi suprafețe
mănoase, bogate de teren agricol pe perioade de 5 ani, în schimbul unei plăți
(vectigal);
 O parte a terenurilor frontaliere servea închirierii sau al conferirii în plină proprietate
în favoarea colonilor care se obligau, sub sancțiunea pierderii lor, să asigure paza
fruntariilor statului;
 Puteau fi vândute particularilor și terenurile cu construcții sau edificiile statului,
dobânditorii devenind proprietari quiritari ai acestora;
 Bunurile mobile puteau fi vândute la licitațiile organizare de către questori; aceste
bunuri erau vândute cu bucata sau în loturi mari sau mici, după latinescul bonorum
sectio, en gros.

22.Occupatio (p. 419, vol. I)

Prin ocupațiune putea fi dobândită proprietatea asupra unui bun fără stăpân sau asupra
unui bun abandonat (res derelictae), dacă exista intența aproprierii sale.
a) Bunuri mobile care n-au fost niciodată apropiate – fauna marină, animalele sălbatice
etc.
b) Bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân – o moștenire neculeasă – sau care au
făcut obiectul unui abandon voluntar;
c) Bunurile imobile care n-au fost niciodată însușite de cineva – insulele marine sau
oceanice;
d) Bunurile mobile luate ca pradă de la un dușman de către un cetățean roman ;
e) Bunurile care compuneau comoara –thesaurus –și vânatul pe terenul altuia ; Ca
atare, occupatio ne apare ca fiind doar o detenție, o posesie de facto asupra unui res
mancipi în urma unui act unilateral, fie că acest bun provine dintr-un deces fără
moștenitor –hereditas jacens –, fie dintr-un abandon voluntar.
Cerințe pentru ocupațiunea comorii:
i) Obiectele găsite să fie de valoare;
ii) Descoperirea comorii să fie întâmplătoare;
iii) Comoara să fi fost tăinuită în urmă cu un timp atât de îndelungat față de momentul
de referință, încât să fie imposibilă identificarea tăinuitorului ei;
iv) Comoara să fi fost ascunsă în locuri improprii folosinței obișnuite.
Concepțiile lui Hadrian:
I) Dacă descoperitorul comorii a acționat neintenționat, el va trebui să împartă cu
proprietarul fondului comoara în părți egale;
II) Dacă descoperirea comorii s-a produs în urma unor cercetări premeditate, comoara
se cuvine proprietarului terenului pe care a fost descoperită; mai mult decât atât,
dovada folosirii manevrelor frauduloase anihilează dreptul descoperitorului de a-și
însuși comoara chiar în ipoteza descoperirii acesteia pe propriul lui teren.
În ceea ce privește vânatului pe terenul altuia, se impune necesitatea concilierii
dreptului exclusiv de proprietate, drept conferit proprietarului fondului de vânătoare, cu
dreptul de ocupațiune recunoscut oricărei persoane în legătură cu animalele vânate.
I) Când terenul este în mod expres unul afectat vânătorii, vânatul se cuvine în plină
proprietate vânătorului, ca regulă;
II) Atunci când proprietarului terenului a interzis accesul pe suprafața sa, vânătorul
răspunde:
 penal, atunci când a pătruns în spațiul interzis vânătorii urmărind un scop distructiv;
 Plata daunelor-interese, atunci când comite tulburare de posesie.

23.Accesio cu privire la bunurile imobile (p.423, vol. I)

Mod originar de dobândire a proprietății care are loc in urma absorbției unui bun
considerat accesoriu într-un alt bun considerat bun principal. De regula, dreptul roman
refuza proprietarul bunului accesoriu dreptul de a-l pretinde de la proprietarul bunului
principal când:
1.ca urmare a desprinderii bunului accesoriu s-ar putea aduce atingere integrității,
calității bunului principal;
2. ca urmare a accesiunii, bunul accesoriu ar fi devenit neidentificabil .

Accesiunea, prin uniunea bunurilor, nu conferea titularului fondului principal o proprietate

definitivă și totală. În cazul unei incorporări într-o construcție a materialelor aparținând altei
persoane (tignum junctum), proprietarul construcției dobândea doar un temporar drept de
proprietate.
Forme particulare:
♦ Aluviunea și avulsiunea (alluvio et avulsio)
Materialele transportate de apele curgătoare și suprafețele de teren desprinse deveneau
obiect al proprietății fondului de atașare, din momentul alipirii acestora;
♦ Albia abandonată și insula apărută în mijlocul fluviului (alveus fluminis derelictus ac
insula in flumina nata):
În ambele cazuri, proprietatea asupra bunurilor imobile se cuvenea proprietarului fondurilor
riverane, in mod direct proporțional cu întinderea fondurilor lor, demarcația fiind linia
transversală trasată pe albie sau insulă;
♦ Semănătura si plantațiile (satio et plantatio)

Aparțin proprietarului fondului principal, dreptul acestuia se năștea in momentul

înrădăcinării.
d.Constructia pe teren strain sau cu materiale straine:

- superficiarul care cu buna stiinta, ridica un edificiu pe terenul altuia si pierde

dreptul de proprietate atat asupra edificiului, cat si asupra materialelor
- superficiarul care s-a aflat in eroare cu privire la propietatea terenului pe care si-a
ridicat constructia va putea revendica materialele, dar numai odata cu demolarea
virtuala a constructiei
- daca superficiarul foloseste materialele altuia (chiar si pe terenul acestuia),
Justinian ii recunoaste proprietarului materialelor dreptul de a alege intre actiuni:
plata dubla a valorii materialelor sau daca superficiarul refuza, poate cere
demolarea.
- posesorii de buna-credinta si chiriasii care au construit cu acordul propietarului
puteau cere restituirea materialelor in integralitatea lor.
24.Accesio cu privire la bunurile mobile (p.425, vol. I)
Determinarea bunului principal în raport cu cel accesoriu s-a efectuat pe baza criteriului
formei obisnuite a uni bun mobil. Nici dimensunea bunurilor (ca unic criteriu), nici valoarea
lor nu determinau calitatea de bun principal sau accesoriu și pe cale de consecinta persoana
careia i se cuvenea dreptul de proprietate in integralitatea sa.
Bunurile mobile prin accesiune, puteau forma 2 categorii de bunuri:

a. res unitae
b. b.res connexae
a. Res unitae: acele bunuri care suferisera un proces de asamblare definitiva,
proprietarul bunului asamblat nu mai poate cere dezasamblarea bunului si restituirea
partii componente care i se cuvenea; se subdivide in:
- sudura: asamblarea a doua bunuri cu ajutorul unui material de aceeasi natura cu a
bunurilor puse la un loc, proprietatea aspra integului este conferia proprietarului bunului
principal
- scriitura: spre deosebire de pictura, aceasta nu aducea de la sine transferul de la
proprietatea materiei inscriptionate la autorul scrierii; proprietarul hartiei devenea si
proprietarul scriiturii.
- pictura: operatiunea de imbunatatire estetica a unui suport material, daca era doar
vorba de vopsire, proprietatea asupra materialului vopsit era reucnoscta proprietarului
obiectului, insa in cazul unei opere de arta, proprietatea era conferita pictorului, care
trebuia sa plateasca suportul
- tesatura(textura): bunul principal pe care orice cusatura (broderie), adaos se
ataseaza, proprietarul tesaturii devine automat proprietarul acestora.
b. Res connexae
- bunuri diferite alipite sau bunuri de specii diferite care pentru punerea in valoare a
uneia dintre ele presupun alipirea lor. daca proprietarul bunului accesoriu suporta o
paguba, el avea impotriva proprietarului bunului principal (stalpul) o actio ad
exhibendum
- bunuri diferite asamblate/sau bunuri de specii diferite care pentru asigurarea
functionarii unui mecanism presupun reunirea lor, fara a fi necesara alipirea sau
modificarea loc. dreptul de proprietate este recunoscut in favoarea proprietarului
bunului principal. Proprietarul bunului anexat poate cere in cazul vatamrii sale prin actio
ad exhibendum separarea si restituirea bunului sau accesoriu

25.Specificatio – speciticațiunea
Exista cand un mester creeaza un bun de o forma/natura noua fara a avea acordul
prealabil al proprietarului materiei folosite. Sabinienii confereau proprietarului materiei
prime si dreptul de proprietate asupra bunului nou creat, in timp ce proculienii ii
sustineau pe specificatori in dobandirea dreptului de proprietate asupra bunului fabricat
Din sec II d. Hr a fost data urmatoarea solutie:
1.daca bunul nou format ar fi putut fi transformat, reconvertit in cel vechi, proprietatea
asupra lui se convenea proprietarului materiei prime cu obligatia platii manoperei
2.per a contrario daca noul bun era, prin natura lui impropriu convertirii in materie
prima, proprietatea i se cuvenea specificatorului cu obligatia de a-l despagubi pe
proprietarul materiei prime folosite (cu exceptia cazului in care n-a cunoscut proveninta
materiei prime si era absolvit de plata ei)
Dacă specificatorul fusese de rea credinta, proprietatea asupra bunului nou era conferita
proprietarului materiei prime, carui i-au fost puse la dispozitie in caz de furt o actio furti
si rei vindicatio (actiunea in revendicare)
26.Fructi perceptio – culegerea fructelor
Fructele unui bun frugifer sunt rezultate palpabile sau conventionale pe care acesta le
produce fie in mod independent, fie in urma unei manopere care sa stimuleze obtinerea
unui rezultat benefic.
Bunurile frugigere se impart in:
1.bunuri frugifere propriu-zise ale caror fructe sunt produse periodic si nu saracesc
substanta bunului frugifer
2.bunuri simplu productive, ale caror produse prin perceptie neregulata aduc atingere
integritatii lor
Dupa statutul lor juridic si criteriul pozitiei lor in raport cu bunul:
1.fructele neseparate:unite cu bunul frugifer
2.fructele separate: detasate material de bun sau percepute
3. fructele apropiate: separate si apropriate printr-un act distinct de dobandire de
proprietate
Cui i se cuvin fructele unui bun frugifer?
a. Regula generala : fructele i se cuvin de plin drept, proprietarului bunului frugifer, in
virtutea dreptului de ascensiune Exceptii:
b. Emfiteotul: titular al unui drept real in virtutea caruia putea folosi si culege fructele pe
o perioada indelungata (18-99 ani); devenea proprietarul fructelor numai prin
separarea lor
c. Uzufructuarul nu dobandea fructele decat in urma perceperii lor
d. Fermierul - locatar: dobandeste fructele prin perceperea lor
e. Posesorul de buna - credinta; dobandste fructele prn simplul fapt al separarii lor ->
cand inceteaza buna - credinta nu mai are acest drept; el pastreaza fructele dobandite
pana la acel moment
f. Posesorul de rea- credinta: trebuie sa restituie si valoarea fructelor consumate

27.Mancipatio – mancipațiunea
Mancipatiunea poate fi definita ca fiind modalitatea solemna de transfer al
proprieatii, prevazuta de jus civile si destinata dobandirii proprietatii quiritare asupra
bunurilor mancipi. Era rezervata doar cetatenilor romani sau necetatenilor care erau
gratificati cu dreptul de a incheia acte juridice conforme cu jus commercii.
Puteau fi mancipate doar bunurile mancipii. Mancipariunea ea un act juridic, care la
epoca veche se incheia cu ajutorul balantei si al lingoului de arama.
 La momentul mancipari era necesara prezenta instrainatorului, a dobanditorului, a
purtatorlui balantei si a 5 martori (acestia trebuiau sa fie puberi de sex masculin) + a
bunului (esantion al bunului) in Epoca Veche
Libripens cantarea lingoul de arama, in semn ca bunul scos de sub puterea
instrainatorului era un bun ,,pretuit". Dobanditorul trebuia sa rosteasca niste formule
rituale in care se rezulta ca el este stapanul bunului, precizand cauza si pretul.
Mancipatiunea era aplicabila diverselor ipoteze de raporturi juridice, contracte de
vanzare - cumparare, donatie, constiuirea dotelor, construirea sevitutilor preadiale
rustice, construirea de garntii reale.
Efecte:
1.Dobanditorului i se conferea dreptul de a promova o actiune in revendicare in
cazul pierderii posesiunii bunului.
2.Mancipatiunea facea eficiente asa-numitele leges mancipii. Acestea erau destinate
sa-l garanteze pe dobanditor si nu reprezentau modalitati ale dreptului de proprietate.
Nerespectarea ataragea sanctiuni pentru instrainator (putea fi obligat la plata dublei
valori a bunului instrainat)
3.mancipatio conferea garantia contra evictiunii, garantie ce putea fi valorificata
printr-o actiune denumita actio auctoritatis, actiunea fiind indreptata impotriva
alienatorului si nu contra autorului evictunii

28.In jure cessio – cesiunea în fața magistratului

Cesiunea in fata magistratului judiciar este al doilea mod de transmitere a proprietarii

