Tema 1 Periodizarea statului si dreptului roman

Periodizarea statului roman:

a) 754-753 i.Hr. se infiinteaza Roma (perioada prestatala)
In forma incipienta a statului roman exista Comitia Curiata (de la cele 30 de
curii din fiecare trib).
10 ginti formau o curie. Existau 30 de curii. Un trib (cartier) cuprindea 30 curii.
Existau 3 triburi: Ramnes, Tities si Luceres. Fiecare trib contine 100 de ginti. (300 de
ginti in total).
b) mijlocul sec VI i.Hr. – 509 i. Hr.(perioada statala a regalitatii): Servius
Tullius organizeaza societatea romana printr-o reforma si stabileste infiintarea Comitiei
Centuriata (=Adunarea Poporului) ca forma de organizare statala. In aceasta adunare
intra centuriile. O centurie avea aproximativ 100 de oameni.
Centurii= voturi politice in hotararile pe care la iau cei din Comitia Centuriata
Societatea se stratifica pe un numar de clase in functie de avere. Romanii au
acces la Comitia Centuriata dupa cum urmeaza:
A) Clasa intai: cei care au o avere de peste 100.000 de asi avere imobiliara (terenuri,
pamanturi). Acestei clase ii revin 80 de centurii: 40 de centurii seniores (cei care
au peste 46 de ani) si 40 de centurii juniores (cei care au intre 25-46 de ani).
B) Clasa a doua: cei care au avere imobiliara intre 75.000 – 100.000 de asi. Ei sunt
organizati in 20 de centurii.
C) Clasa a treia: cei care aveau avere imobiliara intre 50.000 – 75.000 de asi. Acestei
clase ii revin 30 de centurii.
D) Clasa a patra: cei care aveau avere imobiliara intre 25.000 – 50.000 de asi. Ea
cuprinde 30 de centurii: 15 seniores si 15 juniores.
E) Clasa a cincea: cei care aveau avere imobiliara intre 11.000 – 25.000 de asi.
Acestei clase ii revin 30 de centurii.
F) Clasa a sasea: cei care au o avere imobiliara de peste 1.500 si pana la 11.000 de
asi. Acestora le corespunde o centurie.
G) Mai existau si 17 centurii de cavalerie.
In total sunt 187 de centurii, iar 97 reprezinta majoritatea (cei mai instariti
hotarau).
In afara de Comitia Centuriata, mai exista si regele (rex) care avea puteri
militare, religioase. El conduce alaturi de Comitia Centuriata.

Adoptarea legilor
Legile se discuta si se elaboreaza la nivelul poporului (Comitia Centuriata) si
actul normativ respectiv este ratificat de catre Senat.
Senatul, un alt organism politic, este alcatuit din 300 de senatori (sefii gintilor).

Intre 754/753 – mijlocul sec. VI i.Hr. exista o forma prestatala a statului roman,
unde activeaza regele cu Comitia Curiata.
 La mijlocul sec. VI i.Hr., regele Servius Tullius reformeaza din temelii aceasta
forma prestatala, putand spune ca se infiinteaza statul roman prin crearea adunarilor
Comitia Centuriata. Accesul in aceasta comisie nu se mai face pe baza rudeniei de sange
(ginta), asa cum era in cazul Comitiei Curiata, ci pe baza averii. Comitia Curiata
functioneaza in continuare.
Atunci cand s-a creat o forma incipienta a statului roman, pe teritoriul de astazi
al Romei exista o populatie bastinasa numita liguri. Latinii au venit si i-au ocupat, fiind
organizati in ginti, curii si 3 triburi (triburile erau: latin, etrusc si sabin). Aceste triburi
erau organizate pe baza rudeniei de sange. Cei care au fost ocupati se numesc plebei,
iar cei care i-au ocupat se numesc patricieni (latinii → patres=sefi).
Odata cu infiintarea Comitiei Centuriata, incep sa se elimine diferentele dintre
patricieni si plebei, pentru ca, in funtie de avere, pot accede la putere si plebeii, dar
foarte putini, deoarece nu aveau avere imobiliara.
Cei care fac parte din centurii, fac parte si din legiuni. Ei sunt cei care participa
la impartirea prazii de razboi, care platesc impozite si voteaza.
In anul 312 i.Hr., cenzorul Appius Claudius revizuieste aceasta organizare,
creand 4 triburi urbane si 17 triburi rurale, permitand sa intre in aceste centurii si
cavalerilor (cei care aveau peste 400.000 de sesterti avere imobiliara).
Prin anul 220 i.Hr. se organizaeaza administrativ statul roman in 35 de cartiere
cu putere de vot egala, nemaiavand relevanta averea dintre ei.
c) 509 – 27 i.Hr. (perioada republicii)
In anul 509 i.Hr. este alungat ultimul rege si se trece la republica. Locul regelui
este luat de 2 consuli. Asadar, apare magistratura. In cadrul acestei conduceri bicefale,
cei 2 consuli nu pot lua o decizie unul fara celalalt. De asemenea, se infiinteaza pretura.
(pretore= magistrati care pot conduce din punct de vedere administrativ interesele,
destinele statului roman). Se abandoneaza sistemul regalitatii.
d) 27 i.Hr. – 284 d.Hr. (perioada principatului)
In anul 27 i.Hr., odata cu venirea la putere a principelui Octavian Augustus, se
trece la principat pana in anul 284 d.Hr.
e) 284 – 565 d.Hr. (perioada monarhiei absolute)
In anul 284 d.Hr. se trece la monarhie absoluta, iar imparatul concetreaza
intreaga putere in mainile sale. Iustinian este ultimul imparat roman.

Epoca veche a dreptului roman cuprinde perioada regalitatii si a republicii

(mijlocul sec. VI – 27 i.Hr.).
Epoca clasica a dreptului roman se suprapune peste perioada principatului
(27 i.Hr – 284 d.Hr.).
Epoca postclasica a dreptului roman se suprapune perioadei
dominatului/monarhiei absolute (284 – 565 d.Hr.).

Evolutia dreptului roman

Dreptul roman cuprinde acele norme juridice cuprinse in ramuri, institutii
juridice aflate intr-o continua si permanenta interdependeta chemata sa regleze relatiile
sociale intre persoane particulare (dreptul privat roman) si intre cetatean si stat, sau
la nivelul intern institutional statal (dreptul public roman).
 Izvoarele formale ale dreptului roman
Dupa ce s-a creat statul roman (mijlocul sec. VI i.Hr.), principalul izvor de drept
este obiceiul juridic (acele norme, practici, care se nasc in sanul poporului, au o anumita
durata de aplicabilitate, sunt impartasite de cat mai multi destinatari, sunt create, asadar,
prin confirmarea de catre membrii societatii romane). El are un puternic accent religios.
Tot acum, incep sa apara legile elaborate de Comitia Centuriata. Dupa 509 i.Hr.,
magistratul propune proiectul de lege, este analizat de Comitia Centuriata si apoi este
publicat in Forum spre a fi adusa la cunostinta cetatenilor dupa ce intra in vigoare.
Prima si cea mai importanta lege este Legea celor 12 table elaborata in anul 449
i.Hr. La initiativa lui Terentilius Harsa (un plebeu), este codificat obiceiul juridic al
patricienilor pentru a fi cunoscut si de plebei. Aceasta lege este adoptata prin
intermediul unei Comisii paritare (5 patricieni si 5 plebei). Apare dreptul scris accesibil
si plebeilor. Odata cu accesul cavelerilor in acest „Parlament”, acced din ce in ce mai
mult si plebeii, castigand drepturi in raport cu patricienii.
Cand se ivea un litigiu intre un patrician si un plebeu, acestia trebuiau sa mearga
pentru interpretarea Legii celor 12 table la potifi (preotii romani). Pontifii sunt numiti
numai din randul patricienilor si ii favorizau pe patricieni. Tot ei sunt cei care divulga
zilele faste in care putea avea loc procesul.
In 301 i.Hr., Gnaeus Flavius, un libert (dezrobit) al lui Appius Claudius, divulga
formulele solemne si zilele faste in care putea avea loc un proces. Din acest moment,
scade puterea pontifilor si apar jurisconsultii (=profesori specialisti care interpreteaza
dreptul roman dincolo de dogmele respective, de aspectul religios) (apare
jurisprudenta laica).
Din momentul trecerii la republica, apare magistratura: apar consulii, pretorii,
censorii, chestorii, edilii curuni (edilii curuni administreaza pietele si organieaza
judecata in piete). Toti acestia administreaza treburile, interesele statului.
Daca la inceput,in momentul in care se prezinta in fata magistratului cei doi,
magistratul consulta Legea celor 12 table si verifica daca reclamantul se incadreaza intr-
o legisactiune.
Legea celor 12 table contine 5 legis-actiuni: 3 de judecata si 2 de executare.
Legis-actiuni de judecata:
• sacramentul: → in rem
→in personam
• iudice carditrive postulatio
• condictio
Legis-actiuni de executare:
 mano sinectio
 pignoris capio
Legis-actiuni de judecata sunt mijloace procedurale prin care se poate manifesta
pretentia relcamantului. Daca pretentia se incadreaza in Legea celor 12 table, procesul
este trimis unui judecator (persoana cu o buna reputatie, aleasa de cele 2 parti: reclamant
si parat). Dupa alegerea facuta, magistratul il confirma pe judecator prin cuvantul
„abdico” (=acela sa fie judecatorul). Judecatorul da o sentinta favorabila reclamantului
de condamnare a paratului sau de absolvire a paratului. Cu aceasta sentinta, reclamantul
se intoarce la magistrat, intrebuinteaza o legis-actiune de executare (mano sinectio sau
pignoris capio) prin care investeste acea sentinta data de un particular (judecatorul).
Magistratul investeste cu putere juridica acea sentinta si devine executorie. Il
incredinteaza pe parat in mana reclamantului. La inceput, sanctiunea este una personala
(vizeaza insasi persoana paratului). Reclamantul il poate inchide intr-o inchisoare
particulara pe parat, il scoate la 3 targuri succesive la Roma sa se creeze prilejul de a se
oferi un garant (vindex) pentru parat, care garanteaza datoria paratului.
Rolul magistratului, pretorului – cel mai important magistrat, care are aceste
prerogative: potestas si imperium. Potestas - cuprinde atributia de organizare a judecatii;
imperium - sa convoace Adunarea Poporului, Armata etc.
Justitia nu mai este una privata, se face in fata statului. Pretorul, la inceput, doar
verifica matricea legii – ce prevede strict legea sacramentala, formalista. Pretorul, in
aceasta perioada, nu isi pune amprenta asupra dreptului.
La mijlocul sec. II i.Hr., prin legea Lex Aebutia, se permite pretorului in virtutea
lui ius endigendi (dreptul de a elabora, adopta edicte) sa curpinda in edict programul de
guvernare, respectiv anumite formule, actiuni judiciare prin care cei interesati isi pot
afirma pretentia in fata judecatii, in fata magistratului. Pretorul nu mai este limitat sa
aplice doar cele 5 legis-actiuni din Legea celor 12 table. In acest fel, se observa ca isi
face loc un alt izvor, pe langa obicei si lege, edictul magistratului in perioada
republicii.
Prin Lex Aebutia, cand se infiinteaza procedura formulara - de la formulele pe
care pretorul le creeaza in programul sau de guvernare, partile se prezinta in fata
magistratului si vorbesc liber. Acest lucru permite magistratului sa se aplece asupra
cauzei.
In anul 17 i.Hr., devine exclusiva procedura formulara. Edictul magistratului este
un izvor de drept pana in vremea imparatului Hadrian, care din dorinta de a concentra
cat mai multa putere in propriile sale maini, ii da ordin lui Salvius Iulianus sa
sistematizeze edictul. Astfel, devine tot mai importanta jurisprudenta ca izvor de drept
(jurisprudenti/jurisconsulti= cei care interpreteaza legea, normele juridice). Mandatul
magistrtilor era de 1 an.
Cand se trece la principat (27 i.Hr), Octavian Augustus recunoaste puterea
jurisconsultilor prin legi publicae respondendi. Interpretarea data de jurisconsulti este
obligatorie pentru cauza respectiva, pentru pretori si judecatori. Magistratii, judecatorii
sunt obligati sa tina cont de opinia jurisconsultului intr-o anumita speta, odata cu sosirea
lui Octavian Augustus.
Acestor izvoare (obiceiul, legea, edictul magistratului, jurisprudenta) li se alatura
senatus consultele si constitutiile imperiale.
Codurile civile din prezent sunt inspirate in mare masura din Pandectele lui
Iustinian. Ultimul imparat roman, Iustinian, a dat ordin lui Trebunianus sa codifice
dreptul roman de-a lungul evolutiei sale in pandecte (digeste).

Tema 2 Izvoarele dreptului roman

 Izvoarele in sens formal reprezinta formele sub care se infatiseaza normele
juridice, regulile de conduita care guvereneaza in special relatiile dintre particulari.
Izvoarele in sens material (documentar) ale dreptului sunt constituite din
conditiile de viata, relatiile sociale, economice si politice, care determina si imprima o
anumita caracteristica izvorului in sens formal in functie de factorii social economici si
politici
Aceste forme sub care normele se infatiseaza alcatuiesc ius civile (dreptul roman
civil). De asemena, inca de la sfarsitul dreptului vechi (sfarsitul republicii) si inceputul
dreptului clasic, pe langa dreptul civil (ius civile) se observa aparitia ius honorarium
(dreptul pretorian). El vine sa intregeasca tabloul izvoarelor formale ale dreptului
roman.
Pe langa dreptul privat mai exista si dreptul public roman care contine norme ce
reglementeaza relatiile dintre persoanele particulare si instituiile statului si norme care
reglementeaza raporturile dintre institutiile statului.
Dreptul roman cuprinde inca din Epoca Veche a regalitatii si republicii dreptul
consuetudinar, care are ca izvor obiceiul juridic (longa consoetudino si mos majores).
Obiceiul ca izvor de drept roman cuprinde reguli cu un pronuntat caracter religios,
sacramental, adoptate de-a lungul timpului de catre patricieni, facand parte din ius non
scriptum (dreptul nescris). Dreptul vechi roman, avand la baza obiceiul, este un drept
rigid, conservator. Prin faptul ca este nescris, plebeii sunt dezavantajati, neavand
cunostinta de particularitatile unor astfel de reguli.
Pe fondul luptei dintre patricieni si plebei, obiceiul este codificat si materializat
in Legea celor 12 table, elaborata in anul 449 i. Hr. la initiativa unui tribun al plebei,
Terentilius Harsa.
Legea celor 12 table (prima lege cunoscuta si ampla din dreptul roman) cuprinde
norme derivate din obicei, cu pronuntat caracter formalist (solemn), si vizeaza domenii
precum: proprietatea cviliara, familia si procedura civila (= normele care guverneaza
conduita partilor in fata magistratului si a judecatorului). Tot acum, in Epoca Veche,
observam ca interpretarea normelor juridice cuprinse in Legea celor 12 table ramane
apanajul pontifilor (preoti care provin din randul patricienilor). Ei cunosc formule
sacramentale de afirmare a dreptului in fata justitiei si zilele faste in care puteau
initia/declansa un proces. Plebeii nu cunosc formulele sacramentale. In anul 301 i. Hr.,
Gnaeus Flavius, un libert al lui Appius Claudius, divulga formulele si zilele faste.
Totusi, dreptul roman nu se poate modifica cu aceeasi viteza cu care se produc
schimbarile sociale. Cu toate acestea, normele juridice, dreptul roman , tributar
normelor si legilor conservatoare nu se poate adapta la mutatiile socio-economice care
se produc in sanul societatii romane. Dreptul este inflexibil, legile adoptate de Comisia
Curiata, Comisia Centuriata, precum si Comitia Tributa comporta un caracter
conservator neputand-se modifica cu aceeasi viteza cu care se produc schimbarile
sociale.
In aceste imprejurari, magistratii romani (consulii, pretorii, edilii curuli,
guvernatorii provinciilor, cenzorii) in virtutea lui potestas, respectiv jurisdictio
(prerogativele cu care erau inzestrati) prezinta un program de guvernare la preluarea
mandatului de 1 an, introduc aici in virtutea lui ius ediciendi mijloace procedurale prin
care cetatenii romani valorifica drepturi noi in cardul procesului civil roman (edictul
magistratului).
Pretorul incepe sa creeze drepturi. Incepand cu aproximativ anul 150 i. Hr., cand
prin Lex Aebutia se consacra ca procedura de judecatam pe langa proceadura legis-
actiunilor, procedura formulara incorsetata in termeni sacramentali. Din acest moment,
activitatea pretorului de organizare a judecatii nu se mai reduce la verificarea stricti
juridic a insistentei a unei actiuni a legii prevazuta de Legea celor 12 table prin care
reclamantul isi deduce dreptul judecatii in fata judecatorului. In conformitate cu
procedura formulara, pretorul, ca reprezentant al statului, este investit cu dreptul de a
crea formule noi, actiuni noi, instrumente ori mijloace procedurale de promovare si
aparare a drepturilor subiective civile in fata judecatorilui.
In afara de aplicabilitatea celor 3 actiuni de judecata ale legii, pretorul creaza
actiuni multillis, actiuni fictivi (bazate pe fictiune), actiuni cu transpositiune (noile
actiuni din edictul pretorului). In noile conditii, partile sunt dispensate de rostirea unor
formule sacramentale, prezentandu-si pretentiile si apararile printr-un limbaj cotidian,
permitand magistratului sa evalueze circumstantele de fapt mult mai realist si pertinent.
Se descide astfel calea triumfului bunei-credinte si a echitatii prin faptul ca atat pretorul,
cat si judecatorul (supus ordinelor magistratului) sa judece ex bona et equitas (in
concordanta cu buna-credinta si echitatea), se spune ca buna-credinta si echitate concura
la o evaluare justa a intereselor antagonice a partilor intr-un proces, conciliandu-se ideea
de justitie cu logica juridica, cu satisfacera drepturilor si intereselor cetatenilor.Pretorul
creeaza drept mai ales cand actioneaza juris civilis suplendi gratia sau juris civilis
corigentis gratias atunci cand in cadrul proceslui civil roman pretorul inoveaza aducand
formule noi destinate sa ia locul celor cazute. Programul de guvernare al pretorului prin
care acesta inoveaza norme de procedura si drept material cuprinde pe langa pars vetus,
o parte noua in virtutea ius edicendi preluata din edictul pretorului anterior. Se
conciliaza astfel ideea de justitie cu logica juridica, cu satisfacerea drepturilor si
intereselor cetatenilor.
In legatura cu interdictele ca expresie a puterii imperium exista in materia
posesiei interdictele posesorii menite sa apere posesia ca stare de fapt. Avem interdictele
retinedi posesioni causa si cele recuperandi posesioni causa. Printe altele, pretorul se
bucura de 2 prerogative: potestas-jurisdictio (organizeaza procesul) si imperium
(dreptul de a da ordine si procesele respective). Prin aceste prerogative, pretorul
contribuie la dezvoltarea dreptului (drept pretorian care contrubie la dezvoltarea
dreptului civil roman si a celui consevator, rezultat din obicei si lege).
Acest edict pretorian este codificat in timpul lui Hardian de catre Salvius
Iulianus, devenind un edictuum perpetuum (edictul nu mai sufera modificari). Din acest
moment, edictul nu mai reprezinta un izvor de drept. Acest edict perpetuum a fost avut
in vedere atunci cand s-a constituit masa edictala in timpul lui Iustinian pentru
elaborarea pandectelor (digestelor).
O puternica influenta asupra dreptului roman prin intermediul procesului de
interpretare a dreptului elaborat de catre jurisconsulti (jurisprudenta). Pana in anul 301
i. Hr., jurispridenta este realizata de pontif. Ulterior se laicizeaza activitatea de
interpretare, aparand profesia de jurisconsult. Jurisconsultii isi desfasoara activitatea
sub urmatoarele forme: respondere, agere, cavere prin care dau consultatii juridice
magistratului, judecatorului, partilor din proces. Jurisconsultul ii invata sa elaboreze
acte juridice si cum sa isi protejeze drepturile in fata judecatii.
Odata cu trecerea la principat (Epoca Clasica), in 27 i. Hr., principele, manat de
dorinta de a concentra puterea concomitent cu reprimarea dreptului pretorului de a emite
edicte, evidentiaza importanta activitatii jurisconsultilor, scop pentru care ii pune sa
emita consultatii obligatorii. Pana atunci, consultatiile erau facultative. Judecatorii sunt
obligati sa tina cont in solutionarea litigiului de jurist consult. Confruntat cu solutii
diferite de interpretare de la mai multi jurist consulti, judecatorul alege pe care i se pare
mai potrivita.
In timpul lui Teodosiu al II-lea si Valentinian al III-lea, in 426 d. Hr. s-a dat legea
citatiilor. Potrivit dizpozitiilor acestei legi, nu pot fi citati decat 5 mari jurisconsulti:
Celsus, Ulpianus, Modestinus, Paulus si Papinian. In caz de paritate, prevaleaza opinia
lui Papinian.
Legea reprezinta un important izvor de drept in perioada republicii. Ea este
adoptata de comitii (adunarile reprezentative ale poporului). Magistratul propune un
proiect de lege (membrii comitiilor nu au puterea de a propune), comitia il adopta prin
rogatio, se afiseaza in Forum unde este tinut 24 de zile spre consultarea poporului. Apoi
proiectul de lege este supus aprobarii de catre comitie (populus romanus = adunarea
poporului, vointa poporului). Comitia Centuriata nu putea sa amendeze (modifice),
putand sa il aprobe (uti rogat), fie sa il respinga (antiquo). Dupa adoptare, legea este
ratificata de Senat si se publica prin denunciatio. Legea intra in vigoare si poarta
denumirea de leges rogatio sau leges lata.
Exista si leges data, care nu mai necesita aprobare din partea comitiilor, gasindu-
si aplicabilitatea mai ales in provincii, cand erau impuse fara sa mai parcurga procesul
legislativ.
Legea contine 3 parti: prescriptio, rogatio si sanctio. Prescriptio = se mentioneaza
cine a propus proiectul de lege, comitia care l-a votat, locul unde a fost votat. Rogatio
= contiunutul efectiv al normelor juridice cuprinse in lege. Sanctio = partea care vizeaza
sanctiunea, care se aplica in cazul incalcarii normelor de conduita. Din acest punct de
vedere, legile se clasifica in:
- Leges pefecte = cand sanctiunea consta in nulitatea actului juridic cu nesocotirea
normelor legale
- Leges minus quam perfecte = sanctiunea este de natura pecuniara, nu consta in
nulitate
- Leges imperfecte = nu cuprinde o sanctiune
Un exemplu de lege este legea de eliberare a sclavilor. Sclavii eliberati urmeaza
conditia juridical a stapanului, daca e dezrobit de un cetatean devine cetatean, daca este
de un latin devine un latin etc. Cetatenii dezrobeau sclavi pentru a avea aliati dar legile
au devenit mai aspre asupra dezrobirii sclavilor pentru a nu mai permite ca cetatenii sa
si mareasca puterea si pentru a nu perturba mediul social politic.
Un alt izvor de drept este senatus consultul. El reprezinta acte senatului prin care
initial se solicita pretorului sa cuprinda in edictele sale anumite rezolutii si astfel,
Senatul creaza drept indirect prin intermediul edictului pretorului. Senatul cere
pretorului sa insereze in edictul sau anumite norme. Femeile nu pot garanta pentru
datoriile altora – anul 46 d. Hr.
 Senatul consultus macedonean – senatul impune magistratului sa nu se acorde o
actiune contra fiului de familie care a luat bani cu imprumut. Suma nu mai poate fi
recuperata daca a fost imprumutata fiului de familie macedon. Un fiu de famlilie
macedon si a ucis tatal pentru a mosteni averea, pentru a putea plati datoria. In mod
direct si nemijlocit senatul creaza drept fara ajutorul pretorului.
 Tema 3 Despre persoane in dreptul roman