quiritare. O cesiune in fata magistratului consta de facto, intr-un abandon al unui bun
(mancipi/nec mancipi) efectuat, in cadrul unei legisactiuni, de catre instrainator, in
profitul unui accipiens si ratificat prin acordul public (Adico!) al magistratului judiciar.
Era recunoscuta doar cetatenilor romani, acestia putand participa ca parti in cadrul
procedurilor prevazute de legisactiuni.Obiectul material putea consta atat dintr-un bun
mancipi cat si din bunuri nec mancipi.
In jure cessio folosea si la transferul unor dreptul de alta natura decat proprietatea, desi
implicau oarecum dr. de proprietate (dr. succesorale, tutela si curatela)
Formalitatile: Procesul lua forma unui proces de revendicare, inca o revendicare fictiva
care deghiza un veritabil transfer de proprietate. Rolul magistratului se reducea la
constatatea absentei vreunei opozitii formale din partea cedentului parat la alegatia publica
a cesionarului reclamant.
In jure cessio nu conferea dobanditorului nicio garantie. Protectia juridica a
dobanditorului se limita la aceea specifica unei posesiuni ad usucapiendi.
29.Traditio – tradițiunea
Consta in remiterea posesiunii reale, efective asupra unui bun de catre un tradens in
favoarea unui accipiens, fara satisfacerea unor exigente formaliste, ci doar ca o
consecinta a negotium-ului.
Efecte:
1.Dobandirea proprietatii quiritare avea loc doar asupra bunurilor ec mancipi;
proprietatea fiind protejata prin rei vindicatio.
2. Transferul proprietatii pretoriene se realiza cu privire la bunurile mancipi; protectia
se asigura prin actio publicana.
3.Circulatia proprietatilor peregrine si provinciale era permisa pentru bunurile
neromane (bunurile imobile neaflate pe terioriul italic), iar aceste proprietati erau
garantate prin actio utiles.
Conditiile traditiunii:
a. Prima conditie viza capacitatea de instrainare care trebuia satisfacuta de cedens (ex:
prodigul, nebunul, impuberul, femeile fara autorizatie nu erau apti)
b. Incheierea formalitatilor cu prezenta partilor si a bunului tradit.
c. Plata pretului convenit era o conditie capitala, deci o conditie suspesinva de transfer a
proprietati
d. Existenta unei juste cauze, care sa justifice transferul proprietatii prin traditio.
Existenta unui act juridic valid si prealabil transferului: vanzari-cumparari, donatii,
inchirieri, legate
Formele traditiuni:
La inceput, intelesul notiunii de traditio era unul restrictiv, care se limita la actil
simplu.
a.Traditio longa manu: forma a traditiunii care permitea transferul unui bun aflat la
distanta (prin cheile unui imobil)
b.Traditio brevi manu: trasferul proprieatii de la tradens la accipiens, este considerat
realizat prin schimbarea justului titlu atunci cand accipiens se afla in posesia reala a
bunului cumparat
c.Constitutul posesor: traditiune brevi privita in oglinda, permite continurea locuirii intro
casa vanduta in calitate de chirias
d.Rezerva uzufructului: similara cu constitutul posesor, doar ca, instrainatorul nu-si
rezerva simpla detentie precara a bunului, ci uzufructul acestuia
30.Jus rerum. Servituțile prediale rustice și urbane (p.512, vol. I)
Servitutile sunt acele drepturi reale prin care este conferit un avantaj din punct de
vedere pecuniar gratie grevarii unui fond strain (aservit) cu unele obligatii in profitul unui
bun sau al unei persoane (fond dominant).
Servitutile se impart in:
1.prediale (reale) -urmeaza destinul juridic al fondului / bunului dominant
2.personale - urmeaza destinul juridic al beneficiarului.
Prediale: sunt cele stabilite in profitul unui fond dominant cu scopul de a-i facilita
rationala exploatare si care pentru asigurarea acestui scop, greveaza un fond aservit in
limita respectivei exploatari.
Aceste servituti nu erau omogene, ele se divizau in functie de scopul fundamental
caruia le erau destinate. Se subdivizau:
a. Criteriul scopului fundamental sau al localizarii servitutilor:
a1. Rustice (rurale) – cele mai vechi si cele mai importante. Au fost create spre profitul
terenurilor sau fondurilor funciare needificare; considerate res mancipi a2. Urbane -
categorie destinata punerii in valoare a fondurilor funciare edificare
Importanta este doar destinatia fondului dominant
b. Criteriul obiectului, al utilitatii imediate a servitutilor prediale:
b1. Rustice: Aceasta categorie era vasta. Importante sunt:
1.servitutea de trecere pe un teren invecinat care se impartea in: serv. de trecere
pedestra, cu atelajele (via) sau cu turmele de animale (actus).
2.servituti acvatice: servitutea de transport a apei printr-un apeduct ridicat pe un teren
strain, de scoatere a apei dintr-o fantana construita pe un teren strain, captare a apei pe
un fond invecinat, interdictia schimbarii cursului raului etc.
3.Alte servituti cu utilitati practice: servitutea de pastere a animalelor pe un fond strain,
servitutea prin care puteau fi exploatate pentru folosinta resurse de nisip sau piatra de
var, servitutea respectarii spatiului lat de 2.5 picioare pentru intoarcerea plugului intre
fonduri. b2. Urbane: Servitutea de agrementare a vietii colective orasenesti:
- servitutea de scurgere a apelor pluviale de pe acoperisul edificiului pe un fond
invecinat, servitutea de scurgere a apelor uzate, de canal, printr-o retea de canalizare
aflata pe fondul vecin, servitutea imprastierii fumului din gospodarie pe fondul vecin,
servitutea de sprijinire a grinzii casei vecine
- servitutii estetice: servitutea de a construi un edificiu mai inalt decat cele invecinate, de
a nu construi pentru a asigura dreptul vecinilor la lumina naturala, servitutea de
proiectare a imobilelor cu extensiuni peste un fond invecinat (balcoane, stresini etc)
 - servitutii rutiere: de intretinere a drumului public limitrof proprietatii imobiliare
31. Jus rerum. Clasificarea sevituților personale

A.Ususfructus: dreptul de folosinta si de culegere a fructelor unui bun corporal fara a-I
leza substanta.
Este un drept divizibil, iar in caz de disensiuni intre uzufructuari acestia aveau la
indemana o actiune asemanatoare partajului de coproprietate. In raportul dintre nudul
proprietar si uzufructuar fiecare are obligatia de a respecta drepturile si prerogativele
celuilalt.
Nudul proprietar isi poate apara dreptul de proprietate printr-o actio de rei vindicatio,
iar daca are si calitatea de posesor, prin interdictele posesorii in caz de tulburare a posesiei
de catre un tert sau chiar de catre uzufructuar.
Uzufructul putea fi cel mult viager, spre deosebire de eternitatea dreptului de
proprietate. Uzufructuarul putea adduce imbunatatiri bunului, fara a-I schimba destinatia,
deteriora substanta sau a-l instraina.
B.Fructi perception: prerogative de apropriere unilaterala (adica independent de
interventia/vointa nudului proprietar) a fructelor bunului dat in usufruct.
Fructele neculese la momentul incheierii uzufructului reveneau nudului proprietar;
fructele neculese inca la momentul inceperii uzufructului reveneau uzufructuarului.
Pentru deteriorarea bunului de catre uzufructuar, nudul proprietar avea o actiune pentru
raspunderea delictuala. La finele republicii, uzufructuarul trebuia sa promita sub cautiune ca
va culege fructele si va folosi bunul precum un bonus pater familias.

1. Uzufructuarul avea un drept de retentie asupra bunului pana cand nudul proprietar il
despagubea pentru cheltuielile utile facute cu bunul; daca nudul proprietar. Ar fi
efectuat reparatiile ce-I incumbau uzufructuar, atunci acesta din urma trebuia sa-l
despagubeasca pe primul
2. Promisiunea utilizarii bunului precum un bonus pater familias:
Uzufructuarul trebuia sa imbunatateasca starea bunului nu sa o inrautateasca:
Raspundea nu numai pentru propriile fapte pagubitoare, dar si pentru cele facute de
persoane aflate sub puterea sa + evenimente ce nu tineau de el (ex: trebuia sa repare
acoperisuri, ziduri, stalpi)
Uzufructuarul era tinut sa respecte sarcinile publice (impozite,taxe) sau private
(ipoteca,gaj) ce grevau imobilul Inovatii Justiniene in materie:
C.Quasi-usufructum
Avea ca obiect bunuri consumptibile, care la sfarsitul uzufructului trebuiau innapoiate
sub aceeasi calitate, cantitate si natura.
1.Uzufructul divizibil: mai multi uzufructuari
2.Uzufructul cetatii: o forma extrema a uzufructului divizibil
3. Uzufrutul alienabil: prin vanzare/ipoteca in fav unui tert; dar cand prin contract sau prin
decesul vanzatorului se stingea, cumparatorul trebuia sa i-l inapoieze nudului proprietar.

A. Usus: dreptul de folosinta si de a culege fructele, in limita nevoilor sale si ale familiei
(excedentul de fructe se cuvine nudului proprietar)
B. Habitatio: dreptul de a locui intr-o anumita casa, drept constituit, de obicei prin
testament
Nu se stinge prin neuz, spre deosebire de uz si usufruct. Justinian a permis
abitatorului, daca i-ar fi fost prea oneros/dificil sa locuiasca el insusi in respectivul imobil,
sa-l inchirieze pt a-I culege fructele Civile.

C. Operae servorum vel pecorum: folosinta muncii sclavului sau animalului altuia Nu se
stinge prin neuz; obiectul poate fi subinchiriat.
32.Jur rerum. Căile de sancționare a sevituților (p.537, vol. I)
Prin intermediul actiunilor specifice, precum:
1.actio confessoria
2.actio negatoria
Prin asa numitele actiuni generale sau utile (actio utiles) sau prin interdictele pretoriene
A. Act. confessoria:

Subiectul activ: orice persoana ce pretindea a avea o servitute asupra bunului altuia
Subiectul pasiv: orice persoana care prin acte, fapte pretentii pune sub semnul intrebarii
existenta unei servituti constituite in favoare subiectului activ.
Aceasta act a fost calificata ca fiind una arbitrara, deoarece judecatorul chemat sa
arbitreze il invita pe parat sa promita ca nu-l va tulbura pe reclamant in liberul exercitiu al
servitutii pe viitor.
B. Actio negatoria
Subiectul activ: proprietarul bunului aparent (proprietarul neaga oricarei persoane
dreptul de a exercita prerogativele vreunei servituti asupra bunului) aservit.
S pasiv
Actiunea a fost considerata arbitrara cu aceeasi promisiune si sanctiune de a plati
dauneinterese.
C. Actio utiles:
 Pentru servitutile aparute mai tarziu prin modalitati inedite care nu puteau fi protejate
prin mijloace procesuale existente, au fost create actiunile utile. Erau rezervate titularilor
servitutilor create prin: praescriptio longi ac longissimi temporis, un pact insotit de o
stipulatie(promissio) si prin quasi-traditio.
Exemplul tipic: actio Publiciana D.
Interdictele pretoriene:
In epoca clasica protejau doar servitutile prediale (reale)
Mai tarziu li s-a recunoscut si titularilor unor servituti personale, dreptul de a apela la
aceste interdicte: uzufructuarii, uzuarii si habitatorii.

33.Jur rerum. Emphyteusis – emfiteoza

Drept real (de jus rerum) de folosinta asupra terenului agricol al altuia, dreptul
prerpetuu si transmisibil atat inter vivos cat si mortis causa cu obligat corelativa a
emfiteotului de plata a pretului periodic al folosintei
Emfiteoza , mai tarziu se dovedeste a fi o institutie intermediara intre dreptul de
proprietate si uzufruct.
Diferente intre emfiteoza si uzufruct:
- in cazul emfiteozei, beneficiarul terenului agricol este tinut de obligatia de plata a unui
pret al locatiunii; uzufructuarul nu plateste nimic
- emfiteotul dobandeste in plina proprietate toate fructele prin simpla lor separare;
uzufrutuarul isi apropriaza fructele prin perceperea lor si doar in mod exceptional prin
separarea lor
- dreptul de folosinta a emfiteotului nu este insotit de o garantie reala de folosire a
terenului ca la uzufructuar
- emfiteotul ar fi avut si posesiunea juridica a bunului supus; uzufructuarul nu o avea
Emfiteoza a fost consacrata ca drept real de foarte lunga durata (8-99 ani) si putea fi
stabilit nu doar prin legat testamentar, sentinta judex-ului de partaj imobiliar, ci si
printrun contract special.
Pentru folosinta terenului, emfiteotul trebuia sa plateasca un pret periodic. Daca nu
platea mai mult de 3 ani era decazut din drept.
Emfiteotul putea chiar instraina terenul inchiriat, isi apara dreptul printr-o actiunereala

speciala.

34.Jus rerum. Dreptul de superficie

Este considerat un "dezmembramant" al dreptul de proprietate.
 Presupunea folosinta (partiala) a unei suprafete de teren pe care superficiarul putea
construi un edificiu, dreptul in schimbul caruia trebuia sa plateasca o rendita anuala.
Superficia se nastea pe cale conventionala, prin contract; dreptul superficiarului nu erau
doar viagere, ci erau transmisibile succesorilor in caz de deces;
Drept erau alienabile nu doar mortis causa, ci si inter vivos, dar in ambele cazuri ele
se stingeau:
1.Fie ca urmare a neplatii redeventei anuale
2.Fie care urmare a ajungerii la termen a perioadei contractate.
Superficiarul era protejat prin intermediul actiunilor utile, care-l puneau pe picior de
egalitate cu propr. terenului inchiriat.

35..Jus rerum. Pignius

Se realiza in dreptul roman vechi prin depunerea de facto a unui bun de catre debitor
la creditorul sau. Depunerea bunului se realiza pe calea traditiunii.
Debitorul nu transfera si proprietatea. Cu timpul, prin pignus au putut fi amanetatea
atat bunuri mancipi cat si nec mancipi.
1. Amanetarea bunurilor mancipi:
- debitorul ramanea proprietar quiritar al bunului dat in gaj
- cu ajutorul bunului, debitorul nu putea garanta decat un credit
- nu putea folosi bunul, nu-i va putea culege nici fructele
- Nu putea garanta mai multe credite ci numai unul, fructele nu le putea culege, le avea
în folosință
- Creditoriul e precarium dans, debitorul precarium accipiens
Sanctiunea pignus-ului constituit din res mancipi:
- creditorul se bucura doar de o asigurare de facto a creatiei sale, doar debitorul putea
intenta actio in rei vindicatio
- in epoca clasica, dreptul de retentie ii va fi recunoscut creditorului de catre pretor pe
calea unei exceptii; ii mai sunt recunoscute si interdictele posesorii ca mijloace active de
redobandire a posesiunii bunului amanetat.
- cu toate acestesa, mai ramanea o vulnerabilitate a gajului: creditorul putea introduce
interdictele posesorii (adipiscendae possesionis causa) in urmatoarele moduri:
- se putea dubla petita de ereditate
- prin interdictul Salvianus, proprietarul unei feude putea cere sa intre in folosinta
bunurilor unui colos asezat pe mosia lui
 - prin interdictum possessorium, un cumparator obisnuit sau un cumparator in cadrul
unei licitatii publice de bunuci putea cere predarea bunurilor achizitionate in absenta
gajului.
- Mai tarziu pactio vendetio, ius distrihabende
2. Amanetarea bunurilor nec mancipi:

In epoca veche, era avantajos pentru creditor sa primeasca de la debitor un bun nec
mancipi, deoarece bunul nu putea fi revendicat de catre debitor si nici nu mai era
necesara folosirea unei exceptii de catre creditor. In epoca clasica distinctia a disparut,
dar au aparut noi forme de protectie a drepturilor lor asiguratorii:
- exceptio pignoris
- interdictele posesorii
- pactum de vendendo
- lex comissoria

36.Jus rerum. Fiducia

Fiducia (garantia): bona fides sta la baza ei
Este mai avantajoasa pentru creditor decat gajul, dar mai dezavantajoasa ca ipoteca.
Pactum fiduciae este o intelegere intre creditor si debitor prin care primul dobandea
dreptul de proprietate asupra bunului amanetat, iar creditorul ii promitea la randu-I ca ii
va restutui bunul odata ce creanta va fi integral acoperita
Debitorului nu i se mai restituia bunul daca acesta ii era vandut unui tert de buna
credinta.
Statutul juridic al debitorului fiduciar

- Pierde proprietatea bunului

- Se putea incheia o conventie prin care debitorul sa se foloseasca de bunul amanetat
si sa-i culeaga fructele, fie cu titlu oneros fie gratuit
- In ultimul caz, debitorul putea uzucapa bunul, intr-un an/2, fata de cazul locatiunii
bunului, in care ar fi fost doar detentor precar.
- La finele procedurii formulare, a fost pusa la disozitia debitorului actio fiduciae prin
care ii putea pretinde credit restituirea bunului; insa era o actiune personala, deci
daca bunul intra in proprietatea unui tert de buna-credinta debitorul nu mai avea
prerogativa urmaririi
Statutul juridic al creditorului fiduciar

- El incheia cu debitorul un pactum de vendendo prin care, la data scadentei putea

vine bunul fara vreo alta formalitate
- O alta modalitate de a-si valorifica dreptul de creanta era aceea a unui pact comisoriu
prin care creditorul avea un jus retentionis asupra bunului, cu titlu de compensatie a
platii datorate de debitor
- Imparatul constantin a desfiintat pactul comisoriu fiind prea oneros pt creditor
- Izvorul fiduciei este acordul partilor, in lipsa lui debitorul putea cere o compensare
riguroasa a datoriei lui daca creditorul si-ar fi exercitat prerogativele proprietati (abuz
de drept)

37.Jus rerum. Hypotheca. Izvoarele ipotecii

Cuvantul hypoteca are origine greceasca. Reprezinta plasamentul unui bun sub o
anumita obligatie sau sarcina, obligatie asumata printr-un pact- pactum hypothecate - si
sanctionata printr-o actiune speciala- actio hypotecaria ( sau actio quasi-Serviana) Se
regăsește în contracte de colonat și de locațiune imobiliară
Izvoarele ipotecii:
a) Pactum hypothecae
-act nesolemn(consensual), care putea fi incheiat si tacit;
-nu era supus publicitatii, ceea ce ducea la multe neajunsuri in raporturile cu tertii
-fie isi producea efectele la incheierea actului, fie la o data ulterioara, in cazul pactului
afectat de termen ( ex die)
-putea fi incheiat si prin mandatar ( de la epoca lui Justinian)
b) Ipoteca legala
Generala Speciala

- Valabila pentru toate actele juridice
incheiate de anumite categorii de
persoane desemnate prin lege
( dreptul pozitiv)
• Ex: a sotiei divortate si a
mostenitorilor ei asupra bunurilor
sotului pana cand acesta ii restituia
bunurile dotale ( in cazul obligatiei
de restituire a dotei pentru divortul
fara justa cauza – divortium sine
justa causa-)
• A fiilor de familie asupra bunurilor
lui pater familias pana la restituirea
-Valabila doar pentru anumite acte
juridice, determinate expres de lege
• Ex: a locatorilor asupra bunurilor pe
care locatarii le-au adus in locuinta
inchiriata ( aceste bunuri se numesc
invecta et illata) pentru a-si recupera
chiria de la locatari/arendasi
• asupra bunurilor din fondul funciar
supus impozitarii in vederea
asigurarii recuperarii platilor
intarziate
 peculium bona adventicia

c) Ipoteca judiciara
- se nastea in baza unei sentinte ( sententia) si avea ca efect jus retentionis ( dreptul de
retentie) detinut de catre instanta cu privire la bunul litigiului
Exemplu: daca se dorea iesirea din indiviziune si judecatorul atribuia un bunul ( de regula
indivizibil- tocmai de aceea nu-l putea imparti) unuia dintre ei, ceilalti copartajanti obtineau
compensatia valorica a partii lor ideale din masa de impartit sub forma unei sume de bani
( sultă) => pentru a se asigura ca cel care a primit bunul le va plati celorlalti sulta, acesta
trebuia sa suporte ipoteca judiciara asupra bunului.

38.Jus rerum. Efectele ipotecii anterioare momentului înstrăinării bunului

ipotecat

Drepturile si obligatiile

Debitorului Creditorului

• -jus utendi – proprietarul bunului poate • poate transforma ipoteca in gaj, cu

exploata bunul in propriul sau folos acordul debitorului poate obtine
(pentru ca ramane in posesia sa) -jus • acordul proprietarului bunului
• fruendi – poate culege fructele bunului ( debitorul) de a se abtine sa incheie
si productele acte juridice de dispozitie pe seama
• jus abutendi – poate incheia acte bunului ipotecat; pentru bunurile
juridice de dispozitie precum instrainari, mobile, acordul era inutil pentru ca
infiintarea unei noi ipoteci pe seama
exista o prevedere legala ce interzicea
aceluiasi bun, constituirea de servituti
asta trebuie sa-I recunoasca
prediale/personale; dar daca leza •
interesele creditorului prin astfel de debitorului deplina proprietate din
• momentul stingerii creantei prin plata
acte, raspundea pentru prejudicii
- are la dispozitie actio de rei vindicatio datoriei.
si actio Publiciana impotriva tertilor si
•
creditorului ( daca nu au incheiat o
conventie cu dispozitii contrare)

39.Jus rerum. Efectele ipotetcii posterioare înstrăinării bunului

ipotecat
Debitorului
Daca bunul a fost instrainat de creditor, acesta din urma trebuie sa-i dea debitorului
diferenta de pret (pretul vanzarii minus cel al creantei); daca creditorul a adus
imbunatatiri sau reparatii necesare, precum si daca a suferit prejudicii de pe urma
bunului ipotecat, debitorul este tinut sa-l despagubeasca; daca bunul ajunge intr-o stare
 precara, astfel incat nu mai poate satisface nevoile creditorului, el poate cere schimbarea
obiectului.

Creditorului
Pe parcursul ipotecii poate subipoteca bunul, cu acordul expres al debitorului; odata
cu scadenta, dobandeste si jus possidendi ( posesia asupra bunului ipotecat); pana
atunci, el are la indemana o serie de actiuni prin care poate controla situatia bunului:
1.Actio confesoria, negatoria, communi dividundo (in partaj), finium regundorum ( in
granituire).
2.Jus distrahendi: dreptul prin care putea solicita remiterea bunului de la debitor, la data
scadentei;

Creditorul alegea aleatoriu cumparatorul si momentul vanzarii, aspecte cu care

debitorul putea sa nu fie de acord + creditorul avea un drept asupra bunului
altuia(debitorului) care nu continea prerogativa dispozitiei ceea ce putea conduce la
concluzia detinerii fara termen a bunului si nevalorificarii acestuia ( prin vanzare) ca fiind
abuziva; 55
De aceea, pana la Constantin, se putea incheia intre cei doi o lex commisoria-
intelegere prin care creditorul putea face orice cu bunul dupa momentul scadentei- sa-l
vanda sau sa-l pastreze);
Daca insa creditorul a omis incheierea acestui pact, in epoca post-clasica, el avea un
drept de posesiune asupra bunului ( in nume si cu titlu de proprietar); el putea instaina
bunul dupa 2 ani , timp in care posesiunea sa se fi exercitat;
beneficium Gordiani prin care creditorul avea jus retentionis asupra bunului si dupa
executarea obligatiei, daca era si creditor chirografar - dar putea exercita aceasta
prerogativa doar daca nu mai existau si alti creditori ipotecari asupra bunului;

Rangul preferential al creditorului in caz de concurs al creditorilor la executarea silita:

Daca nu este singurul creditor, va pastra suma necesara acoperirii creantei sale si
restul va reveni celorlalti creditori, conform principiului Prior temporis potior jure ( este
preferat, in caz de egalitate in drepturi, cel care actioneaza cu prioritate) doar primul
creditor va avea o garantie reala deplina.
40.Jus rerum. Antichresis
O regăsim în Digestele lui Justinian și reprezintă o instituție aculturată din Grecia. De
altfel, termenul semnifică folosință reciprocă/ fructificare.
Termen juridic de sorginte greaca, care, in acceptiune juridical semnifica “folosinta
reciproca” sau “fructificarea- inclusive prin dobanzi – reciproca” a unui bun ipotecat.
In cadrul unui pact de antichreza, ne aflam in prezenta unui raport juridic ipotecar
urmat de o noua intelegere intre proprietarul bunului ipotecat si creditorul acestuia.
 Pentru a evita plata dobanzilor la creditul obtinut de la creditorul ipotecar, cei doi
cocontractanti se puteau intelege in sensul ca proprietarul bunului ipotecat sa-l dea in
posesie creditorului sau, astfel incat sa se opereze o compensatie conventionala intre
dobanzile datorate de debitor si fructele produse de bunul ipotecat (sau valoarea
folosintei bunului) culese de creditor.
In acest fel, garantia reala a creditorului ipotecar se intarea (prin dobandirea posesiei
asupra bunului ipotecat), insa debitorul-proprietar era slabit in posibilitatile de
satisfacere a creantei prin exploatarea bunului ipotecar.

Creditorul avea jus fruendi.

In dreptul civil roman, in 1931, dispozitiile care reglementau pactele de antichreza au fost
abrogate, institutia aceasta fiind considerate a constitui una de natura camatareasca,
imorala si prejudicianta pentru regimul bancar burghez.
41. Elemente esențiale ale posesiei
Posesiunea din epoca postclasica a dreptului roman presupunea intrunirea cumulative a
trei esentiale elemente structurale: corpus, animus si titulus ( o causa juridica, o justificare
legala a posesiunii, un “titlu” )

A. Corpus
Corpus sau elemental material al posesiunii nu reprezinta, asa cum s-ar putea crede,
bunul posedat in materialitatea, obiectivitatea sa. Nu reprezinta “starea” bunului. De-a
lungul timpului elemental corpus s-a abstractizat, astfel incat sensul cristalizat al acestui
termen se rezuma la aprehensiunea factuala, la disponibilitatea de fapt exercitate asupra
bunului care facea obiectul posesiei.
La intentia de a poseda. Era sufficient ca un bun sa se fi aflat la dispozitia unei personae
(chiar daca bunul, in materialitatea sa, era plasat la distanta de posesor), in conformitate cu
intentia si interesele sale pentru ca ea sa reclame detinerea elementului material (corpus) al
posesiei.

B. Animus
•Pothier+ von Savigny= animus possidendi ar fi simpla intenție de a poseda pentru sine
(animus sibi habendi) sau, mai nuanțat, voința de a stăpâni ca proprietar (animus domini).

Animus este elemental volitional, intentional, subiectiv al posesiei. Reprezinta simpla

intentie de a poseda bunul pentru sine, sub aparenta proprietatii (Doar sub aparenta); altfel
spus, elemental volitional vizeaza adoptarea unui comportament de veritabil stapan al
bunului si o dorinta vizibil exprimata de pastrare a bunului ca si cum i-ar apartine de jure
posesorului.
 C. Titulus(causa)
Daca am sintetiza conceptiile exprimate pe seama semnificatiilor “titlului” posesiei, am
putea sa ne oprim asupra acceptiunii de “fundament” formal (legal) al ei sau de “origine
juridical” , de “baza” legala de plecare in exercitarea unei situatii de fapt sau de drept.
Aceasta baza legala o origineaza ( sprijinind-o ) si apoi o apara ( justificand-o ) in raporturile
determinate cu alti titular de drepturi reale.

42.Clasificarea posesiei după criteriul originii ei și al celor trei subcriterii:

a.caracterul aprehendprii corpusului
b.izvorul formal al titlului
c. al credinței subiective a posesorului în proprietatea sa

În momentul nasterii posesunii, se consuma si actul sau faptul perceperii

posesiunii se consuma si actul sau faptul perceperii sau aprehensiunii materiale a
bunului. In functie de legitimitatea sau nu a acestui moment originar, avem:
1.posesiune justa: de buna sau rea credinta, reglementata de dreptul honorar,
pretorian sau quiritar
2.posesiune injusta

I. Subcriteriul caracterului perceperii corpus-ului

Sunt relevante doar aspectele juridice, nu si cele morale. Posesia poate fi
justa sau injusta. Fata de tertele persoane orice posesiune va fi aparata.
a.posesiunea justa: se intemeiaza pe o origine justa, ceea ce semnifica tocmai
calitatea posesiei de a fi opozabila tuturor, chiar si proprietarului. Nu sufera
de vicii ale dobandirii ei (violenta, clandestinatatea sau precaritatea)
b.posesiunea injusta si viciile sale: se rasfrange asupra posesiunii intregi si nu
doarpunctul de plecare. Viciile posesie sunt: violenta, clandestinatatea,
precaritatea.
Posesia injusta putea fi dovedita dor de cel deposedat prin orice mijloace.
II. Subcriteriu izvorului formai al titluui posesiunii
Dupa izvorul juridic, posesiunea justa era reglementata de jus civile sau de jus
praetorium. Era irelevant daca o posesiune injusta avea titlu doarece avea un
caracter viciat.
Posesiunea justa putea fi nefondata pe un just titlu/simpla detentiune precara
sau intemeiata pe un just titilu ( de drept quiritar sau honorian) Posessio
cum titulus de ius civile (jus Quiritum):
1.possesor pro emptore (din contractul de vanzare cumparare)
2.posesor pro herede (din succesiunea legala)
3.possesor pro donato (din contractul de donatie)
4.possesor pro dote (din raporturile dotale din cadrul casatoriei)
5.possesor pro derlicto (din ocupatiunea unui bun abandonat)

Possesio cum titlus de ius praetorium (jus honorarium) (exemplu donatia

dintre soti) este o posesiune a carei cauza legala nu se regaseste in normele
dreptului quiritar co om acelea edictale, adica este stabilita si clar delimiata,
protejata de un edict al magistratului judiciar

III. Subcrieriul credintei subiective a posesorului in proprietatea sa in momentul

aprehensiunii bunului

Posesiunea de buna credinta: aceea intemeiata pe credinta sincera a

posesorului ca el este in mod real titularul dreptului de proprietate si ca atare
poate sa isi exercite nestingherit preroativele asupra bunului posedat.
Eroarea nu ii este imputabila. Exemplu: cumparatorul de buna credinta este
proejat atat in cazul evingerii din partea vanzatorului cat si in cazul in care a
cumparat de la un neproprietar.
Posesiunea de rea credinta: posesiune exercitata inca din momentul
originarii sale de catre acela care are credinta subiectiva ca nu poate fi
titularul dreptului pe care il pretinde. El nu mai poate invoca protejarea
posesiunii in caz de revendicare a bunului de catre persoana indreptatita.
 43.Clasificarea posesiei după criteriul efectelor ei
Efecte avute in vedere: recunoasterea unor anumite drepturi de protejare a
posesiunilor si recunoasterea de jure a posibilitatii de a transforma prerogativele de facto
avute in vedere.
A. Possessio ad usucapionem (aota de a duce la dobandirea proprietatii gratie
posedarii intr-un anumite termen) Conditii:

- Existenta unei juste cause/titlu

- Justul titlu sa fie prevazut de jus civile si sa fie dobandit in afara viciilor care ar altera
animus-ul posesiunii
- Posesorul sa fi fost de buna-credinta la momentul dobandirii bunului(nu neaparat pe
toata durata posesiunii)
- In epoca lui Justinian a luat denumirea de possessio civilis

B. Possessio naturalis sive corporalis

O suma de forme ale detentiunii precare. Precaristii privilegiati sunt asimilati
posesorilor si protejati de interdictele conservatorii. Au fost grupate (pe timpul lui
Justinian)

a) Posesiuni carora le lipseste animus domini (vointa)

b) Posesiuni din al caror moment originar lipsea justul titlu
Fac parte: creditorii gajisti, locatarii si comodatarii, uzufructuarii si emfiteotii, trimisii in
posesie conservatorie
 C. Possessio ad interdicta
A existat pana la Justinian, dupa a fuzionat cu cea naturala. In raporturile cu tertii,
detentorii precari (desi nu erau asimilati celor privilegiati ca la b) puteau folosi
interdictele posesorii conservatoare.