Persoana in dreptul roman reprezinta un subiect de drept, titular de drepturi si

obligatii.
Denumirea de persoana provine de la phersum (masca pe care actorii o poarta pe
scena), fiind facuta o paralela cu masca pe care fiecare individ o poarta pe scena juridica
si de la personare (a face sa rasune vocea actorului).
Capacitatea juridica a acesteia reprezinta aptitudinea generala si abstracta de a
avea drepturi si obligatii. In dreptul roman capacitatea juridica trebuie privita sub 2
aspecte:
✓ capacitatea de drept (de folosinta)
✓ capacitatea de fapt (de exercitiu)
O persoana pana la varsta de 7 ani se numeste infantes. Desi are capacitate de
drept, nu are capacitate de fapt.
O persoana cu varsta intre 7-14 ani se numeste impuber. Ea are capacitate de
drept si capacitate de fapt restransa, fiind nevoie de asistenta unui parinte /tutore atunci
cand incheie acte juridice (auctoritatis interpositio= asistare, incuviintare de a exercita
drepturi si de a-si asuma obligatiile).
In dreptul roman trebuie sa facem distinctia intre status libertatis status civitatis
si status familie. Ele sunt 3 statusuri care circumscriu capacitatea juridica a persoanei.
status libertatis= conditia juridica a omului liber (nu este sclav). Au acest status
cetatenii romani, latinii si peregrinii. Status libertatis este un subiect de drept care
are aptitudinea de a avea drepturi si obligatii, in functie de conditia juridica de
cetatean latin sau peregrin, aceste persoane au anumite drepturi si li se recunosc
anumite obligatii potrivit dreptului roman.
• status civitatis= cetateanul roman se bucura de cele mai multe drepturi in
comparatite cu latinii, respective peregrinii. Aceste prerogative sunt :
→ ius civile= prerogative de a avea drepturi si obligatii prevazute de dreptul civil
(insusirea de avea calitatea de subiect de drept roman, de cetatean roman)
→ ius commercii= dreptul de a incheia acte juridice, contracte (manifestarea de
vointa facuta cu scopul de a produce efecte juridice)
→ ius connubii= dreptul de a se casatori dupa legile romane
→ ius suffragii= dreptul de a vota
→ ius honorarum/honorum= dreptul de a fi votat
Majoritatea acestor drepturi le sunt recunoscute si latinilor, insa, uneori nu le este
permisa casatoria dupa dreptul ius civile (dreptul pur civil roman), si de asemenea ius
suffragii si ius honorum. Asadar, latinii se bucura de ius civile, ius commercii si in
anumite situatii de ius connubii.
Latinii erau o categorie sociala intermediara care erau recunoscuti de statul
roman in perspectiva dobandirii, asimiliare a cetateniei ulterioare. (cea romana)
Peregrinilor li se recunoastea ius civile (atunci cand dreptul gintilor se contopeste
cu dreptul civil roman), ius commercii de a incheia acte juridice cu cetateanul roman.
Ei nu au parte de ius connubii, ius suffragii si ius honorarium.
 Cetatenia romana a fost acordata, in prima faza, pentru Peninsula Italica (90-100
i.Hr.). In anul 212, imparatul Caracala, printr-un edict, acorda cetatenia romana tuturor
locuitorilor Imperiului Roman.
• status familiae= conditia de a fi membru al familiei agnatice romane → pater
familias = seful de familie. Acesta este singurul in masura sa exercite toate
drepturile si obligatiile, raportandu-se la patrimoniu, avere pe care le stapaneste.
Pater familias exercita urmatoarele puteri :
 patria potestas fata de copii, descendenti
 dominica potestas fata de sclavi
 manus (putere maritala) fata de sotie, casatorie „cum manus”
 dominus (putere asupra lucrurilor, bunurilor din patrimonial sau)
Latinii sunt de multe feluri :
➔ latini veteres
➔ latini cununiari
➔ latini iuniani
Latinii veteres sunt latinii din fosta confederatie condusa de romani. Ulterior,
prin cuceririle lor, romanii intemeiaza colonii, acorda statutul ius latii celor din acestor
colonii (latinii cununiari). Latinii iuniani sunt sclavii dezrobiti prin mijloace neformale
(vindicta, censum si testamentum).
Vindicta reprezenta un ritual prin care se atingea cu nuiaua persoana respectiva
si se considera ca acea persoana este libera.In acest proces fictiv, stapanul nu se opune.
Prin urmare, se dezleaga sclavul de fostul stapan. Sclavul dezrobit se numeste libert, iar
stapanul devine patron.
Sclavul intrat in randul oamenilor liberi urmeaza conditia juridica fostului
stapan. Nu are insa, ius honorum.
Censum- din 5 in 5 ani se inscrie in lista oamenilor liberi, sclavul ca om liber,
ca dezrobit, de catre fostul stapan.
Testamentum- prin testament, stapanul instituie o dispozitie testamentara prin
care il elibereaza, pentru serviciile prestate, pe sclavul sau. Aici vorbim de legatum
per vindicationem.(dispozitia testamentara, legatul).
Fideicomis- testatorul se incredinteaza ca mostenitorul sau, legatarul, il va
dezrobi pe sclavul respectiv. In acest caz, dezrobirea nu opereaza in favoarea
testamentului, ci ca urmare a manifestarii ulterioare de vointa de catre fideicomisar, in
scopul eliberarii sclavului. Devine libert sub puterea patronului (mostenitorul fostului
stapan).
Obsequium= obligatia de respect care trebuie purtata fata de stapan. Libertul
nu poate sta ca martor impotriva patronului intr-un proces. In caz contrar, poate reintra
in puterea dominicana a patronului, devenind din nou sclav.
Operae care este de 2 feluri : 1) oficiales, 2) fabrines. In virtutea acestei
obligatii, fostul sclav este tinut sa presteze in continuare anumite servicii pentru
patron.
Agnatii sunt cei legati intre ei de aceeasi putere asupra lor exercitata de pater
familias. Ei au o rudenie civila. Tot agnati sunt si cei care s-au aflat sub aceeasi putere,
ulterior pater familias decedand (frati, surori), sau cei care s-ar fi aflat sub aceeasi putere
daca pater familias ar mai fi continuat sa traiasca (verisori, nepoti).
 Cognatii sunt cei care se pot afla sau nu sub aceeasi putere asupra lor exercitata
de pater familias (ex: mama casatorita sine manus si copii acesteia). Ei au o rudenie de
sange, dar rudenia civila poate lipsi. La inceput, cognatiunea a reprezentat doar un
impediment in privinta casatoriei, deoarece nu se puteau casatori decat rudele de la
gradul 4 in sus, dar in timp aceasta a inceput sa inlocuiasca progresiv agnatiunea in
stabilirea drepturilor succesorale.
Descendentii contribuie la dobandirea averii lui pater familias. Ei au intr-un final
dreptul succesoral numai la moartea lui pater familias. Pana atunci, copiii nu au
patrimoniu, insa lor li se poate constitui un peculium profectium.
Efectele contractelor au loc in patrimoniul lui pater familias. Fiul de familie nu
are patrimoniu. El nu se poate obliga juridic, el nu are asadar un patrimoniu ca ansamblu
de drepturi si obligatii susceptibile de evaluare pecuniara.
Pater familias raspunde in fata tertilor in limita peculiului/ limita valorica a ansamblului
de bunuri. Copilul nu este titularul acestui patrimoniu, ci pater familias.
Actiuni cu caracter alaturat:
 actio exercitoria - se considera ca ar reprezenta pater familias
 actio institutoria - un comert pe uscat
 actio de quod iussu
 actio de peculio et de in rem verso - fiul de familie are un peculiu, in mod normal
cand fiul de familie ar fi iesit de sub puterea lui pater familias, el ramane legat
de acea obligatie si creditorul sau are o actiune, il poate urmari pe fiul de familie
in limita peculiului, dar in acelasi timp creditorul poate sa-l urmareasca pe pater
familias
 actio tributoria - atunci cand ar intra in faliment fiul de familie in privinta
fondului de comert creat de catre pater familias.
Prin intermediul acestor actiuni creditorul are actiune impotriva lui pater
familias. Actiunea nu se prescrie.

Momentul dobandirii capacitatii de catre o persoana care are status libertatis

Inca de la nastere o persoana are capacitate juridica, adica are drepturi si obligatii,
insa aceasta nu le poate exercita. Exceptie: potrivit principiului „infans conceptus pro
nato habetur quotiens de commodo eius agitur” (o persoana se considera nascuta la
momentul conceptiei, cu conditia ca ea sa se nasca vie). Acest moment al conceptiei
este considerat intre 181-300 zile inainte de momentul nasterii (intre 6 si 10 luni). In
aceasta perioada, persoana dobandeste drepturi.
Un copil nascut in cadrul casatoriei va urma conditia juridica a tatalui de la
momentul conceptiei. Un copil nascut in afara casatoriei urmeaza conditia juridica a
mamei de la momentul nasterii. Exceptie : Daca in perioada sarcinii, mama a fost o
clipa om liber si ulterior cade in sclavie , fiind vorba de drepturile copilului acesta este
considerat om liber in momentul nasterii.
Daca in timpul casatoriei pater familias devine sclav, in principiu, acesta isi
pierde patria potestas. In schimb, daca acesta redevine om liber , in virtutea lui ius post
linium reglementat de legea cornelia (o fictiune) este considerat ca acesta nu si-a pierdut
patria potestas (puterea parinteasca s-a conservat). In ceea ce priveste casatoria (stare
de fapt) ius post linium nu se aplica, si astfel intervine divortul (desfacerea casatoriei),
chiar daca pater familias sau mama inceteaza sclavia.
 Daca o persoana, inainte de a cadea in captivitate a inceput sa stapaneasca un
bun in calitate de posesor, stapan in fapt, e pe cale de a uzucapa bunul, de a deveni
proprietar prin stapanirea in fapt prin posesie indelungata. Perioda in care persoana
respectiva a fost in captivitate nu se calculeaza la termenul uzucapiunii pentru ca posesia
presupune o stapanire in fapt, fapt ce nu s-a mai realizat.
In virtutea lui ius post linium, atunci cand persoana revine din captivitate, starile
de drept se conserva, iar starile de fapt nu mai dainuie.

Sclavia
Sclavul este considerat un lucru. Acesta nu poate incheia casatorii, dar poate
coabita in asa-numitul contubernium.
Sclavii pot sa isi dobandeasca libertatea prin dezrobire (manumisiune).
Dezrobirea se produce prin vindicta , censum si testamentum.
Dupa ce sunt eliberati, sclavii capata statutul de liberti. Au fata de patronul lor
(fostul stapan) anumite obligatii :
 obligatia de respect (obseqium)
 obligatia de a presta anumite servicii pentru fostul stapan (operatie de 2 tipuri:
fabrines si oficiales)
 bona = tot ce va castiga in patrimoniul sau va reveni lui pater familias sub forma
unui peculium la moartea lui (a vechiului sclav). Libertii nu pot testa.
Anumiti sclavi dezrobiti prin mijloace neformale capata statutul de latini iuniani
in virtutea Legii Iunia norbana, de asemenea, averea lor va fi dobandita de fostul stapan
pentru ca ei nu pot testa.
Exista o categorie intermediara intre sclavi si oameni liberi reprezentata de
oamenii semi-liberi (oameni aflati in semi-sclavie). Ei sunt :
 persoanele in mancipio (ex: copiii lui pater familias in timpul cand sunt vanduti
de 3 ori consecutiv), se utilizeaza mancipatiunea ca mod de vanzare din Legea
celor 12 table. La primele doua vanzari ale fiului de familie, dupa cinci ani acesta
reintra sub puterea pater familias a tatalui lor, numai cand tatal l-a vandut a treia
oara, el iese de sub puterea patria potestas si rupe legaturile agnatice cu tatal sau.
Atunci cand vorbim de fica de familie e suficienta numai o vanzare, moment in
care se rup legaturile agnatice cu pater familias)
 adictii (paratul incredintat prin manus inectio reclamantului creditor)
 retentia postibus (rascumparatul care trebuie sa isi achite datoria)