44.Clasificarea posesiei după criteriul obiectului juridic al ei

A. Possessio corporis(stricto sensu) Operatiunile
juridice aferente posesiunii:

a) Traditio
b) Usucapio
c) Praescriptio longi temporis/longissimi
d) Servitutes praediales rusticate consistutur
Erau exercitate doar asupra bunurilor corporale

B. Possessio incorporales (quasi-possessio)

“Posesia drepturilor”, aparuta in perioada Principatului, presupunea exercitarea
indelungata a unor drepturi valabile doar pt anumite categ de persoane (o quasiposesie).
Ex: sclavii in raport cu status libertatis, peregrinii in raport cu status civitatis.
S-a intamplat ca si drepturi precum usufruct, dreptul de servitude, de superficie sa poata
fi posedate si prescrise achizitiv ( la Justinian)

45.Dobândirea posesiunii prin propriile acte sau fapte ale posesorului

 A. Dobandirea animus-ului (elem subiectiv, volitional)
Pentru a se exercita posesia din momentul dobandirii corpusului se prezuma ca exista un
animus domini. Proba contrara o poate face doar cel care are un interes legitim ( o justa
cauza/just titlu)
In caz de conflict intre posesorul care nu are posesiunea bunului si detentorul precare ce
o are, depinde de capacitatea adevaratului posesor de a demonstra in fata instantei ca
detentiunea tertului precarist nu se realizeaza in nume de proprietar

a) Daca intre cei 2 s-a incheiat o conventie (care poate fi probata), actul juridic respectiv
tine loc de titlu pentru adevaratul posesor (cu exceptia cazului in care detentorul
devenise si proprietar: atunci el este preferat)
b) Daca insa detentiunea vicioasa a celui de-al 2-lea nu poate fi dovedita, el va avea
castig de cauza, iar detentiunea precara se va transforma in posesie utila si va putea
uzucapa bunul.

B. Dobandirea corpus-ului
Romanii nu concepeau posesia fara corpus. Ex: daca cumparatorului de buna credinta ii
era sustras un bun, daca el nu intrase in posesia lui materiala pana la sesizarea instantei el
nu putea reclama posesia bunului.
In epoca veche:

- Pentru bunurile mobile: luarea in mana sau transmiterea catre un paznic material
daca bunurile erau prea numeroase sau excesiv de voluminoase
- Pentru bunuri imobile: prin patrunderea pe un teren cumparat si parcurgerea
terenului pana la confinele acestuia sau prin delimitarea terenului ocupat
In epoca clasica(s-a abstractizat):

- pentru bunurile mobile: transferul bunurilor intr-un antredepozit a lui accipiens, chiar
daca bunurile si antredepozitul s-ar fi aflat departe de locul intelegerii
- pentru bunurile imobile: in cazul ocupatiunii unui teren fara stapan, trebuia ingradit
si incepute lucrarile de imbunatatire funciara. In cazul traditiunii era necesar si un act
simbolic (predarea cheilor) Traditio: longa manu, brevi manu…
 46.Dobândirea posesiei printr-un intermediar
Intermediarul nu exercita prerogativele posesiei, el doar facea un act de reprezentare.
Actul juridic de reprezentare a fost recunoscut abia in sec II d.H. La epoca postclasica: tertul
reprezentant nu putea satisfice decat exigenta dobandiri (provoca doar transferal
corpusului)
Animus possidendi ramane la adevaratul posesor (ex in caz de contract de mandat.. gesitune
de afaceri)
In epoca postclasica au fost gasite si alte solutii:
In cazul tutelei unui copil ce iesise din infans (7 ani+) acesta putea dobandi: possessio civilis
(cu autorizarea tutorelui) si possessio ad interdicta (fara autorizarea tutorelui, dar se
obtinea greu)
Titularii dreptului de administrare a unui peculiu (sclavii si fiii de familie) puteau dobandi
possession civilis pt ei insisi cu respectarea a 2 conditii: justul titlu( cauza pt dobandirea
bunului) + dobandirea sa se fi effectuat pe seama si cu garantia peculiului
Persoanele juridice de ordin administrativ (municipii, judete) puteau dobandi posesiuni in
absenta elementul Animus, fapt care nu elimina o serie de posibilitati precum:

- Posibilitatea de a exercita (prin autoritati) actio Publiciana

- Posibilitatea de a prescrie pe lunga durata / f lunga durata
- Posibilitatea de a uzucapa
47.Încetarea raporturilor posesorii
Persoana declarata absenta pe cale judiciara nu pierdea posesiunea asupra bunurilor
sale, ci numai detentia pasagera. Sclavul fugar de la stapan nu afecta dreptul de
posesiune asupra sa, ci doar detentiunea provizorie a stapanului.
Pentru pierderea posesiei asupra fondurilor imobiliare era necesara expresa
manifestare a intentiei de abandonare.Deposedarea violenta a posesorului putea
conduce la uzurparea sa doar daca cel deposedat nu reclama aprehensiunea tertului
comisa astfel.
Pierderea posesiunii in epoca clasica:
a. In urma abandonarii bunurilor de catre posesorii acestora (derelictio rei)
b. Datorita imposibilitatii de facto de a exercita prerogativele posesiunii
c. Prin delasarea elementului animus-> cazul constitutului posesor.
d. Drept consecinta a manifestarii unei indolente sau neglijente evidente si prelungite in
cazul in care un tert uzurpator a luat sub stapanire vicioasa bunul unui posesor regular.
e. Efectul de mai sus se producea si in cazul in care indolentei posesorului i se adauga
neglijenta unui eventual tert astfel incat un alt tert uzurpator de buna-credinta ar fi
putut sa-si apropriete bunul.
Efectul de mai sus nu se producea imediat in situatiile care, prin natura lor, depaseau
vointa posesorilor dupa cum urmeaza:
- necunoasterea faptului uzurparii detentiunii operate de tertul de buna-credinta,
necunoastere motivata de disparitia detentorului, absenta sau moartea naturala/civila
- delasarea de exercitiul detentiunii de catre precaristul inselator sau neglijat fara ca
posesorul real sa fi luat cunostinta de manoperele dolosive.
- prin exceptie de la regulile de mai sus, pasunile alpine nu puteau fi socotite pierdute,
desi manifestarea prerogativelor posesiunii in perioada hibernala ramanea sub animus
48.Sanțiunea juridcă a posesiunii
Prin interdictele sale, magistratul a dorit pentru inceput, sa regleze starile de
fapt imediate; in timp ele s-au institutionalizat, s-au consacrat si au devenit izvor de dr.
recunoscut si azi.
Din punctul de vedere al al calitatii obiectului material al posesiunii, interdictele vizeaza:
- bunurile sacre sau religioase
- bunurile laice
Interdictele privind bunurile laice personale se divid in:
- de utilitate publica
- de utilitate pers. in rap. cu patrimoniul familial
1. Interdictele retinendae possessionis causa:
Tind sa mentina o posesiune deja dobandita si nepierduta, dar amenintata cu
pierderea. Se subdivid in:
a. Interdictele uti possidetis (referitor la bunuri imobile)
Puteau fi invocate doar daca absenta posesiunii nu a fost dobandita de la adversarul
din proces prin acte de violenta, clandestinitate sau detentiune primara.
b. Interdictele utrubi (referitoare la sclavi si alte bunuri mobile)
Dadeau castig de cauza celui care a stapanit, in anul precedent, bunul mai mult timp.

2. Interdictele recuperandae possessionis causa

Date pentru redobandirea unei posesiuni pierdute. Se impart in:
a.Interdictul de vi cottidiana causa (dobandirea posesiunii prin violente obisnuite)
Putea fi invocat cu conditia sa nu fi trecut un an si titularul sa nu fie culpabil de
dobandirea posesiunii prin violenta, clandestinitate, precariu.
b. Interdictul de precario causa (in contra precaristului):
Are in vedere dobandirea bunului de catre cel imprumutat in calitate de detentor
precar si care refuzand restituirea, il uzurpa in drept pe imprumutator.

c. Interdictul de clandestina possessione causa (impotriva celui care si-a insusit un bun
in mod clandestin)

3. Interdictele adipiscendae possesionis causa

Aceste interdicte tind a facilita dobandirea posesiunii dupa obinerera de catre titularii
lor a unui just titlu. Cele mai cunoscute:
 a.interdicito quorum bonorum: prin care proprietarul de drept al bunurilor
succesorale solicita punerea in posesie cu privire la aceste bunuri detinute precar de
posesor pro herede), actiune ce dubla petitia de ereditate
b.intedictum restiutorium: pin care proprietarul unei mosii se foloseste de garantia
speciala creata de colnul sau atunci cand respectivul colon a constituit o astfel de
garantie
c.interdicul possesorium: utilizat de cel care in baza vanzarii cumpararii detinea un
just titlu

49.Deosebiri și asemănări între posesiune și proprietate

Deosebiri:
1. Posesiune aputea fi dobandita numai de cei cu capacitate de exercitiu. Proprietatea
putea fi dobandita numai in virtutea capacitatii de folosinta
2. Posesia este doar un exercitiu al unor puteri factuale. Doar proprietarul avea
valabilitate deplina a actelor juridice incheiate (este un drept – proprietatea)
3. Mostenitorii posesorului trebuiau sa faca o alta aprehensiune a bunului. La
proprietate, nu presupune acte juridice noi de aprehensiune.
Asemanari:

1. Ambele au ca obiect juridic bunuri corporale.

2. Bunurile trebuiau sa fie apropriabile (res in patrimonio)
3. Proprietarul poate fi si posesor si viceversa
4. Exista o ierarhizare a titularilor: precar->posesor->proprietar.

50.Jura obligationum. Gaius, Julius Paulus, Justinian și concepțiile lor în

planul definițional al obligației

Pentru romani, obligatiile sunt doar niste varietati ale drepturilor cu privire la bunuri care
se pot preda prni mijloace concrete, se pot tradi. Rostul unei obligații este de a produce o
modificare în structura patrimoniului unei persoane (pozitiv sau negativ).
Gaius:
 Obligatiile se nasc din raporturi personale care au drept obiect anumite prestati. În
caz de conflict de interese, partile au la dispozitie actiuni personale, acțiuni cu obiect bine
definit (dare/facere). Valoare economica se presupune.
Acțiunea personașă este aceea prin care acționăm împotriva cuiva care nu este
obligat, adică prin care înțelegem să i se impună să dea, să facă sau sa execute ceva.
Julius Paulus:

Substanta obligatiilor nu consta in ceea ce ne da proprietarul unui lucru corporal sau

in ce ne face titularul unei servituti, ci in ceea ce constrange un tert: sa ne dea, sa ne faca sau
sa ne execute ceva.
Rapoartele obligationale erau vazute ca raporturi de putere grevate pe niste
manifestari volitionale. Mai tarziu apar si conceptiile egalitariste (credendi/debendi).
Justinian:
Obligatia este legatura juridică in virtutea careia suntem constransi sa predam un
lucru conform dreptului cetatii noastre. Se atrage atenția asupra legăturii juridice (vinculum
juris), ceea ce explicp legalismul, formalismul dreptului roman obligațional și execuțional.
Formele de constrangere trebuiau sa se fundamenteze pe drept.
Se reliefase ideea de echivalent valoric al obiecului juridic al obligatiei. Aceea este
obligatie care poate fi executata prin bani.

51.Jura obligationum. Comentarii și analize pe seama noțiunii de obligație

În doctrina civilista napoleoniana si post napoleoniana intalnim aproape nerafinate,

neprelucrate definitiile obligatiilor asa cum au fost ele forjate de stiinta romana.
Eduard Cuq: Obligatia este un raport de drept stabilit temporar intre doua persoane,
dintre care una (debitorul) este tinut necesarmente sa-i furnizeze alteia (creditorul) o
prestatie susceptibila de a fi evaluata in bani.
Rene Demogue
Jean Carbonnier: prefera difinitiei obligatiei ceea ce este esenta acesteia:
 1.datoria – care implica o legatura de drept, o sanctiune etatica și existenta unui
creditor determinat
2.posibilul – tine de obiectul oligatiei, ceea ce este imposibil nu poate fi obiect al
obligatiei
Diferente intre conceptiile romaniste si cele civiliste:
- in dreptul civil postnapoleonian obligatiile pot cunoaste o varietate infinita, deoarece
ele sunt sanctionate prin actiuni civile in justitie; in dreptul roman remarcam o stare de
fapt diametral opusă
- in deptul civil modern si postnapoleonian (actual), normele care sanctioneaza
raporturi civile de obligatii sunt fundamentate pe puterea politica si sunt sanctionate prin
autoritatea legilor scrise. In drepul roman, obligatiile s-au supus unei recunoasteri
colective si progresive, in peste 1300 de ani de emergenta normativa
- în dreptul civil postmodern cunoaste o tratare distincta a oblatiilor in functie de
natura raportului juidic: norme obligationale comerciale si norme obligationale civile; in
dreptul roman acestea sunt tratate unitar.
Opozabilitatea: drepturile reale propriu-zise (izvorate din pozitia juridica a pers fata
de lucruri) pot fi opozabile (erga omnes) iar drepturile nascute din raportuiri
obligationale sunt intotdeauna relative (pot fi opuse doar partilor raportului respectiv)
Merit al dreptului civil actual: a exstins aria obligatiilor admisibile din dreptul roman
prin inglobarea tot mai multor asa zise obligatii naturale.

52.Jura Obligationum. Subiectele obligațiilor

In principiu, orice raport obligational are 2 subiecte: reus credendi si reus debendi
a. Reus credendi:
Notiunea de 'creditor' a fost tardiv folosita in limbajul juridic. Era preferata notiunea
de 'parte in proces' care poate sa ceara ceva (in virtutea unei legaturi juridice - vinculum
juris). Deși este temporară, induce o stare de putere asupra cuiva.
Creditorul este subiectul activ deoarece in caz de neexecutare a obligatiei de catre
debitor, el poate sa ceara prin actiune obligarea debitorului pe cale judiciara; el este activ in
cadrul raporturilor procesuale judiciare. Trebuie să isi dovedeasca pretentile spre deosebire
de un proprietar sau un posesor.
b. Reus debendi:
Partea din proces care datoareaza ceva reclamantului datorita legaturii juridice.
Debitorul este 'legat' de creditorul sau, dar aceasta pozitie de subordonare nu este o
forma mascata de sclavie gratie temporalitatii (=> debitorul se poate "elibera" prin
executarea obligatiei).
Debitorul este "pasiv" doar pe planul raportului procesual, unde poate adopta o
pozitie de asteptare (cat timp creditorul incearca sa dovedeasca veridicitatea pretentiilor
sale). Daca paratul debitor invoca o exceptie in aparare, trebuie sa adupte o atitudine
procesuala activa si este asmilat creditorului reclamant.

53.Obligatio elementorum. Juris vinculum

Legatura juridica nu este una de facto, ci una de jure. Debitorul intra sub puterea
creditorului conform dreptului cetatii si nu datorita vreunei manifestari unilaterale de
vointa a creditorului.
Indiferent despre ce debitor era vorba, procedura executionala se putea declansa
doar in baza legii (ca urmare a vointei unilataterale a creditorului) si a delegarii
creditorului de catre magistratul judiciar prin formula "Addico!" ("Asa este, asa sa fie, de
acord cu tine!")
Din conceptia stipulatiei pentru altul s-a nascut principiul relativitatii raportului juridic
obligational in constrast cu cele absolute. Un act incheiar intre 2 persoane nu poate
profita nici dauna unui tert (exceptie: stipulatia pentru altul).
 Principiul echivalentei prestatiunilor dintr-un contract si al acoperirii valorice. Desi in
dreptul civil actual se acorda propritate executarii in natura a obligatiilor contractuale,
exista: cauze panele, daune moratorii si penalitati pe zile de intarziere, garantii bancare
care depasesc valoarea creditului.

54.Obligatio elementorum. Jus in personam, voluntas sive libertas și

consesus
Jus in personam
Obligatia da nastere la drepturi care depind in exercitarea lor, de vointa creditorului.
Debitorul isi poate manifesta vointa dupa nasterea raportului de obligatie, dar intr-un
mod extrem de restrans: se elibereaza executand obligatia sau ramane la dispozitia suverana
a creditorului sau.
Creditorul putea decide daca sa isi execut silit debitorul, avand de ales intre:

a. Uciderea debitorului
b. Transformarea acestuia in sclav
c. Putea sa il intraineze ca sclav peste Tibru
 d. Putea obține pe cale judiciara dublul valorii creantei, ulterior aparand
inchisori ale datornicilor
Voluntas sive libertas
Obligatiile se nasc pe un teren al libertatii, al autonomiei de vointa, indiferent de
izvorul acestora. Interpretarea nu trebuie facuta din perspectiva determinista.
a. Libertatea de a comite un delict si de a suporta consecintele
b. Libertatea de a incheia un contract supunandu-te riscului insolvabilitatii
c. Libertatea de a nu executa obligatiile contractuale sau riscul suportarii formelor de
executare silita
De asemenea, prin acord de vointe, partile au libertatea de a efectua modificari in
substanta contractului.
Consensus
Consintamantul a fost caracterizat ca un element pur conventional, contractual. Nu
este element obligatoriu in absolut toate rapoartele obligationale (ex: in delicte). Scopul
contractului este acela de a imbunatati situatia juridica a partilor.
Prin efectele acordului de vointe, intre partile raportului juridic obligational se naste
o veritabila lege ce are valoare de reper juridic fundamental pentru judecator. Nu exlude
consecintele impreviziunii.
Părtilor raporturilor delictuale le-a fost perimsa stabilirea intinderii prejudiciului si a
modalitatilor de dezdaunare a victimei-creditor si li s-a racunoscut capacitatea de a negocia
si incheia tranzactii pe seama drepturilor litigoase nascute din delict.

55.Obligatio elementorum. Dies (tempus) și praetio aestimabilis

Dies (tempus)
In epoca clasica romana, obligatia era considerata inca perpetua; aceasta conceptie a
fost abandonata.
Elementul "timp" este esential intr-un raport obligational neexistand obligatii
perpetue (cu exceptia celor incheiate pentru cauza de moarte: emfiteoza).
In mod natura orice debitor urmareste a se elibera de legatura sa juridica si de a
vedea stinsa obligatia. Moduri:

a. Plata
b. Novatiune de debitor
c. Novatiune prin schimbare de creditor
 d. Novatiune prin schimbare de debitor
e. Liberare formalista in Epoca Veche
f. Mijloace pretoriene: - Darea in plata
- Pactul constitiutit
- Pactul de non petendo (al iertarii de datorie)
- Pactul de jurejurando
- Prescriptia extinctiva
- compensatia
Legiuitorul roman a limitat dreptul la actiune al creditorului prin institutia prescriptiei.
Unele actiuni pretoriene aveau o valabilitate anuala.
Praetio aestimabilis
Un element fundamental al oricarei obligatii este estimarea pecuniara prestatiei
debitorului. Pe aceste teren s-a dezvoltat ideea daunelor morale.
Praetio aestimabilis are numeroare nuantari:
- pe de-o parte nu exclude contractele unilaterale in care interesul moral, afectiv,
filantropia sunt non-aestimabilis pretii.
- pe de alta parte, pretul evaluabil in bani poate reprezenta dispensarea creditorlui de
o noua cheltuiala -> compensatie indirecta
Pentru anumit raporturi, pretul era aleatoriu.

56.Obiectul juridic al obligației. Dare

Gaius si Domitius Ulpianus descriu obiectul juridic dareca fiind un transfer al
dreptului de proprietate. Obiectul juridic dare poate fi reflectat si in constituirea unui
drept real asupra bunului altuia. Se aplica indiferent de izvorul juridic: jus civile, jus
honoritum, jus praetorium.
Daca la transferul proprietatii printr-un act juridic directe obligatia dare este aparent
subinteleasa, lucrurile nu stau la fel in cazul actelor juridice indirecte (prin intermediar).
Obligatia de dare in sens pur roman a fost destul de rara in viata juridica a romanilor.
In epocile straveche si veche, transferul de propr. se facea prin mancipatiune si in
jure cessio, unde pretul instrainarii era simbolic, iar pretul real repr. un element al unei
intelegeri prealabile -> prin simpla dare nu se transfera proprietatea.
 La epoca clasica, romanii probabil au avut in vedere trasferul proprietatii in cadrul
actelor juridice care nu-si produc efecte solo consesu:
- instrainarea bunurilor imobile (care trebuiau delimitate, masurate)
- instrainarea bunurilor de gen prin masurare, numarare, cantarire
- orice alta intelegere conform careia transferul de proprietate se produce la o data
ulterioara incheierii actului.

57.Obiectul juridic al obligației. Facere

A realiza o activitate oarecare in profitul unei parti a raportului obligational si in
virtutea imperativului de executare a obligatiei, inseamna "a face"
Nu orice activitate inseamna "facere", activitatea respectiva trebuie sa corespunda:
a. Ratiunii comune, bunului-simt (in caz de delict)
b. Descrierii ante factum, precizarilor partilor (in cazul unui contract)
In dreptul roman a fost sanctionat principiul interpretativ al conventiilor (inclusiv al
obligatiei de "a face" atunci cand exista indoiala cu privire la natura acesteia) in favoarea
debitorului (a aceluia care se obliga sa faca ceva) si defavorabil creditorului sau
stipulantului.
 Teza de mai sus est urmarea fireasca a unei alte teze consacrate care, in caz de
confuzie, este favorizat contractul insusi.
Daca creditorul nu si-a precizat bine conditiile si parametrii prestatiei datorate de
catre debitor, este greseala lui.

58.Obiectul juridic al obligației. Non Facere

Dublu inteles:
a. un inteles particular (acela de a nu face ceva in raport cu creditorul)
b. un inteles mai larg (clauza impusa de creditor de a nu presta ceva el, debitorul, catre
un tert)
Erau deosebiri intre obligatiile de non facere privind servitutiile rustice si acelea care
aveau in vedere servituti cetatenesti.
Interesul practic al divizarii obligatiilor dupa obiectul lor juridic este acela al identificarii
obligatiilor in:
- indivizibile (care nu pot fi executate decat de o anumita persoana sau doar intr-o
unitate de timp)
- divizibile (impartite mai multor debitori)
In principiu, obligatiile divizibile sunt acelea de dare, iar cele indivizibile sunt cele de
facere și non-facere.

59.Obiectul juridic al obligației. Praestare

Termen ce reuneste toate cele 3 feluri de obiecte juridice ale obligatiilor (dare,
facere, non facere).
Este legat de sarcine de a face ceva in profitul uneia dintre partile raportului juridic
obligational. Se acopera intreaga gama a actiunilor umane:
Acesta dobandeste intelesuri precum:
- a oferi
- a pune la dispozitie
- a se ingriji de ceva
Cu timpul, acceptiunile termenului s-au diversificat:
- a implini o datorie
- a respecta o promisiune
- a apara ceva
 - a duce la indeplinire o sarcina
Domitius Ulpianus l-a rezervat doar contractelor de buna-credinta, pe cand
contractelor de dr. strict le era recunoscut termenul de facere.

60.Efectele obligației. Acțiunea oblică și acțiunea pauliană

A. Actiunea oblica
Antonius Pius asocial masurile conservatorii cu actele de urmarire; trebuie sa existe un
raport litigious intre creditor si debitor pt a fi facute acestea.
In dreptul modern, nu este necesar acest lucru: “Creditorii pot exercita toate drepturile si
actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sunt exclusive personale”
Actele conservatorii ce se pot face prin actiunea oblica:

- Recuperarea creantelor debitorului indolent

- Intentarea actiunilor in nulitate sau in rezolutiune cu privire la actele juridice ale
debitorului care nu au fost incheiate valabil
- Reziliera contractelor cu executare succesiva incheiate in defavoarea debitorului -
Intreruperea prescriptiei
Nu putea fi decat judiciara (autorizata de pretor sau guvernatorul de provincie).
 Actiunea oblica romana se aseamana, prin efecte, cu gestiunea de afaceri, pentru ca desi
bunurile nu intra pe aceasta cale in patrimonial creditorului, are aparenta unei modalitati
pregatitoare de executare.
Actiunea pauliana (revocatorie)
Spre deosebire de cea oblica, este o actiune directa, posibila a fi exercitata in nume si in
interes propriu. Avea ca scos revocarea actelor juridice ale debitorului incheiate cu un tert
ptentru fraudarea creditorului ( in accord cu tertul).
Mai tarziu, nu a mai fost nevoie de complicitatea tertului, fiind suficienta intentia
dolosiva a debitorului.
In dreptul roman, actiunea pauliana nu era o actiune de sine statatoare, folositoare doar
creditorului care o intenteaza, chiar in absenta unui titlu executoriu (ca in ziua de azi). Ea
profita intregului colectiv de creditori chirografari. Esentiala pentru exercitarea actiunii
pauliene era denuntarea caracterului fraudulos al actului juridic incheiat debitor-tert.
Doar frauda de persona ad personam (cea care produce efecte negative fata de terti)
putea fi atacata prin actiunea pauliana, iar mai tarziu si actele frauduloase care nu duceau la
insolvabilitatea debitorului. Nu raspunde actiunea pauliana pentru:
-frauda contractu ad contractum (penur contractele simulate)
- frauda de re ad rem (comisa de o parte, in dezavantajele celeilalte, fara a leza interesele
tertilor)
Avand un character punitiv ( penal ) putea fi introdusa si in urma unei vendito
bonorum, de catre un sindic (numit de grupul de creditori sa le reprezinte interesele)
denumit chiar curator bonorum, care o putea intenta dupa ce constata insolvabilitatea
debitorului si fraudarea intereselor creditorului.
Procedura de sanctionare a fraudei era una arbitrala si se solda cu plata valorii bunului
sustras, valoare stabilita pronind de la estimarile creditorului.
 61.Efectele obligației. Sancțiunile judiciare și dezdăunările aferente (daune
interese)
Sanctiunile judiciare constau in dreptul subiectiv recunoscut fiecarui creditor de a actiona
in justitie in vederea recuperarii prestatiei promise sau datorate de catre debitor. Dreptul de
a cere concursul fortei publice pentru punerea in executare silita.
Oblgatiile erau sanctionate prin actiuni civile sau pretoriene.
Fiecare obligatie este insosita de o sanctiune. Fac exceptie obligatiile natural ( ex:
intretinerea copiilor, efectul unei plati dupa expirarea termenului de prescriptie).
Dreptul natural ca sursa de obligatie aredoua trasaturi esentiale:

1. Creditorul nu poate cere concursul statului pentru a-si recupera creanta

2. Odata ce debitorul executa obligatia naturala (imperfect) , nu mai poate cere
restituirea ei ca fiind nedatorata: se transfera in obligatie naturala perfecta.
Dezdaunarile aferente (daune-interese)
Rezulta din neexecutarea obligatiei, executarea necorespunzatoare sau intarziere
executarii:
 - Plata dublului valoric
- Dobanzile
- Alte penalitati
Aceste dezdaunari sunt differentiate in fucntie de:

- Natura juridical a actelor obligationale

- Izvoarele lor
- Normele care le-au sanctionat

62.Izvoarele obligațiilor. Acte juridice unlaterale

Prin ele se exprima intotdeauna o singura vointa.
Exemplu:

a. testatorul care dispune pentru cauza de moarte de bunurile sale

b. renuntarea la o succesiune
c. acceptarea expresa sau tacita a mostenirii
d. actul de adaugare a unui codicil la un testament deja facut
 63.Izvoarele oblgațiilor. Acte juridice bilaterale
Actele juridice bilaterale sau multilaterale reprezinta imensa majoritate a actelor pe care
o persoana le poate incheia in conformitate cu normele juridice romane. Acordul de vointe
este esenta acestora. Diversitatea lor este infinita, cum infinita este viata juridica.
Exemple: actul de casatorie, actul de adoptie, contractele, pactele subsecvente sau
adiacente contractelor, tranzactiile pe seama obligatiilor litigioase
Se mai impart in:

a. Acte juridice bilaterale perfecte

Cele in care vointa reala este exteriorizata si dovedibila și in acord cu legea romana.
Majoritatea actelor.
b. Acte juridice bilaterale imperfecte
Principiul interpretarii contractelor in sensul valabiliatii sale decat in cel al
invaliditatii. Si dreptul civil modern recunoaste efectele juridice ale actelor bilaterale
imperfecte sau incomplete. Dreptul obligational nu este unul rigid, mecanic.
 64.Izvoarele obligațiilor. Contractele
Se spune ca trocul ar fi o prima forma de contract si ca acesta si-ar fi avut originea
ideatica in delictul producator de razbunare.
In perioada Republici, trocul nu mai era suficient, contractandu-se “viitorul”: acceptarea
tezei consensualismului, “intr-o clipa raportul juridic de obligatie este incheiat, dar in
realitatea fizica lucrurile se vor repozitiona abia intr-un moment viitor”. Apar: idea de
echitate, de buna credinta.
In epoca veche nu se poate vorbi despre un veritabil drept personal izborat dintr-un
contract, ci de unul mai mult real: creditorul il putea lua pe debitor in puterea sa intocmai ca
pe un bun. Sursele obligatiei erau de natura personala, dar efectele ei erau quasi-reale.
Ideea de credit s-a impus spre finele Republicii pentru ca a intervenit un nou element:
necunoasterea cocontractantului
Romanii au fost nevoiti sa-si assume un risc (insolvabilitatea debitorului) si sa-si
depaseasca neincrederea in necunoscut. Creditul acordat anticipat da nastere “increderii”
pana cand aceasta devine prezumtiva. Garantii: personale (oferite de un tert) sau reale
(oferite de debitor si constand in bunuri sau valori pecuniare).
Îm epoca veche debitorul era considerat prin sine insusi o cautiune (manus injectio)
[de aici pana la dezvoltarea garantiei constand in patrimonial debitorului, care apoi devine
gajul comun al creditorilor chirografari]
Ex: caderea in desuetudine a nexum-ului (contract de imprumut de bani) care avea propria
formula executorie
In epoca clasica pactul consensual se impune formalismului contractual.
Clasificarea contractelor:

1. Solo consensu (consensuale, incheiate prin simplul accord de vointe al partilor)

2. Verbis (contracte stravechi si verbale, incheiate in prezenta martorilor)
3. Contracte reale (presupuneau remiterea bunului: comodatus, pignus, depositum)
4. Litteris (contracte scrise sau literare, care pt incheierea lor valabila trebuiau sa fie
scrise)
Constantin a impus forma scrisa pentru instrainari imobiliare. Probatoriile: acte sub
semnatura privata, acte scrise si atentice

65.Izvoarele obligațiilor. Delicte

Obligatiile delictuale sunt apreciate ca un apanaj, ca un domeniu rezervat comitilor
populare si tratate prin prisma razbunarii private de alta data: tarifarea datoriei,
inhibarea posibilului autor de delicte
Prin Lex Duodecim Tabularum (cca 450 i.H) se stabilesc pedepsele aferente delictelor.
- 25 asee: orice delict (injuria) fara a fi descries/denominat (exemplu: taie copacii
altcuiva -> platesti 25 asi/copac)
- 300 assey: daca cineva a distrus dantura unei persoane prin lovituri (150 daca victim
era sclav)
- Dublul sumei: in cazul actiunii contra furtului neflagrant
- X4: camatarie (adica dobanda peste 1%)
- Abandon noxal: in cazul raspunderii pentru fapta animalului sau sclavului, pater
familias putea fie sa plateasca pt stricaciuni fie sa-l abandoneze in favoarea victimei
(abolit la epoca Justiniana)
- Pedepse corporale: daca puberul fura granele altuia, suporta dublul valorii acestora
si bataia cu nuiele; daca cel care a comis delictul era insolvabil, era doar batut
- Moarte: “Acela care prin vrajitorie a furat recolele altuia sa fie sacrificat divinitatii
CERES” + puberul care fura recoltele altuia era spanzurat + cel care a incendiat casa
altuia era legat, flagelat si ars pe rug + patricid, tentative de otravire si otravirea,
facerea farmecelor cauzatoare de moarte etc.
Apar noi criterii de evaluare a responsabilitatii delictuale. Apare evidenta rolul pozitiei
psihice a autorului delictului (reaua credinta – aspru pedepsita), buna credinta insotia de
impurdenta (aducea absolvirea de pedeapsa dar nu si de despagubirile datorate
 victimei). Insolvabilitatea debitorului apare ca o circumstanta de absolvire de plata a
despagubirilor, dar nu si de absolvire de usoarea pedeapsa (batai).
La epoca veche statul roman a intervenit in cazul sanctionarii delictelor, care semanau cu
razbunarea private:

1. Executarea pedepselor a fost conditionata de obtinerea autorizatiei din partea

magistratului judiciar
2. Razbunarea private era dublata de alternative platii unei amenzi
Dar , cele mai grave delicte (uciderea unui om liber, patricidal, inselaciunea, vrajitoria) nu
aveau o sanctiune pecuniara care sa despagubeasca familiile victimelor sau pe insasi
victim.
Delictele private atrag in epoca veche consecinte:
a.repararea prejudiciului vicitmei
b.plata unei amenzi predeterminate
c.urmarirea punitionala putea fi declansata doar de victima (cu exceptia unor actiuni publice)
d.justificarea amenzii poate fi o ramasita a razbunarii private
e.procedura comuna
In dreptul lui Justinian, s-au unificat procedurile intr-una singura, extraordinem, prin care
s-au transferat delictele private de alta data in categoria delictelor publice.

- Statul este cel care poate cere si aplica punitiuni -

Victima are drept de a cere despagubiri.
S-au prefigurat conditiile raspunderii delictuale civile, distincta de cea penala.
 66.Izvoarele obligațiilor. Quasi ex contractu
Quasi ex contractu nascitur obligatio cand un fapt licit si voluntar da nastere unei
obligatii unilaterale sau chiar bilaterale.
În cazul cvasicontractului, nu un act juridic sta la baza nasterii obligatiei, ci un fapt, dar un
fapt car se afla la frontiera contractului, un fapt asimilabil prin lege actului juridic.
Sunt necesare trei conditii:
a. Faptul sa nu fie negociat, sa nu rezulte din consensus (acord de vointe)
b. Faptul sa fie voluntar, considerat firesc de catre autorul sau, avand aparenta unui fapt
bazat pe consensus
c. Faptul sa fi fost util si licit, in acord cu normele romane Formele de quasi ex
contractu:

1. Negotium gestio (gestiunea de afaceri)

Gestiunea utila de afaceri, mai cu seama pentru cei absenti prin care este sanctionata
gestiunea de afaceri. Pentru admiterea actiunii, negotiorum gestor trebuia sa fi gerat in mod
util afacerea creditorului sau.

2. Condictio indebiti (plata nedatorata)

Adica plata unei sume de bani cu credinta eronata ca ea ar fi datorat

3. Imbogatirea fara justa cauza

Imbogatirea fara just temei (ex: plata unui legat testamentar catre un mostenitor ce
pierduse dreptul de a succeda sau a unei dote neurmate de casatorie)
Sancțiunea cvasicontractelor consta in obligatia remiterii platii sau a avantajelor
procurate licit, dar in afara consimtamantului, daca, fireste, avantajele procurate au fost
utile creditorului. Actiunea specifica este actio in rem verso.
 67.Izvoarele obligațiilor. Quasi ex delicto
Fapte fara culpa (numai in aparenta pentru ca poate fi vorba si despre o culpa ascunsa)
Unele culpe indirecte nu au fost asimilate celor din cadrul institutiei raspunderii pentru
fapta altuia din dreptul civil postnapoleonian, desi si ele sunt culpe non-intentionale, fara
intentia producerii vreunui prejudiciu:
a) Culpa in vigilando (vina absentei vigilentei in observarea si ghidarea persoanelor,
animalelor, sclavilor si a lucrurilor aflate sub puterea lui pater familias)
b) Culpa in eligendo (neinspirata alegere, deci vinovata, culpabila, a unui prepus, fie el si
sclav, care, prin fapta sa delictuala, a produs un prejudiciu unui tert)
Desi nu a savarsit un delict propriu zis si nici nu a incheiar cu victim nedreptatii sale un
contract, el va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat prin actul de injustitie. Delictele
fiind putine la numar (fraus, furtus, dolus, maleficio teneri, damnum) a fost necesara
nasterea acestor atipice delicte.
În epoca clasica, pretorul a trebuit sa inventeze cateva actiuni pt quasi-delicte:

1. Actio de positis et suspensis – actiune data impotriva persoanei care suspenda (din
neglijenta) la fereastra apartamentului lucruri grele de natura a produce daune
vreunui trecator oarecare in caz de cadere libera
2. Actio de effussis et dejectis – actiune data impotriva persoanei care a aruncat pe
fereastra, la intamplare si neintentionat un lucru pe calea publica si a produs astfel un
prejudiciu unui tert
3. Actio quod metus causa – actiune care putea fi intentata nu doar impotriva autorului
violentei ci si impotriva profitorului actului de violenta, sanctiunea fiind aceeasi –
quadruplul prejudiciului, daca actiunea era introdusa in cursul aceluiasi an in care a
fost produs prejudiciul (intra annum), sau exact aceeasi valoarea cu intinderea
prejudiciului daca era introdusa in annul urmator (post annum)
 68. Legea ca izvor de obligații
Obligatiile statuate prin lege nu pot face obiectul tranzactiilor intre particulari. Codul
civil(art. 5): “Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care
intereseaza ordinea publica sau bunele moravuri”
Exemplu de obligatii a caror izvor este legea:
1. Obligatia parintilor de a-si dota copiii la casatorie, obligatie sanctionata pentru sefii
de familie ai ambilor soti prin Lex Iulia de fundo dotali
2. Obligatia sotului de a conserva dota femeii si, in caz de divort (cu exceptia celui din
culpa femeii), de a restitui dota sotiei pentru ca aceasta din urma sa fie in masura a
incheia o alta casatorie legitima (justae nuptiae).
3. Principiul iubirii fata de cei apropiati si care se substantiva in datoria reciproca a lui
pater familias si a lui filius de a-si acorda asistenta (alimente si imbracaminte) in caz
de nevoie, chiar si dupace raporturile paternale in sens juridic se vor fi stins prin
efectele emanciparii sau ale dobandirii calitatii de sui juris de catre fiul puber.
4. Obligatia legala a vecinilor de a-si face reciproc promisiuni cautionate (garantate) de
intervenire comuna in repararea unui zid despartitor comun (sau nu) care intereseaza
securitatea domeniilor si a cladirilor ambilor si care s-ar afla in pericol iminent de
prabusire.
 69.Obiligationum divisio. Criteriul obiectului juridic al obligațiilor
Obiectul oricarui raport oblgitional este nu o plata stricto sensu, ci una care
vizeaza datoria debitorului de-a exercita o prestatiune in favoarea creditorului, o
prestatiune conforma cu legea, determnata, morala, posibila, fie ca ar consta intr-o
actiune, inactiune sau absetiune ori intr-un transfer de drepturi reale.
Criterul s-a divizat in mai multe subcriterii:
a.subcriteriul obiectului juridic concret al obligatiei
b.divizibilitatii obiectului obligatiei
c.posibilitatii existentei obiectului obligatiei
d.moralitatii obiectului obligatiei
e.determinabilitatii obiectului obligatiei

I. Subcriteriul obiectului jurdic concret al obligatei

Substanta intima a obligatiilor nu se reduce la faptul ca un bun intra sub stapanirea
noastra sau dobandim un dreot de servitute asupra lucrului altuia, ci rezida in puterea
noastra de constranger pe care o capatam impotriva cuiva care este constrans sa ne dea, sa
ne faca ceva, sa dea curs punerii in opera a unei prestatii datorate noua.
Obligatiile au fost imparite in patru categorii:
1.dare
Obligatia de dare consta in acea indatorire de a:
a.transfera dreptul de proprietate
b.a constitui un eventual drept asupra bunului
altuia b1.usus b2.ususfructus b3.servitutes
b4.habitatio
b5.operae animalis vel servi
2.facere

Ce nu se incadeaza in obligatiile de constituire a unui drept real asupra

bunului altuia sau transferul de proprietate ar fi incadrabil in facere. Exemplu:
1.obligatia de a executa un serviciu
2.obligatia de a efectua o sarcina lucrativa, o munca
 3.obligatia libertului de a efectua munci calificate, valotoase sau munci necalificate in
favoarea patronulu sau
4.obligatia de a preda o posesiune asupra unui bun determinat
3.non facere
Obligatia de non facere reprezinta abstetiunea detrminata, o abtinere de la o actiune de
facere, precum:
1.obligatia de a nu face un serviciu in favoarea altei persoane de aceea a contractantului
2.obilgatia de a nu ii face concurenta intr-un domeniu determinat
3.obligatia de abtinere de la comiterea unor fapte care ar periclita convietuirea intr-un
imobil cu mai multe apartamente
4.praestare
Prestare (praes = cautiune, stare= a se tine) inseamna a se tine de o cautiune, de garantie,
precum:

a. Garantia de evictiune la un contract de vanzare cumparare

b. Garantia persoanla
c. Garantia de calitatepentru bunul inchiriat

II. Subcriteriul divizibilitatii obiectului juridic al obligatiei

Sub acest sucriteriu, obligatiile au fost imparite in:
1.obligatii divizibile: obligatie a caror obiect juridic comporta o executare pe parti
distincte (exemplu: obligatia de plata a unei sume de bani). Si obligatia de transfer al
dreptului de proprietate poate fi divizibila. In principiu, obligatiile de dare sunt divizibile
2.obligatii indivizibile: cele de facere si non facere (exemple: obligatia de a face o
statuie, o traditio asupra unei posesiuni libere, obtinerea de la impiedicarea exercitarii unei
servituti). Exceptii de la regula sunt obligatiile de facere care constau intr-o munca
comensurabila in unitati geometrice sau traditiunea unor cantitati de bunuri. Indivizibilitatea
poate fi obiectiva sau subiectiva. Pluralitate pasiva și pluralitate activa
3.obligatii succesive: in cadrul unui contract de inchiriere de bunuri necomsuptibile,
obligatia locatarului este aceea de a plati la intervale fixate de parti pretul locatiunii.

III. Subcriteriul posibilitatii existenti obligatiei

După acest subcriteriu, obligatiile pot fi:
1.obligatii imposibile: sunt acelea interzise de legea romana sau cele care nu pot exista prin
natura lor. Sanctiunea este nulitatea absoluta
2.obligatii posibile: marea majoritate, sunt infinite. Au deplina valabilitate juridica si
naturala.

IV. Subcriteriul moralitatii si al liceitatii obiectului obligatiei

Dupa acest subcriteriu, obligatiile pot fi:
1.ilicite si imorale: conduc la nulitatea absoluta. In epoca romana veche existau
numeroase nuantari. Nu toate raporturile incheiate in dispretul dispozitiunilor legale
erau in masura sa duca la nulitate. Astfel, in functie de sanctiune, legile se impart in:
- legi imperfecte (de recomandare)
-legi care prevedeau o pedeapsa administrativa, dar care permiteau mentinerea
actului juridic
-legi perfecte (care anulau actele juridice incheiate in dispretul dispozitiilor lor)
Exemple de obligatii imorale:
-promiterea unui onorariu pentru prestatiuni avocatiale stabilit in mod
proportional cu valoarea obiecutui juridci al procesulu -promisunea comiterii unui
delict
-promisiune de intalnire in locuri rau famate
2.licite si morale: mare majoritate. Este in acord cu legea si bunele moravuri, deci e
producatoare de depline efecte juridice.