Casatoria romana
Ea se intemeiaza pe afectio maritalis (intentia, vointa de a se incheia o casatorie).
Aceasta poate fi casatoria cum manus (care presupune caderea femeii sub puterea
maritala a sotului). Aceasta se materializeaza sub 3 forme (casatoria cum manus) :
 confarreatio - denumirea vine de la painea din ritualul de casatorie prin care este
impartasita femeia. La inceput, au acces la confarreatio numai patricienii.
 coemptio - autovanzarea sotiei catre viitorul sot (ritualul de la mancipatiune)- au
acces in mare tot doar patricienii
 usus - cand in urma coabitarii femeii cu barbatul timp de un an, la finalul acelui
an intervine casatoria (ca la procedeul uzucapiunii)- au acces si plebeii
 Copii care se nasc in casatoria cum manu, intra sub puterea patria potestas a
sotului mamei, iar din punct de vedere juridic sotia are statut de locosororis, de sora cu
copii ei. Acestia sunt agnati, ii leaga puterea unica a lui pater familias si au drepturi
succesorale. La moartea tatalui, la mostenire vin sui heredes, acest lucru insemanand ca
primii la mostenire vor fi sui iuris, adica agnatii enuntati anterior (sotia din casatoria
cum manu si copii), iar daca acestia nu exista, vin la mostenire agnatii proximus adica
fratii decedatului, iar in lipsa acestora, vin gentilii (cei care faceau parte din aceeasi
ginta).
Exista mai tarziu si casatoria sine manus, unde nu mai trebuie respectate
formalitatile respective, aceasta se intemeiaza prin acordul de vointa al viitorilor soti.
In casatoria sine manus, sotia ramane sub puterea patria potestas a tatalui ei. Ea are
vocative succesorala in fosta familie si nu devine agnata cu agnatii sotului ei. Tatal
femeii are puterea de a desface casatoria sine manus printr-o actiune in exibendi, lucru
ce nu se poate intampla la casatoria cum manus cand vorbim de confarreatio si atunci
modul de a desface o casatorie se numeste difariatio cand prin consimtamantul lor, sotii
pot sa iasa din candrul casatoriei. Coemptio, cand femeia care cade prin autovanzare
sub puterea barbatului, prin acelasi mod simetric ea poate iesi de sub puterea lui pater
familias prin divort. Nu se mai utilizeaza niciun rittual, simtul consimtamant este
suficient. In legatura cu cel de-al treilea mod formal usus, prin coabitarea timp de un an
la sfarsitul caruia femeia cade sub puterea maritala a barbatului, in tot timpul de
coabitare femeia beneficiaza de Ius trinoctii, dreptul de a lipsi trei nopti consecutive de
la casa sotului si atunci se intrerupe cursul acelui usus in scopul intemeierii casatoriei.
In legatura cu Coemptio ca mod formal de casatorie, acest mod de a intra sub
puterea cuiva este utilizat si in alte scopuri (ex: femeia ramasa vaduva este angata cu
agnatii sotului ei. Pana la Claudiu femeia nu poate testa, ea testeaza numai cu acceptul
si consimtamantul tutorelui ei. I se impune un tutore provenit din randul agnatilor
sotului iar acestia nu ii vor permite sa instraineze averea la care au vocatie succesorala.
Deci femeia nu poate sa dispuna de bunurile ramase mostenire decat cu acceptul
tutorelui. Ca sa iasa de sub puterea agnatilor sotului ea se autovinde unei alte persoane,
rupe legaturile agnatice cu agnatii respectivi, se pune sub puterea altei persoane si acea
persoana o elibereaza iar femeia dobandeste statutul de liberta. Statutul de liberta in
raport cu cel de ingenua din acest punct de vedere este mai avantajos pentru ca ea poate
testa fara a mai fi incorsetata de vointa unui tutore agnat. In aceste conditii, femeia
capatand statutul de liberta, eliberata de cel in mainile caruia s-a incredintat prin
Coemptio are posibilitatea sa dispuna libera de averea respectiva cu care a intrat si s-a
autovandut.
In timpul lui Augustus, prin Ius liberorum se permite ca ingenua cu 3 copii si
liberta cu 4 copii sa testeze libera, adica sa incheie un testament pin care sa-si lase averea
cui doreste. In momentul acela o femeie care s-a nascut libera si are 3 copii, ea poate
testa libera, nemaifiind impiedicata de eventuala opozitie a tutorelui care pana atunci isi
exercita tutela asupra femeii si nu ar fi putut testa potrivit vointei acestui tutore.
Tot Coemptio este utilizat de femeie care se poate pune sub puterea unui batran,
in felul acesta ea rupand legatura agnatica cu familia fostului sot, ea nu mai este tinuta
de costurile uriase ale intretinerii cultului stramosesc . Mama ramane agnata cu familia
de origine, iar copii sunt agnati cu familia tatalui lor.
 Usor, usor, incep sa li se recunoasca anumite drepturi de succesiune si cognatilor.
Primul pas este facut prin 2 senatus consulte:
1. Tertulian: Ii sunt recunoscute mamei cognate drepturi succesorale asupra
patrimoniului copiilor decedati (mama nu are legatura agnatica cu acestia), insa
doar mamelor cu statutul de ius liberorum (ingenua cu 3 copii si liberta cu 4
copii) si doar daca decedatul nu avea la randul sau copii legitimi ori frati
consangvini (tata comun). In caz de sora consangvina, mostenirea se impartea in
jumatate intre aceasta si mama cognata.
2. Orfitian 178 d.Hr.: Copii care nu sunt agnati cu mama lor isi pot mosteni mama.

A doua casatorie
In cazul decesului sotului, femeia este obligata sa respecte un termen de 10 luni
de vaduvie/doilu pentru a nu pune problema paternitatii copilului. Astfel, ar putea
interveni turbatio sanguinis. Daca femeia naste mai devreme in aceasta perioada, se
poate casatori mai repede. Insa, in perioada in care femeia tine doliu, ea, declarand ca
este insarcinata, va fi urmarita de catre agnatii sotului si ai ei ca o asigurare asupra
faptului ca fatul apartine defunctului si are drepturi in familia lui. Exista si riscul ca
femeia sa isi ucida copilul si in acest fel sa lipseasca pe pater familias defunct de un
urmas, care ar fi continuat cultul stramosesc, care ar fi mostenit averea lui pater familias,
care ar fi fost descendentul lui. In acest sens, agnatii sunt interesati si vor urmari
potentiala mama, care ar putea lipsi tatal defunct de mostenitor.
Cand femeia se recasatoreste dupa cele 10 luni, ea va intemeia o familie cu alta persoana
straina de familia agnatica in care se gasea si dobandeste noi drepturi in familia in care
se casatoreste.
Pars dinibus= principiu care nu ii permite niciunuia dintre sotii sa lase o
mostenire mai mare noului sot decat cota cea mai mica dobandita de descendentii din
prima casatorie.
Lucra nuptialia = In situatia in care sotul ramas viu se recasatoreste, pierde
dreptul asupra bunurilor numite lucra nuptialia, primite de la sotul defunct, in favoarea
copiilor din prima casatorie, pastrand doar uzufructul, dreptul de proprietate trece la
copiii din prima casatorie.

Concubinajul
Este o casatorie de fapt. Copii nascuti in concubinaj sunt considerati rude de
sange/copii naturali (legatura cognata cu parintii). Ei nu pot mosteni mai mult decat cea
de-a 12 parte din averea parintelui. (1/12 din avere)
In lipsa unor copii legitimi (agnati), mama si copiii din concubinaj vor dobandi
a sasea parte din averea tatalui natural. (1/6 din avere)
Atunci cand tatal decide sa lase o mostenire unui strain in defavoarea copiilor
sai, pretorul a creat actiunea cverera in oficioasa testamentum prin care se considera
neglijata datoria de iubire fata de descendenti. Astfel, s-a prezervat un sfert din avere
acestor copii in defavoarea vointel testatarului care si-a dorit sa lase toata averea unui
strain (rezerva succesorala). (1/4 din avere)

Tema 4 Tutela si curatela

 In dreptul roman identificam anumite persoane care au capacitatea de a fi
subiecte de drept(titulari de drepturi si obligatii) si totusi ele nu isi pot exercita
drepturile din cauza varstei(cazul minorului), sexului(in cazul femeii) sau din cauza
lipsei anumitor capacitati mintale(lipsa discernamantului). Toate acestea se numesc
incapacitati de fapt (de exercitiu). Acestor persoane lovite de incapacitati de fapt li s-
au creat ca si mijloace de protectie tutela si curatela.
Tutela intervine in cazul unei incapacitati cauzate de varsta sau sex:
• Tutela impuberului (tutela impuberum)
• Tutela mulierum (tutela femeii)
Curatela se infatiseaza in cazul lipsurilor mintale care luau forma unor
incapacitati accidentale(furioses, dementes).

Tutela impuberului
Impuberii sunt acele persoane care nu au ajuns la varsta pubertatii, fixata
pentru baieti la 14 ani si pentru fete la 12 ani. Copilul sub aceasta varsta ramas sui
juris(nu mai are un pater familias, el insusi devine un pater familias-in cazul baietilor),
care titular de patrimoniu, ar fi pus in situatia in care sa exercite aceste drepturi si
obligatii patrimoniale, suporta aceasta restrictie din cauza varstei si beneficiaza de
tutela.
Cei care beneficiaza de tutela se numesc pupili. La inceput, aceasta tutela s-a
impus pentru a asigura drepturile eventuale ale rudelor agnatice ale pupilului la averea
acestuia in caz de moarte. Mai tarziu, precumpanind interesele impuberului,
autoritatea publica s-a interesat tot mai mult de gestiunea tutorelui si astfel tutela din
potestas(puterea de care beneficiau rudele agnatice pentru a-si prezerva averea
pupilului la care ar fi avut vocatia succesorala) s-a transformat intr-o raspundere, o
sarcina a tutorelui de a proteja interesele impuberului.
Tutela se instituie prin 3 moduri:
• Testament(tutela testamentara)
• Lege(tutele legitima)
• Actul magistratului competent(tutela dativa)

A. TUTELA TESTAMENTARA
Prin testament, pater familias putea numi numai un tutore pentru persoanele de
sub autoritatea lui. Instituirea tutelei prin testament se face printr-o formula
sacramentala.
Cand tutorele nu a fost numit prin forma cuvenita, atunci avea loc confirmatio
din partea autoritatii.

B. TUTELA LEGITIMA
Functioneaza cand nu exista un tutore numit prin testament. In acest caz, au
dreptul la tutela acele persoane care ar veni la succesiunea pupilului daca acesta ar
muri(agnatii cei mai apropiati). Legea investeste pe agnatus proximus de a detine
aceasta calitate de tutore. Regula este impusa de Legea celor 12 table.
In ipoteza unui libert(dezrobit) patronul sau copiii patronului sunt tutori ai
libertului ramas impubert.
C. TUTELA DATIVA
Se instituia atunci cand persoana impubera nu avea un tutore nici testamentar,
nici legitim(agnat sau patron). Asistat de tribunii plebei, pretorele a primit dreptul de a
numi un tutore prin Lex Atilia din 188 I Hr.
In provincie, au competenta de a desemna un tutore in aceste conditii
guvernatorii prin Legile julia si titia.

Capacitatea de a fi tutore
In ceea ce priveste capacitatea de a fi tutore, in dreptul vechi se cerea doar
calitatea de cetatean roman neatins de pata infamiei( sa nu fi fost sanctionat debitor
rau platnic).
In timpul lui Justinian, i se cerea tutorelui sa fie o persoana destoinica in
gerarea, administrarea afacerilor altuia. Tot acum, se cauta un tutore impartial.Nu
puteau fi admisi ca si tutori: impuberii, minorii, mutii, surzii, nebunii, soldatii,
episcopii, calugarii, creditorii si debitorii pupilului.
In dreptul clasic, mama nu putea fi tutorele pupilului chiar daca tatal i-a lasat
aceasta calitate prin testament(officium virile= nicio persona de sex feminin nu putea
fi tutorele).
Persoanele desemnate de a fi tutori, nu se puteau sustrage de la aceasta calitate
decat din anumite motive:
▪ Daca au trecut de 70 de ani
▪ Au anumite functii
▪ Administreaza alte 3 tutele
Persoana se putea elibera de tutela aratand o persoana mai indicata de a fi
tutore.

Exercitarea tutelei
Orice tutore este obligat la inceputul tutelei sa faca inventarul averii pupilului.
Tutorele legitim era obligat sa faca o promisiune indicand niste garantii ca va
administra patrimoniul pupilului fara sa-i faca atingere( promisiunea se numeste
satisfactio reni pupilis salvanfore). Nu era tinut sa dea aceasta promisiune tutorele
testamentar sau cel dativ.
Atributiile tutorelui se refera numai la administrarea intregii averi a pupilului.
Nu intra in sfera competentelor tutorelui grija pentru persoana pupilului(rudele sau
mama copilului au aceasta grija).
Tutorele savarseste actele de administrare prin doua procedee:
▪ Auctoritatis inter positio
▪ Gestio(negotiorum gestio)
Prin auctoritatis inter positio, tutorele completa incapacitatea partiala a
pupilului, dar il lasa pe acesta sa apara ca parte contractanta( pupilii cu varsta intre 7-
14 ani).
 Prin gestio (negotiorum gestio) tutorele lucra in numele sau propriu, dar in
interesul impuberului (impuberum infantes= copilul cu varsta pana la 7 ani). In dreptul
roman nu se accepta reprezentarea, adica tutorele raspunde cu patrimoniul sau,
devenind parte contractanta la incheierea unui contract.
S-a admis in mod exceptional ca tutorele sa poata sa intre in posesia bunurilor
mostenite de infantes de la alta persoana.
Auctoritatis inter positio era exclus pentru infantes. In actele juridice care nu
puteau fi incheiate decat personal, momentul incheieri se amana pana cand pupilul
implinea varsta de 7 ani(ex: declaratia de primire a unei mosteniri – hereditas aditio).
In cazul contractelor bilaterale incheiate de pupili cu capacitatea restransa de
exercitiu(intre varsta de 7-14 ani a pupilului) fara asistenta tutorelui, Antonin Piul a
hotarat ca pupilii sa restituie ce au obtinut prin executarea contractului ca fiind o
imbogatire fara justa cauza( aceste contracte erau numite claudicantia).
Restrictii aduse puterii tutorelui
In ceea ce priveste administrarea executata prin auctoritatis inter positio si prin
negotiorum gestio, jurisconsultul Iulian a formulat principiul ca tutorele atunci tine loc
de titular al averii cand i-ar aduce un beneficiu pupilului, nu cand l-ar frauda.
Actele juridice care aduc o paguba pupilului sunt nule(tutorele nu poate incheia
donatii din patrimoniul pupilului; actele de procedura dintre tutore si pupil sunt nule
din cauza conflictului de interes).
Dupa dreptul pretorian astfel de acte puteau fi desfiintate prin restitutio in
integrum ad etatem care se obtinea in clipa cand minorul implinea varsta de 25 de ani.
O alta restrictie asupra puterii tutorelui s-a adus prin oratio severi din anul
195.Imparatul Septimius Severus declara inalienabile predia rustica vel suburbana a
pupililor, adica bunurile imobile, terenuri si cladiri. In mod exceptional, se prevede
instrainarea bunurilor imobile atunci cand este precizat in testament, cand are loc o
vanzare silita la iesirea din indiviziunea sau la vanzarea facuta de un credtior ipotecar,
vanzarea a fost incuviintata de un pretor pentru plata datoriilor anterioare tutelei.
Prin 330, in timpul imparatului Constantin, s-a hotarat ca o creanta a pupilului
sa nu se poata plati cu efect liberatoriu pentru debitor decat daca acesta a fost autorizat
de magistrat.
La tutela pot participa mai multi tutori. In acest caz ori administreaza toti si
raspund solidar, ori unul dintre ei are administratia efectiva(tutore cerens), iar ceilalti
au numai supravegherea(tutore honorari) si numai atunci raspund in mod subsidiar
daca nu s-a obtinut restituirea de la tutorele cerens.

Raspunderea tutorelui
Tutorele este responsabil de gestiunea lui prin doua actiuni:
a) Actio de rationibus distrahendi
b) Actio tutelae
Cea dintai dateaza de la Legea celor 12 table si se indreapta impotriva tutorelui
incorect, care a sustras valori din averea pupilului. Este o actiune cu caracter delictual
prin care tutorele este condamnat la dubla valoare a obiectului sustras. Prin aceasta
actiune erau aparate interesele pupilului numai contra actelor pozitive si de rea-
credinta ale tutorelui, nu insa si impotriva unui tutore neglijent in gestiunea lui.
 Pentru a acoperi aceasta lipsa, actio tutelae, care apare in ultimul secol al
republicii, sanctioneaza neglijenta in administrare, nu dolul( prejudiciul adus
pupilului). Aceasta actiune se presupune ca izvoraste dintr-un quasi contract in
virtutea caruia tutorele era obligat sa puna aceeasi grija in administrarea averii straine
ca si in propriile lui interese.

Stingerea tutelei
Tutela inceteaza atunci cand intervine moartea pupilului, ajungera acestuia la
pubertate sau prin orice fel de capitis deminutio, adica pupilul isi pierde libertatea,
cetatenia(capitis, deminutio maxima) sau tutorele isi pierde libertatea, cetatenia si
numai este o persoana sui juris(capitis deminutio minima), prin indepartarea din
functie a tutorelui incorect in urma unei acuzatii ridicate de oricine( crime suspecte
tutoris).

Mecanismele de protectie a incapacitatilor accidentale. Curatela

Furioses sunt cei care nu sunt in deplinatatea facultatilor mentale. Desi sunt
majori ei nu au reprezentarea consecintelor actelor juridice. In aceasta categorie, pe
langa furioses, intra si dementes.
Curatela este o institutie de protectie a intereselor patrimoniale a celor care sufera
de o incapacitate accidentala. Curatela se instituie pentru furioses, prodigii (risipitori)
si pentru minorul cu varsta intre 14-25 ani. Neavand capacitate de exercitiu, curatorul
incheie actele in numele sau propriu ca si cum ar fi ale sale (negotium gestio).
Minorul care a implinit varsta de 14 ani primeste capacitate de exercitiu deplina,
insa nu are reprezentarea lucida a consecintelor, intrucat discernamantul sau nu s-a
cristalizat. Din acest motiv, s-a simtit nevoia de a se legifera printr-o lege Lex Pretoria
cazul in care acestia ar fi inselati in contracte. Astfel, Lex Pretoria consacra sanctiunea
anularii contractelor in care minorii cu varsta intre 14-25 ani ar fi inselati prin interdictul
restitutio in integrum at etatem si pune partile in situatia anterioara incheierii
contractului.
Legea Pretoria nu acopera situatia in care minorul cu varsta intre 14-25 ani, desi
nu a fost inselat in realitate isi asuma o prestatie disproportionata din punct de vedere
valoric in comparatie cu contraprestatia cocontractantului sau. In acest sens, pretorul
sanctioneaza astfel de contracte prin restitutio in integrum at etatem. Prezenta unui
curator preintampina astfel de consecinte si sa valideze vointa minorului cu varsta intre
14-25 ani. Tot mai mult, creditorii acestui minor solicita prezenta unui curator. In acest
caz, vorbim de leziune, ci nu de dol. Leziunea apare atunci cand minorul isi asuma o
obligatie excesiv de oneroasa si sufera o pierdere patrimoniala. Dolul apare cand acesta
ar fi inselat la incheierea contractului.
Leziunea este pentru prima oara sanctionata in dreptul roman de catre pretor prin
actiunea de resciziune (=sanctionare a leziunii-viciu de consimtamant) in virtutea lui
imperium.

Tema 5 Patrimoniul
 Bunurile-obiect al patrimoniului unei persoane
Patrimoniul reprezinta ansamblul de drepturi si obligatii susceptibile de valoare
pecuniara (care pot fi evaluate in bani).
In dreptul roman avem in vedere in cadrul patrimoniului:
➔ bunuri corporale (bunuri materiale)
➔ bunuri incorporale (drepturile)
Patrimoniul este alcatuit dintr-o componenta activa (drepturi) si o componenta
pasiva (obligatii, sarcini).
Drepturile subiective civile au ca obiect bunurile corporale. Drepturile
subiective civile sunt consacrate in dreptul obiectiv (in lege) ca reprezentand facultatea,
posibilitatea titularului acelui drept de a avea o anumita conduita/ un anumit
comportament, astfel incat exercitarea dreptului respectiv sa satisfaca un interes.
Norma agendi= drept obiectiv (legea). Norma agendi stabileste niste limite de
manifestare a dreptului subiectiv civil (limite interne).
Dreptul subiectiv civil se exercita in limitele dictate de comandamentul de ordine
publica (de lege) astfel incat sa se amenajeze climatul satisafacator nevoii tuturor in
exercitiul drepturilor subiective ale fiecaruia. Orice depasire a limitelor interne (abuz
de drept) este sanctionata. Buna-credinta trebuie sa dainuie in acest climat. Atunci cand
se exercita un drept, contrar exigentelor bunei credinte, cu scopul de a-l prejudicia pe
altul, vorbim despre abuz de drept.
Dincolo de aceste limite dictate de buna-credinta ordinea publica, bunele
moravuri (limite interne ale dreptului subiectiv) exista si limite juridice (limite
externe).
Adagiul ,,quod jure utitur neminem laedit”= cine exercita un drept al sau nu
trebuie sa lezeze pe altul.
Limitele externe sunt limite juridice si limite corporale.
Limitele juridice sunt:
 limite legale
 limite conventionale
 limite judiciare

Limitele legale ale dreptului de proprietate:

➢ proprietarul unui teren trebuie sa lase o banda la limita de demarcatie cu terenul
altuia de 2,5 picioare (=75cm) nelucrata, necultivata, neconstruibila. In total este
o banda de 5 picioare. Aceasta banda e dedicata zeului Terminus. Insula=
portiunea de teren care ii revine proprietarului de teren delimitat de banda.
➢ arborii trebuie curatati pana la o inaltime de aproximativ 4 m (15 picioare) astfel
incat sa nu atarne crengile peste proprietatea celuilalt.
➢ emisia de fum care ar patrunde in proprietatea altuia este sanctionata atunci cand
aceasta este grava si ameninta interesele, drepturile celuilalt
➢ proprietarul fondului inferior nu poate sa blocheze cursul apelor pluviale si sa
produca un prejudiciu proprietarului fondului superior (actio aque pluvile
agendi= actiunea pe care o are proprietarul fondului superior impotriva
proprietarului fondului inferior)

Limite legate de interesul public:

 → proprietarul unui teren riveran trebuie sa permita navigatorului sa acosteze pe
malul respectiv

Limitele judiciare sunt limitele plasate de judecator din considerente de

echitate.
CLASIFICAREA BUNURILOR. POSESIA
Lucrurile se impart in:
a) lucruri extra-patrimonium = care nu fac obiectul unui patrimoniu, intra in
domeniul public (apartin tuturor).
b) lucruri in patrimonio (numite si bunuri)

A. Lucrurile extra-patrimonium sunt determinate:

-prin natura lor
-prin declaratia legii (in raport cu dispozitiile legale)
Prin natura lor, lucrurile extra-patrimonium sunt:
▪ res omnium communes (lucruri care apartin tuturor) ex-unda de apa curgatoare.
Aceste lucruri nu pot fi in proprietatea cuiva, cu totii pot profita de ele. Cand
cineva este impiedicat sa profite de aceste bunuri, se aduc atingeri persoanei
beneficiarului, care poate fi sanctionata prin actio iniuarum.
Dupa destinatia lor, exista:
❖ res publicae in pubblico usu (lucruri destinate spre utilitate publica) ex-teatrele,
pietele, caile publice, porturile, fluviile care curg fara intrerupere. Proprietatea
acestor bunuri apartine poporului roman.
❖ res divini juris care se impart in:
• res sacrae (altore, obiecte destinate cultului)
• res religiosae (locul unde se inmormanteaza o persoana)
• res sanctae (temple, zidurile cetatii)
Potrivit dispozitiilor legii romane, aceste lucruri nu pot intra in proprietatea
particulara a unei persoane.

B. Lucrurile in patrimonio (bunuri) = fac obiectul unui patrimoniu. Bunurile

sunt:
 corporale (susceptibile de o valoare pecuniara, bunurile care fac obiectul
drepturilor cetateanului roman, bunurile asupra carora se exercita si exista
drepturi si obligatii)
 incorporale

Clasificarea bunurilor corporale:

A. Bunuri mobile
Bunuri imobile

B. Bunuri fungibile (de gen) = se pot inlocui unele cu altele, deoarece prezinta
insusiri asemanatoare: turme de animale
 Bunuri nefungibile (res certa) = nu pot fi inlocuite, bunuri care prezinta
insusiri proprii, inconfundabile, neintalnite la alte bunuri.

Importanta clasificarii:
✓ -in privinta bunurilor fungibile, proprietatea (drepturile reale) se transmite de la
instrainator la dobanditor in momentul individualizarii acestora. O consecinta a
individualizarii este aceea ca daca bunurile respective ar pieri inainte de
momentul predarii, instrainatorul nu este eliberat de obligatia de predare, pentru
ca el identifica alte bunuri din genul respectiv (o cantitate de cereale). Genera
non perunt = bunurile de gen nu pier
✓ -atunci cand bunurile nefungibile fac obiectul unor acte juridice, contracte, si ar
pieri dupa momentul incheierii contractului, instrainatorul este eliberat de
obligatia de a mai preda bunul individual determinat (bunul piere fortuit, dar nu
poate pretinde plata pretului de la accipiens (dobanditorul) si suporta astfel riscul
contractului (=res perit debitori).

Dies non interperam prohobinem = ziua scadentei nu echivaleaza cu intarziere

(din punct de vedere juridic). Pentru ca debitorul sa se afle in intarziere, creditorul
trebuie sa il notifice, sa il someze sub orice forma ca a depasit termenul de predare.
Pana la depunerea somatiei, se considera ca creditorul nu a suferit si nu sufera niciun
prejudiciu, ca tolereaza intarzierea. De la momentul somatiei (interperatio),
consecintele oricarui eveniment fortuit sunt suportate de debitor.

C. Bunuri consumptibile- cele care consuma substanta prin intrebuintarea

lor(contractul de imprumut de consumatie-mutuum)
Bunuri neconsumptibile- cele care nu consuma substanta prin folosirea
lor(contractul de imprumut cu titlu gratuit-comodat), presupunand o existenta
indelungata

D. Bunuri simple
Bunuri compuse (ferestre, grinzi integrate) – bunuri care ar putea avea o
individualitate proprie, dar care sunt integrate intr-un alt bun
Proprietatea asupra unui bun compus este latenta atunci cand are mai
multi proprietari(fiecare este proprietarul unui bun simplu ce este integrat in
bunul compus). Daca bunul compus se dezintegreaza, dreptul de proprietate
asupra bunului simplu revine proprietarului.
Romanii numeau bunuri compuse si acele bunuri care au o destinatie
comuna, reunite din punct de vedere economic prin vointa titularului dreptului
de proprietate asupra acestor bunuri(universitas facti-universalitate de bunuri):
unelte destinate muncii campului, cartile dintr-o biblioteca, roi de albine, turme
de animale, o anumita colectie.
Universalitate de drept (universitas acte) este cea consacrata de lege:
patrimoniul unei persoane(ansamblul de drepturi si obligatii), patrimoniul lui
pater familias(peculiul sclavului, peculiul fiului de familie), bunuri comune
dobandite in timpul casatoriei.
 POSESIA
Trebuie facuta distinctia intre posesie si drept de proprietate.Dreptul de
proprietate reprezinta o stare de drept, iar posesia reprezinta o stare de fapt.
Dreptul de proprietate este dreptul titularului de a stapani, a folosi, culege
fructe si dispune de intrebuintarea, valorificarea respectivului bun.
Continutul dreptului de proprietate sub aspectul prerogativelor, atributelor este
alcatuit din:
• Jus posidendi
• Jus utendi
• Jus fruendi
• Jus abutendi
POSESIA, privita ca un atribut al dreptului de proprietate, reprezinta un mijloc
de infatisare a dreptului de proprietate. Prin stapanirea efectiva a unui bun, dreptul se
exteriorizeaza, se obiectizeaza, se infatiseaza, altfel ar fi abstract.
Posesia ca stapanire in fapt a unui bun trebuie deosebita de posesie ca atribut al
proprietatii. Orice proprietar, ca urmare dreptului de proprietate de care se bucura, este
si posesor, are stapanirea bunului (posesia ca atribut al proprietatii). In schimb, nu orice
posesor este si proprietarul unui bun (posesia ca stapanire in fapt). Orice proprietar este
si posesor, stapan in drept.Stapanul in fapt a unui bun creeaza aparenta unui drept, toti
ceilalati pot crede, il privesc pe posesor ca fiind titularul dreptului.
In cazul bunurilor mobile, posesorul lor este considerat ca are si titlu de
proprietate asupra lor, daca, in conditiile legii, stapaneste bunul respectiv pentru o
anumita perioada si are o stapanire pasnica.
Un posesor care a stapanit un bun cu un an inainte de deposedare, o posesie
neviciata, va fi aparat de pretor prin intermediul interdictului uti posidendis.Prin
intermediul lui uti posidendis il alunga pe cel care il ameninta.
Interdicte care apara posesia cand este amenintata, interdictele uti posidendis,
dar pe de alta parte interdicte de recuperare a posesiei cand a fost deposedat, recuperandi
posesione causa.
Interdictul este un mijloc de aparare a posesiei ca stapanire in fapt. Actiunea
posesorie nu poate fi introdusa impotriva persoanei fata de care exista obligatia de
restituire a bunului.

Modurile de dobândire a proprietății (cvilitare, pretoriene, provinciale)-clasificare

A. Aceste moduri sunt împărțite în:
➔ moduri originare: ocupatio și usucapio
➔ moduri derivate: când proprietatea se transferă de la autor- cel care deține- către
accipiens- cel care dobândește prin intermediul unor acte juridice.
Proprietarul care a dobândit dreptul prin moduri originare( prin ocupatio și
usucapio) este avantajat, întrucât nu mai trebuie să probeze situația juridică, regimul
juridic al bunului existent anterior dobândirii proprietății.
În ipoteza unui mod derivat, actualul proprietar, în cazul în care i s-ar contesta
această calitate sau a trebuit să revendice bunul de care a fost deposedat este ținut să
facă proba veridicității valabilității titlurilor proprietarilor anteriori de la care derivă
dreptul său. (probatio diabolica)
Modurile originare:
  ocupatio= când cineva intră în stăpânirea unui bun abandonat. (res benedictae-
fără stăpân)
 usucapio= când cineva intră în stăpânirea unui bun prin posesie îndelungată.

B. Moduri civile (potrivit lui jus civil/dreptului roman) – dreptul cvilitar specific
cetățenilor romani. Aceste moduri sunt: mancipatio, injure cessio, usucapio,
adiudicatio, lex =moduri de dobândire a proprietății dobândite de jus civil.
Moduri naturale (care au ca sorginte jus gentium= dreptul străin). Acestea sunt:
tradițiunea, specificatio, accessio, commixtio, confusio.
Modurile civile presupun un formalism fără de care actul de dobânire al
proprietății era nul.

1. Mancipațiunea= mod derivat prevăzut de dreptul civil

Este folosita la vânzare și donație, constituire de dotă (zestre). Se utilizează
pentru bunuri, mancipii (bunuri de o mare însemnătate, prevăzute în mod expres în
cadrul unei liste destinate acestei categorii).
Inițial, nu exista o monedă de schimb. Ritualul mancipațiunii presupune prezența
lui mancipiens, accipiens, a unui cautaragiu (libritens= cel care cântărește prețul și
anume drujdi de aramă în faza inițială, adică în dreptul vechi). Sunt martori 5 cetățeni
romani, se rostesc anumite formule și are loc un anumit ritual prin care se stinge
proprietatea lui mancipiens și se naște concomitent un drept nou de proprietate în
favoarea lui accipiens, după rostirea formulelor solemne. Accipiens dobândește dreptul
de propietate asupra bunului mancipi de la mancipiens în schimbul prețului.
Mai târziu, în locul bucăților de aramă, apare moneda de schimb (sesterți, așii
sau dragmă) și rolul lui libritens (cantaragiului) se diminuează și devine unul simbolic.
Un as= 327 grame aramă.
Prin ritualul respectiv, operațiunea mancipațiunii devine irevocabilă.
Proprietatea se transmite numai prin numărarea/ cântărirea prețului. Nu sunt admise
modalități precum termenul și condiția. Există totuși două excepții:
▪ când mancipațiunea se face cu rezerva uzufructului: mancipiens (înstrăinătorul)
își rezervă odată cu mancipațiunea dreptul de a folosi și culege fructele bunului
vândut o perioadă de timp. Accipiens își va împlini dreptul de proprietate la
moartea uzufructului (mancipiens), având în vedere că dreptul de uzufruct are
caracter viager, desăvârșindu-se astfel dreptul de propritate, care până atunci
subzista sub forma nudei proprietăți. Accipiens va dobândi prerogativele jus
utendi și jus fruendi, la moartea lui mancipiens.
▪ pactul viducie: accipiens se obligă să retransmită dreptul de proprietate către
mancipiens, atunci când, datoria față de accipiens se va fi stins. Această formă
de mancipațiune înlesnește constituirea unor garanții în favoarea lui accipiens
(creditor) față de mancipiens (debitor). Mai târziu, această operațiune poartă
denumirea de gaj.
Venditio nullo uno = situația în care se dobândește, prin intermediul
mancipațiunii, dreptul de proprietate cu titlu gratuit. Nu mai este cerut un preț în
schimbul dobândirii de către accipiens. Însă, momentul se marchează în cadrul
mancipațiunii în mod simbolic prin plata unui sesterț/ as.
 Efectele mancipațiunii
Efectul primordial constă în stingerea dreptului de proprietate în persoana lui
mancipiens și nașterea acelui drept în persoana lui accipiens.
Atunci când mancipiens nu este proprietarul bunului și accipiens va fi evins
(deposedat) de un terț care revendică dreptul asupra bunului (probează în cadrul
procesului că el este adevăratul proprietar), dobânditorul (accipiens), care se încredea
în calitatea de proprietar a înstrăinătorului (mancipiens) are la îndemână actio
auctoritatis.
Aucto, în calitate de pârât care a înstrăinat un drept, deși nu avea calitatea de
titular al acestuia, va trebui să-l despăgubească pe accipiens cu dublul valorii prețului
încasat de la acesta (actio auctoritatis). Tot în virtutea lui actio auctoritatis, mancipiens
trebuie să suporte cheltuielile suferite de accipiens în procesul pierdut cu terțul
învingător.
In dreptul modern, vanzatorul datoreaza cumparatorului evins, deposedat de un
tert revendicator, pretul pe care l-a primit de la cumparator (chiar daca bunul a scazut
intre timp din valoare).Vanzatorul datoreaza un eventual spor de valoare
cumparatorului, pe langa pretul bunului, urmare a cheltuielilor utile (impensa utilis) de
imbunatatire a valorii, avansate de cumparator. Tertul revendicator, care devinge pe
cumparator (il deposedeaza) este obligat sa suporte cheltuielile utile pe care le-a avansat
cumparatorul sporind valoarea bunului, pentru ca tertul evingator s-a imbogati pe justa
cauza. Daca aceste cheltuieli nu sunt restituite de catre reclamantul tert evingator vor fi
suportate finalmente de catre vanzatorul tinut de garantia evictiunii. Astfel de cheltuieli
vor fi datorate, daca nu au fost absorbite in sporul de valoare pe care vanzatorul il
datoreaza cumparatorului.In sfera garantiei contra-evictiunii intra si fructele naturale
civile industriale pe care cumparatorul trebuie sa le restituie tertului evingator de la
momentul cand este chemat in judecata. Astfel, cumparatorul, obtine fructele produse
de bunul frugifer. Daca fructele se cuvin posesorului de buna-credinta, acestea nu revin
celui de rea-credinta(din momentul in care primeste calitatea de parat in proces si
reclamantul castiga).
Aceste prejudicii erau analizate de romani din perspectiva pagubei defective și
beneficiului nerealizat (lucrum censans).
În cazul transmiterii proprietății asupra unei suprafețe de teren, care se dovedește
a fi inferioară celei declarate, accipiens, prin intermediul lui actio de modo agrii, obține
de la mancipiens dublul valorii suprafeței lipsă.

2. In iure cessio (= in fața magistratului )

Acest mod de dobandire se aplica atat la bunurile mancipii, cat si la bunurile
nemancipii. Este accesibil numai pentru lucruri romane, pentru ca este prevazut in jus
civile.
In iure cessio = este vorba de un proces fictiv, intre reclamantul care instraineaza
un drept de proprietate si paratul, care il dobandeste. Reclamantul declara ca bunul ii
apartine, iar paratul nu contesta afirmatia reclamantului. In acest fel, prin adictio
savarsit de magistrat, se constata si se atribuie dreptul de proprietate reclamantului.
 Adictio = reprezinta un act de autoritate al magistratului care nu suporta ulterior
vreo contestatie.
„Abdico (= asa sa fie )” – fraza rostita de magistrat prin care se consolideaza, se
recunoaste dreptul de proprietate in mana reclamantului din aceasta procedura
gratioasa, nu contegioasa, adica partile nu au interese contrare.