V. Subcriteriul deteminarii obiectului juridic al obligatiei

Dupa acest criteriu, obligatiile pot fi:
1.determinate: majoritatea, toate elementele sunt individualizate (gen, specie, prestatie,
actiune, inactiune)
2.nedeterminate: rare, dar nu erau nule sau anulabile. Pentru a salva raportul
obligational, se putea determina obiectul obligatiei. Era datoria judex-ului sa descopere
prin probe (canitatea, calitatea sau prestatiile)
3.indeterminabile: nule de drept cad elementul de determinare este esential. De
exemplu: contractul de donatie fara donatar determinabil sau contractul de
vanzarecumparare fara pret determinabil
4.determinabile: care nu aveau obiectul juridic determinat, dar existau suficiente
elemente de interprtare pentr ca acesta sa fie determinabil in caz de litigiu.
a.obligatii determinabile cantitativ: ramane nedeterminata pana in momentul executarii
(exemplu: valuta care nu circula intr-o provincie a imperiului)
b.obligatii determinabile prin prestatii alternative: sunt nedeterminate, dar
determinabile deoarece nedeterminarea nu vizeaza genul ci vizeaza o alegere (care se
 poate face chiar si la scandenta). In cadrul obligatiilor alternative, ambele sun principale,
directe si determinate. Se diferentiaza de obilgatiile facultative, care sunt indirecte,
subsidiare sau lasate in liberul arbitru.
c.obligatii determinabile prin genul obiectului lor: obiectul este nedeterminat dar
determinabil post festum. (exemplu vanzarea unei parti din recolta)

70.Obligationum divisio. Criteriul subiectelor sau părților obligației

Dupa acest subcriteriu, obligatiile pot fi:

1.obligtii simple: participa un singur credtor si un singur debitor (majoriatea)

2.obligatii plurale: comporta mai multi debitori si/sau mai multi creditori. Avem de a face cu trei tipui
de ipoteze:

a.obligati conjuncte: regula in materie de plurlitate de parti. Divizibilitatea obiectului juridic nu este
in mod absolut determinat de (in)divizibilitatea obiectului material. Obligatiile sunt distincte si fiecare
este raspunzator in mod independent. Exceptii de la regula divizibilitatii obligatiilor: - indivizibilitatea
obiectului obligatiei care atrage indivizibilitatea executarii ei

-conventia partilor

- naturi obligatiei insesi (cele de facere)

-oblgatii indivizibile determinate de principiul echitatii (in cazul delictelor)

b.obligati in solidare: cand partile multiple ale unei obligatii divizibile convin ca in planul executarii ei
sa nu fie operata diviziunea prestatiilor individuale (benefic creditorului). Exista si atunci cand
prestatia codebitorilor este una natural indivizibila. Solidaritatea nu se prezuma.

Solidaritate pasiva – oricare debitor poate fi constrans la plata integrala

Solidaritate activa – fiecare creditor are dreptul de a pretinde de la acelasi devitor plata integrala.
Efecte inainte de executare, in momentul execuarii si dupa executare.

c.obligatii in solidium: spre deosebire de obligatiile solidare care sunt de natura contractuala, cele in
soldium au o substanta cauzala de natura delictuala. Solidaritatea pasiva este intermediara intre acea
conjuncta si cea solidara. Principii:

-fiecare debior este tinut a raspunde pentru propria-i fapta culpabila

-exista un prejudiciu unic, indivizibil, rezultat din concursul faptelor culpabile, aparenta care dermina
evaluarea lui unitara si ii confera victimei privilegiul creditorului din obligatia solidara

Reguli:

-fapta unui codelicvent de a acoperi prejudiciul ii elibereaaza si pe ceilalti, dar procesul fiind unitar, o
plata partiala nu avea darul de a stinge dreptul vicitmei de a actiona chiar impotriva aceluiasi
codebitor platitor

-pentru a obtine satsfactia platii integrale, victima trebuia sa ii cheme in judecata pe toti coautorii si
numai repararea reala a prejudiciului avea calitatea de fapt extinctiv al obligatiei. Plata putea fi: plata
inegrala, darea in plata in valoarea integrala a prejudiciului, compensarea integrala a partii.
71.Obligationum divisio. Criteriul izvoarelor juridice ale obligațiilor

Dupa acest subcriteriu, obligatiile se subdivizau in:

1.obligatii ex delicto: isi aveau izvorul in faptele producatoare de prejudicii
2.obligatii ex contractu: majoritatea, isi aveau sursa juridica in contracte
3.obligatii ex variis causarum figuris: toate celelalte
3a.quasi ex contractu: cvasidelicte sanctionate prin actio effusis et dejectis (impotriva
celor care aruncau din imprudenta obiecte pe fereastra, fapt care provoca daune),
cvasidelicte sanctionat prin actio de positis et suspensis (impotriva celor care au
agatat obiecte periculoase de balcoane) si cvasidelicte sanctionate prin actio quod
metus causa (actiune impotriva profitorilor actelor de violenta produse de catre altii)
3b.quasi ex delicto: obligatii nascute din gestiunea de afaceri, plata nedatorata și
imbogatirea fara justa cauza
72.Obligationum divisio.Criteriul sacnționării obligațiilor prin acțiuni
judiciar

Dupa felul in care obligatiile erau prevazute si sanctionate de actiuni legale, acestea
se impartau in:
1.obligatii civile: majoritatea, cunosc o protectie adecvata prin sanctionarea,
garantarea (cu posibilitatea sigurarii interventiei etatice) cu actiuni in justitie.
2.obligatii naturale: sunt cele care nu sunt sanctionate de actiuni, dar produc
anumite efecte juridice. Efectul fundamental este cel al nerepetitiunii platii in
conformitate cu o forta valabila dar caduca (cazul prescriptiei). Un alt efect este cel al
dreptului creditorului de a opune compensarea platii debitorului sau natural.
Obligatiile naturale sunt de 2 feluri:
a. Care din perspectiva normelor civile nu putea aspira la
a deveni sanctionabile prin actiuni (cele in care intre
parti exista un raport de putere, cele in care nu este
respectat un element de forma, cele in care debitorul
este afectat de o incapacitate
b. Obligatii care au fost civile dar au degenerat prin
trecerea timpului (prescripria extinctiva) sau prin
efectul extinctiv al litits-contestatiunii
 73.Cristalizarea elementelor constitutive ale delictului în dreptul Epocii
Clasice și în dreptul lui Justinian

Elementele stucturale ale delictului sunt:

a.prejudiciul cauzat victimei
b.culpa: În comitendo și în omitendo (quasi delicte în inteles roman)
c.legatura de cauzalitate dintre culpa si prejudiciu

Prejudiciul delictulal

Nu există răspundere delictuală în afara unui prejudiciu. Tipuri de prejudicii:

1.prejudiciu material
2.prejudiciu moral
c.prejudiciu direct (pierderea real suferita)
d.prejudiciu indirect (avantajul de care a fost privata victim)
Prejudiciului material (valoarea bunului lezat) și al prejudiciului patrimonial (valoarea
reala a leziunii produse in patrimoniul pagubitului, care e mai mare sau egala cu valoarea
prejudiciului material) erau vizate de normale romane delictuale menite sa acopere daunele
interese.
Prejudiciul virtual (viitor/succesiv care ar putea atrage condamnarea la o renta
viageră) și prejudiciul agravat prin trecerea timpului nu puteau atrage plata
daunelorinterese.
Culpa
Înțelesuri: a.morav rau, deplasat, b.ilegalitate, c.vinovatie, vina, responsabilitate, d.greseala,
păcat, e.dauna, lezare a integritatii
Sunt considerate producătoare de prejudicii:
a.lipsa de diligentă
b.imprudenta sau neverificarea suficienta a riscurilor
c.indolenta sau nepasarea fata de consecintele unpr atitudini daunatoare deși legale
4.imprevizibilitatea
Structurarea noțiunii de culpă
1.gradul de previzibilitate a efectului daunator al actiunii sau inactiunii delicventului în
funcție de criteriul unui responsabil sef de familie
2.existenta unui previziuni sau, dimpotriva, a impreviziunii consecintelor faptelor
pagubitoare (criteriu in functie de care se stabileste intentia/non-intentia)
3.existenta sau imposibilitatea existentei a unei conduite alternative a delicventului
Nu poat fi asimilata culpa delictuala celei contractuale. În urma unui fapt delictual,
autorul delictului nu trebuia sa isi probeze incocenta, ci reclamantul trebuia sa trebuia sa
dovedeasca conduita culpabilă. Despăgubirile sunt datorate imediat ce se produce un fapt
delictual.
În cazul proceselor care aveau drept obiect stabilitra raspunderii contractuale, sarcina
probării nevinovatiei, a absentei culpei in executarea tardiva a obligatiilor contractuale
revenea partii din contract acuzate de aceste culpabile conduite. Efectul culpei contractuale,
de plata a daunelor-interese, este legat fie de momentul litiscontestatiunii sau de cel al
punerii in intarziere.
Abuzul de drept. Condiții
1.intentia dovedita (nu prezumată) a producerii unui prejudiciu
2.inexistenta unei corespondente intre prejudiciul cauzat altuia si propiul profit al celui care
abuzeaza de dreptul sau, manopera abuziva n ii e profitabila agentului sau activ
3.indentificarea unui prejudiciu demonstrabil cauzat unui tert
4.abuzul de drept trebuie sa se fi consumat gratie exercitiuui propriu zis al dreptlui si nu prin
forme de absentiune
Există o distinctie intre: cazul fortuit/ de forta majora (exonereaza de raspundere juridica) și
neglijenta culpabila,vinovata
Raportul cauzal intre faptul culpabil si efectul daunator
Este nevoie de o rlatie de cauzalitate intre culpa si prejudiciu. În functie de pozitia
părtior in proces, avem:
1.paratul este in masura a se apara precizand si proband ca o cauza diferita de aceea
invocata de reclamant, cauza care nu ii e imputabila, a determinat efectul pagubitor
2.reclamantului trebuie sa demonstreze si sa dovedeasca existenta unei cauzalitati intre
fapta paratului si efectul daunator al faptei culpabile Existau doua preconizate solutii:
1.condamnarea paratului
2.absolvirea acestuia in functie de dovedirea culpei (non culpei)
 Solutiile intermediare nu erau admisibile. De aceea, dreptul roman nu a adoptat
sistemul civilist de astazi, acela al ierarhizarii gradelor de vinovatie si raspundere.

74.Termeni fundamentali în contract: conventio, contractus, pactum – pg.

273-277

Conventio=a se apropia de același obiect/ a se acomoda, a conveni, a reuși

acomodarea unor voințe diferite cu privire la un obiect comun de acțiuni
În opinia lui Domitius Ulpinus convenția simplă( identificarea unui interes comun) nu este
născătoare de obligații.
In opinia lui Ed. Cuq prin prisma reglementărilor romane cu caracter general, convenția
apare ca fiind genul, iar cotractul și pactul ca fiind speciile ei particulare.

Contractul=existenț a unei acțiuni judiciare comune pentru același obiect al activității

convenite; are calitatea esențială pntru a produce efecte juridice fiind sancționate prin
jus civile cu acțiuni în justiție;
La finele epocii vechi prin contract romanii aveau in vedere doar actele sinalagmatice și
numai lucrarile faimosilor jurisconsulți au fost de natura să extrapoleze sesul profund al
contractului și la actele unilaterale.

Pactul=este a doua specie a convențiilor și are aprox. Același sens cu contractul sub
aspectul manifestării unei voințe comune: părțile se pun de acord, se impacă, dar este
lipsit de forță de sancționare prin acțiuni judiciare de jus civile; este nascut ca sursa de
obligații doar in dreptul honorar, pretorian.
Doar contractele sunt sancționate cu actiuni si exceptii poprii. Juristi romani au
considerat ca definitorie este pentru contract convenția producătoare de efecte juridice,
aceasta fiind consacrată si sancționată de jus civile.
Finele e. Clasice: contract=actul juridic ce consacră un acord de vointe intre doua sau mai
multe persoane prin care acestea se obligă să indeplinască o prestatie sau să se abțină
de la o acțiune.

75. Elementele fundamentale în contract: capax, cum sentire, praestatio,

causa. Aspecte generale – pg. 278-292 + pg. 352-364
Sunt vizate: elemente naturale sau elemente aleatorii particulare şi elemente
accidentale minore sau aleatorii genererale.
Elementele esenţiale ale contractului:
1) Capaitatea juridică a părţilor contractante în vederea contractării:
-persoanele libere și cu cetățenie romană se bucurau de capacitatea de folosință; -erau
fără capacitate de folosință: sclavii, peregrinii fără ju commercii și puteau încheia doar
contracte literale și de promisiuni unilaterale;

1. Incapacități de exercițiu la încheierea contractelor:

-sexul contractantului

-starea de sănătate psihică a părților

-vârsta

2. Incapacități de drept
1. Celui lipsit de libertate ii erau refuzate in epoca veche drepturile de creanță ce
s ar fi năsut din contracte
2. Era recunoscută o incapacitate asemanatoare sclavului și fiului de familie -pe
calea acțiunilor adjecticiae qualitatis pater familias era debitor pentru terțul
cu care filias a încheiat contractul
3. Pana în anul 212 p. Cr. Peregrinilor nu li se recunoșteaau decât dreptul de a
încheia contracte conform normelor de jus gentium, jus pretorium și jus
honorarium.
3. Incapacități de fapt
1. Pupilii aflați la o vârstă suprioară celei infantile (7 ani) sufereau de inapacitate
partială pentru ca aveau fie interdicția de a incheia unele acte fără autorizarea
prealabilă a tutorelui/curatorului, fie imosibilității de a se obliga atata timp cât
nu erau emancipați. Contractele prin care pupilii mai mari de 7 ani își
ameliorau situația patrimonial erau valabil încheiate.
2. Demenții și nebunii violenți sufereau de o incapacitate absolută, fiindu-le
nerecunoscute contractele încheiate in perioadele de demență.
3. Prin senatus-consultul Velleian a fost considerat motiv de nulitate absolută
faptul femeii de a se fi obligat pt. altul:
-fie in mod direct
-fie in mod indirect 4. In Pandectele
Justiniene era amintită o incapacitate relativă statuată pe seama prodigului care nu avea
decât dreptul de a stipua.
5. Incapaciate relativă pentru persoanele care se aflau intr-o avansată stare de
ebrietate sau pentru cele ce promiteau ceva in timpul crizelor de isterie.

2) Consimțământul părților contractante

Consensus=acordul de voință al părților cu privire la prestatiile reciproce

Viciile de consimțămant sunt cauze externe
„nu există contracte, fie și solemne, care să nu trebuiască sa se incheie pe baza
convenției părților”-Pandecte
-important era doar momentul in care se realiza cioncidența efectivă a intențiilor
În epoca clasică erau cîteva contracte ce nu necesitau consimțământul :
1. Votum=promisiunea solemna pe care o facea un fidel al unui cult unei divinități
2. Publlicitatio=promisiunea solemnă pe care o făcea un candidat la magistraturile
Romei sau ale municipiilor in fața adunărilor de cetățeni, in sensul realizării din
averea proprie a unor bunuri de utilitate publică
3. Indicium=promisiunea solemna pe care pendantul unui bun o adresa cuiva virtual
găsitor al bunului său in vederea recuperării acestuia (după găsirea bunului devenea
contract perfect).