3. Uzucapiunea = este un mod originar de dobandire a proprietatii prin posesie

indelungata. Poate fi insa calificata a fi un mod derivat, tinand cont de faptul ca se
transfera posesia asupra bunului de la o presoana catre alta. Timpul consolideaza ceea
ce partile nu au infaptuit prin vointa lor. Uzucapiunea reprezinta un mod de dobandire
originar printr-o posesie utila exercitata in mod pasnic, continuu si public.
Uzucapiunea apare in doua cazuri:
- cand se dobandeste lucrul de la un non domino (neproprietar) in cadrul
mancipatiunii
- in cadrul dobandirii bunurilor mancipii prin traditio-viciu de forma in privinta
dobandirii proprietatii (remiterea materiala, neformala, de la mana la mana a bunului
mancipii care ar fi trebuit sa urmeze regimul imperativ trasat de mancipatiune).
Accipiens dobandeste numai posesia (stapanirea in fapt, nu si in drept). Nu are
inca dreptul de proprietate. El are animus dominum, animus rensibi habendi (credinta
ca a dobandit un bun pentru sine, creeaza aparenta unui proprietar) . El este un posesor
de buna-credinta .
Uzucapio apare in Legea celor douasprezece table sub denumirea de usus
auctoritatis.
Sub imperiul dreptului pretorian, mecanismul juridic al uzucapiunii s-a extins si
la lucrurile romane sub denumirea de prescriptio longi temporis.
Potrivit Legii celor douasprezece table, termenul cerut pentru a uzucapa este de
doi ani la imobile si un an la celelalte bunuri.
Uzucapiunea de un an prevazuta de Legea celor douasprezece table se aplica
inclusiv asupra hereditas ( masa succesorala, mostenire ) si servitutilor care greveaza
un bun pana la Lex Scribonia.
Servitute ( jure in re alieno ) = drepturile asupra bunurilor altuia.
Magistratul, pretorul peregrin si guvernatorul in provincie au stabilit ca persoana
care poseda vreme de zece sau douazeci de ani un bun imobil, poate opune adevaratului
proprietar exceptia posesiei indelungate numite prescriptio longi temporis, si astfel
dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. A fost extinsa si la mobile aceasta
regula de catre Antonin Pius. Prin prescriptio longi temporis paratul isi apara in fata
reclamantului proprietar, paralizand actiunea in revendicare a acestuia intrucat a
posedat un timp, vreme de 10 sau 20 de ani .Prescriptio longi temporis apare sub forma
unei exceptii, cand dupa 10 sau 20 de ani se trezeste si proprietarul adevarat sa isi
revendice dreptul, posesorul care a stapanit 10 sau 20 de ani anihileaza, respinge
pretentia reclamantului constatandu-se ca actiunea reclamantului in revendicare s-a
stins fata de el, fata de cel care a posedat(10 sau 20 de ani), asadar opune aceasta
exceptie, se apara si dovedeste ca el este proprietar prin posedarea indelungata de 10
sau 20 de ani.
Prescriptio longi temporis se aplica, prin comparatite cu uzucapiunea originara,
in privinta proprietatii, provinciale, a persoanelor care nu sunt cetateni romani, intrucat
cetatenilor romani le era rezolvata initial uzucapiunea prevazuta de Legea celor
douasprezece table. In mod progresiv, prescriptio longi temporis ii ia locul uzucapiunii
prevazute de Legea celor douasprezece table, inclusiv in cazul proprietatii cvilitare, a
cetatenilor romani. In acest moment, se adopta un mod de dobandire a proprietatii prin
posesie indelungata, nediferentiata in functie de cetatean roman, provincial, peregrine/
lucruri romane sau neromane. Iustinian, ultimul imparat roman, a stabilit in intreg
imperiul uzucapiunea de trei ani la mobile si zece ani la imobile.
Conditiile uzucapiunii:
a) res habilis (= bun susceptibil de a fi uzucapat ).
Nu sunt res habilis:
- res fultiva prin Lex Atinia (bunuri furate),
- res litigiosa (care fac obiectul unui litigiu),
- res qui posesionis (bunuri posedate prin violenta),
- lucrurile inalienabile (lucrurile pupilului, cele din fondul dotal)
b) justa causa (vanzare, donatie, legat): acte juridice care justifica stramutarea
posesiei
c) bona fides (buna-credinta): posesorul trebuie sa fie de buna-credinta pentru a
dobandi prin uzucapiune proprietatea. Posesorul trebuie sa fie de buna-credinta in
momentul intrarii in posesie. Reaua-credinta intervenita ulterior nu are relevanta din
punct de vedere juridic.
d) posesia: aceasta trebuie sa dureze neintrerupt si sa fie utila, neviciata. Posesia
inseamna animus si corpus. Posesia inseamna stapanirea in fapt a unui bun cu credinta
ca e proprietar, considera si se comporta ca un proprietar, savarsind acte juridice cu
privire la bun pe care orice proprietar le-ar manifesta.
Animus = sentimentul, vointa, intentia de a avea un bun pentru sine, de a se
comporta ca un adevarat proprietar.
Corpus= modul de exteriorizare asemenea unui adevarat proprietar, savarsirea
de acte juridice cu privire la bun pe care orice proprietar le-ar manifesta.
e) tempus (timpul necesar cristalizarii, dobandirii posesiei): se constata efectul
achizitor al posesiei, uzucapiunii. Posesia trebuie sa fie neintrerupta pentru a uzucapa.
4. Adiudicatio=cand partile nu se inteleg asupra impartirii unui bun ce se afla in
indiviziune, instanta de judecata va transa neintelegerea in sensul ca judecatorul,
autorizat de pretor, atribuie prin formula proprietatea in procesele de iesire din
indiviziune. Aceste procese se puteau deschide prin 3 actiuni:
➢ actio familiae herciscunde: intentata de unul dintre comostenitori pentru a
imparti mostenirea indiviza. Masa succesorala (patrimonil defunctului) se
partajeaza, se iese din indiviziune, se atribuie in cote-parti (parti proportionale)
fiecaruia dintre comostenitori, in acest fel materializandu-se dreptul lor
succesoral (cota lor parte).
➢ actio communi dividundo: este pornita de unul dintre asociati sau copartasii la o
communion incidens spre a-si separa partea ce i se cuvine.
➢ actio finium regundorum: este indreptata contra vecinului in caz de controversa
asupra hotarelor. In acest fel, se stabileste concret linia de hotar.
Prin aceste 3 actiuni , care se circumscriu adiudicatio, se delimiteaza, se
materializeaza si se clarifica dimensiunea materiala a obiectului dreptului de
proprietate.
 5. Lex: a) dobandirea proprietatii prin legate.
Legatul reprezinta transmiterea mostenirii patrimoniului succesoral fie pe
anumite cote-parti unor legaturi (legat cu titlu universal), fie se transmite dreptul de
proprietate asupra unui bun prin mostenire (legat cu titlu particular)
b) Legea Papia Poppaea care justifica, reglementeaza dobandirea partilor de
mostenire numite caduca de catre anumite persoane in dauna persoanelor necasatorite
sau casatorite fara copii, instituite ca mostenitori in testament. Se mai numesc si legi
caducare.
In cadrul drepturilor succesorale, cei fara copii (numiti si orbi) si cei care nu
traiau in regimul casatoriei (erau in concubinaj) erau sanctionati, iar partile lor de
mostenire care li s-ar fi cuvenit in temeiul testamentului vor fi preluate de ceilalti, prin
jus acrescendi, care sunt casatoriti sau au copii.
Tot in Legea Papia Poppaea sunt reglementari care justifica, consacra
dobandirea partii numite ereptorium castigate de o persoana in locul altei persoane
privita ca nedemna de a primi ceva din testament, pentru ca a savarsit anumite fapte
grave fata de defunctul testator care il instituise in testament.

Modurile naturale de dobandire a proprietatii(preluate din dreptul gintilor)

1.Traditiunea= este un mod derivat aservit pretorului (mod derivat=
proprietatea se transmite aucto de la o persoana la alta) pentru a crea proprietatea
pretoriana (bonitara).
Prin celelalte moduri (ocupatio, specificatio, accesio, connixtio, confusio) se
transmite proprietatea in mod originar, asemenea uzucapiunii.
La traditiunea lucrurilor nemancipii trebuia sa se adauge posesiunea stabilita de
lege, pentru ca prin uzucapiune sa se castige proprietatea, dar pana la implinirea
uzucapiunii, traditiunea cu just titlu insotita de buna-credinta stramuta lucrul in
patrimonial imbonis al lui accipiens, care dobandeste posesia bunului respectiv de la
fratens.
Ca efect al posesiei, pretorul ii acorda printr-o fictiune un drept de proprietate
numita pretoriana (bonitara).
Daca accipiens (dobanditorul) pierde lucrul, el avea fata de terti spre a-si dobandi
posesia actiunea publiciana de la pretorul Publicius. Astfel, I se recunoaste un drept de
proprietate pretoriana, intrucat a dobandit un bun mancipii cu buna-credinta prin
traditiune, ci nu prin mancipatiune cum prevede legea.
Cand diferenta dintre res mancipi si nec mancipi a disparut, traditiunea a devenit
un mod de transferarea a proprietatii asupra oricarui lucru. Acesta este regimul lui
Iustinian. Nu se mai face diferenta intre dominium ex iure quiritium si proprietatea
bonitara.
In concluzie, traditiunea este actul de predarea a lucrului, adica de stamutare a
posesiunii (stapanirii insotita de vointa partilor: tradens (transmitator, instrainator) si
accipiens (dobanditor). Ex: imprumutul de bani, donatia, vanzarea unde actul respectiv
se numeste titlu sau justa causa traditionis.
Condictio in debiti= restituirea lucrului nedatorat
Mai mult, proprietatea trecea prin intermediul traditiunii de la tradens la
accipiens chiar cand traditiunea s-a efectuat pentru o cauza ilicita. Ex: darea unei sume
de bani pentru a determina un talhar sa se abtina de la o crima. Exista o actiune de
recuperare pentru a cere restituirea numita condictio ab turpem causam.
Spre deosebire de mancipatiune si in iure cessio, la traditiune se putea adauga un termen
sau o conditie.
Traditiunea se putea infatisa ca brevi manu traditio. Aceasta forma putea
functiona la stramutarea proprietatii cand exista un titlu juridic. Ex: vanzarea unei case
chiriasului.
Traditiunea, constand in predarea materiala a lucrului, nu a putut fi intrebuintata
ca mijloc de transmitere a unui drept care este res incorporates. Mai tarziu, in dreptul
clasic, notiunea de “quasi posesie” a explicat si aceasta posibilitate a quasi traditiunii
prin care se putea constitui o servitute conform dreptului pretorian (dreptul de trecere
pe terenul altuia, dreptul de a fixa grinzi in peretele vecinului pentru sprijinirea
acoperisului casei).
Ca dobandire a proprietatii prin traditiune a fost privit si cazul numit iactus
missilium, adica aruncarea cu bani intr-o ceata de oameni cu vointa ca cel care va prinde
moneda sa devina proprietar. Aici are loc o traditio catre o persoana incerta. Nu face
obiectul acestui caz situatia in care un capitan este nevoit din situatii fortuite (o furtuna)
sa arunce de la bordul navei anumite bunuri pentru a-si salva echipajul, expeditia. Cel
care dobandeste aceste bunuri comite un furt.

2. Ocupatiunea= este luarea in posesie a unui lucru fara stapan (res nullius) cu
intentia de a-i dobandi proprietatea. Lucrurile fara stapan sunt:
o cele parasite de fostul lor proprietar numite res delicate
o cele care nu au fost niciodata in proprietatea cuiva (pietrele de pe litoral, insula
care ia nastere in mare, animalele salbatice care traiesc in libertate)
o res hostiles (lucrurile dusmanului) care se aflau pe teritoriul statului roman in
momentul izbucnirii razboiului. Aceeasi soarta o aveau si lucrurile romane de pe
teritoriile straine.
o tezaurul (tezaurus)- comoara, un lucru pretios ascuns de multa vreme incat nu se
mai poate stabili persoana proprietarului. Persoana care gaseste un tezaur intr-un
fond strain dobandeste proprietatea asupra jumatatii, iar cealalta jumatate
apartine proprietarului fondului. Raporturile dintre cei doi se reglementeaza dupa
principiul coproprietatii.

3. Specificatio= reprezinta transformarea materiei straine intr-un lucru nou

(transformarea graului strain in faina, transformarea strugurilor altuia in vin, a
maslinelor vecinului in ulei, a metalelor straine intr-un vas).
Sabinienii priveau ca proprietar al bunului rezultat din transformare pe
proprietarul materiei. Ei spuneau: ,,sine materia nulla species evici” (fara materie nu se
putea realiza obiectul respectiv).
Procurienii, dand preferinta muncii, considerau ca proprietar pe specificant.
Iustinian a hotarat ca specificantul (cel care a realizat, a procurat materia) devine
proprietar cand lucrul cel nou nu mai poate fi readus la materia din care a fost facut sau
cand specificantul adauga si el propria lui materie.
Dreptul roman pozitiv acorda fostului proprietar al materiei o despagubire ce
putea fi ceruta prin actiuni diferite dupa imprejurari:
  prin action furti, daca fabricantul specifica ca a furat materia straina
 prin condictio sine causa (imbogatire fara just temei) daca a fost de buna-credinta
Pe de alta parte, lucratorul de buna-credinta, care, desi produce o nova speciae,
nu devine proprietar atunci cand se poate reveni la starea initiala (vasul poate fi topit),
poate cere sa i se restituie echivalentul sporului de valoare ce a adus materiei prin
lucrarea executata.
Spre a asigura obtinerea despagubirii de la proprietarul substantei, fabricantul
poate pastra bunul si sa refuze restituirea lui in virtutea unui drept de retentie.

4. Accesiunea= este dobandirea proprietatii prin puterea de atractie ce o exercita

un bun imobil sau mobil privit ca principal asupra altui lucru ce i s-a incorporat numit
accesoriu, ce urmeaza soarta juridica a bunului principal, conform regulii accessio cedit
principali (accesorium sequitur principale).
A. Accesiunea la imobile poate avea loc prin forta naturii sau a omului.
a) prin forta naturii, se mareste proprietatea unui fond in caz de:
 alucvio= adaos provenit din podmolul apelor care se depune la terenul, pamantul,
proprietatea unei persoane.
 avulsio= adaos provenit de la portiunea smulsa dintr-un fond de forta apelor si
impinsa catre alt fond. Adaosul nu devine parte integranta a pamantului la care
s-a alipit decat daca si-a pierdut caracterul sau destinat (daca arborii adusi au
prins radacini in fondul principal)
 insula in faminae nota= apartine proprietarului de al carui fond se apropie mai
mult
 alvenus delictus= albia de rau parasita, secatuita devine proprietatea
proprietarului apropiat dupa aceeasi regula.
Puterea de atractie in cele 4 cazuri se exercita numai pe acele fonduri care au
hotare naturale numite agri ad givili.
Atunci cand vorbim de hotare stabilite, fixate de specialist, ingineri numiti agri
mensores, asemenea adaosuri nu devin parte integranta a fondului invariabil fixat, ci
raman res nullius, putand fi ocupate de oricine.

b) accesiunea artificiala (prin mana omului):

-inedificatio= gatirea durabil facuta pe un fond apartine proprietarului fondului
dupa regula superficiaes solo cedit.
-implantatio satio= ceea ce s-a plantat sau semanat intr-un fond strain devine
proprietatea proprietarului fondului din momentul in care planta sau semanatura a prins
radacini.
B. Accesiunea mobiliara: cand unui bun principal i se ataseaza un alt lucru
secundar, astfel incat acesta devine parte integranta a principalului. Dobandirea
proprietatii asupra bunului care s-a incorporat se face in virtutea atractiei ce o exercita
lucrul principal. Ex: cand s-a cusut o banda de purcura intr-un vesmant strain, cand s-a
scris cu litere de aur pe un pergament strain, s-a vopsit un obiect cu vopsea straina, s-a
batut o scandura intr-o nava.
 Insa, cand unirea este separabila, proprietatea accesoriului nu se pierde, ci este
paralizata atat timp cat dureaza legatura. In aceasta situatie, proprietarul accesoriului
poate cere separatia in acest caz prin actio ad exhibendum.

Actiunea in revendicare
Este mijlocul juridic prin intermediul caruia proprietarul neposesor isi revendica
bunul fata de posesorul neproprietar. Actiunea in revendicare este o actiunedebitorie
prin care se apara dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate este ocrotit si prin intermediul altor actiuni, mijloace
juridice:
1. Actio furti pentru lucrurile sustrase
2. Actio leges aquiliae pentru lucrurile stricate, distruse, deteriorate de parat
Alaturi de aceste mijloace juridice de ocrotire a dreptului de proprietate, mai intalnim
si mecanismul interdictelor.Odata cu trecerea la procedura formulara, in virtutea unei
prerogrativeimperium, pretorul are posibilitatea sa emita interdicte pe care le pune la
indemana celor afectati, aparandu-le astfel anumite interese.
Interdictul interdictum quod vi aut clam este indreptat contra aceluia care
modifica prin violenta sau pe ascuns situatia anterioara a fondurilor printr-o instalatie,
constructie. Aceasta instalatie, constructie modifica situatia anterioara a fondurilor, a
terenurilor invecinate. In aceasta ipoteza, pretorul sesizat in faza in jure(in fata
magistratului) cu asemenea stare de fapt, pune la indemana celui afectat, al carui teren
a fost afectat de improvizatia vecinului aceste interdict sa sanctioneze aceste
malversatiuni din partea vecinului.
Interdictul operis novi nuntiatio intervine in ipoteza in care se aduce o modificare
in starea anterioara a imobilelor. Prin acest interdict se interzice vecinului sa ridice o
cladire din care ar rezulta o modificare in stara anterioara a imobilului. Interzicerea
putea avea loc:
 Iuris nostri conservandi causa= vecinul nesocotind dreptul rezultat dintr-o
servitute altius non tollendi, construieste peste aceasta inaltime permisa
 Damni deplendi causa= cand o constructie defectuoasa ameninta sa se darame si
sa produca vecinului o stricaciune
 Iuris publici pendi gratia= reprezintasituatia in care vecinul este tinut sa respecte
anuminte regulamente edilitare din perspectiva constructiilor pe care le
realizeaza
Cautio de damni infecti= paguba produsa vecinului, suferita prin prabusirea unui
edificiu, poate fi reparata numai daca vecinul care a incercat dauna a avut prevederea
sa ceara pretorului o cautiune (= o suma de bani, o garantie stabilita de pretor pentru
vecinul a caruiconstructie risca sa se prabuseasca). Daca nu face acest demers, iar
edificiul s-a prabusit, vecinul respectiv nu va beneficia de despagubire. Missio exprio
decretum este primul decret emis de pretor punandu-l pe cel amenintat (cel care a
solicitat cautiune la care vecinul sau nu a dat curs) in posesia imobilului care ameninta
sa se prabuseasca. Daca nici dupa aceasta operatiune, proprietarul edificiului care risca
prabusirea nu face curs, pretorul emite al doilea decret missio de secundo decretum,
punandu-l pe vecinul amenintat chiar in proprietatea edificiului respectiv.

Regimul juridic al actiunii in revendicare

 Proprietarul lipsit de stapanirea bunului, aflat in imposibilitatea de a-si exercita
puterile aferente dreptului de proprietate , afirma pretentia ca el este proprietar si dreptul
sau este afectat si introduce actiunea impotriva posesorului neproprietar.
Proprietarul lipsit de stapanirea bunului este reclamantul, iar posesorul
neproprietar este paratul.
Actiunea in revendicare este o actiune reala, imprescriptibila ce apara dreptul
real de proprietate.
Vindicta (nuia) simboliza puterea prin atingerea curuiala a bunului respectiv,
putere ce apartine proprietarului. De aceea, actiunea in revendicare se mai numeste si
“revindicatio”.
Cand introduce aceasta actiune, reclamantul trebuie sa faca probra dreptului de
proprietate. Proba se face prin intermediul unui titlu (actor incumbit probatio=
reclamantul trebuie sa probeze reclamatia sa).
Titlu= un contract in baza caruia proprietarul (reclamantul) a dobandit, la un
moment dat, dreptul de proprietate de la un instrainator, donator, mancipiens (in cazul
proprietatii cvilitare) sau un testament care-l infatiseaza pe reclamant ca un legatar
(dobandeste dreptul de proprietate “mortis causa” de la defunct). Insa, testamentul
dovedeste calitatea de succesor, nu de proprietar a defunctului. Testamentul nu poate fi
privit ca un titlu. In acest caz, defunctul poarta denumirea de “verus dominus”.
Pot exista cazuri in care, atat reclamantul, cat si paratul sa aiba titluri prin care li
s-a transferat dreptul de proprietate, insa acele titluri provin de la acelasi autor (= o
persoana care a vandut de 2 ori bunul sau).
Atunci cand o persoana vinde de 2 ori un bun mobil, proprietar asupra bunului
va fi considerat cel care a intrat primul in posesia bunului mobil, desi celalalt are o data
certa anterioara la care ar fi incheiat contractul si ar fi dobandit dreptul de proprietate.
Aceasta reprezinta o exceptie de la principiul “prior temporepotior iure”.
De asemenea, mai exista situatia in care paratul poate fi un “fictus posesor” (un
posesor fictiv), dobandind dreptul la proprietate prin uzucapiune. Impotriva lui fictus
posesor, ca urmare a actiunii in revendicare, reclamantul obtine despaguburi cu valoarea
bunului respectiv.
Ca urmare a actiunii in revendicare, pe langa faptul ca paratul trebuie sa restituie
bunul reclamantului, el trebuie sa restituie si contravaloarea fructelor pe care bunul
frugifer le-a produs intre timp.
In cazul paratului care se considera posesor de buna-credinta, pastreaza fructele
consumate pana la etapa “litis contestatio” a procesului. El trebuie sa restituie fructele
culese sau pe care trebuia sa le culeaga dupa litis contestatio, dar si fructele neconsumate
de dinainte de litis contestatio (fructe axtanctes). Dupa litis contestatio, posesorul de
buna-credinta va deveni posesor de rea-credinta.