Modalități de exprimare a consimtământului:

1. Dat de părți contractante prezente-general
2. Intre absenți prin particulai-prin mijlocire
a. Mesager – intermediar
 b. Scrisori, epistole, bilet
3. Exprimat expres
4. Tacit
5. Scris
6. Verbal
7. Gesticulatie, mimică
Consimțământul trebuie interpretat rational direct cu: contractul pe care părțile l-au
incheiat, contractul pe care ar fi voit sa il incheie sau eventuala convenție ascunsă.
Calități:
1. Seriozitate
Consimțământul trebuie sa fie dat de natura a convinge ca vointa părților de a se obliga
este una reciprocă.
2. Sinceritate
Este o conditie interă a părților care au latitudinea de a exhiba față de terți adevărata
natura a conyractului și de a oulta veritabila natura a contractului prezentand părților o
pură aparență.
3. Nevicierea consimțămantului
O sumă de calitați determinate de mediul contractului extern : eroarea, dolul și violența.

76.Error – pg. 292-303

-viciu de connsimțământ
Căi de protecție: restituirea in integrum și condictio sine causa.
Condiții:
a. factor de înseminare în conștiința victimei a unei false reprezentări asupra unui
aspect esențial al contractului
b. eroarea să fie scuzabilă
c. eroarea in care a fost dusă victima trebuie să fi fost destul de importantă
-eroarea de drept (nescuzabbilă)
-eroarea de fapt

1. Error in persona
-nu determină nulitatea contractului incheiat
-in contractele de binefacere/intuitu personal calitatea persoanei este importantă
2. Error in negotium (natura contractului) -motiv de anulabilitate
-confuzii intre vanzare și liberalitate
3. Error in corpore
-nulitatea absolută
-avaluari gresite prețuri pt. bunurile de credință
-nu există error in corpore/in rem
4. Error in substantia
-nulitate jura et de jure
-pentru bunuri corporale
-când eroarea asupra substanței bunului viza calitati esentiale fara de care creditorul s-ar
fi dispensat de el, resciziunea era admisibilă
5. Error in qualitate
-viza doar una sau mai multe calitati substantiale ale bunului/serviciului reprezentând
obiectul contractului și nu substanta sa in integrum
-nu atragea resciziunea
-nu aveau vreo relevanță pe planul validității consimtamantului
6. Error in nomine ( denumirea obiectului material)
-nu atragea resciziunea
-in e. Veche nu era socotită
-este absurda in cadrul contractelor formaliste
7. Error in significatione
-maestru incontestabil in hermenautică era judecătorul
-contractul nu avea de suferit
-nu leza consimțămantul părților
77.Dolus malus, metus (vis) et laesio – pg. 303-326

DOLUL
Dolus=orice manoperă dolosivă, înșelătoare era considerată a fi viciu fundamental al
consimțământului
-atrăgea nulitatea contractului
-largă sferă de semnificatii
-părțile puteau insera o stipulatio poenae, adică o clauza penală pt. eventualele
înșelătorii.

Dolus malus=dol viciat, era o simulare a unui fapt și disimularea realității (delict)
A. Antistis Labeo, Domitius Ulpianus, Julius Paulus
Au lărgit accepțiunea dolului și aveau o atitudine de reticiență, inacțiunea de reacredință
prin nedeclararea adevăratei stări de fapt (dol negativ)
B. Cicero și membrii școlii sabiniene
Considerau ca a simula ceva și a face altceva cu scopul de a obține un profit personal este
sancționabil.
C. Finele e. Casice-edict pretor
Sunt generalizate excepțiile de dol și de acțiune de dol doar in cazul contractelor de
drept strict.

Domitius Ulpianus considera că victima putea fie să ceară anularea contractului, fie
să ceară reducerea prețului/valorii.
-dol incident=valoare bennignă
-dol principal=determinarea partenerului sa contracteze

Victima dolului putea să apela la acțiunea născută din contract (aici putea cere o justă
diminuare proporțională cu valoarea propriei sale prestații) sau la actiunea generală.

Dolus bonus=benefic pentru societatea romană deoarece victima putea fi inșelător,

hoț, agresor sau dușman al Romei
Dolus malus=constă in orice siretenie, viclenie, disimulare, mașinațiune sau simulare
folosita in scopul de a înșela pe cineva

Sancțiuni-Justinian:
1. Restitutio in integrum ob dolum
Victima nu vaea nicio posibilitate de remediere a prejudiciului suferit dar se putea pune
prin această acțiune in situația anterioară contractării.
2. Exceptio doli generalis
Era un mijlod defensiv prin care pârâtul tindea să paralizeze axecutarea constractului
surprins de dol. Daca dolul era comis de terț atunci era excepție de dol. Dacă reclamantul
ridica pretenția ca pârâtul sa-si execute obligatiile acesta din urmă putea ingheța
acțiunea.
3. Actio doli/actio de dolo
Sancțiunea infamili celui sancționat de dol. Judecătorul putea obliga pe cel culpabil de
dol la restituirea valorii primite in urma inselatoriei comise. Se prescria intr-un an de zile
(caracter penal). Daca valoare bunului nu depășea 2 bănuți nu putea fi dată această
acțiune.
4. Acțiunea contractuală ordinară
Este introdusa abia după momentul executării contractului și este cea mai buna acțiune
benefică victimei. Reclamantul trebuia să dovedească atitudinea culpabilă a partenerului
sau.
a. Acțiunea din contract era prescriptibilă in 30 de ani de la data comiterii
inșelăciunii.
b. Aceasta nu se limita la valoarea la valoarea imbogățirii neintemeiate a
autorului dolului, ci avea ca obiect repararea totală a prejudiciului cauzat
victimei prin dol.
c. Mijlocul procesula in discuție nu este a acțiune arbitrară
d. Această acțiune rămane la dispozitia magistratului judiciar; era o acțiune
principală si fără alternative in afara intenției reclamantului.

VIOLENȚA
Induce o temere (metus) importantă părții contractuale, un iminent pericol, iminente
stări malefice ce n ar putea fi inlăturate decât prin exprimarea consimțămantului.
Reprezintă o amențare serioasă la adresa unor drepturi și valor intangibile.
Putea fi: -fizică (forță brutală/vis ) /morală-psihică (metus) (viciază consimțămantul)
 V. Fizică era de natură a inlătura, a distruge orice consimtanant, a fost definită ca fiind
răul fizic produs unei persoane din cauza caruia această persoană n-a putut riposta

 V. Fizică implică folosirea unei forțe brutale, a unei acțiuni materiale irezistibile,
imediate și pe care niciun on curajos nu ar putea-o infrange

 V. Fizică la care se referea Julius Paulus cand zicea de acceptarea succesiunii, este de
natura a inspira teama contractantului, dar nu-i desființează voința, ci doar i-o
slăbește

 Pe cand violența și dolul doar lezează consimțămantul, erroarea il exclude

a. In caz de violență sau dolus malus era acceptată confirmarea ulterioară de către părți
a raportului contractual
b. Dreptul de a se prevala de motivul violențței sau al dolului pt. consimtanant ii era
recunocut dor victimei
c. Atat violenta cât și dolul puteau fi invocate in e. Clasică pe calea unei excepții
propriu-zise.

Condiții violența psihică –cauze de nulitate:

1. Sa fie suficient de impresionantă pt. ca victima lor sa-și fi dirijat conduita contractuală
pe planul exprimării consimțămantului
2. Injustețea-pune in evidență faptul că romanii nu acceptau ca viciu al
consimțămantului temerea indusă cu provocarea unui rău injust
Condiții violența fizică-cauze de nulitate
1. Să inspire teama de un rău imediat, imanent, actual
2. Să inspire teama de un rău important, grav, considerabil
Confirmarea: fie expresă-exprimarea consimtămantului liber, fie tacit-dedus
Ø Actio metus causa=esența sa penalistă, deoarece acela care era găsit vinovat de
comiterea violențelor era obligat la plata quadrupului valoric al bunului extorcat.
Sancțiunile procesule ale violențelor:
1. Sancțiuni principale:
a. Prceduri de jus privatae
-acțiune personală din contract
-excepția de temere
b. Procedura penală
2. Sancțiunea subsecventă (restituirea in integrum ob dolum)
A. Restitutio in integrum om metum
Repune in situația anterioară părțile, este un refugiu judiciar, este u mijloc subsecvent;
metodă practică de valorificare a dreptului la anulabilitate convenției: a) Insolvabilitatea
celui răspunzător de violențe comise
a. Renunțarea la o succesiune profitabilă
B. Acțiunea contractuală ordinară
Este recunoscută victimei
Contractul anulabil din cauza vicierii consimtanantului părtilor prin acte de violenta putea
fi supus judecătii pe baza unei acțiuni contractuale centrale.
C. Actio de la quod metus causa factum est
Principala cale prin care victima cere anularea convenției a) Acțiunea arbitrară
a. Acțiunea penală
b. Acțiunea anuală
- prescriptibilă un an
- se platea prin ea quadruplul valorii (e. Clasică)+acțiune privată
D. Exceptio metus causa
- Nu poate fi inlaturată prin convenția părților
- Era o acțiune posibila de a fi intentată de victimă impotriva terțului,
prevalanduse de o creanță directă sau subsecventă, i-ar fi cerut
anularea contractului
- Pârâtul o putea folosi pentru a paraliza acțiunea in executarea
contractului

78.Praestatio ca obiect juridic al contractului – pg. 326-352

Obiectul obligației poate fi: a) Dare

b. Facere
c. Non-facere
d. Praestare
Domitius Ulpianus vorbeste derpe prestare ca obiect al contracului de arendare de
terenuri incheiate de către latifundiari cu colonii sau cu comodatarii, ori cu emfiteoții
Obiectul contactului consta in ceea ce este datorat:
a. Licit
b. Moral
c. Posibil
d. Determinat
e. Sa prezinte interes pentru creditor
 f. Constituit de către debitor
g. Apreciabil in bani

Liceitatea obiectului contractului (conform legii; exceptiile trebuie sa fie expresis verbis
prevazute de lege; numai ceea ce este contrar poate constitui motiv de invaliditate
pentru contract datorita ilegalitatii obiectului sau; in e. Lui Justinian un fapt promis
nu trebuie sa fie si doar osibil ci si legal)
Conformitatea obbiectului cu bunele moravuri (reglementarea dioclețiană in privința
interzicerii incheierii pactelor asupra succesiunilor vitoare printr-o constituție
imperială caci le socotea imorale; pe temeiul moralitatii au fost interzise: donațiile
intre soți și convențiile de concubinajcontra cost)
Posibilitatea existenței obiectului contractului (posibilitatea reală, parctică și rațională a
obiectului respectiv; sa fie in circuitul comercial in mod relativ)
Determinabilitatea obiectului contractului (clar determinată sau determinabilă; obiectul
determinat este cert)
Oportunitatea contractării obiectului de către creditor (obiectul trebuie sa reprezinte
pentru creditor un interes particular, sa raspunda unei cauze eficiente și utile, rezultă
ca contractul sa fie oportun)
Conditia evaluabilitatii bănești (se duduce de la interesul reditorului fata de obiect, sa
aiba valoare economică, este o regulă esențială, reprezenta o garanție in fata
tendintei de a eluda executarea obligatiilor; este o rigidă formă de executare silită)
Caracterul personal (nimeni nu se poate angaja in numele altuia, iar promisiunea facuta
in numele altuia facuta și ratificată de terț)

I. Promisiunea pentru altul:

Acceptată in tandem cu ideea de reprezentare in contractele juridice
Exceptie indreptată impotriva promitentului
Inserarea in contract a clauzelor penale;
Teoretic este nulă, dar este acceptată in unele contracte de buna-credintă; este o clauză
expresă și reprezintă o derogare de la principiul relativității contractului
Ex: prestatia succesorilor defunctului
-clausa post mortem
-clausa in ajunul mortii
 -clausa in clipa mortii

II. Stipulația pentru altul

Prestațiunea nu face parte din negotium-ul juridic necesar contractantului
Nimeni nu poate promite pentru altul
Un contract nu-i poate profita altuia
Un contract nici nu-i poate dăuna altuia
Derogarile de la principiul relativitatii contractului urmau doua importante
categorii de interese: ale stipulantului și ale terțului beneficiar
Acest principiu completează cadrul principiului relativității contractului

Consecințe :
1. Creditorul stipulant nu avea o acțiune pentru debitor
2. Terțul beneficiar- fara mijloc de constragere
Părți:
a. stipulant/ creditorul stipulațiunii
b. terțul beneficiar
c. promitentul (debitorul)

Derogări de la principiul relativitații contractului:

1. interesele stipulantului
2. interesele terțului beneficiar

A. Recunoasterea unui drept la acțiune stipulantului contra stipulantului și modalitatile

de sancționare a intereselor:
- Terțul nu poate ataca in instanta - Possibilitati recunoacute stipulantului:
a.Recunoasterea existentei unui interes propriu al stipulantului
b. Recunoasterea clauzei penale-obligarea stipulantului la plata
unei sume certe
B. Recunoasterea unui drept al terțului beneficiar la acțiuni derogatorii de la regula res
inter alios
- posibilitați:
a.poate fi desemnat mandatar ( si terț odata)
 b. exceptia adjectus solutionis causa
c.rezidă in calitatea de succesor testamentar sau mostenitor legal
d. sancționarea ca valide a contractelor de donație cu sarcini
C. Recunoasterea unor exceptii opozabile terțului beneficiar de catre stipulantul-debitor
- Paratului i s-a permis sa folosească orice exceptie i apararea sa -
Atunci cand contractul de baza consta intr-una din:
a.Mandat
b. Danatie de sarciniâ
c.Stipulatie conditională pentru altul
- Primul caz: debitorul promisiunii are dreptul de a i se opune orice exceptie
nascuta din mandat, tertul se subroga in toate drepturile
- Al doilea caz+al treilea caz: are acelasi regim cu stipulatia pt altul, este
rezenrvat stipulatiei prin conditie; ambele pentru pentru relativitati
contractului nu poate fi invocat de terți cand debitorul nu a primit satisafactia.
Cauza contractului:
1. Cauza eficienta/formală (un eveniment declanseaza un alt eveniment)
2. Cauza finală (scop intrisec orice formulă juridica)
3. Cauza impulsivă (adaposteste simplul motiv/ interes )
Epoca Clasică:
a. Clauzei motiv
b. Clauzei contrapartidă (eficientă)
- Cauza este imanentă, impersoanală, directă și raspunde ratiunii (de ce
datorez ceva)
- Motivul este indepărtat, personal, indirect și raspunde simplei dorinte (in ce
scop ma oblig)

Problema dovedirii cauzei :

a. Contractele consesuale
-cauza: simplu schimb de promisiuni -simplul acord de vointe

b. contractele reale
-cauza: transferul bunului precis determinat -prestatiile promise/efectuate

c. contracte formale
-cauza: verbis/litteris
-solemnitati verbale/scrise
Particulare calitati juridice contractuale:
a. Contracte determinate prin prisma apropierii lor de normele
civile/pretoriene care nu le sancționează dar pot deveni incident
b. Contracte determinate ; prisma criteriilor calității ce trebuie sa domine
raporturile contractuale fara a leza valoarea și care vizează și utilitatea
pentru pentru cocontractanti a acelor raporturi
c. Contracte formale definite ca atare, emanate de adunari populare.