La romani, procesul de judecata este scindat in 2 etape:

1) Etapa in jure (in fata magistratului)- se afirma pretentia reclamantului.
2) Etapa in judicio- in urma unei evaluari facute de magistrat, acesta ii trimite pe
reclamant si parat in fata judecatorului. Momentul in care se transfera procesul
de la magistrat la judecator poarta numele de litis contestatio.
 Daca paratul este considerat inca de la inceput un posesor de rea-credinta, va
trebui sa restituie toate fructele de cand a intrat in posesia bunului frugifer. Dupa litis
contestatio, trebuie sa restituie si echivalentul fructelor pe care proprietarul le-ar fi cules
daca era in stapanirea (posesia) bunului.

Neglijenta fata de bunul supus actiunii in revendicare

Neglijenta pe care a avut-o paratul pe durata posesiei bunului poate duce la
scaderea valorii bunului recuperat de reclamant, astfel producandu-se un prejudiciu.
In cazul in care paratul a fost un posesor de buna-credinta, acesta este scutit de
la plata prejudiciului creat din cauza neglijentei din culpa.
In cazul posesorului de rea-credinta, reclamantul poate pretinde vinovatia
acestuia (ca a fost neglijent in administrarea bunului) si sa il oblige sa plateasca
despagubirile echivalente cu decaderea valorii bunului. Mai mult, in cazul unui
eveniment fortuit, paratul de rea-credinta va suporta pierderea bunului deoarece reaua-
credinta presupune si ideea de risc. Daca paratul face proba ca bunul respectiv ar fi pierit
si daca era la reclamant, daca deznodamantul era acelasi, el este exonerat de plata
contravalorii bunului pierit in urma unui eveniment fortuit.

Cheltuielile facute de parat pe durata posesiei bunului

Aceste cheltuieli se impart in:
 Cheltuieli necesare = sunt cheltuieli de intretinere;
 Cheltuieli utile = aduc un spor de valoarebunului;
 Cheltuieli voluptoare = sunt de impodobire, de lux, pentru simpla placere a celui
care le face.
Cheltuielile necesare trebuierestituiteparatului de catrereclamant, indiferent de
calitatea de posesor pe care a avut-o paratul (de buna-credinta sau rea-credinta).
Cheltuielile utile sunt restituite posesorului de buna-credinta, insa indiferent de
valoarea sporului, proprietarul reclamant care a castigat procesul nu este dator sa
restituie mai mult decat s-a cheltuit efectiv. In schimb, posesorul de rea-credinta are la
dispozitie numai ius tollendi (=poate sa ridice lucrarile prin care a adus un spor de
valoare bunului numai daca nu deterioreaza bunul).
In cadrul cheltuielilor voluptoare, posesorul, indiferent de calitatea sa (buna/rea-
credinta), poate sa ridice lucrarile facute asupra bunului numai daca nu aduc o
deteriorare bunului. Altfel, posesorul nu se bucura de virtutea lui ius tollendi, iar
beneficiul acestor lucrari ramane la reclamant.

Evolutia juridica a actinii in revendicare

De-a lungul timpului, sunt mai multe etape prin care se configureaza juridic
actiunea in revendicare.
In prima faza, vorbim de sacramentum in rem. Reclamantul si paratul merg in
fata magistratului, unde depun un juramant (sacramentum) cum ca ar avea fiecare dintre
ei dreptate. In cadrul procesului, ei pun un ramasag, o valoare. Cine pierde procesul va
plati acea valoare statului. De asemenea, in virtutea lui satisdactio, niste garanti (terte
persoane) se obligala restituirea contravalorii bunului fata de reclamant, in cazul in care
acesta pierde procesul.
 Mai tarziu, in epoca clasica vorbim de atractio revendicatio. Se pune din nou
acest ramasag pentru a putea incepe procesul, insa nu statul este beneficiarul acestei
valori, ci acela care castiga procesul. De asemenea, reclamantul ii instituie paratului sa
plateasca o suma de bani corespunzatoarea contravalorii bunului in cazul in care paratul
pierde procesul si nu poate restitui bunul. Insa, aceasta obligatie nu se poate aduce la
indeplinire prin forta manumilitaria (de constrangere) a statului, ci ostilitatile se vor
desfasura in cadrul unei actiuni arbitraria (reclamantul ii instituie paratului o suma de
bani considerata acoperitoare pentru vatamarea ce a suferit-o, pentru lezarea dreptului
de proprietate, iar daca paratul nu restituie bunul, va fi tinut sa plateasca suma respectiva
pe cale de executare silita.

Tema 6 Obligatiunile. Teoria generala a obligatiei

civile

Definitia obligatiei civile (raportului juridic obligational)

Romanii definesc obligatia in viziunea lui Iustinian astfel : „obligatio est iuris
vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, nostrae civitatis iuris”
(= obligatia este o legatura juridica, de drept in virtutea careia suntem siliti a plati ceva
conform dreptului cetatii noastre). Acest raport juridic obligational este dezvoltat intre
un creditor si un debitor, in virtutea caruia creditorul are facultatea, posibilitatea de a
pretinde unui debitor (subiect pasiv determinat) sa manifeste o conduita, sa procureo
prestatie la care se obliga debitorul de a da, de a face sau a nu face. Atunci cand debitorul
nu procura prestatia asumata, angajata din punct de vedere juridic in aceasta legatura
juridica, creditorul poate apela la forta coercitiva (de constrangere) a statului ,silindu-l
pe debitor sa se comporte, sa procure prestatia, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva astfel
cum s-a angajat din punct de vedere juridic.
In societate, noi ne manifestam, avem un comportament, o conduita trasata de
regulile de convietuire sociala, de normele de ordine publica si bunele moravuri.
Uneori, anumite persoane, membrii ai societatii, colectivitatii intra in relatii
particulare, concrete (relatii obligationale) in virtutea carora o persoana isi asuma
calitatea de debitor (subiect pasiv), adica ii revine o indatorire fata de alta persoana
numita creditor (subiect activ). Astfel spus, debitorul isi asuma din propria vointa sau
ii revine o obligatie de conduita, comportament in virtutea legii fata de un creditor, care
are un drept de creanta, dreptul de a pretinde debitorului sa manifeste acea conduita.
Prin comportamentul sau, debitorul trebuie sa procure o prestatie creditorului, care este
titularul unui drept subiectiv de creanta in virtutea caruia are facultatea, posibilitatea sa
ceara fata de debitor sa manifeste o anumita conduita.
In raportul personal stabilit intre creditor si debitor, nu poate sa intervina o alta
persoana sprea lua locul de creditor sau debitor, fara a se fi desfacut legatura initiala
(viniculum iuris). Viniculum iuris se leaga intre persoanele care au luat parte la
incheierea obligatiunii in asa fel incat ei singuri raman obligati si ingrituiti, cu
excluderea posibilitatii de a introduce ulterior un strain in legatura juridica respectiva
incheiata. Putem spune ca in dreptul roman nu s-au admis contractele in favoarea altora
sau in sarcina tertilor. Nu s-a admis cesiunea de creanta, adica stramutarea dreptului de
acere prestatia de la primul creditor la al doilea, strain de viniculum iuris initial. Asadar,
nu s-a admis, in principiu, reprezentarea in viata juridica la romani.
Al doilea element esential al obligatiei este constrangerea.
Constrangerea= putinta recunoscuta creditorului de a sili pe debitor sa execute.
Daca nu ar mai exista aceasta sanctiune, obligatia nu ar mai fi juridica, ci eventual
morala.
La inceput, in dreptul roman, sanctiunea viza persoana. Daca in raportul juridic
obligational, un debitor nu-si indeplinea obligatia fata de creditorul sau, acesta era
sanctionat in sensul ca debitorul era incredintat de catre magistrat cu concursul
judecatorului prin manus iniectio in inchisoarea particulara a creditorului. Deci,
sanctiunea vizeaza insasi persoana debitorului, nu patrimoniul (averea) acesteia.
Persoana este inchisa, este scoasa la 3 targuri successive pentru a se oferi un vindex
(garant) care sa preia aceasta obligatiune, indatorire spre a-l elibera pe debitor. Daca
nu se ofera un vindex (garant) in aceste 3 targuri successive, debitorul este vandut ca
sclav trans-tiberium.
Mai tarziu, in ceea ce priveste dreptul de creanta al creditorului (dreptul de a
primi o prestatie din partea debitorului in cazul in care debitorul nu procura prestatia
respectiva de bunavoie), creditorul poate sa declanseze mecanismul venditio bonorum,
adica sa i se vanda bunurile in corpore ale debitorului in considerarea si spre
satisfacerea pe cale silita a dreptului subiectiv (creantei debitorului). De data aceasta,
creditorul trece prin intermediul magistratului, la executarea silita patrimoniala a
debitorului (este vizat patrimoniul). Patrimoniul este vandut in corpore unui emptor
bonorum de catre magister bonorum (emptor= cumparator). In felul acesta, debitorul
rau-platnic, al carui patrimoniu este executat prin vinditio bonorum, devine persoana
infama. Exista posibilitatea de valorificare a patrimoniului in contul dreptului
nesatisfacut, iar debitorul nu mai este vandut ca sclav.
Pasul urmator este reprezentat de distractio bonorum, cand, pentru a se evita
caderea in infamie (pentru a nu mai sacrifica intreg patrimoniul), se vand anumite
bunuri din patrimoniul debitorului pana la concurenta sumei datorate, echivalentul
valorii datoriei respective. Este salvat statutul social al debitorului.
Prestatia debitorului (= ceea ce trebuie el sa faca pentru creditor, ceea ce
datoreaza) poate consta intr-un act pozitiv sau o abstentiune.
Obligatia consta in dare, facere si prestare.
Dare (obligatio dandi) inseamna stramutarea proprietatii sau constituirea unei
servituti civile (ex: servitutea personala, dreptul uzufruct, dezmembraminte ale
dreptului de proprietate, drepturi reale).
Facere (obligatio faciendi) inseamna orice alta prestatieatat cu caracter pozitiv
(ex: executarea unui serviciu), cat si negativ (ex: obligatia de abtinere la o tulburare, de
a nu construi peste o anumita inaltime incheiata prin cautio de non amplius turbando,
obligatia de a nu planta la o anumita distanta fata de linia de hotar).
Prestare se refera la situatia in care un debitor s-a obligat sa faca ceva (ex: sa
predea un bun → obligatia de a preda un bun nu este o obligatie de a da, ci de a face).
Daca acest lucru nu este respectat de bunavoie, nu s-a procurat prestatia respectiva in
natura la momentul si locul convenite, se declanseaza raspunderea civila a debitorului
pentru dol, culpa, daune, interese etc.
Obiectul obligatiei se poate limita la ceea ce s-a fixat in momentul cand a luat
fiintaobligatia (ex: predarea obiectului vandut, plata chiriei, executarea serviciului
promis), dar se poate modifica ulterior prin purtarea debitorului (ex: cand prin neglijenta
sau intarzierea in executarea prestatiei, debitorul aduce o paguba creditorului).
Atunci cand din culpa debitorului nu se asigura, nu se preda bunul, nu se plateste
chiria, nu se presteaza serviciul, obiectul initial al obligatiei se transforma intr-un obiect
secundar al obligatiei, constand de data aceasta in executarea prin echivalent a valorii
prin angajarea raspunderii civile (plata unor despagubiri). Din acest punct de vedere,
obiectul obligatiei poate fi un lucru determinat (res certa) sau o cantitate de lucruri
fungibile (apartinand unui gen), urmand ca bunurile respective sa fie individualizate
prin numarare, masurare, cantarire.
Cand obiectul obligatiei este un bun individual determinat (un tablou al unui
anumit pictor), debitorul se libereaza de obligatie din momentul in care prestatia a
devenit imposibila altfel decat prin vina lui (imposibilitate fortuita). De aici rezulta
regula ,,species perit ei cui debetur”.
Cand obiectul obligatiei apartine unui gen (o cantitate de cereale), disparitia
cantitatii promise nu elibereaza pe debitor de datorie atat timp cat mai exista bunuri de
acelasi gen care pot fi procurate creditorului. De aici, rezulta regula formulata de
nomendator ,,genus perire non consetur’’ (genera non pereunt = bunurile de gen nu
pier).
 Izvoarele obligatiunilor
Dupa perceptia clasica, raporturile juridice obligationale luau nastere din:
a) contracte
b) delicte
c) alte fapte numite variae causarum figurae

Mai tarziu, analizand doctrina, documentele, operele jurisconsultilor romani s-a

ajuns la concluzia ca obligatiile iau nastere prin stabilirea urmatoarelor izvoare:
a) contracte
b) delicte
c) quasi contracte
d) quasi delicte

A. Contracte: creditorii si debitorii iau nastere prin incheierea unui contract;

anumite persoane isi manifesta vointa in deplina cunostinta de cauza, isi asuma rolul de
debitor respectiv creditor. Printr-un contract, prin vointa conjugat a partilor contractante
ia nastere o relatie juridica, se produc niste efecte, se nasc obligatii civile.

B. Delictul = este un fapt ilicit savarsit cu intentie, provocat de actiunea sau

inactiunea unei persoane aducand atingere patrimoniului altei persoane si care se incalca
regulile de conduita trasate de lege (ex: vatamarea dreptului de proprietate prin
sustragerea unui bun). Autorul unui delict devine debitorul unor despagubiri, reparatii,
iar victima devine creditorul acestor reparatii atunci cand s-a produs o paguba, un
prejudiciu prin faptul ilicit.

C. Quasi contract = este un fapt licit, obligatia se naste in puterea legii; legea
antreneaza acest efect in functie de comportamentul, actiunea unui om.
Ex: cand o persoana este plecata din localitate, vecinul ia masuri si salveaza un
bun (casa) amenintat cu un perocol, o primejdie, chiar si cu anumite costuri, cheltuieli
pe care le intreprinde. Vecinul actioneaza din proprie initiativa fara a exista un contract
anterior inchieat. Atunci cand se intoarce cel absent, acesta va fi obligat sa acopere
cheltuielile celui care din proprie initiativa a intreprins acea actiune de salvare.

In cadrul quasi contractului, obligatia nu a fost anterior prevazuta intr-un

contract. Se naste un raport juridic intre gerant (cel care a intreprins masurile de salvare
a unui bun) si gerat (cel in beneficiul caruia s-au materializat eforturile de salvare a
bunului). Gerantul va deveni creditor al acelor cheltuieli, iar geratul va deveni debitorul
cheltuielilor care trebuie acoperite. Acest lucru se numeste gestiunea intereselor
altuia.
Quasi contractul este un fapt licit (o actiune intreprinsa de un om), ci nu un act
juridic (un contract propriu-zis).
Alaturi de gestiunea intereselor altuia, mai exista si plata lucrului nedatorat:
atunci cand cineva plateste unei persoane din greseala, crezand ca trebuie sa ii procure
o prestatie. Acea persoana care a beneficiat de suma respectiva, procurarea prestatiei
este obligata sa restituie ceea ce respectivul a platit, a prestat. Beneficiarul restituirii
devine creditorul platii din eroare, iar cel ce restituie devine debitor.
De asemenea, mai exita si imbogatire fara justa cauza: cand nu exista un temei
al imbogatirii cuiva in baza saracirii patrimoniului altcuiva. Astfel, se impune celui al
carui patrimoniu a profitat fara temei, obligatia sa restituie valoarea cu care s-a
imbogatit. Avem urmatoarele exemple:
 capitanul trebuie sa restituie o parte din bunurile aruncate peste bordul navei daca
un eveniment fortuit l-a fortat la acest lucru pentru a-si salva nava si expeditia
 restituirea cheltuielilor necesare si utile, facute de paratul posesor de buna-
credinta, de catre reclamantul paratului posesor de buna-credinta.

D. Quasi delict = este situatia in care cineva din culpa, din negligenta ori din
imprudenta produce o paguba altuia (fara intentie). Cel care din neglijenta a produs un
prejudiciu altuia va fi tinut sa il repare. El va fi debitorul despagubirilor menite sa repare
acel prejudiciu produs din culpa fara intentie, iar cel al carui prejudiciu este reparat
devine debitor.

Contractul - izvor al obligatiei

Contractul este principalul izvor de obligatii.
Contractul reprezinta o conventie a partilor, un acord de vointe in virtuatea
caruia se produc, se nasc, se modifica sau se sting drepturi si obligatii efecte juridice,
cum ar fi nasterea de drepturi si obligatii pentru partile contractante, dar nu este exclusa
nici ipoteza modificarii efectelor juridice initiale prin acordul de vointa sau chiar
stingerea acestor efecte.
Lato sensu, prin conventie intelegem acel acord de vointa in temeiul caruia se
nasc, se modifica sau se sting raporturi juridice obligationale care au in continutul lor
drepturi si obligatii ce se nasc in sarcina uneia dintre parti, ambelor parti etc.
Cand conventia, intelegerea nu da nastere unei actiuni, nu este contract, ci
constituie un simplu pact.
Un contract da nastere la o obligatie juridica, o relatie reclama existenta unei
actiuni, unui mijloc procedural prin intermediul caruia creditorul contractual isi vede
valorificat dreptul sau in fata debitorului sau rau platnic.Creditorul are facultatea de a
pretinde debitorului contractual sa procure o prestatie. Atunci cand debitorul nu procura
prestatia, nu si indeplineste obligatia de a da, a face sau a nu face, creditorul are
posibilitatea sa recurga la forta coercitiva a statului, la forta auotritatii prin care isi vede
satisfacut dreptul sau pe cale silita din partea debitorului.
Daca, insa, discutam de un anunt acord care nu este reglementat, consfintit de
lege ca avand valente juridice in sensul ca dreptul creditorului, atunci cand nu este
satisfacut, acesta nu are la indemana o actiune prin care sa si vada salvat dreptul
executandu-l silit pe debitor. Atunci discutam in acest caz de pact, care nu este insotit
de actiunea de recurgere la forta coercitiva a statului. In privinta pactului, debitorul are
insa posibilitatea sa paralizeze, sa refuze prestatia atunci cand creditorul i-ar cere-o prin
intermediul unei exceptii de a se apara in justitie. Creditorul nu are o actiune sa treaca
la executarea silita a debitorului, in schimb debitorul are posibilitatea de a se apara
atunci cand este atacat de acest creditor.
 Pentru ca o conventie sa dea nastere unui contract se cerea ca acordul de vointe
sa se incheie in anumite forme solemne.
Existau anumite forme solemne pentru mancipatiune ce se utilizau la imprumutul
de bani numit nexum. El presupunea un imprumut ce imbraca forma de la
mancipatiune. Utilizandu se acele formule, creditorul transmite dreptul de proprietate
asupra obiectului imprumutului catre debitor, acestuia din urma revenindu-i obligatia
sa restituie sau nu suma de bani. Daca nu o restituia de bunavoie suma respectiva ,atunci
vorbim de un contract nexum care presupune o actiune la care recurge creditorul pentru
a-si vedea resituit imprumutul pe cale silita.
Pe langa contractul formal nexum, mai exista si un al doilea contract formal
numit stipulatio. Se pune o intrebare solemna de catre creditor si debitorul raspunde
concludent ca promite sa datoreze suma respectiva.
Exista si un al treilea contract formal numit contractus literis. Aici este vorba
de inscrierea sumei datorate in registrul de casa al creditorului cu consimtamantul
debitorului. Prin aceasta mentiune semnata, asumata de debitor in acel registru, se
realizeaza aceasta formalitate, se incheie contractus literis (contract formal), in virtutea
caruia debitorul se obliga sa restituie, sa plateasca, dupa cum este prevazuta mentiunea
in registrul de case.
In cazul contractelor nexum, stipulatio si contractus literis, vorbim de un acord
de vointe formal, forme solemne, care confera, asadar, contractului puterea de a genera
efecte juridice, raporturi juridice obligationale in sarcina debitorului, identificand
obligatia, indatorirea de a procura, plati o prestatie creditorului de bunavoie. Altfel,
creditorul are o actiune derivata din aceste contracte prin care isi vede dreptul infaptuit.
La inceput, aceste feluri de contracte formale erau rezervate exclusiv cetatenilor
romani, ce au ius comercii. Avand ius comercii, cetatenii romani pot incheia astfel de
contracte conform dispozitiilor dreptului civilitar (ius civile= dreptului civil roman).
Peregrinii, latinii au acces mai greu la aceste formalitati la incheierea unor astfel de
contract formale.
Mai tarziu, insa, s-a simtit nevoia dezvoltarii unor raporturi juridice obligationale
economice intre cetatenii romani peregrini si latini. Astfel, apar si alte contracte, unde
forma sacramentala, solemna este imbracata, este asigurata de remiterea bunului. Nu
se mai utilizeaza ritualuri. Un contract se incheie prin acordul de vointa al partilor insotit
de remiterea materiala a lucrului, bunului. Astfel, vorbim de contracte reale,
unilaterale:
a) mutuum
b) comodatum
c) depozitum
d) pignus (gaj)

A. Mutuum = este un contract de imprumut ex neo tulum finit fara respectarea

unor ritualuri, formule solemne, acordul de vointa al partilor este insotit de remiterea
materiala a lucrului. Vorbim de imprumut de consumatie (bunuri fungibile,
consumptibile). Mutuum se incheie in momentul predarii bunului, remiterea bunului. In
acest moment se naste obligatia pentru cel imprumutat sa restituie imprumutul la data
scadenta convenita. Acordul de vointa nu este suficient pentru incheierea valabila a
acestui contract, ci trebuie insotit de remiterea bunului, celui imprumutat avand o
conditie pentru incheierea contractului.

B. Comodatum = este un imprumut de folosinta incheiat intre comodant si

comodatar. Aici vorbim de bunuri neconsumptibile. Contractul se parafeaza, se
perfecteaza, acordul de vointa fiind insotit de remiterea bunului neconsumptibil de catre
comodant in mana comodatarului. Dupa ce va primi bunul neconsumptibil spre a fi
folosit, comodatarului ii revine obligatia de a-l intrebuinta astfel inca sa nu-l distruga,
fara sa-i consume substanta potrivit destinatiei naturii sale si sa-l restituie comodantului
la scadenta convenita initial. Contractul se incheie in momentul remiterii bunului, atunci
se nasc obligatii unilaterale de partea comodatarului. Contractul se incheie, se
perfecteaza in momentul remiterii materiale a bunului . De aici se nasc obligatii
unilaterale, in sarcina uneia dintre parti, in legatura cu acel bun.

C. Depozitum = asemenea contractului mutuum, deponentul incredinteaza,

transmite un bun unui depozitar, care este insarcinat sa pazeasca, sa pastreze, sa
conserve bunul. Deponentul are posibilitatea sa restituie acel bun in orice moment, iar
depozitarul are obligatia sa-l restituie la cererea deponentului. Contractul de depozit ia
nastere, se incheie prin acordul de vointa insotit de remiterea bunului de catre deponent
in mana depozitarului. Numai in acest moment se perpeteaza contractul, se produc
efecte, se nasca obligatii pentru depozitar.

D. Pignus (gaj) = asemenea contractelor depozitum si mutuum, debitorul

amaneteaza, garanteaza, gajeaza un bun in favoarea creditorului, asigurandu-l pe acesta
de solvabilitatea sa in cazul in care obligatia ajunge la scadenta, creditorul avand
posibilitatea sa se indestuleze din bunul dat in gaj. Contractul pigdus s-a incheiat in
momentul in care debitorul a incredintat bunul, a lasat bunul in mana creditorului.
Creditorul are obligatia sa nu-l foloseasca inca, cu titlu de garantie. Daca debitorul si-a
indeplinit obligatia pe care si-o asumase, creditorul gajist are obligatia sa restituie acel
bun dat in gaj. Acordul de vointa este necesar, dar nu suficient.

Pe de alta parte, se face un pas inainte si se promoveaza contractele consensuale

(sinalagmatice) unde solo consensus (simplul acord de vointa) este suficient pentru a
perpetua contractul, pentru a genera efecte juridice, pentru a da nastere la drepturi si
obligatii. Contractele sinalagmatice sunt:
a) contractul de vanzare-cumparare (vendictio-emptio)
b) contractul de locatiune (locatio conductio)
c) contractele de societate
d) contractul de mandat: incheiat intre mandant si mandatar
Apar la finalul dezvoltarii evolutiei dreptului roman si acele contracte
nenumite, adica acele contracte ce nu pot fi incadrate in niciuna din cele 3 categorii de
contracte (formale, reale si consensuale). Ele se incheie in momentul in care una dintre
parti si-a indeplinit obligatia.
 Pe langa aceste contracte, mai exista si pactele, care nu sunt insotite de o actiune.
Exceptie fac de la acesta regula contractele Pacta Pretorice ( = creatia pretorului) si
Pacta Legitima ( = creatia legii in imperium) care sunt insotite, inzestrate cu actiuni.

Clasificarea actiunilor prin care creditorul isi valorifica, isi indestuleaza dreptul
sau fata de debitor:
 actiuni de drept strict (actio stricti iuris)
 actiuni de buna-credinta (actio bona fidae)

Contractele formale sunt insotite de actiuni de drept strict. Prin actiunea

respectiva, creditorul isi valorifica dreptul fata de debitor in fata magistratului si apoi in
fata judecatorului.
Particularitatile actiunilor de drept strict sunt:
➢ procedura romana (incursiune in procedura romana) = norme care reglementeaza
activitatea partilor procesuale. Solutionarea unui litigiu in fata autoritatii, statului
se desfasoara dupa anumite reguli de drept procesual civil roman. Acesta a
inceput, sub auspiciile procedurii legis-actiunilor, sa se dezvolte, procedura
prevazuta de Legea celor 12 table. Acolo este prevazut un numar de 5 legis-
actiuni: 3 de judecata, 2 de executare.
În procedura legis-acțiunilor, reclamantul și pârâtul se prezintă în fața
magistratului, pretorului. Reclamantul își afirmă pretenția în termeni solemni, pârâtul
se apără în fața pretenției în aceeași termeni solemni. După ce îi ascultă magistratul,
constată că interesul reclamantului este justificat legitim, recunoscut în Legea celor 12
table. După ce îi ascultă detenția, declarația pârâtului, magistratul constată că interesul
reclamantului este justificat legitim, recunoscut în Legea celor 12 table, constată că
dreptul afirmat este reglementat (ex: dreptul de proprietate) și reclamantul pretinde că
i-a fost încălcat acest drept, magistratul îi pune la îndemână acțiunea reglementată strict
din Legea celor 12 table, o acțiune de sacramentum in rem.
Dacă este vorba de o acțiune în revendicare, discutăm de sacramentum in rem.
Magistratul îi pune la dispoziție această acțiune reclamantului și îi trimite pe reclamant
și pârât în fața judecătorului. Judecătorul este ținut strict de această acțiune a legii dată
din ordinul pretorului de la care nu se poate abate, rămânându-i să constate în urma
administrării probatorii dacă reclamantul are sau nu dreptate și dă o sentință de
condamnare sau absorbire a pârâtului dupa ce aceștia probează în sprijinul afirmației
sau nu.
Mai târziu, când se trece la procedura formulară prin Lex Aebutia și pretorul are
și el posibilitatea să creeze formule, acțiuni noi, judecătorul capătă o libertate mai mare
de apreciere și atunci cauza supusă judecării, litigiul este soluționat de judecătorul care
judecă ex bona et equitas (în consonanță cu buna-credință și echitatea). Judecătorul nu
mai este ținut în frâiele acțiunii legii. La iudicia bonae fides, judecătorul va cerceta
intenția părților, care de multe ori este diferită de voința lor declarată la încheierea
contractului, voință ce a fost viciată prin eroare, dol, violență sau leziune. Judecătorul
va condamna pe debitor care nu execută contractul, acțiunile de bună-credință (iudicia
bonae fides) la daune-interese în măsura pagubei suferite de creditor sau la dobânzi
atunci când apar întârzieri în executare.
➢ contractele formale și reale strcti iuris sunt în principiu, contracte unilaterale
 ➢ simultan cu apariția contractelor consensuale, apar contractele bona fides . De
regulă, contractele consensuale sunt bilaterale, sinalagmatice (dau naștere la
drepturi și obligații de ambele părți)
➢ contractele unilaterale (formale și reale) dau naștere la drepturi și obligații de o
singură parte
➢ la contractele bilaterale, fiecare parte este atât credtior, cât și debitor (ex: pentru
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditorul prețului, dar este
debitorul obligației de a transmite posesia cumpărătorului, de a păstra și preda
bunul acestuia, iar cumpărătorul este creditorul dreptului la posesie și este
debitorul prețului)
➢ contractele bilaterale dau naștere la obligații reciproce și interdependente
Romanii vorbesc și de contracte sinalagmatice imperfecte = ele se nasc
unulaterale, urmând ca pe parcurs să devină bilaterale
Ex:
 contractul de mandat cu titlu gratuit = mandatorul se obligă să reprezinte, să
presteze un serviciu pentru mandant, iar prestația mandatarului nu reclamă un
echivalent, o remunerație. Dacă în timpul predării serviciului se ivește
necesitatea avansării unor cheltuieli din partea mandatarului pentru a-l
reprezenta pe mandant, acele cheltuieli care se ivesc ulterior necesare înfăptuirii
împuternicirii vor trebui acoperite de cel în favoarea căruia a lucrat mandatarul
și astfel se naște obligația pentru mandant să restituie acele cheltuieli încasate de
mandatar.
 depozitul cu titlu gratuit : deponentului nu îi revine nicio obligație. Dacă din
cauza unor evenimente extraordinare, depozitarul face niște cheltuieli
extraordinare, neprevăzute petru a conserva, păstra bunul deponentului, atunci
cheltuielile trebuie acoperite de deponent pentru a nu se îmbogăți fără justă
cauză. Actio de invent pero = depozitarul are dreptul la restituirea acelor
cheltuieli extraordinare si se nasc obligatii si pentru deponent.
Obligația nu rezultă din contract, ci din faptul licit altis quo.
Contractul este un act juridic bilateral, multilateral = sunt conjugate 2 sau mai
multe manifestări de voință la încheierea actului juridic.
Sunt acte juridice unilaterale (intervivos): testamentul, promisiunea de
recompensă. In dreptul roman „oferta” nu este un act juridic unilateral. Prin act juridic
bilateral ne referim la contract, conventie, iar prin act juridic unilateral ne referim la
testament, promisiune de recompensa, oferta (astazi).

Condițiile de fond (elementele esențiale) ale contractului sunt:

a) consimțământul
b) obiceiul
c) cauza
d) capacitatea

I. Consimtamantul
Contractul, fiind un acord de vointa, urmeaza ca ceea ce s-a petrecut in vederea
incheierii contractului, inainte de a se ajunge la acord, nu poate avea caracter
obligatoriu, ci indica numai imprejurarile in care s-a incheiat contractul.
 Acordul de vointa e singurul generator de obligatii, se pune chestiunea in care
moment s-a incheiat, s-a cristalizat , s-a inchegat acel acord de vointa .
Contractul presupune asadar doua sau mai multe vointe conjugate, acord de
vointe. De acolo se nasc creditorii si debitorii.
Cand partile sunt prezente, contractul se incheie pe loc: ofertantul face oferta si
este acceptata de acceptant.
Cand partile sunt absente (interabsentes) se procedeaza astfel: ofertantul trimite
oferta la un destinatar care nu este prezent (interabstentes). Destinatarul primeste oferta
(vointa ofertantului), o analizeaza daca ii convine si trimite raspunsul ofertantului.
1. Teoria declaratiunii: cand destinatarul ofertei scrie ca accepta in scrisoarea de
raspuns.
2. Teoria expeditiunii: in momentul in care a trimis scrisoarea respectiva de
raspuns.
3. Teoria receptiunii: cand scrisoarea de raspuns ajunge la ofertant, chiar daca
ofertantul nu a luat la cunostinta.
4. Teoria informatiunii: cand ofertantul ia efectiv la cunostinta de raspunsul pozitiv
al destinatarului.
Aceste teorii surprind in mod diferit momentul in care s-au cristalizat
manifestarile de vointa, s-a incheiat contractul.
Atat in dreptul roman, cat si in dreptul nostru actual, se retine teoria
receptiunii, ce presupune un moment obiectiv de incheiere a contractului. Un contract
se incheie intre absenti atunci cand raspunsul parvine , ajunge, soseste la ofertant chiar
daca acesta nu a luat la cunostinta inclusiv din cauze neimputabile .

In cazul contractelor disimulate, tertii prejudiciati de contractul secret incheiat

au dreptul de a li se restitui pagubele create nu prin falsul contract public, ci prin
intermediul, in baza contractului secret, devenit opozabil tertilor.
Ex: contractul de donatie incheiat in secret. Daca respectivul contract a
prejudiciat masa succesorala a copiilor unui defunct care a incheiat un contract aparent
de vanzare-cumparare, dar care in secret era un contract de donatie, copiii au dreptul de
a li se restitui suma respectiva prin reducerea donatiei. In cazul nostru, aceasta donatia
va fi tratata ca una care le-a stirbit rezerva tertilor si se remediaza, se raporteaza la o
astfel de liberalitate excesiva, se reduce si in felul acesta se indreapta situatia si tertii
care suferisera un prejudiciu ca urmare al acestui contract secret, vor fi obtinut
satisfactie, li se va repara prejudiciul prin raportare la acel contract secret care este
dezvaluit si care intr-adevar releva vointa reala a tertilor care produce efecte atat intre
terti, cat si fata de terti in sensul opozabilitatii.

Viciile de consimtamant
1. Eroarea = este lipsa de cunostinta sau cunoasterea gresita pe care a avut-o cineva
la savarsirea unui act juridic. Eroarea poate fi:
- in negotio = asupra naturii obiectului actului juridic
- in corpore = asupra identitatii obiectului actului juridic
- in substantia = asupra substanteiprestatiei, obiectului material al actului juridic
- in personam= asupra persoanei cu care a fost incheiat actul juridic
 Eroarea se refera la manifestarea voinței, nu la motivul care a determinat
formarea voinței. În dreptul roman eroarea nu conduce la anularea actului.

Voința este alcatuita din consimtamant, cauza și scop. Un contract se încheie

atunci când raportul de vointe este exprimat prin suprapunerea, întâlnirea, rezonanta
vointelor partilor.
Consimtamantul, parte fundamentala a mecanismului realizarii voinței prin
prisma scopului motivului avut în vedere de părți, poate fi viciat prin :
◼ eroare
◼ dol
◼ violenta
◼ in anumite situații, leziune

1. Eroarea (ignorantia error) – este lipsa de cunoștința sau cunoasterea greșită pe care
a avut-o cineva la incheierea unui act juridic, contract
Eroarea face sa creeze o discordanta intre declarația de voința și voința adevărata
a unei părți comtractante. În dreptul roman, eroarea se refera la manifestarea voinței și
nu la motivul care a determinat formarea voinței,motivul care a determinat formarea
voinței, cauza care a determinat formarea voinței.

II. Scopul (cauza), un alt element/conditie fundamentala a actului juridic, este un

element al voinței. La roman este avuta în vedere cauza juridica imediata a
incheierii contractului. În dreptul civil actual, scopul este analizat din perspectiva
cauzei remota (mediate), ci nu a cauzei proxima (imediate).
Ex: într-un contract de vanzare-cumparare cauza (scopul) ce îl anima pe vânzător
este obtinerea pretului (care este cauza remota= mediata), iar cauza (scopul) ce îl anima
pe cumparator este dobandirea dreptului de proprietate (care este cauza
proxima=imediata).
La contractele stricti juris, cauza este abstracta.
Condictio este actiunea judiciara pusa la indemana stipulantului fie pentru a cere
eliberarea din vinculum obligationis (din legatura juridica astfel creata), fie pentru a
reclama ca nedatorata prestatiunea facuta (condictio in debiti inseamna ca nu datoreaza
plata respectiva/ plata nedatorata).

Eroarea care este purtata asupra cauzei imediate nu afecteaza valabilitatea

contractului atunci când acesta s-a încheiat inter vivos (intre vii).
Exista totuși o excepție în materie de testament când eroarea asupra motivului poate sa
influențeze valabilitatea declaratiei de voința. Astfel eroarea poate sa afecteze
contractele incheiate mortis causa.
Ex de eroare: când cineva este convins ca a fost salvat de la moarte de o persoana
iar testatorul ii lasa prin legat (testament) anumite bunuri. În realitate, testatorul are o
perceptie greșită și se afla în eroare cu privire la acest motiv.

Eroarea poate sa aibă loc cu privire la fapte (ignorantia fapti) sau la dreptul în
vigoare (ignorantia juris- eroare de drept)
Eroarea asupra dreptului nu atinge valabilitatea actului juridic pentru ca fiecare este
ținut sa cunoască regimul juridic în care trăiește. Acest principiu poarta denumirea de
ignorantia iuris nocet (=eroarea asupra dreptului nu contează).
Eroarea asupra faptelor (eroarea de fapt) împiedica voința să se coaguleze, să se
cristalizeze, să-șiproduca efectul juridic când eroarea respectiva este purtata asupra unor
elemente esentiale ale actului juridic, contractului. Nu orice eroare este de natura sa
afecteze valabilitatea actului juridic. Deci, eroarea trebuie să fie esentiala.
Eroarea esentiala trebuie să fie scuzabila, adică nu se poate imputa o prea mare
neglijenta celui ce invoca faptul ca este în eroare.
Eroarea esentiala și scuzabila nu numai ca altereaza voința, ci și exclude voința
în dreptul roman atunci când este calificata de:
a) error in negotio
b) error in personam
c) error in corpore

A. Error in negotio = exista atunci când părțile nu au fost de acord asupra naturii
contractului, naturii obiectului contractului. O parte trebuie sa încheie un contract cu
titlu oneror iar cealaltă sa încheie un contract cu titlu gratuit. În acest caz nu exista
consimtamant, iar contractul nu este valabil. Error in negotio se mai numește și eroare
obstacol, adică împiedica relizarea consimtamantului .

B. Error in personam = exista atunci cand o parte s-a inselat asupra identitatii celeilalte
parti contractante.
Ex: cand cineva crede ca, imprumutand pe altcineva, repectivul este o persoana
solvabila, dar in realitate este insolvabila. Cel care a a cordat imprumutul se afla in
eroare. In acest caz eroarea este esentiala si exclude declaratia de vointa.
In ceea ce priveste error in personam, contractual incheiat in baza acestei erori
poarta denumirea de contract intuit personal.
Elementele legate de solvabilitate/insolvabilitate nu sunt circumscrise unei erori
esentiale. Partea aflata in eroare are dreptul sa ceara anularea contractului.

C. Error in corpore = are loc atunci cand partile s-au inselat asupra identitatii lucrului
care formeaza obiectul contractului.
Ex: cand cumparatorul credea ca cumpara o casa, alta decat cea vanduta in
realitate de vanzator.
Contractul este nul prin lipsa de consintamant.

D. Error in substantia = apare asupra calitatii substantei bunului ce face obiectul

contractului
In dreptul roman, eroarea asupra calitatii bunului nu a atins, nu a afectat
valabilitatea contractului.
Ex: atunci cand s-a contractat asupra unei materii pe care una dintre parti o
considera ca este aur, iar in realitate era bronz (arama). Jurisconsultii considera ca
contractual ramane valabil daca bunul era acelasi, chiar daca substanta din care era facut
difera.
 La inceput, in epoca veche, eroarea asupra substantei era considerate irelevanta
in dreptul roman.
Mai tarziu, contractual de vanzare- cumparare incheiat cu buna-credinta este
considerat nul daca material, substanta bunului era diferita. Atunci cand apar contractile
de buna-credinta,neformale, eroarea asupra substantei este retinuta ca o scuza a
nevalabilitatii contractului.

E. Eroarea asupra cantiatii

S-a admis ca un contract este valabil numai daca eroarea nu ingreuneaza situatia
debitorului.
Ex: contractual de locatiune este valabil atunci cand proprietarul a incheiat cu o
suma maim mica decat cea crezuta de chirias. Intrucat eroarea asupra cantitatii (valorii
asupra prestatiei) nu ingreuneaza sarcina debitorului, eroarea nu este o cauza de
desfiintare, nevalabilitate a contractului.
Atunci cand eroarea asupra cantiatii lezeaza, impovareaza in realitate pe debitor,
eroarea este o cauza, un motiv de nulitate a contractului.

Eroarea impiedica incheierea contractului, deci nu se pune problema ca vointa ar

fi existat, deoarece acesta nu era viciata. Eroarea este o cauza ce exclude
consintamantul.
Dolul si violent viciaza consintamantul. Deci, consintamantul exista. Ca effect, partea
pagubita poate anula contractual, care ramane valabil pana la solicitarea acesteia.
In cazul erorii obstacol (= eroarea asupra unor elemente, imprejurari esentiale), tipurile
de eroare conduc la lipsa consimtamantului, vointei.

2. Dolul (inselaciunea) = consta in determinarea partii contractante la o declarative de

vointa gresita prin mijloace frauduloase
Ex: vanzatorul il face pe comparator sa creada ca terenul vandut este petrolifer
si a obtinut un pret pe care cumparatorul nu l-ar fi dat daca nu ar fi fost indus in eroare.
In asemenea caz, prin comsintamantul retinut se naste un contract care, daca s-a
executat, poate fi anulat prin action doli.
Daca contractual nu s-a executat, cel pagubit are la dispozitie exception doli spre
a refuza prutatia ce i se cere in virtutea contractului incheiat. Aceasta exceptie trebuie
sa fie cuprinsa in formula create de pretor pentru ca judecatorul sa o ia in considerare.
Daca magistratul nu a prevvazut exceptia in formula, judecatorul, fiind “sclavul
formulei”, nu poate sa ia in considerare un eventual refuz al paratului.

Mai tarziu, cand apar contractele bona fides (incheiate cu buna-credinta) , se

spunea iudicis exceptio doli irest = in fata judecatorului exceptia de dol se subintelege.
Deci nu mai trebuia fixata exceptia de magistrat pentru ca judecatorul sa tina cont de
acest mijloc procedural atunci cand ar fi invocat de parat.

3. Violenta (metus quis) = consta in determinarea partii contractante la o declaratie de

vointa facuta sub primirea unei amenintari. Nu mai exista o vointa proprie, aceasta fiind
viciata.
 Atunci cand creditorul ii cere debitorului executarea prestatiei, debitorul asupra
caruia s-a savarsit violenta poate sa opuna exceptio metus.

4. Leziunea = apare atunci cand o parte contractanta profita de lipsa de experienta a

celeilalte parti.

III. Capacitatea partilor

Partile trebuie sa aiba discernamant = puterea de reprezentare limpede, concreta,
clara asupra consecintelor ce deriva din incheierea unui contract.
Posibilitatea recunoscuta unei persoane de a figura in numele sau la un act juridic
se apreciaza la romani stabilind mai intai conditia juridica a contractului.
Persoana sui juris = o persoana care este libera, independenta, care nu se afla
sub puterea lui pater familias. O fata sui juris dobandeste capacitatea de exercitiu la
varsta de 12 ani (dar se instituia tutela femeii) , iar un baiat sui juris dobandeste
capacitatea de exercitiu la varsta de 14 ani.
In sec. IV d. Hr. , s-a desfiintat tutela dativa a femeii prin edictul lui Teodosiu si
Bonorum.
Sclavul nu poate incheia contracte pentru ca nu este subiect de drept.
Peregrinii pot participa la incheierea unui contract numai in masura in care
dreptul gintilor s-a contopit cu dreptul roman. Ei nu puteau incheia contractele formale
nexum, specificatio si contractus literis, ele fiind posibile doar cetatenilor romani.
Totusi, atunci cand peregrinii au dobandit jus commercii, au putut treptat sa participe la
incheierea unor astfel de contracte pe scena juridica, iar atunci cand au disparut vechile
forme rezervate cetatenilor romani au cazut si restrictiile pentru peregrini, cand se trece
la contracte neformale, la contracte bona fides iar atunci si peregrinii pot sa participe la
incheierea acestor contracte.
Fiul de familie putea fi creditor, dar dobandea pentru tata (peter familias), insa,
fiul de familie putea sa aiba propriul patrimoniu daca avea un peculiu castreneze, quasi
castreneze (era episcop) sau bonum adventicium (dobandise bunuri pe linie materna, de
la rudele mamei). In mod exceptional, daca fiul de familie era exercitor, institutor (facea
comert pe mare sau pe uscat), acesta putea sa-l oblige indirect pe pater familias (actiuni
cu caracter alaturat).
Persoane de fapt incapabile (nu au capacitate de exercitiu) nu pot contracta in
niciun mod. Ele sunt infantes (cei cu varsta de pana la 7 ani) si alienatii (furioses si
dementes).
Personale cu capacitate de exercitiu restransa (cei cu varsta intre 7-14 ani si tutela
femeii) puteau sa-si exercite drepturi si sa-si asume obligatii cu auctoritatis tutoris si
consensum curatoris.
Prin senatus consultul Velianum, li s-a interzis femeilor sa-si asume obligatii
pentru altii (inter cessio). Acesta incapacitate a femeii a ramas si in vremea lui Iustinian.

IV. Obiectul
Obiectul actului juridic civil reprezintaactiunea sau inactiuneasavarsita de o parte
contractanta.
Ex: obiectul contractului de vanzare este vanzarea, stramutarea dreptului de
proprietate.
 Trebuie sa facem distinctia intre obiectul actului juridic( contractului) si obiectul
obligatiei contractuale. Obiectul actului juridic reprezinta o operatiunea (actiune sau
inactiune), in timp ce obiectul obligatiei contractului consta intr-oprestatie (obligatia de
a da, a face sau a nu face ). Cand ne referim la obiectul contractului trebuie sa avem in
vedere si obiectul obligatiei( prestatia contractuala).
Obiectul obligatie trebuie sa fie licit, moral si posibil. De asemenea, obiectul
trebuie sa fie stipulat exclusiv in favoarea sau in sarcina partilor contractante.
1. Obiectul este ilicit atunci cand cineva se obliga sa se abtina de la o crima in
schimbul unei sume de bani. Contractul respectiv este nul, nu produce efecte juridice.
2. Obiectul este imoral, contrar bunelor moravuri atunci cand cineva plateste o
suma de bani pentru a intretine un adulter. In acest caz, contractul este lovit de nulitate.
3. Uneori, partile contractului se angajeaza sa procure o prestatie care este
absolut imposibila din punct de vedere obiectiv. In aceasta situatie, obiectul este
imposibil de indeplinit absolut si contractul respectiv este nul. Aceasta imposibilitate
este obiectiva.
Ex: atunci cand cineva se obliga sa dea un centaur; atunci cand bunul prestatiei
este extra comercium (apartinand domeniului public) sau este un om liber (sclavii pot
face obiectul unui contract).
Trebuie facuta distinctia intre imposibilitate obiectiva si imposibilitate
subiectiva. Imposibilitatea subiectiva apare atunci cand debitorul nu poate sa procure o
prestatie in cazul respectiv.
Ex: cand un debitor se obliga sa predea un cal strain creditorului. Debitorul se
afla in acest caz in imposibilitate subiectiva.
In cazul imposibilitatii subiective, debitorul va raspunde pentru faptul ca nu a
putut satisface creanta creditorului. Debitorul va fi pus sa repare prejudiciul creat
creditorului.
Ex: daca debitorul nu a procurat calul, iar creditorul a construit un grajd,
cheltuielile facute de creditor pentru construirea grajdului vor fi suportate de debitor.
In cazul unei imposibilitati subiective, prestatia poate fi procurata de un alt
debitor. Contractul ramane valabil incheiat.
In schimb, contractul nu poate fi incheiat daca exista o imposibilitate obiectiva,
el este nul.
Ex: daca obiectul contractului este un sclav mort in bun distrus la momentul
incheierii contractului.
In cazul imposibilitatii obiective, creditorului i se imputa culpa incontrahendo=
lipsa de diligenta retinuta cu ocazia incheierii contractului, manifestarii de vointa.
Asadar, vanzatorul este vinovat pentru ca din cauza propriei neglijente nu a cunoscut
adevarata stare de fapt.
In cadrul imposibilitatii obiective, trebuie facutadistinctia intre contractele stricti
iuris (de drept strict) si contractele bona fides (de buna-credinta).
In cazul contractelor de drept strict (contracte ultraformale), in prezenta unei
imposibilitati obiective creditorul nu putea cere o despagubire printr-o actiune
contractuala. Insa el poate sa introduca o actiune in despagubire intemeiata pe dol (actio
doli), pe manevrele dolosive savarsite de cocontractantul sau. Daca insa, creditorul era
prevazator, putea sa se asigure printr-un contract verbal ca debitorul va plati o anumita
suma in cazul in care s-ar face o inselaciune. Acest contract verbal este reprezentat de
o stipulatiune (stipulatio). In acest sens, debitorul se va face vinovat, este tras la
raspundere sa-i plateasca suma de bani creditorului în cazul in care obiectul este
imposibil. In cazul in care sclavul este mort, debitorul trebuie sa plateasca o anumita
suma de bani deoarece este o obligatie abstracta. La contractele formale importantă era
forma. Se declanseaza raspunderea delictuala, nu contractuala, pe motivul ca tu prin
faptul tau ilicit, provocand un prejudiciu creditorului introduc o actiune (actio doli - prin
savarsirea unui dol, a unui fapt ilicit) care inseamna plata unor despagubiri menite sa
repare prejudiciul aflat in legatura cauzala cu manopera dolosiva.
La contractele bona fides (contractele unde primeaza buna-credintaa si echitatea
nu sunt contracte formale), neindeplinirea obligatiei nu produce consecinta invariabila
a antrenarii raspunderii debiitorului. Daca debitorul nu preda bunul este pe motiv ca
cocontractantul sau nu si-aindeplinit propria obligatie, apare exceptia de neexecutare
(exceptio non adimpleti contractus). La fel si cumparatorul poate sa refuzeplata bunului
daca nu i s-a predat bunul prin actio in factum (o actiune in fapt), actiune pusa la
dispozitia cumparatorului de catre pretor. Ulterior, pretorul ii acorda si o actiune
contractuala cumparatorului numita actio empti.
4. Prestatia trebuie sa fie stipulata numai in favoarea creditorului si numai
in sarcina debitorului care a participat la incheierea contractului. Prestatia trebuie
procurata celui care si-a manifestat vointa, devenind creditor, si trebuie asumata de cel
care si-a manifestat vointa de a procura, devenind debitor.
Prestatia nu se poate incheia obligandu-l pe altul. Prin manifestarea de vointa,
prestatia nu poate fi procurata de un tert si nici incheiata in favoarea unui tert. Aici
vorbim de stipulatia pentru altul si promisiunea faptei altuia.
La romani, nu se admite stipulatia pentru altul (principiul relativitatii). Exista
totusi o exceptie de la principiul relativitatii numita donatia sub modo: donatarul este
obligat sa ii procure unui tert o prestatiune din donatia primita, sau chiar sa o restituie
tertului dupa un anumit timp.
Mai există și alte excepții, însă există niște controverse în privința lor:
• când constituitorul unei dote stipulează restituirea unei dote către un terț atunci
când apare divorțul
• deponentul stipulează ca lucrul depus în depozit să se restituie unui terț
• cel care a împrumutat stipulează ca împrumutul să fie restituit unui terț
Donația sub modo este excepția veritabilă în dreptul roman.
Începând cu perioada lui Iustinian, prin Constituția din anul 531 d. Hr. s-au admis
stipulațiuni în favoarea și promisiuni în sarcina moștenitorilor. Aceasta este încă o
excepție de la principiul relativătății.
Legat de promisiunea in sarcina altuia (pro allio), a da de promisiune nu implica
nici pe promitent, nici pe tertul strain de incheierea contractului, o excepție de la regula
potrivit careia prestatia trebuie stipulata numai de catre partea contractanta atunci cand
se admite stipulatiune in favoarea unui mostenitor.
Este valabila promisiunea faptei altuia in urmatorul sens: cineva se obliga (sa
depuna diligentele) sa convinga un tert ca acesta sa incheie contractul cu altcineva si
tertul sa ii procure prestatia respectiva. In acest caz, nu vorbim de o exceptie de la
relativitatea efectelor contractului. Este vorba de o obligatie personala de a-l determina
pe tert. Obligatia este incalcata daca nu are loc convingerea tertului sa incheie
contractul.
 In cazul contractului nitid a stipularum, se incheie o conventie, intelegere intre
promitent si stipulant, prin care promitentul se angaja ca, daca nu procura prestatia
respectiva unui tert, ii va plati stipulantului o suma de bani, un echivalent.

Raspunderea civila contractuala

Premise:
• existenta unui contract valabil incheiat = ceea ce inseamna ca in ipoteza nulitatii
contractului pentru nerespectarea conditiilor de forma ori de fond, raspunderea
angajata va fi de masura extra-contractuala. Deci se face distinctia intre:
→ sanctiunea nulitatii a carei cauza este concomitenta cu incheierea actului
juridic (viciu de consimtamant, cauza ilicita, obiect imposibil,
incapacitate)
→ raspunderea civila care intervine in cazul neexecutarii obligatiei
contractuale de catre debitor, acestuia fiindu-i imputabila neexecutarea
obligatiei
• raspunderea civila inseamna repararea prejudiciului incercat de creditor ca o
consecinta a nesatisfacerii dreptului de creanta a creditorului imputabila
debitorului
• creditorului ii sunt inselate asteptarile din partea debitorului, care nu-i procura
prestatia promisa

Conditiile raspunderii:
1) Neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau cu intarziere a prestatiei de
catre debitor
2) Prejudiciu= daunele suferite in patrimoniul creditorului din cauza ca debitorul
nu i-a procurat prestatia creditorului
3) Vinovatia/ culpa debitorului
4) Rartul de cauzalitate intre neexecutarea obligatiei si prejudiciul creditorului

Culpa levis in abstracto= debitorul este ținut să își execute obligațiile cu

diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de
cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel
Culpa revisima= cea mai usoara culpa raportat la bunus mercadores (etalonul
maxim)
Bunus pater familias= etalon mediu, de mijloc
Actio rectifitori= garantia cotra viciilor ascunse
Culpa levis (culpa levisima)= culpa usoara
Culpa lata= culpa grava: debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care
le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul
încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se
datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu
cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.
Culpa lata reprezinta situatia in care fapta este săvârșită din culpă când autorul
fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă
atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea
mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

Debitorul care nu si-a executat obligatia va fi tinut sa dea satisfactie creditorului

prin echivalent valoric prin acordarea unuor daune-interese (despagubiri).
Daunele-interese sunt:
 compensatorii (inlocuiesc obiectul initial al prestatiei)
 moratorii (menite sa repare un prejudiciu cauzat de o intarziere in executarea
obligatiei)
Debitorul care nu si-a executat obligatia fata de creditor la scadenta cand creanta
creditorului devine exigibila, nu raspunde inca fata de creditorul care nu l-a pus in
intarziere (nu l-a somat ca datoria nu a fost scadenta). Desi obligatia debitorului
devenise scadenta, se considera ca creditorul nu a suferit niciun prejudiciu si tolereaza
intarzierea debitorului. In dreptul roman, se aplica regula „dies non interpellat pro
homine” (ziua scadentei nu valoreaza somatia) decat in cazul hotului.
Daunele-interese se acorda pentru repararea unui prejudiciu evaluat numai
incapand cu data somatiei (interpelatio).
Prin interpelatio (somarea, punerea in intarzieire a debitorului), debitorul
suporta riscul imposibilitatii fortuite de executare a abligatiei (forta majora – dis major,
caz fortuit – casus minor).
Daca, in principiu, un debitor contractual este derobat de raspunderea pentru
neexecutarea unei obligatii contractuale determinata de forta majora sau caz fortuit,
odata cu punerea in intarziere de catre creditor, debitorul va raspunde pentru
consecintele pe care le produc astfel de evenimente intervenite anterior punerii sale in
intarziere (mora culpa in nora).
Stricto sensu, forta majora este un eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil si inevitabil. Lato sensu, forta majora cuprinde si cazul fortuit.
Cazul fortuit reprezinta un eveniment care nu putea fi prevazut, impiedicat de
cel chemat sa raspunda in absesnta acestuia.